Comparatie Intre Raspunderea Penala Si Raspunderea Civila a Persoanei Juridice

INTRODUCERE

Procesul de accelerare ce caracterizeaza ultimii zeci de ani de progres tehnologic (asistam la dezvoltarea unor tehnologii tot mai complexe, în tot mai multe domenii) si tendintele de globalizare au rezonante în spatiul social, influentandu-l în mod semnificativ.

În aceste coordonate, este în afara oricarei îndoieli ca, în ultimii ani, raspunderea s-a impus categoric ca un concept central, indiferent de natura perspectivei teoretice din care este abordata. Raspunderea are un loc si un rol privilegiat, fie ca vorbim despre filozofie, politica, drept, etc., insa se admite ca raspunderea s-a dezvoltat în ultimii treizeci de ani, în mod considerabil, mai mult în lumea juridica.

Conceptul de raspundere este în aceste conditii un concept incarcat de noutate si coplesit de multiplele perspective pe care le poate oferi tratarea lui. În acelasi timp, tot mai multe voci sustin necesitatea unei viziuni integratoare pentru a descifra sensurile actuale ale evolutiei acestui concept.

Termenul de – raspundere – este unul polisemic, iar raspunderea nu este specifica, exclusiv domeniului dreptului, desi traditional i se atribuie. În filozofie, teologie, politica ori drept vom gasi definitii diferite ale notiunii de raspundere. Raspunderea este legata de viata sociala în ansamblu, în masura în care aceasta intra în sfera normativitatii sociale, iar în concret este dependenta de contextul în care este amplasata si tocmai de aceea, la fel de bine isi are locul intre principiile filozofiei morale si eticii, cum, la fel de natural apartine domeniului politicului si civicului.

Într-un asemenea studiu consacrat problemei raspunderii – dupa multe voci, nucleul crizei ce afecteaza în prezent sistemul juridic – Ch. Mincke incearca stabilirea unor linii de demarcatie si a particularitatilor ce disting raspunderea morala de raspunderea politica si raspunderea juridica.

In sens comun, cuvintele -raspundere- si –responsabi- fac parte din limbajul uzual, ele fiind folosite în sensuri extrem de diversificate.

Raspunderea, în lumea institutionalizata, este de cele mai multe ori legata de intentie, în timp ce din perspectiva ontologica se preia ereditatea juridica a conceptului de „responsabilitate", pentru a fi mai aproape de sensul etic, pe care filozoful german Hans Jonas il numeste principiu responsabilitate. Deci, chiar daca din perspectiva ontologica, raspunderea nu este neaparat legata de intentie, ea presupune cu necesitate abilitatea de a raspunde fata de sine si fata de altii.

Răspunderea juridică este, în esență, o garanție a realizării dreptului, un factor de eficiență a acestuia. Concepută a fi o componentă fundamentală a sistemului de drept, răspunderea juridică este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituții juridice distincte.

Atît formele de răspundere juridică, cît și instituțiile care le reglementează sunt rezultatul unui îndelungat proces evolutiv. De-a lungul timpului în cadrul diferitelor ramuri de drept s-au adoptat norme juridice și s-au relevat principii și reguli specifice în materia răspunderii subiectelor de drept pentru actele și faptele lor. Cercetarea acestor reguli și practici, a particularităților de reglementare a condus în plan teoretic la fundamentarea unor forme de răspundere distincte, întemeiate pe concepții coerente și unitare și caractrizate de trăsături distincte.
          Utilizarea teoriei generale a răspunderii ar accelera procesul de fundamentare a unor noi forme de răspundere, a căror evoluție tinde spre consacrarea, așa cum este și cazul răspunderii specifice dreptului comercial.

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și de cuprinzătoare. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum și diferite alte modalități sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sînt chemați să dea seama pentru modul în care se comportă în viața socială.

Dacă ne referim numai la răspunderea juridică, a cărei caractristică esențială o constituie posibilitata aplicării, în caz de nevoie a constrîngerii de stat, vom reține, de asemenea, marea diversitate sub care această răspundere se poate manifesta.

Există o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere contravențională, precum și diferite alte modalități în care răspunderea juridică se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului.

În lucrarea dată mă voi referi la răspunderea civilă dlictuală cît și cea contractuală, și răspunderea penală a persoanei juridice, subiect de drept, incercand o compartie intre aceste forme de raspundere.

CAPITOLUL I: PERSOANA JURIDICA – SUBIECT AL RASPUNDERII PENALE

Conceptul de persoana juridica – Notiune. Definitii

Persoana juridică – subiect de drept

Câtă vreme trăiește în sânul naturii, omul este animal, individ redus la nivelul nevoilor biologice. O dată grupați în societăți civile organizate politic, oamenii capătă o nouă dimensiune, aceea de purtători de drepturi și obligații. Din acest punct de vedere ei sunt persoane participând la viața juridică ca subiecte ale raporturilor de drept, fie individual – în calitate de persoane fizice, fie în colectivitate – în calitate de persoane juridice.

Pentru aceste considerente, majoritatea doctrinei juridice definește persoana ca fiind orice ființă capabilă de a avea drepturi și obligații, deci, de a fi subiect de drept.

Dreptul roman a cunoscut atât teoria persoanei fizice, cât și teoria persoanei juridice, însă aceasta din urmă a fost dezvoltată și aprofundată de-abia în dreptul modern.

Subiectul de drept, desemnat cu numele de persoană, se manifestă în contextul vieții sociale ca titular de drepturi și obligații. În această calitate, pe care legea o recunoaște nu numai indivizilor, ci, în anumite condiții, și unor grupuri organizate, oamenii stabilesc între ei diverse relații, raporturi sociale. O mare parte dintre aceste raporturi sociale, intrând sub incidența normelor juridice, se metamorfozează în raporturi juridice. În acest cadru are loc exercitarea drepturilor recunoscute de lege și se impune executarea obligațiilor valabil asumate. Ca urmare, constatăm: calitatea de subiect de drept este în permanență dublată de calitatea de subiect a raportului juridic.

Cuvântul persoană are ca sursă etimologică limba latină. Astfel, noțiunea de „persoană” provine din phersum, termen ce desemna masca pe care actorii o purtau în amfiteatru, mască ce îi dădea vocii actorului un volum mai mare. S-a ajuns la sensul juridic al cuvântului „persoană”, considerându-se că individul, în viața juridică, are un rol de jucat, precum actorul – persoană. Persoana, în dreptul roman, putea fi un om, dar putea fi și o colectivitate, de pildă, o cetate. La Roma nu era de ajuns, pentru a fi persoană, să fii om. Străinii, la început, și sclavii nu au fost considerați persoane. Numai prin dezrobire, din obiect de drept sclavul devenea subiect de drept.

În același timp cu termenul „persoană”, romanii mai întrebuințau, pentru a desemna conceptul de subiect de drept, și pe acela de „caput”, ceea ce înseamnă cap, adică partea superioară a corpului omului, partea abstractă prin care el gândește. În dreptul roman, capacitatea juridică se caracterizează prin cuvântul caput, precum în regula: servus nullum caput habet ( sclavul nu are capacitate), sau după cum rezultă din regula capitis deminutio – micșorare a capacității. De la acest cuvânt provine noțiunea de capacitate.

Termenul în sine, „persona – personare”, ca verb, are semnificația „a răsuna, a face zgomot”, iar substantivul „persona” semnifică, pe de o parte, masca cu lamele metalice și sonore pe care artiștii vechii Rome o puneau pe cap pentru a-și spori volumul vocii, dar și, în sens figurat, noțiunea de „figură” a cuiva.

Dicționarele mai atribuie cuvântului „persona” și semnificația de „personaj de teatru”, cu sensul de „rol” ceea ce, dealtminteri este cât se poate de firesc, având în vedere că pentru fiecare rol se utiliza o mască determinată, invariabilă. De asemenea, sensul de „figură”, „statuie”, dar și „om” completează sfera de semnificații a latinescului „persona”.

Interesant este, însă, faptul că în vechiul drept românesc se exprima ideea de persoană prin noțiunea de „obraz” sau „față”, deși Codul Calimach folosește în tot cuprinsul părții I noțiunea de „persoană”.

Preluând instituțiile fundamentale din dreptul privat roman, dreptul civil modern folosește diviziunea în persoane fizice și persoane juridice sau morale.

Persoanele juridice sunt ficțiuni juridice cărora legea le-a dat personalitate juridică pentru a le permite să-și exercite anumite drepturi și să-și execute anumite obligații, cum ar fi, de exemplu, statul, societățile comerciale, comuna, asociațiile și fundațiile etc. Noțiunea de persoană juridică poate fi utilizată pentru a distinge activitatea privată și activitatea profesională a unei persoane fizice, astfel că un întreprinzător care nu dorește să antreneze întreg patrimoniul de care dispune într-o activitate profesională, își poate constitui o societate cu răspundere limitată, unipersonală, dotată cu personalitate juridică, deci un subiect de drept distinct, cu un patrimoniu diferit de cel al persoanei fizice, întreprinzătorul unic acționar.

Premisa ca o persoană să fie subiect de drept este recunoașterea capacității ei juridice de legea în vigoare.

Definirea noțiunii de persoană juridică

În dreptul privat, în funcție de teoria de la care s-a pornit, persoana juridică a fost reglementată în mai multe feluri. Reglementările legale nu fac trimitere directă la una sau alta dintre teorii. Totuși putem considera ca făcând parte din regimurile juridice influențate de teoria ficțiunii pe acelea care acordă funcție constitutivă de persoană juridică actului prin care statul admite funcționarea acestui subiect de drept. În opoziție cu aceste reglementări, teoriile realității, mai cu seamă teoria instituțională a lui Saleilles și teoria realității tehnice a lui L. Michoud, consideră persoana juridică o realitate pe care statul, în mod legal, nu îl poate nici crea și nici suprima. Statul trebuie să recunoască existența lor și să autorizeze funcționarea. Această recunoaștere are doar caracter declarativ, prin care organul de stat constată existența independentă a subiectului de drept respectiv.

Nu doar modul de constituire a persoanei juridice este conceput diferit de cele două mari orientări, ci și funcționarea sa, în primul rând capacitatea civilă de care beneficiază. Comparând cele două categorii de persoane, doctrina este unanimă în a accepta principiul specialității în cazul persoanelor juridice, față de o persoană fizică, care are o capacitate juridică generală.

Interpretarea capacității de drept a persoanei juridice se face diferit în reglementările legale influențate de teoria ficțiunii și de teoria realității. Teoria ficțiunii considerând persoana juridică rodul unei concesiuni legale, interpretează foarte strict specialitatea capacității juridice a acestor subiecte de drept și se consideră că eventuala modificare a capacității este posibilă doar prin modificarea actului normativ prin care s-a acordat concesiunea ce stă la baza existenței subiectului de drept.

Reglementările inspirate din teoria realității interpretează mult mai elastic specialitatea capacității juridice a persoanei juridice. Fiind o realitate juridică, persoana juridică are toate drepturile care-i sunt necesare pentru realizarea scopurilor. Dacă persoana juridică este de natură asociativă , asociații pot modifica scopul său, această modificare având ca efect modificarea capacității.

În cazuri concrete, statutul legal al persoanei juridice este, desigur, mult mai complex. Nu toate persoanele juridice sunt supuse aceleiași proceduri de înființare și de limitare a capacității juridice. Regimul apată cu personalitate juridică, deci un subiect de drept distinct, cu un patrimoniu diferit de cel al persoanei fizice, întreprinzătorul unic acționar.

Premisa ca o persoană să fie subiect de drept este recunoașterea capacității ei juridice de legea în vigoare.

Definirea noțiunii de persoană juridică

În dreptul privat, în funcție de teoria de la care s-a pornit, persoana juridică a fost reglementată în mai multe feluri. Reglementările legale nu fac trimitere directă la una sau alta dintre teorii. Totuși putem considera ca făcând parte din regimurile juridice influențate de teoria ficțiunii pe acelea care acordă funcție constitutivă de persoană juridică actului prin care statul admite funcționarea acestui subiect de drept. În opoziție cu aceste reglementări, teoriile realității, mai cu seamă teoria instituțională a lui Saleilles și teoria realității tehnice a lui L. Michoud, consideră persoana juridică o realitate pe care statul, în mod legal, nu îl poate nici crea și nici suprima. Statul trebuie să recunoască existența lor și să autorizeze funcționarea. Această recunoaștere are doar caracter declarativ, prin care organul de stat constată existența independentă a subiectului de drept respectiv.

Nu doar modul de constituire a persoanei juridice este conceput diferit de cele două mari orientări, ci și funcționarea sa, în primul rând capacitatea civilă de care beneficiază. Comparând cele două categorii de persoane, doctrina este unanimă în a accepta principiul specialității în cazul persoanelor juridice, față de o persoană fizică, care are o capacitate juridică generală.

Interpretarea capacității de drept a persoanei juridice se face diferit în reglementările legale influențate de teoria ficțiunii și de teoria realității. Teoria ficțiunii considerând persoana juridică rodul unei concesiuni legale, interpretează foarte strict specialitatea capacității juridice a acestor subiecte de drept și se consideră că eventuala modificare a capacității este posibilă doar prin modificarea actului normativ prin care s-a acordat concesiunea ce stă la baza existenței subiectului de drept.

Reglementările inspirate din teoria realității interpretează mult mai elastic specialitatea capacității juridice a persoanei juridice. Fiind o realitate juridică, persoana juridică are toate drepturile care-i sunt necesare pentru realizarea scopurilor. Dacă persoana juridică este de natură asociativă , asociații pot modifica scopul său, această modificare având ca efect modificarea capacității.

În cazuri concrete, statutul legal al persoanei juridice este, desigur, mult mai complex. Nu toate persoanele juridice sunt supuse aceleiași proceduri de înființare și de limitare a capacității juridice. Regimul aplicat persoanei juridice în unele state, cum este și în România, cuprinde acte normative din diferite epoci, reflectând teorii foarte diferite.

Se impune, deci, optarea pentru un singur principiu cunoscut sau să se contureze o soluție nouă, originală, care să satisfacă cerințele vieții practice actuale și, pe această bază, să se adopte o nouă reglementare generală, cuprinzătoare și unitară, privitoare la statutul legal al persoanelor juridice.

În lipsa unei definiții exprese a noțiunii de persoană juridică, în doctrină au fost formulate mai multe definiții ale acestui subiect de drept.

A defini persoana juridică, ca subiect de drept autonom, pare a fi o problemă dificilă, deoarece teoriile cunoscute în această privință influențează nemijlocit această operațiune teoretică; nu este totuna că o persoană juridică este autorizată sau recunoscută, ea este supusă controlului judecătoresc sau administrativ, dacă capacitatea juridică este înțeleasă restrictiv sau mai elstic etc.

Din punctul de vedere al lui C. Stătescu, „persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil” și persoana juridică este „un colectiv de oameni având structură organizatorică bine determinată, dispunând de independență patrimonială și care urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele obștești”.

În concepția lui M. Costin „persoana juridică este colectivitatea umană ( formată prin gruparea mai multor indivizi sau prin asocierea – între ele, ori cu asemenea indivizi – a unor grupări de oameni preexistente) care are capacitatea de subiect distinct de drept, dacă se bucură de o organizare de sine stătătoare și de un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obștesc”.

Gh. Beleiu arată că prin persoană juridică se înțelege „acel subiect de drept civil care constă într-un colectiv de oameni ce întrunește condițiile stabilite de lege pentru a avea această calitate”.

E. Lupan definește persoana juridică ca „o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau asocierea altor persoane juridice, în condițiile stabilite de lege, care participă în nume propriu la raporturi juridice, ca subiect de drept distinct, având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu distinct, afectat realizării unui scop determinat în acord cu interesul obștesc”.

O. Ungureanu apreciază că, din perspectiva dreptului civil, „persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare și patrimoniu proprii, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile și asumării obligațiilor corelative conferite de lege”.

Aproape toate teoriile care au încercat circumscrierea naturii juridice a acestor subiecte de drept au surprins note importante ale fenomenului, dar au o trăsătură comună negativă: în explicarea naturii persoanei juridice au în vedere numai persoanele juridice colective, asociative. Această tendință a culminat în teoriile formulate în privința „colectivismului” juridic, ajungându-se la teoria „dublului colectiv”, precum și la încercarea de a înlocui conceptul de „persoană juridică” cu aceea de „subiect colectiv de drept”.

A avea în vedere numai persoanele juridice colective și scăparea din vedere a persoanelor juridice individuale împiedică dezvăluirea reală a esenței conceptului de persoană juridică. De altfel, ni se pare că pot fi izolate, separate numai acele fenomene care sunt legate unele de altele. De aceea, după părerea noastră se pot evidenția mai bine elementele comune și cele particulare ale persoanei juridice, în raport cu persoana fizică, dacă pornim de la realitățile existente, care demonstrează prezența a numeroase categorii de persoane juridice de drept public și de drept privat.

Fără îndoială, conținutul noțiunii persoană juridică nu se suprapune cu noțiunea de personalitate juridică. Termenul personalitate, revendicat de mai multe științe ( psihologie, sociologie, antropologie etc.) este definit cu accente, în funcție cu unghiul de vedere al disciplinei respective. Adesea, sensul este strict și delimitativ – personalitate științifică, culturală, politică, invocându-se astfel individul caracterizat prin „capacități și realizări ieșite din comun”.

În schimb, entitatea cu patrimoniu propriu, organizată pentru atingerea anumitor obiective beneficiază de personalitate juridică numai din momentul îndeplinirii cerințelor legale. Dobândirea personalității juridice marchează recunoașterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din această perspectivă, că dobândirea personalității juridice este un procedeu tehnico-juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor colective de drept în circuitul juridic.

Cadrul legal

Ca reglementare cadru, Codul civil român conține referiri directe (art. 187-231) sau indirecte (art 2579) la persoanele juridice.

Norme speciale care detaliază regimul juridic specific unor categorii de persoane juridice:

– Codul civil român.

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, modificată prin Legea 276/2006;

Legea societăților comerciale nr. 31/1990, modificată și completată prin Legea 441/2006 și actualizată în ianuarie 2007;

Legea privind registrul comerțului nr. 26/1990, modificată și completată prin Legea 348/2001;

Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură;

Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, modificată și completată prin Legea nr. 54/24.01.2003;

Legea nr. 27/1996 cu privire la partidele politice, modificată și completată prin Legea nr. 14/2003;

Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației;

Legea locuinței nr. 114/1996, cu modificările și completările ulterioare prinLegea nr. 145/27.07.1999;

– Legea nr. 58/1998 cu privire la activitatea bancară;

Legea nr. 101/1998 cu privire la Statutul Băncii Naționale a României, cu modificările aduse prin Legea nr. 156/12.10.1999 și prin O.U.G. nr. 136/2001 ( aprobată prin Legea nr. 407/2002), modificată prin Legea 312/2004;

O.G. nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată prin Legea nr. 246/2005;

Legea 32/2000 privind construirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin O.U.G. nr. 116/2000 ( aprobată prin Legea nr. 300/2001) și prin O.U.G. nr.51/2001 ( aprobată prin Legea nr. 509/2001).

1.1.4. Clasificarea persoanelor juridice

Se pot stabili o mulțime de criterii după care se disting persoanele juridice între ele, după care se pot împărți în grupe și subgrupe. Unele dintre criterii de clasificare sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, altele privesc doar unele dintre ele.

a) După domeniul dreptului de care aparțin distingem persoane juridice de drept public și persoane juridice de drept privat.

Persoanele juridice de drept public sunt: statul, unitățile administrativ-teritoriale, organele puterii legislative, executive și judecătorești, instituții de stat, agenți economici de stat.

Statul este o persoană juridică deosebită; el nu este supus regulilor de constituire, reorganizare și încetare prevăzute de lege pentru celelalte persoane juridice. Statul participă, de regulă, în raporturi juridice de drept public pe plan internațional și numai prin excepție în raporturi de drept privat. În literatura de specialitate s-a arătat că „statul fără a fi persoană juridică în înțelesul strict al noțiunii, este un subiect de drept de sine stătător care, având și capacitatea de folosință de drept civil, are putință ca, în cazuri cu totul speciale, să intre în raporturile juridice civile”.

Potrivit art. 25 din Codul Civil, statul este o persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice potrivit art. 4, alin. 1, din Legea administrației publice locale nr. 69/1991, conform căruia: „comunele, orașele și județele sunt persoane juridice”. Unitățile administrativ-teritoriale își desfășoară activitatea pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.

Organele puterii legislative sunt – după cum se știe – cele două camere ale Parlamentului României – organul reprezentati suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării -, care este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. După cum se arată în doctrină, nici reglementările legale, nici regulamentele lor de funcționare nu precizează expres calitatea organelor puterii legislative, dar este neîndoielnică calitatea lor de persoană juridică, deoarece întrunesc elementele constitutive necesare pentru această calitate.

Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridică. Din această categorie fac parte: Președenție, care întrunește, de asemenea, elementele constitutive ale personalității juridice; Guvernul României, care este organul central al puterii executive și exercită, în conformitate cu legea, administrația publică pe întreg teritoriul țării; organele administrației publice centrale de specialitate ( ministerele, alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau autorității administrației autonome); autoritățile administrației publice locale ( consilii locale și județene); organele locale de specialitate ale administrației de stat.

Organele puterii judecătorești sunt organizate potrivit principiului separării acestei puteri de celelalte puteri ale statului, având atribuții proprii ce sunt exercitate prin instanțe judecătorești. Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Potrivit reglementărilor în vigoare, instanțele judecătorești sunt: judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție și – în limitele legale – instanțele militare. Precizăm că dintre instanțele judecătorești judecătoriile nu sunt persoane juridice.

Instituțiile de stat denumite și instituții bugetare de stat constituie o categorie importantă de persoane juridice de drept public. Astfel instituții se înființează în domeniile de învățământ, sănătate, știiță, cultură etc.

Agenții economici de stat constituie, în prezent, o mare categorie de persoane juridice din domeniul economic. Din această categorie fac parte regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat. Aceste persoane juridice prezintă deopotrivă trăsături specifice dreptului public și dreptului privat. Ele sunt, în fond, unități de stat ( în ceea ce privește societățile comerciale, până la privatizarea lor totală sau parțială), dar în multe privințe acționează asemănător societăților comerciale cu capital privat. Aceste persoane juridice au fost constituite prin reorganizarea (transformarea) fostelor unități economice de stat în condițiile Legii nr. 15/1990.

Persoanele juridice de drept privat sunt: partidele politice, sindicatele, cultele religioase, organizațiile cooperativiste, asociațiile și fundațiile, societățile comerciale.

Partidele politice, a căror activitate nu se circumscrie exclusiv în sfera raporturilor de drept privat, ci, mai ales, în cea a raporturilor de drept public, se organizează conform art. 40 (1) din Constituție, în condițiile stabilite în Decretul-lege nr.8/1989. Potrivit art.8 (2) din Constituție „partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.

Sindicatele desfășoară activități care vizează ambele domenii ale dreptului. Aceasta nu înseamnă – desigur -, ca și în cazul partidelor politice, că ele sunt persoane juridice de drept public. În această categorie includem și federațiile și confederațiile sindicale. În art. 9 din Constituție se prevede: „sindicatele se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților”. Sindicatele sunt organizate fără caracter politic, independente față de organele de stat, față de partidele politice și față de oricare alte organizații.

Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. Ele sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Potrivit reglementărilor legale, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice și pătțile lor componente locale, precum și așezămintele, asociațiile, ordinele și congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea s-au conformat dispozițiilor legii persoanelor juridice.

Organizațiile cooperativiste reorganizate în noile condiții social-economice sunt persoane juridice private, care îmbracă următoarele forme concrete: cooperative de consum, cooperative de credit, cooperative meșteșugărești și cooperative agricole (denumite societăți). Primele trei forme de organizații cooperatiste se asociază în uniuni ( asociații) teritoriale și pe țară, care au, de asemenea, personalitate juridică. În sistemul cooperatist mai există unități proprii create de cooperative sau uniuni, care pot avea și ele personalitate juridică.

Asociațiile și fundațiile constituie o mare categorie de persoane juridice private care se organizează în condițiile Legii nr. 21/1924. asociațiile cu scop lucrativ nepatrimonial se organizează de un număr de persoane prevăzut de lege, care pun în comun contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor pentru realizarea unui scop care nu urmărește foloase pecuniare sau patrimoniale. Fundațiile sunt persoane juridice constituite prin acte între vii sau ărin testament. Dacă asociații fără scop lucrativ au existat și înainte de decembrie 1989 sub denumirea generică de organizații obștești, fundațiile s-au constituit, mai ales, după 1990, urmărind realizarea unor scopuri ideale.

