Comparatie Intre Administratia Publica Locala Dintre Doua Tari
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_606408_1 ===
CUPRINS
Introducere
Administrația publică locală în Portugalia
Organizarea administrației publice locale în Franța
Concluzii
Bibliografie
Administrația publică locală în Portugalia
O administrație profesionistă și eficientă este un instrument necesar nu doar pentru a dezvolta politici și a elabora legi, ci și pentru a le implementa și a gestiona cu rezultate cât mai bune sistemele reglementate de aceste legi. Prin urmare, investițiile în administrație, atât în termeni financiari, cât și ca eforturi de modernizare, sunt indispensabile în cazul în care se urmărește progresul pe termen lung al unei țări.
Portugalia este un membru vechi al UE fiind multă vreme un sistem politic centralizat nu doar în privința sistemului legislativ, ci și în ceea ce privește întregul său sistem de administrație publică. Rezultatul a fost acela că autoritățile centrale au păstrat majoritatea puterilor pentru ele și au administrat țara de la Lisabona. Guvernele locale au fost și continuă să fie subdezvoltate și pasive.
În afara de insulele Azores și Madeira, țara este divizată în 18 districte, fiecare fiind condus de un guvernator numit de Ministrul Administrației. Macao, fostul teritoriu dependent, a revenit Chinei în decembrie 1999. Aceste 18 districte (fiecare denumit după capitala sa) reprezintă nivelul intermediar situat între guvernul național și conducerea locală.
Portugalia nu este un stat federal, iar districtele nu au puteri legislative și nu funcționează ca organisme administrative. În consecință, majoritatea activităților guvernului sunt efectuate de către ministere în cadrul diviziunilor teritoriale stabilite care nu corespund neapărat cu districtele.
Constituția în vigoare (modificată ultima dată în 2004) prevede descentralizarea administrativă și apreciază ca fiind utilă o reorganizare teritorială viitoare.
Insulele Azore și Madeira un statut de regiuni autonome conform Constituției (Azore se bucură de acest statut din 1980, iar Madeira din 1976) care le garantează un număr de privilegii, cum ar fi puterea de a legifera în domenii specifice lor, de a implementa legi, de a colecta impozite, de a supraveghea instituțiile publice locale și de a participa la elaborarea acordurilor internaționale care le afectează.
Guvernul național este reprezentat în aceste zone de un ministru al republicii care activează similar președintelui țării.
Acesta are drept de veto, exact ca un președinte. Dacă instituțiile care conduc regiunea încalcă prevederile Constituției, acestea pot fi dizolvate de către președintele Portugaliei.
Fiecare regiune autonomă are o adunare legislativă aleasă pentru patru ani.
Metoda d’Hondt este folosită pentru a determina rezultatele votului. Un președinte conduce guvernul regional compus din secretari regionali care reflectă poziționarea partidelor în adunarea regională. Acest guvern este responsabil politic în fața adunării regionale în aceeași manieră în care guvernul național este responsabil în fața Adunării Republicii.
Printre alte competențe, adunarea regională are dreptul de a iniția legislație, de a analiza bugetul guvernului regional și de a vota moțiuni de cenzură. Un guvern regional are puteri similare cu cele ale guvernului național, iar membrii săi conduc un număr de secretariate regionale care corespund ministerelor din Portugalia continentală.
Organizarea administrației publice locale în Franța
În ceea ce privește sistemul administrativ francez, acesta este unul unitar, însã începând cu anii ’70 se poate vorbi despre ideea de descentralizare și de deconcentrare a sistemului administrativ, cele douã concepții aplicându-se prin regulamentele regionale și municipale din anii 1983, 1972 și 1992.
Administrația publicã teritorialã a Franței este alcãtuitã din regiuni, comune, departamente și arondismente.
Regiunea are ca bazã legalã Legea 72-619 din iulie 1972, lege ce îi conferã regiunii statutul de colectivitate teritorialã. Liderii regiunilor sunt consilierii regionali, aleși pentru un mandat de șase ani. Competențele consilierilor regionali vizeazã administrarea bugetului, administrarea personalului și preocuparea asupra politicii regionale punând accent pe dezvoltarea economicã și socialã a teritoriului în care își desfãșoarã activitatea. Scopul regiunilor este acela de a menține legãturile între celelalte niveluri, respectiv, între stat și departamente și între stat și comune.
Departamentul este structura administrativã care activeazã in domeniul social, scopul sãu fiind acela de a soluționa probleme de interes comunal sau intercomunal. Totodata, departamentul are ca atribuție principalã administrarea politicii guvernamentale. Ȋn fruntea departamentelor se aflã un Consiliu general, desemnat pe un mandat de șase ani prin sufragiu direct și universal.
Comuna reprezintã cel de al treilea nivel al administrației locale franceze, fiind reglementatã de articolul 34 și de articolul 72 din Legea Fundamentalã a Franței. Ȋn aceste douã articole se precizeazã faptul cã acest organ este capabil sã se administreze în mod liber, prin intermediul consilierilor din cadrul acestor comune. Comunele dețin competențã generalã asupra activitãților sãvârșite. Conducerea comunelor se realizeazã de cãtre douã autoritãți și anume: de cãtre consiliul municipal și de cãtre primar. Comunele pot fi de douã tipuri, și anume comune rurale sau comune urbane.
Cooperarea intercomunalã reprezintã acțiunea de a evita disiparea comunelor prin fuziunea aceestora. Legea asupra administrației teritoriale prevede cinci forme de stimulare a intercomunalitãții, și anume: sindicatul, districtul, comunitatea urbanã, comunitatea de comune și comunitatea orașelor. Sindicatul intercomunal oferã posibilitatea comunelor învecinate sã distribuie costurile serviciilor.
Districtul are rolul de a garanta comunelor unele servicii și totodatã districtul are avantajul de a avea propria fiscalitate. Comunitatea urbanã are drept scop regruparea comunelor în aglomerații care depãșesc 50.000 de locuitori, deținând competențe în domeniul amenajãrii, echipãrii sau a dezvoltãrii economice. Ultimele douã comunitãți, cea a comunelor și cea a orașelor trebuie sã-și desfãșoare competențele doar în materie de dezvoltare economicã și amenajare a spațiului.
Reglementãrile valabile în cazul funcționarilor publici francezi sunt stipulate în codul special adoptat pentru aceastã categorie de personal. Activitãtile funcționarilor publici sunt orientate spre a satisface necesitãțile contribuabililor, spre a facilita accesul cetãțenului la serviciile publice.
Relația de colaborare și de consultare, importanța pe care o reprezintã aparatul administrativ în cadrul activitãții administraței publice franceze, pot fi observate prin existența personalului administrativ ca participant efectiv în procesul de elaborarea a reformelor administrative.
Tradiția privind reglementarea funcției publice o regãsim în toate țãrile europene, însã aceasta nu trebuie a fi confundatã cu existența unui statut general al funcției publice. Termenul de statut provine din cuvântul latin „statutum”, ce fãcea referire la un ansamblu de norme juridice ce includ voința statului de a reglementa o anumitã categorie de raporturi sociale ori instituții juridice.
Tradițiile franceze privind funcția publicã dateazã încã dinaintea Revoluției din 1789, însã primul statut al funcției publice a fost adoptat în anul 1946.
Ca regulã generalã în ceea ce privește administrația publicã a fiecãrui stat din Uniunea Europeanã, cadrul juridic al acestei sfere este stabilit prin constituțiile respectivelor state, documente ce stipuleazã dispoziții generale asupra administrației publice, sau prin acte normative adoptate de instituțiile fiecãrui stat în parte. Dimensiunea juridicã a funcției publice are în vedere o sferã largã de dispoziții ce cuprinde aspecte legate de statutul legal al funcționerilor publici, drepturile și obligațiile acestora, modalitatea de selectare și recrutare a acestora, mobilitatea funcționarilor publici, etc.
Baza legalã a spațiului administrativ francez este constituitã din regulile generale ce privesc domeniul funcției publice, dar și din alte acte legale care specificã poziția juridicã a funcționarilor în stat, funcția publicã teritorialã și funcția publicã spitaliceascã.
De exemplu, în Franța existã legea LARA „Loi sur l’amelioration des realtions entre l’administration et les administres”, care recunoaște dreptul cetãțenilor de a solicita informații, însã acest drept al cetãțenilor poate fi refuzat conform articolului 6 al respectivei legi, în condițiile în care solicitãrile respective „aduc atingere securitãții statului ori administrației publice”.
Domeniul public francez este format din cele patru legi amintite ale serviciului public, ansamblul format de acestea reprezentând statutul general de reglementare al funcției publice cu privire la drepturile și obligațiile funcționarilor publici aplicabile tuturor funcționarilor publici (Legea 83-634), prevederile statutare valabile doar în domeniul funcțiilor de stat (Legea 84-16), dispozițiile aplicabile reprezentanților colectivitãților teritoriale (Legea 84-53) ori cu privire la dispozițiile valabile pentru reprezentanții funcțiilor publice medico-sociale (Legea 86-33). Aceste patru legi formeazã Statutul General al funcționarilor publici francezi.
Conținutul statutului este dat de stipularea drepturilor, libertãților și îndatoririlor funcționarilor publici din Franța, sfera funcționarilor publici francezi fiind clasificatã în trei categorii ale domeniului public ( funcția publicã de stat, funcția publicã spitaliceascã și funcția publicã teritorialã).
Acest act are aplicabilitate pentru toți funcționarii publici francezi, și conține drepturile și obligațiile acestora. Toate reglementãrile ce au ca obiect funcția publicã sunt incluse în acest Statut. Stipulãrile din acest act conțin detalii în ceea ce privește clasificarea funcțiilor publice, planul de carierã al funcționarilor publici, promovarea sau evaluarea acestora.
Formarea profesionalã a funcționarilor publici francezi este reglementatã din punct de vedere legal, realizâdu-se distincția între formarea profesionalã internã și pregãtirea pentru examene în vederea avansãrii într-o categorie superioarã, schimbãrii profesiei sau carierei.
Un alt act juridic care reglementeazã funcția publicã în Franța este Constituția Franței, în al cãrei text gãsim reglementãri prin care se stabilește faptul cã garanțiile fundamentale ale funcționarilor civili sau militari se acordã prin legi speciale
Putem afirma faptul cã funcțiile publice din teritoriul Franței sunt reglementate de douã tipuri de legi:
Textele legislative adoptate în anii 1983-1984, amintite anterior, care pun bazele reglementãrilor asupra legislației care determinã garanțiile, obligațiile și principiile fundamentale aplicabile funcției publice franceze;
Textele legislative care reglementeazã regulile speciale aplicabile funcției publice franceze. Acestea fac referire la ocuparea locurilor de muncã din aria funcției publice, mobilitatea sau descentralizarea personalului administrativ francez.
În Franța, principalul text legislativ care se aplicã organizãrii planului de carierã al funcționarilor publici este Statutul General al Serviciului Public, acesta fiind valabil pentru toți funcționarii din sistemul public.
Reglementãrile statutului prezintã drepturile și obligațiile ce revin funcționarilor publici francezi. Notificarea posturilor vacante din domeniul public se face prin publicarea în luna decembrie a anului precedent un calendar provizoriu pentru a informa publicul despre viitoarele misiuni de recrutare în acest domeniu. Definitivarea planului de recrutare a anului respectiv se va realiza prin publicarea datelor stabilite în Monitorul Oficial al Franței.
În sistemul administrativ francez, recrutarea funcționarilor publici se realizeazã în urma organizãrii unui concurs. Modalitatea de recrutarea este fundamentatã de douã principii care se completeazã reciproc. Principiile respective fac referire la egalitatea de șanse în accesul la funcția publicã, precum și la competența necesarã accederii la o asemenea funcție. Ȋn sistemul administrativ francofon existã distincția clarã între sectorul public și cel privat, prin relațiile de angajare în cadrul acestor sectoare, dar și prin faptul cã funcționarii publici se bucurã de un statut de drept public.
