Comparatie Intre Aplicarea Legii Penale Si Aplicarea Legii Procesual Penale In Timp Si Spatiu

Listă abrevieri

alin. alineat

art. articol

C.pen. Codul penal

C.pr.pen. Codul de procedură penală

Ed. Editura

etc. etcetera („și celelalte”)

H.G. Hotărârea Guvernului României

lit. litera

M. Of. Monitorul Oficial al României

nr. numărul

p. pagina

pct. punctul

CUPRINS

Capitolul I Considerații preliminare

Secțiunea 1. Noțiuni introductive privind dreptul procesual penal

Secțiunea 2. Comparatie intre aplicarea legii procesual penale in Romania si aplicarea legii penale romane

Secțiunea 3. Reglementarea în Noul Cod de procedură penală

Capitolul 2 Aplicarea legii procesual penale române în spațiu

Secțiunea 1. Considerații generale

Secțiunea 2. Excepții de la principiul teritorialității legii procesual penale române

Capitolul III Aplicarea legii procesual penale în timp

Secțiunea 1. Considerații generale

Secțiunea 2. Principiul activității normelor procesual penale

Secțiunea 3. Situații tranzitorii și dispoziții tranzitorii

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I

Considerații preliminare

Secțiunea 1. Noțiuni introductive privind dreptul procesual penal

Procesul penal poate fi definit ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Această activitate este desfășurată de către organele specializate ale statului.

Din definiția enunțată mai sus reiese faptul că alături de scopul imediat apare în același timp și scopul mediat al procesului penal, și anume apărarea ordinii publice, apărarea proprietății, întărirea legalității, prevenirea infracțiunilor, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială.

Procesul penal este o categorie juridică foarte complexă și nu trebuie confundat cu noțiunea de activitate judiciară în materie penală, aceasta din urmă având o arie de cuprindere mai restrânsă, incluzând numai totalitatea manifestărilor organelor judiciare penale.

Cuvântul „proces” provine din limba latină, avându-și originea în cuvântul „processus” care înseamnă înaintare, progres, acesta fiind format din contopirea cuvintelor „pro” care semnifică înainte și „cessus , cedere” care semnifică „a merge”. Termenul de proces a intrat în patrimoniul conceptelor juridice aproximativ în secolul al XII-lea grație activităților glosatorilor.

Din definiția prezentă putem face o analiză prin care deducem trăsăturile procesului penal: însuși termenul „proces”; fiecare act (activitate) are ca scop propagarea procesului penal pentru reușirea celor propuse; în limbajul curent, „proces” are și semnificația de „cauză penală (sau civilă)”; procesul penal reprezintă o activitate reglementată de lege; Spre deosebire de alte ramuri de activitate judiciară , în procesul penal se pune accent mai mult pe faptul că legiuitorul prezintă în mod detaliat procedura penală. Această reglementare atât de detaliată se impune datorită existenței unor instituții procesuale cu caracter de constrângere, care, în cazul în care ar fi folosite în afara legii, ar duce la vătămarea drepturile și libertățile persoanei în cauză. În situația în care ar interveni încălcarea legii, în cadrul procesului penal pot fi aplicate subiecților sancțiuni materiale, administrative sau penale.

  Procesul penal se realizează numai  de către organele competente, cu participarea părților și a altor persoane. Aceste organe competente sunt cele judiciare organe de stat care acționează prin intermediul prepușilor lor ca subiecți oficiali doar în anumite faze ale procesului penal. Aceste organe sunt:

organele de cercetare penală,

procurorii și instanțele judecătorești

Procesul penal are un scop specific, imediat, și un scop general, mediat. În ceea ce privește scopul imediat putem spune că se referă la constatarea la timp și în mod complet a faptelor și la pedepsirea corectă a infractorilor . Pedepsirea corectă a infractorilor trebuie făcută în așa mod încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală indiferent de cât de redusă ca importanță ar fi fapta și nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită, mai ales în locul persoanei vinovate. Dacă ne referim la scopul general al procesului penal putem spune că se referă la ideea de a contribui la apărarea persoanelor, a drepturilor și libertăților sale, la prevenirea infracțiunilor și la învățarea cetățenilor în ceea ce privește respectarea legilor.

Sub aspectul conținutului reglementării, dreptul procesual penal cuprinde două categorii de norme:

– norme procesuale;

– norme procedurale.

După sfera lor de aplicabilitate, normele procesual penale sunt:

– norme generale (de drept comun);

– norme speciale.

În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal se pot clasifica în:

– norme de organizare;

– norme de competență;

– norme de procedură.

Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal este însuși procesul penal. Cele mai multe norme juridice procesual penale sunt concentrate în Codul de procedură penală.

Trăsăturile procesului penal sunt foarte importante în stabilirea fazelor acestuia. Spre deosebire de procesul civil, care are un caracter unitar și care de la început și până la sfârșit se desfășoară în fața instanței de judecată, procesul penal este împărțit în mai multe faze în care se regăsesc anumite categorii de organe specifice procesului penal.

În procesul penal putem distinge patru faze:

1. urmărirea penală care reprezintă o activitate de identificare a persoanei care a săvârșit o infracțiune, prinderea acestuia, identificarea și administrarea de probe în scopul stabilirii faptei și celui vinovat de săvârșirea acesteia. În această fază își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorii, și în mod excepțional instanța.

2. camera preliminara, o noutate in lumina noului Cod de procedura penala.In cadrul acestei faze, judecatorul de camera preliminara verifica legalitatea trimiterii in judecata dispuse de procuror, verifica legalitatea administrarii probelor si a efectuariiactelor procesuale de catre organele de urmarire penala, dar si solutioneaza plangerile impotriva solutiilor de neurmarire sau de netrimitere in judecata.

3. judecata este etapa care începe prin sesizarea instanței prin rechizitoriul procurorului și înaintarea dosarului complet ce conține probele administrate. Aceasta continuă cu soluționarea cauzei penale în condiții de publicitate și contradictorialitate, astfel încât hotărârea instanței să exprime adevărul în ceea ce privește fapta și vinovăția autorului. În această fază își desfășoară activitatea instanța, cu participarea procurorului.

4. punerea în executare a hotărârii judecătorești ce are ca si scop aplicarea hotârârii penale, realizarea practică a scopului legii penale și procesuale penale. În această ultimă fază activează instanța, procurorii, organele ministerului de interne și cele ale ministerului justiției.

Trecerea procesului penal prin cele patru faze reprezintă schema tipică, însă e posibil ca procesul penal să nu parcurgă aceste faze, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală putând întrerupe continuarea celorlalte faze.

Pronunțarea unei achitări de către instanță poate duce la înlăturarea fazei de punere în executare a hotărârii. În anumite perioade, legislația noastră a permis ca procesul penal să înceapă direct cu judecata, dând ca exemplu cazul procedurii plângerii prealabile, când plângerea persoanei vătămate se adresa direct instanței. Această instituție s-a regăsit în legislația noastră până în anul 2006.

Raporturile procesual penale sunt acele raporturi juridice care apar în cadrul procesului penal și sunt reglementate de norme procesuale penale. Raporturile procesuale penale contin trei elemente:

subiectii,

obiect,

conținut.

În ceea ce privește subiecții, putem spune că aceștia sunt participanții la activitatea procesuală, mai exact statul, prin intermediul organelor competente,avocatul, părțile, subiectii procesuali principali, precum si alti subiecti procesuali.

Referindu-ne la obiect descoperim că acesta stabilește existența sau inexistența raportului juridic penal. Acesta are în vedere relațiile dintre subiecții procesuali din cadrul procesului penal. Rezultă deci, că obiectul dreptului procesual penal îl reprezintă aceste relații sau, cu alte cuvinte , obiectul dreptului procesual penal îl constituie chiar procesul penal.

Conținutul constă în drepturile și obligațiile pe care le au subiecții în baza legii procesului penal.

Trăsătura de bază a raporturilor procesuale este aceea de raport de putere sau de autoritate, tragerea la răspundere penală reprezentând doar o manifestare a puterii, a autorității pe care statul o are în acest domeniu.

Aceste raporturi procesuale penale iau naștere, de obicei, în afara acordului de voință al părților. În mare parte a cazurilor manifestarea de voință este unilaterală și vine din inițiativa organelor competente să realizeze procedura penală. Putem spune însa că există și unele situații în care raporturile procesual penale iau ființă cu acordul de voință al subiectilor procesuali principali, dând ca exemplu cazul procedurii plângerii prealabile.

Un alt aspect important ar fi faptul că în majoritatea raporturilor procesual penale unul dintre participanti este organ al statului.

Drepturile organelor judiciare au, în același timp, și valoare de obligații pentru aceste organisme.

Normele procesual penale se regăsesc în:

Constituție – este izvor al dreptului procesual penal deoarece aceasta stabilește numeroase reguli cu caracter general dar care își găsesc aplicarea directă în cadrul procesului penal.

