Comparatie Intre Lumea Satului Ardelean la Liviu Rebreanu Si Marta Petreu

COMPARAȚIE ÎNTRE LUMEA SATULUI ARDELEAN LA LIVIU REBREANU ȘI MARTA PETREU

Cuprins

Anexe introductive…………………………………………………………………………………………………3

Introducere…………………………………………………………………………………………………………..10

Capitolul I: Satul ardelean în romanul Ion…………………………………………………………….12

1.1. Lumea satului românesc, obiceiuri, folclor………………………………………………………14

1.2. Relația copil-părinte………………………………………………………………………………………..18

1.3. Importanța pământului……………………………………………………………………………………20

1.4. Descrierea locuitorilor satului………………………………………………………………………….23

Capitolul II: Satul ardelean în romanul Acasă, pe câmpia Armaghedonului…………….26

2.1. Lumea satului românesc, obiceiuri, folclor………………………………………………………..29

2.2. Relația copil-părinte…………………………………………………………………………………………34

2.3. Importanța pământului…………………………………………………………………………………….39

2.4. Descrierea locuitorilor satului……………………………………………………………………………41

Capitolul III. Aprecieri critice………………………………………………………………………………….44

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………54

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………..57

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………..59

Anexe introductive

MARTA PETREU

Este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic, profesoară, scriitoare și editoare. Este profesoară de istoria filosofiei românești la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și redactor-șef (din 1990) al revistei „Apostrof”, publicație mensuală editată de Uniunea Scriitorilor din România și de Fundația Culturală Apostrof.

A obținut un doctorat în filosofie la Universitatea din București, cu teza „Valențele estetice ale anamorfozei logice” (1992), conducător științific fiind profesorul Ion Ianoși.

Volume de poezie:

Aduceți verbele – 1981

Dimineața tinerelor doamne – 1983

Loc psihic – 1991

Poeme nerușinate – 1993

Cartea mîniei – 1997

Apocalipsa după Marta – 1999

Falanga – 2001

Scara lui Iacob -2006

Poemes sans vergogne – 2005, Franța

Eseuri și istorii ale filosofiei românești

Teze neterminate, București, Ed. Cartea Românească, 1991

Jocurile manierismului logic, 1995

Un trecut deocheat sauSchimbarea la față a României 1999 ;

Ionescu în țara tatălui,

Filosofia lui Caragiale, București, Editura Albatros, 2003

Filosofii paralele, 2005 

Despre bolile filosofilor. Cioran 2008; volum apărut întîi în Serbia, cu titlul O bolestima filozofa. Cioran”

Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iași, Ed. Polirom, 2009;

De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Iași, Ed. Polirom, 2011;

Filosofia lui Caragiale, ediția a doua revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2012, serie de autor.

O zi din viața mea fără durere. Eseuri, Iași, Editura Polirom, 2012.

Ionescu în țara tatălui, Iași, Editura Polirom, 2012.

Jocurile manierismului logic, Iași, Editura Polirom, 2013.

Conversații cu… (2004 și 2006), două volume de interviuri cu personalități ale vieții intelectuale românești.

În lumea taților, 2004; 

Cele 10 porunci, 2007; 

Scriitorul și trupul său, 2007

A prefațat și îngrijit ediții de carte de filosofie și literatură, a scris în colaborare cu alți scriitori, a prezentat numeroase antologii de poezie din țară și străinătate, a prezentat studii de filosofie românească și eseuri.

Premii.

Premiul Uniunii Scriitorilor din România – 1981, 1997

Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor – 2003, 2005, 2006

Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova – 2003

Premiul revistei Poesis – 1993, 2001

Premiul „George Bacovia“ al revistei Contemporanul – 1993

Premiul „Nichita Stănescu“ – 1997

Premiul „Henri Jacquier” – 2001

Marele Premiu „Lucian Blaga“ – 2002

Premiul „Tudor Arghezi“ – 2008

Premiul Salonului de Carte Oradea – 1993

Premiul Salonului Național de Carte Cluj – 1997

Trofeul Societății „Eugen Ionescu“ – Slatina, 2001

Premiul internațional „Lillian Hellman/Dashiell Hammett Grant“ pe 2001, acordat de Human Rights Watch

Premiul ARIEL, 2010, pentru Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian

Premiul Poesis Satu-Mare pentru proză, 2011, pentru romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Premiul Liviu Rebreanu pentru proză, 2011, acordat la „ Zilele Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2011, pentru romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Premiul „ CARTEA ANULUI” 2011, acordat de revista „România literară” cu sprijinul Fundației Anonimul, pentru romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Premiul cea mai bună carte de ficțiune a anului 2011, decernat de Gala Industriei de Carte din România, mai 2012, pentru romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Premiul Liviu Rebreanu acordat la Zilele Liviu Rebreanu, Bistrița, 2011, pentru romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Premiul revistei Observator cultural pentru eseu, 2012,pentru volumul De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească

Premiul pentru cea mai bună intervenție a Colocviului la Colocviul romanului românesc, mai, Alba Iulia 2012, pentru arta scriitoricească “Decalog”

Romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, selectat pentru participarea la Festivalul primului roman, Chambery, mai-iunie 2012, ediția a XXV-a.

Am prezentat și aceste premii alături de ceea ce Marta Petreu a scris, tocmai pentru a arăta legătura dintre aceasta și Liviu Rebreanu, de fapt legătura dintre temele celor două romane, dar și difrența stilului literar.

LIVIU REBREANU

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi, născută Diuganu.

În tinerețe, mama sa era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas, identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai târziu, unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului, Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor.

  În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești.

Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul. Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze astfel: Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuși, publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepție puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.

După o lungă detenție la închisoarea Văcărești, este întemnițat la Gyula. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale, Budapesta,1908) al scriitorului maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten și împreună ar fi scris mai multe lucrări. Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, laBucurești, în paginile Universului literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula. La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță.

La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării: în revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura dragostei. Ea a deschis șirul unei însemnate colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele (1910).

Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion.

Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.

După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.

Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austro-Ungară, fiind condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta pe front, din Armata Austro-Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schițată, inițial, în nuvela Catastrofa.

Introducere

Privind imaginile celor doi autori am simțit puntea peste timp refăcută de doi autori care au trăit în decenii diferite și care au scris și scriu despre aceeași zonă geografică: satul ardelean. Arcul peste timp a fost refăcut cu ușurință de profesoara scriitoare Marta Petreu, cea care a prezentat în romanul său Acasă, pe câmpia Armaghedonului, satul ardelean.

Cel care a prezentat memorabil acest sat ardelean a fost Liviu Rebreanu în binecunoscutul roman Ion.

În această lucrare mi-am propus realizarea unei paralele între aceste două ipostaze ale satului ardelean, ipostaze peste timp, ipostaze în care a fost descris împreună cu locuitorii săi de către cei doi scriitori.

Concepută în două capitole, lucrarea tratează lumea satului ardelean, relațiile de familie dintre locuitorii satelor, importanța pământului pentru aceștia, atașamentul față de acesta, importanța dreptului de proprietate.

Pornind de la următoarea afirmație a lui Liviu Rebreanu: „Pentru mine arta – zic ˮartaˮ și mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează arta, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă să creeze viața. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, poate, nici pe supersteții ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are voie. Literatura trăiește prin ea și pentru ea însăși. Durabilitatea ei depinde numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde.”, lucrarea de față realizează pulsația vietii din satul ardelean actual și trecut.

Lucrarea este structurată pe două capitole, fiecare dintre ele tratând lumea satului ardelean din perspectiva fiecărui autor și din perspectiva perioadelor în care au fost scrise cele două romane: Ion și Acasă, pe câmpia Armghedonului.

Am structurat cele două capitole pe subcapitole astfel: lumea satului românesc, obiceiuri și folclor, relațiile dintre copii și părinți, importanța pământului pentru cei de la țară, descrierea locuitorilor satului.

Ca bibliografie, am folosit în principal cele două romane, așa cum era firesc, dar și critică literară.

Concluziile acestui studiu comparativ vor încheia lucrarea și vor arăta dacă sunt diferențe sau nu între aceste două romane, între aceste două scrieri la distanță de ani.

Capitolul I: Satul ardelean în romanul Ion

Rebreanu s-a impus în proza românească prin obiectivismul său, aducând o contribuție esențială la cunoașterea societății românești aflată la marile răscruci ale începutului de secol XX. Liviu Rebreanu a dovedit că nu curentul sămănătorismului era singura și adevărata expresie a realităților naționale. A muncit enorm pentru finisarea fiecăruia dintre romanele sale.. A fost stăpânit de patosul vieții și nu s-a lăsat copleșit de amploarea dificultăților, romanele sale fiind asemenea unor așezări trainice, armonioase și pline de frumusețea construcției, păstrând mereu vii aspectele aspre, crusta materialelor aglomerate, pătruns de o adevărată evlavie față de viața reală.

Ca autor de romane sociale, scriitorul a știut să ilustreze excepțional psihologia țărănească. Un gest, un tablou, o scenă, erau suficiente pentru a declanșa în sufletul scriitorului vibrația creației. Cu apariția romanului „Ion”, Liviu Rebreanu se dovedește un cunoscător de excepție al sufletului țărănesc, mânuitor abil al expunerii dramelor interioare și al raporturilor pe care personajele sale le stabilesc cu realitatea exterioară. Cursul acțiunii este extrem de incitant, viața pulsează cu putere pe fiecare pagină. Așa cum însuși scriitorul mărturisește adeseori, nu frumosul ci această pulsație a vieții îl interesează. Romanul „Ion” tulbură prin tragismul personajelor sale, prin forța zdrobitoare a destinului fiecăruia, psihologiile bine conturate și îndemânarea incontestabilă cu care sunt construite situațiile limită.

Compoziția romanului cuprinde diferite elemente de la simetrie la paralelism, acestea legând începutul și sfîrșitul romanului sau imaginea drumului. Intriga romanului declanșează acțiunea, introduce conflictul operei care antrenează o serie de conflicte secundare: dintre Ion și Simion Lungu, dintre Herdelea și reprezentantul inspectoratului, etc.

Conflictul exterior aduce cu sine și conflictul interior și astfel Ion nu se poate decide: glasul iubirii sau glasul pământului?

Romanul urmărește construcția clasică a romanului, având intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant, deznodământ și toate astea aduc în prim-plan sufletul îăranului român obsedat de pământ, dar înfrânt de iubire.

Ion a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi scriitorul mentioneaza in finalul operei, intre martie 1913 – iulie 1920. Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. Romanul este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul sec. al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care-o posedă, fapt ce justifică acțiunile personajelor. Modernismul romanului rezidă din complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de acțiune și din numărul mare de personaje.

Perspectica narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui narator detașat, obiectiv, care nu intervine în desfășurarea acțiunii prin comentarii sau explicații, un narator omniscient și omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare zero, dând cititorului impresia că stăpânește narațiunea. Stilul e neutru, impersonal, limbajul e regional. Romanul este conceput ca având o structură circulară, prin simetria incipitului cu finalul și se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului Descrierea finală a romanului închide simetric romanul și face accesibilă semnificația simbolică a drumului prin metafora șoselei – viața. Romanul e organizat în două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii și reflectă patimile conflictuale: pămîntul și iubirea. La nivelul planurilor narative se disting cele două lumi care sunt tratate alternativ: lumea țărănimii cu lumea intelectualității. Acest procedeu e denumit tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan narativ la altul realizându-se prin alternanța, succesiunea secvențelor narative valorificând înlănțuirea. La nivel microtextual se remarcă utilizarea tehnicii contrapunctului sau prezentarea aceleiași teme în planuri diferite.

Repere critice

"Cînd ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai pretioasaă decât toate frazele frumoase din lume" – Liviu Rebreanu

”Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creație epică de mari dimensiuni în care se simte pulsația vieții, scriitorul dovedind că are vocația construcțiilor monumentale. Romanul are un caracter epopeic, prin senzația atât de plină a vieții, “glasurile se amestecă și se confundă în zgomotul inimii” – N. Manolescu

“Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență

ascuțită, o viclenie procedurală și, mai ales, o voință imensă” – Eugen Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane

” Ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care uimește prin puterea de a prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică, prin personaje surprinse în "umila și precara lor realitate socială" – Tudor Vianu

”Rebreanu se distinge în literatura noastră prin realismul viziunii, prin caracterul social al prozei sale, prin arhitectura riguroasă, desăvârșită, în marile sale creații, prin "darul masiv de a crea viata" – Mihail Sebastian

1.1. Lumea satului românesc, obiceiuri, folclor

Având cu o tematică circulară, romanul începe cu descrierea deumului spre Pripas, satul aunat la horă și se termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici și descrierea drumului de ieșire din sat. ”Din soseaua ce vine de la Cârlibaba, întovarasind Somesul ba în dreapta, ba în stânga pâna la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul batrân de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde în cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bârgaului. Lasând Jidovita, drumul urca întâi anevoe pâna ce-si face loc printre dealurile strâmtorate, pe urma însa înainteaza vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Padurii Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua Mortului, unde picura vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe subt Râpele Dracului, ca sa dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitura de coline. La marginea satului te întâmpina din stânga o cruce strâmba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara si Hristos îsi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mâncat de carii si înnegrit de vremuri.”

Toponimele pe care le-a folosit Rebreanu sunt reale, iar numele satului pare a semăna cu un spațiu real populat cu o lume imaginară: ” Cititorul care s-a dus in satul Pripas pe soseaua laterala, trecand peste Somes si prin Jidovita se intoarce la sfarsit pe acelasi drum pana ce iese din lumea fictiunii si reintra in lumea lui reala”.

Primul obiect focalizat este crucea de la începutul satului. Imaginea sa spune multe despre sat și locuitorii acestuia: "o cruce strâmb pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare." Imaginea crucii sugerează neglijența și are două roluri: este prezentată la început ca o anticipare a lucrurilor ce se vor întampla, iar în final crucea este în aceeați conditie, deci întâmplările nu au schimbat nimic, toate dramele fiind lipsite de semnificație în comparațe cu existența în ansamblul ei.
Se trece apoi la prezentarea satului, atmosfera acestuia fiind una calmă. Nu exista nimic care să anunțe ce se va întâmpla, toată această descriere părând a fi liniștea de dinaintea furtunii.

Prima casă focalizată a satului este casa învățătorului Herdelea. Învățătorul are cea mai importantă poziție din sat, iar faptul că prima locuinta de la intratea in sat este a sa, îi oferă acestuia un statut privilegiat. Însă casa sa se află pe o bucată din pământul bisericii, având astfel o poziție incomodă, învățătorul fiind în permanență sufocat pentru că locuiește pe o bucată de pământ ce nu îi apartine.

Urmează casa lui Alexandru Pop-Glanetasul "usa e inchisă cu zăvorul; acoperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de abia se văd prin spărturile gardului".

Ultimul element focalizat este cârciuma ce reprezintă un punct de răscruce, pe acolo trecând toții oamenii și producându-se numeroase evenimente: ”Deabia la cârciuma lui Avrum începe sa se simta ca satul traieste. Pe prispa doi tarani îngândurati ofteaza rar cu o sticla de rachiu la mijloc. Din departare patrund pâna aici sunete de viori si chiuituri…

Dumineca. Satul e la hora. Si hora e pe ulita din dos, la Todosia, vaduva lui Maxim Oprea. Casa vadanei este chiar peste drum de bisericuta veche, pleostita si darapanata. flamânda. …………………….Hora e în toi… Locul geme de oameni…”

Oamenii ce populează acest spațiu sunt bine organizați, respectă cu strictețe regulile nescrise, tradițiile si funcționează ca un mecanism. Funcționalitatea acestui mecanism este asigurată de: ierarhizarea socială, prezența tradițiilor și instituțiile existente în sat.

