Comparatie Intre Dol Ca Viciu DE Consimtamant Si Eroare Ca Viciu DE Consimtamant Analiza Teoretica Si Practica
COMPARAȚIE ÎNTRE DOL CA VICU DE CONSIMȚĂMÂNT ȘI EROARE CA VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT-ANALIZĂTEORETICĂ ȘI PRACTICĂ
CUPRINS
Capitolul 1. Considerații generale privind consimțământul la încheierea actului juridic civil
1. Conceptul de consimțământ la încheierea actului juridic civil
1.1 Actul juridic civil
1.2 Noțiunea de consimțământ
1.3 Modurile de exprimare a consimțământului la încheierea actului juridic civili
1.4 Teoria formării progresive a consimțământului
1.5 Principiul autonomiei de voință
1.6 Limitările principiului autonomiei de voință
1.7 Critica principiului autonomiei de voință
2. Condiții de validitate ale consimțământului
2.1. Consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză
2.2. Consimțământul trebuie să fie liber
2.3. Consimțământul trebuie să fie serios
2.4. Voința părților trebuie exteriorizată, exprimată într-o anumită formă
Capitolul 2. Vicii de consimțământ. Considerații generale
1. Noțiunea de viciu al consimțământului
2. Scurtă prezentare a viciilor de consimțământ
2.1 Eroarea
2.2 Dolul
2.3 Violența
2.4 Leziunea
3 Scurtă prezentare a sancțiunilor care se impun în cazul viciilor de consimțământ
Capitolul 3. Eroarea ca viciu de consimțământ
1 Concept și reglementare
1.1 Conceptul de „eroare”
1.2 Reglementare
2. Clasificare
2.1 Clasificarea doctrinară a erorii ca viciu de consimțământ
2.1.1 În funcție de consecințele care intervin
2.1.2 În funcție de natura realității fals reprezentate
2.1.3 După cum este sau nu imputabilă părții aflate în eroare
2.2 Definirea diferitelor varietăți ale erorii reglementate de Codul civil
2.2.1 Eroarea nescuzabilă
2.2.2 Eroarea asumată
2.2.3 Eroarea de calcul
2.2.4 Eroarea de comunicare sau de transmitere
2.3 Alte clasificări
2.3.1 Eroarea asupra valorii prestației
2.3.2 Eroarea privind previziunile economice. Presupunerea
2.3.3 Eroarea asupra propriei prestații
2.3.4 Eroarea și interpretarea contractului. Eroarea în declarație
2.3.5 Eroarea și viciile bunului. Lipsa calităților convenite
2.3.6 Eroarea asupra identității sau însușirilor esențiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic
3. Condițiile erorii ca viciu de consimțământ
4. Sancțiune
Capitolul 4. Dolul ca viciu de consimțământ
1. Concept și reglementare
2. Clasificarea dolului ca viciu de consimțământ
3. Condițiile dolului ca viciu de consimțământ
4. Sancțiunea dolului ca viciu de consimțământ
Bibliografie
Capitolul 1. Considerații generale privind consimțământul la încheierea actului juridic civil
1. Conceptul de consimțământ la încheierea actului juridic civil
1.1 Actul juridic civil
Datorită faptului că noțiunea dezbătută de acest subcapitol, adică aceea de consimțământ, se regăsește în contextul încheierii actului juridic civil, vom începe studiul nostru prin a defini actul juridic civil. Astfel, acesta reprezintă manifestarea unei voințe, sau după caz, a unui acord de voințe cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a modifica sau de a stinge un raport juridic concret.
La rândul său, raportul juridic civil reprezintă relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil. Deci, raportul juridic civil prezintă trei caractere, și anume:
este un raport social,
este un raport volițional,
părțile au poziție de egalitate juridică.
Revenind însă la actul juridic civil, din definiția dată mai sus putem spune că actul juridic civil are anumite elemente caracteristice, acestea fiind:
prezența unei manifestări de voință,
manifestarea de voință este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice civile,
efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.
În ceea ce privește noțiunea de „act”, aceasta poate avea două înțelesuri. Primul sens este acela care se desprinde din definiția de mai sus, adică de operațiune juridică, acest sens fiind cunoscut și sub denumirea de negotium iuris, sau, mai simplu, negotium. Al doilea sens se referă la acel sens folosit de multe ori atât în legislație, cât și în doctrină sau în jurisprudență desemnând înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material care consemnează sau redă operațiunea juridică. Acest sens, cel din urmă, mai este denumit și instrumentul probationis sau, mai simplu, instrumentum.
Dacă ar fi să urmărim o exprimare exactă și riguroasă, pentru al doilea sens nu artrebui să se folosească sintagma de act sau asct juridic, ci corect ar trebui desemnat prin „înscris”.
Actele juridice sunt clasificate atât de legislație, cât și de doctrină, actul juridic civil a fost clasificat în acte juridice unilaterale (testamentul, acceptarea moșternirii, oferta de a contracta, renunțarea la moștenire, promisiunea publică de recompensă), acte juridice bilaterale (contractul de vânzare, contractul de locațiune, contractul de mandat, contractul de schimb, contractul de donație) și acte juridice multilaterale (contractul de societate dacă a fost încheiat de cel puțin trei asociați).
1.2 Noțiunea de consimțământ
Unul dintre elementele esențiale ale actului juridic civil este acordul de voințe al părților sau consimțământul la încheierea actului juridic civil. Prin acord de voințe se înțelege „întâlnirea concordantă a doua sau mai multe voințe individuale, cu intenția părților de a produce efecte juridice”.
Consimțământul este reprezentat, de fapt, de exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
Calitatea de noțiune fundamentală pe care o are actul juridic pentru știința dreptului se datorează, în mare măsură, faptului că voința joacă – în cadrul actului juridic și, pe cale de consecință, în domeniul dreptului – rolul celui mai important element de construcție conceptuală.
Conceptul de voință este tratat ca un fenomen psihic complex, specific uman. În acest sens, este relevat conceptul de voință ca o categorie psihologică, obiect de studiu al științei psihologiei (singura în măsură să explice mecanismele interne care stau la baza formării voinței umane), relevând importanța pe care voința umană o are în aproape orice domeniu al vieții sociale sau individuale. În continuare, am tratat structura și fazele voinței, dar și calitățile voinței și voința socială, adică cea care caracterizează modul de relaționare a indivizilor în cadrul grupurilor și comunităților și care determină gradul de coeziune al acestora.
Sub aspect terminologic, consimțământul are două sensuri: el desemnează fie manifestarea unilaterală de voință, adică voința exteriorizată a uneia dintre părțile actului juridic bilateral sau multilateral ori a autorului actului unilateral (sens folosit, de exemplu, în art. 953 C. civ.: „Consimțământul nu este valabil, când este dat din eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol.”), fie (sens mai apropiat de semnificația etimologică a cuvântului – cum sentire) acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale sau multilaterale (sens utilizat, de exemplu, în art. 969 alin. 2 C. civ.: „Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”). În noul Cod civil este eliminată inconsecvența terminologică, optându-se pentru utilizarea termenului de „consimțământ” numai în primul sens (opțiunea a avut în vedere tradiția utilizării în acest sens a noțiunii), pentru cel de al doilea fiind folosit termenul de „acord”.
În general, părțile nu sunt ținute ca manifestarea lor de voință să îmbrace o anumită formă, ci sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor. Există însă și excepții expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o anumită formă specială.
1.3 Modurile de exprimare a consimțământului la încheierea actului juridic civili
Manifestarea de voință se poate exprima atât expres, prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților, cât și tacit, adică ea poate fi dedusă de către cocontractanți sau de terți din comportamentul celui care ar trebui să își exprime consimțământul, din faptele acestuia sau chiar din tăcerea acestuia, dacă între părți tăcerea poate fi considerată ca având o anumită însemnătate.
Considerăm impetuos necesar să subliniem faptul că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței. Astfel de acte sunt actele solemne (cu titlu exemplificativ, avem: fiducia, acceptarea unei donații, revocarea voluntară a testamentului, indivizibilitatea convenșională, solidaritatea convențională, subrogația convențională).
1.4 Teoria formării progresive a consimțământului
Preocupările doctrinare în au determinat apariția teoriei privind formarea progresivă a convențiilor, văzută drept un instrument de amenajare a întinderii consimțământului. Abandonând concepția instantanee a formării contractelor, potrivit căreia perfectarea actului juridic bilateral rezultă în mod spontan din simplul schimb de consimțăminte, teoria propusă arată că există situații în care primul contact juridic dintre părțile viitorului contract marchează nașterea unui consimțământ parțial, a cărui completare se va face apoi progresiv, în intervalul de reflexie autoprocurat de părți sau alocat „părții slabe” de legiuitor.
În ceea ce privește natura juridică a răspunderii precontractuale, conform primei teorii, a naturii contractuale, încă din momentul demarării negocierilor are loc între părți un contact social care determină nașterea unui raport obligațional între subiecte determinate, având ca obiect obligația generală de a se comporta cu bună-credință. Pe de o parte, acest raport este născut în legătură cu viitorul contract, iar, pe de altă parte, în orice raport de negociere a încheierii unui act juridic poate fi prezumat un acord de voință al părților, prealabil demarării negocierilor, în sensul desfășurării acestora cu bună-credință. Inexistența unui astfel de acord ar presupune intenția părții de a acționa cu rea-credință, ceea ce ar împiedica de la început orice negociere. A doua opinie, care pare a fi cea corectă, fie și doar prin faptul că nu se întemeiază pe o ficțiune, optează pentru natura delictuală a responsabilității precontractuale, care cade, deci, în aria de aplicare a art. 998 C. civ.
Conform doctrinei reprezentative a dreptului românesc, încălcarea obligației de bună-credință în faza tratativelor constituie încălcare nu doar a unui interes individual al unui subiect determinat, ci a unui interes protejat în viața socială și apărat de art. 998 C. civ. împotriva oricăror comportamente dolosive sau culpabile ce încalcă obligația generala de neminem laedere, impusă tuturor subiectelor de drept. Răspunderea precontractuală nu poate avea decât natură delictuală pentru că apare înainte ca un contract să existe.
1.5 Principiul autonomiei de voință
Principiul autonomiei de voință este corolarul juridic al libertății înțeles ca produs al voinței conștiente și libere, o reverberație socială a acestei voințe. Prin urmare, libertatea contractuală, consecința primară a autonomiei de voință se exprimă prin posibilitatea individului de a încheia sau nu un contract. Nimeni nu poate fi forțat să între în raporturi contractuale, nimeni nu poate forța pecelălalt să încheie un contract24, dar și invers-nimeni nu poate fi împiedicat să încheie un anumit contract. Singurele restricții de a contracta trebuie căutate doar în voința individului.
Libertatea contractuală se exprimă și prin libertatea părților de a își alege forma contractului și de a stabili conținutul. Dacă orice contract este just prin sine și obligația se naște din voințele părților, este normal ca acestea să poată să își stabilească conținutul și forma de manifestare a voinței lor juridice. Libertatea de fond este țărmurită doar de bunele moravuri și de ordinea publică. În formă, libertatea contractuală se exprimă prin aceea că o convenție se va naște validă, indiferent de forma de manifestare a voinței părților: “Solo consensus obligat”.
Consensualismul nu este decât expresia formală a libertății de fond a contractului. Singura piedică ce stă în calea libertății de alegere a fondului și formei contractului este respectul ordinii publice și bunelor moravuri.