Exemplu: dreptul la apărare ( art. 24 alin. 1 ”Dreptul la apărare este garantat.”, alin. 2 “În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”); Imunitatea parlamentară (art. 72 alin. 2 “Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competenșța de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”)

Codul de procedură penală – este principalul izvor al dreptului procesual penal.

Codul penal – este izvor al dreptului procesual penal deoarece majoritatea dispozițiilor din acest cod fac referire directă la desfășurarea procesului penal. Exemplu: art. 131 Lipsa plângerii prealabile, art. 132 Împăcarea părților.

Codul de procedură civilă – este izvor al dreptului procesual penal prin prisma normelor care au ca scop reglementarea bunurilor ce nu pot fi sechestrate și prin normele din materia punerii în executare a dispozițiilor civile dintr-o hotărâre penală. Exemplu: art. 726 Bunurile neurmăribile, art. 14 Cod de procedură penală (obiectul și exerciace numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competenșța de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”)

Codul de procedură penală – este principalul izvor al dreptului procesual penal.

Codul penal – este izvor al dreptului procesual penal deoarece majoritatea dispozițiilor din acest cod fac referire directă la desfășurarea procesului penal. Exemplu: art. 131 Lipsa plângerii prealabile, art. 132 Împăcarea părților.

Codul de procedură civilă – este izvor al dreptului procesual penal prin prisma normelor care au ca scop reglementarea bunurilor ce nu pot fi sechestrate și prin normele din materia punerii în executare a dispozițiilor civile dintr-o hotărâre penală. Exemplu: art. 726 Bunurile neurmăribile, art. 14 Cod de procedură penală (obiectul și exercitarea acțiunii civile), art.15 Cod de procedură penală (Constituirea ca parte civilă);

Codul civil conține numeroase dispoziții cu aplicare în rezolvarea cauzelor penale. Exemplu: art. 1381 – art. 1395 Cod civil privind repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale;

Legile de organizare judiciară

Exemplu: Art. 29-32 Legea 304/2004 privind compunerea completului de judecata. Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Completul de 9 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un președinte de secție sau de un judecător desemnat în acest scop de președintele ori vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează Secțiile Unite, Completul de 9 judecători, iar în cadrul secțiilor orice complet, când participă la judecată. În lipsa președintelui, ședințele la care acesta trebuie să ia parte sunt prezidate de vicepreședintele instanței sau de un președinte de secție.

Președinții de secții pot prezida orice complet de judecată din cadrul secției, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație. În cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în Secții Unite, la judecată trebuie să ia parte cel puțin două treimi din numărul judecătorilor în funcție. Decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenți.

Tratatele și convențiile internaționale. Exemplu: art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Dreptul român nu recunoaște ca izvor practica judiciară pentru că nu se poate invoca într-o cauză ca fiind obligatoriu modul în care s-a procedat într-o cauză similară. Ca excepție, putem invoca existența recursului în interesul legii (RIL), care reprezintă modalitatea procedurală prin care Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, direct, sau ministrul justiției, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și colegiile de conducere ale curților de apel și ale parchetelor de pe lângă acestea au obligația, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală pe întreg teritoriul țării, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Prin aceste decizii, ICCJ încearcă să uniformizeze aplicarea legii, oferind o interpretare legală, obligatorie, pentru anumite texte de lege neclare, ori aflate în contradicție cu alte legi. Astfel, se evită pronunțarea unor soluții diametral opuse în situații identice. În noul Cod de procedura penala regăsim dispoziții cu privire la recursul în interesul legii și dezlegarea prealabilă a unor probleme de drept la art. 471- 477.

În concluzie, noțiunea de izvor al dreptului procesual penal român poate fi definită ca fiind ansamblul de norme juridice obligatorii care, în întregul lor sau în parte , conțin reglementări cu privire la desfășurarea procesului penal sau la drepturile și obligațiile subiecților procesuali.

Concluzionăm astfel, din cele enumerate mai sus, că procesul penal reprezintă o activitate reglementată prin lege, realizată prin intermediul organelor competente, cu participarea părților și a altor persoane, ce are ca scop constatarea la timp și în mod complet și amănunțit a faptelor ce constituie infracțiuni și al pedepsirii în mod cât mai corect a infracțiunilor, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită conform și în functie de vinovăția sa, și nici o persoană nevinovată să fie trasă la răspundere penală pentru anumite fapte pe care nu le-a săvârșit, urmărindu-se astfel în mod evident respectarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia și prevenirea comiterii infracțiunilor.

Secțiunea 2. Comparatie intre aplicarea legii procesual penale in Romania si aplicarea legii penale romane

Prin aplicarea legii procesual penale sau a oricărei alte legi trebuie să înțelegem îndeplinirea prevederilor legii, executarea sau exercițiul dispozițiilor legii. Aplicarea legii procesual penale se face în strânsă legătură cu intervenirea unei noi legi penale, în sensul că, în cazul în care o hotărâre de condamnare a rămas definitivă este posibil să intre în vigoare o nouă lege penală în care fapta să nu mai fie prevăzută ca și infracțiune pentru care a fost pronunțată condamnarea.

Aplicarea legii penale în spațiu constă în activitatea de traducere în viață a prescripțiilor sancționatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracțiuni (în țară sau în străinătate), de către cetățeni români sau străini ori de persoane fără cetățenie.

Dacă ar fi să facem o mică comparație între prevederile legii penale și cele procesual penale în ceea ce privește spațiul, trebuie să spunem că la aplicarea legii penale în spațiu se are în vedere locul săvârșirii faptei, în timp ce la aplicarea în spațiu a legii procesual penale se pune cel mai mare accent pe locul unde se desfășoară activitatea procesuală. În ceea ce privește derogările de la principiul teritorialității legii procesual penale constatăm că justificarea acestora se bazează pe interesele de ordin politico-juridic și sunt reglementate în mod expres.

Așa cum spuneam și mai sus, dacă facem o comparație între prevederile din legea penală și cea procesual penală, în sprijinul nostru vine Codul penal care prevede în art 3-8, principiile după care se aplică legea penală în spațiu și anume teritorialitatea ca regulă, și în anumite situații și condiții personalitatea, realitatea și universalitatea legii penale, în Codul de procedură penală nu este reglementată aplicarea în spațiu a normelor de drept procesual penal.

În cazul principiilor de aplicare a legii penale în spațiu, trebuie să spunem că, în comparație cu legea procesuala, aceasta trebuie să ofere soluții la problemele care intervin în interacțiunea spațiului cu faptele și persoanele care săvârșesc infracțiuni, adică să confere un răspuns problemelor de aplicare a legii penale în diferite cazuri. Aceste cazuri sunt:

În momentul în care fapta s-a săvârșit în totalitate în afara teritoriului României, dar făptuitorul se află în țară; când fapta s-a săvârșit o parte în țară, o parte în afara ei; când fapta s-a săvârșit în totalitate în străinătate, dar făptuitorul este cetățean român sau apartid cu domiciliul România; în cazul în care infracțiunea s-a săvârșit în străinătate de către un cetățean străin ori apatrid care nu are domiciliul în România, dar a avut loc împotriva statului român ori cetățenilor români; când fapta s-a săvârșit în străinătate de străini, dar după săvârșirea faptei aceștia s-au refugiat pe teritoriul României.

În ceea ce privește legea, art.3-8 din Cod penal vine în ajutorul soluționării acestor probleme prin consacrarea unor reguli cu valoare de principii, acestea fiind:

a) principiul teritorialității, care se referă la infracțiunile săvârșite pe teritoriul României;

b) principiul personalității, principiul realității și principiul universalității legii penale, care se refera la infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării noastre.

Spre deosebire de legea penală, care consacră principiile enumerate mai sus , legea procesual penală este guvernată doar de principiul teritorialității care spune că activitatea judecătorească efectuată pe teritoriul statului român este valabilă doar dacă se desfășoară în temeiul normelor procesuale române, iar normele străine nu se aplică pe teritoriul român indiferent dacă activitatea procesuală își produce efectele asupra unui străin și normele de drept procesual penal românesc se aplică numai în cazul activităților procesuale desfășurate pe teritoriul statului român. Acestea nu au aplicabilitate în afara teritoriului statului român, chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui cetățean român. Potrivit principiului teritorialității legii procesual penale , actele procedurale au, în principiu, eficiență juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării lor, acest fapt exprimându-se, în mod obișnuit, prin adagiul “locus regit actum”.

În ceea ce privește principiul teritorialității legii penale, acesta este consacrat în art.3 din Cod penal. Conform acestuia putem spune că aplicarea legii penale române infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării este exclusivă și necondiționată.