Societățile comerciale cu capital privat sunt cele mai tipice și numeroase persoane juridice de drept privat. Ele se organizează și își desfășoară activitatea în cele mai variate domenii ale economiei țării și se constituie în condițiile stabilite de Legea nr. 31/1990. Societățile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme juridice concrete: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acțiuni, societate pe acțiuni și societate cu răspundere limitată.

b) După felul de proprietate, care constituie sursa principală a formării patrimoniului, distingem următoarele categorii de persoane juridice: persoane juridice fundamentate pe proprietatea publică, persoane juridice care au la bază atât proprietatea publică, cât și cea privată și persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată.

c) După naționalitatea lor persoanele juridice pot fi: persoane juridice române, dacă își au sediul principal în România, fiind constituite după cerințele legii române și având capacitatea juridică stabilită de aceste legi; persoane juridice străine dacă își au sediul principal în străinătate, fiind constituite în condițiile legii locului, dar care în condițiile legii române pot desfășura activitate și pe teritoriul României. Această distingere este importantă și din punctul de vedere al capacității juridice a acestor subiecte de drept.

d) În funcție de natura scopului urmărit de persoanele juridice pot fi: persoane juridice cu scop patrimonial, cum sunt regiile autonome, societățile comerciale, organizațiile cooperatiste primare și chiar asociațiile lor, care pot urmări realizarea unor acte de comerț; persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum sunt instituțiile de stat, partidele politice, sindicatele, diferitele asociații, fundațiile, cultele religioase etc.

e) După modul lor de înființare distingem: persoane juridice constituite prin act de dispoziție (lege, act administrativ) al organului competent, cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat; persoane juridice care se înființează prin act juridic de asociere, cum sunt cele mai multe societăți comerciale cu capital privat, organizațiile cooperatiste, asociațiile.

Modul de înființare, atributele de identificare, reorganizarea și încetarea persoanelor juridice de drept public

a) Înființarea prin act de dispoziție al organului de stat competent, act de înființare recunoscut, act de înființare autorizat și alte moduri reglementate de lege

Prin înființarea persoanei juridice desemnăm procesul de constituire a entității care, în respectul cerințelor legale, va deveni subiect de drept. Etapele care se cer parcurse pentru dobândirea capacității civile diferă în funcție de categoria și felul persoanei juridice.

Normele cu caracter general, cuprinse în Codul Civil își păstrează doar în parte actualitatea. Potrivit art. 28, modurile de înființare ale persoanelor juridice sunt: actul de dispoziție al organului de stat competent, actul de înființare recunoscut, actul de înființare autorizat și alte moduri reglementate de lege. Normele speciale se regăsesc, exemplificativ, în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, Legea 92/1992 privind organizarea judecătorească, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, Legea nr. 27/1996 privind partidele politice ( normele speciale se regăsesc în legile care reglementează regimul juridic al diferitelor persoane juridice – unități administrativ-teritoriale, societăți comerciale, sindicate, partide politice etc.).

Înființarea prin act de dispoziție implică manifestarea de voință a autorităților competente în scopul constituirii persoanei juridice. În sfera actelor de dispoziție se înscriu legile adoptate de Parlament, hotărârile Guvernului României și hotărârile organelor administrției publice locale. Această modalitate se aplică, în genere, persoanelor juridice de stat și, în anumite cazuri, celor de drept privat. Principalele subiecte de drept cărora le este aplicabilă înființarea prin act de dispoziție sunt:

Administrația prezidențială a fost înființată prin Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României în scopul exercitării de către Președintele României a prerogativelor conferite constituțional.

Parlamentul României se constituie în temeiul art. 61 din legea fundamentală. Regulamentele celor două Camere vin să completeze reglementarea organizării interne a Parlamentului. Modificarea componenței Camerei Deputaților și Senatului nu se repercutează asupra personalității juridice a organului legiuitor.

Înființarea Guvernului României se sprijină pe prevederile art. 102 din Constituție și ale Legii nr. 25/2006 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor;

Ministerele, ca organe centrale de specialitate în subordinea Guvernului, iau ființă potrivit art. 116 alin. 1 din Constituție și Legii nr. 25/2006. Acte normative speciale reglementează funcționarea fiecărui minister în parte. Alte organe centrale de specialitate, fie în subordinea Guvernului, fie ca autorități autonome, iau naștere în temeiul legii.

Organele puterii judecătorești, respectiv instanțele de judecată ordinare ( judecătorii, tribunale, curți de apel) și Ministerul Public ființează în baza Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată și funcționează potrivit Legii nr. 56/1993 și a Regulamentului adoptat în temeiul acesteia.

Curtea de Conturi, autoritate publică autonomă care exercită și atribuții jurisdicționale, a luat ființă în baza dispozițiilor Constituției (art.140) și ale Legii nr. 94/1992.

Curtea Constituțională ființează potrivit dispozițiilor legii fundamentale și ale Legii nr. 47/1992.

Înființarea unităților administrativ-teritoriale a fost reglementată în Legea nr. 69/1991, modificată prin Legea nr. 215/2001, iar actuala Lege nr. 286/2006 statuează că fiecare comună, oraș și județ se bucură de personalitate juridică.

Instituțiile publice de interes național au la bază legi sau hotărâri de Guvern. Regiile autonome de interes național se înființează prin hotărâre de Guvern, iar cele de interes județean prin hotîrârea consiliului local. Legea administrației publice locale instituie în sarcina consiliilor județene și a consiliilor locale înființarea instituțiilor publice, a regiilor autonome, a societăților comerciale de interes județean și local. Regiile autonome dobândesc personalitate juridică de la data publicării actului de dispoziție. Societățile comerciale cu capital integral de stat sunt organizate sub forma societăților pe acțiuni și a societăților cu răspundere limitată. Actul de înființare cuprinde statutul societății, forma juridică, obiectul de activitate, denumirea, sediul principal, date privind capitalul social – mărime, structură, modalitate de constituire. Societățile comerciale cu capital de stat dobândesc personalitate juridică de la data publicării actului de dispoziție.

Înființarea prin act de înființare recunoscut se aplică anumitor organizații cooperatiste. Dispozițiile Decretului nr. 31/1954 se coroborează cu cele ale Decretului-lege nr. 66/1990, Legii nr. 109/1996, O.U.G. nr. 97/2000.

Doar înființarea organizațiilor meșteșugărești urmează procedura recunoașterii actului de înființare, în timp ce cooperativele de consum și de credit sunt autorizate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Potrivit art. 223 din Codul Civil „În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.”.

Asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ dobândesc personalitate juridică în temeiul hotărârii instanței judecătorești din circumscripția căreia își au sediul aceste persoane juridice, după ce s-a cerut avizul ministrului în competența căruia cade scopul asociației sau fundației și după ce s-au ascultat concluziile procurorului și s-a constatat că statutele sau actele constitutive, compunerea organelor de direcție sau administrație și celelalte condiții nu contravin legii.

Înființarea prin alt mod reglementat de lege este aplicabilă: statului român, declarat persoană juridică prin textul de lege, atunci când participă în nume propriu la circuitul civil și misiunilor diplomatice ori oficiilor consulare înființate prin decret prezidențial, la propunerea Guvernului (Legea nr. 37/1991 privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare).

Statul este o persoană juridică de drept public deosebită, chiar când apare ca subiect de drept civil, lui nu-i sunt aplicabile „normele ce alcătuiesc fondul de principii esențiale ale personalității juridice”. Întradevăr, statului nu-i sunt aplicabile normele referitoare la înființarea persoanelor juridice, cele privitoare la reorganizarea și încetarea acestora cuprinse în Codul Civil. Statul este singurul subiect de drept care își autodetermină capacitatea juridică, ce dă expresie suveranității naționale ce aparține poporului român.

b) Atributele de identificare

Din reglementările legale referitoare la persoanele juridice rezultă că principalele atribute de identificare ale acestor subiecte de drept sunt denumirea, sediul, alte atribute, cum ar fi: forma juridică concretă, naționalitatea, contul bancar, capital social, număr de telefon, telex, fax, marca, codul fiscal etc.

Aceste atribute de identificare ale persoanelor juridice sunt clasificate în literatura de specialitate în: atribute generale, în care se includ denumirea, sediul, naționalitatea și contul bancar; atribute specifice, care privesc numai anumite persoane juridice și în care se cuprind toate celelalte atribute.

Denumirea persoanei juridice este „acel mijloc de identificare a persoanei juridice care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit cu această semnificație, în condițiile legii”.

Denumirea persoanei juridice are semnificația unui drept personal nepatrimonial și, totodată, are natura unei obligații legale ce rezultă din lege, datorită funcției sociale pe care o îndeplinește.

Dreptul la denumire conferă următoarele prerogative pentru persoana juridică:

dreptul de a folosi acea denumire prin care se individualizează în raporturile juridice civile la care participă;

dreptul de a cere tutror să o individualizeze prin acea denumire;

dreptul de a cere în justiție restabilirea dreptului la denumire atunci când acesta a fost încălcat sau i s-a adus vreo atingere în acest mod.

Sintetizând dispozițiile legale, atât cele cu caracter general cuprinse în Codul Civil, cât și cele speciale, reproduse, putem spune că persoana juridică poartă denumirea stabilită prin actul de înființare sau statut. Această denumire se va trece în registru odată cu înregistrarea sau înscrierea (înmatricularea) persoanei juridice. Denumirea persoanei juridice este lăsată la alegerea acesteia uneori, iar alteori este stabilită de organul competent. Potrivit principiului simetriei juridice, pentru schimbarea denumirii persoanei juridice sunt necesare aceleași condiții de procedură, competență și publicitate ca și în cazul stabilirii denumirii. Astfel, de exmplu, pentru schimbarea denumirii unei unități administrativ-teritoriale este nevoie de o propunere a Guvernului acceptată și votată prin lege de către Parlament; pentru schimbarea denumirii unei societăți comerciale este necesar un act adițional la contractul de societate, autentificat, autorizat de instanță, publicat în Monitorul oficial și înscris prin mențiune în registrul comerțului unde societatea este înregistrată. În cazul în care persoana juridică este supusă formalităților înregistrării sau înscrierii cu caracter constitutiv, schimbarea denumirii produce efectul numai de la data când ea a fost înregistrată sau înscrisă în condițiile legii.

Sediul persoanei juridice este acel atribut de identificare al acesteia prin localizarea ei în spațiu, îndeplinind funcțiile pe care le îndeplinește.

Dreptul la sediu este un drept personal nepatrimonial al persoanei juridice și, ca urmare, se caracterizează prin toate trăsăturile specifice acestor drepturi subiective: opozabilitatea – erga omnes –, intangibilitatea, inalienabilitate și imprescriptibilitate.

Acest drept subiectiv conferă persoanei juridice:

dreptul de a folosi acel sediu;

dreptul de a cere altora să o identifice prin acest atribut;

dreptul de a cere în justiție restabilirea dreptului încălcat.

Sediul persoanei juridice poate fi în țară sau în străinătate. Aceasta poate avea un sediu principal și un sediu secundar. Sediul persoanei juridice se stabilește prin actul de înființare sau statut. Dispozițiile cuprinse în legile speciale nu derogă. Potrivit principiului simetriei juridice, schimbarea sediului este supusă acelorași condiții de formă, competență și publicitate ce sunt necesare la stabilirea lui. Sediul determină instanța competentă a autoriza funcționarea societăților comerciale, autorizarea și înregistrarea societăților agricole, înregistrarea persoanelor juridice fără scop lucrativ – asociații și fundații -, a sindicatelor.

Naționalitatea reprezintă un element de identificare în raporturile de drept comercial internațional și de drept internațional privat la care participă persoanele juridice, determinând totodată normele aplicabile acelor raporturi juridice.

Pe baza contului bancar persoana juridică se individualizează prin indicarea unui simbol cifric, compus din 14 caractere, potrivit normativului IBAN, precum și a sucursalei băncii unde își are deschis contul.

c) Reorganizarea și încetarea persoanei juridice

Reorganizarea persoanelor juridice este „un proces de contopire sau de împărțire, ca operație juridică, în care participă cel puțin două astfel de subiecte de drept existente ori care iau astfel ființă”.

Această definiție a noțiunii de reorganizare a persoanei juridice nu este formulată în lege, ci în doctrină; nici Codul Civil și nici alte reglementări legale nu cuprind o astfel de definiție. În legislația noastră civilă există, desigur, o serie de reguli care privesc diferitele forme de bază, o definire a noțiunii la care ne referim.

Formele juridice ale reorganizării persoanelor juridice sunt reglementate în art. 223 din Codul Civil. Acestea sunt comasarea și divizarea și transformarea. Conform art. 234 Cod Civil, comasarea poate fi, la rândul ei, de două feluri: absorbția și fuziunea.

Comasarea este forma de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc sau una blochează în patrimoniul său, patrimoniul altei persoane juridice formând astfel noi persoane juridice.

Fuziunea este modalitatea de organizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc pentru a forma o persoană judică nouă.

Absorbția este modalitatea de organizare prin care o persoană judică înglobează în patrimoniul său patrimoniul altei persoane juridice care astfel își încetează existența. Patrimoniul persoanei juridice absorbante poate să fie dat, mai mare sau mai mic ca al persoanei absorbite.

Divizarea este forma de organizare prin care patrimoniul unei persoane juridice este împărțit parțial sau total în mai multe fracțiuni care sunt transmise altor persoane juridice existente sau care astfel se înființează. Divizarea parțială este modalitatea prin care una sau mai multe fracțiuni din patrimoniul unei persoane juridice sunt deprinse, fiind apoi transmise altor persoane juridice existente sau care astfel se înființează. Divizarea totală este modalitatea de reorganizare prin care întregul patrimoniu al unei persoane juridice este împărțit în fracțiuni și transmis altor persoane juridice existente sau care iau ființă. Regula este că patrimoniu trebuie împărțit în părți egale. Acest lucru este adesea foarte greu de realizat motiv pentru care în practică se permite ca prin actul care hotărăște divizarea totală să se poată stabili și alte proporții ținând cont de contractele aferente unei părți din patrimoniu pentru a nu se aduce prejudicii partenerilor de afaceri.

Această reglementare legală era pe deplin valabilă și aplicabilă persoanelor juridice existente până în anul 1990. În actualele condiții economico-sociale, ea a suferit, în privința unora dintre categoriile de persoane juridice existente astăzi, unele modificări. În legislația adoptată după decembrie 1989, întâlnim unele reglementări speciale referitoare la transformarea persoanelor juridice, reglementări care nu pot fi neluate în considerare, nu numai din aspecte concrete privitoare la modificarea structurii economiei naționale sau schimbării juridice a unor astfel de subiecte de drept, ci și ca o chestiune de principiu, care trebuie tratată în cadrul teoriei persoanei juridice.

Astfel, în Legea nr. 15/1990 se folosește expresia de reorganizare a unităților economice de stat în sensul transformării unor regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat.

Încetarea persoanei juridice înseamnă dispariția subiectului de drept, sfârșitul capacității juridice a acestuia. Această definire este tot creația doctrinei, legea noastră civilă ( generală sau specială) neavând reglementat acest lucru.

Din punct de vedere al dreptului civil, sfârșitul capacității de drept civil înseamnă încetarea capacității de folosință și a capacității de exercițiu, adică desființarea persoanei juridice ca subiect de drept civil, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

După cum rezultă din reglementările legale în materie, persoane juridică încetează în următoarele moduri: prin comasare, în ceea ce privește unitățile fuzionate și cele absorbite; prin divizare, în ceea ce privește unitățile divizate total; prin transformare, în ceea ce privește unitățile transformate; și prin dizolvare. Unele persoane juridice încetează de a mai avea ființă în temeiul unui act de dispoziție, prin desființare.

Orice entitate organizată ca persoană juridică poate fi reorganizată, care are ca efect încetarea existenței unor persoane juridice participante la acest proces și orice astfel de subiecte de drept își poate avea sfârșitul, fără trecerea, în tot sau în parte, la o altă persoană juridică. Aceasta înseamnă dispariția unui subiect de drept civil, încetarea acestuia de a mai fi o entitate juridică de sine stătătoare. Nu toate prsoanele juridice pot fi supuse dizolvării. Astfel, organele sau instituțiile de stat și regiile autonome nu se supun dizolvării; ele încetează, dacă este cazul, prin dispoziția organului care le-a înființat, precum și prin reorganizare.

În doctrină, dizolvarea persoanei juridice este definită ca fiind acea operație juridică, care urmărește, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau aceleia asimilate cu aceasta, cu efecte întotdeauna asupra unei singure persoane juridice. Cazurile în care intervine dizolvarea sunt prevăzute expres de lege.

Dizolvarea persoanelor juridice poate fi examinată din mai multe puncte de vedere: al modului cum operează; în funcție de vocația lor; în funcție de caracterul ori natura lor.

După criteriul modului cum operează, distingem dizolvarea de drept a persoanei juridice și dizolvarea în temeiul unui act al organului competent (care poate fi adunarea generală a persoanei juridice, instanța judecătorească sau un alt organ al puterii executive).

În funcție de natura ori caracterul cauzelor, dizolvarea poate fi voluntară și forțată (silită). În cele mai multe cazuri dizolvarea este voluntară, adică încetarea pe această cale a persoanei juridice depinde, direct sau indirect, de voința acesteia, exprimată inițial în actul de înființare sau hotărâtă la sfârșitul existenței entității respective. Dizolvarea forțată sau silită are loc în cazul încălcării unor norme legale imperative referitoare la scopul persoanei juridice și la mijloacele folosite pentru realizarea scopului.

Potrivit reglementărilor generale cuprinse în art. 245 din Codul Civil, efectul principal al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare.

Desființarea persoanelor juridice este un mod de încetare a unor astfel de entități, ca subiecte de drept civil, care se realizează pe baza unui act de dispoziție, fără intrarea în procesul de lichidare. Acest mod este aplicat celor trei puteri ale statului, instituțiilor de stat și regiilor autonome, care încetează de a mai exista în temeiul unui act de dispoziție al organului ierarhic superior, fără să intre în procesul de lichidare. Principalul efect al desființării constă în încetarea persoanei juridice de aceste fel de a mai exista ca subiect de drept (public sau privat). În acest fel ia sfârșit capacitatea juridică a persoanei juridice de stat.

Necesitatea instituției răspunderii penale a persoanei juridice

Răspunderea penală a persoanei juridice împlinește anul acesta șase ani de existență în Codul penal român. Noul Cod penal păstrează mare parte din preceptele care au stat la baza reglementării din Codul penal actual în această materie. Astfel, în ciuda argumentelor împotriva acestei instituții, răspunderea penală a persoanei juridice este o realitate și, tocmai din acest motiv, trebuie cunoscute foarte bine prevederile legale care reglementează această instituție.

Noile realități socio-politico-economice din a doua jumătate a secolului al XX-lea, determinate de dezvoltarea pieței comune europene, de schimbarea regimurilor politice din Europa de est, de crearea de mega-corporații globalizate care au preluat controlul efectiv al majorității activităților industriale, de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale, săvârșite de și prin intermediul persoanelor juridice, au determinat mutații în politica penală a statelor și au favorizat abandonarea treptată a maximei societas delinquere non potest, dinamizând instituirea răspunderii penale a persoanei juridice

În contextul evoluției concepțiilor de politică penală și al progreselor înregistrate în criminologie, penologie și sociologie s-au conturat etape de căutări și experimentări ale unor forme și modalități de contracarare a criminalității corporative, ajungându-se la un „adevărat drept penal al persoanei juridice”. Ca efect al globalizării, sursele de reglementare juridică internațională, precum și reglementările Uniunii Europene au reprezentat un serios impuls în afirmarea și implementarea sancțiunilor penale aplicabile persoanelor juridice. S-a constatat că gruparea indivizilor în organizații generează prin ea însăși factori criminogeni, care favorizează comportamentul individual deviant iar delocalizarea și fragmentarea deciziei face ca în majoritatea situațiilor să fie imposibilă identificarea persoanei fizice sau dacă aceasta este identificată să nu poată fi trasă la răspundere pentru că nu are funcția, atribuțiile sau poziția necesară, astfel că răspunderea penală individuală nu mai este nici suficientă și nici eficientă în fața criminalității corporative.

Convenții internaționale și directive sau decizii cadru ale Uniunii Europene fac referire la necesitatea de a preveni criminalitatea persoanelor juridice prin prevederea de sancțiuni împotriva acestora, însă de regulă nu obligă statele să adopte măsuri penale, refuzând în mod deliberat să se implice în dezbateri privind răspunderea penală ori extrapenală pe care statele sunt obligate să o instituie cu privire la persoanele juridice, ci impun condiția ca aceste măsuri să fie „sancțiuni penale sau de altă natură, efective, proporționale și descurajatoare, inclusiv sancțiuni pecuniare”, chiar dacă tendința este de a se generalizeze răspunderea penală.

Apariția și evoluția reglementărilor, doctrinei și jurisprudenței privind răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi disociată de apariția și evoluția persoanei juridice ca subiect de drept și nici de cea a instituției răspunderii penale, astfel că o expunere succintă privind apariția și evoluția celor două instituții, care-și găsesc rădăcinile în dreptul roman și încercarea de a identifica perioadele în care se întâlnesc și devin compatibile în sistemul de drept continental am considerat-o necesară acestui demers. Scurta prezentare a instituției din perspectivă istorică a scos în evidență faptul că principiul societas delinquere non potest, statornicit în lumea modernă, nu este decât o creație socială, care a apărut și a apus când nevoile și interesele sociale au impus-o.

Repere istorice privind răspunderea penala a persoanei juridice

Este adevărat că instituția răspunderii penale a persoanei juridice, așa cum o cunoaștem noi astăzi, este un concept relativ nou, conturat la sfârșitul sec. XIX, în sistemul de common law, însă la fel de adevărat este că în decursul timpului au existat mai multe situații în care colectivitățile au răspuns penal și chiar au fost emise acte normative care prevedeau posibilitatea sancționării unor colectivități.

Hugo Grotius relata că Împăratul Theodosie al Bizanțului a pedepsit orașul Antiohia, închizându-i teatrele, băile și retrăgându-i titlul de metropolă. Împăratul Septimius Sever a distrus Bizanțul luându-i băile, teatrele și podoabele.

În Evul Mediu, în dreptul canonic s-a acceptat că unele colectivități pot săvârși infracțiuni, și prin urmare pot fi sancționate penal; orașele de pildă puteau fi pedepsite cu doborârea zidurilor, plata unor amenzi deosebit de aspre ș.a.m.d.

În anul 1670, în Franța a fost emisă o Ordonanță Regală care a instituit răspunderea penală a colectivităților locale (sate, orașe, târguri), prevăzându-se totodată și sancțiunile care urmau a fi aplicate în cazul nașterii unui raport conflictual. Perioada de aplicare a acestui act a luat sfârșit odată cu conturarea noilor principii ale Revoluției Franceze.

România, asemenea altor state din estul Europei nu a cunoscut același ritm de dezvoltare social-economică precum statele din vest, fapt datorat în mare măsură regimului comunist dar cu siguranță și regimului „democratic” care s-a succedat lui decembrie 1989.

Într-un stat comunist cu o economie centralizată și în care noțiunea de proprietate privată a căzut cu totul în desuetudine, nu se putea vorbi despre importanța persoanei juridice în viața socială și economică, și cu atât mai mult de capacitatea acesteia de a săvârși infracțiuni, mai ales datorită faptului că entitățile cu personalitate juridică erau în cea mai mare parte de stat, or acceptarea ideii că statul comunist prin intermediul acestor persoane juridice poate comite infracțiuni, era în contradicție cu utopicele idei ale lui Karl Marx.

Cu toate acestea însă, autori de seamă vorbeau despre o eventuală răspundere a persoanei juridice încă dinainte de Primul Război Mondial, urmând ca peste aproximativ un deceniu această teză să fie și acceptată.

În 1912 prof. Ion Tanoviceanu, respingând teza realității persoanei juridice, afirma că tragerea la răspundere penală a acesteia nu este posibilă întrucât colectivitățile nu pot avea o voință proprie, separată de acea a persoanelor care o compun.

În perioada interbelică, prof. Traian Pop afirma că: „Faptul, că scopul persoanei morale fixat prin actul de asociere nu admite comiterea de infracțiuni, nu însemnează, că dacă totuși, contrar scopului, se vor comite (infracțiuni), ele nu se vor socoti ca fapte ale persoanei morale, din a cărei voință derivă …”. În altă ordine de idei, chiar dacă scopul pentru care a fost înființată persoana juridică trebuie să fie întotdeauna licit, se pot imagina situații în care să nu fie așa, ori cazuri în care scopul persoanei juridice poate fi deturnat ulterior, în scopul comiterii de infracțiuni. Astfel, persoana juridică va răspunde penal alături de persoana fizică, aplicându-i-se și o sancțiune specifică naturii ei.

Patriarhul dreptului penal român, prof. Vintilă Dongoroz, achiesează la teoria realității persoanei juridice, în opinia sa aceasta fiind mai logică și mai conformă cu realitatea. Persoana juridică, spunea prof. Traian Pop, având voință colectivă, se poate manifesta atât licit cât și în mod delictual, asemenea voinței persoanei fizice.

Teza privind răspunderea penală a persoanei morale, formulată de prof. Vintilă Dongoroz, a stat la baza reglementării acestei materii în Codul penal din 1936, primul act normativ român care recunoștea capacitatea delictuală a persoanei juridice.

Acesta prevedea la art. 84 că instanța poate dispune în cazul săvârșirii unei infracțiuni de către persoana juridică și pentru a împiedica comiterea de noi infracțiuni, închiderea localului industrial sau comercial pe durata de la o lună la un an.