Libertatea contractuală se exprimă și prin libertatea voinței. Pentru a fi considerată izvor de drept, voința trebuie să fie conștientă și rațională. Consimțământul – element exteriorizat al voinței – trebuie să fie neviciat și exprimat în cunoștință de cauză. Teoria viciilor de consimțământ vine să asigure caracterul liber al voinței. Altfel, acordul de voință e lipsit de sens juridic, acolo unde voința nu este liberă, ea nu poate crea drept.
Voința reală, exprimată cu intenția de a genera efecte juridice este singura care creează dreptul, voința alterată sau putativă este considerată că nu a existat la momentul aparenței consimțământului. Sancțiunea exprimării unei asemenea voințe este desființarea aparenței de drept astfel generate (teoria nulității).
Voința internă creează dreptul. Exteriorizarea voinței este o condiție logică a nașterii
contractului, cea interioară nu își poate dezvălui valențele. În caz de contradicție între voința reală și cea exprimată, cea dîntâi primează, pentru ca voința va fi apreciată cum trebuie (sollen) să fie, nu cum este (sein) înfățișată.
Voința reală rămâne esența, iar cea exteriorizată fenomenul. Contractul fiind o manifestare a libertății individului, produs al voinței autonome care își găsește valoare (și sens) în sine, nu poate fi cenzurat pe motivul aprecierii intențiilor care i-au animat pe contractanți, el va păstra întotdeauna două trăsături esențiale: forța obligatorie și relativitatea contractului.
Privită sub aspect economic, libertatea contractuală, mai ales în economia de piață, este mijlocul juridic cel mai adecvat pentru satisfacerea intereselor legitime ale persoanei precum și pentru asigurarea bunăstării generale, respectiv a progresului social. Ea este una dintre premisele de bază ale liberei concurențe între agenții economici.
Între principalele consecințe ale teoriei autonomiei de voință putem cuprinde faptul că un contract este izvorul principal al obligațiilor părților, majoritatea normelor ce reglementează materia contractelor sunt dispozitive și/sau supletive, iar părțile pot să convină în mod liber asupra unor clauze derogatorii de la norme, normele imperative în materia contractelor (prohibitive și/sau onerative) sunt foarte restrânse ca număr, ele având menirea să apere ordinea publică și protejarea intereselor fundamentale ale părților.
De asemenea, formele prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor sunt destul de simple, consensualismul fiind un principiu juridic extrem de util în materie comercială, mai ales, știut fiind că acest domeniu presupune claritate și simplitatea formelor.
1.6 Limitările principiului autonomiei de voință
Limitele principiului autonomiei de voință sunt reprezentate de ordinea publică și de bunele moravuri. Din interpretarea textelor de lege, putem ajunge la concluzia că autonomia de voință le este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, dar cu respectarea celor două limitări deja arătate în același paragraf.
Art. 1169 Cod civil include între aceste limite și legea, ceea ce considerăm ca nefiind absolut necesar, aceasta putând fi inclusă în domeniul ordinii publice.
Principiul forței obligatorii a contractelor, principiu fundamental în dreptul privat continental, urmare a principiului libertății de a contracta este operațional numai cu condiția ca libertatea să fie exprimată în limitele legii, adică contractul să fie valabil încheiat. Tocmai de aceea, art 1270 alin. (1) Cod civil dispune: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. Valabilitatea contractului este subordonată respectării ordinii publice și bunelor moravuri cu prilejul încheierii contractului.
În ceea ce privește ordinea publică, din punct de vedere al dreptului civil, este o noțiune destul de dificil de explicat și definit. Cu toate acestea, la o primă cugetare, este evident că ordinea publică cuprinde totalitatea reglementărilor care alcătuiesc dreptul public: Constituția, legile administrative, legile fiscale, legile penale etc. Domeniul de aplicare al ordinii publice este extrem de variabil, el putându-se schimba în funcție de concepțiile politice, sociale și economice ale legiuitorului.
Definirea apodictică a ordinii publice este aproape imposibilă. Varietatea extremă a normelor și regulilor nenormate care o compun, ne obligă să apelăm la un sistem pentru a încerca o sinteză a elementelor ordinii publice. Vom schița în cele ce urmează o sinteză a sistemului pe care majoritatea doctrinei înțelege să în preia în definirea acestei noțiuni.
Ordinea publică include o serie de reguli care atestă, în concepția unor autori, „supremația colectivității asupra individului”, după alții, „antiteza libertății contractuale” sau cel puțin, restricția cea mai importantă adusă libertății contractuale, adică supunerea sa regulilor imperative din comunitatea în care trăiește. Bunele moravuri reprezintă suma locurilor comune cu nuanță normativă care se regăsesc în mentalitatea membrilor unei comunități la un moment dat. În acest sens, s-a spus că bunele moravuri sunt legate mai de grabă de un obicei al locului decât de o normă scrisă și imediată de drept. Este evident că în realitate prima noțiune, ordinea publică, o include pe a doua, bunele moravuri,chiar dacă în dreptul privat continental, cele două noțiuni sunt tratate distinct, după cum am observat chiar și la nivel legislativ. Dreptul modern și proiectele recente de modificare amalgamează indiscutabil cele două noțiuni.
Fără îndoială, același fenomen este constatat și în dreptul internațional privat și în dreptul comunitar. Rămânând însă în orbita tradițională de sintetizare a regulilor de ordine publică (în care includem și concepția Codului civil, astfel cum ea este sugerată de art. 11), tragem concluzia că funcția de bază a ordinii publice este aceea unei „interdicții sociale”, menită să îngrădească libertatea contractuală, interdicție socială aflată, mai cu seamă prin intermediul motorului său – bunele moravuri – într-o permanentă schimbare în corelație cu moravurile societății care generează permanent o reevaluare a normelor care compun ordinea publică.
În doctrină, se încearcă o clasificare a ordinii publice în funcție de diverse criterii, dintre care trei sunt considerate importante și ca meritând să rețină atenția de către autori renumiți în acest domeniu. Aceste trei criterii sunt astfel considerate deoarece prezintă un anumit aspect tehnic și totodată practic. În primul rând, în funcție de modul în care normele de ordine publică produc efecte asupra contractului, s-a sugerat o distingere între ordinea publică expresă ( sau textuală sau legislativă) și ordinea publică implicită ( virtuașă sau judiciară).
În prima categorie putem include normele de ordine publică în cadrul cărora se prevede expres exigență unei anumite conduite, precum și secțiunea nerespectării acesteia – fiind vorba despre așa-numitele dispoziții imperative exprese. Această categorie incude numeroase norme și este dublată de clasificarea nulităților în exprese și virtuale. Ordinea publică virtuală sau judiciară este adesea atașată noțiunii de bune moravuri și mecanismelor prin care această noțiune este utilizată de instanțele de judecată pentru cenzurarea contractului.
Alături de aceste norme imperative, întâlnim și cea de a doua categorie – normele în cadrul cărora se prevede doar faptul că nu se poate deroga de la ele prin voința părților, fără să se prevadă o sancțiune expresă sau a cărei categorie rămâne interpretabilă (ca și textul care definește prohibiția uneori). Această categorie se numește ordine publică implicită, virtuală sau judiciară. Ea nu este explicită. Virtualitatea aplicării acesteia se realizează prin intermediul judecătorilor chemați să interpreteze contractul și să răspundă în ce măsură acesta corespunde unei anumite norme de ordine publică (din această cauza este calificată ca „judiciară”). Aceasta reprezintă o categorie a ordinii publice care se bazează pe procesul de interpretare judiciară atribuit judecătorului. Astfel, judecătorii pot conferi caracter de ordine publică unei dispoziții legale dacă apreciază că aplicarea acesteia este absolut necesară pentru ocrotirea intereselor generale ale societății.
A doua clasificare distinge între ordinea publică de direcție (cuprinde normele prin intermediul cărora statul intervine la nivelul contractelor, în scopuri, de regulă, dirijiste – este vorba, de exemplu, de norme fiscale cu incidență contractuală sau de normele din dreptul concurenței) și ordinea publică de protecție (prin intermediul căreia se realizează protecția părții mai slabe economic sau juridic în anumite raporturi contractuale – în special raporturi de consum) Această clasificare este uneori văzută doar ca o subdiviziunea a celei de a treia clasificări.
A treia clasificare distinge între ordinea publică politică sau clasică și ordinea publică modernă sau economică. Ordinea publică politică sau clasică include normele care ocrotesc statul ( în principal, norme de drept public care se referă la administrarea constituțională și administrativă a statului), familia (în principal prin normele dedicate raporturilor personale și patrimoniale dintre soți și mai ales dintre părinți și copii, precum și prin numeroasele norme din materie succesorală al căror scop implicit este acela de a conserva prin intermediul rezervei succesorale, patrimoniul familiei) și individul ( este vorba de numeroase norme de sorginte constituțională și comunitară, regăsibile astăzi și în Codul civil, într-o mare măsură, al căror rol este acela de a proteja persoana umană contra atingerilor aduse libertății, independenței și integrității corporale a ființei umane), precum și organizarea unei anumite profesii, incluzând aici regulile deontologice prezente la nivel legislativ pentru exercitarea unei anumite profesii șia căror încălcare atrage sancțiuni de natură administrativă și, în subsidiar, de natură civilă dacă prin încălcarea normei respective s-a cauzat vreun prejudiciu.
Ordinea publică modernă sau contemporană include acel grup de norme care își propune să răspundă noilor realități juridice astfel cum acestea rezultă din schimbările economice și sociale intervenite în contemporaneitate – aceasta fiind componenta novatoare a ordinii publice
În ceea ce privește a doua limită a principiului autonomiei de voință, bunele moravuri, acestea desemnează totalitatea regulilor de conduită, care s-au conturat în conștiința societății și a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experiență și practică îndelungată. Conținutul acestei noțiuni este variabil în timp și spațiu. Astfel, instanțele de judecată sunt chemate să determine normele care o compun și să le aplice de la caz la caz.De aceea, s-a încercat definirea acestei operațiuni ca reprezentând „locurile comune ale unei societăți la un moment dat mai ales cu privire la morala sexuală a acestei”.
Pentru o lungă perioadă de timp, bunele moravuri au reprezentat o operațiune conexă moravurilor sexuale ale societății. În această privință, versiunea liberală a moravurilor se poate spune că a câștigatși că, în cele din urmă, asistăm la o deplasare a concepției asupra ordinii publice spre demnitatea individului.
O ilustrare a evoluției permanente a noțiunii de bune moravuri este dată de aprecierea judiciară a contractelor care implică într-o anumită măsură morala sexuală a actanților. Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat ființei umane, cele prin care o parte, sau ambele părți au urmărit realizarea unui câștig imoral sau acelea contrare moralei sexuale pentru ca, în cele din urmă, această optică să fie aproape integral înlăturată.
În cele din urmă, deplasarea concepției asupra ordinii publice este evidențiată chiar de cod, undele fostele norme considerate ca aparținând sferei bunelor moravuri și-au făcut astăzi loc între normele publice de protecție.
1.7 Critica principiului autonomiei de voință
Teoria autonomiei de voință are, cum precizam și anterior, numeroși critici ce aduc argumente împotriva acesteia, considerând-o desuetă din perspectiva evoluției instituției contractului în ultimele secole, urmare a intervenției statului în viața economică. Astfel, legiferarea și modificarea reglementării contractului era exclusiv atributul statului.
În perioada modernă de înflorire a schimbărilor economice (sec. 18 și sec. 19), activitatea economică este aproape în totalitate guvernată de inițiativă particulară. Statul stabilea doar reguli generale: principii, reguli de constituire și formare a societăților comerciale, a diferitelor instituții financiare, burse, camere de comerț. Tot statul instituie monopolul și controlul emisiunii monetare, creează reguli pentru relațiile de comerț exterior, dar nu se implică în raporturile economice. Jocul liber -cerere și ofertă, circulația capitalurilor, concurența liberă- sunt cele care asigură funcționarea economică.
