Comparatia Asistentei Sociale Dintre Marea Britanie Si Romania

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: PREZENTAREA SISTEMULUI DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Istoricul asistenței sociale

Definiții ale asistenței sociale

Nivele de intervenție ale asistenței sociale

Misiunea și funcțiile asistenței sociale

Domenii ale asistenței sociale

Noțiuni de metodologie, metodă, tehnici în asistență socială

Metode ale asistenței sociale

Observația

Interviul

Consilierea

Ancheta socială

CAPITOLUL II: MODELE ALE ASISTENȚEI SOCIALE ÎN EUROPA ȘI SUA

2.1. Politici publice

2.2. Serviciile sociale din Marea Britanie

2.4. Serviciile de asistență socială în România

CAPITOLUL III: STUDIU COMPARATIV ÎNTRE SISTEMUL DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ DIN ROMÂNIA ȘI MAREA BRITANIE

3.1. Analiza comparativă între sistemul de asistență socială din România și Marea Britanie

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În fiecare zi vedem la știri cazuri sociale care nu se pot soluționa decât cu ajutorul cetățenilor, ori de multe ori vedem – copii abandonați, bătrâni bolnavi cazați în azile mizere, personal puțin sau insuficient calificat, oameni ai străzii, copii infectați cu HIV/SIDA, tineri care se droghează, fiind abandonați de noi toți care trecem peste știrea respectivă mai mult sau mai puțin indiferenți.

Aceasta fiind societatea în care trăim zi de zi, societatea care la un moment dat ridică din umeri deoarece se vede neputincioasă în hățisul birocrației românești care în mare parte a adoptat acel sistem francez plin de probleme.

Este destul de greu să privești înafară -, ca orice persoană parte a societății în care trăim avem tendința de a judeca autoritățile deoarece nu cunoaștem legislația în vigoare, nu ne implicăm activ în comunitate. Modul în care ne putem implica în rezolvarea situațiilor existente vor afecta în mod direct bunul mers al comunității. În fapt, problemele atrag după sine un lanț de evenimente care afectează familia, comunitatea și implicit societatea românească din punct de vedere economico-financiar, emoțional.

Cea mai mare provocare a statului român este dezvoltarea unor politici sociale care să vizeze exact problematica umană, o politică socială foarte bine reglementată și de asemenea nu trebuie uitat contextul politic, economic, personal calificat, specialiști care pot implementa măsuri concrete, coerente pentru un segment de populație foarte important.

Uniunea Europeană, în ultimii 15 ani vorbește de excluderea socială a populației sărace și se dorește o reinserție a persoanelor excluse de la o viață socio-economică normală. În România acest proces de reinserție este încă într-o fază incipientă deoarece „ trebuie dezvoltat un larg complex de forme de suport pentru a evita excluziunea și pentru a recupera social persoanele împinse la marginea societății” ( Zamfir, 2002, pag 24).

Argumentul care stă la baza acestui studiu este faptul că în România cât și în Marea Britanie se găsesc tot felul de categorii de persoane care au nevoie de sprijinul sistemului de asistență socială, sistem care în Marea Britanie este mult mai dezvoltat decât în România.

Interesul pe care l-am acordat acestei lucrări constă în compararea celor două sisteme de asistență socială pentru a putea scoate în evidență aspectele pozitive și negative ale fiecărui sistem în parte.

În primul capitol voi face o prezentare a sistemului de asistență socială, începând de la istoricul asistenței sociale până la metodele asistenței sociale.

În cel de-al doilea capitol ne-am propus să prezentăm modelele europene de asistență socială, cu precădere sunt prezentate cele două sisteme de asistență socială, respectiv cel britanic și cel românesc.

Capitolul trei a fost rezervat cercetării, în cadrul căreia sunt prezentate cercetările realizate la nivel european din anul 2000 și terminând cu ultimul studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie ( IRES ).

CAPITOLUL I

Prezentarea sistemului de asistență socială

Istoricul asistenței sociale

În antichitate asistența socială îmbrăca forma privind ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, deoarece societățile, comunitățile întotdeauna au avut în componență indivizi care, din cauze genetice, sociale sau naturale nu aveau capacitatea de a putea să își satisfacă propriile nevoi. În acest caz se poate exclude societatea spartană care nu accepta nici o formă de asistență socială a persoanelor cu diverse dizabilități, rezultând faptul că societatea respectivă nu era pregătită, fiind o societate preponderent războinică ( Buzducea, 2008).

După apariția creștinismului, sentimentul de intrajutorare a crescut bazându-se pe valorile solidarității umane și dogmei creștine devenind o constantă a vieții comunităților creștine. Aproape două milenii asistența socială a căzut efectiv în grija Bisericii, iar statele nu aveau decât rol represiv pentru populație, deși au existat persoane care au întreprins și acțiuni caritabile fără a fi prelați ( Mănoiu, Epureanu, 1996).

,, Deși creștinismul se afla la început, acesta a dezvoltat un mare impact asupra asistenței sociale, deoarece Biserica s-a îngrijit în permanență de problemele de asistență socială, astfel încât primele forme prin care Biserica a acționat pentru ocrotirea celor oropsiți a fost înființarea unor comunități. Instituțiile de asistență socială se înfiripă încă din anul 300, de pe timpul lui Constantin cel Mare și care și-au desfășurat acțiunile lor într-un cadru religios având un scop religios și social. Prin urmare principalele instituții de asistență socială care au luat ființă în aceea perioadă au fost: brefotrofiile (leagăne pentru copiii abandonați sau găsiți), orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adăpost pentru fete tinere provenite din familii sărace sau din orfelinate), ghirocomiile (azile pentru văduve) și Societatea religioasă a Parabolanilor (grupuri de voluntari creștini care putea oferi servicii sanitare persoanelor bolnave)” (Mănoiu, Epureanu, 1996, pag 1-3).

Până în secolul XV Biserica a avut rolul de a ocroti și a se manifesta ca și principal factor decizional în ceea ce însemna caritatea. Dezvoltarea economiei occidentale și transformarea raporturilor de muncă, a făcut nobilimea să se simtă din ce în ce mai puțin responsabilă față de populația săracă, iar statul deleagă în mod oficial instituția Bisericii ca fiind responsabilă de a-i asista pe săraci ( Bocancea, Neamțu, 1996).

Forma în care era gândită asistența socială a săracilor în epoca modernă era expresia unui sistem de alocare autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Atâta vreme cât legislația socială era elaborată de oameni care nu erau aleși prin vot universal, ei legiferau doar în folosul marelui capital. ,, Odată cu introducerea votului universal ( în a doua jumătate a secolului al XlX-lea) și cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care își are originea în sistemul economic, și nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea și în caracterul lor mizerabil” ( Bocancea, Neamțu, 1996, pag 59).