De asemenea art. 85 a prevăzut posibilitatea luării unor măsuri de siguranță precum dizolvarea sau suspendarea persoanei juridice dacă directorii sau administratorii unei societăți, lucrând în numele persoanei juridice și cu mijloace provenite de la ea au comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an de închisoare.

Din cuprinsul art. 85 rezultă condițiile necesare a fi întrunite pentru aplicarea pedepsei dizolvării sau suspendării:

– directorii sau administratorii persoanei juridice să fi comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an de închisoare;

– fapta să fi fost săvârșită acționând în numele persoanei juridice și cu mijloace procurate de ea;

– să se fi constatat vinovăția persoanelor respective, indiferent dacă au fost condamnate sau nu

– activitatea persoanei juridice relevată prin faptul comis, să constituie un pericol pentru morala sau ordinea publică.

Dacă condițiile se întruneau suspendarea se aplica pe o perioadă de cel mult doi ani, iar dizolvarea era urmată de lichidare.

În altă ordine de idei, Codul penal din 1936, instituie o răspundere indirectă a persoanei juridice, ceea ce în sistemul de common law se numește teoria identificării sau teoria alter ego.

Aceasta a fost consacrată printr-o decizie cu valoare de precedent judiciar a Camerei Lorzilor din 1972, pronunțată în cazul Tesco Supermarkets Ltd. Conform teoriei identificării, compania acționează prin intermediul persoanelor fizice, iar când această persoană face parte din centrul director și reprezintă voința companiei, ea nu acționează în numele companiei ca prepus, ci acționează ca și compania, este „întruparea” companiei.

Codul penal din 1969, nu menține instituția răspunderii penale a persoanei juridice deoarece, în raport cu concepțiile noului regim politic și cu noua organizare a societății, situațiile care determinau starea de pericol a persoanei juridice și care ar fi justificat luarea unor măsuri preventive contra acesteia nu mai existau în condițiile societății respective. Prin urmare, legiuitorul comunist a considerat că tragerea la răspundere a persoanei juridice prin intermediul legii penale nu este posibilă.

Odată cu căderea regimului comunist, instituția răspunderii penale a persoanei juridice revine în atenția doctrinei. Astfel în 1992, prof. Constantin Bulai, aderă la teoria realității persoanei juridice, după studierea argumentelor pro și contra, susținând că persoana juridică are o voință proprie și poate lua, în cunoștință de cauză, hotărâri în scopul de a săvârșii acte ilegale. Mai mult, acesta afirmă că persoanei juridice i se pot aplica și sancțiuni precum și măsuri de siguranță specifice.

În ceea ce privește reglementarea legală a instituției răspunderii penale a persoanei juridice, din perioada post-decembristă, considerăm că primul act normativ care creează o breșă în concepția instituită de Codul penal de la 1969, este Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Aceasta prevedea la art. 5 alin.1 următoarele: „constituie infracțiune de concurență neloială și se pedepsește cu închisoarea de la o lună la doi ani sau cu amendă de la 20.000 lei la 100.000 lei:

întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant;

producerea în orice mod, importul exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau a comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalți beneficiari sau comercianți.”

Așadar, după diferitele curente și idei care s-au conturat de-a lungul timpului în legătură cu necesitatea instituirii, a tragerii la răspundere penală a persoanei juridice, sau a respingerii ei, astăzi avem cea mai importantă reglementare legală a instituției răspunderii penale a persoanei juridice din legislația română și anume, aceea instituită de Legea 278/2006 pentru modificarea Codului penal și de Legea nr. 356/2006 pentru modificarea Codului penal și Codului de procedură penală. Forma actuală a Codului penal amendată de către aceste două acte normative permit astăzi antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice.

Doctrina și legislația penala romana a sec. al XX-lea

Răspunderea penală a persoanei juridice a devenit una dintre cele mai dezbătute tematici ale sec. XX și începutului de secol XXI. Această dezbatere a devenit cu adevărat semnificativă după anii ’90, când atât Statele Unite ale Americii, cât și Europa s-au confruntat cu un număr alarmant de infracțiuni comise prin intermediul persoanelor juridice – infracțiuni de mediu, antitrust, fraudă, din domeniul farmaceutic, al dreptului muncii, infracțiuni de corupție, economice și fiscale. Unele corporații – Dynergy, Adelphia Communications, WorldCom, HealthSouth, Parmalat sau Royal Ahold au „preferat” domeniul falsificării documentelor financiare. Altele, printre care Royal Caribbean, Olympic Pipeline, Exxon, Pfizer, Bayer, Shering-Plough Corporation au încălcat norme de dreptul mediului și cele privind asigurarea sănătății populației. McWane Inc., una dintre cele mai mari companii producătoare de țevi din lume deține „recordul” în producerea de decese ca urmare a nerespectării diferitelor aspecte ale legislației. Consecințele proliferării fenomenului infracțional corporativ constau în mari pierderi de natură economică precum și de vieți omenești. În afara acestora, efectele pe termen lung constând în afectarea mediului înconjurător, a sănătății oamenilor, care poate, la momentul de față nu le sesizăm încă, nu ar trebui să fie subestimate.

Conduita ilicită a persoanelor juridice poate fi abordată atât din punctul de vedere al dreptului civil, cât și a dreptului administrativ și, mai ales penal.

La momentul de față, majoritatea statelor recunosc o răspundere civilă și administrativă a persoanelor juridice în cazul încălcării de către acestea a normelor legale. Însă, răspunderea penală a persoanelor juridice a fost de la început un subiect controversat, dificil de abordat și de soluționat. Jurisdicțiile aparținând sistemului common-law, mult mai orientate către pragmatism decât cele ale Europei Continentale, au recunoscut această instituție de la început, chiar dacă sub diferite modele. Criticile vehemente îndreptate împotriva răspunderii penale a persoanei juridice provin din această ultimă zonă geografică și pun la îndoială compatibilitatea răspunderii penale a persoanei juridice cu principiile generale ale dreptului penal. În ultima perioadă se constată o reorientare a doctrinei în sensul recunoașterii răspunderii penale a persoanei juridice.

Doctrina a reflectat plastic aceste dezbateri nesfârșite arătând că, „de-a lungul secolelor, puterea corporațiilor a constituit subiect de dispute, dar fiecare dintre cercetători a descris fenomenul utilizând propriul său limbaj. Avocați, economiști, analiști financiari, analiști politici, moraliști sau simpli manageri sunt ca și constructorii Turnului Babel, toți acționând în realizarea aceluiași scop, dar fiind incapabili să comunice, întrucât vorbesc limbi diferite”.

Diferitele state care au refuzat să recunoască inițial, sau refuză încă să recunoască răspunderea penală a persoanei juridice, au avut această atitudine datorită condițiilor istorice, economice, sociale, politice specifice fiecărui stat. În baza acestor condiții, fiecare stat a încercat să rezolve cu mijloace proprii și într-un mod cât mai eficient problema sancționării persoanelor juridice pentru conduitele lor ilicite. S-a arătat în doctrină că nici unul dintre aceste sisteme nu este perfect. Toate prezintă atât avantaje cât și dezavantaje însă, atunci când abordăm problematica răspunderii penale a persoanei juridice trebuie să pornim de la o serie de premize:

1. În primul rând instituția răspunderii penale a persoanei juridice ar trebui să fie un instrument eficient de descurajare și prevenire a comiterii unor infracțiuni viitoare.

2. În al doilea rând răspunderea penală a persoanei juridice ar trebui să reflecte obligația societății de a pedepsi și inflige orice conduită prin care se tulbură buna desfășurare a relațiilor sociale, constituind o modalitate de retribuire a celor care săvârșesc infracțiuni.

3. Instituția răspunderii penale a persoanei juridice ar trebui să răspundă unor exigențe de claritate, predictibilitate, și consistență raportat la principiile dreptului în general.

4. Nu trebuie pierdută din vedere cerința eficienței acestei instituții care se reflectă atât în modul în care ea se aplică cât și în costurile implementării unei astfel de instituții.

5. Corolarul premizelor anterioare ar trebui să îl constituie echitatea, prezentă în toate etapele evaluării, implementării și aplicării instituției răspunderii penale la nivelul sistemului penal al fiecărui stat.

Este incontestabil că cea mai eficientă metodă de descurajare a formelor de criminalitate economico-financiară, relevată și de prestigioase studii criminologice, o reprezintă răspunderea penală a persoanei juridice. S-a arătat că, în cazul societăților comercial în special, efectul stigmatizant al sancțiunii penale poate fi foarte eficient și descurajant. Pentru buna funcționare a unei întreprinderi, pentru progresul ei economic, „bunul renume” este un factor decisiv. În momentul în care o pedeapsă lovește acest bun renume, efectul descurajant este sigur.

Deși inițial răspunderea penală a persoanei juridice a imitat la început răspunderea penală a persoanei fizice (așa numitul model antropomorfic asupra căruia vom reveni), s-au conturat noi modele de angajare a răspunderii penale – doctrina cumulului de culpe, doctrina identității proprii separate, culminând cu modelele constructiviste ce se axează pe conceptul de cultură corporativă și ethos corporativ.

Între toate sistemele penale, cel american pare cel mai deschis și mai evoluat în privința instituției răspunderii penale a persoanei juridice, fiind primul care a și îmbrățișat teoria cumulului de culpe (aggregation doctrine). Sistemele englez și francez au respins din start această teorie, deși reprezenta la momentul apariției sale un mod ingenios de a concilia viziunile tradiționale cu cele moderniste.

Alte state, precum Germania, refuză cu obstinație consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice, în ciuda eforturilor comunității europene de susținere a acestui proiect de implementare. Legiuitorul german a preferat consacrarea, în cazul persoanei juridice a unei răspunderi administrative, care prezintă avantajul că este mai puțin costisitoare și mai puțin solicitantă din punct de vedere doctrinar, și care și-a dovedit și eficiența, amenzile administrative care se aplică persoanelor juridice atingând pragul de1 milion de euro! Unele state, cum este cazul Spaniei, „zac” încă în incertitudine, datorită unor regretabile erori de exprimare a legiuitorului. Deși doctrina spaniolă este de părere că în dreptul penal spaniol este consacrată indirect răspunderea penală a persoanei juridice, nici o referire legală nu conduce la această concluzie.

În general, în Europa Continentală, adagiul societas deliquere non potest, împreună cu dogma răspunderii penale bazate pe vinovăție, au constituit obstacole serioase în consacrarea instituției răspunderii penale a persoanei juridice. Cu tot tributul plătit acestor adevărate pietre filosofale ale dreptului penal, realitățile sociale au demonstrat necesitatea imperativă a recunoașterii răspunderii penale a persoanei juridice, o respingere obstinată a acestei instituții nefiind benefică bunei desfășurări a relațiilor sociale, tot mai des tulburate de fenomenul infracțional corporativ.

O analiză logică a realității juridice a entităților colective relevă următoarele aspecte:

– persoanele juridice sunt actori recunoscuți de entitatea statală, „binecuvântați” de aceasta cu personalitate juridică, având drepturi și obligații în plan social.

– persoanele juridice sunt active în planul diferitelor ramuri ale dreptului – drept civil, drept comercial, drept administrativ, dreptul muncii, dreptul mediului, etc – iar conduitele prin care se încalcă norme specifice ale acestor ramuri de drept sunt sancționate corespunzător.

– nu se poate explica în mod corespunzător de ce este recunoscută o răspundere civilă, comercială, administrativă etc. a persoanelor juridice și nu și una penală.

– în plus, normele de drept penal au o adresabilitate generală, astfel că, dacă o persoană juridică încalcă preceptul unei norme penale, automat se naște raportul juridic penal de conflict în baza căruia statul are dreptul de a pedepsi, iar persoana juridică are obligația de a suporta consecințele faptei sale penale.

Toate aceste aspecte constituie argumente de bun simț, extrase la o privire superficială, în favoarea recunoașterii răspunderii penale a persoanei juridice.

Prezentul demers de cercetare își propune să abordeze problematica răspunderii penale a persoanei juridice atât din perspectiva istorică-evolutivă, cât și din perspectiva comparativă, fiind analizate legislațiile penale ale diverselor state cu privire la instituția răspunderii penale a persoanei juridice. Totodată vom încerca să oferim o privire cât mai amănunțită asupra modelelor de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice conturate de-a lungul timpului precum și o prezentare a diferitelor tipuri de persoane juridice care sunt recunoscute în legislația în vigoare. Nu în ultimul rând ne propunem să realizăm și o incursiune în documentele internaționale și comunitare în realizarea scopului declarat.

Răspunderea extrapenală a persoanei juridice

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice

Răspunderea delictuală este în principal reglementată de art. 1349 Cod civil. Diverse alte acte normative cuprind de asemenea, reglementări legate de răspunderea delictuală (Codul aerian din 30 decembrie 1953, etc.).

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligații care izvorăște dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă. Conform terminologiei tradiționale, fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răspundere se numește “delict” sau “cvasidelict”. în mod empatic, răspunderea care izvorăște din comiterea acestor fapte se cheamă răspundere delictuală..

Domeniul de aplicare. în toate situațiile în care se cauzează un prejudiciu unei persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, se aplică regulile răspunderii delictuale. Prin excepție, dacă neexecutarea obligațiilor contractuale constituie o infracțiune, atunci răspunderea angajată se consideră că este de natură delictuală.

Felurile răspunderii delictuale

Conform noțiunii răspunderii civile delictuale ce se regăsește în art. 1349 Cod civil, răspunderea civila delictuala se regăsește sub mai multe forme:

1. răspunderea pentru fapta proprie, art. 1357 Cod civil;

2. răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție, art. 1372 Cod civil;

3. răspunderea comitenților pentru prepuși;

4. răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, art. 1375 Cod civil;

5. răspunderea pentru ruina edificiului, art.1378 Cod civil.

1) Felurile răspunderii delictuale în doctrina juridică tradițională.

Raportat la reglementarea cuprinsă în Codul civil, se consideră că există următoarele forme de răspundere delictuală:

A. Răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie. Art. 1349 și 1357 Cod civil consacră regula de principiu, conform căreia obligația de reparare a prejudiciului cauzat altuia revine direct și nemijlocit autorului faptei ilicite;

B. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia sau răspunderea indirectă. în scopul protejării victimei împotriva eventualei insolvabilități a victimei, Codul civil a instituit și răspunderea indirectă, ca formă complementară de răspundere. Sunt asemenea forme de răspundere: răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori art. 1372; răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în exercitarea funcțiilor încredințate (art. 1373 Cod civil), răspunderea institutorilor și meseriașilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor.

C. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale și ruina edificiului. Uneori prejudiciile nu sunt cauzate de fapta unei persoane. De aceea, pentru apărarea intereselor celui vătămat, în situațiile în care acesta nu ar putea dovedi că prejudiciul a fost cauzat prin fapta ilicită a unei persoane, a fost instituită răspunderea pentru lucruri, animale și ruina edificiului care incumbă persoanei care are paza juridică a acestora și este reglementată distinct de art. 1378 Cod civil.

II. După fundamentul său, răspunderea civilă delictuală poate fi de două feluri:

A. Răspundere delictuală subiectivă întemeiată pe ideea de culpă, greșeală sau vinovăție;

B. Răspunderea delictuală obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție sau pe ideea riscului.

Considerații cu privire la răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice

Răspunderea delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice aduce în prim –plan organele persoanei juridice ca părți intrinseci ale acesteia. Nu exista, așadar , doua entități juridice de sine stătătoare – persoana juridica și organele acesteia, ci o singura entitate- persoana juridică- ce se exprima prin organele sale.

Articolul 206 din Codul Civil reprezintă fundamentul acestei idei pentru ca “actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși”,iar faptele ilicite sau licite săvârșite de organele sale obliga însăși persoana juridica,daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor art. 219 C. civil.
Reglementările din Codul Civil trebuie corelate cu acele texte cu privire la activitatea regiilor autonome și a societăților comerciale și anume Legea 15/1990 privind organizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale (art.12-15),Legea 31/1990 privind societățile comerciale ,Legea 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultura(art.36-62) și Ordonanța 26/2000 cu privire la asociații și fundații(20-22)
Pentru aceste persoane juridice specifice trebuie analizate actele de constituire pentru a se constata dacă exista calitatea de organ al persoanei juridice a celui care a săvârșit fapta ilicita, pentru a putea fi atrasa răspunderea însăși a persoanei juridice.

Trebuie făcute câteva precizări. Cea dintâi ii privește pe reprezentanții persoanei juridice care, dacă săvârșesc o fapta ilicita cu prilejul exercitării atribuțiilor ce le-au fost încredințate , atrag răspunderea civila a persoanei juridice ca răspundere pentru fapta altuia și nu ca răspundere pentru fapta proprie ca în cazul în care organele persoanei juridice ar fi săvârșit fapta ilicita.

Alta precizare se refera la condiția ca fapta ilicita sa fi fost săvârșita de către organele persoanei juridice cu prilejul exercitării exercitării funcției lor; fapta se va afla intr-o conexiune necesara cu funcția respectiva, chiar dacă limitele legale în care trebuia sa se încadreze funcția au fost depășite. Totuși, subzista cerința ca fapta ilicita,chiar abuziva, săvârșita de organele persoanei juridice, trebuie sa fi fost îndreptata spre realizarea unor scopuri ori interese proprii persoanei juridice. în cazul în care fapta a fost săvârșita prin abuz de funcție, urmărind scopuri personale ori ale altcuiva, va fi angajata exclusiv răspunderea persoanei fizice care a săvârșit fapta, chiar dacă acea persoana face parte din organele de conducere ale unei persoane juridice.

a) Condițiile răspunderii. Reglementare. Răspunderea persoanei juridice poate să fie atât directă cât și indirectă . Răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice (ca formă de răspundere directă) este reglementată de Codul Civil și de Ordonanța nr. 26/2000 pentru asociații și fundații și rezultă din întreaga economie a Legii nr. 31/1990 pentru societățile comerciale. Reglementările menționate sunt tributare teoriei organiciste, potrivit căreia ființa persoanei juridice se exprimă prin organele sale.

b) Domeniul de aplicare. în concepția legiuitorului român, bazată pe o ficțiune juridică, fapta organului de conducere a persoanei juridice este fapta însăși a persoanei juridice, exprimând voința acesteia. Legea limitează angajarea răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie la acele ipoteze în care faptele ilicite au fost comise de organele sale cu prilejul și în timpul îndeplinirii funcțiilor lor. În literatura și practica de specialitate, conexiunea faptei ilicite cu funcția încredințată este interpretată în sens extensiv, fiind suficient ca cea din urmă să reprezinte condiția necesară pentru producerea prejudiciului sau înlesnirea producerii sale. în ambele situații, este necesar ca victima să nu fi știut că autorul acționează în afara funcțiilor ce i-au fost încredințate.

c) Răspunderea proprie a persoanelor fizice din componența organului persoanei juridice.

In cazul stabilirii răspunderii persoanei juridice suntem de fapt în prezența a două raporturi juridice de răspundere: un raport presupune răspunderea directă a persoanei juridice, iar cel de-al doilea- răspunderea persoanei fizice din componența organului persoanei juridice pentru fapta proprie. Temeiul ambelor răspunderi este art. 1349 Cod civil. Victima faptei ilicite poate chema în judecată atât persoana fizică cât și persoana juridică sau numai pe una dintre acestea. Dacă repararea prejudiciului a fost făcută doar de către persoana juridică, atunci aceasta va avea și un drept de regres față de persoana fizică vinovată de producerea prejudiciului. Persoanele fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice răspund solidar inclusiv față de persoana juridică.

2. Răspunderea contravențională a persoanei juridice

Realizarea ordinii de drept presupune din partea tuturor destinatarilor legii o conduită conformă cu dispozițiile acesteia pentru normala desfășurare a relațiilor sociale. Pentru cei care nu-și conformează conduita dispozițiilor legale săvârșind fapte ilicite, restabilirea ordinii de drept încălcate are loc prin constrângere.

Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice al cărei conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe contravenient precum și obligațiile acestuia din urmă de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restaurării autorității legii.

Cadrul legal al reglementării contravențiilor este constituit de O.G. nr. 2/2001, act normativ care cuprinde:

– regulile generale în baza cărora anumite fapte pot constitui contravenții ;

– reglementări privind stabilirea, constatarea și sancționarea contravențiilor ;

– căile de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției;

– prevederi în legătură cu modul de soluționare a plângerilor contravenționale.

Ordonanța a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 410 din 25 iulie 2001.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanța, prin hotărâre a Guvernului sau act normativ emis de o autoritate publică locală.

Din definiția contravenției rezultă condițiile răspunderii contravenționale:

fapta să fie săvârșită cu vinovăție, adică făptuitorul să-și dea seama de consecințele faptei sale;

fapta să fie prevăzută și sancționată prin legi, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului sau acte normative emise de o autoritate publică locală.

Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei sunt împrejurări, situații existente în momentul săvârșirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esențiale a contravenției și prin aceasta exclud caracterul contravențional al faptei.

Potrivit legii, nu constituie contravenție fapta săvârșită:

în caz fortuit;

din constrângere fizică sau morală;

dintr-o eroare de fapt, nu de drept ;

din cauza iresponsabilității;

de un minor sub 14 ani ;

în stare de beție involuntară completă;

în stare de legitimă apărare;

în stare de necesitate;

în stare de infirmitate, dacă are legătura cu fapta săvârșită.

Ordonanța consfințește faptul că subiecți ai răspunderii contravenționale pot fi, deopotrivă, atât persoanele fizice cât și persoanele juridice. Răspunde contravențional orice persoană care comite actul incriminat de norma contravențională

Persoana juridică – subiect al răspunderii contravenționale poate fi o societate comercială, o instituție publică, o organizație neguvernamentală sau o unitate administrativ teritorială, fiecare dintre aceste subiecte de drept având capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Condițiile răspunderii contravenționale a persoanei juridice sunt:

a. Capacitatea juridică. Conform Codului Civil, „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor”

b. Prevederea în lege a răspunderii contravenționale a persoanei juridice Ex: art. 24 lit. a) din Legea nr. 307/2006 stabilește că executanții lucrărilor de construcții și de montaj de echipamente și instalații sunt obligați să realizeze masurile de apărare împotriva incendiilor, cuprinse în proiecte. Potrivit art. 44 pct. IV lit. g) din aceeași lege, constituie contravenție și se sancționează cu amenda de la 2.500 lei la 5.000 lei, nerealizarea de către executanții lucrărilor de construcții și de montaj de echipamente și instalații, integral și la timp, a masurilor de apărare împotriva incendiilor, cuprinse în proiecte, cu respectarea condițiilor de calitate prevăzute de lege.

Cauze care înlătura răspunderea civilă delictuală:

Conform dispozițiilor Cod civil, orice persoana are îndatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune și sa nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă aceasta îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.

In anumite situații, o persoana este obligata sa repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege speciala.

Cauze care înlătura răspunderea civila delictuala:

Forța majoră sau cazul fortuit înlătura răspunderea prevăzuta de art. 1349 Cod civil.
1. Art. 1351 alin. (2) Cod civil definește forța majora ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat sa răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, potrivit art. 1351 alin. (3) Cod civil.

2. Alta cauza de înlăturare a răspunderii civile delictuale o constituie fapta victimei și fapta terțului, conform art. 1352 Cod civil, chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, Insa numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției partilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

3. Pe de alta parte cel care chiar în exercițiul drepturilor sale cauzează un prejudiciu, nu va fi obligat sa îl repare dacă nu a fost exercitat în mod abuziv, așa cum este precizat în art. 1353 Cod civil.

4. Ajutorul dat victimei și prin care a fost cauzat și un prejudiciu, conform art. 1354 Cod civil. Victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care ia acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedește intenția sau culpa grava a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat sa răspundă.

In art. 1355 Cod civil sunt enumerate câteva clauze privind răspunderea civila delictuala, după cum urmează:

1. Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapta săvârșita cu intenție sau din culpa grava.

2. Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simpla imprudenta sau neglijenta, bunurilor victimei.

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturata ori diminuata decât în condițiile legii.

4. Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.

Potrivit dispozițiilor art. 1356 Cod civil, printr-un anunț nu poate fi exclusa sau limitata răspunderea delictuala pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea Insa valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1) Cod civil.

Categorii de persoane juridice care răspund penal

Potrivit noilor reglementări din Codul Penal , la art. 136 sunt prevăzute următoarele:

(1) Persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.

(2) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte.

Un prim pas în încercarea de a edifica regimul răspunderii penale a persoanelor juridice îl constituie determinarea entităților colective cărora le poate fi angajată o astfel de răspundere.

Trebuie scos în evidență faptul că nici în doctrină și nici în legislațiile diferitelor state nu există un punct de vedere unitar cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice de drept public, a entităților lipsite de personalitate juridică ori a persoanelor străine.

Însă, se poate vorbi de un consens în legătură cu răspunderea penală a persoanelor juridice de drept privat, și deci acestea pot avea calitatea de subiect al răspunderii penale.

În această categorie, principalele destinatare ale răspunderii penale sunt societățile comerciale în formele în care sunt reglementate în cuprinsul Legii nr. 31/1990 – privind societățile comerciale – (Societățile în nume colectiv, Societățile în comandită simplă, Societățile pe acțiuni, Societățile în comandită pe acțiuni și Societățile cu răspundere limitată). De asemenea, au această calitate și filialele care sunt societăți comerciale, personalitate juridică, înființate în una dintre formele de societate enumerate anterior.