În acest context general specific liberalismului economic s-a dezvoltat industria comerțului și odată cu ea și principiul autonomiei de voință – așa cum au fost surprinse și în Codurile civile ale timpului.
Totuși acest principiu a trebuit să cedeze în fața presiunii exercitate de evoluția ulterioară în raporturile economice. Astfel, coexistă în viața economică societăți mari sau chiar grupuri de societăți, alături de cele mici și mijlocii; se impune, de asemenea, celeritate în raporturile economice, dar și garanții de îndeplinire a obligațiilor contractuale.
Din aceste motive și nenumărate altele specifice, statul este acela care, prin crearea cadrului legislativ, reglementează aceste raporturi, mediul de afaceri, prin emiterea unor acte normative, modificarea și completarea celor existente, sancționarea mai severă a încălcării cadrului legal dar și a obligațiilor contractuale.
Toate acestea au dus la o diminuare a importanței autonomiei de voință a părților contractante și, așa cum apreciază unii doctrinari, la o criză a contractului, cel puțin așa cum fusese el conceput.
Astfel se conturează ideile că “voința trebuie să fie în serviciul dreptului, și nu dreptul în serviciul voinței”, iar postulatul “cel ce spune contractual spune just” este contrazis de realitateacă nu în toate situațiile ceea ce s-a stabilit printr-un contract este și moral. Concret, se dezvoltă domeniul contractelor de adeziune, în detrimentul celor tradiționale, în care o parte propune celeilalte, în bloc, un ansamblu de clauze care nu se pot modifica prin negociere și o constrânge să contracteze doar în acele condiții.
Sub aspect normativ, diminuarea importanței autonomiei de voință se manifestă prin dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune, utilizate de agenții economici care dețin o poziție de monopol sau dominantă pe o anumită piață sau segment de piață dar si prin predeterminarea prin lege a clauzelor contractuale, ceea ce limitează voința părților. ( cum ar fi spre exemplu clauzele abuzive din contractele standard prevăzute de Legea nr. 193/2000) ori apariția așa-numitelor “contracte forțate” a căror încheiere este obligatorie, conform legii. De exemplu: contractele de asigurări de răspundere civilă obligatorie, conform Legii nr. 136/1995, pe care trebuie să le încheie toti deținătorii de autovehicule, dar și cele ce revin unor întreprinderi ce dețin monopolul unor prestații, al prelungirii obligației – în anume împrejurări- a contractului de închiriere a locuințelor, a contractelor de asigurări de viață în cazul contractării unui credit etc.
Se observa o crestere a instituirii unor forme solemne la încheierea contractelor, atât din considerente ad probationem cât și pentru validitatea actelor, așadar principiul consensualismului comportă numeroase excepții, dar si o creșterea importanței celorlalte izvoare ale obligațiilor (fapte ilicite, îmbogățirea fără justă cauză etc.) precum si o lărgire a noțiunii de ordine publică – despre care am amintit, definind-o, cu precizarea că ea este nu doar de ordin economic ci și politic, moral și social (organizarea statului, a familiei, libertății individuale).
Ordinea publică economică este înlocuită, astfel, în: politica monetară și a prețurilor, naționalizarea unor sectoare economice – energie, transporturi, politica de credite etc.
Pe lângă toate acestea, din perpectiva integrării europene, se vorbește despre o ordine publică europeană, suprastatală, care trebuie avută în vedere la încheierea contractelor.
De asemenea, noțiunea de ordine publică, atât cea specific națională cât și cea europeană se extinde și asupra unor aspecte sociale, privind în doctrina europeană definiția de “ordine publică socială”. În această noțiune sunt incluse o serie de măsuri întreprinse de un stat în reglementarea contractelor de muncă, contractelor de închiriere imobile etc.
Diminuarea importanței conceptului de autonomie de voință se manifestă si restrângerea forței obligatorii a contractului – în sensul că se permite neexecutarea sa, sau executarea în alți termeni decât cei stabiliți inițial de către părți.
Evoluția contractului în perioade istorice nefaste din punct de vedere economic a dus la această posibilitate ca, în caz că intervin împrejur obligației contractuale asumate, atunci contractul fie se renegociază, fie se reziliază, fie se suspendă.
2. Condiții de validitate ale consimțământului
Articolul 1204 din codul civil prevede expres: „Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză”. Interpretând această normă legislativă, tragem concluzia că pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele cerințe:
– să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ
– să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice
– să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ
2.1. Consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză
Fiind vorba despre actul juridic civil, acesta presupune manifestarea de voință a părților, așadar o operație intelectivă, pentru ca voința de a contracta implică conștiința elementelor operației juridice pe care părțile o analizează în prealabil cu privire la toate avantajele și dezavantajele ce decurg din aceasta.
Așadar, fiecare parte, trebuie să aibă facultățile intelectuale necesare pentru “a înțelege” și “a vrea”, respectiv să aibă capacitatea deplină de a își manifesta voința. Astfel un “infans”, potrivit terminologiei române sau un alienat nu pot avea conștiința consecințelor juridice ce decurg din manifestarea voinței. La fel este și în cazul unei persoane aflate în stare de ebrietate sau de hipnoză.
Această condiție a voinței, în unele cazuri trebuie apreciată de către instanță în funcție de toate elementele care concură la stabilirea măsurii în care partea a acționat conștient. Așadar, consimțământul , trebuie să fie dat de o persoană care are conștiința consecințelor juridice, atât drepturi cât și obligații ce se nasc din contract; cel ce dă un consimțământ valabil trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru a contracta (maturitate psihică).
2.2. Consimțământul trebuie să fie liber
Voința manifestată de partea contractantă trebuie să nu fie eronată sau determinată de către un viciu de consimțământ: o eroare, un act de violență sau prin manopere dolosive exprimarea voinței trebuie să fie urmarea propriei hotarâri a autonomiei, fără a fi în vreun fel influențată, fără a fi rezultatul unei constrângeri sau captățiuni. Numai astfel voința încorporată în contract este cu adevarăt un proces psihic propriu, o capacitate a părții contractante de a își propune scopuri și a le realiza.
2.3. Consimțământul trebuie să fie serios
Manifestarea efectivă a voinței înseamnă seriozitate și intenție de a realiza un act cu valoare juridică, cu intenția de a se obliga.
Un caz particular îl constituie situația în care părțile doresc să realizeze doar un act pur aparent, simulat, care în realitate nu exprimă adevarata voință și nu produce neapărat efecte juridice.
Totuși, aceste manifestări de voință pot produce efecte față de terți (“penitus extranei”) căci aceștia nu cunoșteau dacă părțile și-au deghizat voința.
Așadar, partea contractantă a unui contract sinalagmatic, prin manifestarea de voință își dă consimțământul pentru a își asuma un angajament juridic. Chiar în contractele unilaterale, partea care se obligă își manifestă voința cu intenția de a se obliga, de a își asuma un angajament juridic. Consimțământul trebuie exprimat cu seriozitate, nu în glumă (“icondi causa”).
Manifestarea voinței la încheierea contractului trebuie să fie conștientă, liberă și exprimată cu intenția de a se obliga. Aceste condiții sunt necesare dar nu și suficiente pentru formarea acordului de voință.
2.4. Voința părților trebuie exteriorizată, exprimată într-o anumită formă
Consimțământul trebuie exprimat într-o anumită formă pentru a se constata atât fiecare voința încorporată în contract cât și unirea lor, realizarea acordului de voință și, bineînțeles, momentul în care voințele se unesc (momentul formării contractului) întrucât din acest moment încep să producă efectele juridice avute în vedere de părți.
Forma de exprimare a voinței la încheierea contractului se analizează în strânsă legătură cu condițiile de formă ale acestuia, ținânduse seama că în dreptul nostru funcționează regula consensualității potrivit căreia, pentru formarea valabilă a unui contract, este suficient acordul de voință al părților.
De asemenea, nu poate fi neglijată problema dovezii operației juridice în sens de negotium juris, în care scop se cere constatarea prin înscris a voinței părților (înscrisul este cerut ad validatem) sau existența unui început de dovadă scrisă care, completat cu alte probe, face dovada acestei operații. Adaugăm că, în cazurile în care forma scrisă a contractului este cerută sub sancțiunea nulității absolute (ad validitatem), voința părților contractante se exprimă și este constatată obligatoriu în scris.
Capitolul 2. Vicii de consimțământ. Considerații generale.
1. Noțiunea de viciu al consimțământului
Așa cum am văzut în capitolul anterior, consimțământul, ca element esențial pentru încheierea unui act juridic, trebuie sa îndeplinească patru condiții pentru a fi valabil: să provină de la o persoana cu discernământ, sa fie exteriorizat, sa fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice si sa nu fie viciat.
Viciul de consimțământ reprezintă acea împrejurare care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic, adică alterează voința reală a celui care încheie un act juridic în astfel de condiții.
Viciile de consimțământ, prevăzute de vechiul Cod civil, se regăsesc si in noul Cod civil, acesta din urma prezentându-le într-o forma mai clara si mai amplă.
Acestea sunt enumerate in art. 1206 Cod civil care prevede astfel: „Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență”, articolele următoare tratând aceste vicii pe larg.
Din articolul relatat mai sus, rezultă că viciile care pot afecta consimțământul sunt:
Eroarea (art. 1207 Cod civil și următoarele articole)
Dolul (art. 1214 Cod civil și următoarele articole)
Violență (art. 1216 Cod civil și următoarele articole)
Leziunea (art. 1221 Cod Civil și următoare articole)
Ceea ce este specific viciilor de consimțământ este faptul că există o manifestare de voință, ceea ce înseamnă că există consimțământ, însă acesta este alterat fie în conținutul lui intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.
Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voință” este mai exactă decât expresia „vicii de consimțământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza actului juridic, or, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale.
Pentru a nu crea unele confuzii, doctrina și practica folosesc însă expresia tradițională, vicii de consimțământ, adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudență, precum și de noul Cod civil.
Cerința ca manifestarea de voință să fie neviciată reprezintă atât o necesitate juridică, cât și o garanție a respectării principiului libertății de încheiere a actelor juridice civile și al principiului de drept ce consacră egalitatea juridică a părților raportului juridic civil, deoarece încheierea actului juridic civil trebuie să fie consecința unei atitudini volitive liber și conștient exprimată.
În literatura de specialitate sintagma „vicii de consimțământ” desemnează situațiile în care voința juridică a subiectului de drept este alterată și nu poate fi validată juridic ca și consimțământ valabil exprimat. De asemenea, tot în literatura de specialitate sa făcut diferența dintre absența voinței (de fapt, a consimțământului) și viciile de consimțământ.
În cadrul analizei procesului psihologic de formare a voinței juridice, am observat că luarea hotărârii de a încheia un act juridic este precedată de un proces psihic complex deliberativ și decizional, pe parcursul căruia persoana își reprezintă consecințele acțiunilor sale, cu avantajele și dezavantajele care pot apărea, întrucât hotărârea orientează actul voluntar spre atingerea scopului și satisfacerea nevoii.
Însă, atunci când voința persoanei participante la încheierea actelor juridice civile este alterată pe parcursul formării voinței interne și aceasta se formează, fie având în vedere o falsă reprezentare a mijloacelor prin intermediul cărora subiectul de drept își poate atinge scopurile (eroarea și dolul), fie prin constrângerea subiectului de drept la o atitudine manifestată în discordanță cu interesele sale de natură juridică civilă, dar determinată de salvgardarea unor interese superioare, pe care nu le poate ocroti de o altă manieră (violența), suntem în prezența viciilor de consimțământ.