,, Astfel, în primele două decenii ale secolului XX, în numeroase țări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist era „umanizat", determinând la o serie de prestații în favoarea persoanelor în vârstă, a șomerilor și a celor care, din motive de sănătate, nu puteau munci. Legislația socială a acelor ani menținea sistemul atelierelor publice, însă îl făcea mai puțin dur și inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizării și redistribuirii, specific asigurărilor sociale” ( Bocancea, Neamțu, 1999, pag 62).

,, Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania, începând cu 1883. Legea inițială a asigurărilor în caz de boală a fost completată cu reglementări privind riscul de accidentare, invaliditatea și bătrânețea. În Anglia, asigurările sociale de sănătate și șomaj au fost inițial reglementate printr-o lege din 1911. România introducea și ea, printre primele țări din lume, o legislație a asigurărilor de boală, bătrânețe, accidente, invaliditate și înmormântare (1912), precedată de Legea de organizare a Casei de asigurări în caz de boală și deces pentru meșteșugari (1902)” (Zamfir, Zamfir, 1995, pag 81).

,, Anii '30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a ,, laissez faire-ului”(care limita intervenția statului doar la garantarea libertății de acțiune a întreprinzătorului, la apărarea legalității și ordinii publice); noul curent din gândirea și practica politică va purta numele de neoliberalism. Susținut în Europa de către John Maynard Keynes, iar în America de politica „ New Deal ” a președintelui Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunăstării generale (welfare state) ” ( Bocancea, Neamțu, 1999 pag 63).

,, Evoluând în domeniul prestațiilor sociale de la condiția de spectator (în perioada liberalismului clasic) la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare și protecție socială minimală pentru menținerea echilibrului social – de la sfârșitul secolului trecut și până după al doilea război mondial), statul se va transforma, începând cu anii '50, în „ furnizorul general de resurse și de securitate materială” (Dogan, Pelassy, 1992, pag 53).

Preluând experiența concentrării de resurse și a redistribuirii dobândită înainte și în timpul războiului, neputând elimina drepturile pe care clasele mijlocii și sărace le obținuseră până atunci și dorind să se pună la adăpost de pericolul comunist, statele occidentale vor instituționaliza bunăstarea generală. ,, Născut la confluența luptelor și concesiilor, a calculelor și ambițiilor nobile, welfare state s-a înrădăcinat în reprezentările oamenilor printr-o prezență recunoscută din leagăn până la mormânt” (Dogan, Pelassy, 1992, pag 47).

La început primele școli de asistență socială au luat ființă în SUA (New York, 1900) iar în urma acestui fapt, la scurt timp au luat ființă și în Europa Occidentală. ,, În România, cadrele superioare de asistență socială se formau în perioada 1929-1949 prin Școala Superioară de Asistență Socială – ,, Principesa Ileana”. În 1949 această instituție de învățământ superior în domeniul asistenței sociale în România, se transformă în ,, Institutul de Prevederi Sociale”, care a funcționat până în 1952. În 1952 acest institut s-a desființat și în 1958 s-a înființat învățământul postliceal de asistență socială care a funcționat până în 1969. În perioada 1969-1990 nu a mai funcționat nici o formă de învățământ asistențial; în această perioadă a regimului comunist, sistemul de asistență socială a înregistrat un regres considerabil, activitatea asistențială reducându-se, în cea mai mare parte, la punerea în aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice” (Mănoiu, Epureanu, 1996, pag 129).

După anul 1990 se aprobă înființarea învățământului asistențial universitar și postliceal dar în același timp s-a pornit și procesul de reformare a sistemului de asistență socială, a cadrului instituțional și legislativ, a practicilor de intervenție, a statutului știintific și profesional al asistenței sociale ( Mănoiu, Epureanu, 1996).

La începutul secolului XX, profesia asistențială s-a practicat în instituțiile medicale, serviciul asistențial fiind conceput ca mijloc de eficientizare a intervenției medicale. Faptul că inițial în profesia asistențială, înrudirea profesiei de asistent social cu cea de medic a contribuit la realizarea unor criteria de evaluare a eficienței, dar și la formarea limbajului de specialitate. ,,Totuși asistența socială nu-și putea construi identitatea în raport cu asistenț 1990 se aprobă înființarea învățământului asistențial universitar și postliceal dar în același timp s-a pornit și procesul de reformare a sistemului de asistență socială, a cadrului instituțional și legislativ, a practicilor de intervenție, a statutului știintific și profesional al asistenței sociale ( Mănoiu, Epureanu, 1996).

La începutul secolului XX, profesia asistențială s-a practicat în instituțiile medicale, serviciul asistențial fiind conceput ca mijloc de eficientizare a intervenției medicale. Faptul că inițial în profesia asistențială, înrudirea profesiei de asistent social cu cea de medic a contribuit la realizarea unor criteria de evaluare a eficienței, dar și la formarea limbajului de specialitate. ,,Totuși asistența socială nu-și putea construi identitatea în raport cu asistența medicală, fără să-și definească o metodologie proprie ” ( Bocancea, Neamțu, 1996, pag 80).

Întocmirea metodologiei asistenței sociale s-a elaborat în urma asimilării achizițiilor teoretice și metodologice din știintele sociale și a ,, păstrării ” experienței adunate în practica asistențială: Conturarea metodologiei asistenței sociale este asociată de numele autoarei americane Mary Richmond, care a realizat lucrarea de metodologie în domeniul asistențial: Social Diagnosis ( New York, 1917), asistența socială și-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic individualizat (casework). Această metodă importată din SUA în Europa după celui de-al doilea război mondial, metoda casework se va dezvolta permanent pe cele două coordonate ale sale: psihoterapia și socioterapia ( Bocancea, Neamțu, 1996).

În ultimele decenii, metodologia de tip casework tinde să fie înlocuită parțial, în ultima vreme de către ,, modelul de intervenție în sensul schimbării”, strategie combinată și la limită integral (Bocancea, Neamțu, 1996).

Începând de la dinamica psiho-socială în care se găsește clientul (individul, grupul sau comunitatea), asistentul social caracterizează o serie de obiective și mijloace recomandabile procesului de transformare socială pe care îl consideră necesar, creând, în acest sens, un proiect de intervenție.

Această nouă metodă de lucru asigură adevărata identitate a asistenței sociale, delimitând-o de alte profesii (asistență medicală, pastorală, juridică, psihiatrie) între care se află unele suprapuneri de competențe. În relație cu celelalte profesii de tip asistențial, asistentul social joacă rolul de integrator și coordonator al efortului de păstrare și refacere a normalității sociale.