Cu titlu de exemplu arătăm că pot fi subiecte ale infracțiunii – afară de excepțiile prevăzute de lege – orice societate cu profil lucrativ, societățile comerciale (S.A., S.R.L., S.N.C., Holding, etc.), băncile, societățile de asigurare, societățile de economie mixtă, etc., dar și persoanele juridice fără scop lucrativ precum: asociații, fundații, partide politice, sindicate profesionale, instituții reprezentative a personalului, etc.

Socotim că pot răspunde penal persoanele juridice de drept privat la care statul sau autoritățile publice sunt acționari, deoarece acestea sunt distincte de stat sau autoritățile publice iar sancționarea penală a lor nu afecteză activitatea principală, respectiv serviciul public al statului sau al autorităților publice.

Potrivit reglementărilor cuprinse în art. 136 cod penal – statul, autoritățile publice, sunt excluse din câmpul răspunderii penale. Opinia majoritară a doctrinei este favorabilă angajării răspunderii penale a acestora, iar unul dintre argumentele aduse în favoarea acestei răspunderi constă în principiul constituțional al egalității persoanelor în fața legii, fiind total inechitabil ca pentru o faptă o persoană juridică să răspundă sau nu, după cum aparține dreptului public sau nu.

Categorii de persoane juridice excluse de la răspundere penala

Sunt exceptate de la răspunderea penala statul, autoritățile publice și instituțiile publice care desfășoară activități ce nu pot face obiectul domeniului privat.

Sancțiunile aplicabile persoanei juridice

Codul penal în vigoare nu se oprește doar la a stabili condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, ci stabilește pedepsele aplicabile precum și condițiile recidivei ș.a.m.d. Reglementarea pedepselor aplicabile persoanei juridice este o chestiune foarte importantă întrucât, mult timp conceptul de răspundere penală a persoanei juridice a fost contestat pe motiv că nu există sancțiuni penale care se pot aplica entităților.

În prezent, în România precum și în majoritatea statelor care pedepsesc persoanele juridice, sunt aplicate următoarele sancțiuni conform art. 136 C. pen.:

Pedeapsa principală:

– Amenda penală, prevăzută de art. 138 C. pen, este definită ca „suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească”;

Conținutul pedepsei amenzii este reglementată de Codul Penal în art. 138 acesta având următorul cuprins:

(1)   Pedeapsa amenzii constă în sumele de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească.

(2)   Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 și 5 000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile și 600 de zile..

(3)   Instanța stabilește numărul zilelor–amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice.

 Amenda este o pedeapsă cu caracter patrimonial constând în diminuarea patrimoniului persoanei juridice prin obligarea acesteia la plata unei sume de bani care se face venit la bugetul statului.

Față de pedeapsa amenzii aplicabile persoanelor fizice, amenda aplicabilă persoanei juridice este reglementată în partea generală a Codului Penal, prin raportare la pedeapsa închisorii.

Pentru garantarea plăți amenzii penale se pot lua măsuri asiguratorii Existența patrimoniului persoanei juridice este un argument în favoarea instituirii răspunderii penale a acesteia deoarece și pot fi aplicabile pedepse patrimoniale.

Amenda aplicabilă persoanei juridice nu se transformă într-o creanță civilă , nu urmează regimul de execuție al acesteia, ci regimul de execuție comun persoanelor fizice. Astfel persoana juridică nu are dreptul de a înainta o acțiune în regres pentru plata amenzii la care a fost condamnată deoarece s-ar încălca principiul răspunderii personale pentru săvârșirea infracțiunii.

Pentru determinarea limitelor amenzii aplicabile trebuie să aibă loc mai întâi, calificarea juridică a faptei săvârșită de persoana fizică în cadrul activității persoanei juridice în numele ori în interesul acesteia, pentru ca în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru persoana fizică, să se determine în concret limitele amenzii aplicabile persoanei juridice.

Pedepsele complementare:

– Dizolvarea, se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul de a comite infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop. Pedepsele complementare care se pot aplica persoanei juridice sunt: dizolvarea, suspendarea activității sau a uneia din activitățile persoanei juridice, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de până la 5 ani, interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la 1 la 5 ani și afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori prin mijloace de comunicare audio-vizuală.

Cauzele care înlătura răspunderea penala a persoanei juridice

Printre cauzele care înlătură răspunderea penală a persoanei juridice, enumerăm :

1. Amnistia

Este actul de clemență al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală, executarea pedepsei și celelalte consecințe ale condamnării pentru infracțiuni comise anterior apariției legii de amnistie.

În funcție de momentul în care intervine, se face distincție între:

a) amnistia antecondamnatorie: când intervine după săvârșirea infracțiunii, dar înainte de condamnarea definitivă pentru aceasta;

b) amnistia postcondamnatorie: când intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

Amnistia în cazul amnistiei antecondamnatorii are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârșită. Astfel, dacă nu a fost declanșat procesul penal, acesta nu va mai fi pornit, iar dacă procesul a început deja, acesta va înceta în momentul aplicării actului de amnistie. Există o excepție în acest caz, atunci când procesul va continua la cererea inculpatului pentru ca acesta să-și poată dovedi nevinovăția. Dacă la finalizarea procesului inculpatul este găsit nevinovat instanța va pronunța o soluție de achitare. În cazul în care se constată vinovăția inculpatului el nu va fi condamnat, făcându-se aplicarea prevederilor actului de amnistie.

Amnistia în cazul amnistiei postcondamnatorii are ca efect încetarea executării pedepsei, precum și înlăturarea tuturor consecințelor care decurg din condamnare. Aceasta înseamnă că respectiva condamnare nu se ia în considerare la stabilirea stării de recidivă și că nu va constitui un impediment la acordarea liberării condiționate.

Efectele amnistiei postcondamnatorie se producîntotdeauna numai pentru viitor. Astfel, amenda plătită până în momentul intervenirii actului de amnistie nu se va restitui, iar condamnatul nu va primi despăgubiri pentru partea executată din pedeapsă.

Prevederile actului de amnistie se aplică infracțiunilor săvârșite până la data indicată în cuprinsul actului sau, în lipsa unei asemenea precizări, până la data intrării în vigoare a legii de amnistie.

În legătură cu infracțiunile cu durată de consumare în timp ale căror acte sunt săvârșite în parte înainte de intervenirea amnistiei și în parte după intervenirea acesteia, atât doctrina cât și jurisprudența românească apreciază că amnistia poate produce efecte numai în măsura în care infracțiunea s-a epuizat anterior adoptării actului de amnistie sau datei prevăzută pentru aplicabilitatea acestuia.

Potrivit art. 155 alin.3 C.pen., amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.

2. Prescripția răspunderii penale

Are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârșită. De aceea se consideră că, în dreptul penal, prescripția reprezintă o sancțiune la adresa pasivității organelor judiciare care nu au luat măsurile necesare pentru a-l trage la răspundere pe infractor. Efectul prescripției răspunderii penale este similar cu cel al amnistiei antecondamnatorii. Termenele de prescripție se determină în funcție de natura și durata sancțiunii prevăzute de lege pentru fapta care se prescrie:

♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea până la un an sau amenda, termenul este de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să curgă:

– de la data săvârșirii infracțiunii (când are loc acțiunea sau inacțiunea în cazulinfracțiunilor formale, când se epuizează infracțiunea în cazul infracțiunilor cu durată de executare).

– în cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs (art. 155 alin. 3 C. pen).

– în cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major.

Art. 155 C.pen. prevede: cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

Fiind o sancțiune pentru pasivitatea organelor judiciare, prescripția nu își găsește locul atunci când nu a existat o asemenea pasivitate, iar organele judiciare au efectuat acte de procedură în cauză, indiferent de natura acestora.

Potrivit art. 157 C.pen. cauzele de suspendare pot fi cauze de suspendare de drept sau de fapt. Cauzele de suspendare de drept operează atunci când

potrivit legii, există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau continuarea acțiunii penale (de exemplu, în cazul infracțiunilor care intră sub incidența legii penale române în baza principiului realității, acțiunea penală se pune în mișcare numai cu autorizarea procurorului general; până când intervine această autorizare, cursul prescripției este suspendat). De asemenea, se consider suspendat cursul prescripției și în caz de suspendarea procesului penal pe motivul existenței unei boli grave a învinuitului sau inculpatului.

Constituie cauze de suspendare de fapt situațiile când împrejurări de fapt neprevăzute împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, ca de exemplu faptul că localitatea în care s-a comis infracțiunea e izolată din cauza unor calamități naturale etc.

Diferența dintre întreruperea și suspendarea prescripției: după întrerupere începe să curgă un nou termen de la începutul său, iar în caz de suspendare, cursul termenului continuă după dispariția cauzei de suspendare, luându-se în calcul și perioada anterioară intervenirii suspendării.

Pentru a evita o prescripție perpetuă, legiuitorul a reglementat o prescripție specială care are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă indiferent de numărul întreruperilor dacă termenul de prescripție a fost depășit cu încă jumătate din durata sa (art. 156 alin.4 C.pen.).

3. Lipsa sau retragerea plângerii prealabile art. 158 – 159 C.pen

De regulă, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Există totuși și excepții, când promovarea acestei acțiuni este lăsată la latitudinea persoanei vătămate. Aceasta se face fie în considerarea pericolului redus al infracțiunii, fie datorită faptului că desfășurarea procesului i-ar putea cauza prejudicii morale părții vătămate.

Atunci când legea prevede că acțiunea se pune în mișcare doar la plângerea prealabilă a părții vătămate, absența acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Prin excepție, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu atunci când persoana vătămată e lipsită de capacitate de exercițiu sau e o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Art. 158 alin. 5 C.pen. introduce o prevedere suplimentară în această materie. Potrivit textului, dacă persoana vătămată a decedat, sau în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată,

Înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.

Retragerea plângerii

Are același efect ca și lipsa acesteia, adică înlătură răspunderea penală. Pentru aceasta trebuie îndeplinite mai multe condiții:

1. retragerea plângerii trebuie făcută de persoana prevăzută de lege, adică de către persoana vătămată sau de reprezentantul legal ori contractual al acesteia;

2. retragerea trebuie să fie explicită, adică să constea întro declarație în fața instanței prin care persoana vătămată arată că renunță la acțiunea penală introdusă (retragerea poate fi făcută personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice);

3. retragerea plângerii să intervină înainte de rămânerea definitivă a hotărârii;

4. retragerea să fie totală.

În cazul retragerii plângerii penale, inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a-și dovedi nevinovăția, la fel ca în cazul amnistiei antecondamnatorii.

4. Împăcarea

Este un act bilateral prin care inculpatul și persoana vătămată consimt să pună capăt procesului, înlăturând răspunderea penală și stingând acțiunea civilă.

Împăcarea produce efecte în personam, operând doar între părțile care s-au împăcat.

Potrivit art. 132 C. pen., împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În plus, pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanței.

Pentru a produce efecte, împăcarea părților trebuie să îndeplinească condițiile:

1. să fie vorba despre o acțiune penală pusă în mișcare din oficiu. De regulă, este vorba despre infracțiuni care se urmăresc din oficiu, dar este posibilă împăcarea și în cazul infracțiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă, în măsura în care, în concret, acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu (de pildă, pentru că victima era o persoană lipsită de capacitate de exercițiu);

2. legea să prevadă expres împăcarea;

3. împăcarea să intervină până la citirea actului de sesizare;

4. împăcarea să se facă de către persoanele abilitate în acest sens. De regulă, împăcarea intervine între inculpat și persoana vătămată. Totuși, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de către reprezentanții lor legali, iar în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, împăcarea se face personal cu încuviințarea ocrotitorului legal. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, împăcarea nu înlătură doar răspunderea penală, ci, conform art. 132 alin.2 C.pen., stinge și acțiunea civilă.

Dacă părțile s-au împăcat, ținând cont că este vorba de un act bilateral, inculpatul nu mai poate cere continuarea procesului. În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte (art. 132 alin.5 C.pen.).

În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, împăcarea produce efecte numai dacă este însușită de procuror.

CAPITOLUL II: PERSOANA JURIDICA – SUBIECT AL RASPUNDERII CIVILE

2.1. Aspecte preliminarii privind capacitatea juridică civilă a persoanei juridice

2.1.1. Corelația capacității civile a persoanei juridice cu capacitatea juridică a acesteia

Orice persoană juridică este titularul capacității juridice (căreia i se spune și capacitate de drept). Prin această capacitate înțelegem aptitudinea de a avea drepturi și obligații de orice fel, deci nu numai civile, precum și de a le exercita, respectiv executa în condițiile legii. Este vorba de o capacitate juridică unică, ce aparține oricărui subiect de drept. Având în vedere că o persoană juridică participă în diferite feluri de raporturi juridice, aparținătoare diferitelor ramuri de drept, sfera acestor raporturi juridice fiind determinată pe categorii de persoane juridice de limitele obiectului de activitate pentru care a luat ființă subiectul de drept respectiv.

În componența capacității juridice un loc aparte îl ocupă capacitatea civilă, care coexistă cu capacitățile din alte ramuri de drept ( constituțional, administrativ, financiar, comercial etc.).

În dreptul administrativ, capacitatea administrativă este definită, cu nuanțări diferite și uneori contradictorii, ca aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații în raporturile administrative, ca element determinant al competenței. Cu privire la primul aspect, majoritatea autorilor sunt de părere că normele juridice care stabilesc competența unui organ al administrației de stat fundamentează doar capacitatea acestora de a fi titulare în raporturile juridice administrative (de putere). R. Ionescu, însă, este de părere că, în baza acestor norme, organele administrative dobândesc capacitatea de fi subiect în toate raporturile juridice la care dă dreptul această competență, inclusive raporturi de drept civil și de drept muncitoresc, nu numai acelea de drept administrativ. Cât privește cel de-al doilea aspect, competența ca fundament al capacității presupune doar aptitudinea de a emite acte administrative și de a efectua operațiuni administrative, deci de a întreprinde acțiuni în realizarea puterii de stat.

Corelația capacității civile cu capacitatea juridică exprimă raportul de la parte la întreg; capacitatea civilă face parte din capacitatea juridică. Capacitatea juridică include, deci, capacitățile de ramură, printre care un loc important îl ocupă capacitatea civilă.

În cazul dreptului civil, fiind vorba de o capacitate de ramură, regulile cuprinse în legislația civilă privitoare la capacitatea civilă sunt aplicabile în raporturile de drept civil; în raporturile din alte ramuri de drept vor fi aplicabile totdeauna reglementările speciale privitoare la capacitatea din ramura respectivă de drept și numai în măsura în care nu există astfel de reglementări vor fi aplicabile normele dreptului civil, ca reguli de drept comun.

În lipsa unei definiții legale a capacității civile a persoanei juridice, spunem că prin aceasta înțelegem aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele de conducere – capacitatea de exercițiu.

2.1.2. Structura capacității civile a persoanelor juridice

Specificul capacității civile a persoanelor juridice constă în aceea că ea cuprinde în conținutul său drepturile și obligațiile născute numai în cadrul unor raporturi de drept civil la care este parte acel subiect de drept.

Capacitatea civilă a persoanei juridice prezintă următoarele caractere juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate și intangibilitate, caractere care se deosebesc, într-o anumită măsură, de caracterele capacității civile a persoanei fizice.

Ca și în cazul persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este alcătuită din două elemente constitutive, denumite convențional capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Această delimitare este specifică doar dreptului civil, în celelalte ramuri de drept capacitatea fiind definită ca aptitudine a subiectului de drept de a avea drepturi și obligații și de a și le exercita și executa încheind acte juridice.

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi și obligații civile, iar capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei juridice de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.

Normele dreptului civil nu prevăd, expresis verbis, această structură a capacității civile a persoanei juridice, dar reglementează componentele acesteia.

Doctrina franceză folosește același regim juridic al capacității de a contracta pentru a defini capacitatea, dar ne propune să facem distincția între incapacitate și indisponibilitate reală. Un anumit bun poate fi afectat unui scop special, unui interes general, colectiv și, din aceste motive, să fie scos din circuitul civil (contractele care ar avea ca obiect derivat un asemenea bun vor fi lovite de nulitate și datorită indisponibilității reale a bunului ce constituie obiectul convenției).

De asemenea, nu trebuie să confundăm incapacitatea cu lipsa calității de proprietar, deoarece într-un contract care privește un bun al altuia va fi ineficace deoarece un vânzător, care nu este el însuși proprietar, nu poate transmite proprietatea cumpărătorului, iar un asemenea contract va fi inopozabil adevăratului proprietar.

Pentru o mai bună înțelegere a capacității procesuale este necesară o scurtă analiză asupra relației dintre capacitățile juridică, civilă și procesuală ale persoanei juridice. Capacitatea juridică este aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi și obligații, în general, deci în diferite ramuri de drept. În lipsa unei definiții legale a capacității civile a persoanei juridice, prof. G. Beleiu apreciază că aceasta reprezintă „aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere – capacitatea de exercițiu”.

2.2.Capacitatea juridică civilă de folosință a persoanei juridice

Definirea noțiunii de capacitate de folosință nu se poate realiza, în condițiile reglementărilor legale actuale, decât plecând de la prevederile art. 34, din Codul Civil, după care „capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații”. Chiar dacă acest text de lege nu este riguros științific formulat, el redă, totuși, succint esența acestei noțiuni. Este adevărat că această normă legală nu se referă direct la persoana juridică, la capacitatea de folosință a acesteia, ci la persoana fizică, ambele aceste persoane fiind subiecte de drept, noțiunea generală a capacității de folosință, așa cum rezultă din lege, se aplică în egală măsură ambelor categorii de persoane, cu unele deosebiri de conținut.

Din punctul de vedere al dreptului civil, capacitatea de folosință a persoanei juridice poate fi definită ca acea parte a capacității civile a acestor subiecte de drept care constă în aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații.

Această definiție este specifică dreptului civil, referindu-se la aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile. Se știe, însă, că persoanele juridice nu au numai capacitate civilă, nu sunt numai subiecte de drept civil, ci au și capacitate comercială, administrativă etc., putând avea și alte drepturi și obligații decât cele civile și apărând ca subiecte de drept în raporturi juridice de natură diferită.

Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice sunt: legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, generalitatea și specialitatea.

Legalitatea capacității de folosință a persoanei juridice exprimă ideea că ea este stabilită de lege, care reglementează toate aspectele sale, voința părții sau părților neputând juca un rol în determinarea începutului, conținutului și sfârșitul acestei capacități. Capacitatea de folosință a persoanei juridice este reglementată de lege prin norme legale imperative; ea este, deci, exclusiv de domeniul legii.

Inalienabilitatea este trăsătura capacității de folosință a persoanei juridice de a nu putea fi înstrăinată ori cedată și de a nu se putea renunța la ea, nici în tot și nici în parte. De menționat că inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu se opune nici delegării de atribuții și nici dării de împuterniciri de reprezentare, aspecte care țin de valorificarea capacității de exercițiu a persoanei juridice.

Intangibilitatea este caracterul capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia de a nu i se aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Acest caracter este o consecință a acelui caracter care este legalitatea ei.

Generalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înseamnă caracterul ei abstract, adică însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.

Caracterul juridic distinct al capacității de folosință a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și constă în însușirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a avea acele drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, adică acelea care sunt de acord de scopul pentru care persoana juridică a fost înființată.

Între generalitatea și specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu există nici o contradicție, ele completându-se reciproc.

Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință de la data înregistrării (înmatriculării), indiferent de modul lor de înființare. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință în funcție de specificul modului de înființare, care este, după caz: a) data actului de dispoziție care le înființează; b) data recunoașterii actului de înființare; c) data autorizării înființării și data îndeplinirii vreunei alte cerințe a legii.

Art. 200 din Codul Civil dispune: ,,Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere data înregistrării precum și celelalte date specifice modului respectiv de înființare au efect constitutiv, marcând momentul începerii capacității de folosință.

Momentul începerii capacității de folosință pentru diferite categorii de persoane juridice este:

– de la data înregistrării (înmatriculării) în registrul comerțului pentru:

regiile autonome (art. 26 din Legea nr. 26/1990)

societățile comerciale (art. 26 din Legea nr. 26/1990)

organizațiile cooperației meșteșugărești (art. 10 din Decretul-lege nr. 66/1990; art. 20 din Legea nr. 26/1990)

organizațiile cooperației de consum și credit (art. 10 din Legea nr. 109/1996)

– de la data autorizării (înregistrării, înscrierii) de către organul competent pentru partidele politice, sindicate și alte persoane juridice. În acest sens:

Art. 20 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice dispune că partidul politic dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a instanței privind admiterea cererii de înregistrare. Competența generală revine Tribunalului Municipiului București a cărui decizie poate fi contestată la Curtea de Apel București care se pronunță prin decizie definitivă. Decizia se încrie în Registrul partidelor politice ținut de Tribunalul Municipiului București.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 54/1991, ,,Sindicatul dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de înscriere" care, în temeiul art. 15 alin. 1 din aceeași lege se pronunță de judecătoria pe a cărei rază teritorială își are sediul sindicatul.

Conform art. 16 din Legea nr. 36/1991, societățile agricole dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii hotărârii judecătorești definitive în registrul special al instanței judecătorești competente.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 114/1996, cu completările ulterioare aduse prin Legea nr. 145/1999, asociația de proprietari dobândește personalitate juridică în momentul înregistrării la judecătoria pe raza căreia se află clădirea pentru care s-a construit asociația.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile, abrogată prin O.G. nr. 26/2000, modificată și completată prin Legea nr. 246/2005, asociațiile și fundațiile devin persoane juridice de la data înscrierii hotărârii judecătorești definitive în registrul special al instanței competente.

Decretul-lege nr. 122/1990 prevede în art. 7 că reprezentanțele societăților comerciale și ale organizațiilor economice străine se înregistrează, după autorizare, la Camera de Comerț și Industrie a României și la administrația financiară teritorială.

de la data recunoașterii de către Guvern a înființării pentru camerele de comerț și industrie (art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990).

Art. 205 din Codul Civil, prevede excepție de la regulile de mai sus, precizând: ,,Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere, ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înființare cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil."

Această capacitate de folosință restrânsă (anticipată) rezultă din însăși scopurile în vederea cărora aceasta se înființează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească drepturile și să-și asume obligațiile cerute pentru a lua ființă în mod valabil.

Capacitatea de folosință cuprinde toate drepturile și obligațiile civile care corespund scopului stabilit de lege, act de înființare sau statut. Conținutul capacității de folosință poate fi disociat în două laturi:

latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile patrimoniale și personal nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice extracontractuale

latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligații civile patrimoniale și nepatrimoniale.

Dreptul subiectiv patrimonial este dreptul subiectiv civil care are un conținut economic putând fi evaluat în bani. Ele fac parte din patrimoniul persoanei și pot fi transmise altor persoane. Ministerul Apărării are toate acele drepturi subiective patrimoniale ce reies din patrimoniul său. După cum am văzut anterior, Ministerul Apărării deține atât bunuri proprietate privată, cât și bunuri proprietate publică sau privată a statului aflate în administrarea sa.

Dreptul subiectiv nepatrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conținut nu poate fi evaluat în bani și care fiind strâns legat de persoană nu este accesibil altor persoane (exemplu dreptul la denumire, la sediu etc). Dreptul subiectiv nepatrimonial nu intră în patrimoniul persoanei și nu pot fi transmise altor persoane. Sunt de asemenea opozabile tuturor.

Drepturile subiective patrimoniale sunt:

– drepturi civile de creanță – drepturi subiective civile în termenul cărora titularul acestora ca subiect activ poate să pretindă subiectului pasiv să dea, să facă ori să nu facă ceva.

– drepturi civile reale – drepturi subiective civile care conferă titularului acestora posibilitatea să-și exercite prerogativele asupra unui bun determinat în mod direct și nemijlocit, fără concursul altei persoane (de exemplu, dreptul de proprietate, de uz, de uzufruct etc).

Obligația civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită – corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.

Clasificarea obligațiilor civile:

a) În funcție de obiectul lor, deosebim: obligația de a da, obligația de a face și obligația de a nu face ceva; obligația pozitivă și obligația negativă; obligația de rezultat (determinată) și obligația de diligență (de mijloace).

• Obligația de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (exemplu: obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).

• Obligația de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru (exemplu: cea a vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; cea de a presta întreținerea creditorului, în virtutea contractului de vânzare cu clauză de întreținere).

• Obligația de a nu face ceva, ca obligație corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept. Ca obligație corelativă unui drept relativ, ea înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abținere (de exemplu, obligația pe care și-o asumă nepoata față de unchi, printr-un contract de donație, de a nu se căsători până la absolvirea facultății).

Sunt pozitive obligațiile de „a da” și „a face”; este negativă obligația de „a nu face ceva”.

Este de rezultat (numită și determinată) acea obligație care constă în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat (exemplu: cea a vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut); este de diligență (numită și de mijloace) acea obligație care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la rezultatul însuși (cea a medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie).

b) în funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligațiilor civile, distingem obligația civilă perfectă și obligația civilă imperfectă (numită și naturală).