Conform Statutului funcționarilor publici din Franța, în sistemul administrativ francofon existã trei tipuri de funcții publice: funcțiile publice de stat, funcțiile publice teritoriale și funcțiile publice spitalicești. Fiecare tip de funcție publicã are o anumitã categorie de concurs pentru a accede în funcția publicã.
CONCLUZII
Administrația publicã a fiecãrui stat analizat în aceastã lucrare, cuprinde organismele direct subordonate puterii publice, exercitarea activitãților acestora fiind asiguratã prin intermediul funcțiilor publice.
Legile aplicabile organizării administrației publice/funcției publice din fiecare stat analizat fac referiri la faptul cã în exercitarea funcției publice trebuie sã se aibã în vedere respectarea principiilor fundamentale ce stau la baza realizãrii obiectului administrației publice, ca proces continuu.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
,
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_606408_2 ===
CUPRINS
Introducere
Administrația publică locală în Marea Britanie
Organizarea administrației publice locale în Austria
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În vederea realizării unei analize exhaustive a celor două sisteme administrative europene voi porni în a prezenta modalitățile de organizare a statului de drept în cadrul celor două sisteme.
Organizarea administrației publice locale în Marea Britanie
Încă de la începutul analizei trebuie menționat că, dreptul constituțional din Marea Britanie se individualizează prin absența unei legi fundamentale, a unei Constituții propriu-zise. În aceste condiții dreptul constituțional britanic este fundamentat pe cutume, reglementãri și jurisprudența ce-și găsesc aplicabilitatea în domeniu, reieșind astfel un drept constituțional autentic sui generis.
Dezvoltarea sistemului administrativ reprezintă punctul comun al unor legi care au fost adoptate de-a lungul timpului de cãtre legislativul Marii Britanii, din aceste texte juridice putem enumera : “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petition of Rights”(1628), “Habeas Corpus Act”(1679), “Bill of Rights”(1689), “Act of Settlement”(1701), “Reform Act”(1832), “Parliament Act”(1911), “Statutory Instruments Act”(1946), “Parliament Act”(1959), aceste texte consolidând în cele din urma dreptul constituțional al Marii Britanii.
Marea Britanie este organizată, la nivel local, sub forma a trei subdiviziuni, respectiv în: comitate, districte și parohii.
Organizarea comitatelor are ca principale domenii de activitate ordinea publicã, serviciile sociale, trasportul, educația, protecția consumatorilor.
Consiliile din cadrul districtelor au competențe care vizeazã protecția mediului, fondul locativ, construcțiile și igiena publicã.
La nivelul parohiilor consiliile sunt responsabile cu rezolvarea aspectelor din domenii precum amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, lotizarea terenurilor sau iluminatul public.
Consiliile locale sunt alese de cãtre toate colectivitãțile locale, în mod diferit, pe o perioadã de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii anuale a unei treimi din consilieri. Consilierii locali nu dețin funcții în executivul local, iar funcționarii publici nu pot desfãșura activitãți politice sau sã candideze pentru o funcție în consiliu.
Trãsãtura esențialã a modelului anglo-saxon este subordonarea funcționarilor publici fațã de Coroanã.
În Anglia se apreciază oamenii care trebuie să îndeplinească anumite sarcini, urmărindu-se formarea unor funcționari competenți, nu numai la momentul recrutării lor, ci oameni cu pregătire polivalentă, capabili de a-și asuma sarcini de aceeași natură în servicii diferite. Organizarea serviciilor civile britanice apare ca o îmbinare fericită între ordine, competență și libertate.
În Marea Britanie, funcționarii britanici nu au decât un statut regulamentar. Beneficiază de foarte puține texte legale care să-i privească și acestea se referă doar la câteva aspecte speciale, fiind aplicabile anumitor categorii de funcționari, precum judecătorii-care, tradițional, nu fac parte din serviciul civil.
În Marea Britanie, Serviciul civil este divizat în clase, care se regăsesc aproape la toate departamentele ministeriale. Principalele lor activități sunt de natură tehnică, de contabilitate, acționând sub autoritatea clasei administrative. Marea majoritate a funcționarilor din această clasă provin din școlile secundare.
Formând un tot, Serviciul civil se caracterizează prin unitate, fiind plasat sub o autoritate unică-aceea a trezoreriei, în frunte cu cancelarul eșicherului.
Serviciul civil științific este alcătuit din tehnicieni (medici, savanți, chimiști, juriști) care se găsesc plasați în diferite departamente și care nu provin din recrutarea obișnuită. Paralel cu ei și sub ei, se găsește clasa asistenților preparatori.
În mod oficial, funcționarii civili sunt denumiți funcționarii Coroanei, alții decât cei care lucrează în birourile politice sau juridice, care sunt angajați în capacități civile, și ale căror remunerații sunt plătite în întregime și direct, din fondurile votate de Parlament”.
În 1955 a fost înființată Comisia Serviciului Civil, ce avea rolul de a superviza recrutarea pe bază de merit.
Funcționarii din Serviciul Civil sunt esențialmente recrutați prin concurs, motiv pentru care se dorește să se asigure acestui concurs un maximum de garanție.
În Marea Britanie, modul de selectare al funcționarilor publici este stabilit prin “Codul de recrutare al comisarilor funcției publice”.
Responsabilitatea pentru organizarea recrutării personalului revine departamentelor și agențiilor.
Însă, o schemă de carieră specifică, denumită „fast stream“ (filieră rapidă) pentru universitari, reprezintă o excepție de la acest sistem, cu caracteristici structurale diferite.
Pentru aceste cariere, selecția este coordonată de biroul funcției publice și este efectuată de agenția de servicii privind recrutarea și evaluarea.
Prin noțiunea de „fast stream“ se indică faptul că” persoanele cu studii universitare competente sunt promovate, prin cadrul unui program de formare după intrarea lor în cadrul funcției publice, pentru a-și însuși cât mai repede posibil cunoștințele necesare exercitării posturilor cu responsabilitate sau a funcțiilor de încadrare.”
Însă, pentru marea majoritate a candidaților, procesul de selecție presupune parcurgerea a trei etape:
lucrare de evaluare printr-un chestionar a unei zile de lucru;
un centru de evaluare de două zile care cuprinde o serie de lucrări, de exerciții de grup și de interviuri, ce ține de comitetul de selecție din cadrul funcției publice de la Londra.
În al doilea studiu, interviurile pot îmbrăca orice fel de forme; astfel, acestea se pot baza pe capacitățile intelectuale ale candidaților, pe sondarea cunoștințelor și aptitudinilor lor specializate sau pe acoperirea intereselor și pe o experiență mai largă;
o întâlnire de aproape 40 de minute cu comitetul de selecție finală.
Proba calificării se compune din 4 teste de aptitudini notate în mod obiectiv și pe baza unui chestionar.
Testul de aptitudini va permite evaluarea aptitudinilor verbale și matematice precum și capacitatea de a raționa în mod logic.
Chestionarul cuprinde întrebări despre candidați, despre centrele lor de interes și despre experiența lor. Notele obținute la testul de aptitudini și la chestionar sunt combinate din punct de vedere statistic pentru a obține un etalon general angajat pentru a selecționa candidații.
În toate statele membre ale Uniunii Europene, informațiile privitoare la posturile vacante din cadrul funcției publice sunt accesibile tuturor, concursul de recrutare sau posturile vacante făcând obiectul unui anunț public.
Astfel, în Marea Britanie nu există o metodă unică pentru aducerea la cunoștiința personalului interesat. Însă, se impune ca anunțul să fie făcut prin mijloace adoptate la nivelul postului vacant, departamentul și/sau agenția competentă fiind liber/ă să opteze pentru metoda pe care o va aplica, însă va trebuie să asigure un număr cât mai mare posibil de persoane calificate care să fie informate de aceste posturi și care să primească suficiente informații pentru a-și depune o candidatură notabilă.
Mai trebuie menționat faptul că funcționarii din Serviciul Civil au obligații foarte riguroase, în viața particulară, ei trebuind să dea dovadă de o conduită foarte corectă și să se conformeze unor principii de viață model. Totodată, trebuie să se dovedească foarte loiali față de guvern, să rămână fideli nu unui anumit guvern, ci guvernului ca expresie a conducerii țării. De altfel, la intrarea în funcție primesc o broșură în care sunt înscrise îndatoririle și obligațiile lor.
Funcționarilor englezi le este interzisă participarea la viața politică.
Organizarea administrației publice locale în Austria
În cadrul statului federal austriac sunt bine delimitate nouă landuri, respectiv Vorarlberg, Tyrol, Salzburg, Carinthia, Austria Superioară, Austria Inferioară, Burgenland și Viena. La rândul lor landurile sunt împărțite în: districte, comune și orașe statutare.
Districtul reprezintă un nivel de deconcentrare atât pentru land, cât și pentru federație Instituțiile publice din cadrul districtelor nu beneficiază de personalitate juridică de drept public, însă conducerea administrativă a districtului beneficiază de componențe de drept administrativ. La rândul lor districtele sunt divizate în comune.
Comunele pot fi definite ca niște colectivități locale cu personalitate juridică de drept public. Acestea se bucură de autonomie administrativă și își exercită atribuțiile prin autoritățile sale reprezentative. Comunele Austriei se bucură de autoadministrăm și dispun de competență proprie.
Orașele statutare de tip metropolă au competențe cumulate de district și comună.
Sistemul administrativ al Austriei este organizat, potrivit principiului separației puterilor în stat, pe cele trei ramuri ale autorității legislative, executive și judecătorești, iar instituțiile corespunzătoare lor au atribuții clar precizate în Constituția Federală și în constituțiile landurilor.
Autoritățile și instituțiile administrative sunt dispuse pe trei nivele principale de reprezentare în raport cu teritoriul, respectiv: nivelul federal (central); nivelul landurilor și nivelul local.
Austria are o administrație federală indirectă, ceea ce înseamnă că în anumite domenii atât autoritatea legislativă, cât și cea executivă sunt exercitate de către administrația federală și în cele mai multe domenii, implementarea politicilor elaborate de acestea sunt delegate autorităților landurilor.
Practic, autoritatea landurilor este limitată de instrucțiunile Guvernului Federal, care urmărește întreaga lor activitate.
Democrația administrativă este o altă caracteristică a sistemului administrativ din aceast stat European. Ea se materializează prin libertate reglementată în exercitarea autorității legislative și executive în cadrul landurilor.
Guvernul federal poate avea obiecții vis-a-vis de legislația adoptată în cadrul aparatului administrativ de la nivelul landurilor, dacă aceasta contravine interesului de la nivel federal. Este interesant să reținem că decizia finală referitoare la o situație sesizată de autoritățile federale este luată de parlamentele landurilor.
De asemenea, potrivit Constituției Federale, administrația fiecărui land are dreptul să protesteze la Curtea Constituțională a Austriei, dacă sesizează că, în procesul legislativ de la nivel federal, este încălcată autoritatea legislativă a landului.
Aparatul administrativ la nivelul landurilor este foarte bine organizat în funcție de particularitățile de dezvoltare economică și socială ale acestora și de interesele cetățenilor, care își aleg reprezentații în parlamentele landurilor în mod direct pentru perioade de cinci ani.
Sistemului administrativ din Austria este descentralizat și conferă autoritate administrativă considerabilă landurilor, care la rândul lor, deleagă o parte importantă din sarcinile administrative către districte și acestea din urmă către municipalități, care au un grad ridicat de autonomie în soluționarea problemelor locale.
În ceea ce privește evoluția în timp a principiului descentralizării, aceasta a început de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, legea privind comunele, din 1862, recunoscând colectivităților locale a anumită autonomie. Pasul decisiv pe calea descentralizării a fost făcut prin inserarea în textul Constituției din 1920 a principiului autonomiei comunale, după care în perioada 1938-1945 autonomia locală a fost suprimată de regimul nazist.