Societatea contemporană cere o reevaluare a strategiilor asistențiale, a rolului asistentului social și a statutului său în cadrul comunităților. Astăzi, lucrăm cu următorul concept de asistență socială: ,, Un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață ” (Zamfir, Zamfir, 1995, pag 61).

Definiții ale asistenței sociale

a) Definiția asistenței sociale conform legii în vigoare din România:

Art 2. „ Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care statul reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și societatea civilă, intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor sau comunităților”( Legea nr. 292/2011 – Legea asistenței sociale).

b) Definiția internațională privind asistența socială:

,, The social work profession promotes social change, problem solving in human relationships and the empowerment and liberation of people to enhance well-being. Utilising theories of human behaviour and social systems, social work intervenes at the points where people interact with their environments. Principles of human rights and social justice are fundamental to social work”( http://socialwelfare.bl.uk/subject-areas/services-activity/social-work-care-services/, Consultat la 11.02.2014).

Asistența socială promovează înlocuirea socială, rezolvarea problemelor în relațiile umane, delegarea dar și eliberarea oamenilor pentru creșterea bunăstarii. Utilizând teoriile comportamentului uman și sistemele sociale, asistența socială intervine în punctele în care oamenii interacționează cu mediul lor. Principiile drepturilor omului și dreptatea socială sunt elementele fundamentale în asistența socială.

Conform definițiilor de mai sus reiese că asistența socială promovează sau reface o interacțiune reciproc benefică între indivizi și societate, în vederea ridicării calității vieții sociale, atât la nivel individual și familial, cât și la nivel de grup și comunitar (Hepworth și Larsen, 1993).

1.4. Nivele de intervenție ale asistenței sociale

Sistemul de asistență socială abordează probleme pe diferite nivele, începând de la nivelul individual ajungând până la nivelul comunitar în funcție de nevoile și problemele întâlnite.

Nivelul individual – acest nivel face referire la indivizii care întâmpină dificultăți de adaptare la cerințele sociale sau care au nevoie de diferite forme de protecție socială. La acest nivel discutăm de persoane vârstnice, șomeri tineri, persoane cu dizabilități, utilizatori de droguri, copii orfani sau copii cu abandon școlar, copii neglijați sau abuzați.

Nivelul familial – în cadrul acestui nivel de asistență beneficiază de ajutor întreaga familie și se referă la familiile care se găsesc în dificultate, în special cele care întâmpină dificultăți din punct de vedere financiar.

Nivelul de grup sau intrapersonal – asistența se adresează grupurilor aflate în dificultate care au probleme comune cum ar fi grupurile marginalizate, persoanele care au probleme de sănătate sau fără loc de muncă, sau consumatorii de droguri.

Nivelul comunitar – este nivelul care abordează probleme general valabile pentru diverse comunități aflate în dificultate: lipsa locurilor de muncă, probleme igienico-sanitare, conflicte etnice, prin mobilizarea resurselor și a energiilor persoanelor din comunitate în jurul unui scop comun ( Zamfir, Zamfir, 1995).

1.5. Misiunea și funcțiile asistenței sociale

,, Misiunea asistenței sociale este de a oferi sprijin și de a ajuta la integrarea persoanelor defavorizate în circuitul societății normale, pentru a putea să i-a parte la diviziunea muncii și a veniturilor, precum și de a profita de pe urma drepturilor și beneficiilor sociale, asistenței sociale îi revin numeroase funcții:

Identificarea și înregistrarea segmentului populației ce face obiectul activităților de asistență socială;

Diagnoza problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta într-o anume perioadă de timp și în anumite condiții socio-economice și culturale date;

Identificarea variatelor surse de finanțare a programelor de sprijin;

Conștientizarea propriilor probleme de către cei aflați în situații de risc;

Stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile specializate de asistență socială prin cunoașterea cadrului legislativ-instituțional;

Suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităților de integrare socio-culturală și economică;

Prevenție: promovarea unor strategii de prevenire a situațiilor defavorizate;

Dezvoltarea unui program de cercetări științifice la nivel national și local privind dimensiunea problemelor celor aflați în situații speciale” ( Zamfir, Zamfir, 1995, pag 61).

1.6. Domenii ale asistenței sociale

,, În practica asistenței sociale întâlnim atât domenii tradiționale de intervenție, cât și domenii moderne, iar problematica socială apărută de-a lungul timpului a impus apariția unor noi metodologii” ( Buzducea, 2005, pag 29).

,, Domeniile tradiționale de intervenție sunt următoarele: asistența socială centrată pe bunăstarea copilului (integrare/reintegrare familială, adopție și plasament familial, îngrijire rezidențială), asistența socială a familiei (consiliere, educație, planificare), asistența socială a persoanelor vârstnice, asistența socială a persoanelor cu dizabilități, asistența socială a persoanelor sărace etc” (Buzducea, 2005, pag 29).

,, Domeniile moderne de intervenție sunt următoarele: asistența socială a persoanelor dependente de droguri și alcool, asistența socială a copiilor străzii, asistența socială a persoanelor afectate de HIV/SIDA, asistența socială a copiilor abuzați, asistența socială a familiilor cu probleme (dezorganizate, fără adăpost, violență domestică), instituții totale (închisori, spitale, centre de plasament)” ((Buzducea, 2005, pag 29).

1.7. Noțiuni de metodologie, metodă, tehnici în asistență socială

În domeniul socio-umanului, metodologia este definită ca o analiză sistematică a metodelor și tehnicilor pe baza cărora se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă. După cum arată Vlăsceanu elementele componente ale metodologiei cercetării sociale sunt următoarele: ,, a) enunțurile teoretice fundamentale admise ca referințe pentru structura paradigmatică a unei teorii și convertite în principii metodologice de orientare a abordării realității sociale; b) metodele și tehnicile de culegere a datelor empirice (observația, experimental, ancheta, etc); c) tehnicile și procedeele de prelucrare a datelor și informațiilor empirice, de ordonare și corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificațiile lor teoretice; d) procedeele de analiză, interpretare și construcție sau reconstrucție teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicații și predicții teoretice” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, pag 354).

Din această compoziție rezultă că metodologia nu este pur și simplu o colecție de metode și tehnici de abordare cantitativă sau/și calitativă a socialului; nu este un ,, inventar” de tehnici, fie ele și integrate strategic. Potrivit Cristinei de Robertis metodologia este partea unei științe care studiază metodele la care recurge aceasta; și chiar dacă vom considera asistența socială mai mult ca o artă decât ca o știință, termenul de metodologie îl vom utiliza, totuși, cu respectivul înțeles. Prin urmare metodologia ne permite astfel, să distingem și să studiem manierele de acțiune în asistența socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume si urmând anumite principii ( De Robertis, 1995).