Stratificarea socială este prezentată încă de la început cu ocazia horei. Ea are loc duminica,lăutarii mențin atmosfera. iar dansul devine din ce în ce mai agitat. La hora toate pasiunile se revarsă, iar perechile formate sunt un adevarat ritual. Există totuși o stratificare după sex, vârstă și statut social. Nevestele erau obligate să stea cu babele, în timp ce bărbații stau deoparte de joc. La femei nu există mai multe grupulețe și nu au un conducător, în timp ce barbații stau în grupuri în funcție de statutul financiar.

Un grup este cel al oamenilor mai înstăriți din sat, aici existând un conflict latent pentru putere între primar și Hodnoc. În cel de-al doilea grup, în care se afla oamenii de mijloc exista un singur lider incontestabil pe care toata lumea il respecta.

La balul anual însă, nu poate veni toată lumea, doar intelectualii și clasele sociale cu un nivel financiar ridicat. Înainte de acest spectacol se fac pregătiri serioase, balul având o importanță mai mare decât hora, deoarece nu are loc decât o singură dată pe an. Ierarhizarea se face aici deasemenea după sex, existând grupuri separate de femei și bărbați, însă aici femeile sunt privilegiate și după vârstă, într-o parte stau tinerii, iar în alta adulții. Domnișoarele erau aici privilegiate, fiind așezate în primul rând. Dansul este precedat de un spectacol, iar fetele acordau baieților diferite dansuri în funcție de atenția primită și de sentimentele lor. Dansul tradițional se pastrează, deschizându-se cu Someșana. Spre deosebire de horă aici există un bufet.

Funcționalitatea mecanismului este asigurată și de prezența tradițiilor și obiceiurilor respectate cu strictețe de săteni. Sunt prezentate două evenimente ce în structura lor reprezintă același lucru însă obiceiurile diferă de la o clasă socială la alta, fiind astfel redată în două moduri diferite.

Nunta dintre Ion și Ana ține trei zile, începe într-o sâmbătă, în fruntea alaiului fiind călăreții ce pocneau din pistoale, urmați de o primă căruță în care se aflau mirii si domnișoarele de onoare. Apoi urmează o brișcă cu nașii și socrii, iar după aceasta într-o altă caruță se află părinții mirilor. Cununia civila are loc în Jidovnița și este în limba maghiară. După aceasta se merge la biserică, iar apoi ospățul se ține la socrul cel mic. La 12 noaptea mireasa trebuie să joace pe bani cu fiecare invitat. În cea de-a treia zi, ospățul se ține la socrul cel mare, iar după dansul miresei se joaca Someșana.

La nunta Laurei cu George Pintea, rochia de mireasă este lucrată chiar de Laura, iar accentul cade pe cadourile de nuntă primite: un inel cu un briliant împresurat cu rubine, cercei de aur cu stropi de diamant si un colan de platina su o criuciulita de aur. Cununia civila are loc tot la Jidovnița, iar duminica la biserică sunt prezenți șase preoți și cântă corul studenților. Nunta este serbată la berăria Rahova, iar după nuntă mirii petrec o săptămâna de miere la parohia lui George. La aceasta nunta participa numai cei ce sunt invitati si se fac schimb de verighete.

Fiind un sat bine organizat, Pripas are cateva institutii importante: școala, biserica, cârciuma și nu în ultimul rând familia.

Școala este o instituție pe care comunitatea rurală nu punea accent. Învățătorul avea o funcție importantă în sat, el sfătuindu-i pe săteni, iar aceștia nu considerau necesar să învețe si ei la rândul lor. Învățătorul era un erudit în măsură să citească întreaga existență a fiecăriu sătean ca pe o carte. Însă această imagine pe care familia Herdelea o afișează intră în contrast cu situațiile penibile în care se găsesc uneori membrii familiei, lipsa banilor fiind una dintre ele.

Biserica reprezintă și ea o instituție importantă. Preotul este respecat de săteni, iar absența familiei îl sacralizează. Se arată un om devotat, încercând să construiasca o nouă biserică, însă el face din această construcție un scop personal. El știe să își urmărească interesele, are o atitudine superioară, întruchipând moralitatea. Atât în cazul preotului, cât și în cel al învățătorului, imaginea lor nu ar putea fii afecatată în ochii sătenilor, chiar dacă ar fi lipsiți de moralitate, deoarece sătenii nu își pierd încrederea niciodată în aceste instituții. Și cîrciuma se bazeaza pe o ierarhizare sociala, aici existând grupuri omogene ce nu se amesteca.

În sat există câteva familii reprezentative. Una dintre ele ar fii familia învățătorului Herdelea, care este o familie clasică, tradițională, Herdelea nefiind un om cu mentalitate de oraș. O altă familie ar fi cea a Glanetașului care este o familie tipică de țărani, care însă s-au izolat de restul lumii în urma pierderii averii. Acestei familii îi lipsește calmul, aici producîndu-se o ruptură între membrii familiei ce se vede prin conflictul interior al fiecărui membru. O altă familie, dar de data aceasta în formare, este familia lui Ion. Ea nu este bazată pe dragoste, iar în momentul în care copilul apare lucrurile tot nu se schimbă.
Astfel, Rebreanu sublinieză faptul că familia este un element de bază, iar când regulile nu mai sunt respectate, ea se dezbină dacă nu este suficient de închegată.

Satul din romanul "Ion" reprezintă o comunitate închegată cu diferite instituții, cu oameni ce respectă tradițiile și cu o stratificare socială ce nu poate fi încălcată, cu o frumusețe pe care numai Ion o poate vedea: ”Din sosea si de la marginea satului începea coasta linia cu sute de parcele unele galbene, altele verzi, altele cenusii,…………….urca încet până la pădurea Vararei……dincolo de Pârâul Dracului se înălța Zahata, mai pieziță, mai îngustă, cu multe cânepiști, adumbrită toată de Pădurea Fulgerată…………………….Măgura Cocorilor e a Pripășenilor…………Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi părea că respiră și trăiește. …..Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:

Cât pământ, Doamne!….”

Liviu Rebreanu exceleaza in prezentarea vietii taranesti desfasurate sub semnul experientei colective: hora, nasterea, nunta, botezul, slujba duminicala, judecarea vinovatiilor, inmormantarea. Toate aceste aspecte sunt zugravite magistral, degajand o puternica senzatie de viata reala.

Obiceiurile de la nunta sunt prezentate cu prilejul nuntei Anei cu Ion. Nunta tine trei zile. In prima zi alaiul porneste cu carute spre Jidovita. In frunte merg calaretii, care pocnesc din pistoale. In prima caruta sunt lautarii, apoi o caruta cu mirii si cu drustele si o brisca cu nasii. Intr-o alta caruta sunt parintii mirilor, apoi altele incarcate cu flacai si fete.Nunta incepe la socrul mic si continua la socrul mare. Imaginea ospatului este autentica, alcatuita din urarilr si chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospatul se muta la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmata cu atata amar de vite si de galite ca de abia incapeau in ograda Glanetasului…

Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar si psihologia tataneasca, mai ales in fragmentul care prezinta petitul fetei, in realitate un targ aprig pentru zestre.

La inmormantarea Anei, la prohod, participa tot satul. Romancierul fixeaza si aici toate elementele esentiale: praporii fluturau alene in adierea de primavara… tamaie si aducea in schimb valuri de miros dulce de flori de mar… preotul Belciug mormaia pe nas cantecele de inmormantere sí scutura mereu cadelnita. Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor si mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amesteca imaginea moartei, cu aceea a copilului si cu imaginea iubitei. Cu deosebita arta romancierul surprinde spaima de a nu pierde pamantul, care se strecoara treptat in sufletul lui Ion.

Dupa inmormantarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se imbogatesc cu altele, prilejuite de imormantarea lui Ion. Si aici participa tot satul. Preotul Belciug tine o cuvantare funebra, care il impresioneaza pe cei prezenti. Autorul este atent la reactiilöe participantilor si mai ales a parintilor: Pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei de veci… Dupa inmormantare Glanetasu a facut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion.

1.2. Relația copil-părinte

În romanul Ion relațiile dintre părinți și copii sunt cele tradiționale, cele care există în satul românesc de o veșnicie.

Ion este însă copilul care nu va asculta de părinții săi în totalitate, este copilul care va asculta doar de glasul pământului, ignorând glasul iubirii, dar și capacitățile intelectuale pe care le avea. Nu ascultă de glasul iubirii, pentru că își dorește pământ, pământ pe care tatăl său îl avusese, dar din cauza lenei, nepricepreii și beției îl risipise. Zenobia, mama lui Ion, se căsătorise cu Alexandru Glanetașu din iubire. Ion nu urmează sfaturile mamei sale tocmai din acest motiv. Muncește din greu și suferă din pricina pământului înstrăinat de tatăl său: Locul nostru sacru!

Visul copilului Ion era să aibă cât mai mult pământ, iar pentru asta se însoară cu Ana, pe care niciodată nu o va iubi, o va folosi ca un insytrument diabolic al iubirii sale pentru pământ.

Rezistența familiilor din satul Pripas are puncte slabe, puncte de slăbiciune care fac ca aceste familii să nu reziste. Fiecare dintre familii are la bază relația anterioară dintre copii și părinți, relație care dăunează acum noilor familii. Relațiile dintre copii și părinți fie au fost de supunere oarbă, Ana care îl acceptă pe Ion fiind supusă, fie au fost de neînțelegere.

Relația dintre Ana și Zenobia, relație noră-soacră, de fapt o relație copil-părinte, nu este o relație plină de înțelegere: Zenobia o vede pe Ana ca pe un obiect de care s-a folosit să-și refacă bogățiile, iar în fragmentul sinuciderii Anei, obiectivitatea este echivalentul imparțialității narative din intreg romanul. Ana nu mai reușește să își înfrângă durerea și își pregătește spânzurătoarea fără a fi oprită de cineva din familie, nici mama soacră, nici Ion, soțul ei.

În familia înmvățătorului Herdelea, relația dintre părinți și copii, pare a fi una normală. Copiii se pare că își ascultă părinții, dar Titu, băiatul lui Herdelea nu vrea cu nici un chip soluțiile pe care i le propune tatăl său pentru viitor. Renunțase la școală din cauza taxelor foarte mari pe care familia nu putea să le plătească, nu a mai dat nici examenele, taxele fiin și mai mari, iar pentru a putea fi notar, trebuia să aibă diploma de bacalaureat. Tocmai pentru că Herdelea ținea la imaginea sa de învățător cinstit și muncitor, nu putea să accepte ca fiul său să stea acasă. A încercat să îl facă dascăl, dar înverșunarea copilului a fost atât de mare încât Herdelea a renunțat la idee. Tot citind și scriind, într-una din zile, revista Familia i-a publicat o poezie și în curând tot județul la proclamat poet.

Scrisoarea pe care Laura Herdelea a primit-o de la Pintea, preot într-o mică și bogată parohie, a avut asupra familiei Herdelea un efect neașteptat. Dar Laura, nu vrea această căsătorie sub niciun chip, iar acum relația părinte-copil devine oarecum tensionată, mama Laurei devenind leoaica care își apără puii de rău: ”Apoi credeți voi că are să vpă lase cineva să dați cu piciorul norocului?…Că vouă vă arde de nebunii și blestemății, în loc să vă gândiți și la greutățile în care ne zbatem……….Mîine poimâine e și nebuna cealaltă de măritat….D-apoi zestre de unde credeți să luați?”

1.3. Importanța pământului

Delimitând așa cum spunea Nicolae Manolescu, lumea reală de cea ficțională, imaginea drumului de la intrarea în sat este și imaginea pământului atât de iubit de unele personaje sau hulit de latele.

Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un țăran sărac, pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Relația organică dintre Ion și pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea, secvența a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit.

Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât și instinctul său de proprietate și legătura sa cu pământul: “toată ființa lui arde de dorul de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogati și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forță care îl cheamă, îi ordonă mișcările și îl face să se simtă stăpân în aceiași măsură în care este stăpânit. Deși Ion o iubește pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana, forțându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După căsătorie, “Ion ieșea deseori în hotar să-și desfețe sufletul în priveliștea pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimașă, mormăind mândru de mulțumire: – Acum avem și noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidențiază astfel satisfacerea setei organice de pămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului. Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema și viziunea despre lume, este titlul romanului – Ion, care pune în evidență personajul eponim. Ion devine, astfel, exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relația organică cu acesta.

În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră avere în același mod.

Simțindu-se îndreptățit să dețină pământ – pentru că este harnic, isteț, energic, pentru că familia sa avusese odată o bucată de pământ – Ion greșește atunci când vrea să-l obțină. Doar pentru a avea pământ, o seduce pe Ana pentru a-l convinge pe Vasile Baciu să-i dea pământurile.

Împărțirea între bogați și săraci este evidentă: casele bogaților sunt rânduite pe o parte a satului, iar pe cealaltă sunt casele săracilor; la horă, bogații satu într-un grup, săracii în alt grup. ”………………..Vaduvia-i saracie lucie. Femeia a dat din rau în mai rau. Ce agoniseste un cap de barbat într-o viata întreaga, o muiere nepriceputa prapadeste într-un an de zile, si mai putin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ograda erau clai de fân, în cele doua grajduri nu mai încapeau vitele, în sura si subt sopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belsugul… Acuma ograda-i goala batatura, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vaca stearpa si vesnic flămândă…………….” Cel care se pare că nu își găsește locul este Alexandru Glanetașu, care stă ”ca un cîine la ușa bucătăriei”, neîndrăznind să se amestece cu nici un grup.

Importanța pământului în acest sat este cea care face un om bogat sau sărac.

Florica, cea mai frumoasă fată din sat, nu este curtată de băieții bogați pentru că nu are pământ, neavând pământ nu este căutată. Ion o iubește, dar fără zestrea la care el rîvnește nu o poate cere de soție, dar să se căsătorească cu ea.

Căsătoria din raționamente economice se realizează și în familia învățătorului Herdelea, Laura, fiica sa, se va căsători cu Pintea, băiat înstărit, care nu pretinde niciun fel de zestre, Aurel băiatul pe care îl iubește nefiind bogat.

În lumea satului, a avea pământ, nu a avea bani, înseamnă demnitate, poziție socială, libertate de exprimare și acțiune, trai decent.

Ana este singura posibilitate a lui Ion de a avea această demnitate. Deși nu corespunde canoanelor fizice: ”tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!……se legăna în mers ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă……………Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș fi în stare să mă scutur de calicie…..Las că-i bună Anuța!” Ana este drumul pe care Ion îl alege. Dar viața Anei de acum nu este decât un șir de umilințe, bătăi, suferinșe, iar sinuciderea nu este decât eliberarea sa dintr-o căsnicie pe care nu o mai poate suporta. Ea și-a consumat destinul de victimă – trăind într-o societate patriarhală, în care femeia este doar monedă de schimb – pendulând între doi bărbați importanți în viața ei, tatăl ei și Ion.

Tot pământul, face din Florica o victimă a societății în care trăiește: neavând pământ nu se poate căsători cu Ion, dar îl alege pe George, nu pentru pământ, nu pentru că îl iubește, ci pentru că vrea să se răzbune pe Ion pentru alegerea făcută.