Ea va fi restaurată odată cu restaurarea republicii, iar în 1962 a avut loc o revizuire a Constituției prin care s-a întărit autonomia locală.
La nivelul sistemul administrativ din Austria funcționează principiul subsidiarității, care provine din dreptul comunitar unde are semnificația de regulator de competență, în caz de concurență între competența națională și cea comunitară.
Prin intrarea în vigoare a Cartei Europene a Autonomiei Locale, în care este înscris și principiul subsidiarității, chiar dacă nu este numit ca atare (art.4), acesta este receptat în dreptul public intern al statelor semnatare, ca un principiu de repartizare a atribuțiilor administrative între centru și periferie.
El, impune plasarea acestor atribuții la nivelul cel mai apropiat de cetățeni, unde se consideră că aparatul administrativ are capacitatea de a le exercita în condiții corespunzătoare. Nivelul superior nu trebuie să-și asume decât atribuțiile care, prin natura, amploarea sau cerințele de eficacitate și eficiență depășesc posibilitățile nivelului inferior. Bineînțeles, aprecierea acestor cerințe aparține puterii politice.
CONCLUZII
Administrația publicã a fiecãrui stat analzat în aceastã lucrare, cuprinde organismele direct subordonate puterii publice, exercitarea activitãților acestora fiind asiguratã prin intermediul funcțiilor publice.
Legile aplicabile organizării administrației publice/funcției publice din fiecare stat analizat fac referiri la faptul cã în exercitarea funcției publice trebuie sã se aibã în vedere respectarea principiilor fundamentale ce stau la baza realizãrii obiectului administrației publice, ca proces continuu.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
,
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_606409_1 ===
CUPRINS
Introducere
Administrația publică locală în Suedia
Organizarea administrației publice locale în Marea Britanie
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În vederea realizării unei analize exhaustive a celor două sisteme administrative europene voi porni în a prezenta modalitățile de organizare a statului de drept în cadrul celor două sisteme.
Organizarea administrației locale din Suedia corespunde sistemului administrativ scandinav, sistem ce reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic.
Modelul scandinav se caracterizează prin existența unui sistem administrativ fragmentat, sistem în care guvernul execută atribuțiile decizionale, iar agențiile au competențe executive, cele douã dimensiuni ale sistemului administrativ scandinav operând independent și conformându-se unei responsabilitãți politice diferite.
Organizarea administrației publice locale în Suedia
Informații cu caracter general
Regatul Suediei este unul din statele Europei de nord care are o istorie deosebit de interesantă. Atestările arheologice confirmă faptul că preistoria Suediei a început undeva în anul 12000 înainte de Hristos (îHr) și a continuat cu fondarea Regatului Suediei, despre care istoricii nu pot dovedi când a avut loc exact. Sunt însă menționate războaie legendare între suedezi și goți în secolul al VI-lea după Hr, în care au luptat primii regi ai Suediei.
Anul 1319 a fost unul important pentru Suedia pentru că atunci regele Magnus Eriksson a făcut posibilă unirea cu Norvegia, iar în 1397, regina Margareta I a Danemarcei a reușit uniunea personală a Suediei, Norvegiei și Danemarcei, în ceea ce s-a numit Uniunea de la Kalmar.
A urmat o perioadă cu lupte sângeroase între nobilimea suedeză, care s-au încheiat în 1520 cu așa numita „baie de sânge de la Stockholm”, în care Regele Christian al II- lea al Danemarcei a ordonat un mare masacru, fapt ce a determinat nobilimea să creeze o nouă rezistență.
Astfel că, pe 6 iunie 1523 Gustav Vasa a fost proclamat rege al Suediei și s-a fondat Suedia modernă. în timpul domniei regelui Gustav Adolf în secolul al XVII-lea, Suedia a devenit o mare putere europeană, extinzându-și teritoriile în Rusia, Polonia și Lituania în perioada războiului de treizeci de ani, când Suedia devine liderul țărilor protestante până în 1721, când imperiul suedez s-a destrămat. Suedia nu a avut suficiente resurse ca să își apere teritoriile cucerite și, în 1809, a pierdut Suedia de Est, care a devenit Ducatul Finlandei în cadrul Imperiului Rus, cu un statut semi-autonom. în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, Suedia a evoluat, dar într-un ritm destul de lent, în comparație cu statele vecine. Revoluția industrială a pătruns și în Suedia în secolul al XX- lea și astfel majoritatea populației ocupată în agricultură s-a mutat la orașe pentru a lucra în fabrici unde au apărut primele sindicate socialiste. în anul 1917 a fost evitată o revoluție socialistă, iar Suedia a intrat într-un proces de democratizare sistematică, început cu introducerea sistemului parlamentar.
În perioada celor două războaie mondiale, Suedia a rămas neutră, nefiind membră a nici unei alianțe militare, cu toate că era o țară care producea armament militar, în special pentru armata americană și a participat sub comanda NATO la operațiuni militare internaționale, cum sunt cele din Afganistan și de menținerea păcii sub protectorat ONU, cum au fost cele din Kosovo, Bosnia, Herțegovina sau Cipru. Totuși, în 1995 Suedia a devenit membră a Uniunii Europene, în urma unui referendum.
Organizarea administrativă și teritorială a Suediei
Din punctul de vedere al organizării teritoriale, sistemul administrativ suedez este divizat în trei nivele:
Central;
Regional;
Local
În mod tradițional Suedia este împărțită în trei regiuni istorice (landsdelar):
Suedia de Sud, incluzând Scania, fost teritoriu danez și Văstergotland cu orașul Goteborg;
Suedia Centrală, partea cea mai veche a țării, cuprinzând și orașul Stockholm;
Norrland – jumătatea nordică a țării, cuprinzând 59% din suprafața Suediei, dar doar 12% din populația țării, cuprinzând și o parte importantă din Laponia, locuită de populația sami.
În prezent, Suedia este împărțită în 21 de comitate regionale. În fiecare comitat există un birou administrativ (lănsstyrelse) numit de guvern și un consiliu (landsting) ales. Fiecare comitat este mai departe divizat în comune ikommuner), în total, în 2004 existând un număr de 290 comune pe tot teritoriul Suediei.
Sectorul de ocrotire a sănătății absoarbe cea mai mare partea a cheltuielilor efectuate de consiliile de comitat. Alte atribuții ale consiliilor de comitate sunt: transportul public, turismul, învățământul, cultura, încasările fiscale ale consiliilor asigură finanțarea activităților acestora și constituie 71% din totalul veniturilor. Nici constituția, nici legislația nu stipulează restricții sau limitări referitoare la nivelul de impozitare locală.
Aparatul administrativ al Suediei se diferențiază de celelalte prin următoarele caracteristici:
Structura administrativă duală, orientată pe politica ministerelor și numeroase agenții executive independente;
Descentralizarea puternică cu responsabilități mari la nivelele regional și local;
Cooperarea public-privat în domeniul serviciilor publice;
Deosebirea dintre minister și agenție a accentuat rolul a două instituții în procesul de fundamentare a deciziilor administrative în Suedia: Cabinetul și Comitetele Guvernamentale.
Astfel se poate afirma că:
Exercitarea puterii executive a guvernului se concretizează în deciziile Cabinetului;
Elaborarea unor propuneri care vizează activitățile din diferite domenii se face de către Comitetele Guvernamentale.
Colaborarea dintre sectorul public și cel privat s-a intensificat și a devenit foarte complexă, în special la nivel local. Există, de exemplu, multe întreprinderi publice care cuprind numeroase companii municipale mixte și se dezvoltă pe baza unor contracte de servicii.
În Suedia se remarcă ponderea mare (40%) a angajaților din aparatul administrativ în totalul forței de muncă active, ceea ce situează Suedia în vârful piramidei sub acest aspect, în comparație cu celelalte țări dezvoltate din lume.
Aproximativ 70% din angajații sectorului public își desfășoară activitatea la nivel local, ceea ce demonstrează că Suedia are o administrație publică descentralizată cu un puternic accent pus pe serviciile de interes pentru cetățeni și mediul de afaceri local.
Organizarea administrației publice locale în Marea Britanie
Sistemul administrativ britanic funcționeazã după principiile unei monarhii constituționale ereditare, în care șeful statului “domnește, dar nu guvernează” supunându-se limitelor impuse de legea fundamentală a Marii Britanii.
La nivelul sistemului administrativ anglo-saxon, prerogativele monarhiei sunt foarte mici, cele mai multe atribuții fiind mai mult formale, manifestate în cadrul unor ceremonii sau pentru acordarea legislativului de prerogative pentru discutarea unor legi.
Trebuie precizat faptul că Marea Britanie nu are o constituție scrisă sub forma unui singur document, legea fundamentală fiind bazată, în principal, pe “mai multe documente, acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții”.
În ceea ce privește structura autorităților locale aceasta a fost supusă reorganizării prin legea guvernului local din 1972, lege ce a intrat în vigoare în 1977 și, prin care s-a operat o sporire a puterilor acestora. Este bine știut faptul că Anglia este împărțită în ținuturi.
Fiecare dintre aceste autorități locale sunt conduse de un consiliu ales, puterea lor derivând dintr-un act al Parlamentului. Departamentele guvernului central exercită supraveghere administrativă, cu precădere în domeniul managementului financiar.
În ansamblu, corpurile care se autoguvernează au fost desemnate cu puteri administrative extrem de importante, pe care și le exercită autonom. În mare măsură menținerea ordinii publice se află în grija acestor corpuri și nu în grija agentului local al guvernului central, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor continentale.
O altă categorie de autoritate administrativă este constituită de „corporațiile publice” fiind legal responsabile de unitățile organizatorice, stabilite prin act parlamentar,revenindu-le sarcina de a îndeplini anumite îndatoriri publice. Aceste corporații publice se comportă ca întreprinderi comerciale în industriile naționalizate, ca diferite corpuri administrând beneficiile sociale conferite de stat sau ca organe consultative speciale sau de supraveghere.
În Marea Britanie, modul de selectare al funcționarilor publici este stabilit prin “Codul de recrutare al comisarilor funcției publice”.
Asemenea tuturor statele membre, se impune respectarea anumitor condiții specifice pentru a accede într-o funcție din cadrul administrației publice locale, condiții ce provin din aptitudinile necesare pentru intrarea în cadrul funcției publice, în calitate de funcționar.
Astfel, în Marea Britanie principala condiție este cunoașterea limbii engleze.
În aproape toate statele membre este fixată o limită de vârstă minimă și maximă pentru accesul la funcția publică. Însă, Marea Britanie face excepție de la această regulă.
Astfel, în Marea Britanie este stipulat în mod expres faptul că nu pot exista discriminări bazate pe vârstă, iar funcționarul numit trebuie să fie capabil să satisfacă serviciul pe o perioadă rezonabilă de timp înainte de a ieși la pensie, în mod normal la vârsta de 60 de ani.
Asemeni tuturor statele membre, și în Marea Britanie se impune o experiență profesională oarecare, aceasta reprezentând unul dintre criteriile de selecție a personalului, chiar dacă experiența este de natură să consolideze capacitatea candidatului de a satisface exigențele cerute de postul vacant.
În ceea ce privește promovarea internă în Marea Britanie problema sistemului de avansare a fost delegată ministerelor și agențiilor, cărora li s-a impus să-și stabilească propriul regulament privind respectarea codului de management din cadrul funcției publice.
Principalele principii care stau la baza promovării sunt:
evaluarea tuturor candidaților;
selectarea conform unui ordin de merit stabilit în funcție de prestațiile furnizate.
Selecția se realizează de către comisiile generale de promovare care se bazează pe o evaluare anuală a anumitor aspecte comportamentale și pe aptitudinea generală a candidatului care exercită o funcție de rang superior.
La ora actuală tendința este aceea de a suprima comisiile generale pentru promovare în favoarea unui sistem de promovare individuală în posturi specifice.