Din punct de vedere juridic, modurile prin care voința subiectului de drept este alterată și nu valorează consimțământ valabil exprimat suntprevăzute de art. 953 Cod civil („Consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol”). Alături de eroare, violență și dol, doctrina juridică a tratat și leziunea–viciu de consimțământ, aplicată pentru anumite acte juridice și pentru anumite persoane fizice, dar asupra existenței acestui din urmă viciu de consimțământ există controverse în a fi sau nu fi considerat caz de viciere al consimțământului.
În final, am încercat explicarea apariției și a impactului viciilor de consimțământ asupra activității umane, juridice, în speță, prin prisma psihologiei. Ceea ce interesează în acest demers este faptul că actul juridic, ca atitudine liberă și conștientă umană este asimilat, din punct de vedere psihologic, conduitei.
Conduita reprezintă modul de relaționare a omului ca ființă socială și subiect conștient cu lumea externă. Astfel, activitatea sau actul care se manifestă printro conduită declanșată de o stare de necesitate, care orientează și susține activitatea.
Aceasta, fiind o organizare psihică de tip conștient, are trei verigi: motivul, scopul și mijlocul. Pe parcursul transformării motivului în scop, intervine, pe de o parte, voința ca mecanism de filtrare și optimizare, dar pot interveni și viciile de consimțământ, în cazul în care între motiv și scop există un raport de discordanță sau când mijloacele externe apărute sunt din categoria celor inacceptabile.
2. Scurtă prezentare a viciilor de consimțământ
2.1 Eroarea
Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. Așa cum se poate observa din conținutul articolelor 1207-1211 din Codul civil, eroarea poate fi de mai multe feluri: eroare esențială, eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere. În funcție de tipul erorii, actul care a fost încheiat poate fi anulat în tot sau în parte, aceste sancțiuni intervenind ca urmare a cererii parții care s-a aflat într-o astfel de împrejurare.
În continuare vom arăta doar principalele idei cu privire la unele modalități ale erorii, urmând ca la capitolul consacrat special acestui viciu de consimțământ să analizăm detaliat fiecare formă a acestuia.
Eroarea esențială (și scuzabila), în oricare dintre formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic. În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, fiind suficient să cadă în eroare doar una dintre părțile actului respectiv. Trebuie reținut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se anularea acestuia.
2.2 Dolul
Potrivit art. 1214 alin (1) C. civ. , “consimțământul este viciat de prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte parți ori când aceasta din urmă a omis, in mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Dolul este o eroare provocată și nu spontană precum eroarea propriu-zisă. Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motivul vicierii consimțământului trebuie să facă dovada dolului. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba.
Așadar, dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimțământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimțământ, a fortiori, eroarea provocată constituie și ea un viciu de consimțământ, urmând a i se aplica și ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, așa cum vom vedea, vom folosi acest raționament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se poate reține nicio vină, ci de la un terț). Totuși, sfera de aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2) C.civ. dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin doi poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”, iar, în plus, dolul poate fi probat mai ușor decât eroarea, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.
Subliniem că noua reglementare a renunțat la distincția care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), distincție care a fost preluată și în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioare, care deosebea, după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul principal și dolul incident. Dolul principal (dolus dans causam contractul) era acela care privea împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident (dolus incidens), numit și secundar, era acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.
2.3 Violența
Violența este acel viciu de consimțământ care consta în amenințarea unei persoane cu un rău de natura să îi producă o temere ce o determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Sancțiunea care intervine in cazul violentei este, potrivit art. 1216 alin (1) C civ, nulitatea relativa a actului juridic.
Ca și în cazul dolului, existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Cele două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri. Același articol, 1257 C civ., permite persoanei aflate într-o astfel de situație să opteze pentru menținerea contractului și echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținând-se seama de prejudicial pe care l-a suferit.
2.4 Leziunea
Leziunea, ca viciu de consimțământ, reprezintă prejudiciul material suferit de una dintre parți ca urmare a încheierii unui contract. Leziunea consta in disproporția vădită de valoare între prestațiile ce există în momentul încheierii contractului. În cazul minorului, noțiunea de pagubă primește un înțeles mai larg, putând fi vorba nu numai de compararea prestațiilor din contractul respectiv, ci și de raportarea obligației asumate de minor la patrimoniul său ori la alte circumstanțe.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care leziunea îi privea doar pe minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă, corespunzător noii reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul majorului și leziunea în cazul minorului. Și în acest din urmă caz, leziunea este tot un viciu de consimțământ și nu o problemă în privința capacității civile de exercițiu, anularea și restituirea sau adaptarea contractului intervin pentru paguba suferită de cel cu capacitate restrânsă.
Articolul 1222 alin (1) C civ. dispune că “partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită” Mai concret, leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative: nulitatea relativă și reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații. In toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”
3 Scurtă prezentare a sancțiunilor care se impun în cazul viciilor de consimțământ
Prezenta lucrare va dezbate pe scurt sancțiunile care se impun în cazul alterării consimțământului de unul dintre cele două vicii analizate în cadrul prezentului studiu.
Mai întâi, în materia erorii, art. 1213 stabilește că „partea care este victima erorii esențiale rămâne legată de contractul astfel încheiat dacă cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător”. Din modul de redactare a textului pare a rezulta că „adaptarea contractului” poate fi solicitată nu de victima erorii (care rămâne legată de contract), ci de către cocontractantul acesteia care se declară de acord cu executarea contractului în forma adaptată astfel încât să înlăture neajunsurile erorii. Firește că revine judecătorului rolul de a aprecia în ce măsură adaptarea contractului este posibilă, astfel încât să înlăture consecințele negative ale erorii, și, totodată, de a stabili modalitatea concretă de adaptare. Legea nu prevede în ce ar putea consta adaptarea (ar fi fost și dificil față de varietatea falselor reprezentări), dar apreciem că libertatea judecătorului nu va fi absolută acesta fiind limitat de necesitatea de a înlătura „urmele” erorii și, în același timp, de cererea formulată de cocontractantul victimei erorii.
Mai departe, art. 1257 stabilește că „în caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita nmai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit”.
În discuție fiind două vicii de consimțământ care constituie totodată și delicte civile, este firească soluția de a reglementa posibilitatea victimei de a cere, alături de nulitatea actului, și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Am văzut că, și în baza reglementării în vigoare, această posibilitate este admisă, din moment ce se recunoaște victimei dolului sau violenței posibilitatea unei cereri în despăgubiri ce poate fi cumulată cu acțiunea în anulare.
Dar noua reglementare stabilește posibilitatea menținerii contractului cu reducerea prestației victimei dolului sau a violenței. De data aceasta, inițiativa regularizării contractului aparține părții al cărui consimțământ a fost viciat. Soluția este firească: în timp ce, în cazul erorii, cocontractantul nu avea nicio culpă, dar putea fi pus în situația suportării unui prejudiciu consecință a anulării actului, în cazul dolului și al violenței, cocontractantul este culpabil și nu poate pretinde protecție.
De data aceasta, metoda de regularizare este indicată de text. Ea se va putea produce numai prin micșorarea prestației victimei dolului sau a violenței cu valoarea daunelor-interese la care ar putea fi îndreptățită.
O singură precizare se mai impune. În text, noțiunea de daune-interese este utilizată în două rânduri: mai întâi, când sunt cerute alături de nulitate și, apoi, când s-ar opta pentru menținerea contractului cu micșorarea prestației egală cu valoarea daunelor-interese la care partea ar fi îndreptățită.
Considerăm că nu trebuie pus semnul egalității între daunele-interese aferente celor două situații. Daunele-interese sunt despăgubiri destinate a acoperi un prejudiciu. Dar prejudiciul ce ar fi suportat, în ipoteza anulării actului, nu este neapărat egal cu cel care ar trebui reparat (sau evitat) în ipoteza menținerii contractului.
Capitolul 3. Eroarea ca viciu de consimțământ
Concept și reglementare
1.1 Conceptul de „eroare”
Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic civil. Deci, putem spune că eroarea este o imagine obiectivă deformată a realității care însă nu este provocată de cineva, ci se datorează chiar celui aflat în eroare. Altfel exprimat, eroarea este spontană.
Din punct de vedere al evoluției noțiunii de eroare, sa produs o eliberare de constrângerile formalismului roman, mai ales în materie contractuală, prin urmare, teoria viciilor de consimțământ și a erorii, în consecință, se fundamentează pe autonomia de voință, pe libertatea contractuală și consensualism și evoluează constant datorită circuitului civil în continuă expansiune.
Așa cum este cunoscut, noțiunea de calități substanțiale ale obiectului actului juridic a primit doua interpretări diferite.
Potrivit concepției obiective, eroarea asupra substanței obiectului se rezumă la eroarea asupra materiei din care este făcut bunul, asupra ansamblului calităților sau al proprietăților ce îi sunt specifice și care îl deosebesc de obiectele de altă speță. De exemplu, situația în care o persoană a cumpărat un bun de aramă, crezând că este din aur.
Din punct de vedere al concepției subiective, unanimă în doctrina modernă, noțiunea de substanță a obiectului actului juridic are o semnificație mult mai largă, în sensul că în conținutul acesteia se include orice însușire care a fost determinantă la încheierea actului juridic civil. Ceea ce se are în vedere nu este numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci și conținutul acțiunii sau inacțiunii, adică a prestației ce constituie obiectul actului juridic. Iar elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite sau nu ca substanțiale după cum părțile au intenționat ori nu să le dea acest caracter. Substanța desemnează calitatea substanțială, adică acea calitate a lucrului pe care părțile au avut-o în mod special în vedere. Mai exact, calitatea este cea care a determinat consimțământul uneia dintre părți, substanța obiectului actului juridic fiind constituită din acele calități ale sale care au fost determinante pentru părți sau parte într-o asemenea măsură, încât, dacă nu ar fi intervenit eroarea, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat. Astfel, în funcție de intenția părților, pot fi calificate drept calități substanțiale ale obiectului actului juridic: materia din care lucrul este alcătuit, forma, vechimea, originea, autorul, cel care a confecționat bunul, etc.
Sfera de aplicare a erorii, potrivit celei de a doua concepții, o include pe aceea stabilită conform primei concepții. De aceea, în majoritatea cazurilor, soluția la care s-ar ajunge ar fi aceeași, indiferent de concepția adoptată. Este posibil ca falsa reprezentare a faptului că bunul este din aur să fi fost decisivă pentru cumpărarea acestora (și în acest caz se ajunge oricum la nulitate). Pe de altă parte, în alte circumstanțe, cumpărătorul ar fi putut să ignore faptul că bunul este din aur sau aramă, consimțământul său fiind determinat de alte considerente. În acest caz, admisibilitatea acțiunii în anulare va depinde de concepția adoptată.
Problema este de a cunoște dacă o calitate este substanțială sau nu este o chestiune de fapt, care se apreciază de la caz la caz, în funcție de circumstanțele încheierii actului juridic respectiv. S-ar putea întâmpla ca o anumită calitate, care în mod obișnuit este considerată substanțială, să nu aibă această semnificație într-un caz concret. Așa, de exemplu, este posibil ca materia din care este confecționat bunul, care în mod obișnuit reprezintă o calitate substanțială, să nu intereseze atunci când este achiziționat un bun în considerarea vechimii sale. După cum este posibil ca ambele, atât materia, cât și vechimea, să fi fost determinante pentru încheierea actului .