Importanța pământului în alte familii nu este atât de mare. Pentru familia Herdelea este doar grija zilei de mâine și rămânerea pentru totdeauna într-o viață lipsită de perspective. Pentru învățătorul Herdelea, instinctul său nu este posesiunea pământului, este grija pentru păstrarea locului de muncă, iar pentru Titu esențial este să identifice un ideal.

Meritul romancierului consta in faptul de a fi surprins tensiunile sociale si psihologice declansate de problema pamantului. Toate sentimentele, interesele, pasiunile garviteaza in jurul averii, a pamantului. Atentia romancierului se indreapta si asupra intelectualitatii ardelene, a greutatilor cu care se confrunta zilnic. Astfel invatatorul Herdelea intra in conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care isi simta amenintata intaietatea in sat. Invatatorul Herdelea si cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii si lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleana in zbaterea ei dramatica intre sentimentul national si presiunile functionarilor cezaro-craiesti. Prin figura invatatorului Herdelea, Liviu Rebreanu reda compromisurile facute de intelectualitatea ardeleana interesata in lupta nationala, dar dornica sa-si pastreze si sa-si largeasca privilegiile. De exemplu învățătorul Herdelea, mare susținator al cauzei neamului, pentru a-și menține postul îl votează pe candidatul maghiar.

Când s-a însurat cu Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, soția devenind o povară jalnică și incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume să scap de urâțenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreț "și să rămân tot calic, pentru o muiere".

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violență, la prefăcătorie și încântare.

Călinescu afirma că: "în planul creației Ion este o brută.  A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă și societatea care determină o opoziție între săraci și bogați prin natura relațiilor dintre oameni, însușindu-și pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supraviețuiască, sfârșitul lui fiind perfect motivat moral și estetic. George Bulbuc, flăcău bogat ar  fi vrut să se însoare cu Ana, bogată ca și el, dar, întrucât ea îl iubește pe Ion, acesta se va căsători în cele din urmă cu Florica.

„Lutul negru, lipicios, îi fintuia picioarele, îngreunându-le, atingându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfarâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul. Apoi încet, cucernic, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor. Și pământul parcă se clătina, se înclina în fața lui".

Deși romanul s-ar fi putut încheia în acest punct, în care protagonistul se află în plină glorie, acesta își continuă destinul dramatic. Mulțumirea de a fi bogat nu-i mai ajunge. Ion aspiră acum la fericirea deplină, la împlinirea prin iubire, spre care se îndreaptă cu aceeași pasiune.

1.4. Descrierea locuitorilor satului

În sufletele oamenilor din romanul Ion se împletesc frica și lașitatea cu dragostea de pământ. Din marea masă de țărani pe care o prezintă, câțiva se remarcă. Cel care captează toată atenția este Ion – țăranul care întrupează energiile elementare. Obiceiurile, tradițiile, problemele locuitorilor satului sunt cele care introduc de fapt treptat personajele în roma, in acțiune. Nu doar Ion este ”iute și harnic ca mă-sa” majoritatea locuitorilor satului sunt așa, muncind pământul care îi răsplătește.

Caracterul locuitorilor satului Pripas este evidențiat cu lumini și umbre în funcție de conflictele în care sunt implicați. Astfel învățătorul Herdelea îl aprecia ca "unul dintre cei mai iubiți elevi, iar doamna Herdelea il considera un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor și isteț". Optica lor se va schimba când Ion va trece în conflictul dintre învățător și preot, Ion fiind de partea celui din urmă.

Acțiunea romanului începe cu fixarea timpului și a spațiului în care vor avea loc evenimentele, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toți locuitorii se află adunați la hora tradițională, în curtea Todosiei văduva lui Maxim Oprea. Nu lipsesc nici fruntașii satului, învățătorul Herdelea cu familia lui, preotul loan Belciug și "bocotanii" care cinstesc cu prezenta lor sărbătoarea. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradițional, vigoarea flăcăilor și candoarea fetelor, prin lăuta țiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos: "De tropotele jucătorilor se hurduca pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atăta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire". Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, așa că el îi face curte acesteia, spre disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion și-l face de râsul satului, spunându-i "sărăntoc". Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, care avusese avere când se măritase cu el și acum nu mai aveau decât un petec de țarină. Vasile Baciu, om vrednic al satului, se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar fiind harnic sporise averea și se gândea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.

În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relațiile sociale să fie tensionate între "sărăntoci" și "bocotani", între chibzuința rosturilor și nechibzuința patimilor, ceea ce face să se dea în permanența o luptă aprigă pentru existență. Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: "În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea,  dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu" (G.Calinescu). Batuta de tată și de soț, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se spânzură. Florica, părăsită de Ion, se căsătorește cu George și se bucură de norocul pe care îl are, deși îl iubea tot pe Ion. Într-o alta perspectivă, satul este ilustrat în relațiile cu regimul administrativ și politic austro-ungar.

Realitățile social-concrete ale raporturilor dintre instituții și oameni sunt prezentate obiectiv de Rebreanu, prin fapte, prin situațiile în care eroii romanului se găsesc în conflict cu autoritățile. Cei mai afectați sunt intelectualii, deoarece slujbașii și autoritățile înăbușă cu orice prilej conștiința asupririi naționale care se manifestă cu predilecție la această clasă socială. Avocatul Victor Grofșoru militează pentru emanciparea socială și națională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aere de poet, este un entuziast. Liviu Rebreanu își lasă personajele să acționeze liber, să-și dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-și manifeste modul de a gândi și de a se exprima.

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea și realismul romanului, precum și prin precizia termenilor, acuratețea și concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului. Stilul este anticalofil (împotriva-scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era ca "strălucirile artistice, cel puțin în opere de creație, se fac mai totdeauna în detrimentu preciziei și al mișcării de viață […], e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact."
George Calinescu afirma că "Ion" este "un poem epic, […] o capodoperă de măreție liniștită".

În romanul Ion, pământul este tema majora în jurul căreia se conturează atât romanul cât și conflicteledin roman deoarece într-o lume în care autoritatea o dă pământul este de la sine înteles că în jurul lui se va contura intreaga viața a țăranilor.Ca să nu fie muritori de foame sau codași satului țărani au nevoie de pământ,dar când acesta lipsește încep conflictele între personaje. De cat să moară de foame mai bine recurg la violență și la certuri.Și în cadrul intelectualitați satului apar aceleași probleme când e vorba de pământ, un exemplu este cel al învățătorului Herdelea care pentru pământul pe care este casa în care stă cu familia se ceartă cu preotul Belciug care revendică pămîntul ca fiind al biserici, de aici pornind un conflict de proporți. În cazul țăranilor este semnificativă scena când Ion se i-a la bătaie cu Simion Lungu pentru o fâșie de pământ.

Un poverb din tradiția populară românească spune că copiii sunt cei care plătesc pentru păcatele părinților. Făcându-se legătura între acest proverb și roman, ne putem da ușor seama că Ion este cel care plătește pentru păcatele părinților lui, mai pe larg, pentru păcatul mamei lui de a-și fi luat un bărbat care nu a știut să prețuiască ceea ce li s-a dat la nuntă, adică pământ, o casă și bani cu care să-și întemeieze familia; iar pentru cel al tatălui de a fi băut în loc să muncească ca să sporească averea soției, aducând astfel o mai mare bunăstare familiei.Romanul este povestit din perspectiva unui personaj „Titu Herdelea” cu care autorul se identifică.

În finalul romanului este preluată imaginea începutului său, prezentând satul și locuitorii săi strânși la horă, această imagine dând romanului o circularitate strâns legată de ciclul vieții care începe cu nașterea și se termină cu moartea, binențeles după ce au fost urmate toate celelelte etape ale vieții. Peste toate suferințele țăranilor și intelectualilor din roman, vremea a trecut monoton, nepăsătoare, ștergând toate urmele conflictelor ca și cum nimic nu ar fi existat.

Capitolul II: Satul ardelean în romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Marta Petreu este pseudonimul literar al profesoarei Rodica Marta Vartic, născută Crișan, în 1955 în comuna Jucu de Jos, Cluj. Aurmat cursurile Universității Babeș – Bolyai din Cluj, unde s-a format în ambianța intelectuală a mișcării literare Echinox.

Este profesor de istoria filosofiei românești la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj șiu redactor șef al revistei Apostrof. A scris volume de poezii, articole și eseuri legate de filosofia românească și romanul Acasă pe Cîmpia Armaghedonului, în anul 2011.

 Primul roman publicat de Marta Petreu – Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului – este scris cu tăietura crâncenă de verb, ca toate celelalte scrieri ale poetei și eseistei din Cluj. 

Rodica Marta Crișan ar fi putut să scrie romanul  Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului ca un roman biografic, pentru că a copilărit în aceeași Câmpie a Transilvaniei, ea ar putea să fie Tabita Vălean, mai ales că destinele lor acestor două personaje se apropie până la oglindire, de la Oltcitul vechi, până la pasiunea pentru filosofie, pentru cărțile citite pe ascuns pentru a nu mai lua bătaie că învăța.

Tema romanului în peisajul trist al Câmpiei Transilvaniei, într-un sat înconjurat de dealuri golașe, nu are nimic din spațiul mioritic și nici din Ardealul idilic al lui Rebreanu.

În Cutca, pe câmpia Someșului, în istoria unei familii de țărani, se duce bătălia pe viață și pe moarte dintre părinți și copii. Acolo este Câmpia Armaghedonului cotidian, unde se luptă Binele și Răul, luptă neîncheiată de milenii, bătălie care s-a dus înaintea noastră și se va duce și după ce noi nu vom mai fi. Pentru că Armaghedonul pe viață și pe moarte din interiorul scenei primordiale nu se încheie după moartea părinților noștri, ci dimpotrivă, el continuă poate mai puternic, mai încrâncenat. Pe această scena au loc agresiuni verbale fără închipuire, se consumă o ură fără margini și o răutate aproape gratuită, dar tot acolo se nasc tandrețea cea mai autentică, emoțiile cele mai pure și amintirile cele mai profunde. 

Poveștile „rostite“ de o voce narativă feminină nu sunt „poveștile cuiva“, ci sunt narațiunile unei istorii general umane, o istorie care începe înainte de război și încetează după Revoluția din 1989.

Construit ca un bildungsroman, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului are în centru istoria relațiilor de familie pe parcursul a trei generații, e o istorie de familie care începe cu „Tatica“, bunicul Tabitei, împușcat de groful local în picior, pierdere a piciorului care nu îl împiedică să devină unul dintre cei mai harnici oameni din sat, și se încheie cu ziua redactării romanului.

Acesta nu este nici un „roman sătesc“, deși Marta Petreu stăpânește la perfecție dialectul someșean și autenticitatea izvorâtă din această vorbire firească – stranie pentru o scriitoare urbană – asigură verosimilul narațiunii. Această „română de câmpie a părinților“ este savuroasă până la cele mai mici nuanțe. Ea asigură coeziunea întregului ansamblu și permite conturarea uneia dintre cele mai veridice localizări din proza ultimilor ani. 

Tabita, alter ego al autoarei numai până la un punct, este un copil chintesențial care trăiește într-o lume abrazivă, lipsită de emoții și sentimente, unde conflictul de pe scena primordială, dintre mamă și tată, ajunge să fie proiectat asupra tuturor relațiilor din familie.

Tatăl, fanatic „străjer al lui Iehova“, moralist apreciat numai în afara familiei, este Tatăl arhetipal.

Maria este Mama cumplită, care își blestemă copiii, care iubește și urăște deopotrivă, este și mama diafană, rememorată din frânturi de amintiri. Atât mama, cât și tatăl sfârșesc prin a fi victima propriului destin.

Tatăl, gelos pe mamă, pe care o suspectează că l-ar înșela cu un fost iubit, moare străpuns în inimă în urma blestemelor acesteia, iar inima împietrită a Mamei rezultă din faptul că Agustin, bărbatul ei, nu știe să râdă nici chiar gâdilat – singura reacție este aceea că îl apucă sughițul – când același „moralist“ îi face soției un copil cu de-a sila și apoi îi cere acesteia să avorteze.

Pentru că acest copil este Tabita, povestitoarea se descrie ca un „copil al pedepsei și-al răzbunării“, făcut din violență și nedorit, un copil victimă a credinței într-un Dumnezeu aspru, iehovist, violent și neîndurător. În cele din urmă, din acest eșec domestic se naște și dorul de Apocalipsă și de Armaghedon, care sunt așteptate să vină în anii ’60, apoi în anii ’70, dar nu această Apocalipsă vine, ci Apocalipsa individuală, care se produce pentru fiecare în parte, ea nu întârzie niciodată, pentru că moartea este sfârșitul lumii fiecăruia dintre noi.

Moartea este pretutindeni în acest roman, ea stă la baza întregii rememorări – „a trebuit să moară ca să îmi dau seama“ – și reprezintă punctul de pornire al narațiunii înseși: „Mica e în comă. Haide acuma!“. Confruntarea cu moartea produce capacitatea de împăcare cu viața. Pierderea tatălui este descrisă într-una dintre cele mai puternice secvențe narative pe care le-am citit, Tabita asistă la autopsierea tatălui ei lângă un șopru de animale, „desfacerea“ la propriu a Tatălui îngăduind „desfacerea“ legăturilor dureroase cu acesta. La fel, ne spune naratoarea, „Dacă Mama nu mai e, nici somn nu mai e“, iar moartea, care este „sora noastră“, e unica împrejurare ce ne dă voie să ne trăim viața.

Mica este o vrăjitoare care umblă „cu Necuratu’ și cu boscoane“ noaptea prin cimitir, doar cu o legătură de chei în mână, și face lucrul acesta pentru a-l salva pe fratele ei Alesandru de vrăjile unei alte femei, care îl făcuse să umble nopțile, desculț, pe urmele unui câine apărut de nu se știe unde.

La fel este scurta istorie a „Savetei a lui Părău“, al cărei soț se face noaptea pricolici, de-l găseau cu fire de ață în dinți dimineața, ori povestea preotesei, care, după ce naște o fetiță ca o Ileana Cosânzeana (la rândul ei devenită o stranie prostituată-înger), nu se mai ridică din pat timp de 30 de ani.

Repere critice

”Narațiunea alunecă adeseori spre realismul magic al lui García Márquez, și de aici apar câteva microistorisiri memorabile” – Doru Pop, Scrisul, pe viață și pe moarte.

”Una dintre cele mai apreciate si mai premiate carti ale anului editorial 2011, Acasa, pe Cimpia Armaghedonului a mai fost nominalizata la Premiile Radio Romania Cultural, categoria "Proza", 2011, a obtinut Premiul „Cea mai buna carte a anului", acordat in cadrul Galei Industriei de Carte din Romania, editia 2012, si este laureata a Festivalului „Primul Roman" din Chambery, Franta, editia 2012” – http://www.roportal.ro/articole/romanul-acasa-pe-cimpia-armaghedonului-de-marta-petreu-a-fost-publicat-in-franceza-7011.htm

2.1. Lumea satului românesc, obiceiuri, folclor

”Nu exista peisaj mai trist decât Cîmpia Transilvaniei, din toamnă pînă-n primăvară. Pe platoul larg dintre Someș și Valea Sărății. Între Mărători și Valea Pîglișei, Cutca se lățește spre cer ca o șopârlă mare. Pare așezată pe capacul lumi. Satul e la 3 kilometribde drumul țării și de calea ferată și urmează de sus, de pe platou, în lung, dinspre sud spre nord, cursul Someșului din vale. …..Într-un ceas se ajunge pe jos și în Morloca, la târg. Cam în trei ceasuri și jumătate de emrs întins, la Cluj, dar cu bicicleta se face un ceas și ceva, cu mașina, dacă nu-i aglomerat, cam o jumătate de oră. …..A fost centru de feudă, apoi de moșie, cu o populație de strînsură, de oameni slabi și prăpădiți, după cum mi-a spus odată, demult, deloc binevoitor la adresa enoriașilor săi cam nestatornici, vechiul preot al Cutcii, domnul Isidor Deac….”.