• Este perfectă acea obligație civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, de regulă).

• Este imperfectă (numită și naturală) acea obligație a cărei executare nu se poate obține pe cale silită, dar odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei (exemplu: art. 1092 C.civ., care dispune că „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii. Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”). Tot astfel, „debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației” (art. 20 din Decretul nr. 167/1958).

Capacitatea de folosință a persoanei juridice ia sfârșit la data încetării existenței persoanei juridice, prin reorganizare sau dizolvare.

În mod concret, conținutul capacității de folosință se stabilește prin actul de înființare (lege, act constitutiv, contract, statut) și este subordonat scopului persoanei juridice înscris în actul de înființare. Scopul persoanei determină conținutul capacității de folosință, scop stabilit prin lege, act de înființare, statut pentru categorii de persoane juridice sau pentru fiecare persoană juridică. Și în cazul capacității de folosință anticipate, scopul stabilește limitele acesteia, respectiv măsurile necesare pentru înființarea persoanei juridice (constituirea patrimoniului, întocmirea formalităților privitoare la înființare etc.).

Nu toate persoanele juridice dobândesc o capacitate de folosință anticipată și apoi o capacitate de folosință deplină. Așa sunt persoanele juridice de stat (organele de stat, instituțiile de stat și unitățile administrativ-teritoriale), care dobândesc integral capacitate deplină de folosință.

Principiul specialității capacității de folosință

Conținutul ,,capacității de folosință se reduce la acele drepturi și obligații care sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept". Această regulă se exprimă în principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice și este formulată în art. 206 din Codul Civil astfel: ,,Persoana juridică nu poate avea decât drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, act de înființare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul".

De asemenea, art. 9 din Legea nr. 21/1924 consacră următoarea regulă: ,,Persoanele juridice de drept privat, căzând sub prevederile legii de față, nu se pot folosi decât de drepturile ce le sunt necesare pentru realizarea scopului și destinației lor. Ele nu pot contracta obligațiuni decât tot în vederea realizării acestui scop și a acestei destinațiuni".

Între conținut și scop există o concordanță, în care scopul persoanei determină conținutul capacității.

În legătură cu întinderea acestui principiu se susține că specialitatea capacității de folosință are în vedere numai drepturile și obligațiile civile născute din acte juridice, nu și cele născute din fapte juridice (în sens restrâns) sau din lege.

Importante sunt nu numai actele civile, ci și faptul că persoana juridică participă și la raporturi de altă natură (comerciale, de muncă, financiare, administrative etc.). Deci, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice acționează numai în situațiile juridice în care izvorul drepturilor și obligațiilor îl constituie voința subiectului de drept, adică se încheie acte juridice civile sau de altă natură.

Acest principiu nu privește capacitatea delictuală a subiectului de drept respectiv. Soluția este impusă de faptul că aptitudinea subiectului de drept civil de a avea drepturile și obligațiile civile care izvorăsc din faptul cauzator de prejudicii este stabilită direct de lege, nefiind condiționată de manifestarea voinței, în acest sens a subiectului respectiv, adică de încheierea de acte juridice.

În condițiile economico-sociale actuale, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice este exprimat și concretizat în actul de înființare ori în statutul persoanei juridice prin stabilirea scopului și a obiectului de activitate. Pe lângă obiectul de activitate principal se înscriu în actele de înființare și diferite activități complementare, secundare, după cum unele societăți comerciale se înscriu în actele de înființare două sau mai multe obiecte de activitate complet distincte.

Sfârșitul capacității de folosință a persoanei juridice trebuie privit sub două aspecte:

încetarea capacității de folosință anticipată sau restrânsă

încetarea capacității de folosință deplină.

Capacitatea restrânsă încetează odată cu dobândirea capacității de folosință (deplină) de către subiectul de drept respectiv, moment care coincide cu dobândirea personalității juridice.

Capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice ia sfârșit o dată cu încetarea acestui subiect de drept. Calitatea de subiect de drept a persoanei juridice este organic legată de prezența capacității de folosință și, invers, fără capacitate de folosință deplină nu poate exista persoana juridică.

În ipoteza în care persoana juridică intră în procesul de lichidare, capacitatea de folosință deplină se restrânge, unitatea în lichidare nemaiputând desfășura activitate pentru realizarea scopului sau. De la data hotărârii dizolvării și până la radiere persoana juridică va putea desfășura activitatea numai în vederea realizării drepturilor patrimoniale și plății datoriilor față de alte persoane. Această capacitate de folosință ,,restrânsă" încetează definitiv la radierea persoanei juridice din registrul în care a fost înmatriculată.

2.3. Capacitatea juridică de exercițiu a persoanei juridice

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea acestui subiect de drept de a dobândi și exercita drepturi subiective și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Recunoașterea capacității de exercițiu a persoanei juridice este opera legiuitorului. Ea se pune în valoare prin participarea la circuitul civil (circuitul juridic, în general) ca urmare a încheierii de acte juridice civile (sau de altă natură).

Exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor, prin încheierea de acte juridice, presupune manifestarea voinței juridice a subiectului de drept respectiv. Această manifestare de voință se realizează prin intermediul organelor de conducere. Această construcție juridică este absolut necesară, persoana juridică prin ea însăși nu are, practic, o voință propriu-zisă, așa cum are persoana fizică, și nu are discernământ cum are omul.

O trăsătură proprie a capacității de exercițiu a persoanei juridice constă în aceea că, deși acest subiect de drept nu are discernământ ea totuși participă la circuitul civil prin încheierea de acte juridice. De aceea, legiuitorul a considerat că voința unei sau unor persoane fizice ce fac parte din persoana juridică este însăși voința persoanei juridice. Această trăsătură se exprimă în reprezentarea legală a persoanei juridice de către organele sale de conducere.

Reprezentarea legală este nu numai necesară pentru ca persoana juridică să poată participa, prin acte proprii, în diferite raporturi juridice, dar și obligatorie pentru aceasta. Necesitatea și obligativitatea reprezentării legale este reglementată atât în actul normativ general privind persoanele juridice, cât și în reglementările speciale referitoare la diferite categorii de astfel de subiecte de drept.

Întrucât nu există o dispoziție legală cu privire la momentul dobândirii capacității de exercițiu de către persoana juridică, în literatura de specialitate a apărut o controversă. S-au format mai multe opinii ce privesc începutul capacității de exercițiu, astfel: o opinie susține ideea că momentul dobândirii capacității de exercițiu coincide cu acela al dobândirii capacității de folosință; o a doua opinie susține ideea că începutul capacității de exercițiu coincide cu momentul desemnării organelor de conducere fără de care persoana juridică nu-și poate pune în valoare capacitatea de exercițiu; într-o ultimă opinie, s-a argumentat că persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu încă din momentul înființării, dar va putea fi pusă în valoare doar în momentul desemnării organelor de conducere.

Practic, momentul dobândirii capacității de exercițiu coincide cu cel al dobândirii capacității de folosință a persoanei juridice. Aceasta deoarece persoanele juridice supuse înregistrării au capacitate de folosință de la data înregistrării lor, iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori autorizării înființării lor, adică din momentul dobândirii personalității juridice. Însă, personalitatea juridică nu se dobândește fără desemnarea organelor de conducere. Organele de conducere se desemnează, potrivit regulilor stabilite în privința persoanei juridice dat, din momentul înființării persoanei juridice.

În cazul capacității anticipate, în perioada dintre actul de înființare și momentul dobândirii personalității juridice, aptitudinea de a avea drepturi și obligații necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil privește și capacitatea de exercițiu, fără de care viitorul subiect de drept nu ar avea aceste drepturi și obligații.

Totuși capacitatea de exercițiu nu poate fi dobândită înaintea dobândirii capacității de folosință, nici în formă anticipată, nici în cea deplină. Rezultă că premisa obligatorie a capacității de exercițiu este prezența capacității de folosință. Capacitatea de exercițiu deplină poate exista din momentul dobândirii personalității juridice, iar cea anticipată din momentul existenței capacității de folosință.

Conținutul capacității de exercițiu se exprimă prin ansamblul de atribuții și competențe de încheia acte juridice, ce rezultă chiar din definiția acestei capacități: „aptitudinea de a dobândi și exercita și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere”.

La fel ca și capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu are două laturi:

latura activă: aptitudinea de a dobândi și de a-și exercita drepturile;

latura pasivă: aptitudinea de a-și asuma obligațiile și de a le îndeplini, de fiecare dată, prin încheierea actelor juridice de către organele de conducere sau reprezentantul persoanei juridice.

Între conținuturile celor două capacități, de folosință și de exercițiu, există o strânsă legătură, astfel încât conținutul capacității de exercițiu nu poate fi mai întins decât cel al capacității de folosință. Prin urmare, dacă persoana juridică are o capacitate de folosință limitată, atunci ea va avea și capacitatea de exercițiu tot limitată, avându-se în vedere acele drepturi și obligații necesare pentru dobândirea personalității juridice.

Capacitatea juridică de exercițiu a persoanei juridice este mai redusă decât capacitatea de folosință, în sensul că, în temeiul capacității de folosință, persoana juridică are aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile, indiferent de izvorul lor concret (acte sau fapte juridice), iar, în temeiul capacității de exercițiu, persoana juridică are aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma obligații civile exclusiv prin încheierea de acte juridice civile.

Sub alt aspect, actele încheiate de organele de conducere sunt actele persoanei juridice însăși numai dacă au fost încheiate în limitele puterilor ce le-au fost conferite, deci conținutul capacității de exercițiu este determinat de cerința respectării competenței organelor de conducere ale acestor subiecte de drept. Sfera de atribuții a unui anume organ este mai restrânsă decât conținutul capacității de exercițiu a unei persoane juridice. Organul persoanei juridice nu este subiect de drept distinct de persoana juridică respectivă, ci este parte componentă a acesteia.

Prin capacitatea de a contracta se înțelege acea “condiție de fond, esențială și generală a actului juridic care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații prin încheierea de acte juridice civile”. Numai subiectul de drept, ca urmare a încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi și obligații. Capacitatea de a contracta este o parte a capacității civile alături de capacitatea de folosință și, totodată, întreaga capacitatea de exercițiu. Autorii deosebesc, în general, capacitatea de a dobândi de aceea de a exercita drepturi. Prima constituie “capacitatea de folosință și se poate defini ca fiind aptitudinea de a fi titularul unor drepturi; cea de-a doua, se numește capacitatea de exercițiu și se poate defini ca fiind aptitudinea de a exercita drepturile al căror titular ești”. Se poate întâmpla ca o persoană să fie titulara unui drept, fără a-l putea exercita ea însăși, fiind obligată să se folosească de el prin intermediul altei persoane.

În Codul civil se face referire la “capacitatea de a contracta” ca la o condiție generală, esențială, de validitate a oricărei convenții.

Regula în materia capacității de a încheia acte juridice se deduce din prevederile Codului civil: „poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”. Observăm că noua reglementare din Codul civil vine cu o delimitare, în sensul că face distincția între incapacități generale, care îi privesc pe cei “declarați incapabili de lege”, dar și incapacități speciale, care se rezumă la incapacitatea de “a încheia anumite contracte”.

Legislația instituie ca regulă capacitatea de a încheia acte juridice civile, iar ca excepție incapacitatea. Aceasta din urmă necesită o abordare destul de sensibilă, în sensul că incapacitățile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.

Codul Civil, în art.29, alin.(1) prevede regula capacității astfel: ”Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosința și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile stabilite de lege”. Codul civil expune aceeași teorie în art. 856, precum și în art. 949, 1306.

De asemenea, Proiectul Codului civil prevede în art.28, alin.(1) și (2) următoarele: tuturor persoanelor le este recunoscută capacitatea civilă, atât cea de folosință, cât și cea de exercițiu, în afară de cazurile prevăzute de lege.

Părțile, pentru a încheia un act juridic valabil, trebuie să dispună, pe lângă capacitatea legală, și de așa-zisa capacitate naturală. Această capacitate presupune existența efectivă a discernământului în momentul încheierii actului juridic civil. Art. 990 din Proiectul Codului civil este consacrat în totalitate incapacităților naturale. Astfel, alin.(1) stipulează următoarele: „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla ,fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în imposibilitatea de a-și da seama de urmările faptelor sale. În această situație poate fi vorba de beție, sedare cu medicamente sau droguri, somnambulism etc. Este de specificat că incapacitățile naturale trebuie să fie întotdeauna dovedite în fața instanței, spre deosebire de incapacitățile legale care se prezumă.

Trebuie să amintim că, în principiu, toate persoanele au capacitatea civilă de exercițiu cu excepția celor pe care legea le declară în mod expres lipsite sau restrânse în această privință.

Excepția în materia încheierii actelor juridice se desprinde din prevederile art. 950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile) sunt: 1. minorii, 2. interzișii (…) 4. În genere toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.

Incapacitățile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii. Astfel, după natura lor, distingem: incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.

Incapacitatea de folosință lipsește individul în mod absolut de posibilitatea de anumite acte juridice; ea atrage întotdeauna și incapacitatea de exercițiu.

Incapacitate de exercițiu se referă, în general, la persoanele care nu au discernământul necesar pentru a înțelege urmările propriilor acte și, din acest motiv, nu-și pot exercita drepturi și asuma obligații. În acest caz, chiar dacă persoana nu poate contracta singură, ea poate fi reprezentată la încheierea actului juridic civil.

În raport de conținutul sau întinderea lor, distingem: incapacități generale (care vizează, în principiu, toate actele juridice) și incapacități speciale (care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice această clasificare se suprapune cu cea anterioară, dar pentru persoanele juridice, incapacitatea de folosință nu vizează întotdeauna numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, putem deduce că aceasta nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din care ar izvorî drepturi și obligații ce contravin scopului pentru care a fost înființată.

După izvorul lor, incapacitățile civile pot fi clasificate în: incapacități stabilite de legea civilă (incapacitățile de exercițiu și majoritatea incapacităților de folosință) și incapacități civile stabilite de legea penală.

În raport de opozabilitatea lor distingem între incapacități absolute și incapacități relative. Incapacitățile absolute împiedică încheierea de către incapabil a actului cu orice alte persoane (de exemplu, minorul sub 16 ani nu poate dispune în nici un fel prin donații sau testament de bunurile sale-conform prevederilor Codului civil). Incapacitățile relative împiedică încheierea actului de către incapabil cu anumite persoane (de exemplu, nu se pot încheia acte juridice între minor, pe de o parte, și tutorele, soțul acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori frații sau surorile tutorelui).

După finalitatea lor incapacitățile sunt cu caracter de sancțiune (de exemplu, decăderea din beneficiu de inventar) și incapacități cu caracter de protecție (de exemplu, interzicerea vânzărilor între soți).

Încetarea capacității de exercițiu coincide cu momentul încetării capacității de folosință, deci capacitatea de exercițiu nu poate supraviețui celeia de folosință. Încetarea capacității de folosință se realizează în momentul încetării ființei persoanei juridice, deci încetarea persoanei juridice semnifică și sfârșitul personalității juridice, adică sfârșitul capacității de folosință și, implicit, a celei de exercițiu.

2.4. Capacitatea juridică civilă a persoanelor juridice de drept public

După cum am specificat în capitolul 1, persoanele juridice de drept public sunt: statul, unitățile administrativ-teritoriale, organele puterii legislative, executive și judecătorești, instituții de stat, agenți economici de stat. Antonie Iorgovan subliniază faptul că statul, comuna și județul sunt „personificate”, adică au inițiativă, răspundere și capacitate juridică de a face atât acte de putere publică, cât și acte patrimoniale. Acest motiv îl face pe autor să conchidă că statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, politico-teritoriale, adică persoane juridice care au dreptul de comandă, putând aplica constrângerea în limitele unui teritoriu. Aceste persoane juridice participă, în primul rând, la raporturile juridice de drept public, având drepturi și obligații corespunzătoare acestui domeniu juridic. Însă, aceste subiecte de drept participă și în raporturi de drept privat, inclusiv în cele de drept civil, în care au aceeași poziție juridică de egalitate ca și subiectele de drept privat.

Statul, ca persoană juridică, are o capacitate juridică generală, având aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații în cadrul oricăror raporturi juridice. Această capacitate juridică unică a statului nu se confundă cu capacitatea juridică a unităților administrativ-teritoriale și a organelor sale, fiecare dintre acestea din urmă având personalitate juridică distinctă și, deci, capacitate juridică proprie.

Capacitatea juridică a statului are o importanță deopotrivă teoretică și practică. În temeiul acestei capacități, statul poate să apară în nume propriu, ca subiect distinct, în raporturi de drept civil.

Conținutul capacității de folosință a statului exprimă aptitudinea acestuia de a avea drepturi și obligații civile. Derpturile și obligațiile civile care constituie conținutul capacității de folosință a statului sunt reglementate expres de lege.

Capacitatea de exercițiu a statului este exprimată, într-un sens, în art. 25, alin. 2 din Codul Civil, potrivit căruia aceasta se pune în valoare, de regulă, prin Ministerul Finanțelor. Prin urmare, statul își exercită drepturile civile și își îndeplinește obligațiile corespunzătoare prin încheierea de acte juridice civile și săvârșirea de fapte juridice de către Ministerul Finanțelor. În fața organelor de jurisdicție, statul nu poate fi reprezentat de altcineva, nici măcar de administrația financiară teritorială, decât de Ministerul Finanțelor, astfel că hotărârea pronunțată fără citarea sa nu poate fi propusă în vederea executării.

Unitățile administrativ-teritoriale au capacitate juridică deplină, putând avea drepturi și obligații și putându-le exercita, respectiv executa, cu luarea în considerare a cerințelor principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice. Ca persoane juridice civile, unitățile administrativ-teritoriale au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public ele sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local.

Organele puterii legislative cu personalitate juridică sunt cele două camere ale Parlamentului: Camera Deputaților și Senatul. Chiar dacă nu se precizează în nici o reglementare juridică, expres, calitatea de persoană juridică, este neîndoielnică această calitate, deoarece ele întrunesc elementele constitutive: organizare proprie, patrimoniu propriu și distinct și scop propriu.

Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridică. Aceste organe sunt: Președenția, Guvernul României, ministerele, consiliile locale, organele locale de specialitate ale administrației de stat.

Organele puterii judecătorești au personalitate juridică în cazurile prevăzute de lege. Puterea judecătorească este compusă din instanțele judecătorești și Ministerul Public. Instanțele judecătorești sunt: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție. Dintre acestea judecătoriile nu au calitatea de persoană juridică.

Instituțiile de stat pot fi de interes național, finanțate de la bugetul central, înființate prin lege, hotărâre de Guvern sau prin ordin al ministrului de resort, și de interes local, când ele se înființează prin acte de dispoziție ale consiliilor județene sau locale.

2.4.1.Raspunderea civila delictuala – Reglementarea instituției, terminologie și domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale

Fiecare clasa dominanta, în interesul ei, impune societății reguli etice de conduita, care astfel trec în conștiința morala a membrilor societății. Astfel, deoarece o fapta păgubitoare încalcă vreuna din regulile morale de conduita admise de conștiința sociala, ea determina, în virtutea acestor reguli, o reprobare, sub forma unei reacții a societății în care fapta s-a produs. Mai mult chiar, poate chiar făptașul regreta și condamna în conștiința sa fapta pe care a săvârșit-o, deoarece conștiința sa individuala este modelata de mediul social de la locul și timpul săvârșirii faptei păgubitoare.

Răspunderea civila delictuala este reglementata în art. 998 – 1003 ale Codului civil. Codul civil român stabilește, în articolele menționate, sistemul răspunderii civile delictuale, pe care îl consacra printr-un număr redus de principii generale, care s-au dovedit a fi corespunzătoare și adaptabile marilor schimbări intervenite în societatea româneasca în decurs de un secol și trei decenii.

În aceste articole, Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerințe de etica și echitate sociala cât și unor cerințe ale securității juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Textele legale nu își propun sa enumere și sa descrie, în mod concret, acele fapte ilicite care sunt de natura sa angajeze răspunderea civila.

Conform art. 998 din Codul civil, "orice fapta a omului care cauzează prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara". În completare, prin art. 999 se precizează ca "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa".

Răspunderea civila delictuala este, în realitate, un raport juridic de obligații care izvorăște dintr-o fapta ilicita și prejudiciabila.

Obligația de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civila a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicita. Aceasta fapta ilicita constituie ceea ce s-a numit, în literatura juridica și în practica judiciara, "delict civil".

În consecința, se poate spune ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii declanșează o răspundere civilă delictuală al cărui conținut îl constituie obligația civila de reparare a prejudiciului cauzat.

Răspunderea civila delictuala este o sancțiune civila, cu caracter reparator, fără a fi în același timp, o pedeapsa, cu toate ca, la originile sale istorice, aceasta sancțiune a avut caracter de pedeapsa, însa în decursul timpului a ajuns a se constitui ca o sancțiune de sine stătătoare, cu scop exclusiv reparator.

Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela ca fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte. Acest principiu este deopotrivă valabil și pentru răspunderea civila delictuala.

Este însa de observat ca anumite cerințe ale vieții sociale, deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nici o vina din partea lor, au impus o anumita extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii.

Codul civil consacra, astfel, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C. cav.) și alte feluri de răspundere, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000 C. cav.), precum și răspunderea pentru lucruri, edificii și animale [art.1000 alin (1), art. 1001, art.1002 C. cav.

Analizând dispozițiile legale în vigoare, doctrina juridica de drept civil din tara noastră apreciază ca răspunderea civila delictuala este de trei feluri: răspundere pentru fapta proprie, răspundere indirecta sau pentru fapta altei persoane și răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale și ruina edificiului.

A. Răspunderea civila delictuala directa sau pentru fapta proprie.

Din generalitatea termenilor în care este conceputa reglementarea răspunderii directe în art. 998-999 C. cav., rezulta ca în sistemul inițial al Codului nostru civil, în principiu, persoana nu răspunde decât pentru propria sa fapta, dacă legea nu dispune altfel. În sistemul inițial al Codului civil din 1864 se dădea satisfacție cu precădere securității statice a circuitului civil. De regula nu se răspundea ex delicto decât pentru fapta proprie, sub condiția ca ea sa fie ilicita și săvârșita cu greșeala. Răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie este instituita prin art. 1349 din Codul civil român, care constituie și temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Astfel, potrivit art. 1349C. cav., "orice fapta a omului care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara".

Din analiza textelor art. 1349 C.civ, s-a ajuns la concluzia ca răspunderea pentru fapta proprie presupune existenta sau întrunirea cumulata a celor patru condiții sau elemente constitutive: un prejudiciu trebuie sa fie pricinuit și un raport de cauzalitate trebuie sa lege acest prejudiciu de o fapta păgubitoare. Acestea sunt cele doua condiții generale cerute de lege în toate cazurile de răspundere delictuala.

Fapta păgubitoare trebuie sa fie ilicita. Ea trebuie totodată sa fie rodul unei greșeli, adică sa fie doloziva sau culpabila.

Alături de aceste condiții, unii autori susțin și necesitatea existentei capacitații delictuale a celui care a cauzat paguba. Potrivit însa opiniei majoritare, capacitatea delictuala nu este reținuta ca fiind o condiție distincta a răspunderii delictuale, considerându-se, pe drept cuvânt, ca ea constituie numai un element al condiției culpei autorului faptei ilicite.

Aceste din urma condiții privitoare la caracterul greșit al conduitei (fapta păgubitoare – fapta ilicita – și vinovata sau culpa) sunt cerute în întregime în cazul răspunderii pentru fapta proprie. În cazul răspunderii pentru fapta animalelor ori a lucrurilor, ele fie nu sunt deloc necesare, de câte ori legea civila admite răspunderea fără elementele subiective ale greșelii, fie sunt cerute – aceasta fiind o poziție intermediara – numai sub forma tehnica a unor prezumții legale de greșeala.

Răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere directa și apare ca o specie a răspunderii civile delictuale. Aceasta, poate avea ca element pasiv orice persoana fizica sau juridica, inclusiv statul sau unitatea administrativ-teritoriala (în aceste din urma cazuri, și prin act administrativ ilegal).

B. Răspunderea civila delictuala indirecta sau pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia. Principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se poate dovedi uneori insuficienta, în măsura în care autorul prejudiciului este o persoana insolvabila. În asemenea ipoteze, victima risca sa nu poată obține reparația ce i se cuvine. De aceea, în scopul protejării victimei împotriva insolvabilității autorului prejudiciului și a se asigura astfel într-o măsura apreciabila și securitatea dinamica a circuitului civil, Codul civil a instituit, alături de raspun-derea directa, în unele cazuri și o răspundere complementara, indirecta.

Consacrarea răspunderii delictuale indirecte se explica datorita existentei unor relații speciale între autorul prejudiciului și persoana chemata de lege sa îl repare.

Răspunderea pentru fapta altei persoane, este o modalitate suplimentara de ocrotire a intereselor victimei. Ea se adaugă răspunderii pentru fapta proprie și se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare și victima prejudiciului.