,, Asistența socială, ca sistem de reflecție teoretică și activitate specializată în rezolvarea disfuncțiilor sociale, și-a constituit, treptat, propria metodologie, recurgând la două modalități principale de elaborare a acesteia: prima se bazează pe sistematizarea experienței practice de lucru cu clienții (reținându-se procedeele care au dat rezultate pozitive în mod repetat); a doua modalitate a constat în asimilarea achizițiilor teoretico-metodologice din științele socioumane. Există, așadar, un demers pragmatic și unul științific de construcție a metodologiei asistențiale, care sunt complementare” (De Robertis, 1987, pag. 80).

,, Eforturile de sistematizare a unei metodologii a intervenției au început în al doilea deceniu al secolului XX în SUA (Mary Richmond, Social Diagnosis, New York, 1917), manifestându-se și în Europa o dată cu deceniul al cincilea. Metodologia asistenței sociale este domeniul de reflecție preocupat de manierele de acțiune, de principiile și procedeele utilizate în practica asistențială. Metodologia ne permite să înțelegem care este logica ce guvernează cunoașterea și acțiunea asistențială, având în atenție, deopotrivă, procesul de investigare a problemelor sociale, precum și strategiile de intervenție în vederea soluționării acestora” (coord Neamțu, 2003, pag 281).

,, Așadar, metodologia asistenței sociale are o dimensiune teoretică, una tehnic-normativă și alta evaluativă, de sinteză între teoretic și empiric; autoreflexivă și autoevaluativă” (Bocancea, Neamțu, 1999, pag. 102).

Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistenței sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceză (Cristina De Robertis, Henri Pascal, Andree Menthonnex ș.a) ( coord Neamțu, 2003).

,, În literatura asistențială americană, metodologia este privită mai puțin ca un complex de teorii și principii ce structurează, după criterii logice și epistemologice, modalitățile de intervenție, și mai mult ca o colecție de metode și tehnici cu relevanță practică. Astfel, metodele asistenței sociale desemnează tipuri de practici (acțiuni de intervenție), în funcție de dimensiunea intervenției și de obiectivele propuse:

a) Social casework – este desemnată acea orientare sau tip de practică utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologică a unui individ sau a unei familii

b) Social group work – este orientarea și metoda ce constă în ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunității de interese sau al confruntării cu aceeași problemă (problema ne mai fiind una psihologică, emoțională, ci vizând mai degrabă dezvoltarea abilităților de comunicare și integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vieții comunitare, reorientarea energiilor grupului spre scopuri positive, limitarea comportamentelor deviante etc.)

c) Community organisation – este metoda de ajutorare a indivizilor, grupurilor și comunităților care locuiesc în aceeași arie geografică sau care se confruntă cu aceleași probleme, pentru a ajunge la sintetizarea scopurilor și intereselor comune, precum și la punerea în operă a unor planuri menite să conducă la îndeplinirea scopurilor în cauză.

d) Administration in social work – managementul asistenței sociale” (Bocancea, Neamțu, 1999, pag 103).

,, Din această enumerare, precum și din examinarea diverselor lucrări științifice în domeniu care anunță tratarea unor probleme de metodologie, rezultă că asistența socială se află într-un stadiu în care preocuparea fundamentală vizează dimensiunea tehnic- normativă. Asistenții sociali au tendința de a căuta "rețete" de intervenție, moduri de a acționa, preocupându-se mai puțin ( sau chiar deloc) de cadrele generale teoretico-epistemologice ale muncii lor” ( Bocancea, Neamțu, 1999, pag 104).

,, În cadrul acestor practici asistențiale care vizează clientul individual, grupul, comunitatea și instituția, s-au dezvoltat tehnici de intervenție specifice, precum: abordarea centrată pe sarcină, intervenția în situații de criză, abordarea psihosocială, asistența cognitiv-comportamentală etc” (coord Neamțu, 2003, pag 282).

În acest sens De Robertis remarcă faptul că ,, profesiiile asistențiale în Franța ( și nu numai) se limitează la a sistematiza propria lor experiență practică, prin utilizarea aproape exclusivă a demersului pragmatic, selectând ceea ce merge, pentru a distinge de ceea ce nu dă rezultatele scontate” ( De Robertis, 1995, pag 77).

Prin urmare metodologia ne permite să distingem și să studiem manierele de acțiune în asistența socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume și urmând anumite principii.

1.8. Metode ale asistenței sociale

1.8.1. Observația

,, Observația este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în științele socio-umane și în practica asistențială. Spre deosebire de observația spontană, folosită în contextul vieții cotidiene, observația științifică este o acțiune planificată, ghidată de scopuri și ipoteze, desfășurată după reguli precise și îndelung verificate ” (coord Neamțu, 2003, pag 290).

,, Observația științifică se remarcă prin următoarele caracteristici:

Fundamentarea teoretică: cercetătorul realizează observația pornind de la o teorie științifică în legătură cu obiectul investigat; respective teorie îi orientează activitatea de observare;

Observația științifică este sistematică și integrală, vizând fenomenul în totalitatea sa: demersul observației va fi, în acest caz, unul analitic; nici un element al realității observate nu va fi lăsat deoparte, pornindu-se de la premisa că orice fapt poate avea semnificație socială;

Înregistrarea informațiilor și repetarea observației: această caracteristică face necesară codificarea operațiilor și construirea unui sistem de variabile; în felul acesta realizăm o culegere rapidă de date și putem acumula o cantitate mare de informație” ( Bocancea, Neamțu, 1999, pag 115).

Tipuri de observație

,, Investigația psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenției practice, poate face apel la un tip sau altul de observație, în funcție de obiectivele urmărite. În literatura metodologică sunt menționate mai multe tipologii ale observației care au la bază criterii diferite de clasificare:

După scopul investigației deosebim: observația exploratorie, observația de diagnostic, observația experimentală;

După gradul de implicare a observatorului în contextul realității de studiat: observația externă (nonparticipativă) și observația participativă;

După gradul de structurare: observație structurată și observație nestructurată (calitativă)” (coord Neamțu, 2003, pag 290)

Observația exploratorie:- ,, se utilizează atunci când nu deținem informații suficiente despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observații au fost utilizate pentru prima dată de antropologi și etnologi în studierea societăților arhaice. Observația exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observație este puțin sistematizată, situându-se la nivelul descriptiv al cunoașterii știintifice. Astfel, în etapa de reperare a problemei și de analiză a situației clientului, asistentul social realizează observații exploratorii, în cadrul cărora își construiește ipotezele pentru investigarea metodică ulterioară (respectiv, pentru fazele de diagnostic psihosocial și de planificare a intervenției)” ( coord Neamțu, 2003, pag 291).