Este cert că termenul de substanță trebuie înțeles în sens subiectiv. Această interpretare corespunde intențiilor autorilor Codului civil. Ea se înscrie în logica sistemului consensualist, care reclamă ceea ce putem numi o cercetare psihologică la timpul condițional trecut: cel interesat ar fi încheiat contractul dacă ar fi cunoscut realitatea? Un răspuns negativ la această întrebare se dovedește a fi totodată necesar și suficient pentru a se pronunța nulitatea.
Pentru a se pronunța nulitatea, este nevoie ca reclamantul să demonstreze în același timp și că a crezut, în mod eronat, că obiectul prezenta acea calitate, dar și că acesta a fost motivul determinant al angajării sale. Faptul că un obiect nu ar avea aceeași calitate este sancționat sau nu, în funcție de starea de spirit diferită a două persoane care au încheiat un același tip de contract: ceea ce reprezintă esența unei interpretări subiective și duce, printr-o contra-probă, la o verificare suplimentară.
Rămâne ca stabilirea calităților substanțiale să fie făcută de la caz la caz. Interpretarea subiectivă, odată impusă ca regulă, este aptă de două modalități, putându-se analiza: care este calitatea care a determinat, individual, contractantul care a comis eroarea; sau care este calitatea considerată ca determinantă în opinia generală. Este vorba, așadar, de a opta între a judeca in concreto sau in abstracto. Și într-un caz și în celălalt se face o analiză psihologică a timpului condițional trecut. Această analiză însă va fi aplicată unui om, în primul caz, sau mediei oamenilor, în cel de al doilea.
Divergența între cele două criterii nu le face să fie contradictorii. Ea evidențiază doar că raționamentul in concreto nu este, în sine, nici mai larg, nici mai restrâns decât cel in abstracto: totul depinde de liberalismul sau de severitatea de care dau dovadă judecătorii pentru a se considera convinși că eroarea pe care au sesizat-o a fost determinantă pentru cel care a comis-o. Din acel moment, dificultatea principală este dovedirea caracterului substanțial, mai mult decât fondul cauzei. Inconvenientele enunțate ar dispărea dacă s-ar dori să se admită că, pentru a considera această dovadă ca prezentată, trebuie să se dea dovadă de mai mult sau mai puțină rigurozitate, în funcție de circumstanțe: eroarea invocată a privit o calitate care este substanțială în ochii opiniei generale? Trebuie să se presupună că ea a fost așa pentru cel care invocă nulitatea (reclamant), exceptând proba contrară incumbând pârâtului. Eroarea presupusă a privit o calitate care nu este substanțială în ochii opiniei generale? Fără a respinge cererea doar din acest motiv, trebuie să i se ceară reclamantului să demonstreze, pozitiv și fără echivoc, că tocmai această calitate este cea care l-a determinat totuși să-și dea consimțământul.
Așadar, nu poate fi primită așa-numita concepție intermediară potrivit căreia prin noțiunea de substanță a obiectului actului juridic civil se înțeleg acele calități pe care opinia generală și obiceiurile le consideră drept esențiale.
Oamenii sunt diferiți și varietatea intereselor lor este mare. În discuție aici este caracterul conștient al consimțământului unei părți, dat în considerarea intereselor sale, iar raportarea exclusivă la un interes tipic, stabilit în baza unei aprecieri abstracte a situației obișnuite, nu poate fi primită.
În plus, a accepta doar opinia generală în stabilirea calităților substanțiale ar însemna să stabilim existența erorii, dând acces la acțiunea în anulare, și în situația în care menținerea actului este soluția evident justă. Astfel, dacă într-un bun nu se regăsește o calitate considerată obișnuit esențială, dar bunul rămâne potrivit pentru o anumită lucrare la care cumpărătorul intenționa să îl folosească, atunci nu va putea fi invocată eroarea, actul fiind menținut, lipsa respectivei calități nefiind relevantă, în principiu, în formarea voinței cumpărătorului. Desigur, raportarea la opinia generală este, așa cum arătam mai sus, utilă, dar nu acceptată drept criteriu exclusiv în stabilirea calităților substanțiale ale obiectului actului juridic, ci numai însoțită de aprecierea subiectivă dată de raportarea la circumstanțele concrete ale încheierii actului juridic. Am văzut că raportarea la opinia generală își manifestă utilitatea în special pe plan probator, fiind de natură a reduce dificultatea dovezii pe care o implică viciul erorii.
Concluzia nu poate fi decât una. Recomandabilă este utilizarea ambelor criterii, dintre care, însă, raportarea la circumstanțele încheierii actului, judecata in concreto, nu va putea lipsi niciodată.
1.2 Reglementare
Eroarea ca viciu de consimțământ este reglementată de Codul civil în cartea a V-a „Despre obligații”, Titlul II „Izvoare obligațiilor”, secțiunea 3 „Încheierea contractului”, mai exact în articolele 1207 – 1213.
Acest viciu de consimțământ este definit în primul aliniat al articolul 1207, urmând ca celelalte articole să facă distincția între diferitele tipuri de eroare astfel: art. 1208 – Eroarea nescuzabilă, art. 1209 – Eroarea asumată, art. 1210 – Eroarea de calcul, art. 1211 – Eroarea de comunicare sau de transmitere, art. 1212 – Invocarea erorii cu bună-credință, art. 1213 – Adaptarea contractului.
Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.
Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra:
– naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locațiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare);
– identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în București);
– calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam). Indirect, dispoziția legală menționată pune capăt unei controverse în ceea ce privește înțelesul obiectiv sau subiectiv al noțiunii de substanță a obiectului. Așadar, în cazul error in substantiam, interesează nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci și conținutul prestației (acțiunea sau inacțiunea), iar cum prestația este determinată de părțile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite sau nu ca esențiale după cum părțile au intenționat ori nu să le dea acest caracter. De altfel, în jurisprudență (C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 84; în această decizie se mai precizează, în mod justificat, că eroarea asupra substanței obiectului nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului) s-a subliniat că substanța obiectului este constituită din acele calități ale sale care au fost determinante pentru părți sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu, cumpărătorul s-a înșelat în privința originii lucrului, a vechimii sale ori asupra persoanei care a confecționat lucrul respectiv).
2. Clasificare
Așa cum deja am văzut, Codul civil reglementează câteva tipuri ale acestui viciu de consimțământ, și anume: eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere. În același timp însă, doctrina, face și ea o clasificare a erorii împărțind astfel eroarea ca viciu de consimțământ în scuzabilă și nescuzabilă, esențială și neesențială, de drept și de fapt. În același timp, unii autori mai definesc și alte varietăți ale erorii.
În cele ce urmează vom analiza fiecare concept în parte, atât cele prevăzute de Codul civil, cât și cele arătate de doctrină. Nu vom exclude din sfera studiului nostru nici acele varietăți despre care facem vorbire în paragraful anterior.
2.1 Clasificarea doctrinară a erorii ca viciu de consimțământ
2.1.1 În funcție de consecințele care intervin
În funcție de consecințele care intervin, doctrina distinge între eroarea esențială și eroarea neesențială.
Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra unuia dintre următoarele patru elemente:
– naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locațiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare);
– identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în București);
– calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări esențiale pentru părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam). Indirect, dispoziția legală menționată pune capăt unei controverse în ceea ce privește înțelesul obiectiv sau subiectiv al noțiunii de substanță a obiectului. Așadar, în cazul error in substantiam, interesează nu numai lucrul în materialitatea lui, ci și conținutul prestației, adică acțiunea sau inacțiunea, iar cum prestația este stabilită de părțile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite sau nu ca esențiale după cum părțile au intenționat ori nu să le dea acest caracter.
De altfel, în jurisprudență, se mai precizează, în mod justificat, și faptul că eroarea asupra substanței obiectului nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului) s-a subliniat că substanța obiectului este constituită din acele calități ale sale care au fost determinante pentru părți sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu, cumpărătorul s-a înșelat în privința originii lucrului, a vechimii sale ori asupra persoanei care a confecționat lucrul respectiv).
În cadrul concepției obiective, se considera că prezintă interes numai materia din care este alcătuit lucrul, precum și ansamblul calităților sau proprietăților ce îi sunt specifice și care îl deosebesc de lucrurile de altă speță. în unele cazuri, atât concepția obiectivă, cât și concepția subiectivă asupra noțiunii de substanță a obiectului duc la același rezultat, spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru confecționat din bronz, crezându-l confecționat din aur, deoarece substanța considerată sub aspect obiectiv este metalul din care este confecționat lucrul, iar, din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele concepții, vânzarea este anu-labilă pentru eroare asupra substanței obiectului; pot exista însă și situații în care soluția diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie, având în vedere antichitatea ei, dar o crede confecționată din aur, deși aceasta este confecționată din bronz, în cadrul teoriei obiective, o asemenea eroare poate antrena anularea actului juridic, în schimb, în cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care este confecționată bijuteria, ci antichitatea ei.
– asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în lipsa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).
Considerăm important de reținut că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestației, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroare (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimțământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obține anularea actului juridic astfel încheiat decât în condițiile art. 1221 alin. (1) și art. 1222 alin. (2) C.civ.
Eroarea neesențială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante pentru părți la încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic chiar dacă ar fi avut o reală reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăși valabilitatea actului (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătotăților nesubstanțiale ale obiectului etc., desigur dacă părțile nu au considerat împrejurările respective esențiale pentru încheierea actului juridic).
Eroarea neesențială poate atrage maxim o diminuare (sau majorare) valorică a prestației, însă poate să rămână chiar și fără vreo consecință juridică.
în anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesențială. Spre exemplu, potrivit art. 1207 alin. (4) C.civ., „eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.” De asemenea, conform art. 1210 C.civ., simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia dintre părți, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului.
2.1.2 În funcție de natura realității fals reprezentate
În funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
– eroare de fapt;
– eroare de drept.
Eroarea de fapt reprezintă falsa reprezentare a unei stări sau a unei situații faptice la încheierea actului juridic civil.
Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenței sau conținutului unei norme juridice. Astfel, art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. ceea ce înseamnă că trebuie să fie vorba de o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.
2.1.3 După cum este sau nu imputabilă părții aflate în eroare
După cum este sau nu imputabilă părții aflate în eroare, doctrina distinge între:
eroare scuzabilă;
eroare nescuzabilă
Despre acestea nu vom discuta foarte mult în această subsecțiune deoarece aceste noțiuni fac obiectul unei alte subsecțiuni, ele fiind expres prevăzute de Codul civil.
2.2 Definirea diferitelor varietăți ale erorii reglementate de Codul civil
2.2.1 Eroarea nescuzabilă
Eroarea nescuzabilă este reglementată de art. 1208 din Codul civil „(1) Contractul nu poate fi anulat daca faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligente rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocata în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.”
În teza a II-a, alin. (1) al articolului deja menționat este prevăzut un criteriu mixt subiectiv-obiectiv pentru determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt: faptul putea fi cunoscut „după împrejurări” (implică apreciere subiectiva, în concreto, în funcție și de calitatea persoanei) „cu diligențe rezonabile” (implică apreciere obiectivă, ținând seama de diligența normală pe care o poate depune o persoană obișnuită).
În legătură cu acest ultim aspect, sintagma „cu diligențe rezonabile” presupune efectuarea unor acțiuni normale, în condițiile contractului preconizat, de către partea interesata, pentru a verifica toate aspectele relevante pentru formarea unui consimțământ valabil, ceea ce exclude eroarea grosieră din câmpul de cuprindere al viciului erorii. Pe de altă parte, obligația de a se informa nu poate fi transformată într-o sarcină prea oneroasă – în sensul că partea să fie nevoită să efectueze cheltuieli exorbitante pentru a obține informațiile de care este nevoie sau să treacă peste dificultăți foarte mari, de orice natură în acest scop. Aceste considerații pot fi valabile și în cazul profesioniștilor, dar numai dacă informația necesară este greu accesibilă sau foarte costisitoare (condiție mai greu de îndeplinit, dar nu imposibil de întrunit în situația profesioniștilor).