În ceea ce privește diversele fundamente juridice ale mobilității, se poate face distincția între mobilitatea temporară și transferul permanent.
Astfel, în Marea Britanie numărul de departamente temporare (voluntare) este ridicat, iar instrumentele utilizate în acest scop sunt clasificate, deoarece mobilitatea provine în mare parte din diferitele ministere sau autorități.
În ceea ce privește mutarea permanentă, în Marea Britanie, anumiți funcționari, în general funcționarii care ocupă un post superior celui de clerical officer și care-și exercită funcțiile având normă întreagă, își pot schimba postul pe teritoriul național și în anumite cazuri și pe teritoriile de dincolo de mare.
O schimbare permanentă a unui post accesibil față de domiciliu sau o mutare temporară poate fi impusă tuturor funcționarilor.
De regulă, mobilitatea profesională este încurajată în special pentru posturile de rang înalt. O schimbare a angajatului este posibilă nu doar în diverse ministere și/sau agenții, ci și între sectorul public și cel privat.
În majoritatea țărilor, nu există o legătură formală între mobilități și procedurile de evaluare a funcționarilor, însă se constată frecvent faptul că mobilitatea este considerată ca fiind unul dintre numeroșii factori ai procedurilor de evaluare.
Din acest punct de vedere, Marea Britanie subliniază pericolul confuziei rotației posturilor cu dezvoltarea carierei.
Unul din principalele drepturi recunoscute funcționarilor publici din Marea Britanie este egalitatea de tratament. Acest principiu, recunoscut datează din 1789 odată cu „Declarația Omului și ale Cetățeanului”.Acest principiu prevede că cetățenii fiind egali în fața legii, sunt la fel de eligibili tuturor demnităților și funcțiilor publice, desigur în funcție de capacitățile și virtuțile fiecăruia.
Ca regulă generală, nu este permisă nicio discriminare în faza de recrutare și mai târziu în carieră pe baza opiniilor politice, sindicale, filozofice, religioase, sex sau origine etnică.
În practică, sunt luate în considerare alte criterii și asta mai ales mai ales pentru pozițiile de top de conducere lăsate la discreția executivului.
Un alt drept recunoscut îl reprezintă dreptul de a candida la funcții politice.
În Marea Britanie, dreptul de a candida la alegeri este limitat și depinde de nivelul de vechime. Astfel, numai funcționari cu vechime pot candida și numai pentru alegerile locale.
În ceea ce privește drepturile sociale, funcționarilor publici li se acordă dreptul de a adera la un sindicat, de a fi reprezentat pe piața internă în luarea deciziilor organelor și, desigur, dreptul la grevă.
CONCLUZII
Realizarea prezentei analize a urmărit radiografierea a două dintre sistemele administrative europene, precum și o analiză a succintă a funcționarilor publici în sistemul anglo-saxon.
Legislația aplicabilă organizării administrației publice din cadrul statelor analizate fac referiri la faptul cã în exercitarea funcției publice trebuie sã se aibã în vedere respectarea principiilor fundamentale ce stau la baza realizãrii obiectului administrației publice, ca proces continuu.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Duculescu, Victor, Drept constituțional comparat, Editura Lumina Lex București, 1996;
J. F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra, 1979;
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
,
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_606409_2 ===
CUPRINS
Introducere
Organizarea administrației publice locale în Austria
Organizarea administrației publice locale în Spania
Bibliografie
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
Introducere
La nivelul Uniunii Europene se evidențiază câteva mari tradiții administrative, tradiții ce reușesc a evidenția raportul dintre regimul politic și administrativ, aceste sisteme administrative fiind influențate de câțiva factori, precum tradițiile, forma statului și, nu în ultumul rând, circumstanțele politice.
La nivel de doctrină sa- reuțit a se realiza o clasificare a principalelor sisteme adminsitratve europene, grupându-le în: sistemul anglo-saxon, sistemul continental european francez sau napoleonic, sistemul continental-european-specific Germaniei, sistemul scandinav, ce reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic.
Sistemul administrativ germanic, specific Germaniei și Austriei, se caracterizează prin descentralizare, privitã ca fiind consolidarea intereselor locale față de birocrație.
Fiecare nivel administrativ al Austriei deține propria autonomie în îndeplinirea atribuțiilor constituționale.
Organizarea administrației publice locale în Austria
La nivelul statului federal austriac se regăsesc delimitate nouă landuri și anume Vorarlberg, Tyrol, Salzburg, Carinthia, Austria Superioară, Austria Inferioară, Burgenland și Viena. Trebuie menționat faptul că landurile sunt împărțite în: districte, comune și orașe statutare.
Districtul reprezintă un nivel de deconcentrare atât pentru land, cât și pentru federație Instituțiile publice din cadrul districtelor nu beneficiază de personalitate juridică de drept public, însă conducerea administrativă a districtului beneficiază de componențe de drept administrativ. La rândul lor districtele sunt divizate în comune.
Comunele pot fi definite ca niște colectivități locale cu personalitate juridică de drept public. Acestea se bucură de autonomie administrativă și își exercită atribuțiile prin autoritățile sale reprezentative. Comunele Austriei se bucură de autoadministrăm și dispun de competență proprie.
Orașele statutare de tip metropolă au competențe cumulate de district și comună.
Sistemul administrativ al Austriei este organizat, potrivit principiului separației puterilor în stat, pe cele trei ramuri ale autorității legislative, executive și judecătorești, iar instituțiile corespunzătoare lor au atribuții clar precizate în Constituția Federală și în constituțiile landurilor.
Autoritățile și instituțiile administrative sunt dispuse pe trei nivele principale de reprezentare în raport cu teritoriul, respectiv: nivelul federal (central); nivelul landurilor și nivelul local.
Austria are o administrație federală indirectă, ceea ce înseamnă că în anumite domenii atât autoritatea legislativă, cât și cea executivă sunt exercitate de către administrația federală și în cele mai multe domenii, implementarea politicilor elaborate de acestea sunt delegate autorităților landurilor.
Practic, autoritatea landurilor este limitată de instrucțiunile Guvernului Federal, care urmărește întreaga lor activitate.
Democrația administrativă este o altă caracteristică a sistemului administrativ din aceast stat European. Ea se materializează prin libertate reglementată în exercitarea autorității legislative și executive în cadrul landurilor.
Guvernul federal poate avea obiecții vis-a-vis de legislația adoptată în cadrul aparatului administrativ de la nivelul landurilor, dacă aceasta contravine interesului de la nivel federal. Este interesant să reținem că decizia finală referitoare la o situație sesizată de autoritățile federale este luată de parlamentele landurilor.
De asemenea, potrivit Constituției Federale, administrația fiecărui land are dreptul să protesteze la Curtea Constituțională a Austriei, dacă sesizează că, în procesul legislativ de la nivel federal, este încălcată autoritatea legislativă a landului.
Aparatul administrativ la nivelul landurilor este foarte bine organizat în funcție de particularitățile de dezvoltare economică și socială ale acestora și de interesele cetățenilor, care își aleg reprezentații în parlamentele landurilor în mod direct pentru perioade de cinci ani.
Sistemului administrativ din Austria este descentralizat și conferă autoritate administrativă considerabilă landurilor, care la rândul lor, deleagă o parte importantă din sarcinile administrative către districte și acestea din urmă către municipalități, care au un grad ridicat de autonomie în soluționarea problemelor locale.
În ceea ce privește evoluția în timp a principiului descentralizării, aceasta a început de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, legea privind comunele, din 1862, recunoscând colectivităților locale a anumită autonomie. Pasul decisiv pe calea descentralizării a fost făcut prin inserarea în textul Constituției din 1920 a principiului autonomiei comunale, după care în perioada 1938-1945 autonomia locală a fost suprimată de regimul nazist.
Ea va fi restaurată odată cu restaurarea republicii, iar în 1962 a avut loc o revizuire a Constituției prin care s-a întărit autonomia locală.
La nivelul sistemul administrativ din Austria funcționează principiul subsidiarității, care provine din dreptul comunitar unde are semnificația de regulator de competență, în caz de concurență între competența națională și cea comunitară.
Prin intrarea în vigoare a Cartei Europene a Autonomiei Locale, în care este înscris și principiul subsidiarității, chiar dacă nu este numit ca atare (art.4), acesta este receptat în dreptul public intern al statelor semnatare, ca un principiu de repartizare a atribuțiilor administrative între centru și periferie.
El, impune plasarea acestor atribuții la nivelul cel mai apropiat de cetățeni, unde se consideră că aparatul administrativ are capacitatea de a le exercita în condiții corespunzătoare. Nivelul superior nu trebuie să-și asume decât atribuțiile care, prin natura, amploarea sau cerințele de eficacitate și eficiență depășesc posibilitățile nivelului inferior. Bineînțeles, aprecierea acestor cerințe aparține puterii politice.
Organizarea administrației publice locale în Spania
Prin Constituția spaniolă din 1978 se găsește consacrat garantarea dreptului la atonomie al comunelor pentru gestionarea intereselor lor.
Cu o suprafață de 504.800 km2 și numără 43,2 milioane de locuitori Sapnie este divizată în 17 regiuni, 50 provincii, 8.077 comune.
Comuna (municipio) constituie al treilea nivel de administrație.
Comunele, asemeni provinciilor, dețin sarcini administrative: autonomia lor se situează în cadrul legal determinat de cele două niveluri superioare de guvernare, Statul și comunitatea autonomă.
Consiliul municipal (ayuntamiento) este ales prin sufragiu proporțional, după un sistem de liste (pe patru ani) și este un organ deliberativ. El cuprinde între 5 și 25 consilieri.
Pentru comunele cu mai mult de 5.000 de locuitori, există o comisie de administrație, compusă din primar și un număr de consilieri, ce nu depășește o treime din totalul efectivului consiliului municipal. Această comisie examinează și decide în problemele generale privind gestiunea curentă, personalul și finanțele comune.
Pe lângă membrii aleși, “ayuntamiento” numără și alți funcționari: unii sunt numiți de guvernul statului, alții sunt desemnați de consiliul municipal, alții, în sfârșit, sunt angajați prin contract. Funcționarii nu au nicio putere în cadrul consiliului municipal. Ei se limitează la a gira competențele consiliului municipal în sectorul care le este distribuit.
Fiecare consiliu municipal poate să stabilească comisiile pe care le consideră utile (comisia de finanțe, comisia pentru cultură, etc).
Aceste comisii au un caracter strict informativ. Ele sunt compuse în întregime din membrii aleși ai consiliului municipal, cu câteva excepții.
Primarul (alcade) este ales de către și dintre consilieri, pe o perioadă de patru ani. El conduce și administrează autoritățile și administrația municipală. El poate să-și transfere atribuțiile adjuncților săi și consilierilor. El conduce lucrările, prezintă interesele, pregătește bugetele, semnează contractele, întreprinde urmăriri judiciare, reprezintă municipalitatea și este șeful poliției municipale.
Competențele comunei variază în funcție de dimensiunea comunei. Se face distincție între comunele cu mai puțin de 5.000 de locuitori, cu mai mult de 5.000 de locuitori, cu mai mult de 20.000 de locuitori, cu mai mult de 50.000 de locuitori. în toate cazurile, comunele se ocupă în special de distribuirea apei, gazelor și electricității, de transportul public, de protecția mediului, de securitatea publică. împreună cu regiunile autonome, comunele execută în comun anumite competențe în materie de locuințe și urbanizare, servicii sociale.
Provinciile și comunele au împreună competențe în anumite domenii ale asistenței sociale.