Teritoriul în legea penală cuprinde întinderea de pământ sau suprafața terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice stabilite de statul nostru prin convenții cu statele vecine, apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălți, râuri, apele maritime din golfuri – marea teritorială a României ce cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului, ori, după caz apelor maritime interioare pe o lățime de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază, subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite în adâncime, spațiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului, spațiul cosmic este delimitat de spațiul aerian după altitudinea celui mai de jos perigeu ce permite menținerea pe orbită a unui satelit.

În ceea ce privește exclusivitatea aplicării legii penale române trebuie să specificăm că aceasta limitează și efectele principiului non bis in idem.

Acest principiu se referă la faptul că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o faptă comisă pe teritoriul României, hotărârea instanțelor străine nu are autoritate în privința faptului pentru care a fost judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanțele române, indiferent de soluția pronunțată de instanțele străine în privința achitării, încetarii procesului penal sau condamnării, singurul efect al hotărârii străine fiind acela că partea de pedeapsă, arestarea preventivă ori reținerea executate în străinătate se deduc din pedeapsa aplicată de instanțele române.

În timp ce la aplicarea în spațiu a legii penale se are în vedere locul săvârșirii infracțiunii, la aplicarea legii procesuale penale se are în vedere locul unde se desfășoară activitatea procesuală.

Făcând o comparație între legea penală și legea procesuală penală, putem afirma că aceasta din urmă nu poate fi retroactivă și nici ultraactivă, adică o anumită procedură reglementată de legea existentă în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior îndeplinite și nici inversul situației, ca o lege ieșită din vigoare să-și producă efectele în continuare.

La aplicarea în timp a normei procesual penale nu se ține cont de data săvârșirii infracțiunii, ci de data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. Putem găsi însă și anumite excepții, cum ar fi acelea ca legea procesuală penală poate fi retroactivă, iar în altele, ultraactivă.

Una din cele mai mari provocări determinate de intrarea în vigoare noului Cod penal este cea privind aplicarea legii penale în timp. Sunt două mari probleme care au suscitat discuții printre practicieni în ultima vreme:

– modalitatea în care se determină legea penală mai favorabilă;

– aplicarea normelor privind prescripția răspunderii penale din prisma legii penale mai favorabile.

Prin compararea legilor și determinarea celei mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive – la o așa numită lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului, dintre legile penale succesive“.

În ceea ce privește principiile aplicate în timp în legea penală trebuie să menționăm că acestea sunt:

Principiul activității este un principiu de bază al aplicării legii penale în timp, deoarece dă expresie și rezultă din principiul legalității, ce corespunde cu nevoia de apărare socială și apărarea drepturilor și libertăților cetățenești. Potrivit acestui principiu legea penală se aplică infracțiunilor atâta timp cât ea este în vigoare.

Principiul neretroactivității legii penale conține regula ca legea penală care incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracțiuni nu se aplică faptelor săvârșite mai inainte de intrarea ei în vigoare. Legea penală dispune numai pentru viitor nu și pentru trecut când este vorba despre incriminarea faptelor.

Principiul retroactivității legii penale are în vedere situația în care la data când este săvârșită fapta, aceasta este prevăzută în legea în vigoare ca infracțiune, dar ulterior apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Fundamentul acestui principiu trebuie observat , în legătură cu scopul dreptului penal de a apăra societatea și care nu se mai justifică dacă fapta și-a pierdut caracterul penal.

Principiul ultraactivității legii penale temporare. Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Legea penală temporară se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp.

În ceea ce privește principiile utilizate în legea procesual penală observăm că, în comparație cu cea penală se bazează doar pe principiul activității. Conform regulii activității, legea procesual penală se aplică în mod strict și imediat. Activitatea normelor procesual penale se referă la aplicabilitatea lor din momentul intrării în vigoare până în momentul ieșirii din vigoare, conform principiului tempus regit actum. Așadar, în cazul în care procesul penal a început și s-a desfășurat pe baza guvernării din partea unei singure legi procesuale, toate activitățile procesuale și procedurale se desfășoară conform prevederilor acestei legi.

Este ultraactivă în situația în care unele dispoziții din legea anterioară se aplică în continuare și în legea nouă. Dacă ar fi să ne referim la ultraactivitatea legii procesual penale înainte de intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991, în materie de competență, căi de atac și termene, prin dispozițiile tranzitorii ale unor legi noi a fost admisă ultraactivitatea legii vechi.

Dacă ne referim la noțiunile privind extrădarea prevăzută de legea penală și cea procesual penală observăm o serie de diferențe. În legea penală extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenței juridice internaționale în materie penală, un important și eficient act de solidaritate și întrajutorare a statelor în lupta împotriva fenomenului infracțional cu care se confruntă fiecare din ele. De altfel, extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenței juridice în dreptul penal și un instrument de aplicare a legii penale a fiecărui stat, în vederea administrării în cele mai bune condiții a justiției proprii. Funcționând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituție de drept penal care, indirect, răspunde și intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de drept pe plan internațional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesitățile asistenței juridice internaționale în lupta împotriva infracțiunilor, ea este însă modalitatea de asistență cu cele mai importante efecte.

Din punctul de vedere al legii procesual penale extrădarea este un act juridic-politic de asistență judiciară internațională reciprocă, care constă în remiterea unui infractor de către statul solicitat, pe teritoriul căruia acesta se află, statului solicitant în vederea urmăririi penale, judecării sau executării pedepsei aplicate, în functie de caz. Extrădarea este reglementată, în prezent, de Legea nr. 302/2004, care a abrogat Legea nr. 296/2001, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 224/2006, impusă de necesitatea corelării vechii legislații cu principiul consacrat în art. 19 alin. (3) din Constituție în care se prevede expres că „extrădarea se hotărăște de justiție".

Prin decizia penală nr. 281 din data de 28.03.2005 a Tribunalului Suceava s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, împotriva încheierii din data de 18.02.2005 dată de Judecătoria Suceava, în dosar nr. 570/2005, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de transfer al procedurii penale privind pe A.N. către Autoritățile Judiciare Competente ale Republicii Franceze, formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a solicitat în baza art. 109-113 din Legea nr. 302/2004, să se dispună transferul procedurii penale privind pe A.N. către Autoritățile Judiciare Competente ale Republicii Franceze.

În motivarea soluției, prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 109-113 din Legea nr. 302/2004, cu privire la transferul de proceduri în materie penală, au aplicabilitate doar în cauzele în care există învinuiți sau inculpați, nu și în cauzele cu autori necunoscuți întrucât una din condițiile speciale prevăzute de al. 1 al art. 110 din Legea nr. 302/2004 pentru a se putea solicita transferul exercitării urmăririi penale sau al judecății într-un stat străin, este ca transferul procedurii penale să servească intereselor unei bune administrări a justiției sau să favorizeze reintegrarea socială în caz de condamnare.

Ori, este greu de argumentat faptul că transferul procedurii penale către Autoritățile Judiciare Competente ale Republicii Franceze, privind pe autori necunoscuți favorizează reintegrarea socială a acestora în caz de condamnare.

În motivarea deciziei pronunțate, alături de argumentele reținute de prima instanță, Tribunalul a mai adus și alte precizări, legate de aplicabilitatea legii penale române în spațiu, astfel :

Speța de față pune în discuție aplicarea principiului universalității legii penale prev. de art. 6 Cod penal potrivit căruia legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite de un cetățean străin în afara teritoriului țării, dacă:

– fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită;

– făptuitorul se află în țară.

În speță, presupusul făptuitor este cetățean străin acuzat că ar fi săvârșit infracțiuni pe teritoriul statului francez. Potrivit principiului amintit, nici unul dintre organele judiciare ale statului român nu este competent a efectua cercetări privitoare la această cauză, o altă susținere fiind de natură a încălca principiul suveranității statelor.

Nu se poate susține că în cauză este aplicabil principiul teritorialității legii penale, prev. de art. 3 Cod penal rap. la art. 143 al. 2 Cod penal, întrucât nu s-a efectuat nici un act de executare pe teritoriul statului român, și nici rezultatul infracțiunilor de furt și fals nu s-a produs pe acest teritoriu. Analizând condițiile de admisibilitate ale cererii de transfer prevăzute de Legea nr. 302/2004, instanța constată că acestea nu sunt îndeplinite. Astfel, potrivit art. 3, aplicarea prezentei legi este subordonată protecției intereselor de suveranitate, securitate și ordine publică definite prin Constituție.

De asemenea, art. 109 din Legea nr. 302/2004 impune condiția ca exercitarea sau continuarea unei proceduri penale să fie efectuată de o autoritate judiciară română competentă, ori potrivit art. 6 Cod penal nici o autoritate judiciară română nu este competentă în acest caz. Art. 110 al. 1 lit. c din aceeași lege, condiționează admisibilitatea cererii de transfer dacă acesta servește unei bune administrări a justiției, ori nu se poate vorbi de o bună administrare a justiției cât timp aceasta nici nu poate fi înfăptuită în România.