2.2.2 Eroarea asumată
Aceasta este prevăzută în articolul 1209 din Codul civil „Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
2.2.3 Eroarea de calcul
Aceasta este prevăzută în articolul 1210 din Codul civil „Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți”.
Doar eroarea asupra cantității viciază consimțământul și este sancționabilă cu anularea contractului, întrucât presupune falsa reprezentare a realității privind datele matematice sau alte elemente în baza cărora se efectuează calculul, cu excluderea calcului în sine.
În cazul în care există și eroare de calcul (rezultatul operațiunii calculat greșit) și eroare asupra cantității (reprezentarea greșită a elementelor care au stat la baza operațiunii matematice de calcul) va prevala acțiunea în anulare, față de acțiunea în rectificare. Partea care invoca eroarea asupra cantității trebuie să demonstreze caracterul esențial al erorii la momentul încheierii contractului, în timp ce eroarea de calcul poate fi corectata, prin rectificare, la cererea oricăreia dintre părți.
Prin aceasta ultimă precizare se înlătură ipotezele în care partea avantajata prin simpla eroare de calcul s-ar opune ce rea-credință la remedierea erorii prin rectificare. Atât simpla eroare de calcul, cat și eroarea asupra cantității pot fi invocate în funcție de natura contractului, mai precis de modul de precizare a obiectului material al contractului, respectiv al prețului contractual, cu excluderea ipotezei greșite a evaluării propriilor interese de către una dintre părți, In fine, domeniul de aplicare al art. 1210 Cod civil cuprinde numai aspecte legate de formarea contractului, si nu de excluderea acestuia.
2.2.4 Eroarea de comunicare sau de transmitere
Aceasta este prevăzută în articolul 1211 din Codul civil „Dispozițiile privitoare la eroare se aplică in mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanta”.
Eroarea poate interveni și, deci, prezintă interes, fie în momentul declanșării voinței interne (întrucât, daca in procesul psihologic, care a precedat exprimarea consimțământului, s-a pornit de la premise false consimțământul, fie lipsește, fie este alterat, fiind vorba de eroare în formarea consimțământului), fie la declararea, transmiterea ori interpretarea voinței.
Ipotezele reglementate de art. 1211 sunt următoarele:
– eroarea poarta asupra modului de exteriorizare a propriei voințe juridice, autorul atribuind declarației o altă semnificație decât cea avută în vedere în mod concret de acesta cu prilejul formării voinței interne. Pentru evitarea unor eventuale abuzuri din partea declarantului, este necesar să se recurgă în prealabil la interpretarea declarației de voință, pentru a se verifica mai multe aspecte: dacă semnificația atribuita de parte coincide cu regulile (sociale, lingvistice, topice etc) privind exprimarea utilizata (expresiile, cuvintele folosite etc) și dacă, prin raportare la trăsăturile și calitățile declarantului (nivel de pregătire, vârstă etc), dar și la circumstanțele de loc și de timp, orice persoana ar fi fost în situația de a atribui declarației o altă semnificație;
– eroarea poartă asupra transmisiei inexacte a declarației de voință prin intermediul altei persoane (reprezentant, mandatar etc);
– eroarea poartă asupra comunicării inexacte a declarației de voință prin mijloace de comunicare la distanță (telefon, fax, e-mail etc).
2.3 Alte clasificări
2.3.1 Eroarea asupra valorii prestației
Trebuie reținut că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a prestației este vorba despre o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la error in substantiam (chiar dacă valoarea ar fi fost un element determinant la încheierea actului juridic), ci regulilor de la leziune, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obține anularea actului juridic astfel încheiat. Suntem în situația unei lezări care este reținută ca o cauză de nulitate doar cu titlu excepțional.
Mai trebuie adăugat că există, bineînțeles, nulitate atunci când confuzia cu privire la valoare provine ea însăși dintr-o eroare care cade asupra substanței: de exemplu, asupra autenticității unui tablou sau a unei piese de mobilier. În acest caz cea de a doua este cea reținută ca atare și nu în baza consecințelor pecuniare.
Se poate de asemenea admite nulitatea atunci când eroarea care cade asupra valorii nu rezultă dintr-o apreciere greșită a valorii economice, ci dintr-o eroare materială stabilită după toate regulile, cum ar fi o greșeală de etichetare? O astfel de soluție ar putea fi întemeiată, într-o astfel de situație, prin existența unui consimțământ pur aparent – prețul oferit nefiind corespunzător celui care într-adevăr se dorea – impropriu formării unui contract, situație similară cu ceea ce se întâmplă în cazul erorii-obstacol.
2.3.2 Eroarea privind previziunile economice. Presupunerea
Diferită de eroarea asupra valorii prestației, care depinde de circumstanțe prezente în momentul în care consimțământul este dat, eroarea privind previziunile economice ține de posibile viitoare evoluții ale obiectului prestației. Se vorbește, de asemenea, de eroarea care cade asupra rentabilității economice a unei operațiuni, situație care dă naștere unor dificultăți importante. Spre exemplu, cumpărătorul unui fond de marfă nu obține profiturile scontate; cel care cumpără părți sociale, nu obține dividendele pe care le spera. Pot ei obține anularea contractului invocând faptul că rentabilitatea investiției a fost o condiție determinantă cu privire la care s-au înșelat ?
Răspunsul de principiu trebuie în mod cert să fie negativ, în măsura în care eroarea pe care ei o comit nu este legată de substanța obiectului contractului și ține mai curând de eroarea care cade asupra motivelor, care nu constituie, în principiu, cauză de nulitate, chiar atunci când ele sunt determinante.
Problema erorii privind previziunile economice aduce în prim plan noțiunea de presupunere, reprezentând acele așteptări care au influențat într-un mod deosebit voința unei părți, în așa fel încât aceasta nu ar fi emis declarația, adică nu și-ar fi exprimat consimțământul dacă ar fi cunoscut exact lucrurile.
Aici trebuie distins între situația în care presupunerea a îmbrăcat forma unei convingeri și situația în care a reprezentat o simplă expectativă.
În cel de al doilea caz, evident, nu se poate pune problema declarării nulității actului pe motiv că nu s-au împlinit speranțele părții care reclamă nulitatea. Practic, aceasta a înțeles să-și asume un risc, similar situației din contractele aleatorii, iar acesta demonstrează inexistența unei erori.
O ipoteză similară întâlnim și în situația erorii asumate, respectiv în ipoteza în care circumstanțele încheierii actului au relevat părții probabilitatea unei false reprezentări, dar, acceptând riscul, consimte la încheierea actului. Nici aici nu vom putea invalida actul pentru că eventualitatea erorii a fost reprezentată de parte în procesul formării voinței și, prin aceasta, asumată. De fapt, nici nu putem vorbi de eroare din moment ce partea cunoștea că realitatea ar putea fi diferită de reprezentarea în perspectiva căreia a consimțit la încheierea actului.
Noul Cod civil reglementează în art. 1209 eroarea asumată, stabilind că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”
Noutatea constă, dincolo de faptul reglementării erorii asumate, în interzicerea criteriului obiectiv de apreciere asupra predictibilității erorii. Astfel, pentru a refuza anularea actului, nu va fi neapărat necesar să se dovedească asumarea riscului erorii prin prevederea ei (criteriul subiectiv), ci va fi suficient să se stabilească faptul că victima erorii ar fi putut să o prevadă (criteriu obiectiv). Așadar, dacă din analiza împrejurărilor încheierii actului va reieși că partea avea posibilitatea să prevadă eroarea, chiar dacă nu se va dovedi că a și făcut-o, se va aprecia că riscul erorii a fost asumat și, prin urmare, protecția îi va fi refuzată.
2.3.3 Eroarea asupra propriei prestații
În general se vorbește despre eroare asupra substanței cu referire la obiectul contraprestației. Eroarea poate să cadă, însă, și asupra obiectului prestației proprii, caz în care, pentru identitate de rațiune s-ar impune să fie recunoscută producerea acelorași efecte. De exemplu, în cazul în care vânzătorul înstrăinează un tablou crezând că este o copie și, în realitate, tabloul era originalul. Și nu s-ar putea susține că într-o astfel de situație ar fi vorba despre o eroare lezionară, asupra valorii propriei prestații, și, ca atare, lipsită de efecte, deoarece eroarea asupra valorii nu ar fi decât consecința erorii inițiale asupra unei calități substanțiale a obiectului prestației. Numai eroarea de evaluare directă, independentă de orice eroare asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic, rămâne indiferentă pentru validitatea actului juridic. A considera altfel înseamnă să înlăturăm nejustificat, dacă nu în totalitate, oricum în mare parte, cazurile de error in substantiam, pentru că, în general, eroarea asupra substanței obiectului actului juridic constituie indirect și o eroare asupra valorii.
În orice caz, concluzia care se poate trage este aceea că, în principiu, și eroarea asupra propriei prestații poate fi invocată ca motiv de anulare a actului juridic.
2.3.4 Eroarea și interpretarea contractului. Eroarea în declarație
Interpretarea contractului și contestarea pentru eroare se pun pe planuri diferite, cu toate acestea între cele două se stabilește o împletire inevitabilă: obiect de interpretare e atât contractul, cât și declarația de voință a celui în eroare, indiferent că este expresă sau tacită; existența erorii poate fi dedusă numai după îndeplinirea unei corecte interpretări atât a contractului cât și a declarației. Problema se pune în concret, întrucât declarația primită, o dată ce generează în destinatar conștiința că ea exprimă voința declarantului, poate totuși să fie plurivocă.
Interpretarea obiectivă a contractului conform bunei-credințe poate permite ca, între diverse interpretări, să prevaleze aceea mai apropiată de natura și obiectul contractului; aceasta chiar ținând cont și de eventuala recunoaștere a erorii care ar putea deriva din admiterea unei soluții interpretative diferite. Și se ajunge, și pe această cale, la excluderea contestabilității contractului din cauză de eroare, dacă semnificația contractului este făcută să coincidă cu cea a voinței neafectate de greșeală.
În ipoteza în care interpretarea contractului nu exclude o divergență între semnificația contractului și semnificația pe care partea o atribuise declarației sale, devine actuală constatarea existenței unei erori. Pentru că voința se manifestă în declarație, și aceasta trebuie interpretată; de aici posibila împletire între interpretare și contestarea actului pentru eroare. Într-adevăr, interpretarea sfârșește prin a acționa asupra a două sfere diferite: cea a contractului și cea a declarației de voință.
În concluzie, interpretarea operează atât cu privire la contract, cât și cu privire la declarație; logic trebuie efectuată mai întâi asupra contractului și apoi asupra declarației. Evaluarea presupusă de interpretarea contractului este legată de natura și de cauza operațiunii; evaluarea care se referă la declarație este legată de raportul dintre declarant și sistemul regulilor sociale de limbaj.
Mai departe, discutând despre interpretarea declarației, trebuie să analizăm și problema greșelii în exprimarea consimțământului, respectiv a erorii în declarație sau în transmiterea voinței.
Voința, odată formată, trebuie să fie comunicată destinatarilor prin semne, cum ar fi limbajul, și prin instrumente, cum ar fi tiparul, telefonul, faxul, internetul, procura dată terților. Tocmai acesta e cadrul în care dobândește importanță eroarea în declarație, prin care voința e corect formată, dar nu exact declarată.