Așa se explica dreptul de regres al celui obligat sa răspundă indirect împotriva autorului faptei, pentru a obține restituirea reparației pe care a acordat-o victimei. Codul civil reglementează răspundere civilă delictuală indirecta prin răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în exercitarea funcțiilor încredințate (art. 1373 C. cav.);

C. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale și ruina edificiului. Viata sociala a dovedit ca o persoana poate suferi un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. În asemenea cazuri, neputându-se dovedi ca la originea pagubei este fapta unei anumite persoane, aplicând normele obișnuite ale răspunderii juridice, victima s-ar găsi în situația inechitabila de a nu putea obține repararea pagubei. De aceea, în scopul apărării intereselor celor păgubiți, legea civila a instituit răspunderea pentru lucruri, animale și ruina edificiului. De aceasta data, nu ne aflam în prezenta unei răspunderi indirecte ci în fata unei răspunderi directe a celui care are paza juridica a lucrului, animalului sau este proprietarul edificiului care a cauzat paguba.

Codul civil reglementează aceasta răspundere după cum urmează:

a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem în paza juridica (art. 1377 alin.(1) C. cav., parte finala)

b) răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului (art.1378 C. cav.)

Răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie

2.4.2. Răspunderea contractuala a persoanei juridice – Reglementarea instituției, terminologie și domeniul de aplicare al răspunderii contractual

In unele cazuri inculcarea de drept servește drept temei pentru nașterea și dezvoltarea unui raport juridic civil. Este cazul cauzării de daune, care va servi drept temei pentru apariția raportului juridic civil de despăgubire. în așa fel, răspunderea se reduce la apariția unui raport scopul căruia este –aplicarea masurilor corespunzătoare de influenta fata de persoanele, care au încălcat norma de drept corespunzătoare.

E diferita starea lucrurilor, cat privește executarea necorespunzătoare a unei obligații sau neexecutarea unei obligații intr-un raport juridic existent. în acest caz raportul apărut deja și intre participanții acestui raport exista o anumita legătura. Masurile de răspundere sunt îndreptate (in cazul când e imposibil de a recupera în natura raportul juridic încălcat) spre a modifica drepturile și obligațiile partilor astfel, ca, în rezultatul final sa fie obținute scopul urmărit de la bun început, de asemenea pierderile și prejudiciul cauzat prin inculcarea obligației sa fie reparate de persoana vinovata. Stabilirea clauzei penale sau repararea prejudiciului în cazul neexecutării obligației contractuale în condițiile în care este reala aceasta executare, are drept scop obținerea rezultatului concret (executarea unei lucrări, punerea în circulație a unor mărfuri, produse calitative, în baza de contract de cumpărare- vânzare).

Prin urmare, răspunderea pentru inculcarea obligațiilor intr-un raport juridic existent are drept scop conformarea comportamentului real comportamentului model al unui raport juridic.

Drept consecința , delimitam răspunderea în baza unui fapt juridic (ilicit) și răspunderea pentru inculcarea obligației existente prestabilit. Deosebirea în cadrul conținutului acestor relații face sa deosebim și forme diferite de răspundere. Astfel, în cadrul răspunderii pentru un fapt ilicit (delict) subiectul, care are anterior un comportament ilegal nu se afla în nici un raport juridic anterior cu subiectul sau subiectele, drepturile cărora le-a încălcat. în acest caz se încalcă nemijlocit o urma de drept, stabilita pentru a ocroti drepturile și interesele subiective absolute a celor, ce au de suferit.

In cadrul răspunderii pentru inculcarea drepturilor și obligațiilor intr-un raport juridic existent, comportamentul ilegal se reduce la inculcarea unui drept relativ la o deviere a comportamentului real de la modelul, întărit intr-un raport juridic. Aceasta deosebire în literatura juridica civila capătă expresia delimitării răspunderi civile contractuale și delictuale.

Unii autori considera ca răspunderea pentru prejudiciile cauzate consumatorilor ar fi una contractuala, mai mult ca atât, dacă exista un contract încheiat în mod valabil, răspunderea va fi antrenata pe temei contractual. Temeiul răspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale ar fi executarea necorespunzătoare a contractului. Majoritatea autorilor, insa, arata ca viata, sănătatea, integritatea corporala nu sunt susceptibile de a face obiectul negocierii contractuale si, când ele sunt vătămate putem apela doar la normele juridice, ce reglementează răspunderea delictuala.

Art. 1350 Codul civil, definește răspunderea civilă contractuală astfel :

(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Deci răspunderea civila contractuala apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenții.

2.4.3. Comparație intre răspunderea civila delictuala și răspunderea civila contractual

Răspunderea civilă delictuală constă în obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită contractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă.

Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul, cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării lato sensu a obligației se înțelege executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.

Ambele sunt forme ale răspunderii civile, având la baza ideea reparării unui prejudiciu patrimonial, și în același rând și pe cel nepatrimonial produs prin fapta ilicita și cu vinovatei a unei anumite persoane ( uneori chiar indiferent de vinovatei, după cum vom vedea mai jos).

Intre aceste doua forme nu exista deosebiri esențiale. Pentru a putea fi antrenata, oarecare dintre aceste doua forme necesita prezenta a câtorva elemente:

1. existenta unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumita obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingerea unui drept subiectiv a consumatorului;

2. săvârșirea cu vinovatei a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii, ( mai mult ii este caracteristica răspunderii contractuale, pe câtă vreme însa, în proiectul noului cod civil se propune ca, în materie delictuala răspunderea pentru produse sa fie aplicata indiferent de vina producătorului (vânzătorului);

3. existenta unui prejudiciu;

4. un raport de cauzalitate intre fapta ilicita și prejudiciu.

Răspunderea civila contractuala este îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării în sens larg a prestației datorate, adică executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisa totala sau parțială.

Răspunderea civila delictuala este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicita extracontractuala sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemata prin lege sa răspundă. în materia răspunderi pentru produse defectuoase se presupune ca, din moment ce bunul achiziționat a pus în pericol viata, sănătatea, averea consumatorului (nu numai a celui, ce nemijlocit l-a dobândit, dar și al celor care se foloseau de acest bun sau, se aflau prin preajma la momentul cauzării prejudiciului), se va aplica răspunderea delictuala pe câtă vreme insa, pentru un bun defect prin el însuși, care din anumite motive nu poate fi folosit după destinație, neprezentând pericolul, despre care s-a amintit mai sus, va putea fi antrenata răspunderea contractuala.

Privitor la raportul dintre cele doua forme ale răspunderii civile, menționam ca răspunderea civila delictuala alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe când răspunderea contractuala este o răspundere cu caracter special, derogator. Ori de cate ori nu avem de-a face cu o răspundere contactuală, vor fi aplicate regulile privitoare la răspunderea civila delictuala.

In literatura de specialitate s-au conturat teorii cu privire la natura juridica a acestor doua forme a răspunderii civile; având în vedere ca aceste au elemente comune si, în același timp, intre ele exista și deosebiri. Astfel, s-au purtat discuții controverse în încercarea de a rezolva problema în cauza, răspunsul fiind diferit, conturându-se doua teorii: teoria dualității răspunderii civile și teoria unității răspunderii civile. Dat fiind faptul ca aceste teorii sunt analizate pe larg în literatura de specialitate, nu ne vom opri mai mult la descrierea lor în acest context.

a) La etapa actuala teoria unitarii răspunderii civile pare a fi mai mult susținuta atât de teoreticieni, cat și de practicieni, invocându-se, măcar și ipoteza ca culpa contractuala are aceeași natura ca și cea delictuala și consta în atitudinea psihica fata de fapta ilicita. Aceasta teorie s-a accentuat mai cu seama în literatura de specialitate franceza din ultimii ani , unde se susține abrogarea tuturor diferențelor intre situația victimei contractante și a unei terțe persoane.

Cunoaștem faptul ca unul din principiile caracteristice raporturilor contractuale este principiul relativității, adică, în aceasta ordine de idei responsabilitatea contractuala pentru produse va putea fi invocata numai de părțile contractante. Terțele persoane nu vor putea invoca răspunderea contractuala pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terții vor putea apela la răspunderea civila delictuală, în măsura în care sunt întrunite condițiile pentru aceasta răspundere.

Admitem cazul când un consumator a procurat un frigider, care are termen de garanție stabilit de producător (un an de zile). Peste o săptămâna de zile consumatorul vinde, la rândul sau acest frigider unei terțe persoane, din cauza ca nu mai are nevoie de el în virtutea faptului ca va pleca pe o perioada îndelungata peste hotare.

Șirul de deosebiri intre răspunderea contractuala și cea delictuala, permite totuși sa spunem ca ele exista în cadrul unitarii răspunderii civile. Stabilind anumite limite ale aplicării răspunderii delictuale sau contractuale, legiuitorul se orientează la faptul, care din aceste forme este capabil cat mai efectiv sa influențeze asupra particiantilor la relațiile civile, stimulându-i pe acestea la luarea deciziilor optime în situații concrete.

Examinând răspunderea juridico-civila ca modalitate de apărare a drepturilor consumatorilor, trebuie de precizat funcțiile acesteia, fiindcă aceasta permite de a stabili limitele aplicării efective în scopul atingerii obiectivelor propuse.

Acestea sunt:

• funcția preventiva;

• funcția compensatorie.

Una din funcții poate prevala celeilalte în funcție de domeniile dreptului civil. De exemplu, în cadrul încheierii contractului de prestare de servicii prevalează funcția preventiva, fiindcă acest contract are menirea de a asigura o deplina și multilaterala satisfacere a necesitaților materiale și culturale ale cetățenilor. dacă este vorba insa de repararea prejudiciului, cauzat vieții, sănătății sau proprietarii consumatorului printr-un produs periculos sau defectuos, atunci pe primul plan va fi funcția compensatorie.

CAPITOLUL III COMPARATIE INTRE RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA și RASPUNDEREA PENALA

4.1. Apariția și evoluția istorica a noțiunilor răspunderii civile delictuale și a răspunderii penale.

În lumea primitiva răspunderea este asociata cu ideea de represiune ca necesitate dictata de nevoia de a pedepsi faptele antisociale pentru a da satisfacție voinței divine, pentru a înlătura în general răul, ceea ce a dus la concluzia ca în aceasta vreme represiunea a reprezentat un act de supunere în raport cu divinitatea și cu reprezentanți ei în lumea materiala, o cale de răscumpărare prin suferința.

În epoca străveche toate civilizațiile considerau ca regulile, normele ce le direcționau viața sub toate aspectele erau dictate direct de divinitate, de zei. Numai cu timpul, dreptul a devenit o „afacere a oamenilor" ceea ce, așa cum vom vedea, nu a însemnat excluderea din sfera juridica a factorului religios, ci mai degrabă o precizare a distincției dintre ele. Prin urmare, regulile cutumiare se impuneau prin simpla credința colectiva ca aceste sunt de origine sacra. Toate aceste reguli ce direcționau viața sociala erau însa de natura represiva. Astfel, norme pe care astăzi le includem, în mod obișnuit în sfera civila,- cum ar fi cele care privesc căsătoria ori familia – intrau sub incidența dispozițiilor represive.

Ideea care domina vremurile de început ale civilizației umane a fost aceea de a se răspunde la rău cu rău, fără sa aibă importanța o eventuala vinovăție. De aceea, răspunderea opera și în situația în care „autorul" era o forța a naturii ori un animal.

Cu timpul, odată cu trecerea spre orânduirea sclavagista, ca urmare a unei coeziuni sociale acum deja avansate, s-a simțit nevoia unor schimbări în material răspunderii, schimbări prin care sa se impună limite răzbunării, depășindu-se stadiul răzbunării sângelui și intrându-se într-o perioada de tranziție.

Aceasta s-a întâmplat prin apariția legii talionului, lege despre care se spune ca marchează nașterea delictului. Deși poate la prima vedere nu pare așa, legea talionului reprezintă un real progres, pentru ca ea îngrădește răzbunarea fără limite practicata anterior, la maniera de a nu depăși măsura pagubei ce a fost suferite, determinând în acest mod cât de dator (debitor) este un individ fața de un altul căruia i-a cauzat un prejudiciu. Potrivit principiului talionului, victima ori rudele acesteia nu puteau pricinui autorului delictului un rău mai mare, ori o fapta mai grava, decât fapta pe care acesta a comis-o.

Când reprezentanții divinității au început sa-si însușească dreptul – inițial parțial iar mai apoi total – de a pedepsi pe criminal, se poate spune ca s-a produs dispariția justiției private și anarhice și a început epoca justiției sociale organizate. A avut loc, așa cum s-a afirmat de multe ori, socializarea dreptului de a pedepsi iar justiția criminala a căpătat o funcție sociala organizata a colectivității.

Cu timpul însa, principiul talionului, care la vremea lui a reprezentat un progres, a devenit ineficient în raport cu necesitățile vremii și din acest motiv talionul este atenuat prin sistemul compozipilor voluntare, moderându-se limitele răzbunării, victima putând renunța la răzbunare în schimbul unui echivalent. În vremea când compozițiile voluntare au devenit obicei, ele s-au consacrat prin intermediul puterii publice și au devenit obligatorii. Nivelul compoziției a fost stabilit prin lege pentru diferite infracțiuni și victima a fost obligata sa o accepte. dacă autorul faptei refuza plata compensației legale era declarat în afara legii și putea fi omorât de orice persoana. dacă victima refuza sa accepte compensația se considera ca orice act de răzbunare din partea sa asupra autorului reprezenta un atentat contra puterii publice și infractorul era aparat.

Evoluția răspunderii delictuale se întinde dincolo de Evul Mediu, prin clarificările teoretice ce au loc în sec. XVI și XVII, de care vor fi legate numele lui Grotius, Domat și Pothier. Astfel se ajunge la conturarea unui principiu general, despre care s-a spus ca este în tributar trecutului încă sub multe aspecte.

Daca avem în vedere doctrina franceza, trebuie sa spunem ca în secolul al XVII-lea, Domat este cel care în lucrarea sa „Les Lois civil dans lor ordre naturel" distinge Între doua instituții, chiar dacă nu vorbește de răspundere civila sau de răspundere penala pentru simplul motiv, amintit deja intr-o alta parte a lucrării, acela ca termenul, cuvântul, răspundere nu exista în limba franceza în aceea epoca el apărând un secol mai târziu.

În materia răspunderii Domat afirma ca „toutes les pertes et tous les dommages qui peuvent arriver par le fait de quelque personne, soit imprudence, légèreté, ignorance de ce que Ton doit savoir ou autres fautes semblables și légères qu'elles puissent être, doivent être réparées par celui dont l'imprudence y a donné lieu […] quand même il n'aurait pas eu l'intention de nuire ". Aceasta a dus la concluzia ca în epoca distincția între represiunea penala și reparația civila era bine conturata.

Abia în secolul al XVIII-lea se formează clar principiul răspunderii civile delictuale, potrivit căruia omul este răspunzător pentru orice fapta a sa ilicita și păgubitoare și nu numai pentru acele fapte prevăzute strict de lege, ca în dreptul roman.

Au fost analizate și aspectele specifice privind evoluția răspunderii penale, având în vedere ca de-a lungul istoriei dreptului, multa vreme, normele penale, sub justificarea menținerii unui echilibru în comunitate, pentru apărarea condițiilor de viata în comun, au avut de cele mai multe ori funcțiile de represiune și de conservare a privilegiilor.

Concluzia generala a celor ce au studiat epoca din aceasta perspective este aceea ca până la revoluția franceza caracterele dreptului de a pedepsi au fost: barbaria; cruzimea pedepselor; scopul de intimidare al acestora; aplicarea torturii; pedepsele excesive în privința crimelor săvârșite împotriva bisericii și a Statului, dar mai ales a suveranului; executarea pedepselor în mod public prin mijloace chinuitoare și degradante; disproporția pedepselor în raport cu gravitatea faptelor săvârșite; incertitudinea în ceea ce privește infracțiunea și pedepsele; frecvența erorilor judiciare prin aplicarea pedepselor persoanelor anormale și inocenților, inegalitatea răspunderii și pedepselor după condițiunea sociala a condamnaților; prevalarea laturii materiale a infracțiunii în raport cu elementul moral, subiectiv, având importanța existența infracțiunii și ignorându-se latura subiectiva a acesteia, răspunderea obiectiva stând la baza condamnării.

Am considerat oportun sa consacram o subdiviziune separata răspunderii juridice pe teritoriul țărilor Române. Dreptul feudal în Țările Române, fără a face nota discordanta cu tendințele generate ale epoci, avea un puternic caracter de clasa, legiferările, prin forma lor severa urmărind sa asigure dominația clasei feudale. Era în același timp un drept ce consacra inegalități între clasele sociale și conserva privilegii.

4.2. Raporturile intre cele doua forme de răspundere

Pentru a ajunge la formele pe care noi le percepem astăzi, răspunderea juridica a parcurs un lung și sinuos drum, evoluția sa fiind strâns legata de istoria omenirii în general, cu particularități de la o epoca la alta și de la un popor la altul, dictate de necesitățile vieții sociale și de nivelul atins de civilizație. Progresul vieții sociale și mai ales progresul economiei au exercitat asupra evoluției teoriei răspunderii juridice (si probabil, potrivit unora, în mod deosebit asupra răspunderii civile), influențe categorice, mult mai vizibile decât în orice alt domeniu al dreptului.

De noțiunea de răspundere a fost strâns legata ideea de reparație care, a justificat-o și a determinat-o esențial. În raport de coordonatele culturale ale epocii, de nivelul civilizației și de spațiul geografic la care se raportează, reparația a avut un conținut diferit și a evoluat, parcurgând mai multe etape.

Trebuie spus ca la origini, între cele doua forme esențiale ale răspunderii juridice, răspunderea civila și răspunderea penala, nu existau delimitări, în sensul ca răspunderea civila nu avea o existența de sine stătătoare. Răspunderea avea un caracter exclusiv penal și definitoriu impregnat de religiozitate.

Mult mai târziu, după ce răspunderea parcurge formele răzbunării private și colective, trece prin perioada compoziției pecuniare și pedepsei private va începe sa se contureze profilul ideii de reparație civila. Răspunderea civila s-a desprins deci din răspunderea penala pas cu pas, timid, printr-un îndelungat proces ce fine evident de mutațiile socio-economice, de evoluția concepțiilor despre lume și viața, de ceea ce se poate condensa în ideea de progres a umanității.

Răspunderea civila delictuala și chiar răspunderea penala s-au sistematizat pas cu pas. De la norme ce nu fac nici un fel de distincție, în societatea primitiva, la norme disparate fără legătura și fără reguli, până la instituții juridice consacrate în codificările Epocii Moderne.

Chiar dacă răspunderea juridica a străbătut o atât de lunga perioada evolutiva, trebuie spus ca ea a păstrat permanent câteva constante. Pe de o parte, toata aceasta evoluție, indiferent de epoca, a mers în pasul dezvoltării economice, iar pe de alta parte morala a reprezentat invariabil un reper, a avut un rol esențial, pentru ca în fond răspunderea juridica a transpus specific norme, precepte morale, ceea ce explica și fixarea fundamentului sau în aceiași zona.

4.3. Răspunderea juridica delictuala și răspunderea penala în secolele al XlX-lea și al XX-lea

Răspunderea juridica delictuala și răspunderea penala în sec. XIX și XX, are în vedere ca din secolul al XlX-lea din sec. al XlX-lea a fost în afara oricărei îndoieli ca cele doua forme de răspundere juridica sunt autonome și ele au fost reglementate ca instituții separate. În timp ce răspunderea penala se poate angaja doar pentru acele fapte ce sunt incriminate de legea penala, răspunderea civila delictuala este antrenata când printr-o fapta ilicita se cauzează altuia un prejudiciu.

Cu toate acestea, între cele doua forme de răspundere juridica nu a existat niciodată o separare atât de severa încât sa se excludă orice fel de relație ci, dimpotrivă, între răspunderea penala și răspunderea civila delictuala s-a țesut o legătura nu doar complexa cât mai ales surprinzător de incitanta, astfel încât putem vorbi de pe de o parte de totala delimitare iar, pe de alta de adevărate apropieri. În egala măsura aceasta relație nu este una statica ci, data fiind ancorarea sociala, una ce a evoluat continuu, pendulând în acest joc, în raport cu paradigma impusa de realitățile cărora le aparțin. Prin urmare, putem vorbi chiar din sec. al XlX-lea, de aspecte care aduc împreuna ori diferențiază radical cele doua forme de răspundere juridica. Secolul al XlX-lea este înainte de toate, secolul marilor codificări.

Răspunderea juridica este astfel legata de un principiu paradoxal potrivit căruia nimeni nu poate transfera altuia obligația ce îi revine. Acest principiu capătă doua aspecte: pe de o parte, fiecare își asuma numai pagubele pe care le produce, pentru ca individul este suveran în domeniul lui privat; pe de alta parte, răspunderea pentru altul nu poate fi angajata decât pentru consecințele păgubitoare ale actelor prin care acesta a abuzat de libertate. Fiecare este răspunzător de soarta sa; victima nu poate pretinde nici o reparație dacă vina unui terț nu este cauza prejudiciului, iar răspunderea pentru altul este rara. Aceasta concepție riguroasa despre răspundere o vom regăsi în diversele ramuri ale dreptului, prin urmare, atât în dreptul civil cât și în dreptul penal.

Din sec. al XlX-lea, se observa un declin al răspunderii delictuale fundamentata pe culpa, tendința de obiectivare a răspunderii civile delictuale. După o perioada de relativa stabilitate a componentelor spațiului juridic, ce se întinde pe durata a circa opt decenii, intervin însa o serie de schimbări ce nu vor lasă indiferenta materia răspunderii juridice și vor duce către obiectivarea răspunderii civile. Una din cauze o reprezintă dezvoltarea fără precedent a societății din perspectiva economica, și avem în vedere în primul rând industrializarea, dezvoltarea mașinismului care devine din ce în ce mai mult sursa a unor accidente tot mai grave, fără a li se putea atribui o cauza umana concreta.

Fenomenul,- aceasta dezvoltare fără precedent a tehnicii – incipient către sfârșitul sec. XIX, se amplifica în sec. XX, ducând implicit la daune nu numai tot mai dese dar și mult mai grave, sub impulsul permanent al dezvoltării tehnologiilor, astăzi ajungându- se ca mașina să facă parte din viata individului în mod firesc, însa, în același timp, tot mai des omul devine victima propriilor sale cuceriri. (Ne putem gândi numai la amploarea industriei automobilelor care duce inevitabil la producerea accidentelor de circulație.)

4.4. Răspunderea civila delictuala și răspunderea penala – comparație preliminara, legătura intre acțiunea penala și acțiunea civila în răspundere delictuala

Până nu de mult, s-a acceptat rolul preventiv accesoriu al răspunderii civile delictuale în raport cu cel de reparație, în condițiile în care se poate ajunge la situații în care reparația nu mai are eficienta, ori chiar nu mai poate avea loc după ce răul a fost deja produs. Punctul de vedere a fost criticat de adepții unui nou curent filozofic al cărui inițiator este Hans Jonas, susținând ca în prezent se face din răspundere doar un instrument „curativ", întors către trecut, inadecvat în lupta actuala contra dezastrelor care antrenează consecințe ireversibile. De aceiași părere sunt și juriști care afirma ca dat fiind obiectivul principal al răspunderii civile, de minimalizare a costurilor sociale în raport cu repatria prejudiciului, se impune translatarea în prim plan a prevenirii.

Incitanta și poate insolita relație a răspunderii civile delictuale cu răspunderea penala, pare uneori a fi o relație de cuplu, în care, fiecare își păstrează identitatea și se manifesta ca atare, dar, în același timp, funcție de împrejurări, acționează la fel de bine și împreuna, ca o pereche, tocmai pentru între ele exista aceasta legătura cu totul speciala.

Asemănările dintre cele doua specii ale răspunderii juridice datorate strămoșului comun nu trebuie însa sa ne amăgească, pentru ca în fond, astăzi, este unanim acceptat ca răspunderea penala și răspunderea delictuala se fundamentează pe baze diferite și au finalitatea distincte.

Cumulul celor doua forme de răspundere juridica nu încalcă principiul non bis în idem, pentru ca, în realitate, prin aceiași fapta ilicita se încalcă niveluri diferite ale ordinii de drept-valori sociale ce fac obiectul protecției diferite prin norme juridice de natura diferita ( penale și civile).

Punerea în discuție a conduitei ilicite, operarea unei distincții între fapta ilicita civila – în forma delictului civil – ca fapta generatoare de prejudiciu, ce angajează răspunderea civila și fapta ilicita penala – în sensul de infracțiune – ce duce la aplicarea unor sancțiuni penale, este necesara, pentru a putea stabili, în note specifice, de ce și în ce măsura o fapta ilicita intra exclusiv în câmpul răspunderii civile delictuale ori în câmpul răspunderii penale sau le interferează pe ambele în același timp. O conduita, fapta (acțiune ori inacțiune) poate constitui numai infracțiune, fără a fi în același timp și un delict civil, adică fără sa nască dreptul la reparație a vreunui prejudiciu. În acest sens, în doctrina se da cel mai des exemplul tentativei reglementata în Codul nostru penal de art.20, subliniindu-se ca aceasta reprezintă pericol social, însa nu implica cauzarea unui prejudiciu. În același timp însa, o fapta poate fi generatoare de prejudiciu, fără sa constituie infracțiune, cum sunt toate acele fapte care, în reglementarea dreptului civil, obliga la repararea prejudiciului cauzat, fără însa ca fapta sa intre în câmpul incriminării legii penale. Conduita ilicita fie ca îmbrăca forma delictului civil, fie ca ia forma infracțiunii, constituie sursa declanșării răspunderii juridice si, deci, condiție a antrenării acesteia.