Tot referitor la această condiție se pune întrebarea care este interesul bunei administrări a justiției atâta timp cât autoritățile judiciare franceze au început cercetările încă din 2001.

Instanța consideră că soluția legală care ar fi trebuit adoptată de Parchet, având în vedere dispozitiile art. 6 Cod penal, era aceea de neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 10 lit. f Cod procedură penală, întrucât lipsește o condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (inaplicabilitatea principiului universalității legii penale române).

În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, art. 13 C. pen., art. 320/1 C. proc. pen. : Înalta Curte reține că soluționarea cauzei a început sub imperiul legii vechi iar până la soluționarea în fond a cauzei a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, motiv pentru care în mod corect instantț de fond a reținut incidenta dispozițiilor art. 13 C. pen. si art. 3201 C. proc. pen. în cazul inculpatului R.B.A. Este adevarat că legea procesual penală nu retroactivează, este de imediată aplicare, însă dispozițiile art. 3201 C. proc. pen., cu caracter mixt, norma de drept penal regăsindu-se în corpul unei norme de procedură și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții procedurale. 

Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. este o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile putând fi încadrată în categoria normelor de drept penal substanțial, fapt pentru care se impune a se reține incidența art. 13 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Criticile formulate de inculpatul R.B.A. sunt întemeiate sub aspectul greșitei înlăturări a dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. de către instanța de apel, sub acest aspect reținând Înalta Curte că recursul inculpatului este fondat.    Prin Decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că alineatul final al art. 3201 C. proc. pen. este neconstituțional.

  Rezultă din considerentele deciziei că deși legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoașterii vinovăției de către inculpații care au fost trimiși în judecată sub imperiul legii vechi din care, depășind momentul procesual al începerii cercetării judecătorești și până la soluționarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit legii noi, Curtea a hotărât că într-o atare situație este incident principiul legii penale mai favorabile. Se apreciază că în cazul acestor situații tranzitorii trebuie să se țină seama de caracterul mixt al dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanțelor de judecată le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de datele concrete fiecărei spețe în parte.

  Revenind la cauza dedusă judecății reține Înalta Curte că soluționarea cauzei a început sub imperiul legii vechi iar până la soluționarea în fond a cauzei a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, motiv pentru care, în mod corect, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 13 C. pen. și art. 3201 C. proc. pen. în cazul inculpatului R.B.A.

  Este adevărat că legea procesual penală nu retroactivează, este de imediată aplicare, însă dispozițiile art. 3201 C. proc. pen., cu caracter mixt, norma de drept penal regăsindu-se în corpul unei norme de procedură și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții procedurale.

  Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. este o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile putând fi încadrată în categoria normelor de drept penal substanțial, fapt pentru care se impune a se reține incidența art. 13 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.

  Având în vedere cuantumul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte va reține în favoarea inculpatului dispozițiile art. 13 C. pen. și art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. În cazul inculpatului R.B.A., cu consecința reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime.

În materie procesuală penală nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, totuși implicațiile procesuale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii penale mai favorabile (deci, nu e o problemă de lege procesuală mai favorabilă, ci de lege penală mai favorabilă). De exemplu: problema martorilor asistenți la percheziție, care erau întotdeauna obligatorii în vechiul Cod de procedura penala și nu mai sunt în noul Cod de procedura penala. La prima vedere, vechiul CPP era mai favorabil inculpatului (căci oferea mai multe garanții împotriva abuzurilor, prezența martorilor asistenți fiind obligatorie), dar întrucât în procedură problema nu se pune înseamnă că dacă se obține un mandat de percheziție pe vechiul Cod de procedura penala și este executat pe noul Cod de procedura penala, nu este nevoie de martori asistenți.

Un caz deosebit privind aplicarea în timp a legii se întâlnește în situația concursului de legi procesuale, ce intervin când raporturile procesuale cad sub incidența simultană a unei legi generale și a unei legi speciale.

Pentru a rezolva problema privind aplicarea uneia sau alteia dintre legi se aplică următoarele reguli:

1. legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate;

2. legea specială se completează cu legea generală în toate cazurile pe care nu le reglementează

Secțiunea 3. Reglementarea în Noul Cod de procedură penală

În Noul Cod de procedură penală aplicarea legii procesual penale în timp și spațiu este expres prevăzută în art. 13. Acesta va prevede că “legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii. Legea procesuală penală română se aplică actelor efectuate și măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepțiile prevăzute de lege.”

Din interpretarea dispozițiilor legale prevăzute mai sus actelor procesuale și procedurale efectuate potrivit legii în vigoare, li se va aplica adagiul tempus regit actum, adică acestea vor fi valabile și după abrogarea legii procesual penale. În cazul în care, în noua lege de procedură penală care va intra în vigoare, vor exista dispoziții tranzitorii, atunci aceasta se va putea aplica și actelor procesuale sau procedurale efectuate sub imperiul legii vechi sau va putea stipula că anumite prevederi din legea abrogată se vor aplica și actelor realizate sub imperiul noii legi.

De exemplu, regulile de competență din legea anterioară rămân aplicabile în procesele penale în care a intervenit o hotărâre nedefinitivă, chiar dacă legea nouă (sub care se continuă procesul) conține alte prevederi referitoare la competență. Legea de procedură penală intră în vigoare la data publicării. În cazul unor legi procedurale mai complexe se prevede, chiar în cuprinsul legii, un termen de la care intră în vigoare.

Aplicarea legii procesual penale se face în strânsă legătură cu intervenirea unei noi legi penale, în sensul că, în cazul în care o hotărâre de condamnare a rămas definitivă este posibil să intre în vigoare o nouă lege penală în care fapta să nu mai fie prevăzută ca și infracțiune pentru care a fost pronunțată condamnarea. Mai poate exista o variantă, și anume cea în care legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mult mai ușoara decât cea care se execută ori urmează a fi executată, în acest caz aplicându-se mitior lex.

Capitolul 2

Aplicarea legii procesual penale române în spațiu

Secțiunea 1. Considerații generale

Prin aplicarea legii procesual penale sau a oricărei alte legi trebuie să înțelegem îndeplinirea prevederilor legii, executarea sau exercițiul dispozițiilor legii.

Pentru ca legea procesual penală să se aplice întocmai, aceasta trebuie să fie aplicată tuturor cauzelor penale ce se află spre rezolvare în fața organelor judiciare române. Această modalitate de aplicare a legii procesual penale în spațiu, conferă conținut principiului suveranității statului nostru, principiu înscris în art. 1 și 2 din Constituția României: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.”; „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative.”; „Teritoriul României este inalienabil. Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional”.

Această metodă de realizare a legii de procedură penală în spațiu denotă întinderea autorităților normelor legii procesual penale între aceleași coordonate între care se întinde și suveranitatea statului.

De asemeni, trebuie să subliniem faptul că legea procesual penală română reprezintă singura lege care este de fapt în măsură să organizeze desfășurarea activității judiciare penale în așa cum politica statului nostru suveran și independent o cere.

Dacă ar fi să facem o mică comparație între prevederile legii penale și cele procesual penale în ceea ce privește spațiul, trebuie să spunem că la aplicarea legii penale în spațiu se are în vedere locul săvârșirii faptei, în timp ce la aplicarea în spațiu a legii procesual penale se pune cel mai mare accent pe locul unde se desfășoară activitatea procesuală. În ceea ce privește derogarile de la principiul teritorialității legii procesual penale constatăm că justificarea acestora se bazează pe interesele de ordin politico-juridic și sunt reglementate în mod expres.

Conform prevederilor din Legea nr. 224/2006, care modifică Legea nr. 302/2004 referitoare la cooperarea judiciară internațională în materie penală, consemnăm că cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de această lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 se referă la:

extrădare,

predarea în baza unui mandat european de arestare,

transferul de proceduri în materie penală,

recunoașterea și executarea hotărârilor,

transferarea persoanelor condamnate,

asistența judiciară în materie penală,

alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Daca ar fi sa plecam de la prezumția de competență teritorială a statului asupra întregului său teritoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că în ceea ce privește art. 1 al Convenției trebuie să înțelegem faptul că acesta definește o concepție generală a jurisdicției statelor. Explicația ar fi ca orice alte titluri cu care poate fi exercitată o asemenea jurisdicție apar ca excepționale, acestea din urmă necesitând, de fiecare dată, o justificare specială, în funcție de circumstanțele în care s-ar discuta existența jurisdicției statului în cauză.

Mai trebuie adăugat faptul că un stat nu poate să-și exercite jurisdicția pe teritoriul altui stat fără să fi primit consimțământ din partea acestuia , invitație sau măcar consimțământ în ceea ce privește invitația. Astfel, în anumite cazuri, pe care le putem numi excepții, competența teritorială a statelor poate să se bazeze pe elemente neteritoriale, cum ar fi:

acte ale puterii publice a unui stat îndeplinite pe teritoriul altui stat de reprezentanții săi diplomatici și consulari;

activități criminale ale indivizilor în străinătate contra intereselor statului sau ale resortisanților săi;

acte comise pe mare arborând pavilionul statului în cauză sau pe aeronave și nave spațiale înregistrate de el;

crime internaționale care pot atrage o competență universală.