Castelul este clădirea reprezentativă a satului, clădire în care nu au putut călca până în 1948, cutcanii: ”…ai mei nu aveau ce căuta la Castel sau Curte, o vrășmășie veche, datând din 1906, când Tica, grăjdar la Curte, rămăsese fără un picior, îi ținea departe.,….”.Mai tîrziu, Catelul a fost transformat în școală, iar cei trei copii ai familiei au învățat acolo, alături de ceilalți copii din sat.Sub acțiunea distrugătoare a oamenilor, Catelul a fost distrus în timp, au dărâmat terasele și parcul s-a transformat într-o urzicărie.

Cartea începe cu un moment nefericit din viața unei familii din Ardeal – o înmormântare:”-Pecetluiește, Doamne, mormântul roabei tale pînă la a doua Venire a Domnului nostru Isus, cînta preotul cu o voce frumoasă de bariton. Și, luînd pe vîrful hîrlețului o bucată de lut galben amestecat cu pământ negru, a făcut semnul crucii pe cele patru margini ale gropii, a dat drumul pământului peste sicriu și a stropit groapa în cruce, cu apă. Se grăbea……”

Înmormântarea este a Mamei, personajul care patronează întregul roman, personajul în jurul căruia se croiește tot subiectul, personajul care în același timp poate să urască și să iubească, personajul care nu poate iubi sau urî în același timp cei trei copii. Vremea de la înmormântare semăna cu Mica, vreme rea, urâtă, ploioasă. Cei trei copii Ana, Tinu și Marta, stăteau drepți ca lumânările și neclintiți ca un blestem, lângă mormânt așteptând parcă pe Mica să le mai spună ce au de făcut.

Înmormântarea este făcută după obiceiul ortodox pentru că Mama era de acest rit. Tabita, cea care se confundă cu naratorul, își amintește toate înmormântările la care a participat de când era copil și până acum:”…….Ticu a fost înmormântat după ritualul iehovist, într-o lumină strălucitoare, umai miere și aur, marți, 3 septembrie 1974. Iar unchiul Alesandru, fratele lui Mica, în octombrie 1998, tot după ritul Străjerilor lui Iehova. P., înmormântat în Cimitirul Central din Cluj, a avut parte de o ceremonie catolică, aproape caligrafică în austeritatea ei dacă nu ar fi ofensat-o prostește Deliu. Iar prima înmormântare din viața mea, a lui Tica, bunicul dinspre mamă, a fost iehovistă și s-a petrecut tot aici , în cimitirul nou, de Eliseiul Grîului, exact în 14 iunie 1961, când lanurile dădeau lapte………”

Înmormântările erau plăcerea celor mici, find distractiv chiar, pentru că spre sfârșitul slujbei socăcițele puneau fiecărui copil câte doi biscuiți de pomană, aceasta fiind singura mâncare pe care aveau voie să o primească de la străini. Săpatul gropii era o distracție pentru ei, acolo găseau oase cu care se jucau fără nicio înfiorare. Mai interesantă ca orice era ziua înmormântării când Marta era coborâtă în groapă să o curețe de pietre sau nisipul căzut în interior.

Dorința celor plecați dintre vii trebuia întotdeauna îndeplinită indeferent care ar fi fost ea. Mama, ar fi vrut să fie îngropată lângă Tica, nu lângă Ticu, dar fiul ei a pregătit groapa lângă acesta. La înmormântarea lui Tanti Vichi, Mica a lăsat cu limbă de moarte unde vrea să fie îngropată:

” – Eu lângă Tica vreau să fiu îngropată.

Bine, Mica. Dar nu te grăbi. Pentru asta mai e vreme, îi răspundeam eu cu inima cât un purice.

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Să mă simt incapabilă să-i răspund pe șleau, să urlu din măruntaie: Nuuuuuuu! Asta r fi trebuit să fac, în loc să-i spun mereu, englezește: Nu te grăbi, mai este vreme!……………………fusese asigurarea ei de viață: nu mor, pentru că fata mea cea mică mi-a spus să nu mor mai devreme de optzeci și nouă de ani….nouăzeci de ani….”

Dar, se pare că Mica nu poate scăpa de soțul ei nici în mormânt, iar dorința de a fi înmormântată lângă tatăl ei nu îi este îndeplinită.

Tot ceea ce presupune o inmormântare ortodoxă este respectat întocmai: slujba, crucea, așezarea mormântului. Cu fața spre Răsărit, ca să ajungă repede la Înviere,morții sunt așezați cuminți în pământ, iar ultimele cuvinte răsună cuminți: ”Hristos a înviat!”

Ceremoniile continuă și după înmormântare cînd preotul trebuie să sfințească mâncarea și cele trebuincioase pomenirii mortului. De la înmormântare firul romanului curge firesc spre prezentarea întregii familii, a întregii vieți a familiei. De la moarte până la nașterea celor trei copii ai Mamei, până la adevăruri despre nunta lor, despre întreaga familie, nu este decât un pas, un pas ușor de făcut prin paginile cărții.

Blestemele și farmecele sunt prezente în viața familiei, un exemplu fiind purtarea peste dealuri a lui Alesandru în miez de noapte de un cățel.”…Zîna lui Onu l-a purtat pe frate-său mai mare, pe Alesandru, cu boscoane, o noapte îngtreagă de vară pe dealuri, pentru că el se jurase să nu mai meargă în veci la ea la poartă, Maria a fost prima care a băgat de seamă că frate-so nu e nici în patul lui, nici în podul poieții, numai hainele lui stau grămadă pe un scaun………după ce s-a culcat în podul poieții, în fân, s-a sculat la comandă și-a coborât în ogradă, la gard, unde îl aștepta un câine mic care dădea din coadă. Iar lui i-a venit, așa, un chef, o dorință să pună mîna pe cîine, și s-a luat după el.Dacă Alesandru se oprea se oprea și cîinele din fața lui și se întorcea spre om, dând drăgălaș din coadă, apoi o pornea din loc, și lui Alesandru îi era peste neputință să-l urmeze. …….”

Pentru a-l salva pe fratele său de această bolnavă iubire, Maria a convins-o pe Zîna, drăguța fratelui său, să îl lase în pace. Cum? Nu a spus la nimeni, dar se spunea că cineva a văzut-o noaptea în cimitir cu o legătură de chei în mână, cu care încerca să descuie ceva. ”Boscoanele” și ”lucru cu Necuratul” făceau parte din viața satului, din viața oamenilor.

Tica, cea de religie iehovistă, mama Micăi, povestea cum în noapte acedării Ardealului în fața casei Sucurtădenilor, a apărut un uriaș,care după un timp a dispărut ca și când nu ar fi fost. Doar Biblia, luată de pe policioară se pare că a apărat familia lor, prin rugăciunile pe care le-au citit din ea.: ”Nu e niciun pericol. Dumnezeu ne dă semn că timpurile sînt aproape. Vine Împărăția lui Dumnezeu. Știam, nu mai e mult și vine Apocalipsa. Sunt semne în cer și pe pământ”

Apocalipsa era așteptată în sat de către Iehoviști, era pedeapsa pe care o așteptau cu toții de la Dumnezeu, era pericolul cu care își speriau copiii, teroarea sub care trăiau cu toții.

Iubirea dintre Mica și Ticu era greu de înțeles: el era gelos, iar ea nu îl mai dorea ca la început. De fapt nu îl dorise niciodată, iubirea ei fusese alta, nu Ticu. Dar îi respecta credința pe care acesta o alesese pentru el, dar nu îl urmase acolo: ”Îi respecta credința și după moarte. Deși ei îi adusese numai nefericire. Și deși obișnuia să spună, exact ca Ticu al nostru și ca Tica al ei, că moafrtea nu înseamnă nimic altceva decît că te pune în pământ și gata. Îl ura pe Ticu și după moarte, sau poate mai ales după moarte, dar îi respecta credința și îi cinstea mormântul după credința lui, nu după a ei. Ea a onorat totdeauna mormontele și morții după ritul fiecăruia. ”

Nașterile celor trei copii, se pare că nu au fost niște sărbători, au fost niște întâmplări ale vieții, niște obiceiuri care trebuiau îndeplinite. Mica nu și-a dorit copii, nu i-a iubit , nu i-a înțeles, doar i-a crescut așa cum a știut mai bine. Ultimul născut, Tabita, a fost concepută ca o pedeapsă, o pedeaspsă a Micăi, pentru că nu a vrut să se pocăiască. După ce a rămas însărcinată, după ce răul pe are îl avea de la sarcină nu o lăsa să facă mai nimic pe lângă casă, Ticu i-a spus sec: Alte femei rezolvă la Cluj! Nu a vrut să găsească această rezolvare, a dus sarcinile la capăt, a îngrijit cei trei copii, dar cu supărarea că soțul ei nu putea să fie un tată pentru ei, doar cel care venea și pleca de acasă. Religiile care se regăseau în sat, erau și în casa lor ca într-un război, ca într-o congtradicție permanentă.

În 1954 Agustin, s-a pocăit, a ales credința socrului său Indrei, Poporul de Legământ. Colectiva era acum încă un semn de Apocalipsă, iar Tinu citea din Biblia lui și credea: ”O chingă de fier și cenușă înconjura lumea și o sytrângea într-o îmbrățișare zvărcolită…După ani de încordare și de îngrijorare, a simțit că vremea era aproape -și a găsit Adevărul. Apa Vieții, din care acei ce îl recunosc pe Domnul Dumnezeu cel Adevărat, pe Iehova Dumnezeu, pot să beau apă fără plată.”

Toți l-au urmat, numai Maria lui nu vroia. El trebuia să fie și în Împărăția Cerului tot cu Maria și cu Dumnezeul lui. Iehova și Măria lui au devenit cei mai importanți, religia lui erau acum cei doi.

M ica nu a urmat religia lui Ticu, dar moartea bruscă a acestuia când lucra la cooperativa din sat, a făcut ca religia lui să fie respectată și de comuniști, fiind îngropat după religia lui, o înmormântare iehovistă , cu predici. În ziua înmormântării, iehoviștii au umplut curtea casei, predicatorii ținând o îngtreagă slujbă:

”-Voi, popoare de pe pământ,

Veniți să vă închinați…

……Doamne Dumnezeule,scump și drag Iehova,

Care tu ești cel suprem în univers,

Din mâna ta își primesc existența

Toate creaturile Universului

În numele sfîntului tău Fiu,

Pă care Tu l-ai pus Domn și Rege

Și domnește în mijlocul Vrășmașilor săi…

…….C aă poată rezista la toate probele și încercările

Care vin din din partea celui Rău

Și la timpul hotărât de tine eliberează-i pe oameni

Doamne, nu-i lăsa ca să poată păși în Lumea Nouă a dreptății

Lăudat și slăvit să fie Numele Tău Iehova Doamne

Din veșnicie în veșnicie

Amin.”

Bine organizați, predicatorii au ținut o adevărată prelegere din Biblie, dar au încheiat cu sosirea Armaghedonului, a Apocalipsei, care după calculele lor ar sosi prin 1975, iar cei care vor învia vor fi doar pocăiții, doar ei vor trece de această Apocalipsă.

Tabita, privind în urmă, îi găsește pe acești oameni niște neadaptați ai realității, care au găsit această credință ce le flata imaginea despre sine, ei devenind astfel locuitorii ultimei arce, devenind cei care nu vor dispărea la Apocalipsă.

În anii comunismului, religia le-a adus probleme: razii ale poliției care venea și lua teancuri de Reviste iehoviste și Biblii.

Viața Micăi după căsătoria cu Agustin, nu a avut nimic palpitant; în casa lor nu se niciodată nimic, doar uneori se întâlneau rudele, dar nu toate în rest era doar muncă și ură. Mica a găsit în blesteme un mod de viață, un mod de viață prin care își răcorea sufletul cel educat la măicuțe, dar distrus de o căsnicie nedorită și un bărbat necioplit.

De la nașterea Tabitei și până în 2007, satul și-a schimbat imaginea, acum pe stânga ”drumul pînă în sat cocoțat pe terasa ănaltă aSomeșului trece printre lanuri înalte și unduitoare de cucută înflorită și de brusturi mai mari decît un stat de om. ”

Ca și în volumul doi din Moromeții, apare triumfătoare „scursura satului“ , a satului dintre cele două războaie mondiale, în timp ce gospodarii adevărați merg cu capul în pămînt și cu frica zilei de mîine.

Marta Petreu conturează și cîteva episoade emblematice pentru spiritul vremurilor noi. Tema romanului său este alta decât cea a deceniului obsedant, a acelor vremuri în care țăranii erau doar muncitori și nu proprietari. Personajele centrale de aici nu mai sînt în conflict nici cu mediul lor – pentru a se afirma, a urca treptele sociale – nici cu epoca – pentru a-i rezista. Realitatea socială și istorică devine exterioară conflictului. Războiul total dintre cei doi soți arde, pe lîngă viața lor de familie, cam tot ce se află în afara acesteia. Romanul Martei Petreu este interesant și cuceritor și desfășoară o dramă a satului românesc postbelic.

Departe de peisajele moromețiene sau rebreaniene, Marta Petreu ne introduce într-un peisaj trist, care se pare că așteaptă Apocalipsa: “nu există peisaj mai trist în Câmpia Transilvaniei din toamnă până în primăvară”; dar și o temă care arde, la figurat, în roman: căsnicia dintre Mica și Agustin. Mica și Agustin nu au nevoie de tragedii istorice pentru a-și purta mai departe războiul religios și amoros pe Câmpia Armaghedonului domestică, din propria gospodărie, departe de ochii lumii, departe de orice Apocalipsă comună satului întreg. Diferențele religioase – Agustin nu este doar un pocăit cu numele e în stare să poarte un adevărat război cu toată familia – dificultățile de comunicare, relațiile deficiente dintre părinți și copii, cu temeiuri inedite sunt teme originale pentru o scriitoare aproape modernă, o scriitoare contemporană. Portretului țăranului postbelic e cel deosebit și neobișnuit: departe de a fi admiratori ai tradițiilor manuale și ai proprietății, ai familiei unite la bine și la greu,  țăranii par să agreeze din plin, tehnologia și tractoarele, unii bucurându-se de viața în colectivă, dar în ceea ce privește relațiile de familie pot fi cât se poate  de câinoși – dacă le pleacă un copil de acasă, “ e bun plecat, ca mort pentru moștenire“.

Romanul Martei Petreu oferă o poveste, o protagonistă si o dramă cu totul deosebite pentru lumea rurală: povestea unei nefericiri în care orgoliile și alegerile gresite dau naștere unei suferințe care epuizează chiar și resursele moștenitorilor în ceea ce privește posibilitățile regenerării familiei.