În alte cuvinte, răspunderea civila delictuala ori răspunderea penala sunt consecințe ale conduitei ilicite în forme particulare de delict civil ori infracțiune.

Chiar dacă prejudiciul este recunoscut de multa vreme ca fiind un element central al răspunderii juridice, trebuie spus ca, aceasta noțiune a rămas încă prea puțin definita, – fie ca vorbim de o abordare la nivel general proprie teoriei dreptului, fie ca avem în vedere forme particulare ale răspunderii juridice – în prezent simțindu-se nevoia tot mai acuta a clarificării acestui concept, ceea ce a determinat o renaștere a dezbaterilor doctrinare în aceasta privința.

Ceea ce ținem subliniat, este ca, termenul de prejudiciu implica o apreciere juridica, atâta timp cât cuvântul prejudiciam este un compus derivat din termenul jus, care îl distinge de simpla dauna. Prin rezultat socialmente dăunător al conduitei ilicite (prejudiciu pentru răspunderea civila delictuala, urmare pentru răspunderea penala) vom înțelege dauna produsa societății la nivel general sau individului prin vătămarea valorilor aparate de norma de drept. Aceasta este viziunea teoriei generate a dreptului, iar definirea noțiunii este absolut necesara dacă ne gândim ca rezultatul dăunător, aflat în relație directa cu nivelul de afectare al valorilor sociale protejate, este implicat în fixarea speciei de răspundere juridica incidenta, reglementata de norma.

O reala problema o ridica categoria prejudiciilor prin ricoșeu. Este posibil ca cineva sa pretindă ca este victima unui prejudiciu cert și personal prin repercusiunea unui prejudiciu care a afectat o alta persoana. În acest caz vorbim de prejudiciu prin ricoșeu. Esențial de reținut este ca nu exista limite de natura juridica în calea nedăunarii acestui gen de prejudicii, condiția fiind ca victima sa-1 dovedească.

Noțiunea de prejudiciu, așa cum ea este definita în prezent, pare a nu mai corespunde unei viitoare reglementarii a răspunderii, așa cum ea este perceputa de principiul precauției.

În dreptul penal, interpretarea clasica a teoriei juridice iter criminis, altfel numita calea (drumul) imfractiunii, arata ca, în principiu, autorul infracțiunii poate fi condamnat penal din momentul în care el a dus până la capăt gândirea lui criminala, gândire care, de regula, a produs un prejudiciu, un rezultat. Dreptul penal are ca misiune principala protejarea societății împotriva unor comportamente prejudiciabile, pe care unii membrii ai ei le-ar putea avea ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor comise împotriva statului sau persoanelor. Așa stând lucrurile, practic, săvârșirea oricărei fapte incriminata de lege ca infracțiune produce un rezultat, o consecința materiala sau nemateriala a acțiunii sau inacțiunii, constând într-o modificare substanțiala a obiectului (vătămare) sau într-o schimbare a situației obiectului (stare de pericol), în raport de modul de afectare al valorilor sociale ocrotite.

Legătura cauzală, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita și rezultatul dăunător reprezintă o condiție obiectiva, esențiala a răspunderii juridice, fără de care nu se poate vorbi de răspundere, lipsind liantul ce face din conduita ilicita cauza și din rezultatul dăunător efectul acesteia. Pentru a putea vorbi despre angajarea răspunderii juridice pentru săvârșirea unei fapte ilicite este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecința nemijlocita a acțiunii sale. Cum cauza reprezintă fenomenul care produce efectul, iar efectul este deci determinat de cauza, s-a impus cu necesitate tratarea principalelor teorii cauzale și evidențierea poziției jurisprudenței în aceasta problema.

Indiferent de natura răspunderii juridice, vinovăția, nu a avut mult timp nicio conotație morala, și nu a necesitat prezenta discernământului persoanei care a comis fapta, adică conștiința comiterii acesteia.

Astăzi se accepta ca, de principiu, – în sens foarte larg – orice fapta culpabila angajează răspunderea celui care a comis-o. În teoria generala a dreptului, atunci când se discuta condițiile răspunderii juridice, conceptul de vinovăție este conturat ca fiind „atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita, fața de fapta și fața de consecințele acesteia", „starea subiectiva ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept,….atitudinea psihica negativa fața de interesele sociale protejate prin normele de drept.

Poate mai ales din perspectiva condiției vinovăției, este evident ca asistam la evoluția permanenta a răspunderii juridice, evoluție nu totdeauna ușor de înțeles ori ușor de explicat, însa cu siguranța înscrisa într-o logica sociala clara și presanta, și prin urmare justificata rațional. Vinovăția, este o condiție a răspunderii juridice fie ea civila ori penala. Fundamentarea răspunderii juridice pe vinovata autorului faptei reprezintă unul din temeiurile răspunderii juridice, fiind în general acceptat ca aplicarea răspunderii în lipsa elementului vinovăție, ar anihila una din functiile recunoscute răspunderii juridice, functia educativa.

Formele vinovăției, capacitatea delictuala, vinovăția și discernământul sunt tratate în aceiași parte a tezei.

4.5. Răspunderea civila delictuala și răspunderea penala, de la solidaritatea prescriptilor acțiunii civile și acțiunii penale la autonomia lor.

Răspunderea juridică, fie ea răspundere penala ori răspundere civilă delictuală se obiectivează, în general, printr-o acțiune în justiție: acțiunea penala ori acțiunea civila. Spunem în general, pentru ca regula, ca orice regula are și excepții. Astfel, în dreptul civil este posibil ca părțile sa rezolve litigiul pe cale amiabila, fără sa fie necesara intervenția statului prin organele sale abilitate sau, o data pusa în mișcare acțiunea, părțile pot sa tranzacționeze. Pe de alta parte, cât privește exercitarea acțiunii, și în dreptul penal, uneori, partea vătămata poate dispune nu numai cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale, în sensul în care acțiunea penala se pune în mișcare la plângerea prealabila a parții vătămate dar părțile, atunci când legea o permite se pot împăca. Translatând discuția într-un alt plan, ce tine de resorturile modalității de stabilire, au fost punctate suficiente caracteristici proprii ce concura la diferențierea celor doua forme de răspundere juridica. Răspunderii penale îi este specifica stabilirea întotdeauna prin hotărârea judecătorească.

Cod procedura penala prevede: „actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afara de cazul când prin lege se dispune altfel." Potrivit acestui principiu, actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, statul având dreptul, prin intermediul organelor judiciare sa-1 tragă la răspundere pe infractor, în interesul societarii, independent de voința persoanelor interesate, respectiv a persoanelor vătămate prin infracțiune. În alți termeni, pentru începerea urmăririi penale sau pentru desfășurarea procesului penal, de regula, nu este nevoie de solicitarea unei persoane, ceea ce înseamnă ca în acest domeniu nu își are aplicabilitatea principiului disponibilității pe care îl vom aborda în continuare. Ceea ce în penal reprezintă excepția, în civil constituie regula. Spre deosebire de procesul penal, în cazul răspunderii civile delictuale nimic nu împiedica părțile, ca aceasta sa se înțeleagă fără sa fie necesara intervenția instanței cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului provocat prin comiterea unei fapte ilicite. Deci, reținem ca în dreptul civil, părțile – victima prejudiciului și autorul faptei prejudiciabile – au posibilitatea sa rezolve amiabil diferendul ce are ca finalitate repararea prejudiciului, și aceasta înseamnă ca, înțelegerea lor este valabila indiferent dacă intervine înainte sau după intentarea unei acțiuni, în orice faza a litigiului.

Acțiunea penala și acțiunea civila, în mod obișnuit, atunci când nu au nici o legătura, (nu se declanșează ca urmare a aceleiași conduite ilicite) sunt de competenta unor instanțe diferite: acțiunea penala de competenta instanței penale iar acțiunea civila de competenta instanței civile.

Daca răspunderea penala și răspunderea civila intervin ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite fără legătura, independente, chiar dacă am vorbi de aceiași victima, aceasta nu are posibilitatea de a alege, de a opta în privința instanței căreia i se va adresa pentru repararea prejudiciului civil, ci are o singura cale pentru a obține repararea prejudiciului, respectiv aceea de a se adresa instanței civile, potrivit normelor procedurale civile.

Când însa aceiași fapt ilicit constituie deopotrivă, o infracțiune și un delict civil, lucrurile nu mai sunt la fel de simple, iar legătura întra acțiunea penala și acțiunea civila în răspundere delictuala este una complexa, motiv pentru care am apreciat oportun sa o tratam în aceasta parte a tezei. Cu toata natura lor de principiu independenta, cele doua acțiuni, sunt strâns legate între ele: astăzi, în sistemul de drept intern, (ca și în alte state) acțiunea civila poate fi intentata separat, sau în aceiași timp și înaintea acelorași instanțe cu acțiunea penala, adică poate fi alăturata acțiunii penale, în procesul penal, și atunci „își servesc una alteia de sprijin." Tocmai de aceea am socotit ca fiind util sa abordam, data fiind tema, legătura dintre acțiunea civila delictuala și acțiunea penala dintr-un punct ce ne permite și perspective temporale diferite. Prin urmare, am avut în vedere, pe de o parte, relația dintre cele doua forme de răspundere în plan procesual, în trecut, țintind aici în mod special regula de solidaritate a prescripțiilor, iar pe de alta parte, manifestările actuale ale raporturilor de interdependenta, având în prim plan competenta și autoritatea de lucru judecat.

În materie de competenta am avut în vedere dreptul de opțiune al victimei, care privește dreptul acesteia de a alege între calea civila (prin exercitarea acțiunii civile în fata instanței civile, în afara procesului penal) și calea penala (prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal), atunci când fapta constituie în aceiași timp infracțiune și delict civil, punând de fapt problema cumulului celor doua forme de răspundere juridica, răspunderea penala și răspunderea civila delictuala. Într-o abordare din perspectiva istorica, am spus ca alăturarea ori nu a acțiunii civile, acțiunii penale, în procesul penal, a constituit o permanenta tema de discuții și o reala preocupare, în egala măsura la nivel doctrinar și jurisprudențial, pentru ca tema este vrând nevrând legata de prefacerea raportului dintre răspunderea delictuala și răspunderea penala.

Daca astăzi admitem, ca fiind deja un lucru stabilit faptul ca, între obiectul acțiunii penale și obiectul acțiunii civile delictuale exista deosebiri, diferențe notabile, ca procesului penal îi este caracteristica acțiunea penala și procesului civil îi este caracteristica acțiunea civila, trebuie sa nu uitam ca aceasta viziune este de fapt efectul unui lung proces evolutiv. Avantajele și dezavantajele promovării acțiunii civile alăturat acțiunii penale în procesul penal au fost și ele avute în vedere.

Dreptul de opțiune este însa îngrădit de o serie de limite, analizate după cum ele se grupează în limite generate și limite speciale. Ca puncte de interes, am tratat principiile electa una via non recursus ad alteram ( și excepțiile de la acest principiu) și penalul tine în loc civilul.

Astfel, partea vătămata, în principiu, are libertatea de a alege între a promova acțiunea civila în fața instanței penale, atașat acțiunii penale, ori în fața instanței civile, însa odată aleasa una din aceste cai, opțiunea sa capătă un caracter irevocabil, dreptul sau de opțiune fiind practic epuizat. Este ceea ce cuprinde principiul „electa una via non datur recursus ad alteram " -respectiv, o cale odată aleasa nu se mai poate recurge la cealaltă. Nesocotirea acestei reguli, are ca efect înlăturarea parții care a încălcat-o, de la judecata, respectiv pierderea dreptului subiectiv de a obține repararea prejudiciului prin apelarea la forța de constrângere a statului. Cum principiul are aplicabilitate generala, este de la sine înțeles ca partea pierde acest drept, atât în fața instanței penale, cât și în fața instanței civile, adică are caracter general. Excepțiile la acest principiu sunt de stricta interpretare, fiind abordate așa cum ele sunt reglementate în dispozițiile procedurale penale.

Cea de-a doua limita generala a dreptului de opțiune, este principiul reflectat într-un adagiu în limba franceza: „le criminel tient le civil en l'etat", tradus ca o prioritate a penalului asupra civilului. Regula nu are în spate, așa cum am fi tentați sa credem, o lunga istorie, ci, ea datează de la începutul sec. al XlX-lea, când apare înscrisa în art. 3 alin. 2 din Codul de instrucție criminala francez și semnifica ca exercițiul acțiunii civile – în curs ori proiectata – înaintea instanței civile se suspenda până când nu se pronunța o soluție definitiva cu privire la acțiunea penala intentata mai înainte, sau în cursul judecații civile. Altfel spus, când acțiunea civila se afla pe rolul instanței civile, și în același timp exista pe rolul instanței penale acțiunea penala, ele nu pot fi soluționate în același timp, instanța civila având obligația sa suspende judecata pana la judecarea acțiunii penale.

Prin urmare suntem în fata unui principiu de ordine publica, obligatoriu.

Evoluția raportului dintre răspunderea civila delictuala și răspunderea penala, urmează în plan procedural, în cursul secolului al XlX-lea, o tendința de consolidare prin degajarea și afirmarea principiului autoritarii absolute a lucrului judecat în penal, asupra civilului, atunci când un prejudiciu își găsește sursa într-o infracțiune ce da naștere unei acțiuni penale.

Origine acestui principiu se afla, potrivit doctrinei clasice interne, în „contractul judecătoresc în virtutea căruia părțile cu interese opuse, de comun acord supun litigiul hotărârii judecătorului ales de ei.".

În evoluția principiului autoritarii lucrului judecat din penal asupra civilului se pot determina trei perioade importante: prima perioada, cuprinsa între dreptul roman și vechiul drept francez, când hotărârea pronunțata de o instanța nu ținea cu nimic pe cealaltă; cea de-a doua perioada a evoluției, se întinde până în epoca dreptului modern, și firesc, urmează sensul raportului dintre răspunderea penala și răspunderea civila, conturându-se diferențe între infracțiune și delict civil, deci între penal și civil, implicit în plan procesual. Relația celor doua acțiuni este însa foarte strânsa, în sensul ca, acțiunea civila este considerata ca accesoriu al acțiunii penale, implicând soluționarea ei împreuna. Vorbim acum nu atât de autoritatea lucrului judecat din penal în civil, cât mai ales de relația stabilita între cele doua acțiuni, în sensul ca acțiunea civila este soluționata odată cu acțiunea penala; cea de-a treia perioada, ulterioara dreptului modern, este dominata de ideea ca acțiunea penala și acțiunea civila sunt doua acțiuni distincte, punând deci problema autoritarii de lucru judecat. Secolul al XlX-lea, consemnează în cercurile doctrinare franceze serioase controverse legate de acest principiu, opiniile fiind grupate în doua mari sisteme diametral opuse, avându-i ca promotori pe Marlin și pe Toullier.

Cu timpul însa, echilibrând cele doua poziții, s-a conturat și apoi s-a și consacrat legislativ principiul în forma pe care o aplicam astăzi.

Din acest motiv, atunci când acțiunea civila nu a fost alăturata acțiunii penale și ea a fost introdusa separat în fața instanței civile, soluționarea acesteia depinde de modalitatea în care se rezolva acțiunea penala. În mod firesc, dat fiind caracterul accesoriu al acțiunii civile în procesul penal, soluția pronunțata în acțiunea civila trebuie sa fie în armonie cu soluția pronunțata în acțiunea penala, chiar și în situația în care acțiunea civila nu a fost alăturata acțiunii penale și ea a fost promovata separat în fața instanței civile, în ceea ce privește existența faptei, persoana făptuitorului și vinovăția acestuia.

Atunci când fapta ilicita îmbrăca în același timp, atât forma delictului civil cât și forma infracțiunii, atrăgând deci ambele forme de răspundere (delictuala și penala), problema prescripției nu s-a pus totdeauna în termeni la fel de simpli. Calificarea cumulativa a ridicat în plan procesual o întrebare fireasca: nu cumva acțiunea civila ar trebui sa urmeze în materia prescripției regulile fixate pentru prescripția acțiunii penale, atât în ceea ce privește termenele cât și cursul acesteia?

Răspunsul la aceasta întrebare, a determinat în timp, doua abordări, inițial solidaritatea prescripție acțiunii civile și acțiunii penale, iar mai apoi autonomia prescripției acțiunii civile, pe care le-am analizat, urmând în succesiunea lor pași făcuți către desprinderea prescripției acțiunii civile de prescripția acțiunii penale chiar și atunci când acțiunea civila se afla în fata instanței penale.

4.6. Raspunderea persoanei juridice in Noul Cod Penal (art. 136 – 138)

TITLUL VI este consacrat raspunderii penale a persoanei juridice. Avand in vedere ca este vorba de o institutie recent introdusa in dreptul penal roman, s-a optat pentru consacrarea unui titlu special acesteia (dupa modelul Codului penal finlandez – capitolul 9).

Art. 136 Conditiile raspunderii penale a persoanelor juridice

(1) Persoanele juridice, cu exceptia statului si a autoritatilor publice, raspund penal pentru infractiunile savarsite in realizarea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele persoanei juridice.

(2) Institutiile publice nu raspund penal pentru infractiunile savarsite in exercitarea unei activitati ce nu poate face obiectul domeniului privat.

(3) Raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala a persoanei fizice care a contribuit la savarsirea aceleiasi fapte .

Art. 137 Pedepsele aplicabile persoanei juridice

(1) Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale si complementare.

(2) Pedeapsa principala este amenda.

(3) Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani;

c) inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice pe o durata de la unu la 3 ani;

e) plasarea sub supraveghere judiciara;

f) afisarea sau publicarea hotararii de condamnare .

Art. 138 Stabilirea amenzii pentru persoana juridica

(1) Amenda consta in suma de bani pe care persoana juridica este condamnata sa o plateasca statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabileste prin sistemul zilelor–amenda. Suma corespunzatoare unei zile – amenda, cuprinsa intre 100 si 5 000 lei, se inmulteste cu numarul zilelor-amenda, care este cuprins intre 15 zile si 600 de zile.

(3) Instanta stabileste numarul zilelor–amenda tinand cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzatoare unei zile – amenda se determina tinand seama de cifra de afaceri in cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial in cazul altor persoane juridice, precum si de celelalte obligatii ale persoanei juridice.

(4) Limitele speciale ale zilelor-amenda sunt cuprinse intre:

a) 60 si 180 de zile-amenda, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita numai pedeapsa amenzii;

b) 120 si 240 de zile-amenda, cand legea prevede pedeapsa inchisorii de cel mult 5 ani, unica sau alternativ cu pedeapsa amenzii;

c) 180 si 300 de zile-amenda, cand legea prevede pedeapsa inchisorii de cel mult 10 ani;

d) 240 si 420 de zile-amenda, cand legea prevede pedeapsa inchisorii de cel mult 20 de ani;

e) 360 si 510 de zile-amenda, cand legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 20 de ani sau detentiunea pe viata;

(5) Cand prin infractiunea savarsita persoana juridica a urmarit obtinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amenda prevazute de lege pentru infractiunea comisa se pot majora cu o treime, fara a se depasi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va tine seama de valoarea folosului patrimonial obtinut sau urmarit.

Unele prevederi referitoare la raspunderea penala a persoanei juridice raman in mod necesar in afara acestui titlu, asa cum este cazul dispozitiei privind aplicarea legii penale romane in baza principiului personalitatii si cu referire la persoanele juridice (art. 9).

In reglementarea raspunderii penale a persoanei juridice au fost pastrate principiile pe care se fundamenteaza aceasta raspundere in conceptia Codului penal in vigoare, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006.

Astfel, s-a mentinut optiunea pentru modelul de raspundere directa a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian si olandez. In consecinta, raspunderea penala a persoanei juridice poate fi antrenata de orice persoana fizica ce actioneaza in conditiile prevazute de lege (art. 136) si nu doar de actiunile organelor sau reprezentantilor acesteia.

In acelasi timp, antrenarea raspunderii penale a persoanei fizice este conditionata de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia si care poate fi diferit de cel constatat in cazul autorului material persoana fizica.

De asemenea, a fost mentinuta cerinta existentei personalitatii juridice ca premisa pentru angajarea raspunderii penale a entitatilor colective. Ca modificare poate fi mentionata restrangerea imunitatii penale a institutiilor publice care desfasoara o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generala, ci privind doar infractiunile comise in desfasurarea unor asemenea activitati .

Au intervenit cateva modificari in privinta individualizarii sanctiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificarile aduse prin noul cod sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica si in cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amenda.

In acelasi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legala a pedepsei amenzii [art. 138 alin.(4)], in functie de limitele pedepsei inchisorii prevazute de lege pentru persoana fizica.

In privinta termenelor de prescriptie speciale pentru raspunderea penala in cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevazute de lege pentru persoana fizica.

Nu in ultimul rand, avand in vedere faptul ca datorita naturii dar si modului lor specific de organizare si functionare persoanele juridice sunt susceptibile de a disparea din punct de vedere juridic fara insa a-si inceta existenta reala, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbtie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operatiuni juridice in planul raspunderii penale (art. 152). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin.(8) C. pen. portughez in forma propusa de proiectul de modificare adoptat de guvern in noiembrie 2006, dar si de art. 29-32 din reglementarea italiana (Decretul-lege nr. 231/2001) privind raspunderea administrativ-penala a persoanelor juridice.

CAPITOLUL V: PRACTICA JUDICIARA ÎN MATERIA RASPUNDERII PENALA ȘI CIVILA A PERSOANEI JURIDICE

Răspundere civila delictuala. Starea tehnică a drumului. Calitate procesuala unitatea administrativ teritoriala/consiliul local

Dosar nr. 03751/221/2007

Sentința civilă nr. 4751

Ședința publică din data de 03.12.2008

Pe rol fiind cererea formulată de SC Omniasig SA București în contradictoriu cu Consliul Local Deva și cu Municipiul Deva reprezentat prin primar. Procedura legal îndeplinită.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamantă av. I.O.iar pentru chemata în garanție SC Apa Prod SA, av. B.B., lipsă fiind Consiliul Local Deva și cu Municipiul Deva reprezentat prin primar. Grefiera de ședința a făcut referatul cauzei arătând că părțile au fost legal citate iar la dosar nu s-au depus cereri sau înscrisuri noi.

Instanța pune în discuție situația procesuală a SC Apa Prod SA în acest al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare, având în vedere faptul că a fost chemată în garanție de către Consiliul Local Deva, cererea a fost anulata ca netimbrata prin Sentința civilă nr. 5030/2007 a Judecătoriei Deva iar față de aceasta soluție nu s-a declarat recurs. Av. B.B. arata că SC Apa Prod SA nu ar mai fi trebuit citata în acest al doilea ciclu procesual.
Av. I.O.își exprima aceeași părere.

Instanța dispune refacerea citativului în sensul excluderii SC Apa Prod SA și pune în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul Deva reprezentat prin primar, invocata de Municipiul Deva prin întâmpinarea de la filele 46-48 din Dosarul nr. 3751/221/2007.
Av. I.O.solicită respingerea excepției arătând că practica judiciara este în sensul că au calitate procesuala ambii pârâți iar dacă se admite excepția, ar avea probleme cu ocazia executarii silite, pentru ca numai unitatea administrativ teritoriala are patrimoniu.

Instanța constatând că nu sunt probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată iar excepția privește doar pe unul dintre pârâți, acordă cuvântul și pe fondul cauzei, urmând sa se pronunțe în același timp și pe excepție și pe fond.

Av. I.O.solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulata, cu obligarea pârâților la cheltuieli de judecata în toate instanțele și în ambele cicluri procesuale.
Cauza rămâne în pronunțare. Pronunțarea va fi făcută în sedinta publică, astăzi 03.12.2008, sala 24, ora 14.

INSTANȚA, deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

I. Obiectul și istoricul cauzei. I.1 Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. 3751/221/26.07.2007, reclamanta S.C. Omniasig S.A. București-Sucursala Hunedoara a chemat în judecată pârâții Consiliul Local Deva și Municipiul Deva prin Primar, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 891,91 lei cu titlu de despăgubiri.
Acțiunea a fost timbrată cu 78 lei (f. 3) și s-a aplicat timbru judiciar de 0,3 lei.
Expunând situația de fapt reclamanta a arătat că în data de 06.05.2005 orele 19,50 s-a produs un accident pe raza municipiului Deva, pe strada Pietroasa, în urma căruia autoturismul marca Dacia cu nr. de înmatriculare B 66 VTR a lovit cu roata din față stânga un canal al cărui grilaj era rupt, iar toba-catalizator s-a izbit de asfalt, rupându-se. Reparația autoturismului avariat a fost suportată de către reclamantă în baza poliței de asigurare seria C nr. 0186342 privind asigurarea facultativă – CASCO, cuantumul despăgubirii achitate S.C. V Tarus Roagencies S.R.L./ S.C. Remedia S.A. fiind de 891,91 lei, (dosar de daună nr. CA/HD/05/2094 din data de 11.05.2005).
Reclamanta a mai aratat că administratorul drumurilor pe care s-a produs evenimentul rutier, fiind în culpă, trebuie să suporte contravaloarea despăgubirilor.