În cazul de față eroarea cade asupra exteriorizării voinței, deci presupune ca aceasta să se fi format fără vicii. Greșeala poate privi persoana declarantului, care atribuie propriei declarații o semnificație diferită de cea pe care aceasta o are în mod obiectiv, sau care adresează o declarație scrisă unei persoane, alta decât cea căreia intenționează să i se adreseze în mod efectiv”. Poate desigur, să privească greșeala împuternicitului pus să transmită declarația: oficiul telegrafic sau chiar nuncius-ul în culpă sau în dol.
Se pune problema de a stabili dacă în acest caz sunt sau nu aplicabile regulile din materia erorii. Într-adevăr nu toate viciile declarației se pot corecta prin interpretare, astfel încât să se restabilească voința efectivă față de voința exteriorizată în document. Să ne gândim la ipoteza în care transmisia telegrafică redă expresia „accept” în locul celei total diferite „nu accept”. Să ne mai gândim la ipoteza în care plata este declarată în franci elvețieni, în loc de franci francezi. În toate aceste ipoteze voința s-a format conștient, neviciată, dar nu corespunde comunicării acesteia. Deci voințele parților nu s-au întâlnit, nu au fost concordante.
Apreciem că și aici ar trebui aplicate dispozițiile privitoare la eroare, ipoteza fiind similară celei a erorii obstacol, când actul încheiat corespunde numai voinței uneia dintre parți, voința celeilalte fiind îndreptată într-o altă direcție. Singura diferență față de ipoteza erorii obstacol (sigur, în afara elementului asupra căruia cade eroarea, aspect pe care nu l-am avut în vedere aici, obiectul greșelii putând fi orice element al actului, inclusiv natura acestuia ori chiar refuzul consimțământului) este aceea ca aici vizată este numai declarația de voință a parții care ar invoca eroarea. Dar, mai departe, prin ipoteză, această declarație a condus, teoretic, la încheierea actului (în caz contrar discuția nu ar mai avea loc), și atunci diferența se estompează.
Și, așa cum arătam, nici aici manifestările de voință ale părților nu se întâlnesc decât formal. Fiecare consimte, cel puțin în parte, la altceva. Iar în ipoteza în discuție conflictul între voința parții și declarația acesteia poate fi mult mai grav, așa cum a rezultat din exemplele date, putând viza chiar sensul manifestării de voință, acceptarea sau refuzul actului („accept” în loc de „nu accept”).
Desigur, rămâne de observat problema răspunderii pentru greșeală și consecințele acesteia.
Codul civil lămurește problema erorii de comunicare sau de transmitere, stabilind, în art. 1211, că vor fi aplicabile dispozițiile privitoare la eroare și atunci când aceasta poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.
2.3.5 Eroarea și viciile bunului. Lipsa calităților convenite
Între eroarea asupra substanței și viciile ascunse, reglementate de art. 1352-1360 C. civ., există o strânsă legătură, care provine din fundamentul lor comun. În ambele situații, determinante pentru asumarea obligațiilor de către una dintre părți sunt calitățile bunului, neregăsite, însă, la cel primit efectiv, iar legea sancționează astfel de situații pentru a ocroti pe victima necorespondenței. S-a susținut chiar că viciile ascunse reprezintă un caz particular de eroare asupra substanței, cu o reglementare și cu efecte speciale.
Însă eroarea asupra substanței nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului, între aceste două situații existând deosebiri esențiale. În cazul erorii asupra substanței obiectului, din cauza acestui viciu de consimțământ, cumpărătorul nu a putut dobândi, în substanța sa, lucrul voit și poate cere anularea contractului. În schimb, în cazul viciilor ascunse, cumpărătorul a dobândit lucrul voit, dar acesta este impropriu întrebuințării după destinație sau, din cauza viciilor, se micșorează valoarea sa de întrebuințare și cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci rezoluțiunea vânzării (acțiunea redhibitorie) sau micșorarea prețului (acțiunea estimatorie).
Similar, trebuie făcută distincția între eroarea asupra substanței și lipsa calităților bunului convenite de către părți.
Eroarea privește acordul, presupune evaluarea a ceea ce subiectul a crezut în momentul încheierii contractului, respectiv confruntarea dintre reprezentare și realitate. Lipsa calităților se referă la executare și comportă aprecierea obiectivă a corespondenței dintre lucrul prestat și cel asupra căruia părțile s-au înțeles.
Așadar, în timp ce eroarea va deschide calea acțiunii în anulare, lipsa calităților convenite va implica verificarea îndeplinirii obligațiilor asumate de una din părțile actului, cu consecințe similare existenței viciilor bunului, respectiv, după caz, rezoluțiune, micșorarea prețului ori executarea conformă convenției.
Precizăm că, în acest caz, caracterul esențial al calităților lipsă nu este o condiție a exercitării acțiunii, existența sau inexistența acestui caracter influențând doar remediul ce poate fi obținut.
2.3.6 Eroarea asupra identității sau însușirilor esențiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic
Aceasta nu reprezintă o cauză de nulitate decât atunci când considerația persoanei, calitățile acesteia au fost determinante pentru încheierea actului juridic.
De aici rezultă că error in personam vizează, de regulă, actele juridice încheiate în considerarea unei anumite persoane, deci actele juridice intuitu personae.
Aceste acte sunt, de obicei, actele cu titlu gratuit. Dar există și acte cu titlu gratuit (de exemplu, darurile făcute la decesul unei persoane de către familia acesteia), care nu sunt încheiate intuitu personae, după cum există și acte cu titlu oneros în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea actului (contractul de comandă a unei opere, contractul de societate, contractul de mandat, contractul de muncă, contractul de locațiune etc.).
În orice caz nu trebuie absolutizată calificarea pe categorii a actelor juridice ca fiind încheiate intuitu personae sau nu. Este posibil ca un act juridic (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) să nu fie încheiat, ca regulă, intuitu personae, dar, în anumite circumstanțe, încheierea lui să fie făcută în considerarea persoanei cocontractantului (de exemplu, în situația în care o persoană, din orice motive, vinde animalul său de companie, de care s-a atașat, va considera cu siguranță importantă persoana cumpărătorului; sau în cazul în care este acordat un credit cumpărătorului, solvabilitatea acestuia devine decisivă).
Se poate observa că, deși textul art. 954 C. civ. se referă la eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat, în literatura de specialitate error in personam este analizată și în legătură cu persoana care, fără a fi parte în actul juridic, este beneficiar al acestuia. Interpretarea extensivă a dispoziției legale a fost impusă de necesitatea de a acoperi și situația actelor unilaterale, și chiar a stipulației pentru altul, și justificată pe deplin de existența identității de rațiune.
Considerarea persoanei poate fi un motiv determinant pentru încheierea nu numai a actelor bilaterale, prin raportare la persoana cocontractantului, ci și, sau cu atât mai mult, a actelor unilaterale (ori a stipulației pentru altul) prin raportare la persoana beneficiarului actului.
Modul de apreciere este același ca pentru eroarea care cade asupra substanței: ca și lucrurile, persoanele au și ele „calitățile lor substanțiale”.
Ar părea evident, la o primă vedere, faptul că singurele calități demne de a fi reținute sunt cele ale cocontractantului. Cu toate acestea, nu este o regulă generală, întrucât efectul unui angajament asumat față de o persoană depinde uneori de calitățile unei alte persoane. Acestea din urmă (calitățile, subl. ns.) sunt cele care devin în acest caz determinante; și nu există nicio rațiune pentru care eroarea ce s-a putut comite în legătură cu ele nu ar fi sancționată.
În ce privește eroarea asupra persoanei, noul Cod civil o reglementează (art. 1207 alin. 3) în cele două ipoteze clasice: eroarea asupra identității persoanei și eroarea asupra unei calități a acesteia.
Este de remarcat faptul că dispoziția nu circumstanțiază persoana asupra căreia cade falsa reprezentare. Nu mai trimite, așa cum o face actuala reglementare, la persoana cocontractantului. Se admite, așadar, posibilitatea invocării erorii asupra persoanei și în cazul în care falsa reprezentare nu cade asupra cocontractantului, ci asupra unei alte persoane (de exemplu, beneficiarul actului, dacă acesta este terț), cu singura condiție a caracterului determinant al erorii pentru încheierea actului.
3. Condițiile erorii ca viciu de consimțământ
Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două condiții:
– elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
– în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil respectiv.
Cât privește prima cerință, caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experiența de viață, de pregătirea și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar putea recurge și la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situație similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preț foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanței lucrului, întrucât prețul foarte mic nu îndreptățea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. De altfel, art. 1208 alin. (1) C.civ. precizează că actul juridic „nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile”, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile”, deci în cazul normelor juridice clare, nesusceptibile de interpretări. De asemenea, art. 1209 Cod civil prevede că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”
Cât privește cea de-a doua cerință, care este prevăzută de art. 1207 alin. (1) Cod civil, aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, certitudinii operațiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocon-tractantului său, care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic. Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.
Mai mult, această cerință poate fi restrânsă numai la contractele cu titlu oneros, iar o asemenea soluție s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinței dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze față de principiul stabilității raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduiește să păstreze un avantaj (certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se străduiește să evite o pagubă (certat de damno vitando).
4. Sancțiune
Eroarea esențială, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic.
În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezența viciului de consimțământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părți. Dacă totuși ambele părți (sau mai multe părți în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a aflat.
În sfârșit, trebuie reținut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia. Potrivit art. 1213 alin. (1) Cod civil, dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare, iar dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare În termenul menționat mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea este considerată lipsită de efecte.
Mai trebuie menționat că în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare se deosebeau: eroarea obstacol (cu cele două forme ale sale: error in negotium și error in corpore), eroarea gravă (numită și eroare-viciu de consimțământ, cu cele două forme ale sale: error in substantiam și error in personam) și eroarea indiferentă (neesențială), arătându-se că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimțământ, deoarece, practic, partea nu și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimțământ presupune totuși un consimțământ exprimat; datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimțământului, se admitea că sancțiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancțiunea lipsei totale a consimțământului. În actuala reglementare, nu mai prezintă importanță practică distincția dintre eroarea obstacol și eroarea gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancțiunea care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) Cod civil, nulitatea relativă.
Capitolul 4. Dolul ca viciu de consimțământ
1. Concept și reglementare
Noțiunea dolului este „marcată de ambivalența lui” deoarece, pe de o parte, dolul este un viciu de consimțământ, iar, pe de altă parte, este și un delict civil.
Potrivit articolului 1214 alin. (1) Noul Cod Civil, „consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Astfel, dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată, deci nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimțământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimțământ, a fortiori, eroarea provocată constituie și ea un viciu de consimțământ, urmând a i se aplica și ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, așa cum vom vedea, vom folosi acest raționament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se poate reține nicio vină, ci de la un terț). Totuși, sfera de aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2) C.civ. dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin doi poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”, iar, în plus, dolul poate fi probat mai ușor decât eroarea, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.
Reliefăm faptul că noua reglementare a renunțat la distincția care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), distincție care a fost preluată și în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioare, care deosebea, după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul principal și dolul incident. Dolul principal (dolus dans causam contractul) era acela care privea împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident (dolus incidens), numit și secundar, era acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.