2.2. Relația copil-părinte

”Acasă, pe cîmpia Armaghedonului începe ca un roman al Mamei și al nefericirii ei de-o viață, se „regrupează“ apoi prin capitole ale experienței iehoviste făcute pînă la capăt de Tată; și strînge aceste fire, pentru a le reteza încă o dată legătura, în războiul total dintre soți. Înainte de mult anunțata venire a sfîrșitului lumii, Armaghedonul a venit în casa acestei familii țărănești, sub ochii măriți de groază ai copiilor. Din numeroasele episoade ale războiului conjugal, putem desprinde numitorul lor comun. Fie cearta continuă, nesfîrșită, fie reversul ei, indiferența: „Se certau des. Nu-i surprindeam decît arareori, de obicei vedeam numai rezultatul: tăcerea. Ticu tăcea. Mica tăcea. Iar dacă aveau ceva să-și spună se foloseau de noi. Mai ales de mine, că eram cea mai mică. – Du-te la Ticu-to și cheamă-l la prînz, îmi poruncea Mica, lăsîndu-i mîncarea în farfurie, pe masă, în timp ce ea părăsea casa și își făcea de lucru în grădină sau la flori, oriunde, numai să nu dea față cu el. Iar Ticu venea, mînca și tăcea. Nu vorbeau între ei, nu mîncau împreună, dar se culcau împreună, în același pat. Era înspăimîntător. Era grotesc. Era umilitor. Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bătălie dintre armatele vrăjmașe, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crîncenul război al sfîrșitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Cîmpia Armaghedonului. Și trecea chiar prin mijlocul casei noastre“.

Acasă, pe Câmpia Armaghedonului este scrisă din perspectiva persoanei I, din perspectiva unei fete născute într-un sat din Transilvania, din perspectiva destinelor întinse pe parcursul a 50 de ani, ale familiilor Sucutărdean și Vălean,  unite prin căsătoria dintre Mica și Agustin. Legați prin această căsătorie, Mica și Agustin se mută la casa lor, trăiesc vremurile tulburi ale colectivizării comuniste care schimbă la față lumea satului românesc, supraviețuiesc acestor schimbări  și aduc pe lume trei copii: Ana, Tinu și Tabita. În mod firesc sunt destine și cursuri ale vieții firești în lumea satului, dar lucrurile sunt mult mai întunecat decât atât, departe de orice normalitate și împlinire. Absența iubirii dintre cei doi soți nu ține locul nici unui angajament și devotament durabil: în timp ce Agustin o suspectează mereu pe Mica de adulter – pentru faptul că ea l-a iubit pe altul înainte de căsătoria cu Agustin – Mica nu are parte de nici o bucurie și nici o apropiere din partea soțului ei.

Copiii născuți par a fi devenit instrumente de pedeapsă: poveri puse pe umerii celuilalt, pentru a compensa răzbunător nefericirea trăită în doi. Tabita poartă o mulțime de amintiri fericite din copilărie, deși nu se apropie de ei afectiv și îi face să se simtă adesea vinovați pentru propria lor existență, dar Mica îi îngrijește bine și îi pregătește pentru maturitate.

Visând la o lume construită din biblioteci și dragoste, din cărți și cuvinte, Tabita suferă, nu își găsește locul, iar părinții disprețuiesc literatura, încât o consideră chiar un lucru al diavolului nelipsind pedepsele, bătăile pentru citit și rezultate școlare bune!

Pe măsură ce trec anii, lupta surdă dintre Agustin și Mica devine tot mai aprigă, certurile se întețesc și cei doi devin tot mai străini unul de altul. După moartea lui Agustin, Mica pare să trăiască o perioadă de revigorare, de renaștere, pentru a doua oară în viață – după amorul de tinerețe – simte că are șansa la fericire. În preajma fiului ei Tinu, hotărăște să construiască o nouă casă. Când însă Tinu se însoară, simțindu-se trădată pentru a doua oară, definitiv, Mica devine o ființă înrăită la proporții mitologice: „arăta uneori ca o Zeiță Mamă, spurcând lumea cu arhaica ei mânie aflată dincolo de înțelegerea unui muritor de rând”.

Nimic, nici o tragedie familială, nici trecerea timpului nu mai par să înduplece un suflet împietrit ca al Micăi.

Privind poze de familie mai vechi, fata cea mică recunoaște cu greu figurile, cu toate că știe bine ale cui sînt. Se pare că nefericirea le-a întunecat viața, le-a schimonosit trăsăturile, iar conturul fețelor nu mai este bine desenat. Privirea mamei e „neagră și îndîrjită“, iar inima, „împietrită“. Strigătele ei ascuțite se aud în tot satul; la fel, blestemele cumplite aruncate celor apropiați. În roman există un război total între părinți, soți, rude, generații, chiar ți ăntre frați. Tatăl este „îngîndurat și scorțos“, incapabil să rîdă, bănuitor în căsnicie, încântat de ceea ce îi oferă Iehoviștii.

Un fir blestemat – trecerea la iehovism a unora, nu a tuturor – și acea alegere greșită care a fost căsătoria teribilei Maria cu Agustin Vălean scufundă copilăria Tabitei, iar în ziua înmormântării mamei, aceasta se întoarce spre ce a fost, cu ochii măriți de spaima blestemului „Blăstămați să fiți cu toții, câte zile îți mai avea!“ „Sperlă să se-aleagă de tăte!“ „Să n-aveți parte de ce vi-i drag! strigase ascuțit și nu o singură dată Mica, ridicându-și mâna stângă spre cer“, de groaza nenorocului, a neodihnei și remușcării: „Prea târziu, după cum au fost. Cu Apocalipsa și blestemele lor cu tot. Și e târziu. Și-atunci ai vrea ca Dumnezeu să existe, și viața de dincolo“, spune Tabita în final. 

În preajma mamei, Tabita își cheamă dinăuntru nevoia de reconciliere: „Vorbeam pașnic, mângâindu-i încet mâinile ei mici și muncite (…) și simțind (…) cum mi se fărâmă crusta ca o coajă tare de ou pe care o purtam armură pe suflet, auzeam în mine un sunet mare de fluviu, un vuiet ca-n copilărie, când se spărgea gheața“ pe Someș. Apoi împăcarea, postumă, cu tatăl: „Ticu a fost cel mai onest adversar pe care l-am avut vreodată“; „O, da, ne-am certat doisprezece ani, de când am fost alfabetizată până la moartea lui. Sălbatic. Cu reguli de onoare, dar fără nicio cruțare. Ne-am făcut toate șicanele cu putință, dar numai când a fost vorba despre credință și despre Dumnezeu“; „Mă întreb dacă nu m-a socotit pedeapsa lui Dumnezeu pentru el, căci era prea de tot, mă concepuse ca s-o constrângă pe Mica să treacă la Străjerii lui Iehova – și s-a pomenit cu mine, că i-l scoteam zilnic pe Iehova pe nas și-l mai și acuzam pentru nașterea mea de prisos. Pleavă și pulbere peste un trecut ce îmi zvâcnește ca o bubă ce doare în carne“.

La căpătâiul mamei moarte, fiica Tabita retrăiește viața acesteia, implicit și pe a sa, cu intensitatea conferită de pierdere: „Să-ți amintești seamănă cu ruperea unei cruste maronii de pe-o rană”. O rană vie de peste 300 de pagini, pe care nici scrisul nu-i în stare s-o cicatrizeze… „Era teribilă Mama noastră, care făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii din lume”. Silită să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubise, dar căruia îi va naște trei copii, Maria își înfruntă soțul până-n ultima zi a acestuia, pe 31 august 1974, când după ce-l blestemă, „n-a trecut un ceas, și-o fost mort”.

Blestemul nu doar că nu va scădea în intensitate, ci va fi aruncat – acum, întreit – asupra propriilor progenituri, după 36 de ani în care Mica nu a putut să tacă și a aruncat vorbe grele: „Blăstămată să fii! Te blăstăm cu blăstămul de mamă! (…) Blăstămați să fiți cu toții, câte zile îți mai avea! Blăstămate să fie curvele de Mama și de Marta, că ele m-au făcut să mă mărit cu tată-to! Blăstămat să fie și Agustin, Ticu-to! Blăstămați să fiți tăți tri! Și să știi că blăstămul de mamă se leagă!”. Și de parcă toate astea ar fi floare la ureche, încheie: „Cu trizăci de lei scăpam de tăți tri!”. De câtă înțelegere trebuie să dea dovadă Tabita, ca să o poată iubi până la capăt, în ciuda a toate: „Nu mai văzusem niciodată o asemenea intensitate a mâniei și nefericirii. (…) Avea ochii plini de lumină, aștepta o Buna-Vestire (…) și l-a avut pe Ticu și pe noi”.

Un vers celebru al Martei Petreu – „Stau în coșmar ca-n mama” nu este decât imaginea mamei dictator, a mamei răzbunătoare pentru viața sa. Fiica încearcă să-și înțeleagă și să-și scuze în același timp părintele nedrept: „Într-un anumit fel, ea, de care era plină casa și curtea și care nu umplea viața cu stările ei, era absentă. Nu ne răsfăța. Nu inventa nimic pentru noi. Ne purta de grijă fără nici un fel de grijă, ca să zic așa, ca și cum și-ar fi făcut datoria la minimum, ca și cum atenția ei interioară ar fi fost de fapt îndreptată spre altceva, de noi neștiut”. Sau: „Mai băga ea intrigi între noi, căci, după cum am descoperit noi cu mirare, nu ne putea iubi pe toți trei deodată […] Așa a fost Mica, ne-a iubit numai pe rând și de preferință unul contra celorlalți”. Nu mai puțin complexă e figura unui tată la fel de crud, preocupat doar de a-și îndoctrina religios copiii, propovăduind zilnic, împotriva soției greco-catolice, sloganuri iehoviste. Mama Teribilă și Tatăl Cumplit, numiți astfel cu dezaprobare și cu respect înfricoșat, zeitățile absente din viața afectivă a copiilor. Vorbind permanent de „un teren minat”, de „o înfruntare pe viață și pe moarte” sau de „Armaghedonul din mijlocul casei noastre”, Tabita pare să conceapă un jurnal de război mai degrabă decât un portret de familie.

Tabita deduce instinctiv că „mi se cuvin foarte puține lucruri și numai dacă rămân de la ceilalți”; învinuită tot timpul pentru propriile boli, ea învață treptat că „durerea este o proprietate și o vinovăție intimă, poate o trăsătură de caracter”. Cel mai grav e, însă, complexul de animal prigonit, pentru care fiecare gest de afecțiune, oricât de neînsemnat, devine o revelație și prilej de recunoștință permanentă. Înduioșătoare e, în această carte a absenței iubirii și a comunicării. Un buchet de flori de la Ticu, momentele de comuniune mută cu Moșul Martei în fața radioului unguresc sau lectura din „La Medeleni” împreună cu Mica sunt „cristale” neatinse de resentiment, șlefuite și acum cu mare grijă de memoria Tabitei. Familia era pentru Mica și Ticu teritoriu lor, copiii trebuiau să fie cumva supușii: ”Dacă Ana îi scăpase lui Ticu din mână prin plecarea la Mediaș, unde s-a făcut frizeriță, dacă eu i-am scăpat prin război, Tinu în schimb i-a căzut, de la un moment dat,cu totul în gheare.”

Doar Laura, nepoata celor doi, a putut scoate iubirea de la Ticu. Ticu o ținea în brațe, se juca cu ea, o iubea. Ticu a făcut pentru Laura lucruri pe care nu le făcuse pentru copiii lui. ”Cu Laura am fost, în sfârșit, cu toții jiște oameni normali, banali, întregi la minte și numai dulceață. Am iubit-o. În sfârșit, datorită ei, eram și noi, pentru prima și ultima oară în viață, ca toată lumea.”

2.3. Importanța pământului

În satul din Cîmpia Armaghedonului, pământul era important. Un țăran fără pământ nu poate trăi. Dar anii pe care îi descrie Marta Petreu nu sunt anii în care posesiunea pământului este cea mai importantă. Acești ani sunt cei ai împroprietăririi statului, nu ai împroprietării țăranului. Colectivizarea își pune amprenta pe oameni, pe viața lor, pe activitatea lor din curțile lor.

Nu mai erau stăpâni pe nimic, au semnat pentru colectivizare în mod forțat, atunci când toată lumea cedase, doar ei nu au vrut. ”Erau ani răi. Tulburi. Lucrau amândoi la Colectiv, și ea și Tinu. Și furau, ca toți ceilalți colectiviști, tot ce puitea fi furat. Dacă nu furam, nu aveam ce să mâncăm, mi-au spus întunecați. Furau cucuruzul, gata desfăcat, în cismele de cauciuc și în buzunarele de la canadiană, și blestemau în gura mare comunismul și pe Ceaușeșcu:

Comunismul!Uită-te, zicea cu obidă Mica, uită-te, am fost găzdoaie la Tata și la Mama, și-aștia ne-au luat tot și ne-au făcut hoți! Au făcut din noi niște hoți!”

Se distrau pe seama sfaturilor primite de la brigadier, care îi învăța cum să fure:

”-Cînd furați, să puneți ia pe-aicea, reproducea Mica cuvintele brigadirului, indicând pieptul, că pe muieri nu le cată nime pe la țîțe. Că noi sîntem niște domni!”

Astfel, colectivizarea se dovedea a fi doar un mod de trai și pentru cei care nu aveau suficient pământ înainte, dar și pentru cei care munceau mai puțin ca alții. Faptul că pământul le fusese furat, că pământul lor era acum al tuturor, era durerea cea mare. Hambarele pline dinaintea colectivizării, curțile pline cu animale, obiectele folosite la lucrul pământului nu mai erau mândria celor din familie, dar nici a celor din sat, era acum durerea de a nu mai putea fi proprietar, de a nu mai dispune de bunurile lor muncite cu trudă.

Istoviți de truda pământului, spuneau că nu îl mai vor înapoi. Sărăcia îi răzbise și pe ei, pe țăranii din Cîmpia Armaghedonului. Le mai rămăsese amintirea locurilor pe care le avuseseră în proprietate, acolo sau acolo, dar munca grea de la colectiv nu le mai umplea ochii de lacrimi de mândrie că erau proprietari, ci de istovire și neputință.

Cei care mai munceau la colectiv se răriseră, moartea îi încolțise pe bătrâni, iar tinerii plecau la oraș, la un trai mai bun.

Cum să le mai placă tinerilor să culeagă porumbul prin zăpadă, cum să mai iubețti munca pe câmp când nimic nu era al tău, totul se ducea la alții?

Mare parte din recoltă rămânea pe ogor, tocmai pentru că nu mai era forță de muncă pentru a o aduna, iar șoarecii și păsările aveau mâncare din belșug.

”-Mânca-l-ar focu de pămînt!Să mi-l deie cineva înapoi, nu-l primesc! Exclama ea de Crăciun, cînd în sfârșit era lăsată să stea acasă.”

Însă, toată supărarea acelor ani de colectivizare, a anilor de muncă, a anilor de furt pentru a putea trăi, a dispărut în 1990 cînd a început reîmproprietărirea. Memoria cutcanilor a început să funcționeze ca un ceasornic elevețian, fiecare dintre ei știind cu precizie unde a avut fiecare bucățică de pământ.