Observația de diagnostic:- ,, constă într-o analiză de profunzime a situației problematice cu care se confruntă clientul asistat, presupunând interpretarea și încadrarea cazului în tipologia consacrată a diagnozei psihosociale. Diagnoza psihosocială este un demers complex și de durată ce presupune utilizarea unor modalități de investigare combinate: observații și interviuri repetate, analiza documentelor ” ( coord Neamțu, 2003, pag 291).

Observația experimentală:- ,, este utilizată în asistența socială, cu precădere în etapa aplicării planului de intervenție, etapă în care procedeele de declanșare și susținere a proceselor de schimbare socială au frecvent un caracter experimental” ( Bocancea, Neamțu, 1999, pag 116).

Observația externă:- este o metodă utilizată mai des de către jurnaliști, oameni de știință, medici și asistenți sociali. ,, Observația externă are ca și semnificație situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observație se recomandă în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivității țintă este dificilă sau chiar imposibilă” ( Chelcea, 2001, pag. 367).

Observația participativă:- aceasta presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetată, pentru o perioadă lungă de timp, în scopul unei cunoașteri în profunzime, de tip calitativ ( coord Neamțu, 2003).

,, Observația participativă se definește prin câteva caracteristici de bază:

Să respecte regulile de conviețuire și tradițiile colectivității investigate;

Să nu se izoleze de grup și să aibă un comportament normal;

Să nu lase impresia că este o autoritate și să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor (acest rol fiind admis doar în etapa aplicării planului de intervenție, nu și în aceea a analizei situației);

Să nu șocheze prin vocabularul utilizat și prin cultura sa;

Să manifeste un interes mediu pentru ceea ce se petrece în comunitate;

Să nu fie indiscret, să nu forțeze situația de observație și să nu pară prea interest de un aspect sau de un actor social;

Să manifeste interes egal față de toți membrii și față de toate microgrupurile existente în comunitatea respectivă, pentru a dobândi încrederea tuturor;

Să se preocupe de antrenarea unor subiecți în cercetare și să acorde o atenție specială așa- numitelor ,,persoane cheie”, fără acordul cărora nu are acces la anumite informații” ( Bocancea, Neamțu, 1999, pag 117).

,, Utilizarea observației participative în practica asistenței sociale permite o mai bună evaluare a problemelor clientului individual sau multipersonal, surprinde dinamica realității trăite, conexiunea factorilor obiectivi și subiectivi ai acesteia” (coord Neamțu, 2003, pag 292).

Observația structurată:- se deosebește prin faptul că face referire la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, realizate în prealabil, care îndrumă observația și organizează sistematizarea materialului vizat. ,, Prin categoriile de observație înțelegem clase de fapte și fenomene omogene în care sunt reuniți indicatorii relevanți și care permit, prin codificare analiza statistică a proceselor și relațiilor sociale” (Chelcea, 2001, pag. 363).

,, Din punct de vedere al gradului de cuprindere a realității, sistemul de categorii poate fi exhaustiv sau non exhaustiv; în raport cu gradul de omogenitate sau eterogenitate a fenomenelor vizate, acest sistem de categorii poate avea unul sau mai multe cadre de referință prin urmare poate fi unidimensional sau multidimensional” (Chelcea, 2001, pag. 364).

Remarcile care se aduc observației structurate constă în faptul că este o metodă riguroasă și sistematică. Obiecțiile pe care le aduc calitativiștii în mod frecvent acestui tip de observație se datorează faptului că ,, ea ,, înghesuie” și fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni și aspecte importante și neputând reda complexitatea și fluiditatea interacțiunilor umane” (Iluț, 1997, pag. 79).

1.8.2. Interviul

,, Termenul de interviu provine din limba engleză ( interview) și semnifică întâlnirea și conversația între două sau mai multe persoane” (Chelcea, 2001, pag 262).

,, Interviul este un proces focalizat pe comunicare prin intermediul căreia sunt obținute informații cu scopul de a-l evalua pe intervievat. În cazul asistenței sociale, interviul este conceput astfel încât să-l determine pe specialist să ia decizii, de obicei în ceea ce-l privește pe client, în vederea acordării unui ajutor specific clientului său” (Bocancea, Neamțu, 1999, pag 241).

,, Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui discurs pe o temă dată, cu ajutorul unor strategii de ascultare și de intervenție. Pentru a-l face pe interlocutor să vorbească, intervievatorul trebuie să știe să asculte. Activitatea de ascultare nu se reduce la înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operații mentale de selecție, de comparație, de interferență și interpretare. Fiind întotdeauna orientate către obiective, ascultarea este activă și, în același timp, este o activitate de diagnostic” (De Singly et al., 1998, pag 165).

În contextul interviului aplicat în practica asistențială, ascultarea activă presupune adoptarea unei atitudini nondirective, empatice, disponibilitatea și acceptarea necondiționată a interlocutorului. Prin ascultarea activă, asistentul se centrează pe obținerea de informații, fiind mai puțin preocupat să dea sfaturi sau soluții. Clientul trebuie să fie sigur că a fost auzit înainte de a primi indicații (coord Neamțu, 2003).

,, Avantajul acestei tehnici se referă la posibilitatea de a observa și înregistra formele de comunicare non-verbală ale subiectului și gruparea informațiilor în categorii de semnificație. Există totuși unele dezavantaje ce se referă la coduri sau cutume culturale (de exemplu, fixarea vizuală prelungită poate însemna pentru unii un act de provocare), dar și la limite individuale ( o ascultare prelungită și intensă se poate transforma neintenționat într-o atitudine de superioritate)” ( Bocancea, Neamțu, 1999, pag 242).

,, După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport prin intermediul căruia se evidențiază: conținutul informațional dobândit, calitatea informației, modul de realizare a interviului” (coord Neamțu, 2003, pag 309).

1.8.3. Consilierea

,, Consilierea constă într-o serie de răspunsuri avizate oferite clienților care au probleme ce le afectează viața cotidiană. Consilierea este în mod essential o extensie a tehnicii de intervievare și utilizează aceleași modalități și abilități de comunicare, dar nu se rezumă la atât; unul din obiectivele principale ale unui consilier se referă la nivelul de rezistență al clientului, care trebuie să fie cât mai scăzut” (Bocancea, Neamțu, 1999, pag 249).

Asociația britanică de consiliere definește conceptul de consiliere ca fiind faptul când o persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcția de consilier, oferă și acceptă explicit să acorde timp, atenție și respect altei persoane, care va fi temporar în rolul de client (Membership Notes, 1990).