În ceea ce priveste spațiul, legea procesuală penală se aplică pe toată suprafața teritoriului țării noastre. Aceasta nu se aplică pe un teritoriu străin, asa cum nici o lege străină nu se aplică în România.

Privind principiile ce ar trebui aplicate în scopul soluționarii conflictelor de legi în spațiu, s-au conturat mai multe teorii:

Teoria realității

Teoria universalității

Sistemul mixt

Teoria teritorialității absolute

La baza aplicarii normelor procesual penale în spațiu se află principiul teritorialității care exprimă o dublă cerință, corespunzătoare celor două aspecte ale suveranității de stat:

Normele de drept procesual român se aplică numai activității procesual penale desfășurate pe teritoriul român, neavând aplicare în afara acestui teritoriu, prin respectarea suveranității celorlalte state, chiar dacă activitatea judiciară a unui stat străin s-ar răsfrange asupra unui cetățean român,

Activitatea procesual penală se desfășoară pe teritoriul țării noastre numai în temeiul normelor de drept procesual penal român, normele străine neavând aplicare pe teritoriul nostru, prin respecatarea suveranității statului român, chiar dacă activitatea se referă la un cetățean străin.

În ceea ce privește competența teritorială trebuie să precizăm că este acea formă a competenței care repartizează cauzele penale între organe judiciare de același grad, pe linie orizontală, în raport de circumscripțiile teritoriale în care aceste organe își exercită atribuțiile și de localizările speciale arătate de lege.

Domeniul aplicării legii procesual penale în spatiu este guvernat de principiul teritorialității, prin aceasta înțelegând că toate activitățile desfășurate în cadrul procesului penal, activități realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidența legii procesual penale române.

Potrivit principiului teritorialității legii procesual penale, actele procedurale au, în principiu, eficiența juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării lor, acest fapt exprimându-se, în mod obișnuit, prin adagiul “locus regit actum”.

Politica de colaborare în diverse domenii de activitate precum și necesitatea cooperării între state în vederea desfășurării unei lupte eficiente împotriva infractionalității pe plan mondial au determinat crearea unor derogari de la principiul teritorialității legii procesual penale. Pe această linie statul acordă o atenție deosebită lărgirii relațiilor de colaborare cu alte state, participând efectiv la crearea unui cadru legislativ corespunzător.

Așa cum spuneam și mai sus, dacă facem o comparație între prevederile din legea penală și cea procesual penală, în sprijinul nostru vine Codul penal care prevede în art 3-8, principiile după care se aplică legea penală în spațiu și anume teritorialitatea ca regulă și în anumite situații și condiții personalitatea, realitatea și universalitatea legii penale. În schimb, în Codul de procedură penală nu este reglementată aplicarea în spațiu a normelor de drept procesual penal. Dată fiind situația din urmă, consemnăm că, potrivit art. 1 și 3 din Constituție, se aplica principiul teritorialității, potrivit cărora România :

Este un stat național, suveran și independent, este un stat unitar și indivizibil, teritoriul său este inalienabil.

România își exercită propria suveranitate asupra întregului teritoriu.

Un alt aspect important în ceea ce privește aplicarea principiul teritorialității este că acesta decurge din principiul suveranității statului și exprimă două cerințe:

a) activitatea judecătorească ce se efectuează pe teritoriul statului român este valabilă doar în cazul în care se desfășoară în temeiul normelor procesuale române. Astfel, normele străine nu au aplicabilitate pe teritoriul român nici măcar în situația în care activitatea procesuală își produce efectele asupra unui străin.

b) normele de drept procesual penal românesc sunt aplicabile numai în situația activităților procesuale desfășurate pe teritoriul statului român. Acestea nu au aplicabilitate în afara teritoriului statului român, chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui cetățean român.

Cuvântul teritoriu provine din  latinescul  “territorium”, și franțuzescul “territoire”. Din punct de vedere geografic concepul poate fi definit ca întindere de pământ delimitată prin granițele unui stat sau ale unei unități administrative și supusă suveranității statului respectiv.

Cuvântul teritoriu însa, în acest caz nu se referă la o noțiune ce își are înțelesul din punct de vedere geografic, ci din punct de vedere juridic, în sensul că acest concept cuprinde:

întinderea de pământ

apele cuprinse dintre frontierele statului cu subsolul și spațiul aerian,

marea teritorială, mai precis 12 mile de la țărm,cu solul, subsolul și spațiul aerian al acesteia.

Conform prevederilor art. 143 C. pen, în categoria infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării trebuie să fie incluse și infracțiunile săvârșite pe navele și aeronavele aflate sub pavilion românesc. Astfel, pe navele și aeronavele aflate sub pavilion românesc se aplică în mod corespunzător legea procesual penală română.

Nu se pune problema personalității și universalității legii procesuale penale.

În timp ce la aplicarea în spațiu a legii penale se are în vedere locul săvârșirii infracțiunii, la aplicarea legii procesuale penale se are în vedere locul unde se desfășoară activitatea procesuală.

Pornind de la premisa că statul nostru acordă o atenție sporită creării unui număr cât mai mare de colaborări cu alte state, prin menținerea relațiilor cu acestea, menționăm că în vederea realizării unor deziderate de ordin politic, precum și în scopul reprimării criminalității pe plan internațional, de la principiul teritorialității legii procesual penale au fost instituite anumite excepții.

Secțiunea 2. Excepții de la principiul teritorialității legii procesual penale române

Excepțiile de la principiul teritorialității normelor de procedură penală sunt cuprinse în convențiile internaționale privind imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici ai statelor străine sau a altor persoane în dispozițiile legii penale, precum și în normele procesual penale referitoare la asistența juridică internațională în materie penală.

Aceste excepții se referă la mai multe situații:

Comisia rogatorie internațională care se împarte în:

Comisia rogatorie internațională activă

Comisia rogatorie internațională pasivă

Extrateritorialitatea la cererea organului solicitant

Recunoașterea hotărârilor penale pronunțate în străinătate

Extrădarea și mandatul european de arestare

Imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici

Comisia rogatorie internațională în materie penală se ocupă cu delegarea de putere efectuată între două state, ca expresie a suveranității acestora. Definiția comisiei rogatorii internaționale se regăsește în mai multe surse atât indirecte cât și directe, fapt care îi determină un regim juridic complex și variabil, toate acestea fiind în funcție de structurile juridice și geografice puse în aplicare. Dimensiunea sa internațională tinde să devină, însă, preponderentă prin intermediul mecanismelor de cooperare directă între state.

Acest act de procedură reprezintă un instrument foarte important și de asemeni necesar al politicii criminale actuale, întrucât protejează foarte bine ideea suveranității, atât din punctul de vedere judiciar, cât și jurisdicțional.

În esență „comisia rogatorie internațională în materie penală este o cerere adresată prin autoritatea judiciară a unui stat autorității judiciare a unui stat străin, de a îndeplini, în numele său și pe seama sa, o măsură de instrucție”.

Conform prevederilor din Lega nr. 224/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, comisia rogatorie internațională este definită ca fiind acea formă de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare referitoare la un anumit proces penal.

Asistența în materie penală poate implica o relație bilaterală, europeană, pan-europeană sau internațională. Astfel că întreaga complexitate a acestei instituții rezultă din dubla sa natură:

expresia suveranității naționale

mecanismul necesar al cooperării internaționale.

Această dublă natură a comisiei rogatorii internaționale este importantă în egală măsură și se regăsește în ambele forme cunoscute ale comisiei rogatorii internaționale în dreptul penal:

comisia rogatorie internațională activă

comisia rogatorie internațională pasivă.

Comisiiile rogatoriii internaționale active sunt întalnite cel mai des când, la solicitarea organului judiciar român, un act procedural (ascultarea unui martor, spre exemplu) îndeplinit în țară străină, potrivit legii acelei țări, este valabil în fața organelor judiciare române.

Din coroborarea a două articole și anume art. 160 din Legea nr. 302/2004 cu art. 162 din aceeași lege, împreună cu modificările și completările acestora aduse ulterior, comisia rogatorie internațională activă este „acea formă de întrajutorare judiciară internațională care constă în delegarea de putere pe care o autoritate judiciară din România o acordă unei autorități de același fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal care să desfășoare pe un teritoriu străin. În acest fel, actul procedural îndeplinit într-o țară străină în temeiul legii acelei țări este valabil în fața organelor judiciare române”. Putem da ca exemplu situația: într-un proces penal care se desfășoară în România este necesară declarația unui martor, cetățean străin, acesta poate fi ascultat în țara sa de către organele competente, după care declarația luată va fi trimisă organelor judiciare române și folosită ca mijloc de probă în procesul penal.