Fiecare țăran se întreba acum ce o să facă acum cu aceste bucăți de pământ, cum o să-l lucreze, cu ce o să-l lucreze. Realitatea anilor 1990 este redată clar și fără a fi ceva omis:”Ca un balon de săpun, Colectivul s-a spart cît ai bate din palme, deși fiecare țăran se întreba ce-o să facă el de-acuma cu pământul, cum o să și-l lucreze, dacă n-au de nici unele, nici mașini, nici bani să-și cumpere? Într-o buimăceală mare pentru unii, într-un calcul rapid și profitabil pentru doi, trei oameni, cele două grajduri ala Colectivului au fost golite de vite, șeptelul de șase sute de vaci de rasă s-a volatilizat ca printr-o scamatorie la circ, grăjdarii și mulgătorii au rămas fără normă și fără loc de muncă. Vreo lună,două, clădirile au fost lăsate în picioare pustii. După aceea au dispărut ca prin vrajă țiglele de pe grajduri și de pe silozuri, apoi zidurile au fost demolate și vândute cu cîțiva lei. În locul unde fuseseră saivanele și grajdurile n-a mai rămas nimic, decât lanuri înalte de cucută înflorită.”

Când au intrat în Colectiv, fiecare țăran a avut pe terenul său diferite livezi, diferite produse, ogoarele nu erau toate la fel. Acum când l-au primit înapoi, nu au mai primit vița de vie, nu au mai primit lanurile de porumb sau grâu, au primit în schimb câte o oaie. Cei care au avut teren pe care acum era livada de cireși, nu au primit nici cireșii nici oaia, au primit un teren gol de pe care și ultimul cireș a fost scos: „Practic, în două, trei luni, Ceapeul din Cutca, creat prin teroare în urmă cu treizeci de ani, s-a destrămat ca și cum nici n-ar fi fost, îmbogățănd vreo cinci, poate șase persoane istețe, și lăsându-i pe cutcani cu pământul în brațe, dar fără nici o putință să și-l lucreze.”

Pentru Mica și ce a ami rămas din familia ei, reîmproprietărirea a adus se pare un nou început: ”Și-atunci frate-meu a scos din fundul podului poieții plugul lui Ticu și-a început să facă agricultură cu vitele și cu brațele proprii. Iar Mica și-a tocmit lucrători și s-a dus ea însăși la lucru, de parcă ar fi avut douăzeci de ani, nu peste șaizeci și cinci. Însă an de an și-au dat amândoi seama că așa nu se poate, și încet, încet au cedat. S-au dat bătuți.”

S-au dat bătuți nu numai ei, ci aproape toți cutcanii, fiecar dingtre ei descoperind că nu au bani pentru lucrări, nu au bani să poată realiza recoltele agricole și astfel, numărul locurilor nelucrate a crescut, numărul vitelor din ciurdă și al oilor din turmă a scăzut de la an la an, iar paragina s-a instalat definitiv, acolo unde erau lanuri unduitoare de grâu a fost luat de împărăția lobodei și a costreiului. Nici măcar iarbă.

Astfel pământul care îți dă mâncare, care îți asigură stabilitate, a devenit dintr-o dată nedorit, a devenit o povară pentru oameni.

Cutcanii au trecut prin împroprietărirea de după război, când fiecare a primit ceva pământ, a urmat colectivizarea,când au fost deposedați prin forță de el, apoi după 1989 au reprimit pământul pentru care mulți dintre ei au murit.

2.4. Descrierea locuitorilor satului

Locuitorii satului sunt acum oameni care nu mai vor să muncească acest pământ pentru care în trecut au murit, s-au sacrificat, au încercat să îl npăstreze oricum. Fiecare locuitor a trecut prin chinul colectivizării, al cedării fără voie a pământului, a cedării acestuia pentru a-și păstra viața.

Religia a fost singura care în acea perioadă i-a salvat. Pe unii. Pe alții i-a dus în celulă, altora le-a adus moartea. Pentru Martorii lui Iehova a fost chinul pe care au trebuit să-l trăiască, pentru catolici a fost chinul pe care îl trăiaiu dar la vedere. Martorii lui Iehova au fost acceptați doar la înmormâtarea lui Ticu, deoarece acest murise pentru sat, murise la locul de muncă.

Cutcanii, oameni muncitori, au încercat să își păstreze pământul în proprietate atât cât au putut, dar au renunțat atunci când opresiunile deveniseră de nesuportat.

Oamenii satului Cutca sunt locuitorii obișnuiți ai satului românesc de după cel de-al doilea război mondial. Muncitori, proprietari de terenuri cu suprafețe mai mari sau mai mici, oameni cu frica lui Dumnezeu, dar și ai miliției, oameni care își respectă aproapele și sar în ajutorul celui de lângă. La începutul romanului, autoarea prezintă femeile satului, femei care participă la înmormântarea Micăi. Femeile, pricepute la obiceiurile unei înmormântări fac tot ceea ce trebuie pentru ca sufletul moartei să ajungă unde trebuie, să ajungă la Dumnezeu. Socăcițele, zarva făcută de mulțimea care participă la pomană, neamurile sunt personajele de la începutul romanului care realizează viața comunității locale.

Ca în orice sat, oamenii se împărțeau după clasa socială căreia aparțin,astfel că Marta spune: ”…Oricum, eu m-am simțit întotdeauna la adăpost, ai mei erau din familiile bune, mijlocașe ale satului, mai sus de ei fusese numai Chiaburu, cu casa lui mare, moștenită de la socri, și cu banii pe care i-a făcut ca șofer, după ce învățase să conducă mașinile cînd fusese în armată la tancuri. Și peste ăsta, groful de la Curte. De la Castel…..”

Se pare că între familia Martei și cei de la Castel, exista o vrășmășie veche, de când Tica lucrase ca grăjdar acolo.

Tica, același om carae după Primul Război Mondial adusese din Cluj o noutate: Iehovismul. În sat, el fusese primul străjer al lui Iehova, primul străjer care cu ajutorul timpului și cu duhul blândeții, i-a convertit și pe alții, făcțnd din Cutca un sat de străjeri ai lui Iehova. Singura din familia lui, pe care nu a reușit să o convertească a fost Mica.Pe Mica nimeni nu a reușit să o convertească, nici măcar bărbatul ei Agustin, nici măcar copii.

Oamenii satului sunt prezentați în roman în mod indirect, prin acțiunile la care participă, cei care sunt portertizați sunt membrii familiei, prezentați ca:” ….țărani înstăriți, cu o înfățișare prosperă și mulțumită. Femeile, cu excepția Mariei, sînt încălțate în cisme de box, iar roiturile și cipca de veșmintele lor de culoare închisă, poate chiar neagră, indică fără greș un anumit rang social înalt pe care îl dețin în universul lor sătesc.”

Familiile care s-au înrudit odată cu căsătoria dintre Mica și Tinu nu sunt foarte bune prietene ele sunt chiar pe picior de război, iar prima lor întâlnire e una de cunoaștere și de monolog interior: ”….La Sucurtădeni erau așteptați cu masa pusă în casa dinainte. Anișca și Ioan ar fi vrut să se închine, însă pe pereși erau numai fotografii de-ale neamurilor șomcutene și ștergare, nicăieri nici o icoană, nici o candelă, nici o cruce. Pe o poliță erau bibelouri, pui de găină din porțolan alb și un urs cît palma, negru, pe care scria mare cu auriu: Coral. Manufactura de porțelan Turda. ”Pocăiți”, și-a spu Anișca, strîngînd buzele cu nemulțumire. Indrei și Ana, socrii mici, au scos jinars și vișinată pe masă, Marta, cu ochii strălucitori de viperă a adus mîncarea: sarmale din carne de oaie, iar Anișca și-a dat seama că sînt făcute cu rișcaș, nu cu păsat. Ca să pună capac la toate, Marta servea mîncarea pe tavă, nu direct în blide, iar blidele erau albe de porțolan, nu de lut, iar tacâmurile de cositor, nu de lemn. ”Se țin măreți”, a comentat în sinea ei Anișca, punînd mîna pe păhăruțul de vișinată și golindu-l…”

Maria, crescută la maici, deprinsese acolo tainele bunelor maniere, învățase tainele purtării, iar pentru ea așezarea unei mese, îngrijirea hainelor și a ei era o obișnuință de acum. Dar căsătoria cu Tinu, a făcut ca aceste maniere să rămână în umbră, undeva acolo în sufletul ei, fără puterea de a fi folosite, fără puterea de a schimba prea multe la bărbatul pe care credea că-l iubește.

Viața oamenilor din roman, se petrece aproape toată în timpul colectivului, în timpul Comunismului. Toate personajele din roman au beneficiat mai mult sau mai puțin de această perioadă: unii au lucart la Colectivul din sat, alții – tinerii mai ales – au plecat din sat la oraș pentru o viață mai bună, unii au ales să rămână pe lângă casă – bătrânii. Beneficiind de noutățile acelor vremuri, la un moment dat toată lumea din sat își cumpărase bicicletă:”..Cît ai bate din palme, toată ulița s-a umplut de biciclete, iar noi copiii, am devenit profesorii, autoritari și nu lipsiți de cruzime, ai părinților și unchilor noștri, pe care i-am învățat să folosească vehiculul pe două roți..”

Tot acum în perioada comunismului, oamenii aleg să se lase martirizați ”..adică bătuți bine, închiși și uneori omorâți……cauza, este mereu alta…”

Cauza pentru care treceau prin acest martiriu era religia sau faptul că doreau colectiva, de fapt era dorința de a alege liber a oamenilor, nu aceea de a li se impune ceva.

Capitolul III. Aprecieri critice

Atras de tumultul mulțimilor, de mișcările sociale, Liviu Rebreanu se impune în proza românească prin obiectivismul său, aducând o contribuție esențială la cunoașterea și aprofundarea universului rural. Rebreanu este cel care „descoperă formula acelui realism modern, dur, necruțător, care a tras învățăminte capitale din experiențele naturalismului.”

Societatea românească a vremii sale avea o bază rurală covârșitoare, lucru oglindit de altfel și într-o literatură autentică de inspirație folclorică. Curentul de certă amploare al sămănătorismului părea, la început, singura expresie a realităților naționale. Dovedindu-se în timp neviabil ca tendință cât și datorită lirismului excesiv, era necesară o revizuire a modului de tratare a problemei țărănești. Așa cum foarte corect sublinia Eugen Lovinescu , nu era vorba de materialul de lucru (clasa țărănească) ci de felul tratării lui: „Apariția lui Ion a făcut și mai evidentă această distincție: aprobarea cu care a fost primit de cei mai cunoscuți antisămănătoriști a dovedit că nu s-a pus niciodată în discuție dreptul unei categorii sociale, și încă a unei categorii atât de numeroase de a fi reprezentată estetic – ci numai metodele”. Pornind de la realitatea dură a unui sat românesc din Transilvania, romanele sociale scrise de Rebreanu sunt net superioare viziunii sămănătoriste ori a celei poporaniste care păcătuiau prin lirismul lor excesiv și ignorarea tristei realități a situației țăranului român, dar și eticismul ardelean. Prin valoarea lor, romanele sociale ale lui Liviu Rebreanu sunt un punct de referință în procesul anevoios al obiectivării literaturii noastre.

În modul de tratare surprinde în primul rând extraordinara sinceritate cu care scriitorul își înfățișează eroii. Nu mai existau în literatura română de până atunci personaje zugrăvite în tonuri atât de clare, fără idealizare, țărani înfățișați cu sufletul lor adevărat, ca într-o spovedanie amară. După atâtea „siropuri” în care se complăcea literatura ce avea ca subiect viața de la țară, în tonuri de pastel, cu fete purtând cofițe și flăcăi vânjoși ce trudeau fericiți, iată că un scriitor de mare forță renunță la manierism și la obsesia frazelor frumoase. „Domnul Rebreanu nu este un detailist care îți târâie cu glăscior de greier un păienjeniș de fraze iscusite […] meticulosul stil nu-l preocupă […] Îi plac faptele, dramatismul, vâltoarea realității, adevărul situațiilor, desfășurările largi și impetuoase.”

Și totuși este clară intenția scriitorului de a ne înfățișa nu numai o clasă socială, ci și celelalte straturi ale vieții românești. Amănunte evidențiate de o atentă observare, înfățișate cu aceeași obiectivitate care ne oferă și despre ceilalți locuitori ai satului – învățători, preoți, oficialități, etc. Este o întreagă lume, reală, mobilă, care acționează ca un organism viu, călăuzindu-se după propriile principii și îndreptându-se către o fataliate de neevitat. Și din această încrâncenare a vieții de a exista, din mulțimea sufletelor ce se zbat în existența lor zilnică se desface o figură centrală care pune parcă totul în mișcare și le influențează pe celelalte, cum este Ion sau Petre Petre din Răscoala.

În sfârșit, personajul care influențează hotărâtor destinele celorlați este pământul, ființă vie, despre care scriitorul mărturisea în discursul său de recepție la academie: „… pentru țăranul nostru pământul nu este un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuși rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege.”

Rebreanu s-a documentat și a trudit îndelung până s-a hotărât să-și tipărească romanele. Jurnalele sale de creație sunt martore la această trudă îndârjită; sute de pagini sunt gata, apoi abandonate temporar și pe măsură ce scriitorul se implică, mergând până la uitarea de sine, scriind nopți de-a rândul rupt de tot ceea ce-l înconjoară, scrisul său câștigă în obiectivitate și impersonalitate narativă. Este o obiectivitate permanent autoimpusă, „înțeleasă ca o condiție etică a unui scris întemeiat ontologic, și conceperea romanului ca un „corp sferoid”, ca o formațiune, așadar, încheiată temeinic în rosturile ei, deschisă printr-o abruptă incursiune în problematica vizată și revenind, la capătul narațiunii, asupra momentului inițial ca pentru a marca închiderea unui gest amplu de preluare din realitate a unor date esențiale ale ei.”

Ghidându-se după mărturisirile scriitorului din „Jurnal”, un alt critic, Lucian Raicu reface drumul anevoios al genezei romanului „Ion”, din crâmpeie, din feluritele întâmplări pe care retina, sufletul scriitorului le-au reținut de-a lungul mai multor ani când s-au întâlnit diferite „prototipuri” ale personajelor sale: „Pentru „Ion”, cum se știe, nucleul originar este scena cu țăranul care îngenuncheză și sărută pământul. După numai o săptămână de la înregistrarea ei fără scop deosebit, o întâmplare petrecută la Prislop: un țăran înstărit își bate fata care „greșise” cu „cel mai becisnic flăcău din sat”. „Rușinea ” omului era mai amară: „afară de greșala fetei , trebuia să se încuscrească, el, cu pleava satului și să dea zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu iubea pământul și nici nu știa să-l muncească cum se cuvine”. Fără a sta pe gânduri scriitorul preface întâmplarea într-o nuvelă (Rușinea) a cărei idee este că fata (Radovica o chema) devine negreșit o victimă a iubirii.”

Marea calitate a scriitorului este capacitatea sa de a face din Ion nu un țăran viclean cu dorințe de parvenire, ci robul damnat al unei patimi covârșitoare, cu o ambiție hrănită de un suflu al revoltei ce-l va călăuzi în final spre autodistrugere. Toată lupta sa cu destinul se duce în prima parte a romanului – Glasul pământului. După ce se lasă măcinat de instinctul posesiunii, Ion se umanizează, treptat, și își aduce aminte de Florica, adevărata lui dragoste și glasul iubirii învinge în sufletul său. Acțiunea romanului se împletește, în cea de-a doua parte a sa, din ce în ce mai mult cu firul unor noi intrigi, în prim-plan reliefându-se scene din viața păturilor intelectuale ardelenești, din familia învățătorului Herdelea, ori cea a preotului.