,, De asemenea există un raport specific între consiliere și interviu. Se poate spune că tehnica de consiliere este o extensie a interviului, întrucât utilizează aceleași procedee de comunicare, chiar dacă există din partea consilierului o participare cu multă căldură, acceptare și înțelegere. Însă există și diferențe ce le autonomizează ca tehnici separate. Una dintre acestea se referă la nivelul de rezistență al clientului, mai scăzut în timpul procesului de consiliere” ( Bocancea, Neamțu, 1996, pag 163).

,, Una dintre cele mai cunoscute tehnici de consiliere este cea a terapiei centrate pe client, ce se realizează prin prezența a patru procedee: ascultarea activă, clarificarea, parafrazarea și reflectarea sentimentelor. Pentru a face posibilă o asemenea intervenție, consilierul trebuie să probeze, în relația sa cu clientul, trei atribute principale: atitudinea pozitivă și necondiționată, abordarea cu sinceritate, empatia” ( Anderson, 1984, pag 13-15).

Ancheta socială

Ancheta socială oferă un tablou sintetic al unei investigații sociale complexe și de durată, realizată prin studiul de caz și având o finalitate practică imediată. Ca formă de prezentare, ancheta socială este un înscris (un document oficial) prin care se specifică situația concretă a persoanei/grupului ce necesită o anumită formă de asistare ( coord Neamțu, 2003).

,, Elementele definitorii ale unei anchete sociale sunt următoarele:

Scopul: furnizarea unor informații preliminare luării unor decizii de către factorii și instituțiile specializate în rezolvarea problemelor sociale;

Cazurile (situațiile) care necesită realizarea de anchete sociale sunt: acordarea de ajutoare persoanelor aflate în situații de risc, cazurile de adopție națională și internațională, instituirea tutelei sau curatelei, cazurile ce necesită instituționalizarea, alte cazuri prevăzute de lege;

Conținutul anchetei sociale îl constituie informațiile, prezentate într-o formă semistandardizată, cu privire la: identitatea clientului serviciului asistențial, tipul problemei cu care se confruntă, mediul social în care se plasează, resursele materiale ce pot fi mobilizate, propuneri de soluționare a cazului, etc. În funcție de scopul întocmirii anchetei, se va detalia categoria de informații necesare;

Modalitățile de culegere a datelor sunt: observația, consultarea și analiza documentelor personale și oficiale, intervievarea potențialului client și a persoanelor din proximitatea acestuia, discuții cu specialiști din alte domenii (psihologi, medici, juriști);

Realizarea unei anchete sociale corecte impune respectarea următoarelor condiții: efectuarea anchetei de către specialiști (asistenți sociali, psihologi, pedagogi), respectarea exigențelor legate de formă (informații prezentate coerent, sistematic și complet) și a celor de fond (ancheta trebuie să se bazeze pe un intens studiu psihosocial al sistemului-țintă), punctul de vedere al factorului de decizie să fie clar formulat și operațional” (coord Neamțu, 2003, pag 313-314).

CAPITOLUL II

Modele ale asistenței sociale în Europa și SUA

2.1. Politici publice

,, Sven Hessle (2001) consideră că, la nivel internațional, statutul de semi-profesie a fost depășit de la începutul anilor ’90, când asistența socială s-a înscris într-un proces rapid de maturizare, iar diferențele majore de status profesional sau de calitate în formarea asistenților sociali din diferite țări au fost atenuate. Alți autori oferă însă o perspectivă mai nuanțată asupra gradului de profesionalizare în diverse state, asistența socială fiind privită ca semi-profesie (SUA), profesie matură dar aflată într-un proces de deprofesionalizare (Marea Britanie), sau profesie matură, în consolidare (Finlanda)” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Exemplul celor trei țări ne arată că principala coordonată a diferențierii gradului de profesionalizare e dată de modelarea sistemului de servicii de asistență socială în funcție de tipul de stat al bunăstării. O tipologizare interesantă a sistemelor de asistență socială este propusă de Anttonen și Sipila (1998), care identifică cinci modele ale sistemelor de servicii sociale (modelul nordic, modelul anglo-saxon, modelul sud-european, modelul germane-olandez al subsidiarității, modelul franco-belgian al politicilor familiale)” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

Conform studiului „ Globalisation and the reform of European social models” realizat de către Andre Saphir în anul 2005, se găsesc multe diferențe între sistemele naționale de protective socială ale statelor europene, astfel încât Andre Saphir nu consideră că putem discuta de un model european sau despre „ O Europă socială”. Cea mai corectă abordare ale sistemelor este realizată conform celor 4 modele diferite de politici sociale cu scopul de a examina performanța relative a fiecărui model construit pe câteva variabile și dimensiuni. Cele patru modele acoperă patru zone geografice diferite (http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Boeri (2002) compară performanțele celor patru modele în ceea ce privește îndeplinirea a trei obiective ale politicilor sociale:

În primul rând, reducerea inegalității veniturilor și sărăciei

În al doilea rând protecția împotriva riscurilor neasigurabile pe piața forței de muncă

În al treilea rând recompensa pentru participarea pe piața forței de muncă” (http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014).

Țările nordice ( Danemarca, Finlanda, Suedia și Olanda ) sunt dotate cu cele mai înalte niveluri de cheltuieli de protecție socială și universală în furnizarea bunăstării. Această protecție socială se bazează pe o intervenție fiscală vastă pe piața forței de muncă având la bază o varietate de politici active (http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Finlanda, ca de altfel toate țările nordice, are cel mai înalt grad de profesionalizare al serviciilor sociale. Sistemul public de asistență socială din Finlanda este organizat și susținut de instituții publice, doar o parte nesemnificativă revenind instituțiilor private, inclusiv ONG-urilor. Serviciile de asistență socială, care au ca unitate de intervenție persoana, familia sau comunitatea, sunt furnizate la nivel de municipalitate (sunt 452 de asemenea unități administrativ-teritoriale), unde se decid tipurile de servicii și gradul de acoperire al acestora)” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