În ceea ce privește elementele dolului, două sunt acestea: cel obiectiv, material (utilizarea de mijloace viclene – manopere frauduloase, mașinațiuni, șiretenii etc. – pentru a induce în eroare) și cel subiectiv, intențional (intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic). Cu privire la primul element, cu referire la admiterea simplei minciuni ca fiind constitutivă de dol, în principiu, nu ar trebui să avem rezerve în a accepta că simpla minciună poate fi constitutivă de dol. Important este, sub aspectul pe care îl discutăm aici, să existe elementul obiectiv, orice manoperă. Dacă aceasta ar fi improprie pentru a induce în eroare nu vom avea dol, dar nu datorită lipsei elementului material, ci pentru că, pur și simplu, nu există falsă reprezentare. Deci celelalte opinii nu au în vedere de fapt elementul material, ci sunt preocupate de rezultatul dolului. Firește că, pentru a fi dol, trebuie să fie provocată o eroare, dar dacă aceasta s-a produs nu se poate susține că nu există dol, pe motiv că autorul acestuia s-a mărginit la o simplă afirmație neadevărată. În practică s-ar putea ajunge la soluția propusă de susținătorii primei opinii, dar aceasta deoarece, pentru a obține anularea actului trebuie dovedit dolul, deci implicit și eroarea provocată, pentru care, obișnuit, s-ar folosi prezumția simplă întemeiată pe constatarea existenței manoperelor dolosive, prezumție care însă ar fi refuzată în ipoteza în care s-ar aprecia că manoperele întrebuințate nu erau de natură a induce în eroare.
În ceea ce privește incidența dolului negativ în materia liberalităților, în doctrina franceză se arată că instanțele o admit mai degrabă în această materie, decât în contractele cu titlu oneros, unde securitatea tranzacțiilor se impune a fi respectată. Un alt argument pentru care dolul negativ este admis cu mai puțină rezervă în această materie ar fi acela potrivit căruia, de vreme ce în materia liberalităților actul juridic se încheie, de cele mai multe ori, în considerarea calităților personale ale gratificatului, acest fapt trebuie să presupună, eo ipso, încrederea dispunătorului în onestitatea acestuia. Or, este cu atât mai reprobabil a înșela încrederea cuiva care a contractat doar pentru a procura un avantaj fără contraechivalent celuilalt, iar acesta din urmă a recurs la mașinații pentru a-i specula animus donandi.
Cu privire la aplicarea principiului potrivit căruia simpla tăcere poate fi constitutivă de dol, admisibilitatea dolului prin reticență este unanim acceptată. Pe de o parte, dezvoltarea științei și progresului tehnic au determinat o creștere acută a complexității raporturilor juridice, ceea ce făcea imposibilă păstrarea neschimbată a etalonului de diligență medie la care trebuie raportată prudența oricărui cocontractant, cu privire la posibilitatea de a se informa exhaustiv asupra tuturor aspectelor ce prezintă interes pentru încheierea contractului. Această obligație de diligență ar fi fost mai mult decât împovărătoare, chiar imposibilă în unele cazuri. Pe de altă parte, menținerea unui grad rezonabil de securitate a circuitului juridic presupune ridicarea standardelor care reprezintă etalonul de onestitate contractual minimal. În acest sens cred că trebuie respinsă aserțiunea potrivit căreia partea contractantă nu este obligată să atragă cocontractantului atenția asupra dezavantajelor pe care le-ar putea prezenta pentru el operația ce se încheie, întrucât apreciem că, în acest caz, s-ar încuraja încălcarea principiului bunei-credințe, ceea ce nu poate fi permis.
În lipsa unei reglementări a obligației de informare, s-a considerat nu numai utilă, dar chiar necesară inserarea sub forma unei clauze contractuale exprese a obligației reciproce de informare în orice convenție, în scopul de a preîntâmpina reticența dolosivă. Precizăm, însă, că o astfel de clauză inserată în contract nu putea reprezenta, în caz de neîndeplinire a obligației de informare, o cauză de nulitate a actului juridic, ci doar un temei pentru o acțiune în despăgubiri.
În sfârșit, tot aici trebuie menționată și situația în care o parte, cunoscând existența unei cauze de invaliditate a actului juridic, nu o aduce la cunoștința celeilalte părți. În acest caz suntem în prezența unui comportament culpabil care poate fi privit ca un dol omisiv. Obligația de a comunica celeilalte părți existența unei cauze de invaliditate a contractului trebuie inclusă în obligația generală de informare. Firește că reticența, în acest caz, nu va fi decisivă pentru desființarea actului, existând deja o altă cauză de nulitate, dar va da loc obligării la plata de despăgubiri.
Noul Cod civil (art. 1214 alin. 1) reglementează expres, alături de dolul comisiv, și pe cel omisiv. Astfel, va fi dol și atunci când o parte „a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Dispoziția legală consacră astfel obligația generală de informare între părți.
Două precizări se impun. În primul rând, trebuie observat că legiuitorul nu circumscrie sfera informațiilor ce trebuie aduse la cunoștința celeilalte părți. Este vorba de orice „împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Evident nu va fi calificată drept dol omisiunea comunicării oricărei informații, ci numai a acelora care puteau influența consimțământul celeilalte părți, fie în sensul că aceasta, cunoscând informația, nu ar mai fi contractat, fie că ar fi consimțit la încheierea contractului în alte condiții. Sfera informațiilor relevante va fi stabilită așadar în funcție de circumstanțele încheierii actului. În al doilea rând, trebuie stabilit sensul expresiei „în mod fraudulos”, care circumstanțiază omisiunea informării. Credem că aceasta nu poate fi înțeleasă decât ca solicitând intenția autorului dolului. Concluzia se bazează atât pe terminologia folosită care trimite la existența relei-credințe, deci la intenție, cât și pe faptul că, în discuție fiind o omisiune, nu putea fi circumstanțiată în sens material, ci doar la nivel intelectual. Așadar, expresia trimite la atitudinea autorului dolului, solicitând intenția acestuia în adoptarea conduitei reprobabile.
2. Clasificarea dolului ca viciu de consimțământ
Cu toate că, așa cum am văzut, noua reglementare a renunțat la clsificarea dolului, clasificare surprinsă în doctrina corespunzătoare vechii reglementări, noi o vom prezenta pe scurt în prezentul subcapitol, fără să o aprofundăm.
După consecințele pe care le produce asupra actului juridic, dolul poate fi clasificat în:
dol principal;
dol incident.
În ceea ce privește dolul principal, sau dolus dans causam contractus, acesta este acel dol care cade asupra unor elemente determinate la încheierea actului juridic. Acesta atrage anulabilitatea actului juridic
În ceea ce privește dolul incident, sau dolus incidens, acesta cade asupra elementelor nedeterminate la încheierea actului juridic; NU atrage anulabilitatea actului juridic, ci dă naștere unei acțiuni în despăgubire.
3. Condițiile dolului ca viciu de consimțământ
Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuia să îndeplinească două cerințe, cumulativ:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic și
să provină de la cealaltă parte.
Așa cum am menționat deja în subsecțiunea rezervată conceptului de dol ca viciu de consimțământ, art. 1214 alin. (2) C.civ. permite anularea actului juridic pentru doi și atunci când eroarea provocată nu a fost esențială, ceea ce înseamnă că, în actuala reglementare, nu mai este necesar ca dolul să fie determinat pentru încheierea actului juridic, deci, chiar și în situația în care manoperele frauduloase întrebuințate de una dintre părți nu au determinat însăși încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puțin favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă a actului juridic.
Prin urmare, singura cerință a dolului, care se desprinde din art. 1214 alin. (1) Cod civil „manoperele frauduloase ale celeilalte părți”, art. 1214 alin. (3) Cod civil. „contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți” și art. 1215 alin. (1) Cod civil. „partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”, este ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenta dolului.
Cerința își are originea în dreptul roman – si nihii in ea re doio maio auii agerii factum sit neque fiat. Deși, din această cerință ar rezulta că dolul este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de „cealaltă parte”, este de reținut că dolul (sub forma cap-tației sau sugestiei) poate fi întâlnit și în cazul actelor juridice unilaterale, într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinței în discuție, această soluție sprijinindu-se și pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 1214-1215 Cod civil sunt așezate în Capitolul I, Titlul II al Cărții a V-a, consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privința actului juridic unilateral, art. 1325 Cod civil stabilește că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. De altfel, cu referire la un anumit act juridic unilateral, art. 1039 alin. (2) Cod civil prevede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.”
Subliniem că, în cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită această cerință a dolului, actul juridic civil este totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele erorii. Dacă însă nu sunt îndeplinite cerințele erorii, victima dolului comis de un terț are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului art. 1215 alin. (2) Cod civil, nu însă și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauză.
Existat autori care adaugă celor două condiții clasice ale dolului (să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte) încă două și anume: dolul să fie anterior încheierii actului și dolul să fie dovedit de partea care îl invocă.
4. Sancțiunea dolului ca viciu de consimțământ
Așa cum a rezultat deja din cele menționate mai sus, sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.
Ca și în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral (sau plurilateral). Dacă ar exista reciprocitate de doi, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este, deci, spre deosebire de dreptul privat roman, în care se admitea compensația (dolus cum dolo compensatur ori si duo dolo mato fecerint, invicem de dolo non agent -dacă două persoane sunt de rea-credință una față de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acțiunea care izvorăște din doi), dolul uneia dintre părți nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părți.
Precizăm că existența elementului material în structura dolului justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită. în acest sens, art. 1257 Cod civil. dispune că „în caz de violență sau doi, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.”
Așadar, victima dolului are la îndemână două acțiuni, anume, pe de o parte, o acțiune în declararea nulității relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acțiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.
Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea contractului, victima dolului poate opta pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a dolului. Chiar dacă art. 1257 Cod civil se referă doar la reducerea prestației celui al cărui consimțământ a fost viciat prin doi, apreciem că este posibilă și majorarea prestației celeilalte părți. Practic, este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului în materia răspunderii civile, în sensul că repararea constă tocmai în înlăturarea prejudiciului.
Trebuie reținut că, potrivit art. 1265 alin. (3) Cod civil., confirmarea (adică renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă) unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin doi sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.
În sfârșit, mai adăugăm că, întrucât dolul este o eroare provocată, nu excludem nici aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 1213 Cod civil referitoare la adaptarea contractului.
Bibliografie
Legea nr.287/2009 – Cod Civil
I.R.Urs, C.Todică – Drept civil. Teoria generală, Editura Hamangiu, București, 2015
G. Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil. Parte generală., Editura Hamangiu, București, 2011
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu – Tratat elementar de drept civil. Obligații, Editura Universul Juridic, ediția 2012
I. Albu – Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj, 1994
Studiul originii dictonului- vezi A. J. Armand – Les Origines doctrinales de code civil françois, Ed. L.G.D.J, Paris,
1963
M. Djuvara – Teoria generală a dreptului, Dreptul rational, izvoare și drept pozitiv, Ed. All, București, 1995
L. pop. Contractul, Editura Universul Juridic, București, 2009
J. Harris, Mandatory Rules and Public Policy under the Rome I Regulation, în the Rome I Regulation. The Law Applicable to Contractual Obligationsin Europe, Editura F. Ferrari, St. Leible, Sellier, Munchen, 2009
J. Ghestin, La formation du contract
I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilo, Editura Lumia, București, 1987
R. Savatier – La théorie des obligations, Vision juridique et économique, Ed. a II- a, Dalloz, 1969
I, Filipescu – Dreptul international privat, Ed. Acad. Romana, București, 1991
I. Rucăreanu, Viciile de consimțământ, în Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, 1967
www.legeaz.ro
Teză de doctorat cu Tema Rolul și componentele voinței juridice la formarea actelor juridice civile, Cocean Valentin Cosmin
C. Zamsa Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012
E. Lupan, S. Sztranyiczki, E. Veress, R.A. Pantilimon, Drept civil. Partea generala conform noului Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comparatie Intre Dol Ca Viciu DE Consimtamant Si Eroare Ca Viciu DE Consimtamant Analiza Teoretica Si Practica (ID: 111789)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.