Eugen Lovinescu, cel dintâi care face observații judicioase asupra calității romanului „Ion”, remarca: „Cele două voințe se încordează în sforțări uriașe, ce ar fi meritat un obiect mai vrednic, decât cei câțiva bulgări de pământ, simbol al supremei zădărnicii omenești”.

Reputatul critic Nicolae Manolescu sublinia: „romanul este o „imago mundi” și o structură: o felie de viață; cum susțineau zoliștii și un substitut logic al vieții. Cel mai important lucru este că, datorită acestei structuri logice și convergente, modelul lumii ne apare răsturnat în roman […]. Întâi: în locul unor obiecte și ființe caracterizate de pură existență, avem personaje și acțiuni caracterizate de o anumită semnificație; nu sunt individualități, ci tipuri; înainte de a fi prezențe particulare, ele menifestă înțelesuri generale. Societatea, morala, istoria sau ereditatea alcătuiesc, într-un astfel de roman, adevărata cauzaliate […]romanul tradițional nu e, din acest punct de vedere, o imagine, ci o interpretare; căci un personaj sau o acțiune sunt efecte, indicii sau simptome; romanul realist este mai degrabă o simptomatologie a realului decât o oglindă a lui […]. Romanul doric ilustrează generalul prin particular, exemplifică legea istorică ori ideea economică. Nu e romanul individului numit Birroteau, ci al măririi și prăbușirii lui; în spatele parfunierului, purtându-i masca, se află Eucenicul cinstei comerciale. Rastignac, Rubempie nu sunt ceea ce sunt, ci ceea ce ilustrează: provinciali ambițioși, în luptă cu Parisul. Iar Ion e țăranul obsedat de pământ.”

Nicolae Steinhardt spunea despre romancier și despre roman următoarele:

„Romancierul, care-i și pictor și poet, ne înfățișează lumea lui, unică, ori dublă, ori multiplă. O astfel de lume e aceea din microcosmosul unde se desfășoară tragedia feciorului Glanetașului. Este lumea aceasta (deopotrivă a lui Ion, a lui Baciu, a lui Belciug, a lui Herdelea, a lui George, a Savistei, a trăiniciei românești și a ingerințelor maghiare) – ne este propusă spre cunoaștere, înfiorare, înduioșare și meditație – este obiectul unei lucrări mai cu seamă etică ori mai cu seamă estetică? Este lumea „celor mulți și umili” în sensul strict sociologic, economic al expresiei, ori a celor mulți în sensul cel mai larg cu putință al cuvintelor, înglobând într-însul genul omenesc însuși, pe care destinul […] îl duce pe căi ocolite acolo unde-i este bunul plac? Sunt ispitit a crede că sintagma „Celor mulți și umili”, folosită ca încheiere […] se referă nu la anumite statute sociale, ci la condiția umană despre care puțin mai târziu avea să scrie deopotrivă de vibrant și de nerestrictiv Andre Malraux. E trăsătură de geniu a romancierului de a fi invocat-o spre a ridica aparent „realista” lui povestire la înălțimea unde au ajuns tragediile clasicilor greci; adică la nivelul unde „faptele” nu-s altceva decât chipurile – icoanele – vârtejurilor (patimilor) care dau suflul vital lutului multiform. Eticul ori esteticul? Răspunsul îl dă Wittgenstein: eticul și esteticul sunt unul și același lucru […] Înverșunarea conflictului și fălnicia implicațiilor împurpurează romanul tot și prefac în simbol cu valabilitate omenească generală o destulă comună și trivială întâmplare. Sentimentele sfințesc locurile…”

George Călinescu încheie acest șir al criticilor pe care i-am prezentat, spunând despre Ion următoarele: „Ion este pânza enormă, ieșită din aceste dibuiri de detaliu. Ca roman țărănesc, el are un precursor în „Mara” lui Ioan Slavici, ca roman al ambiției, măcar în aparență, e în linia „Ciocoilor vechi și noi”. Mai substanțială este înrudirea cu Mara […] „Ion” este opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieții, nașterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadențate în stilul marilor epopei și nunta Laurei e povestită cu festivități epice comparabile cu cele din Hermann și Dorothea […]

Ion este un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită. Norocul a făcut ca această operă să iasă atât de rotundă încât să dea impresia perfecțiunii. Ion este o epopee perfectă …”

Comparativ cu opera lui Liviu Rebreanu, stilul Martei Petreu este puțin mai liber, dar foarte atent la detaliile vremii sale, poate pentru că acea vreme a fost trăită de către autoare sau poate pentru că era nevoie ca cineva să lase o mărturie literară, nu doar istorică despre vremurile pe care le-au trăit țăranii din România comunistă.

Importanța pământului în Cîmpia Armaghedonului, în toată România de atunci nu era dată de lipsa acestuia, era dată de faptul că țăranii erau lipsiți de proprietate. Iubirea pentru pământ nu se suprapune cu iubirea pentru o persoană, de fapt iubirea este acțiunea care lipsește în acest roman, în scchimb blestemele și ura pentru cei din jur este mult prea prezentă.

Într-un interviu acordat de autoare în Mai 2014 aceasta face o paralelă a lucrului perfect făcut: ”….Părinții mei lucrau pământul, și-l lucrau cît puteau ei de bine, bucurîndu-se de fiecare fir de cucuruz sau de ceapă care răsărea și creștea frumos. Nu mă socotesc îndreptățită să sfătuiesc pe nimeni, nimic. Scrisul este locul unei mari singurătăți. Intrarea în lumea asta rămâne o aventură personală, riscantă, în care fiecare trebuie să stea pe picioarele lui și să facă față de unul singir la tot ce i se întâmplă. Dacă nu poate, n-are ce căuta aici….”

Marta Petreu spune despre acest roman: “Am scris repede această carte, în vreo 42 de zile. Am scris-o pentru că am vrut ca oamenii despre care vorbesc în carte să primească din partea mea cantitatea de nemurire pe care pot eu să le-o dau plasându-i pe cerul literaturii române”.

Acest plasament pe cerul literaturii române face din Marta Petreu, scriitorul care alături de Liviu Rebreanu aduce din istorie diferite momente ale patimii pământului. Rebreanu aduce Glasul Iubirii.Glasul Pământului, iar Marta Petreu aduce Cîmpia Armaghedonului, a luptei pentru supraviețuire fizică și intelectuală în timpurile în care libertatea de orice fel era interzisă.

Cîmpia unei lupte dusă la extrem între membrii unei familii, apoi între membrii unei comunități și abia la urmă lupta dintre viața unei familii-viața unei comunități-comunism.

Lupt adusă de Mica și Ticu pentru o supremație care nu folosea nici unuia, lupta dusă de ambii părinți cu copiii lor în încercarea fie de a-i aduce într-o religie sau alta, fie de a-i opri la țară, fie de a-i opri de la a învăța, fie de a-i blestema pur și simplu, transformă viața acestei familii într-o nefericire continuă. Dar această nefericire a tuturor nu reușește să-i facă pe cei trei copii să piardă respectul pentru cei care le-au fost părinți: chiar dacă viața nu le-a fost ușoară alături de ei, simplul fapt că le-au dat viață și au fost crescuți îi face să îi respecte.

Lupta dintre familie-comunitate-comunism este cea care se pare că îi secătuiește de vlagă pe țărani.

Obligativitatea predării voluntare a pământurilor a făcut din țăranul din Ardeal un om obligat să fure ca să trăiască, obligat să mintă și să urască. Întreaga perioadă comunistă a fost pentru țăranul liber o pedeapsă, o subjugare, o renunțare la ceea ce însemna de fapt libertatea lui: pământul.

Însă în momentul în care perioada aceasta s-a sfârșit, țăranul din Ardeal nu a mai putut să muncească pământul, nu a mai știut cum să facă asta.

Tot într-un interviu Marta Petreu spune despre satul românesc ardelean: ”Vai, mai este pămîntul și cerul… și satele de pe Valea Someșului, tot mai prăpădite, tot mai scufundate-n pămînt… și oamenii, tot mai puțini și mai bătrîni… săraci, mai săraci decît pe vremea lui Ceaușescu…, săraci, munciți, pămîntii, umiliți.  Mai multe femei vîrstnice decît bărbați. O jale. Îmi vine să plîng cînd scriu asta. Noi am fost o țară agrară, o țară de țărani, cu o eternă problemă țărănească. Acum țărănimea iese din istorie în mod biologic, prin moarte naturală. Satele – ce se va întîmpla cu ele? Nu știu…  Ce se va întîmpla cu pămîntul? Pămîntul acesta mănos, care ne-ar putea hrăni, dacă ar fi lucrat. Nu știu.

Cît despre viața religioasă din sate, nu prea mai știu mare lucru, am plecat de prea multă vreme.”

Referindu-se la perioada istorică din roman, autoarea spune: ”La noi nu a fost comunism în sensul pur și propriu al conceptului, nici Ceaușescu n-a pretins asta. A fost un totalitarism de extremă stîngă, copiat după modelul sovietic. Această epocă istorică, în care noi am imitat realitatea din Uniunea Sovietică, eu o numesc „socialism”; iar pentru a nu fi confundat cu socialismul din teorie, din utopie, din texte, ci pentru a trimite direct la realitatea totalitară terifiantă pe care eu am trăit-o, adaug „real”. Folosesc această sintagmă ori de cîte ori am nevoie de ea, adică ori de cîte ori mă refer la perioada cuprinsă între sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial și anul 1989.”

Motivația Martei Petreu pentru romanul scris: ”Eu vin din mediul țărănesc, neamurile mele sînt țărani și orășeni din lumea celor care nu cuvîntă, adică muncitori, funcționari etc., ei mi se par la fel de impresionanți, dacă nu mai impresionanți, ca intelectualii cu succes european. Sînt reali. Nu au nimic din suferința creației intelectuale și artistice, au însă problemele fundamentale, de viață și moarte, au iubiri, copii, nu le ajung banii, au boli, n-au loc de muncă, au succese, au bucurii calde și așa mai departe. Ei sînt viața, ei sînt realitatea. În fața lor, stau cuminte și fără grai, întrebîndu-mă cît din ce sînt ei pot eu să prind într-o carte.”

Astfel autoarea explică cum de paralela sau comparația care se face între ea și Liviu Rebreanu este datorită alegerii de a scrie despre lucruri reale, despre țărani, despre pământ, despre iubire.

De la iubirea pentru pământ care omoară orice urmăde umanitate în Ion și până la viața de zi cu zi sub un regim draconic, literatura a făcut un pas uriaș, dar pământul unește aceste două epoci diferite. Asemănările sunt puține, dar se pare că au rămas stabile peste timp în satul românesc: categorisirea oamenilor după starea materială, căsătoriile aranjate între oamenii cu o oarecare zestre, lipsa unei mari iubiri între cei care întemeiază familii.

Dacă despre romanul Ion criticii au avutmulte de spus și de analizat, romanul Martei Petreu fiind relativ nou apărut are parte de critici și recenzii adecvate timpului nostru: bloguri care au ca temă acest roman, site-uri care publică interviuri cu autoare, mai puțin recenzii pe acre să le găsești în vreo anume carte destinată acestui lucru. Interesant este că această carte este recenzată de tineri și bătrâni, de specialiști de cei mai puțin specializați în domeniul criticii literare. Dar un lucru este sigur: cartea a fost citită și bine primită, este în continuare citită și recenzată.

Un exemplu ar fi blogul http://anaciobanu.wordpress.com/2013/02/27/acasa-pe-campia-armaghedonului-marta-petreu/ unde găsim:

”Mulți spun că a fost romanul anului 2011.  Eu l-am descoperit la finele lui 2012, mulțumită unor oameni minunați care mi l-au dăruit și cred că este lectura mea preferată pentru anul trecut. Era 6 dimineața și abia se lumina când am pătruns în lumea Martei Petreu. Am rămas pe câmpia Armaghedonului, ore în șir, aproape fără să-mi dau seama când acceleratul a ajuns de la Iași la București. Scriitura și mai ales structura erau prea puternice ca să le poți lăsa de-o parte.

La început, m-am minunat de muzicalitatea și de senzorialitatea cuvintelor. După câteva pagini, mi-am dat seama că eram prinsă în poveste și că n-o să rezist până n-o să cuprind toată lumea pe care autoarea o reconstruiește pornind la drum cu “Pecetluiește, Doamne, mormântul roabei tale până la a doua venire a Domnului nostru Isus“. Mica, mămica din romanul Martei Petreu cred că este unul dintre cele mai puternice și mai complexe personaje din literatura noastră recentă.  Forțată să se mărite cu un bărbat pe care nu l-a iubit și să locuiască la o aruncătură de băț de cel pe care l-a îndrăgit cu adevărat, Mica își aruncă toată dragostea, dar și toate frustrările și blestemele de mamă, asupra celor trei copii, repetând obsesiv „Cu trizăci de lei scăpam de tăți tri!”. „Era teribilă Mama noastră, care făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii din lume” În ciuda forței personajului principal, romanul reușește să spună și povestea satului din perioada interbelică, trecând prin comunism și tranziție. Viața oamenilor din Cutca ne animă generații întregi care trec prin război, colectivizare și derivă post 89, totul prin vocea Tabitei, fiica Micăi și naratorul romanului.

Pe mine povestea m-a prins și m-a făcut s-o devorez dintr-o suflare. La câteva zile, am reluat romanul ca să mă bucur cum se cuvine de construcțiile surprinzătoare și să-mi notez preferatele:  Bujorii cât capul unui nou născut, lacrimile ca omida, lemnul de rută cu rădăcini ca niște sfori galbene, retezate de hârlețele oamenilor.

Uitați-vă numai la minunăția asta: “Să-ți amintești seamănă cu ruperea unei cruste maronii de pe-o rană. Dedesubt, carnea e fragedă, roșie ca pielița buzelor. Alteori, afli carnea fermentând în puroiul galben, gras frământând de bacterii. Crusta maronie de pe coate și de pe genunchi, tare ca o coajă de pâine, sub care mocnește, portocaliu, gros ca smântâna puroiul, a fost crusta verilor mele desculțe, când alergam prin praful moale al uliței și cădeam, dubindu-mă adânc” (p.145).

Sau la asta: „Pielea brăzdată de crăpături fine și negre ca literele de pe foița de Biblie” (vorbind despre mâinile mamei moarte)

E o tristețe irezistibilă în poveștile cutcanilor, un familiar amestecat cu o doză de magie-blestem care m-a dus cu gândul la Marquez (poate și din cauza lui Ticu și Tica, tată și fiu care mă trimiteau puțin spre familia Buendia). Copiii  se joacă cu osemintele care ies la suprafață în temeteu (cimitir), părinții își blesteamă copiii, luptele religioase și mândriile dezbină familiile din Cutca, dar printre toate astea răzbat fire subțiri de afecțiune, de loialitate și dor.

Marta Petreu a scris acest roman în 2010, anul morții mamei sale. Vi-l recomand pentru poveste și pentru senzațiile pe care le transmite, dar și pentru structura frumoasă.”