Existența sectorului neguvernamental în sistemele de asistență socială din țările scandinave este una complementară, principala răspundere în asigurarea accesului echitabil la servicii revenind statului. Chiar și în situația în care măsurile de reformă aduc modificări semnificative în organizarea serviciilor, rolul statului rămâne definitoriu. Cazul Suediei este relevant, în acest sens. Schimbările inițiate în 1998 prin amendarea legii Serviciilor Sociale au avut ca scop creșterea calității serviciilor și eficientizarea acestora. Măsurile au vizat, pe de o parte, creșterea calității serviciilor prin introducerea de standarde de calitate și, pe de altă parte, reducerea dependenței de servicii, prin creșterea ponderii măsurilor active de suport (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Chiar și în aceste condiții, ponderea autorităților locale în furnizarea serviciilor nu a suferit modificări substanțiale. Principalele caracteristici ale sistemelor de asistență socială din țările scandinave sunt acoperirea extensivă cu servicii, gradul înalt de profesionalizare și standardele de calitate în organizarea serviciilor. Serviciile au o organizare unitară la nivelul tuturor unităților administrativ-teritoriale și principiile de finanțare sprijină dezvoltarea serviciilor conform standardelor și în zonele sărace)” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Țările anglo-saxone ( Irlanda și Regatul Unit ) oferă asistență socială relativ mare de ultim nivel. Transferurile de bani sunt orientate în primul rând către oameni de vârstă activă pe piața muncii. Măsurile de activare sunt importante precum și accesul la sistemele de climatizare către beneficiile unui job stabil. Pe piața muncii acest model este caracterizat printr-un amestec de sindicate slabe, creșterea dispersiei salariilor și incidență relativ ridicată a forței de muncă” (http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Modelul anglo-saxon este definit de varietatea formelor de ordonare a furnizorilor de servicii sociale, iar în urma acestui fapt rolul cel mai important îi este adresat sectorului privat. Autoritatea publică locală finanțează și reglementează sectorul de servicii având libertatea de a decide dacă își dezvoltă propriile structuri pentru furnizarea de servicii sau le concesionează furnizorilor privați. În cazul acestor state, profesia de asistent social este supusă riscului, prin lipsa reglementărilor unitare la nivel național)” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

În Marea Britanie, se află un acord larg cu privire la faptul că asistența socială este o profesiei matură, însă se aprobă faptul că există o criză de identitate a profesiei de asistent social (Stewart Asquith, Chris Clark, Lorraine Waterhouse, 2005).

Modificările legislative implementate de Community Care Act (1992), dar și de acte normative ulterioare au stimulat abordarea de tip „management de caz”, în defavoarea modelului terapeutic. Prin urmare activitatea asistentului social este redusă la evaluarea nevoilor, coordonarea lucrului direct cu beneficiarii, gestionarea bugetelor sau monitorizarea și evaluarea cazului (Dominelli 1996, Preston-Shoot and Jackson, 1996).

La nivelul sistemului de servicii este constată schimbarea rolului asistenței sociale. Primordialitatea autorităților locale este de a scădea situațiile de risc majore și de a ocroti cele mai vulnerabile categorii (copii sau adulți abuzați, persoane cu handicap mental, etc.) (Smale, 2000).

Criza profesiei de asistent social a stârnit schimbări importante în structura serviciilor sociale deoarece se confrunta cu scăderea numărului de specialiști, mai ales în sectorul public. În anul 2002, aproximativ 10% din job-urile de asistent social erau vacante, aflându-se astfel într-o permanentă creștere în ultimii ani (Social services workforce survey, 2001).

,, De asemenea, la nivelul întregului sector de servicii numărul de personal calificat este în scădere. Din cei aproximativ un milion de angajați în serviciile sociale (inclusiv în sectorul privat și cel neguvernamental) 80 000 sunt asistenți sociali calificați. Din aceștia, numai jumătate sunt implicați în intervenția directă, cealaltă jumătate având funcții de manager, trainer, sau consultant. Sistemul de servicii pentru copii este segmentul cel mai afectat, confruntându-se cu o lipsă acută a specialiștilor implicați în intervenția directă și gradul redus de atractivitate pentru specialiștii nou-intrați în sistem. De asemenea, sistemul public de servicii de asistență socială resimte efectele implementării sistemului de contractare individuală a serviciilor de îngrijire (similar celui românesc de acordare a indemnizațiilor pentru persoanele cu handicap grav, ca o alternativă la asistentul personal), dar și modificările semnificative ale rolului autorităților locale în furnizarea serviciilor” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014).

În 1992, Community Care Act a redefinit rolul municipalităților, realizând separația funcțiilor de finanțare de cele de organizare a serviciilor, încurajându-se concesionarea serviciilor către sectorul privat și cel neguvernamental. Consecințele majore ale acestui set de măsuri a fost restrângerea rolului sectorului public și deprofesionalizarea acestuia” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/10.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, Țările continentale ( Austria, Belgia, Franța, Germania și Luxemburg) se bazează în mare măsură pe asigurări, beneficii ale șomerilor și sistemul de pensii. Deși apartenența la grup este în declin, sindicatele rămân puternice chiar dacă reglementările extind gradul de acoperire a negocierilor colective pentru situațiile non-uniune” (http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014).

,, În cele din urmă țările mediteraniene ( Grecia, Italia, Spania și Portugalia) își concentrează cheltuielile sociale pe sistemul de pensii și permit o segmentare înaltă a drepturilor și a statutului. Sistemul lor de protecție socială atrage de obicei mai mult protecția angajatului și pensionarea anticipată, dispoziții pentru a scuti segmente de populație în vârstă de muncă de la participarea pe piața muncii. Structura salariilor este cel puțin în sectorul de stat și este acoperită de negocieri colective” (http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014).

2.2. Serviciile sociale din Marea Britanie

,, Pentru a putea răspunde presiunilor tot mai mari din partea mulțimilor crescânde de săraci, monarhia engleză emitea în secolul al XVI-lea o serie de legi care obligau comunitățile să se îngrijească de săracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitatea voluntară într-o obligație socială. Tot în Anglia vom întâlni și alte forme de luptă împotriva sărăciei: așa numitele workhouses, sistemele Roundsman și Speenhamland” (coord Neamțu, 2003, pag 123).

De la începutul secolului al XVII-lea se aflau în unele orașe ateliere publice (workhouses) în care cei săraci (indiferent de vârstă și sex) puteau efectua diferite munci, realizând un venit care le permitea să supraviețuiască. Legea din anul 1722 generaliza sistemul atelierelor publice la scara întregului regat. În cadrul acestora, munca era deosebit de grea și prost plătită, scopul atelierelor nefiind acela de a-i sprijini, ci de a-i pedepsi și de a-i demoraliza pe săraci să vină în orașe. În mediul rural, unde atelierele publice nu erau destul de numeroase și unde numărul săracilor evoluase destul de spectaculos în urma deposedărilor de pământ și a declinului manufacturii textile familiale, se vor folosi alte metode de asistență socială (coord Neamțu, 2003).

,, Sistemul Roundsman constă în susținerea șomerilor de către enoriașii parohiei din care aceștia făceau parte. Sarcina aceasta socială îi revenea, pe rând, fiecărui cetățean care avea posibilități materiale. Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensații de venit muncitorilor cu salarii mici, compensații ce urmăreau atingerea unui prag calculat în funcție de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreținere. Sumele care erau necesare compensațiilor salariale proveneau din banul public. Investitorii bogați erau deacord cu acest sistem al obligativității acordării unor salarii minime garantate, deoarece sarcina protecției sociale era astfel repartizată pe toți membrii parohiei (ai comunității)” (coord Neamțu, 2003, pag 123).