Comisia rogatorie internațională pasivă. În acest caz statul român va asigura îndeplinirea, în conformitate cu dispozițiile legii române, a comisiilor rogatorii referitoare la o cauză penala, care îi vor fi adresate de către autoritățile judiciare ale statului solicitant. Astfel actele procedurale se îndeplinesc, potrivit dreptului procesual intern român, și își produc efectele pe teritoriul statului străin solicitant.

Extrateritorialitatea la cererea organului solicitant se referă la cererea organului judiciar român datorita careia organul judiciar străin solicitat aplică normele procesual penale române pentru a efectua un act procedural în străinătate.

Recunoașterea hotărârilor penale pronunțate în străinătate. Recunoașterea hotărârilor penale străine se face potrivit prevederilor Legii nr. 302/2004, care abrogă art. 519-521 C. proc. pen., cu modificările și completările aduse de Legea nr. 224/2006. Aceasta poate să fie realizată astfel: dacă un străin solicită acest lucru, pe cale principală, incidentală.

Aceste hotărâri produc efecte pe teritoriul statului nostru, în mod similar cu hotărârile pronunțate de instanțele române numai în cazul în care sunt îndeplinite toate cerințele legale.

Recunoașterea unor acte judiciare străine, efectuate în străinătate după norme juridice procesual penale străine. Prin acte judiciare străine, în sensul prevederilor Legii nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare, înțelegem acele acte efectuate în străinătate în afara unei comisii rogatorii internaționale, putând da ca exemplu un proces-verbal de consemnare a declarației unui martor, dar precizând că acesta a fost ascultat la inițiativa organelor judiciare străine și nu la cererea organelor statului nostru .

Extrădarea este un act de reciprocă asistență judiciară internațională. Este un act juridic-politic de asistență judiciară internațională reciprocă, care constă în remiterea unui infractor de către statul solicitat, pe teritoriul căruia acesta se află, statului solicitant în vederea urmăririi penale, judecării sau executării pedepsei aplicate, în funcție de caz. Extrădarea este reglementată, în prezent, de Legea nr. 302/2004 (care a abrogat Legea nr. 296/2001), cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 224/2006, impusă de necesitatea corelării vechii legislații cu principiul consacrat în art. 19 alin. (3) din Constituție în care se prevede expres că „extrădarea se hotărăște de justiție".

Extrădarea îmbracă două forme:

Activă

Pasivă.

În ceea ce privește extrădarea activă este important de menționat că se numește extrădare activă inițiativa sau cererea unui stat făcută către un alt stat, cu scopul de a-i preda un anume infractor pe teritoriul acelui stat.

Extrădarea pasivă reprezintă o activitatedesfășurată de către organele judiciare ale statului care a fost solicitat, cu scopul predării infractorului care face obiectul extrădării.

Normele extrădării prevăzute de către legea specială au un caracter subsidiar, deoarece se aplică numai în cazul în care nu sunt prevăzute alte norme în convențiile internaționale sau pe bază de reciprocitate. Astfel, în privința preeminenței dreptului internațional, se dispune că prezenta lege se aplică numai în baza și pentru executarea normelor interesând extrădarea, cuprinse în convențiile internaționale la care România este parte, pe care le completează în situațiile nereglementate. În absența unei convenții internaționale prezenta lege reprezintă dreptul comun în materie, aplicabil de statul român în virtutea curtoaziei internaționale, sub garanția reciprocității. Dacă vreunul dintre statele solicitante invocă aplicarea unor reglementări diferite de cele din prezenta lege, acestea pot fi avute în vedere numai în limitele stabilite prin declarația de reciprocitate.

Imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici. În acest caz legea procesual penală română nu se aplică persoanelor ce săvârșesc infracțiuni în statul în care își au reședința. Excepția de la principiul teritorialității o face faptul că legea procesual penală română nu se va aplica în cazul în care un reprezentant diplomatic va săvârși vreo infracțiune pe teritoriul statului nostru.

Așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, imunitatea de jurisdictie a reprezentanților diplomatici este prevăzută în Convenția O.N.U., și a fost extinsă în parte și la personalul consular privind relațiile consulare încheiată la Viena în 1963) și prin convenții consulare bilaterale ale statului nostru.

Un exemplu clar de aplicare a legii procesual penale în spatiu ni-l oferă speța de mai jos: un taxi în care se afla Teo Peter a fost lovit, la intersecția dintre strada Polonă și bulevardul Dacia, de un jeep condus de pușcașul marin american Christopher Van Goethem, care lucra la ambasada Statelor Unite. Van Goethem a trecut pe roșu, însă din cauză că beneficia de imunitate diplomatică s-a putut întoarce în Statele Unite imediat după producerea accidentului. El a dat socoteală în fața unei curți marțiale, însă a scăpat doar cu o mustrare scrisă, fiind declarant nevinovat de omor prin imprudență.

Capitolul III

Aplicarea legii procesual penale în timp

Secțiunea 1. Considerații generale

Aplicarea legii de procedură penală converge realizării scopului procesului penal anume constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a infractorilor, cu respectarea granițelor procesuale prevăzute de lege. La aplicarea în timp a normelor procesual penale nu este importantă data săvârșirii infracțiunii, motiv pentru care nici nu se ia în considerare, ci va avea importanță data la care se efectuează un anumit act sau se ia o anumită măsură procesuală sau procedurală.

În ceea ce privește intrarea în vigoare a legii procesual penale, și în general a legilor din țara noastră, specificăm că se face, conform art. 78 din Constituție, prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, aceasta întrând în vigoare la 3 zile de la publicarea acesteia sau la o data precizată în textul ei. Intrarea în vigoare ulterior intervine datorita faptului că este nevoie de o perioadă de timp pentru a cunoaște, a organiza și pregăti aplicarea acesteia.

O astfel de modalitate de intrare în vigoare a fost folosit și în cazul actualului Cod de procedură penală, care a fost adoptat în ziua de 12 noiembrie 1968 și a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1969.

Activitatea legii de procedură penală se bazează pe capacitatea ei de a fi eficientă pe perioada de timp în care este în vigoare. Aceasta se consideră eficientă doar prin comparație cu actele procesuale și procedurile efectuate în intervalul de timp cuprins între intrarea și ieșirea din vigoare la legii respective. La fel ca și în cazul oricărei norme juridice, și în privința legilor de procedură penală este aplicată regula generală: ”tempus regit actum”, care spune că dispozițiile procedurale sunt de imediată aplicare. Aplicarea normelor procesual penale în timp este guvernată de regula activității. Această regulă este aplicabilă tuturor normelor juridice, nu numai celor de procedură, fiind consacrată explicit în Constituția României, în art. 15 alin. (2) care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile. Spre deosebire de legea penală substanțială, legea procesuală, în principiu, nu poate fi retroactivă ori ultraactivă, decât în mod cu totul excepțional.

Legea procesuală penală ultraactivează în două cazuri:

1. când se referă la căi de atac și termen;

2. când s-a dat o hotărâre de către instanța competentă să judece în primă instanță și apoi intervine, până la judecarea apelului, o nouă normă care prevede o altă instanță să judece în primă instanță.In acest caz noua normă nu se aplică în cauză și astfel competența se va determina după vechea lege scoasă din vigoare și care ultractivează;

Pentru aceleași motive, termenele sunt cele hotărâte de legea în vigoare la data când au început să curgă. Nu au caracter retroactiv și nici ultraactiv legile întâlnite doar în situații tranzitorii (acele momente când se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi și când pe rolul organelor judiciare se găsesc spre soluționare numeroase cauze).

Deasemeni, în materie procesuală nu se pune problema aplicării legii mai favorabile (regula mitior lex), nefiind posibilă aplicarea unei alte legi de procedură, decât aceea activă în momentul in care a fost efectuata activitatea. Motivul este acela că legea procedurală își menține caracterul activ și în situațiile în care pe parcursul desfășurării procesului penal se succed mai multe legi penale intermediare.

Luând în calcul toate aceste considerente în continuare nu considerăm corectă opinia potrivit căreia, în privința condițiilor de admisibilitate ale liberării provizorii, nu sunt incidente prevederile art. 13 C. pen., cu privire la aplicarea legii penale mai favorabilă în privința limitei superioare a pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Norma procesuală penală retroactivează în momentul în care nu mai conține condițiile de formalitate prevăzute de legea veche și care nu sunt respectate cu ocazia efectuării unui act procedural. În această situație, deși actul era nul prin prisma condițiilor existente în legea veche, el devine valabil sub legea nouă care, aplicată unui act deja efectuat, retroactivează.

Legea procesuală penală are caracter retroactiv și în cazul unei legi de intrepretare, dar în acest caz retroactivitatea nu se observă din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege de interpretare se consideră corp comun cu legea interpretată și se aplică din momentul intrării în vigoare a legii interpretate.