Astăzi, coexistă două rețele de cooperare. Rețeaua veche a sindicatelor “mancomunidades" este menținută. O mare libertate la nivelul determinării statutului și al competențelor este lăsată comunelor membre, sub rezerva îndeplinirii unui minim de condiții cerute de decretul din 18 aprilie 1986. În cadrul noii rețele, trebuie să facem distincție între – pe de o parte – asociațiile între comune ce se supun unui statut de drept privat și, pe de altă parte, contractele între colectivități.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_606411_1 ===
CUPRINS
Introducere
Organizarea administrației publice locale în Spania
Organizarea administrației publice locale în Polonia
Bibliografie
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
Introducere
Încă de la începutul analizei este important a preciza că niciun stat nu este singurul antreprenor al serviciilor publice, administrațiile locale îngrijindu-se de un anumit număr de servicii publice, organizând servicii publice locale.
Administrațiile locale le putem privi ca societăți naturale, în originea lor egale sau anterioare statului, bucurându-se de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai mult decât le-a atribuit; aceste colectivități locale vor fi investite în cadrul legii cu o veritabilă autonomie, limitată numai printr-un control, adeseori discret, al statului.
Ele reprezintă de obicei o mare diversitate de organizare, colectivitățile locale astfel concepute au vocația de a fi libere, fiind autorizate a se guverna ele însele, respectând dispozițiile legale.
Există opinii potrivit cărora colectivitățile locale sunt dezmembrăminte ale statului, creațiuni ale legii pentru scopuri de comoditate administrativă, ca simple circumscripții teritoriale ridicate la demnitatea de persoane morale, investite cu anumite drepturi, prin bunăvoința puterii centrale. Acestea le mențin sub o strictă supraveghere, instituind asupra lor o tutelă și punând în fruntea lor funcționari numiți de ea și nu aleși de locuitori sau, dacă alegerea este permisă, limitând strâns puterile celor aleși.
Colectivitățile locale astfel concepute sunt strict subordonate puterii centrale. În linii generale, se poate exemplifica primul tip cu administrația locală britanică, iar al doilea prin organizarea franceză.
Între cele două sisteme există atenuări, interferențe, comunicări. Nici unul dintre cele două nu se prezintă într-o stare pură.
Din rațiuni economice, politice, sociale, statul, chiar în țările care au cea mai largă -autonomie locală, și-a dezvoltat puterile, dezvoltând prin procedee variate controlul; imitând exemplul dat de țările cu libertăți locale întinse și sub acțiunea ideilor liberale, în țările cu regim de centralizare s-a procedat la o descentralizare progresivă, s-a pus din ce în ce mai mult conducerea afacerilor locale pe seama corpurilor alese, limitându-se puterea de tutelă, închizând în cadrul procedurilor juridice exercițiul acestei tutele.
Subzistă totuși o deosebire între cele două sisteme diferite și țările cu administrații locale care aparțin unuia sau altuia dintre ele.
Pentru țările în care, în cadrul legii, autonomia este principiul fundamental, se vorbește de guvernământ local. Dacă la eșalonul național, guvernul impune soluția în ceea ce privește marile probleme interesând ansamblul colectivității naționale, la eșalonul local se admite că, colectivitățile locale, ele însele, pot trata problemele care, în cadrul lor, sunt pentru ele esențiale, în acest sens, englezii întrebuințează termenul de guvernământ local, de “self-government”.
În principiu, în țările unde autoritatea statului se face simțită cu vigoare asupra colectivităților locale, nu se vorbește de o administrație locală sau de regim local.
Termenul de regim local și pe continentul european a dobândit, însă, un sens general.
Prin extindere, acum el desemnează ansamblul de organizare și funcționare a colectivităților locale, oricare ar fi gradul de autonomie sau de subordonare pe care îl constatăm pentru aceste colectivități.
Într-o serie de state, ca Spania, statul a subordonat sub autoritatea sa, în secolele 17 și 18, colectivitățile locale. De aproape 100 de ani, statul nu le-a restituit decât puțin și foarte strâns anumite libertăți. Descentralizarea, acolo unde există descentralizare, a apărut ca o mișcare generală în cursul sec. 19 și sec.20.
S-au produs multe oscilații și retrageri – anumite puseuri de centralizare au fost rezultatul unor dificultăți financiare, a proastei gestiuni ; autorităților locale, care au transpus pe plan local metodele autoritare ale noilor regimuri autoritare.
Totuși, ca observație generală, în lumea actuală libertățile locale marchează, în fapt, peste tot, un anumit regres; deși declarativ se afirmă creșterea autonomiei.
Statul, aproape peste tot mărește prin proceduri diverse controlul său; deținător de mari resurse financiare, față de localități care, de regulă, sunt sărace, el acordă subvenții, dar pretinde ca serviciile să funcționeze în condițiile pe care le impune, și pe care el le are sub observație.
Organizarea administrației publice locale în Spania
Prin Constituția spaniolă din 1978 se găsește consacrat garantarea dreptului la atonomie al comunelor pentru gestionarea intereselor lor.
Cu o suprafață de 504.800 km2 și numără 43,2 milioane de locuitori Sapnie este divizată în 17 regiuni, 50 provincii, 8.077 comune.
Comuna (municipio) constituie al treilea nivel de administrație.
Comunele, asemeni provinciilor, dețin sarcini administrative: autonomia lor se situează în cadrul legal determinat de cele două niveluri superioare de guvernare, Statul și comunitatea autonomă.
Consiliul municipal (ayuntamiento) este ales prin sufragiu proporțional, după un sistem de liste (pe patru ani) și este un organ deliberativ. El cuprinde între 5 și 25 consilieri.
Pentru comunele cu mai mult de 5.000 de locuitori, există o comisie de administrație, compusă din primar și un număr de consilieri, ce nu depășește o treime din totalul efectivului consiliului municipal. Această comisie examinează și decide în problemele generale privind gestiunea curentă, personalul și finanțele comune.
Pe lângă membrii aleși, “ayuntamiento” numără și alți funcționari: unii sunt numiți de guvernul statului, alții sunt desemnați de consiliul municipal, alții, în sfârșit, sunt angajați prin contract. Funcționarii nu au nicio putere în cadrul consiliului municipal. Ei se limitează la a gira competențele consiliului municipal în sectorul care le este distribuit.
Fiecare consiliu municipal poate să stabilească comisiile pe care le consideră utile (comisia de finanțe, comisia pentru cultură, etc).
Aceste comisii au un caracter strict informativ. Ele sunt compuse în întregime din membrii aleși ai consiliului municipal, cu câteva excepții.
Primarul (alcade) este ales de către și dintre consilieri, pe o perioadă de patru ani. El conduce și administrează autoritățile și administrația municipală. El poate să-și transfere atribuțiile adjuncților săi și consilierilor. El conduce lucrările, prezintă interesele, pregătește bugetele, semnează contractele, întreprinde urmăriri judiciare, reprezintă municipalitatea și este șeful poliției municipale.
Competențele comunei variază în funcție de dimensiunea comunei. Se face distincție între comunele cu mai puțin de 5.000 de locuitori, cu mai mult de 5.000 de locuitori, cu mai mult de 20.000 de locuitori, cu mai mult de 50.000 de locuitori. în toate cazurile, comunele se ocupă în special de distribuirea apei, gazelor și electricității, de transportul public, de protecția mediului, de securitatea publică. împreună cu regiunile autonome, comunele execută în comun anumite competențe în materie de locuințe și urbanizare, servicii sociale.
Provinciile și comunele au împreună competențe în anumite domenii ale asistenței sociale.
Astăzi, coexistă două rețele de cooperare. Rețeaua veche a sindicatelor “mancomunidades" este menținută. O mare libertate la nivelul determinării statutului și al competențelor este lăsată comunelor membre, sub rezerva îndeplinirii unui minim de condiții cerute de decretul din 18 aprilie 1986. În cadrul noii rețele, trebuie să facem distincție între – pe de o parte – asociațiile între comune ce se supun unui statut de drept privat și, pe de altă parte, contractele între colectivități.
Organizarea administrației publice locale în Polonia
În anul 1999 a început reforma administrativ-teritorială în Polonia, care a avut ca principal rezultat un sistem administrativ dispus pe trei nivele:
nivelul național reprezentat de autoritățile administrative naționale pe cele trei ramuri: legislativă, executivă, jurisdicțională;
nivelul regional reprezentat de voievodate;
nivelul local reprezentat de districte și comune.
Prin aplicarea legii powiat-urilor din 5 iunie 1998, ordonanța Consiliului de Miniștri din 7 august 1998 a recunoscut în afara powiat-urilor, 65 de orașe autonome care păstrează statutul de comune, însă beneficiază și de competențe de powiat-uri.
Conform legii powiat-urilor din 1998, orașele care au mai mult 100.000 de locuitori acced automat în autonomie, doar dacă obțin aprobarea Consiliului de Miniștri. Această aprobare poate fi obținută în două situații:
la cererea consiliului municipal al orașului care nu poate avea statut de oraș autonom;
sau dacă obținerea statutului de oraș autonom limitează accesul la serviciile publice supracomunale.
De la 1 ianuarie 1999, în Polonia s-au delimitat 16 noi regiuni care corespundeau metodologiei comunitare, fiind regiuni de nivel european NUTS II – Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică. După un an și jumătate, Guvernul de la Varșovia a emis o ordonanță de urgență pentru stabilirea unui clasament NUTS provizoriu: 2.489 de comune (gminas), 373 arondismente, districte (powiaty), 44 grupări de arondismente (powiaty), 16 provincii (voievodate).
În prezent, Polonia are o administrație locală organizată pe 3 nivele, compusă din 16 regiuni (voievodate), orașe autonome, 2.478 comune, 379 districte (powiats).
Fiecare eșalon are competențe proprii și competențe delegate care sunt atribuite prin lege. Populația principalelor capitale regionale variază între 119 000 locuitori (Zielona Gora), peste 571 000 locuitori (Poznan) și peste 600 000 locuitori (Varșovia).
Regiunile (voievodatele) sunt cele mai mari entități administrative din Polonia. Structura lor cuprinde un corp administrativ (sejmik wojwodzki) și un corp executiv (zarzad wojwodzki), condus de un mareșal. Voievodatele au suprafața cuprinsă între 9.412 km2 și 35.589 km2 și o populație cuprinsă între 1.000.061 și 5.130.000 locuitori.
Orașele autonome cu statut special și rang de powiats, stabilite prin Ordonanța din 7 august 1998, având statut de comune, dar beneficiind de competențe de powiats (ele au o populație de 100 000 locuitori); Orașul Varșovia are 11 comune grupate într-un sindicat de comune, sindicat condus de un consiliu powiat, diferit de consiliul orașului Varșovia.
Districtele (powiaty) sunt entități administrația care au în jur de 100.000 de locuitori.
Un număr de 65 de orașe poloneze cumulează funcții ale comunelor și ale districtelor.
Comunele (gminaj sunt conduse de o adunare deliberativă și un birou executiv, condus de un primar, numit wojt în comunele rurale, burmistrz în comunele urbane și prezydend miasta, în orașele de peste 100 000 locuitori.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_627250_1 ===
CUPRINS
Introducere
Administrația publică locală în Portugalia
Organizarea administrației publice locale în Franța
Concluzii
Bibliografie
Administrația publică locală în Portugalia
O administrație profesionistă și eficientă este un instrument necesar nu doar pentru a dezvolta politici și a elabora legi, ci și pentru a le implementa și a gestiona cu rezultate cât mai bune sistemele reglementate de aceste legi. Prin urmare, investițiile în administrație, atât în termeni financiari, cât și ca eforturi de modernizare, sunt indispensabile în cazul în care se urmărește progresul pe termen lung al unei țări.
Portugalia este un membru vechi al UE fiind multă vreme un sistem politic centralizat nu doar în privința sistemului legislativ, ci și în ceea ce privește întregul său sistem de administrație publică. Rezultatul a fost acela că autoritățile centrale au păstrat majoritatea puterilor pentru ele și au administrat țara de la Lisabona. Guvernele locale au fost și continuă să fie subdezvoltate și pasive.