Un alt articol, dar scris în anul 2014:” Romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, apărut în anul 2011 la Editura Polirom, în seria de autor dedicată poetei și eseistei Marta Petreu, a fost publicat în limba franceză de Éditions L'Âge d'Homme, traducere semnată de Florica Ciodaru-Courriol. .. ………….Romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, desemnată de revista România literară „Cartea anului 2011”, aduce în literatura română un personaj memorabil: Mària, o țărancă din Cîmpia Transilvaniei, care, neîmplinită în iubire și în viață, ajunge să-și renege și să-și blesteme propriile vlăstare. Ca o pînză de păianjen în miezul căreia se află această mamă terifiantă, familiile Sucutărdean și Vălean își țes existențele într-o istorie de un veac. Apocalipsa pe care o așteaptă în orice clipă o parte dintre membrii milenariști ai clanului, rigorile religioase și sărăcia adusă de colectivizare croiesc caractere de excepție și destine asemenea.

Una dintre cele mai apreciate și mai premiate cărți ale anului editorial 2011, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului a mai fost nominalizată la Premiile Radio România Cultural, categoria "Proză", 2011, a obținut Premiul „Cea mai bună carte a anului”, acordat în cadrul Galei Industriei de Carte din România, ediția 2012, și este laureată a Festivalului „Primul Roman” din Chambery, Franța, ediția 2012…..”

Europa liberă a recenzat și ea romanul Martei Petreu: ”De la Moromete încoace, nu cred să fi întâlnit în literatura română contemporană un personaj mai neînduplecat în ura pe care le-o poartă alor săi – soț & copii – ca M[ăm]ica din romanul Martei Petreu, Acasă pe Câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011. Însuși faptul că un poet de anvergura autoarei Apocalipsei după Marta își cristalizează „biografia interioară” într-o scriere confesivă până la Dumnezeu, cu valoare de testament, trage greu în economia actului artistic – la căpătâiul mamei moarte, fiica Tabita retrăiește viața acesteia, implicit și pe a sa, cu intensitatea conferită de pierdere: „Să-ți amintești seamănă cu ruperea unei cruste maronii de pe-o rană”. O rană vie de peste 300 de pagini, pe care nici scrisul nu-i în stare s-o cicatrizeze…”

Marta Petreu a reușit să aducă în romanul său o mică parte din satul transilvan al lui Rebreanu prin prezentarea obiceiurilor tradiționale care s-au păstrat peste secole, care au dăinuit sub diferite stăpâniri: dacă sufletul omului nu a putut rămâne limpede, clar și nescchimbat, tradițiile au rămas, au dăinuit și au urmat omul.

Fără a face vreun efort intelectual deosebit, să nu uităm că a ascris romaul în 41 de zile, profesorul Marta Petreu a pus în paginile cărții sale multă iubire pentru părinți: pentru teribila Mica și pentru tata Ticu. Acțiunea romanului decurge firesc, ca o reamintire a vieții personajului principal, ca o reînviere a celei la înmormântarea căreia participă. Toată acțiunea din roman se învârte în jurul familiei, în jurul creerii unei iluzii a perfecțiunii pentru cei din afara acesteia.

Concluzii

„Opera – afirma Rebreanu – nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizare estetică. Dar estetica nu exclude predominanța unui spirit specific care dă culoare și autenticitate operei […] modernismul adevărat nu cere înstrăinare de valorile naționale, ci tocmai înțelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea și valorificarea originalității acestor realități.”

Într-adevăr, creația lui Liviu Rebreanu se înscrie în sfera realismului; scriitorul ne transmite convingerea sa că opera de artă este un organism omolog marelui cosmos înconjurător. Ceea ce și-a dorit cu ardoare scriitorul era ca din paginile îndelung migălite să transpară „pulsația vieții”, să creeze oameni și viață. În romanele sale întâlnim în primul rând factori de cunoaștere obiectivă dar și fantasmele subconștientului, ca de exemplu în Ciuleandra, unde pulsează instincte primare, ca cel al posesiunii, al iubirii ori teama de moarte.

Liviu Rebreanu respinge „frumosul, o născocire omenească” și se străduiește să capteze „o cantitate de viață veritabilă”, manifestând o preferință clară pentru anume ipostaze ale realului și eliminând acele aspecte pe care le consideră nesemnificative ori false. Este vorba de un anticalofilism clamat și teoretic, ori de câte ori a avut ocazia. Rebreanu se va fi aliniat astfel lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, refuzând prețiozitatea stilistică în favoarea „expresiei bolovănoase”, a obiectivității și a acceptării unui destin interior ce funcționează ca un element justițiar pentru mai toate personajele sale.

Pentru transilvăneanul născut la Maieru, plecarea în regat, în partea liberă a României a însemnat posibilitatea unei adevărate afirmări și găsirea acelui climat necesar pentru a se putea dezvolta. Ruperea de Transilvania nu a fost o sfâșiere ci o limpezime a gândurilor, a percepției, ca într-o expoziție în care nu poți privi și înțelege un tablou decât de la o anumită distanță ce favorizează înțelegerea în ansamblu. Caracteristic scrisului său este travaliul – romanele sale sunt rodul unei trude extraordinare, îndârjite, de ani și ani, martore fiind jurnalele de creație ale scriitorului. Paradoxal obiectivitatea scriitorului este rodul unei implicări personale ce mergea până la uitarea de sine, până la ruperea legăturilor cu lumea exterioară, cu familia chiar. Rezultatul a fost unul de excepție: proza lui Liviu Rebreanu se situează în categoria marilor arhitecturi epice, cu o perspectivă totalizantă, marcată clar de o permanentă autoimpusă obiectivitate.

În „Ion”, scriitorul surprinde o întreagă lume, cea a satului transilvănean. Fără falsul sentimentalism al curentului sămănătorist, viața satului este de un verism marcat, în care limbajul nu este decât un mic procent al tehnicilor ce subliniază culoarea locală. Ion se impune ca personaj principal prin forța lui telurică, prin dorința nestăpâniă de a vea pământ care-l duce la pierderea umanismului din el, pentru ca apoi să întrezărească salvarea prin întoarcerea la adevărata, singura lui iubire. În finalul romanului, moartea se părea cititorului o pedeapsă ori o rezolvare a situației conflictuale. Tulburătoare este însă această înțelegere a omenescului, a slăbiciunilor fiecăruia, a complexității extraordinare a psihicului uman. „Ion” nu este, așa cum au susținut unii, o simplă expunere a unor instincte atavice ale țăranului; nu este nici ceea ce au dorit criticii de după ’45 să vadă (unilateral) și anume un roman în care scriitorul a fost preocupat de descrierea claselor sociale și de surprinderea unor conflicte „tipice” și procese economice. „Ion” este produsul unei arte superioare iar Rebreanu a demonstrat că ficțiunea poate atinge măreția vieții autentice, prin dozarea subtilă a acțiunii, prin forța expresiei, prin recrearea realității.

Toate scrierile lui Rebreanu, fie ele de excepție sau mai puțin reușite, îl propulsează pe scriitor în fruntea scriitorilor contemporani lui și duc romanul românesc în rândul capodoperelor universale. Liviu Rebreanu a reușit ca scriitor datorită faptului că în centrul scrierilor sale s-a aflat întotdeauna omul:

„Ce-ar fi pământul fără om! […] Universul numai prin om a devenit o realitate interesantă … Altfel, fără om,e o zbuciumare fără țintă de energii oarbe … Toții sorii din univers nu servesc decât să încălzească trupul omului, care adăpostește grăuntele divin dintr-însul: ideea Omul e Dumnezeu, fiindcă printr-însul materia a ajuns la conștiința eului propriu, ajuns să se cunoască.”

Din operele lui Camil Petrescu, următorul citat aduce și realitatea romanului Martei Petreu: „După război toate s-au demodat: piesele de alcov, poezia simbolistă, marșurile eroice. Uimită […] lumea a început să cugete și să-și facă examene de conștiință. Cei întorși din tranșee încă palizi au arătat că jocurile cu vorbe sunt ridicole și că ei au văzut moartea cu ochii și au descoperit o realitate: sufletul. Lumea s-a răsfrânt în ea însăți […] și a început revizuirea valorilor. Au început să fie iubiți autorii care, renunțând la ridicole sforțări dramatice, încearcă pilonii convingerilor contemporane.”

Marta petreu este un autor iubit pentru că renunță la sforțări dramatice, pentru că a zugrăvit o epocă pe care nu o găsim decât în foarte puține romane, mai mult prin cărți de istorie,și nici pe acolo atât de clar și pe înțelesul tuturor.

Marta Petreu este într-un anume fel, un autor care a reuțit peste decenii să readucă o temă importantă în literatură: țăranul și pământul , adică tot ceea ce implică această alăturare. Această reușită alăturare am mai întâlnit-o și la Rebreanu, dar în formă tragică, oarecum puțin mai mult dramatizată.

După ce am citit acest roman al Martei Petreu parcă aștept un al doilea volum, care să aducă noutăți despre familia aceasta.

Aș putea să închei cu un citat despre opera Martei Petreu, iarăși un citat dintr-un articol on line: ”Dacă îmi vine să exclam: Acesta este romanul meu! Lucram la el, eu trebuia să îl scriu.; atunci e bun.”

Bibliografie

1. Dicționarul explicativ al limbii române,București, Editura Academiei, 1983

2. Angelescu Silviu, Mitul și literatura, București, Editura Univers, 1999

3. Balotă Nicolae, Romanu românesc în sec. XX, București, Editura Viitorul românesc, 1997

4. Baltazar Camil, Evocări și dialoguri literare, București, Editura Minerva, 1974

5. Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Semne, 2003

6. Constantinescu Pompiliu, Romanu românesc interbelic, București, Editura Minerva, 1977

7. Cristea Valeriu, Interpretări critice, București, Editura Cartea românească, 1970

8.Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane, București, Editura Mnerva, 1972

9. Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, București, Editura Eminescu, 1973

10. Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii moderne, Editura Univers, București, 1979

11. Crohmălniceanu,Ovidiu, Literatura română între cele două războaie mondiale, București, Editura Minerva, 1972

12.Gîlcă, Mihaela, Limba și Literatura română pentru bacalaureat, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2006

13. Ilin Stancu, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, București, Editura Minerva, 1985

14. Lovinescu, Eugen, Critice, București, Editura Eminescu, 1973

15. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii contemporane, București, editura Minerva, 1989

16. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997

17.Martin, Mircea, Manual de Limba și Literatura română, clasa aX-a, Editura Paralela 45,Pitești, 2003

18. Papahagi, Marian, Critica de atelier, București, Cartea românească, 1983

19. Perpessicius, Patru clasici (Eminescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Editura Eminescu, 1974

20. Philippide, Alexandru, Opere alese, Bucrești , Editura Academiei, 1984

21. Râpeanu, Valeriu, Liviu Rebreanu, București, editura Eminescu, 1987

22. Raicu Lucian, Liviu Rebreanu, București, E.P.L. 1967

23. Rebreanu, Liviu, Mărturisiri, București, Editura militară, 1986

24. Rebreanu, Liviu, Jurnal, București, Ediura Minerva, 1984

25. Rebreanu, Liviu, Opere, București, Editura Minerva, 1989

26.Rebreanu, Liviu, „Răfuiala și alte nuvele”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,1983, p. 216.

27.Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, București, Minerva, 1977

28. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, București 2002

29. Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aurel, Dicționarul scriitorilor români, Editura Fundației Cultural Române, 1995

30. Liviu Rebreanu interpretat de Alexandru Piru, Eugen Lovinescu, Ovidiu Crohmălniceanu, București, Editura Eminescu, 1973

31.http://www.costinc.info/2013/06/eseu-tema-si-viziunea-despre-lume ion.html#sthash.oZccu37f.dpuf

32.http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1446

33.http://www.roportal.ro/articole/romanul-acasa-pe-cimpia-armaghedonului-de-marta-petreu-a-fost-publicat-in-franceza-7011.htm

34.Petreu, M., Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, editura Polirom, 2011

35. www.wikipedia.ro

Anexe

Bibliografie

1. Dicționarul explicativ al limbii române,București, Editura Academiei, 1983

2. Angelescu Silviu, Mitul și literatura, București, Editura Univers, 1999

3. Balotă Nicolae, Romanu românesc în sec. XX, București, Editura Viitorul românesc, 1997

4. Baltazar Camil, Evocări și dialoguri literare, București, Editura Minerva, 1974

5. Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Semne, 2003

6. Constantinescu Pompiliu, Romanu românesc interbelic, București, Editura Minerva, 1977

7. Cristea Valeriu, Interpretări critice, București, Editura Cartea românească, 1970

8.Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane, București, Editura Mnerva, 1972

9. Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, București, Editura Eminescu, 1973

10. Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii moderne, Editura Univers, București, 1979

11. Crohmălniceanu,Ovidiu, Literatura română între cele două războaie mondiale, București, Editura Minerva, 1972

12.Gîlcă, Mihaela, Limba și Literatura română pentru bacalaureat, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2006

13. Ilin Stancu, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, București, Editura Minerva, 1985

14. Lovinescu, Eugen, Critice, București, Editura Eminescu, 1973

15. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii contemporane, București, editura Minerva, 1989

16. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997

17.Martin, Mircea, Manual de Limba și Literatura română, clasa aX-a, Editura Paralela 45,Pitești, 2003

18. Papahagi, Marian, Critica de atelier, București, Cartea românească, 1983

19. Perpessicius, Patru clasici (Eminescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Editura Eminescu, 1974

20. Philippide, Alexandru, Opere alese, Bucrești , Editura Academiei, 1984

21. Râpeanu, Valeriu, Liviu Rebreanu, București, editura Eminescu, 1987

22. Raicu Lucian, Liviu Rebreanu, București, E.P.L. 1967

23. Rebreanu, Liviu, Mărturisiri, București, Editura militară, 1986

24. Rebreanu, Liviu, Jurnal, București, Ediura Minerva, 1984

25. Rebreanu, Liviu, Opere, București, Editura Minerva, 1989

26.Rebreanu, Liviu, „Răfuiala și alte nuvele”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,1983, p. 216.

27.Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, București, Minerva, 1977

28. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, București 2002

29. Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aurel, Dicționarul scriitorilor români, Editura Fundației Cultural Române, 1995

30. Liviu Rebreanu interpretat de Alexandru Piru, Eugen Lovinescu, Ovidiu Crohmălniceanu, București, Editura Eminescu, 1973

31.http://www.costinc.info/2013/06/eseu-tema-si-viziunea-despre-lume ion.html#sthash.oZccu37f.dpuf

32.http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1446

33.http://www.roportal.ro/articole/romanul-acasa-pe-cimpia-armaghedonului-de-marta-petreu-a-fost-publicat-in-franceza-7011.htm

34.Petreu, M., Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, editura Polirom, 2011

35. www.wikipedia.ro

=== Cuprіnѕ ===

Cuprins

Anexe introductive…………………………………………………………………………………………………3

Introducere…………………………………………………………………………………………………………..10

Capitolul I: Satul ardelean în romanul Ion…………………………………………………………….12

1.1. Lumea satului românesc, obiceiuri, folclor………………………………………………………14

1.2. Relația copil-părinte………………………………………………………………………………………..18

1.3. Importanța pământului……………………………………………………………………………………20

1.4. Descrierea locuitorilor satului………………………………………………………………………….23

Capitolul II: Satul ardelean în romanul Acasă, pe câmpia Armaghedonului…………….26

2.1. Lumea satului românesc, obiceiuri, folclor………………………………………………………..29

2.2. Relația copil-părinte…………………………………………………………………………………………34

2.3. Importanța pământului…………………………………………………………………………………….39

2.4. Descrierea locuitorilor satului……………………………………………………………………………41

Capitolul III. Aprecieri critice………………………………………………………………………………….44

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………54

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………..57

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………..59