Pentru a rezolva problema privind aplicarea uneia sau alteia dintre legi se aplică următoarele reguli:

1. legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate;

2. legea specială se completează cu legea generală în toate cazurile pe care nu le reglementează.

Ieșirea din vigoare a legii procesual penale este disciplinată de tehnică juridică general aplicabilă actelor normative. Sub acest aspect distingem două situații:

Când durata în timp este limitată, în cazul legilor temporare, legea iese din vigoare prin ajungerea sa la termen,

Când durata în timp nu este limitată, caz în care se face prin abrogare.

Secțiunea 2. Principiul activității normelor procesual penale

Pornind de la premisa că nevoile unei apărări sociale împotriva celor ce săvârșesc infracțiuni sunt exprimate cel mai bine în legea procesual penală în vigoare, în domeniul aplicării acesteia s-a consacrat principiul activității.

Aplicarea normelor procesual penale în timp se bazează în principal pe regula activității. Această regulă este aplicabilă tuturor normelor juridice, nu numai celor de procedură, fiind consacrată explicit în Constituția României, în art. 15 alin. (2) care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.

Conform regulii activității, legea procesual penală se aplică în mod strict și imediat. Activitatea normelor procesual penale se referă la momentul intrării în vigoare până în momentul ieșirii din vigoare, conform principiului tempus regit actum. Așadar, în cazul în care procesul penal a început și s-a desfășurat pe baza guvernării din partea unei singure legi procesuale, toate activitățile procesuale și procedurale se desfășoară conform prevederilor acestei legi.

Spunem că legea procesual penală este de imediată aplicare deoarece absolut toate toate activitățile procesuale se vor desfășura numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului.

În ceea ce privește regula „tempus regit actum” trebuie precizat faptul că, datorită generalității de aplicare, are sub guvernare totalitatea actelor și lucrărilor ce se realizează în cauza penală și nu are importanță sub incidența cărei legi a fost desfășurat: cea anterioară sau cea actuală.

Spre deosebire de legea penală, la aplicarea în timp a normelor de procedură penală, nu se ia în considerare data săvârșirii infracțiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă este vorba de cauze începute anterior intrării în vigoare a legii procesual penale.

Legea procesuală este ultraactiva în situația în care unele dispoziții din legea anterioară se aplică în continuare și în legea nouă. Dacă ar fi să ne referim la ultraactivitatea legii procesual penale înainte de intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991, în materie de competență, căi de atac și termene, prin dispozițiile tranzitorii ale unor legi noi a fost admisă ultraactivitatea legii vechi. De exemplu, art. 303 din Legea nr. 31/1368 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală prevedea că atunci când într-o cauză penală nu se pronunțase o hotărâre judecătorească și a intervenit o lege de procedură care prevede o altă competență, nu se aplică norma nouă în cauză, ci competența se determină tot dupa legea anterioara. Tot legea de procedură veche se aplică și în cazul desființării dreptului la o cale de atac ori în privința termenelor de procedură penală.

Din principiul activității normelor procesual penale reținem trei consecințe esențiale:

efectuarea tuturor actelor procesuale și procedurale în conformitate cu legea în vigoare;

recunoașterea ca valabilă a actelor de procedură penală efectuate anterior intrării în vigoare a legii. În acest sens, în practica judiciară mai veche s-a statuat că este considerată legală sesizarea instanței făcută prin plângere prealabilă pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 C.pen., dacă sesizarea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1973, cu toate că în lumina acestei legi, pentru această infracțiune sesizarea instanței se face prin rechizitoriu;

lipsirea de efect, după momentul abrogării, a unei legi procesual penale ieșite din vigoare, chiar și în situația în care privește o cauză penală pornită sub imperiul ei. În acest caz, în practica judiciară s-a decis că atunci când modificarea legii privind compunerea completului de judecată a intervenit între închiderea dezbaterilor și pronunțarea hotărârii, instanța nu mai poate soluționa cauza în compunerea prevăzută de legea care a ieșit din vigoare, fiind necesară reluarea dezbaterilor în fața completului alcătuit potrivit noii legi.

Secțiunea 3. Situații tranzitorii și dispoziții tranzitorii

Situatiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi vechi la aplicarea altei legi noi. Mai amănunțit, în momentul în care se realizează niște modificări de reglementare în materie procesual penală există, în cele mai multe cazuri, cauze penale în curs de urmărire și judecată, în situatia în care au fost săvârșite infracțiuni înainte de intrarea în vigoare a noii legi, se poate întâmpla ca urmărirea să înceapă după această dată.

În rezolvarea optima a situațiilor tranzitorii trebuie să ținem cont de câteva reguli:

prin intermediul acestora se realizeaza o conciliere intre principiile activitatii legii si operativitatii procesului penal, pe de o parte, si ocrotirea drepturilor si intereselor legitime ale partilor, pe de alta parte.

norma de procedură penală nu se aplică actelor și lucrărilor realizate conform dispozițiilor legii anterioare.

norma nouă de procedură penală se aplică tuturor actelor și măsurilor procesuale și procedurale ce se efectuează după intrarea ei în vigoare indiferent dacă procesul a fost pornit sub imperiul normei veche sau sub imperiul normei noi.

În ceea ce privește definiția dispozițiilor tranzitorii spunem că acestea sunt norme juridice prin care se reglementează trecerea de la o lege veche la una nouă. Dispozițiile tranzitorii pot fi cuprinse în conținutul legii noi, dar există și situații în care, din cauza întinderii sau a importanței pe care o prezintă noua lege, să fie introduse într-o lege aparte.

Prin reglementările pe care le conțin, dispozițiile tranzitorii au un conținut sui generis în raport cu celelalte acte normative care sunt adoptate, în mod obișnuit, în materie procesual penală.

Sub acest aspect, se cuvine a fi relevat faptul că, prin dispozițiile tranzitorii, se realizează o conciliere între principiile activității legii și operativitățile procesului penal, pe de o parte, și ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, pe de altă parte .

Conform reglementărilor Legii nr. 45/1993, dispozițiile tranzitorii particulare cele mai importante sunt:

situațiile în care încă nu s-a terminat urmărirea penală, la data intrării în vigoare a legii de modificare a Codului de procedură penală, sunt supuse dispozițiilor acesteia;

actele și lucrările realizate conform prevederilor legii vechi, până la intrarea în vigoare a noului Cod, rămân în continuare valabile.

În ceea ce privește instanța militară, cauzele ce încă nu au fost soluționate, la data intrării în vigoare a noii legi, vor continua să fie judecate de instanțele militare, conform prevederilor legii anterioare.

De asemenea, în dispozițiile tranzitorii s-a permis, ca în mod excepțional, având ca scop menținerea calității de a fi eficace în ceea ce privește rezolvarea situațiilor ce încă nu s-au soluționat la data apariției Noului Cod de procedură penală.

În ceea ce privește ultraactivarea dispozițiilor tranzitorii, în noul Cod de procedură penală există prevederi pozitive. Astfel că „Hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor”.

Reglementări similare există și în Legea nr. 356/2006 (art. III). Astfel, se prevede că dosarele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată, la parchetele ori instanțele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competența parchetelor sau instanțelor civile, vor continua să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanțele militare.

Existența acestor numeroase dispoziții tranzitorii este explicabilă datorită faptului că în Codul de procedură penală lipsesc dispoziții tranzitorii în ceea ce privește aplicarea legii procesual penale în timp și caracterul particular afectat fiecarei legi. În ceea ce privește caracterul particular trebuie să menționăm că pare a fi eronat datorită faptului că dispozițiile din Legea 31/1968 nu pot îmbrăca haina unor norme de aplicațiune generală, care ar fi incidente în cazul oricărei succesiuni de legi penale procesuale, aceste dispoziții tranzitorii fiind destinate să precizeze modul de aplicare a unei anumite legi, în acest caz a Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

Tot în sensul trecerii de la o lege veche la alta trebuie să spunem că, potrivit prevederilor Legii nr. 356/ 2006 :

dosarele care se află în urmărire penală sau de judecată, la parchetele sau instanțele militare, la data intrării în vigoare a legii noi, vor continua să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanțele militare

actele și lucrările efectuate pe baza reglementarilor legii anterioare, până la data intrării în vigoare a actualei legi, rămân valabile

cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noii legi vor continua să fie judecate de instanțele competente

cauzele aflate în curs de urmărire penală la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi urmărite de organele de urmărire penală competente

în caz de admitere a apelului sau recursului, dacă se dispune desființarea sau, după caz, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, aceasta se va judeca de instanța competentă, potrivit acestei legi.

Pe baza acestor dispoziții tranzitorii enumerate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat și anume, modificările aduse de Legea nr. 356/2006, în materia arestării preventive prevăzute de art. 148 C. proc. pen., referitor la situațiile și cazurile în care se dispune arestarea preventivă, sunt aplicabile în mod imediat, indiferent de stadiul în care se află procesul în cauză.