În afara de insulele Azores și Madeira, țara este divizată în 18 districte, fiecare fiind condus de un guvernator numit de Ministrul Administrației. Macao, fostul teritoriu dependent, a revenit Chinei în decembrie 1999. Aceste 18 districte (fiecare denumit după capitala sa) reprezintă nivelul intermediar situat între guvernul național și conducerea locală.
Portugalia nu este un stat federal, iar districtele nu au puteri legislative și nu funcționează ca organisme administrative. În consecință, majoritatea activităților guvernului sunt efectuate de către ministere în cadrul diviziunilor teritoriale stabilite care nu corespund neapărat cu districtele.
Constituția în vigoare (modificată ultima dată în 2004) prevede descentralizarea administrativă și apreciază ca fiind utilă o reorganizare teritorială viitoare.
Insulele Azore și Madeira un statut de regiuni autonome conform Constituției (Azore se bucură de acest statut din 1980, iar Madeira din 1976) care le garantează un număr de privilegii, cum ar fi puterea de a legifera în domenii specifice lor, de a implementa legi, de a colecta impozite, de a supraveghea instituțiile publice locale și de a participa la elaborarea acordurilor internaționale care le afectează.
Guvernul național este reprezentat în aceste zone de un ministru al republicii care activează similar președintelui țării.
Acesta are drept de veto, exact ca un președinte. Dacă instituțiile care conduc regiunea încalcă prevederile Constituției, acestea pot fi dizolvate de către președintele Portugaliei.
Fiecare regiune autonomă are o adunare legislativă aleasă pentru patru ani.
Metoda d’Hondt este folosită pentru a determina rezultatele votului. Un președinte conduce guvernul regional compus din secretari regionali care reflectă poziționarea partidelor în adunarea regională. Acest guvern este responsabil politic în fața adunării regionale în aceeași manieră în care guvernul național este responsabil în fața Adunării Republicii.
Printre alte competențe, adunarea regională are dreptul de a iniția legislație, de a analiza bugetul guvernului regional și de a vota moțiuni de cenzură. Un guvern regional are puteri similare cu cele ale guvernului național, iar membrii săi conduc un număr de secretariate regionale care corespund ministerelor din Portugalia continentală.
Organizarea administrației publice locale în Franța
Franța asemeni Portugaliei este un sistem unitar, însã începând cu anii ’70 se poate vorbi despre ideea de descentralizare și de deconcentrare a sistemului administrativ, cele douã concepții aplicându-se prin regulamentele regionale și municipale din anii 1983, 1972 și 1992.
Comparativ cu Portugalia care este organizată în districtele ce nu beneficiază de puteri legislative și nu funcționează ca organisme administrative, administrația publicã teritorialã a Franței este alcãtuitã din regiuni, comune, departamente și arondismente
Regiunea are ca bazã legalã Legea 72-619 din iulie 1972, lege ce îi conferã regiunii statutul de colectivitate teritorialã. Liderii regiunilor sunt consilierii regionali, aleși pentru un mandat de șase ani. Competențele consilierilor regionali vizeazã administrarea bugetului, administrarea personalului și preocuparea asupra politicii regionale punând accent pe dezvoltarea economicã și socialã a teritoriului în care își desfãșoarã activitatea. Scopul regiunilor este acela de a menține legãturile între celelalte niveluri, respectiv, între stat și departamente și între stat și comune.
Departamentul este structura administrativã care activeazã in domeniul social, scopul sãu fiind acela de a soluționa probleme de interes comunal sau intercomunal. Totodata, departamentul are ca atribuție principalã administrarea politicii guvernamentale. Ȋn fruntea departamentelor se aflã un Consiliu general, desemnat pe un mandat de șase ani prin sufragiu direct și universal.
Comuna reprezintã cel de al treilea nivel al administrației locale franceze, fiind reglementatã de articolul 34 și de articolul 72 din Legea Fundamentalã a Franței. Ȋn aceste douã articole se precizeazã faptul cã acest organ este capabil sã se administreze în mod liber, prin intermediul consilierilor din cadrul acestor comune. Comunele dețin competențã generalã asupra activitãților sãvârșite. Conducerea comunelor se realizeazã de cãtre douã autoritãți și anume: de cãtre consiliul municipal și de cãtre primar. Comunele pot fi de douã tipuri, și anume comune rurale sau comune urbane.
Cooperarea intercomunalã reprezintã acțiunea de a evita disiparea comunelor prin fuziunea aceestora. Legea asupra administrației teritoriale prevede cinci forme de stimulare a intercomunalitãții, și anume: sindicatul, districtul, comunitatea urbanã, comunitatea de comune și comunitatea orașelor. Sindicatul intercomunal oferã posibilitatea comunelor învecinate sã distribuie costurile serviciilor.
Districtul are rolul de a garanta comunelor unele servicii și totodatã districtul are avantajul de a avea propria fiscalitate. Comunitatea urbanã are drept scop regruparea comunelor în aglomerații care depãșesc 50.000 de locuitori, deținând competențe în domeniul amenajãrii, echipãrii sau a dezvoltãrii economice. Ultimele douã comunitãți, cea a comunelor și cea a orașelor trebuie sã-și desfãșoare competențele doar în materie de dezvoltare economicã și amenajare a spațiului.
Reglementãrile valabile în cazul funcționarilor publici francezi sunt stipulate în codul special adoptat pentru aceastã categorie de personal. Activitãtile funcționarilor publici sunt orientate spre a satisface necesitãțile contribuabililor, spre a facilita accesul cetãțenului la serviciile publice.
Relația de colaborare și de consultare, importanța pe care o reprezintã aparatul administrativ în cadrul activitãții administraței publice franceze, pot fi observate prin existența personalului administrativ ca participant efectiv în procesul de elaborarea a reformelor administrative.
Tradiția privind reglementarea funcției publice o regãsim în toate țãrile europene, însã aceasta nu trebuie a fi confundatã cu existența unui statut general al funcției publice. Termenul de statut provine din cuvântul latin „statutum”, ce fãcea referire la un ansamblu de norme juridice ce includ voința statului de a reglementa o anumitã categorie de raporturi sociale ori instituții juridice.
Tradițiile franceze privind funcția publicã dateazã încã dinaintea Revoluției din 1789, însã primul statut al funcției publice a fost adoptat în anul 1946.
Ca regulã generalã în ceea ce privește administrația publicã a fiecãrui stat din Uniunea Europeanã, cadrul juridic al acestei sfere este stabilit prin constituțiile respectivelor state, documente ce stipuleazã dispoziții generale asupra administrației publice, sau prin acte normative adoptate de instituțiile fiecãrui stat în parte. Dimensiunea juridicã a funcției publice are în vedere o sferã largã de dispoziții ce cuprinde aspecte legate de statutul legal al funcționerilor publici, drepturile și obligațiile acestora, modalitatea de selectare și recrutare a acestora, mobilitatea funcționarilor publici, etc.
Baza legalã a spațiului administrativ francez este constituitã din regulile generale ce privesc domeniul funcției publice, dar și din alte acte legale care specificã poziția juridicã a funcționarilor în stat, funcția publicã teritorialã și funcția publicã spitaliceascã.
De exemplu, în Franța existã legea LARA „Loi sur l’amelioration des realtions entre l’administration et les administres”, care recunoaște dreptul cetãțenilor de a solicita informații, însã acest drept al cetãțenilor poate fi refuzat conform articolului 6 al respectivei legi, în condițiile în care solicitãrile respective „aduc atingere securitãții statului ori administrației publice”.
Domeniul public francez este format din cele patru legi amintite ale serviciului public, ansamblul format de acestea reprezentând statutul general de reglementare al funcției publice cu privire la drepturile și obligațiile funcționarilor publici aplicabile tuturor funcționarilor publici (Legea 83-634), prevederile statutare valabile doar în domeniul funcțiilor de stat (Legea 84-16), dispozițiile aplicabile reprezentanților colectivitãților teritoriale (Legea 84-53) ori cu privire la dispozițiile valabile pentru reprezentanții funcțiilor publice medico-sociale (Legea 86-33). Aceste patru legi formeazã Statutul General al funcționarilor publici francezi.
Conținutul statutului este dat de stipularea drepturilor, libertãților și îndatoririlor funcționarilor publici din Franța, sfera funcționarilor publici francezi fiind clasificatã în trei categorii ale domeniului public ( funcția publicã de stat, funcția publicã spitaliceascã și funcția publicã teritorialã).
Acest act are aplicabilitate pentru toți funcționarii publici francezi, și conține drepturile și obligațiile acestora. Toate reglementãrile ce au ca obiect funcția publicã sunt incluse în acest Statut. Stipulãrile din acest act conțin detalii în ceea ce privește clasificarea funcțiilor publice, planul de carierã al funcționarilor publici, promovarea sau evaluarea acestora.
Formarea profesionalã a funcționarilor publici francezi este reglementatã din punct de vedere legal, realizâdu-se distincția între formarea profesionalã internã și pregãtirea pentru examene în vederea avansãrii într-o categorie superioarã, schimbãrii profesiei sau carierei.
Un alt act juridic care reglementeazã funcția publicã în Franța este Constituția Franței, în al cãrei text gãsim reglementãri prin care se stabilește faptul cã garanțiile fundamentale ale funcționarilor civili sau militari se acordã prin legi speciale
Putem afirma faptul cã funcțiile publice din teritoriul Franței sunt reglementate de douã tipuri de legi:
Textele legislative adoptate în anii 1983-1984, amintite anterior, care pun bazele reglementãrilor asupra legislației care determinã garanțiile, obligațiile și principiile fundamentale aplicabile funcției publice franceze;
Textele legislative care reglementeazã regulile speciale aplicabile funcției publice franceze. Acestea fac referire la ocuparea locurilor de muncã din aria funcției publice, mobilitatea sau descentralizarea personalului administrativ francez.
În Franța, principalul text legislativ care se aplicã organizãrii planului de carierã al funcționarilor publici este Statutul General al Serviciului Public, acesta fiind valabil pentru toți funcționarii din sistemul public.
Reglementãrile statutului prezintã drepturile și obligațiile ce revin funcționarilor publici francezi. Notificarea posturilor vacante din domeniul public se face prin publicarea în luna decembrie a anului precedent un calendar provizoriu pentru a informa publicul despre viitoarele misiuni de recrutare în acest domeniu. Definitivarea planului de recrutare a anului respectiv se va realiza prin publicarea datelor stabilite în Monitorul Oficial al Franței.
În sistemul administrativ francez, recrutarea funcționarilor publici se realizeazã în urma organizãrii unui concurs. Modalitatea de recrutarea este fundamentatã de douã principii care se completeazã reciproc. Principiile respective fac referire la egalitatea de șanse în accesul la funcția publicã, precum și la competența necesarã accederii la o asemenea funcție. Ȋn sistemul administrativ francofon existã distincția clarã între sectorul public și cel privat, prin relațiile de angajare în cadrul acestor sectoare, dar și prin faptul cã funcționarii publici se bucurã de un statut de drept public.
Conform Statutului funcționarilor publici din Franța, în sistemul administrativ francofon existã trei tipuri de funcții publice: funcțiile publice de stat, funcțiile publice teritoriale și funcțiile publice spitalicești. Fiecare tip de funcție publicã are o anumitã categorie de concurs pentru a accede în funcția publicã.
CONCLUZII
Administrația publicã a fiecãrui stat analizat în aceastã lucrare, cuprinde organismele direct subordonate puterii publice, exercitarea activitãților acestora fiind asiguratã prin intermediul funcțiilor publice.