În drept, s-au invocat disp. art. 998-999 C. civ., și prevederile art. 22 din Legea 136/1995.
I. 2 Consiliul Local Deva a depus în data de 16.10.2007 o cerere de chemare în garanție a SC Apaprod SA Deva (f. 35-36). In motivare, pârâtul a arătat că a încheiat cu SC Apaprod SA Deva un contract prin care a delegat gestiunea serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare, în municipiul Deva.

Cererea nu a fost timbrată în cursul judecății, deși pârâtului i s-a pus în vedere în mod expres sa timbreze cu 78 lei (f. 62). Mai mult, la termenul din data de 04.12.2007, reprezentantul pârâtului a arătat expres că nu timbrează (a se vedea încheierea de la fila 67).
I. 3 Municipiul Deva, prin primar a depus întâmpinare (f. 46-48) prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibile.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a arătat că administratorul drumurilor de interes local este Consiliul Local Deva, potrivit dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 43/1997 coroborat cu art. 5 alineat 2 din O.U.G. 195/2002.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, pârâtul Municipiul Deva a arătat că în art. 58 din legea nr. 136/1995 se prevăd expres și limitativ cazurile în care asiguratorul poate recupera sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, iar în speță nu sunt îndeplinite aceste cerințe.

I. 4 SC Apaprod SA Deva a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție (f. 56) arătând că se impune respingerea cererii de chemare în garanție având în vedere faptul că la data la care s-a produs accidentul, strada Pietroasa nu fusese încă predată în gestiune chematei în garanție.
I. 5 Prin Sentința civilă nr. 5030/2007 instanța a admis acțiunea față de Consiliul Local Deva.
Recursurile declarate de reclamant SC Omniasig SA București și de pârâtul Consiliul Local Deva au fost admise de Tribunalului Hunedoara prin Decizia nr. 531/R/2008 prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare. Instanta de casare a reținut că deși în primul alineat al minutei prima instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Deva, în continuare a retinut că a admis acțiunea și în contradictoriu cu acesta.
Instanta de recurs, a casat cauza cu trimitere spre rejudecare pentru clarificarea acestui aspect.
I. 6 Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. 03751/221/29.09.2008.

II. Probele administrate :In probațiune reclamanta depus copii de pe următoarele înscrisuri: invitație la conciliere directă, confirmări de primire, răspunsurile pârâților la adresa de conciliere directă, referat privind dosarul de daună nr. CA/HD/05/2094 din data de 11.05.2005,declarația numitului B.I. , cerere despăgubire, ordinul de plată nr. 307/31.05.2005, factura fiscală nr. 3400454/02/27.05.2005, comandă de service nr. 2251/27.05.2005, extras materiale comandă, proces verbal de constatare a pagubelor, raport “situația poliței”, certificat înmatriculare, permis conducere, buletin de identitate, contract de comodat pentru autovehicul, poliță privind asigurarea facultativă, delegație B.I. , proces verbal de contravenție și copii foto (filele 4 – 31 din Dosarul nr. 3751/221/2007).

Pârâtul a depus copii de pe următoarele înscrisuri: Hotărârea Consiliului Local Deva nr. 493/2004 și contractul de delegare a gestiunii nr. 55433/16.12.2004 (filele 37 – 43 din Dosarul nr. 3751/221/2007).

SC Apaprod SA a depus procesul-verbal de predare-primire nr. 20936/27.06.2007 (f. 57-58 din Dosarul nr. 3751/221/2007)

In al doilea ciclu procesual nu s-a mai solicitat administrarea altor probe și nici instanta nu a apreciat ca ar fi necesara administrarea de probe, având în vedere motivul de casare reținut în Decizia nr. 531/R/2008 .

III. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Deva:
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 1 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001:
„Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplina și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”.

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001:
“Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii.”

Potrivit prevederilor art. 87 pct. 1 din Codul de procedură civilă, statul, judetul, comuna și celelalte persoane juridice de drept public,”vor fi citați (…) în persoana capului autoritatii la contenciosul sediului central al administratiei respective sau, în lipsa de contencios, la sediul administratiei”.

Potrivit art. 22 din O.G. nr. 43/1997, privind regimul drumurilor, administrarea drumurilor de interes local se asigură de consiliile locale, pe raza administrativ-teritorială a acestora.

In speță, față de textele de lege mai sus citate, instanța constată că Municipiul Deva, fiind entitatea cu personalitate juridică, chiar dacă în art. 22 din O.G. nr. 43/1997 se menționează că administrarea drumurilor de interes local se asigură de consiliile locale, judecarea acțiunii doar în contradictoriu cu aceasta entitate, fără personalitate juridică, deci fără patrimoniu, ar putea avea consecinte nefavorabile pentru reclamanta, într-o eventuala procedura ulterioara de punere în executare silită.

In plus instanta constata că practica judiciara este neunitara cu privire la entitatea care trebuie sa stea în judecata în cazurile în care obligațiile legale sau convenționale revin consiliilor locale.

Cum orice persoana, fizică sau juridica are dreptul la judecata echitabila și într-un termen rezonabil, iar procedurile judiciare se finalizeaza doar la momentul punerii în executare, se impune ca hotărârile să fie date într-o formă care să nu complice lucrurile în etapa executării silite.

In plus, este de domeniul evidenței că în realitate Municipiul Deva și Consiliul Local Deva nu sunt două entități distincte dar, datorită redactarilor confuze din legislație, s-a ajuns în situația ca și practica judiciara să fie neunitara, ceea ce creeaza mari dificultăți celor care se vad nevoiți să-și valorifice pretențiile pe cale judiciara împotriva unităților administrativ teritoriale.
In concluzie, în speță are calitate procesuală Municipiul Deva reprezentat prin primar care a fost citat conform prevederilor art. 87 pct. 1 din Codul de procedură civilă la sediul Consiliului Local Deva, entitate fără personalitate juridică.

Față de prevederile art. 22 din O.G. nr. 43/1997 și ținând cont și de faptul ca practica judiciara este neunitara, pentru a evita însă orice posibile complicații cu ocazia unei eventuale executari silite, hotărârea va fi pronunțată și în contradictoriu cu Consiliul Local Deva.

IV Referitor la fondul cauzei :

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Potrivit disp. art. 998, 999 cod civil, orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa

Potrivit prevederilor art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (6) din OUG nr. 195/2002, în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a starii tehnice necorespunzatoare a drumului public, a nesemnalizarii sau a semnalizarii necorespunzatoare a acestuia, precum și a obstacolelor ori lucrarilor care se executa pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrarilor raspunde, dupa caz, administrativ, contraventional, civil sau penal, în conditiile legii.

In speță, reclamanta a făcut dovada că a achitat persoanei asigurate suma pretinsă prin prezenta acțiune și care reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de proprietarul autovehicolului ca urmare a faptului că a intrat cu roata din față stânga într-un canal al cărui grilaj era rupt.

Drumul pe care s-a produs incidentul rutier este un drum de interes local, astfel încât administrarea acestuia intră în sarcina Consiliului Local Deva.

In concluzie, fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv existența unei fapte ilicite care constă în neluarea măsurilor pentru a asigura o stare tehnică corespunzătoare a drumului pe care îl are în administrare, existența unui prejudiciu și existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul suferit de reclamantă prin plata contravalorii despăgubirilor către asigurați, instanța având în vedere prevederile legale mai sus citate, va admite integral acțiunea reclamantei.

Referitor la chemarea în garanție a S.C. Apa Prod S.A. Deva, instanța constata că în primul ciclu procesual cererea a fost anulata ca netimbrata și împotriva acestei soluții nu s-a declarat recurs astfel încât nu mai poate fi analizată într-un al doilea ciclu procesual.

Având în vedere prevederile art. 274 Cod pr civila și culpa procesuala evidenta a pârâtului care pe lângă faptul că nu a manifestat niciun interes pentru soluționarea litigiului pe cale amaibila a încercat sa profite de incoerenta legislativa și de practica judiciara neunitara, invocând faptul că Municipiul Deva și Consiliul Local Deva ar fi doua entitati distincte, deși în etapa concilerii prealabile nu s-a prevalat de aceasta distinctie (a se vedea răspunsurile la invitația la conciliere de la fila 5 și 8), punând reclamanta, căreia nu i se poate reține nicio culpă, în situatia de a nu mai sti cu cine ar trebui sa se judece pentru a-și valorifica drepturile, se va admite și cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecata în ambele cicluri procesule de 1578,30 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Deva prin Primar.
Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. Omniasing S.A. București – Sucursala Hunedoara, cu sediul în Deva, Aleea Transilvaniei, bl. 7, parter, jud. Hunedoara, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Deva și Municipiul Deva prin Primar, ambii cu sediul în Deva, Piața Unirii, nr. 4 , jud. Hunedoara.

Obligă pârâții să achite reclamantei suma de 891,91 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 1578,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică astăzi 03.12.2008, ora 14.

Nota: în data de 25.05.2009 Tribunalul Hunedoara a respins recursul formulat de Consiliul Local Deva și de Municipiul Deva

I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr. 1139 din 24 martie 2010

Infracțiunea de uz de fals prevăzuta în art. 291 C. pen. este o infracțiune instantanee, care se consuma în momentul când înscrisul falsificat este folosit, prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit neatribuind infracțiunii de uz de fals caracterul de infracțiune continua. Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii de uz de fals curge, conform art. 122 alin. (2) C. pen., de la data savarsirii infracțiunii, reprezentata de data folosirii înscrisului.

La data de 25 noiembrie 2008, petiționarul l.S., în calitate de persoana vătămata, a adresat o plângere organelor de urmărire penala, solicitând identificarea făptuitorilor și tragerea la răspundere penala pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătura privata prevăzuta în art. 290 C. pen. și uz de fals prevăzuta în art. 291 C. pen.
In susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul ca, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 201/1996, încheiat cu societatea comerciala A., autoarea sa, numita I.C., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament.

Ulterior, numiții P.S., M.G. și alții au solicitat în instanța constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, pe motiv ca s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, întrucât, anterior încheierii acestui contract, pe rolul consiliului local se afla cererea formulata de numitul P.S., prin care acesta solicita restituirea în natura a imobilului în cauza sau acordarea de despăgubiri.

Petiționarul a susținut, de asemenea, ca, în realitate, inițial, respectiva cererea formulata de P.S. privea exclusiv acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, mențiunile privind restituirea în natura fiind adăugate ulterior prin completarea olografa.

Datorita acestei completări, instanțele de judecata au admis cererea formulata de reclamanți și au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea petiționarului.

Prin rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale fata de făptuitorul P.S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen., constatându-se ca în cauza nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.

Prin aceeași rezoluție, în baza acelorași temeiuri juridice, s-a dispus neînceperea urmăririi penale fata de făptuitorul I.A. (avocatul făptuitorului P.S. în dosarul civil), pentru infracțiunile prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen.

Plângerea formulata de petiționarul I.S. împotriva soluției procurorului a fost respinsa, ca neîntemeiata, de conducerea Parchetului de pe ranga Curtea de Apel București, prin rezoluția nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009.

Potrivit art. 2781 C. proc. pen., petiționarul s-a adresat cu o plângere Curții de Apel București, solicitând desființarea rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu scopul identificării și tragerii la răspundere a persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen.
Prin sentința nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penala și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisa plângerea petiționarului I.S., au fost desființate rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 și nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009 ale Parchetului de pe ranga Curtea de Apel București și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs procurorul, criticând greșita admitere a plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, în condițiile în care în cauza s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

La rândul lor, intimații P.S. și I.A. au atacat hotărârea primei instanțe cu recurs, susținând ca nu au săvârșit faptele ce li se imputa si, în plus, instanța de fond nu avea cum sa mai trimită dosarul la procuror, în cauza fiind aplicabile dispozițiile art. 122 C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs, dar și întreaga cauza, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constata ca recursurile declarate de procuror și intimații P.S. și I.A. sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Pentru a se putea începe urmărirea penala intr-o cauza sunt necesare doua condiții. Prima condiție consta din existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire penala sa considere ca s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penala poate deține informațiile fie din sesizarea făcuta, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de-a doua condiție necesara începerii urmăririi penale rezulta din art. 228 C. proc. pen. și consta în inexistenta cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b1). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penala, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale sa funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale și pot realiza următoarele obiective:

– completează informațiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care sa determine începerea urmăririi penale;

– verifica informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanta acestora cu realitățile faptice ale cauzei;

– fundamentează convingerea organului de urmărire penala referitoare la soluția de neurmărire penala, potrivit art. 228 C. proc. pen.

In prezenta cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție constata ca ne aflam în aceasta ultima varianta, când din actele premergătoare efectuate a rezultat o soluție de neîncepere a urmăririi penale.

Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penala, la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal.

Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauza nu a rezultat existenta acelui minim de date în baza cărora sa se poată dispune începerea urmăririi penale, Înalta Curte de Casație și Justiție constata ca, în mod corect, procurorul a dispus soluția de neurmărire penala fata de făptuitorii P.S. și I.A., în cauza nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen.

In atare condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constata ca hotărârea instanței, de admitere a plângerii și desființare a rezoluțiilor atacate și de trimitere a cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare, este netemeinica și nelegala, neavând acoperire în textul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.

Totodată, sentința primei instanțe este netemeinica și dintr-o  alta perspectiva.
Astfel, judecătorul fondului, atunci când s-a pronunțat cu privire la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, invocata de procuror, a interpretat greșit dispozițiile privind calculul termenelor prevăzute în art. 122 C. pen.

In conformitate cu prevederile art. 122 alin. (2) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoanele fizice se socotește de la data săvârșirii infracțiunii.
Așa cum rezulta din actele și lucrările dosarului, pretinsa falsificare a cererii înregistrate cu nr. 738 din 27 iulie 1996 la consiliul local ar fi avut loc în anul 1996, iar actul respectiv a fost depus în fata instanței de judecata la data de 16 mai 2002, odată cu cererea de chemare în judecata.
Uzul de fals este o infracțiune instantanee.

In consecința, aceasta infracțiune se consuma în momentul când înscrisul falsificat este folosit. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit nu atribuie infracțiunii caracter continuu. Acesta este motivul pentru care termenul de prescripție curge din momentul folosirii actului (a se vedea în acest sens Tribunalul Suprem, Secția penala, decizia nr. 3224/1969 – R.R.D. nr. 2/1970, p. 170 și Tribunalul Suprem, decizia nr. 317/1971).

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție constata ca, în cauza, termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut în art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a împlinit pe data de 15 mai 2007, el nefiind întrerupt, în cauza neexistând învinuiți sau inculpați care sa reclame comunicarea prin acte procesuale, astfel ca răspunderea penala a făptuitorilor este înlăturata, iar dispoziția instanței de suplimentare a actelor premergătoare este superflua.

De altfel, chiar dacă nu este aplicabil în cauza (textul prevede obligativitatea comunicării actelor procesuale numai învinuitului sau inculpatului), la data de 15 noiembrie 2009 s-a împlinit și termenul de prescripție speciala, prevăzut în art. 124 C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și de recurenții P.S. și I.A. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009, a casat sentința penala atacata si, în rejudecare, a respins, ca nefondata, plângerea formulata de petiționarul l.S. împotriva rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009, menținând rezoluția atacata.

Nota: Prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicata în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, intrata în vigoare la 25 noiembrie 2010, art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. a fost modificat, în sensul ca „hotărârea judecătorului pronunțata potrivit alin. (8) este definitiva.”

CONCLUZII

Timp de veacuri noțiunea de reparație nu este desprinsă de aceea de pedeapsă și chiar atunci când în dreptul roman apar delictele publice, continuă să existe delicte private, sancționate în interesul particularilor.

Există deci pe de o parte răspunderea penală prin care statul reprimă, în scopul menținerii ordinii în societate, faptele pe care prin legea penală le încriminează, socotindu-le antisociale; acțiunea aparține statului, este acțiunea penală care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanei vinovată de comiterea unei infracțiuni.

Pe de altă parte există răspunderea civilă delictuală, organizată în interesul particularilor păgubiți prin fapta ilicită; în acest caz acțiunea aparține victimei și are ca obiect repararea prejudiciului.

Domeniul răspunderii instituite de dreptul penal și cel al răspunderii cârmuite de dreptul civil se interferează.

Raspunderea persoanei juridice exista si se justifica prin faptul ca, desi ea ca institutie nu a savarsit nicio infractiune, care, asa cum se stie este unicul temei al raspunderii penale, reprezentantii ei (directori, administratori) au comis faptele penale in beneficiul peroanei juridice.

Potrivit textului persoanele juridice raspund penal pentru infractiunile savarsite in realizarea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele persoanei juridice, daca fapta a fost savarsita cu forma de vinovatie prevazuta de legea penala (intentie sau culpa). Alin 2 al art. 19 precizeaza ca raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala a persoanei fizice care a participat la savarsirea faptei penale. In Titlul. III, C. pen., partea generala, sunt prevazute categoriile si limitele pedepselor ce se aplica persoanei juridice si regimul lor de executare. Sunt exceptate de la raspunderea penala statul, autoritatile publice si institutiile publice care desfasoara activitati ce nu pot face obiectul domeniului privat.

Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală.

Toate acestea au fost studiate in amanunt in lucrarea data, ce este structurata in patru capitole, astfel :

Primul capitol ce reprezinta si o introduere a lucrarii definește conceptul de persoana juridical, explica necesitatea institutiei raspunderii penale a persoanei juridice și oferă repere istorice privind raspunderea penala a persoanei juridice se vorbește de raspunderea extrapenala a persoanei juridice, categorii de persoane juridice care raspund penal și care sunt excluse de la raspundere penala, sanctiunile aplicabile persoanei juridice și cauzele care inlatura raspunderea penala a persoanei juridice

Al doilea capitol studiază persoana juridica ca subiect al raspunderii civile unde se dezvolta conceptual de raspundere civilă, raspunderea civila delictuala, raspunderea contractuala a persoanei juridice și face o comparatie intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractual

Al treilea capitol intitulat – Comparatie intre raspunderea civila delictuala si raspunderea penala – prezintă aparitia si evolutia istorica a notiunilor raspunderii civile delictuale si a raspunderii penale, raporturile intre cele doua forme de raspundere, raspunderea juridica delictuala si raspunderea penala in secolele al XlX-lea si al XX-lea, raspunderea civila delictuala si raspunderea penala -comparatie preliminara, legatura intre actiunea penala si actiunea civila in raspundere delictuala, raspunderea civila delictuala si raspunderea penala, de la solidaritatea prescriptilor actiunii civile si actiunii penale la autonomia lor.

Ultimul capitol prezinta cateva exemple de practica judiciara in materia raspunderii penala si civila a persoanei juridice

BIBLIOGRAFIE

C. Statescu, C. Barsan, ‘ Tratat de drept civil. Teoria Generala a obligatiilor’, Ed. Academiei R.S.R., 1981,

Revista ‘ Dreptul’ – nr. 1/1986

Revista ‘ Dreptul’ – nr. 4/1988

Iorgovan, Gllescu, V., Drept administrativ si stiinia administrapei, TUB, Bucuresti, 1986

Albici M., Despre drept si stiinta dreptului, All Beck, 2005 Antoniu G., Vinovatia penala, Editura Academiei Române, 2002.

Basarab M., Pasca V., Mateut Gh., Butiuc C, Codul penal comentat. Partea generala, Hamangiu, 2007.

Bogdan D., Lungu R., Nesolutionarea actiunii ciivle în procesul penal. Prescriptia raspunderii penale. Încalcarea dreptului de acces la justitie. CEDO, 1852/02, Tonchev vs. Bulgaria, în RNSJ, 2009.

Ciobanu V. M., Boroi G., Drept procesual civil. Curs selectiv, All Beck, edi|ia a 3-a, 2007.

Anca Iulia Pop, Criminal Liability of Corporation – Comparative Jurisprudence, disponibil on line la http://www.law.msu.edu/king/2006/2006_Pop.pdf.

Anca Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice în R.D.P. nr. 1/2003

C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Editura Cartea Românească, Cluj- Napoca, 1924

C. Stătescu, Drept civil – Persoana fizică, persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

C. Tomulescu, Manual de drept privat roman, București, 1958

Codul penal „Regele Carol al-II-lea” adnotat, Editura Socec, București, 1937, vol.1,

Costică Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Bogdan Nicolae Bulai, Cristian Mitrache – Instituții de drept penal – curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. Trei, București, 2008.

Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, – Manual de drept penal, Ed. Universul juridic, București, 2007.

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român – partea generală, ediția a VII-a, Editura „Universul Juridic”, București, 2009.

Constantin Bulai, „Drept penal”, vol.1, partea generală, Universitatea București, 1992,

Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București 2002 Vasile Val Popa, Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București 2006;

Dan Adrian Brudariu, „Răspundere penală a persoanei juridice”, Revista de Drept Comercial, nr.9/1996

Doctor docent Mihail Eliescu – Răspunderea civilă delictuală, Editura Acadmiei României, 1984

E. Lupan, D.A. Popescu, A. Marga, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, București, 1994

E. Popa, Noțiunea de autoritate administrativă, în Dreptul, nr.3/1992

Florin Strateanu, „Răspunderea penală a persoanei juridice în legislație și doctrină. Examen de drept comparat”, Revista de drept comercial, nr.3/1997

G. Hălășan, Personalitatea umană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976,

Gaius, Instituțiunile, Editura Academiei, București, 1982,

George Antoniu, „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Revista de drept penal, nr.1/1996.

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa SRL, București, 2000;

Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Casa de Editură și Presă "Șansa", București, 1992

Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu ,Tratat de drept civil român ,vol I, Editura All Beck, București, 2002

http://www.lexmundi.com/images/lexmundi/PDF/Business_Crimes/Crim_Liability_Germany.pdf.

Ion Tanoviceanu, „Curs de drept penal”, vol. 1, Editura Socec, 1912,

Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Editura All Beck, București, 2001

J.A. Sanpedro Arrubla, La administracion de justicia en los albores del tercer milenio, Buenos Aires, 2001, online la http://www.ivac.ehu.es;

Jose Luis de la Cuesta Arzamendi, Personas juridicas, consecuencias accesorias y responsabilidad penal în Homenaje al Dr.Marino Barbero Santos in memoriam, Ediciones de la Universidad de Castilla – La Mancha, Ediciones Universidad Salamanca, Cuenca 2001, online la http://portal.uclm.es.

Jose Luis de la Cuesta Arzamendi, Un nueva linea de intervencion penal: el derecho penal de las personas juridicas în A.Messuti,

L. Pop, Teoria generala a obligatiior, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000

Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației

Legea nr. 246/2005 privind asociațiile și fundațiile

Jean Domat; Joseph Rémy, Oeuvres complètes. 2, Les Lois civiles (suite),

M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Raspunderea civila, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,

M. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, 2, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1984

M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Editura Academiei, Bucuresti, 1972

Maria Zolyneak, „Drept penal”, vol.2, Editura Chemarea, Iași, 1993;

Mariana Cîrstocea, Oana Cătălina Ghiță, „Răspunderea penală a persoanei juridice” Comunicări științifice „Noul cod penal. Reformă în legislație”, Universitatea din Craiova

N. Titulescu, Drept civil, ediție îngrijită de V. Popa, Editura AllBeck, București, 2004

O. Ungureanu, C. Jugăstru, – Drept internațional privat, Ed. All Beck, București, 2002

O.U.G. nr. 99/2006

Prof. dr. George Antoniu, „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Revista de Drept Penal, nr.1/1996

R. Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Revista de drept penal, nr.1/1996,

Revista Dreptul, nr.10-11/1999

Robert A.Monks, Nell Minow, Power and Accauntability, citat de Daniela Holler Branco, Towards a New Paradigm for Corporate Criminal Liability in Brazil: Lessons from Common Law Developments, disponibil la http://library2.usask.ca/theses/available/etd-04192006-112943/unrestricted/d_branco.pdf

Rushel Mokhiber, Top 100 Corporate Criminals of the Decade (Topul primilor 100 de infractori corporativi ai decadei) online la http://www.corporatepredators.org/top100.html.

Șt. Cocoș, Drept roman, Editura Lumina Lex, București 1998,

Statescu, Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984

T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968,

Traian Pop, „Drept penal comparat”, Partea Generală, vol. 2, Cluj-Napoca, 1923

V. A. Meillet, Histoire de la langue latine, Paris, Hachette,1928

V. D. Zlătescu, Regiile autonome ca persoane juridice, în Dreptul, nr. 3/1992

V. Hanga, Drept privat român, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Vasile Val Popa, Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București 2006;

Vintilă Dongoroz și colaboratorii, „Explicații teoretice ale Codului penal român” , vol.2, editura Academiei , București, 1970

Vintilă Dongoroz, „Drept Penal”, Institutul de Arte Grafice, București, 1939,

Weill, Fr. Terré, Droit civil .Les obligations, Edition, Dalloz, 1986