Ținându-se cont de faptul că hotărârile pronunțate în o parte din cauze nu mai sunt supuse căii de atac a apelului în practica judiciară s-a ajuns la realizarea unui set de reguli:

a) în situația în care cauza se află în curs de judecată și nu a fost pronunțată o hotărâre, se aplică legea nouă și este supusă numai recursului;

b) în situația în care s-a pronunțat o hotărâre în primă instanță până la intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006, hotărârea astfel pronunțată este supusă apelului și recursului;

c) când hotărârea a fost atacată cu apel la instanța competentă, anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 356/2006, iar prin această nouă lege apelul a fost desființat, instanța sesizată va continua să judece apelul, potrivit legii vechi, iar decizia va fi supusă recursului, tot potrivit legii vechi;

d) în cauzele în care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească asupra fondului cauzei, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, împotriva căreia a fost exrcitat și soluționat apelul, iar în prezent cauza se află în recurs și până la pronunțarea unei decizii definitive a intrat în vigoare Legea nr. 356/2006, recursul va fi examinat și judecat potrivit dispozițiilor legii vechi, inclusiv sub aspectul temeiurilor de casare invocate sau identificate din oficiu;

e) în cauzele în care hotărârea este casată cu trimitere spre rejudecare, instanța competentă va judeca și soluționa cauza, potrivit legii noi.

Un exemplu clar de aplicare a legii procesual penale în timp ni-l oferă speța următoare: ”A este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă agravată (art. 215 alin. 3, alin. 5 C.pen.). La data de 01.01.2006 apărătorul lui A solicită organului de urmărire penală în baza art. 172 (forma anterioară Legii nr. 356/2006) încunoștințarea cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală în vederea exercitării dreptului de a asista la efectuarea acestora. În pofida acestei solicitări, organul de urmărire penală nu-și îndeplinește obligația de încunoștințare a apărătorului lui A și, în absența acestuia, a procedat la audierea a trei martori.
La data de 01.09.2006 A este trimis în judecată. La primul termen de judecată, în data de 10.09.2006, apărătorul lui A solicită instanței aplicarea art. 64 alin. 2 și invalidarea declarațiilor celor trei martori, arătând că probele au fost obținute în mod nelegal. Luând cuvântul, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, potrivit modificărilor aduse art. 172 prin Legea nr. 356/2006, apărătorul inculpatului nu mai are dreptul să participe la efectuarea oricăror acte de urmărire penală și, în consecință, în baza normelor În vigoare, declarațiile celor trei martori nu mai sunt obținute în mod ilegal.

Soluția instanței în raport cu aplicarea în timp a normelor de procedură penală este cea de mai jos. Regula în funcție de care se face aplicarea în timp a normelor de procedură penală este aceea a imediatei aplicări (tempus regit actum). În virtutea ei, actele de procedură sunt guvernate doar de legea în vigoare în momentul efectuării lor. Totuși, neîndeplinirea obligației de încunoștințare a apărătorului lui A nu mai este ilegală la data de 01.09.2006, chiar dacă a fost în temeiul art. 172, întrucât intervine o ipoteză de retroactivitate: actul anulabil sub legea veche devine valabil sub legea nouă dacă aceasta nu mai conține condiția neîndeplinită cu ocazia efectuării acestui act (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 31/1968).

Concluzii

Prezenta lucrare a scos în evidență metodele de aplicare a legii procesual penale. În prima fază am vorbit despre dreptul procesual penal care are ca obiect însuși procesul penal. Definit procesul penal ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Pe parcurs am observat că trăsăturile procesului penal sunt foarte importante în stabilirea fazelor acestuia. Trebuie însă să menționam că spre deosebire de procesul civil, care are un caracter unitar și care de la început și până la sfârșit se desfășoară în fața instanței de judecată, procesul penal este împărțit în mai multe faze în care se regăsesc anumite categorii de organe specifice procesului penal, enumerate și explicate în capitolul I al lucrării.

Concluzionăm astfel, din cele enumerate mai sus, că procesul penal reprezintă o activitatea reglementată prin lege, realizată prin intermediul organelor competente, cu participarea părților și a altor persoane, ce are ca scop constatarea la timp și în mod complet și amănunțit a faptelor ce constituie infracțiuni și al pedepsiri în mod cât mai corect a infracțiunilor, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită conform și în functie de vinovăția sa și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală pentru anumite fapte pe care nu le-a săvârșit, urmărindu-se astfel în mod evident respectarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia și prevenirea comiterii infracțiunilor.

Un aspect primordial al lucrarii a fost aplicarea legii procesual penală în timp și spațiu. Pentru ca legea procesual penală să se aplice întocmai, aceasta trebuie să fie aplicată tuturor cauzelor penale ce se află spre rezolvare în fața organelor judiciare române. Această modalitate de aplicare a legii procesual penale în spațiu, conferă conținut principiului suveranității statului nostru, principiu înscris în art. 1 și 2 din Constituția României: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil..”„Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative…”„Teritoriul României este inalienabil. Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional”

Acest tip de metodă de realizare a legii de procedura penală în spațiu denotă întinderea autorităților normelor legii procesual penale între aceleași coordonate între care se întinde și suveranitatea statului.

Mai trebuie adăugat faptul că un stat nu poate să-și exercite jurisdicția pe teritoriul altui stat fără să fi primit consimțământ din partea acestuia, invitație sau măcar consimțământ în ceea ce privește invitația. Principiul folosit este principiul teritorialității legii procesual penale.

În privința aplicarii legii procesual penale în timp nu se ține cont de data săvârșirii infracțiunii, ci de data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. Putem găsi însă și anumite excepții, cum ar fi ca legea procesuală penală poate fi retroactivă, iar în altele, ultraactivă. Aceasta reprezintă realizarea scopului procesului penal și anume constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a infractorilor cu respectarea granițelor procesuale prevăzute de lege.

Aplicarea normelor procesual penale în timp se bazează în principal pe regula activității. Conform regulii activitatii, legea procesual penală se aplică în mod strict și imediat. Activitatea normelor procesual penale se referă la momentul intrării în vigoare până în momentul ieșirii din vigoare, conform principiului tempus regit actum.

În final am efectuat o comparație între aplicarea normelor procesual penale și aplicarea normelor penale în Romania. Astfel am consemnat că între prevederile legii penale și cele procesual penale în ceea ce privește spațiul, trebuie să spunem că la aplicarea legii penale în spatiu se are în vedere locul săvârșirii faptei, în timp ce la aplicarea în spațiu a legii procesual-penale se pune cel mai mare accent pe locul unde se desfășoară activitatea procesuală.

La aplicarea în timp a normei procesual penale nu se ține cont de data săvârșirii infracțiunii, ci de data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. Din perspectiva dreptului penal timpul este considerat a fi o coordonata a evenimentelor pe care le datează și poate care poate fi măsurat.

Prin urmare aplicarea legii procesual penale se face în strânsă legătură cu intervenirea unei noi legi penale.

BIBLIOGRAFIE

1 Mauale, cărți universitare, monografii

Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979

Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol. II, Ed. Paideia, Bucuresti, 1999

E.Molcut, Drept privat roman. Terminologie juridical romana, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Ion Neagu, Tratat de procedura penala, ed. Pro, Bucuresti, 1997

Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea generala, Ed. Universul juridic, 2013

Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Nationala, Cluj, 1946

C.Barbu, Aplicarea legii penale in spatiu si timp, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972

G. Antoniu, C.Bulai, Dictionar de drept penal si procedura penala, cuprinde inclusive termenii din Noul Cod penal si Noul cod de procedura penala, Ed. Hamangiu, 2011

Grigore Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generala, Ed. Cugetarea, Iasi, 1996

V. Ramureanu, aplicarea normelor procesual penale in spatiu, R.R.D. nr. 1/1975, p 82.

Ion Neagu, Tratat de procedura penala, Partea generala, U.J., Bucuresti, 2013

Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Anutoiu, Costica Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stanoiu, Explicatii teoretice ale Codului de procedura pemana roman. Partea generala, vol. 1, Ed.Academiei , Bucuresti, 1975.

Grigore Gr. Theodoru, Drept procesual penal roman, Partea generala, vol. I, Universitatea “Al.I.Cuza” , Facultatea de drept, Iasi 1974

Gh. Mateut, Procedura penala, Partea generala, vol I, Ed. Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1997.

S.Kahane, Stuatiile tranzitorii in succesiunea legilor de procedura penala, in R.R.D, nr. 6/1967, pp. 48-58

D.Pavel, Norme tranzitorii privind punerea in aplicare a Codului penal si a Codului de procedura penala, in R.R.D, nr 1/1969, pp.23-24.

Constantin Barbu, Aplicarea legii penale in spatiu sit imp, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972

Dr. Florean Ivan, Aplicarea legii penale in timp, Ed. Lumia Lex, 2000

Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007.

Anastasiu Crisu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012