Legile aplicabile organizării administrației publice/funcției publice din fiecare stat analizat fac referiri la faptul cã în exercitarea funcției publice trebuie sã se aibã în vedere respectarea principiilor fundamentale ce stau la baza realizãrii obiectului administrației publice, ca proces continuu.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Alexandru, Ioan, Drept administrativ european, Ediția a II-a revãzutã și adãugitã, Ed. Universul Juridic, București, 2010<
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Matei, Lucica, Pavia, Marie, Luce, Michalopoulos, S., Matei, A., Bosse, Ch., Gerapetritis, G., The training of public administration on acquis communautaires, Ed. Economicã, București, 2002;
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
Vedinaș, Verginia, Legea 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici comentatã, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
Decretul legislativ adoptat la 14 iunie 1985;
Constituția Franței adoptatã în 1958;
Legea administrației publice teritoriale adoptatã la 3 februarie 1992 din Franța;
Ordonanța nr.58-1100 din 17.11.1958, modificatã prin Legea nr.2003-700 din 01.08.2003;
Legea nr. 83-634 din 13 iunie 1983;
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_627250_2 ===
CUPRINS
Introducere
Administrația publică locală în Marea Britanie
Organizarea administrației publice locale în Austria
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În vederea realizării unei analize exhaustive a celor două sisteme administrative europene voi porni în a prezenta modalitățile de organizare a statului de drept în cadrul celor două sisteme.
Organizarea administrației publice locale în Marea Britanie
Încă de la începutul analizei trebuie menționat că, dreptul constituțional din Marea Britanie se individualizează prin absența unei legi fundamentale, a unei Constituții propriu-zise. În aceste condiții dreptul constituțional britanic este fundamentat pe cutume, reglementãri și jurisprudența ce-și găsesc aplicabilitatea în domeniu, reieșind astfel un drept constituțional autentic sui generis.
Dezvoltarea sistemului administrativ reprezintă punctul comun al unor legi care au fost adoptate de-a lungul timpului de cãtre legislativul Marii Britanii, din aceste texte juridice putem enumera : “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petition of Rights”(1628), “Habeas Corpus Act”(1679), “Bill of Rights”(1689), “Act of Settlement”(1701), “Reform Act”(1832), “Parliament Act”(1911), “Statutory Instruments Act”(1946), “Parliament Act”(1959), aceste texte consolidând în cele din urma dreptul constituțional al Marii Britanii.
Marea Britanie este organizată, la nivel local, sub forma a trei subdiviziuni, respectiv în: comitate, districte și parohii.
Organizarea comitatelor are ca principale domenii de activitate ordinea publicã, serviciile sociale, trasportul, educația, protecția consumatorilor.
Consiliile din cadrul districtelor au competențe care vizeazã protecția mediului, fondul locativ, construcțiile și igiena publicã.
La nivelul parohiilor consiliile sunt responsabile cu rezolvarea aspectelor din domenii precum amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, lotizarea terenurilor sau iluminatul public.
Consiliile locale sunt alese de cãtre toate colectivitãțile locale, în mod diferit, pe o perioadã de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii anuale a unei treimi din consilieri. Consilierii locali nu dețin funcții în executivul local, iar funcționarii publici nu pot desfãșura activitãți politice sau sã candideze pentru o funcție în consiliu.
Trãsãtura esențialã a modelului anglo-saxon este subordonarea funcționarilor publici fațã de Coroanã.
În Anglia se apreciază oamenii care trebuie să îndeplinească anumite sarcini, urmărindu-se formarea unor funcționari competenți, nu numai la momentul recrutării lor, ci oameni cu pregătire polivalentă, capabili de a-și asuma sarcini de aceeași natură în servicii diferite. Organizarea serviciilor civile britanice apare ca o îmbinare fericită între ordine, competență și libertate.
În Marea Britanie, funcționarii britanici nu au decât un statut regulamentar. Beneficiază de foarte puține texte legale care să-i privească și acestea se referă doar la câteva aspecte speciale, fiind aplicabile anumitor categorii de funcționari, precum judecătorii-care, tradițional, nu fac parte din serviciul civil.
În Marea Britanie, Serviciul civil este divizat în clase, care se regăsesc aproape la toate departamentele ministeriale. Principalele lor activități sunt de natură tehnică, de contabilitate, acționând sub autoritatea clasei administrative. Marea majoritate a funcționarilor din această clasă provin din școlile secundare.
Formând un tot, Serviciul civil se caracterizează prin unitate, fiind plasat sub o autoritate unică-aceea a trezoreriei, în frunte cu cancelarul eșicherului.
Serviciul civil științific este alcătuit din tehnicieni (medici, savanți, chimiști, juriști) care se găsesc plasați în diferite departamente și care nu provin din recrutarea obișnuită. Paralel cu ei și sub ei, se găsește clasa asistenților preparatori.
În mod oficial, funcționarii civili sunt denumiți funcționarii Coroanei, alții decât cei care lucrează în birourile politice sau juridice, care sunt angajați în capacități civile, și ale căror remunerații sunt plătite în întregime și direct, din fondurile votate de Parlament”.
În 1955 a fost înființată Comisia Serviciului Civil, ce avea rolul de a superviza recrutarea pe bază de merit.
Funcționarii din Serviciul Civil sunt esențialmente recrutați prin concurs, motiv pentru care se dorește să se asigure acestui concurs un maximum de garanție.
În Marea Britanie, modul de selectare al funcționarilor publici este stabilit prin “Codul de recrutare al comisarilor funcției publice”.
Responsabilitatea pentru organizarea recrutării personalului revine departamentelor și agențiilor.
Însă, o schemă de carieră specifică, denumită „fast stream“ (filieră rapidă) pentru universitari, reprezintă o excepție de la acest sistem, cu caracteristici structurale diferite.
Pentru aceste cariere, selecția este coordonată de biroul funcției publice și este efectuată de agenția de servicii privind recrutarea și evaluarea.
Prin noțiunea de „fast stream“ se indică faptul că” persoanele cu studii universitare competente sunt promovate, prin cadrul unui program de formare după intrarea lor în cadrul funcției publice, pentru a-și însuși cât mai repede posibil cunoștințele necesare exercitării posturilor cu responsabilitate sau a funcțiilor de încadrare.”
Însă, pentru marea majoritate a candidaților, procesul de selecție presupune parcurgerea a trei etape:
lucrare de evaluare printr-un chestionar a unei zile de lucru;
un centru de evaluare de două zile care cuprinde o serie de lucrări, de exerciții de grup și de interviuri, ce ține de comitetul de selecție din cadrul funcției publice de la Londra.
În al doilea studiu, interviurile pot îmbrăca orice fel de forme; astfel, acestea se pot baza pe capacitățile intelectuale ale candidaților, pe sondarea cunoștințelor și aptitudinilor lor specializate sau pe acoperirea intereselor și pe o experiență mai largă;
o întâlnire de aproape 40 de minute cu comitetul de selecție finală.
Proba calificării se compune din 4 teste de aptitudini notate în mod obiectiv și pe baza unui chestionar.
Testul de aptitudini va permite evaluarea aptitudinilor verbale și matematice precum și capacitatea de a raționa în mod logic.
Chestionarul cuprinde întrebări despre candidați, despre centrele lor de interes și despre experiența lor. Notele obținute la testul de aptitudini și la chestionar sunt combinate din punct de vedere statistic pentru a obține un etalon general angajat pentru a selecționa candidații.
În toate statele membre ale Uniunii Europene, informațiile privitoare la posturile vacante din cadrul funcției publice sunt accesibile tuturor, concursul de recrutare sau posturile vacante făcând obiectul unui anunț public.
Astfel, în Marea Britanie nu există o metodă unică pentru aducerea la cunoștiința personalului interesat. Însă, se impune ca anunțul să fie făcut prin mijloace adoptate la nivelul postului vacant, departamentul și/sau agenția competentă fiind liber/ă să opteze pentru metoda pe care o va aplica, însă va trebuie să asigure un număr cât mai mare posibil de persoane calificate care să fie informate de aceste posturi și care să primească suficiente informații pentru a-și depune o candidatură notabilă.
Mai trebuie menționat faptul că funcționarii din Serviciul Civil au obligații foarte riguroase, în viața particulară, ei trebuind să dea dovadă de o conduită foarte corectă și să se conformeze unor principii de viață model. Totodată, trebuie să se dovedească foarte loiali față de guvern, să rămână fideli nu unui anumit guvern, ci guvernului ca expresie a conducerii țării. De altfel, la intrarea în funcție primesc o broșură în care sunt înscrise îndatoririle și obligațiile lor.
Funcționarilor englezi le este interzisă participarea la viața politică.
Organizarea administrației publice locale în Austria
În cadrul Uniunii Europene se întâlnesc, atât sisteme administrative unitare/centralizate (Marea Britanie), cât și sisteme administrative federale (Austria/Germania). Structura administrativă în statele unitare își pune amprenta asupra modului de structurare a administrației publice locale.
Comparativ cu Marea Britanie Austria este un stat federal fiind bine delimitat în nouă landuri, respectiv Vorarlberg, Tyrol, Salzburg, Carinthia, Austria Superioară, Austria Inferioară, Burgenland și Viena. La rândul lor landurile sunt împărțite în: districte, comune și orașe statutare.
Structura administrativă a sistemului administratvi austriac se caracterizează prin trei nivele și anume: nivelul federal, nivelul landurilor, nivelul local, fiecare dintre acestea beneficiind de autonomie.
Se poate remarca faptul că atât Austria, cât și Marea Britanie sunt organizate în dsitricte.
Însă, în sistemul administrativ austriac districtul reprezintă un nivel de deconcentrare atât pentru land, cât și pentru federație
Instituțiile publice din cadrul districtelor nu beneficiază de personalitate juridică de drept public, însă conducerea administrativă a districtului beneficiază de componențe de drept administrativ. La rândul lor districtele sunt divizate în comune.
Comunele pot fi definite ca niște colectivități locale cu personalitate juridică de drept public. Acestea se bucură de autonomie administrativă și își exercită atribuțiile prin autoritățile sale reprezentative. Comunele Austriei se bucură de autoadministrăm și dispun de competență proprie.
Orașele statutare de tip metropolă au competențe cumulate de district și comună.
Sistemul administrativ al Austriei este organizat, potrivit principiului separației puterilor în stat, pe cele trei ramuri ale autorității legislative, executive și judecătorești, iar instituțiile corespunzătoare lor au atribuții clar precizate în Constituția Federală și în constituțiile landurilor.
Autoritățile și instituțiile administrative sunt dispuse pe trei nivele principale de reprezentare în raport cu teritoriul, respectiv: nivelul federal (central); nivelul landurilor și nivelul local.
Austria are o administrație federală indirectă, ceea ce înseamnă că în anumite domenii atât autoritatea legislativă, cât și cea executivă sunt exercitate de către administrația federală și în cele mai multe domenii, implementarea politicilor elaborate de acestea sunt delegate autorităților landurilor.
Practic, autoritatea landurilor este limitată de instrucțiunile Guvernului Federal, care urmărește întreaga lor activitate.
Democrația administrativă este o altă caracteristică a sistemului administrativ din aceast stat European. Ea se materializează prin libertate reglementată în exercitarea autorității legislative și executive în cadrul landurilor.
Guvernul federal poate avea obiecții vis-a-vis de legislația adoptată în cadrul aparatului administrativ de la nivelul landurilor, dacă aceasta contravine interesului de la nivel federal. Este interesant să reținem că decizia finală referitoare la o situație sesizată de autoritățile federale este luată de parlamentele landurilor.
De asemenea, potrivit Constituției Federale, administrația fiecărui land are dreptul să protesteze la Curtea Constituțională a Austriei, dacă sesizează că, în procesul legislativ de la nivel federal, este încălcată autoritatea legislativă a landului.
Aparatul administrativ la nivelul landurilor este foarte bine organizat în funcție de particularitățile de dezvoltare economică și socială ale acestora și de interesele cetățenilor, care își aleg reprezentații în parlamentele landurilor în mod direct pentru perioade de cinci ani.
Sistemului administrativ din Austria este descentralizat și conferă autoritate administrativă considerabilă landurilor, care la rândul lor, deleagă o parte importantă din sarcinile administrative către districte și acestea din urmă către municipalități, care au un grad ridicat de autonomie în soluționarea problemelor locale.
În ceea ce privește evoluția în timp a principiului descentralizării, aceasta a început de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, legea privind comunele, din 1862, recunoscând colectivităților locale a anumită autonomie. Pasul decisiv pe calea descentralizării a fost făcut prin inserarea în textul Constituției din 1920 a principiului autonomiei comunale, după care în perioada 1938-1945 autonomia locală a fost suprimată de regimul nazist.
Ea va fi restaurată odată cu restaurarea republicii, iar în 1962 a avut loc o revizuire a Constituției prin care s-a întărit autonomia locală.
La nivelul sistemul administrativ din Austria funcționează principiul subsidiarității, care provine din dreptul comunitar unde are semnificația de regulator de competență, în caz de concurență între competența națională și cea comunitară.
Prin intrarea în vigoare a Cartei Europene a Autonomiei Locale, în care este înscris și principiul subsidiarității, chiar dacă nu este numit ca atare (art.4), acesta este receptat în dreptul public intern al statelor semnatare, ca un principiu de repartizare a atribuțiilor administrative între centru și periferie.
El, impune plasarea acestor atribuții la nivelul cel mai apropiat de cetățeni, unde se consideră că aparatul administrativ are capacitatea de a le exercita în condiții corespunzătoare. Nivelul superior nu trebuie să-și asume decât atribuțiile care, prin natura, amploarea sau cerințele de eficacitate și eficiență depășesc posibilitățile nivelului inferior. Bineînțeles, aprecierea acestor cerințe aparține puterii politice.
CONCLUZII
Administrația publicã a fiecãrui stat analzat în aceastã lucrare, cuprinde organismele direct subordonate puterii publice, exercitarea activitãților acestora fiind asiguratã prin intermediul funcțiilor publice.
Legile aplicabile organizării administrației publice/funcției publice din fiecare stat analizat fac referiri la faptul cã în exercitarea funcției publice trebuie sã se aibã în vedere respectarea principiilor fundamentale ce stau la baza realizãrii obiectului administrației publice, ca proces continuu.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;
Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
,
=== 22afb9dfc085776c417fc71fda7d8aee77b18c50_644027_1 ===
CUPRINS
Considerații privind organizarea administrativă la nivel european
Organizarea administrației publice locale în Lituania
Organizarea administrației publice locale în Spania
Bibliografie
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
Considerații privind organizarea administrativă la nivel european
Încă de la începutul analizei este important a preciza că niciun stat nu este singurul antreprenor al serviciilor publice, administrațiile locale îngrijindu-se de un anumit număr de servicii publice, organizând servicii publice locale.
Organizarea administrativă a teritoriului unui stat este influențată de strategiile și politicile organizațiilor din care statul respectiv face parte.
În același timp, situația din fiecare țară se schimbă foarte rapid, în acord cu provocările locale, naționale și internaționale actuale. După trei decenii de desfășurare a proceselor de descentralizare și regionalizare se poate constata că au fost realizate reforme importante în statele din Europa, mai ales în Belgia, Spania, Italia, Marea Britanie, Franța, Germania și Danemarca. În noile state membre, schimbări importante s-au realizat în Polonia, Estonia, Lituania, Cehia, Slovacia, România și Bulgaria.
Referindu-ne la statele din Europa, există suficiente inițiative în acest sens ale Consiliului Europei, care s-au concretizat în documente de referință pentru statele membre ale Uniunii Europene.
Unul dintre acestea se referă la principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială a continentului european, aprobate la Conferința Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului. Aceste principii au la bază doi piloni de referință în Europa, respectiv: dimensiunea teritorială a drepturilor omului și democrația. Prin elaborarea acestor principii s-a urmărit identificarea măsurilor de amenajare a teritoriului prin care locuitorii tuturor statelor membre ale Consiliului Europei pot ajunge la un nivel de viață acceptabil.
Aceasta este o condiție prealabilă fundamentală pentru stabilizarea structurilor democratice în localitățile și regiunile Europei. «Principiile directoare» se sprijină pe «Carta europeană a amenajării teritoriului» (Carta de la Torremolinos, 1983).
Această Cartă conține principii pentru politicile naționale și europene care contribuia la o mai bună organizare teritorială a statelor membre ale Consiliului Europei din acea vreme și la o rezolvare a problemelor teritoriale care depășesc frontierele naționale.
Europa națiunilor, a statelor unitare și naționale, omogene etnic și Europa regiunilor, ca entități autonome, clădite pe baza personalității lor.
O analiză atentă asupra organizării teritoriale în statele din UE arată că există patru mari tradiții referitoare la organizarea teritorială:
tradiția napoleoniană menținută în state ca: Franța, Italia, Spania, Grecia, dar și în unele din Europa Centrală și de Est și bazată pe centralizare, uniformitate și simetrie;
tradiția germană menținută în state ca: Germania, Austria și Olanda, care recunoaște, alături de un stat puternic și unele entități intermediare;
tradiția anglo-saxonă, care nu recunoaște noțiunea de stat ca persoană juridică;
tradiția scandinavă care a luat de la modelul francez principiul uniformității, dar l-a aplicat într-un cadru mai descentralizat.
Majoritatea statelor au un model de organizare pe două nivele, de exemplu: Austria, Ungaria, Irlanda, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia și câteva țări au o organizare pe trei nivele, de exemplu: Germania, Spania, Italia, Polonia.
În aceste state, colectivitățile teritoriale au largi competențe, conform principiului subsidiarității, și nu există o tutelă a unei colectivități teritoriale asupra alteia, fiind foarte răspândită intercomunalitatea.
Un element important, este mărimea țărilor. Țările mari, precum Germania, Italia, Spania au experimentat trei nivele, au reunit departamentele pentru a constitui regiuni, cu rezultate variabile (succes în Suedia, eșec în Polonia și Ungaria). Cele 4 state care au o organizare pe trei nivele sunt statele mari ale UE, iar 3 dintre ele sunt state federale, în care nivelul regional are competențe „de stat”.
Multe state europene au aplicat reforme ale administrației teritoriale pentru a reduce numărul comunelor și pentru a promova nivelul regional, manifestându-se adesea respingerea unor intervenții de tip voluntarist.
Organizarea administrației publice locale în Lituania
După aproape 50 de ani în care Lituania a fost parte componentă a URSS, la 25 octombrie 1992, referendumul constituțional desfășurat în Lituania are ca rezultat aprobarea noii Constituții cu 85% din voturile exprimate. Noua Constituție a Lituaniei cuprinde 154 de articole, inserate în cadrul a 14 capitole și un capitol de prevederi finale.
În cuprinsul legii fundamentale a Lituaniei este garantat dreptul al autonomie a unităților administrativ-teritoriale, această autonomie fiind implementată prin intermediul consiliilor locale.
Trebuie precizat că membrii consiliilor locale sunt aleși pe un mandat de patru ani acesștia putând fi aleși atât din rândul cetățenilor Republicii Lituania și al altor rezidenți permanenți ai unității administrative respective, prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Fiind un stat de drept în cadrul organizării administrative statul susține localitățile, acestea acționând în mod liber și independent în limita lor de competență definită de legea fundamentală și legi speciale.
Unitățile administratv-teritoriale elaborează și aprobă propriul buget, au dreptul de a impune taxe locale, în limitele și potrivit procedurii prevăzute prin lege, și pot prevedea scutiri de taxe și impozite în cadrul propriului buget.
Nivelul superior administrativ este organizat de Guvern, iar respectarea Constituției și a legilor, precum și executarea deciziilor Guvernului de către localități sunt supravegheate de reprezentanții Guvernului numiți în teritoriu.
În cazurile și potrivit procedurii stabilite prin lege, Parlamentul poate introduce temporar măsura autoguvernării directe pe teritoriul unei localități.
Organizarea administrației publice locale în Spania
Asemnei legii fundamentale a Lituaniei Constituția spaniolă din 1978 consacră garantarea dreptului la atonomie al comunelor pentru gestionarea intereselor lor.
Sapnie este divizată în 17 regiuni, 50 provincii, 8.077 comune.
Comuna (municipio) constituie al treilea nivel de administrație.
Comunele, asemeni provinciilor, dețin sarcini administrative: autonomia lor se situează în cadrul legal determinat de cele două niveluri superioare de guvernare, Statul și comunitatea autonomă.
Consiliul municipal (ayuntamiento) este ales prin sufragiu proporțional, după un sistem de liste (pe patru ani) și este un organ deliberativ. El cuprinde între 5 și 25 consilieri.
Pentru comunele cu mai mult de 5.000 de locuitori, există o comisie de administrație, compusă din primar și un număr de consilieri, ce nu depășește o treime din totalul efectivului consiliului municipal. Această comisie examinează și decide în problemele generale privind gestiunea curentă, personalul și finanțele comune.
Pe lângă membrii aleși, “ayuntamiento” numără și alți funcționari: unii sunt numiți de guvernul statului, alții sunt desemnați de consiliul municipal, alții, în sfârșit, sunt angajați prin contract. Funcționarii nu au nicio putere în cadrul consiliului municipal. Ei se limitează la a gira competențele consiliului municipal în sectorul care le este distribuit.
Fiecare consiliu municipal poate să stabilească comisiile pe care le consideră utile (comisia de finanțe, comisia pentru cultură, etc).
Aceste comisii au un caracter strict informativ. Ele sunt compuse în întregime din membrii aleși ai consiliului municipal, cu câteva excepții.
Primarul (alcade) este ales de către și dintre consilieri, pe o perioadă de patru ani. El conduce și administrează autoritățile și administrația municipală. El poate să-și transfere atribuțiile adjuncților săi și consilierilor. El conduce lucrările, prezintă interesele, pregătește bugetele, semnează contractele, întreprinde urmăriri judiciare, reprezintă municipalitatea și este șeful poliției municipale.
Competențele comunei variază în funcție de dimensiunea comunei. Se face distincție între comunele cu mai puțin de 5.000 de locuitori, cu mai mult de 5.000 de locuitori, cu mai mult de 20.000 de locuitori, cu mai mult de 50.000 de locuitori. în toate cazurile, comunele se ocupă în special de distribuirea apei, gazelor și electricității, de transportul public, de protecția mediului, de securitatea publică. împreună cu regiunile autonome, comunele execută în comun anumite competențe în materie de locuințe și urbanizare, servicii sociale.
Provinciile și comunele au împreună competențe în anumite domenii ale asistenței sociale.
Astăzi, coexistă două rețele de cooperare. Rețeaua veche a sindicatelor “mancomunidades" este menținută. O mare libertate la nivelul determinării statutului și al competențelor este lăsată comunelor membre, sub rezerva îndeplinirii unui minim de condiții cerute de decretul din 18 aprilie 1986. În cadrul noii rețele, trebuie să facem distincție între – pe de o parte – asociațiile între comune ce se supun unui statut de drept privat și, pe de altă parte, contractele între colectivități.
CONCLUZII
Conchizând se poate afirma că in funcție de locul pe care îl ocupă regionalizarea în cadrul structurii constituționale și administrative a statului, la nivel european se poate face o clasificare, identificându-se în prezent cinci tipuri de regionalizare:
Regionalizare administrativă:
Regionalizare prin intermediul autorităților locale existente:
Descentralizare regională
Regionalizare politică sau autonomie regională (regionalism instituțional) specifică Spaniei;
Regionalizare prin intermediul autorităților federale:
Crearea regiunilor administrative în noile state membre precum Lituania a constituit prilej de noi experimentări. în țările cu trei nivele de organizare s-au constituit entități intermediare, cu caracteristici foarte diferite.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Androniceanu Armenia, Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene, Editura Universitară, București 2015;
Gest, A. (2013). Decentralisation: nouvelle etape, nouvel etat. Rapport d’information no. 3199 – d’esprit – audition John Longhlin, Universite Cardiff, EP Aix-en-Provence;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006
Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași;
Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comparatie Intre Administratia Publica Locala Dintre Doua Tari (ID: 111785)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.