Dacă sistemul asistenței comunale convenea unor investitori, el restricționa practic orice șansă de mărire a salariilor și provoca mărirea cheltuielilor publice. Concomitent, se abătea principiilor economiei liberale și individualismului. Așa încât, la începutul secolului al XlX-lea, clasa înstărită a făcut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistență (workhouses), prin Poor Law Act din anul 1834. Legea din anul 1834 era expresia unei teorii care postula că „asistența liberă era un dezastru pentru individ, ca și pentru țară, în timp ce asistența prin acele workhouses dure și disuasive era singura soluție reală la problema sărăciei” (George, 1973, pag 13).

Felul în care era gândită asistența socială a săracilor în epoca modernă era forma unui sistem de alocare autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Atâta vreme cât legislația socială era realizată de oameni care nu erau aleși prin vot universal, ei legiferau doar în interesul marilor proprietari. ,, O dată cu primirea dreptului de vot a unui număr mai mare de cetățeni (în a doua jumătate a secolului al XlX-lea) și cu răspândirea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care își are proveniența în sistemul economic, și nu în degradarea morală a indivizilor, în lenea și în caracterul lor infect” (coord Neamțu, 2003, pag 123).

Prin urmare, în primele două decenii ale secolului XX, în numeroase țări europene s-au ivit legi prin care sistemul economic capitalist era „umanizat”, provocând o serie de prestații sociale în avantajul persoanelor în vârstă, a șomerilor și a celor care, din motive de sănătate, nu puteau munci. Legislația socială a acelor ani păstra sistemul atelierelor publice, însă îl realiza mai puțin dur și inechitabil. Ajutoarele care erau acordate pensionarilor se folosea banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a instituit sistemul cotizării și redistribuirii, caracteristic asigurărilor sociale (coord Neamțu, 2003).

Marea Britanie, ca și sistem de asistență socială în sens modern, a fost anticipat de acea faimoasă Comisie în operațiunea „ Legea săracilor ”, din anul 1832 care a fundamentat vechea lege a sărăciei (cel puțin o parte a legii engleze a sărăciei) care a fost subiect a încălcărilor și abuzurilor promovate la scară largă, leneșii și criminalii fiind principalii destinatari, comparată fiind cu cei care primeau caritate în privat. În consecință, deoarece standardele pentru a primi ajutor erau destul de înalte, forțând multe persoane aflate în nevoie să se angajeze sau să se reorienteze către mila celor bogați. Părerile au început să se schimbe, mult mai târziu, către sfârșitul secolului datorită rapoartelor întocmite de oameni ca Seebohm Rowntree și Charles Booth despre nivelele de sărăcie în Marea Britanie. Aceste rapoarte indicau că în orașele puternic industrializate, între o pătrime și o treime a populație trăiau sub limita de subzistență (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014).

,, După alegerile generale din Marea Britanie din anul 1906, Partidul Laburist a devenit un competitor serios pentru Partidul Liberal. Reformele privind bunăstarea liberalilor au pus bazele statutului social modern. Reformele s-au extins foarte mult în următorii patruzeci de ani. Cu siguranță, guvernele care au văzut valurile de revoltă a comuniștilor după Primul Război Mondial au fost nerăbdatori să asigure că reformele profunde au redus riscurile de tulburări sociale în masă” (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014).

Industria modernă avea nevoie de o populație muncitorească mult mai sănătoasă și mult mai educată decât era în vechea industrie. Un lucru crucial a fost experiența din Al Doilea Război Mondial, când statul deținea aproape controlul total, acest lucru inducând populației ideea că este posibil ca statul să rezolve problemele în domenii largi în ceea ce privește viața națiunii. În cele din urmă, părea posibil ca amestecul social implicat în evacuarea în masă a copiilor precum și a serviciilor în cadrul forțelor armate a crescut sprijinul pentru bunăstarea în rândul clasei de mijloc ” (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014).

,, Raportul Beveridge din anul 1942, (în care au fost identificați cinci „ răi giganți” în societate: mizeria, ignoranța, nevoia, lenea și boala) unde s-a recomandat la nivel național, obligatoriu, o formă de asigurare care să combine sănătatea, șomajul și pensiile. Beveridge însuși a avut grijă să sublinieze faptul că beneficiile șomerului vor fi ținute timp de șase luni la nivelul subzistenței, astfel că după șase luni șomerul este condiționat să meargă la muncă sau să învețe, ca să nu-l încurajeze în abuzarea sistemului” (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014)

După victoria din 1945 în alegeri a Partidului Laburist, aceștia au jurat să extermine Răii Gigantici, și au întreprins măsuri de politici furnizate pentru populația Mării Britanii „ din leagăn până în mormânt”. Aceste politici au avut ca rezultat creșterea cheltuielilor și lărgirea a ceea ce se consideră a fi responsabilitatea statului. În plus, pe lângă serviciile centrale de educație, sănătate, șomaj și alocația de boală, serviciile sociale includeau de asemenea ideea de creștere a impozitării redistributiv, creșterea regulilor în industrie, mâncare și locuire (reglementări mai bune în ceea ce privește siguranța). Partidul Laburist, luând atitudine în 1945 pentru un program care să stabilească starea de bunăstare, a câștigat clar o victorie. Totuși, din anii 80 guvernul britanic a început să reducă anumite dispoziții în Anglia, cum ar fi : testele gratuite pentru ochi au fost oprite și rețetele pentru anumite medicamente au crescut constant de când au fost introduse în 1951. Politicile diferă de la țară la țară în Marea Britanie, dar dispozițiile generale sunt încă un principiu al politicilor guvernamentale din Marea Britanie (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014).

,, Fondarea Serviciului național de Sănătate ( NHS) nu a implicat construirea de spitale noi ci naționalizarea resurselor municipale existente și a fundațiilor caritabile. Scopul nu a fost să crească substanțial resursele ci să standardizeze îngrijirea în țară, într-adevăr Beveridge credea că va scade costul îngrijirii medicale, cu cât oamenii vor deveni mai sănătoși vor avea nevoie de mai puțin tratament. În schimb costul a crescut constant de la 9 miliarde de lire în 1948 la 106 miliarde de lire în 2011. Costurile stomatologice și ochelarii au fost introduse ca fiind gratuite în sistemul de asistență socială 1951, de către guvernul laburist care a fondat NHS trei ani mai devreme și costurile rețetelor. Principiul care a guvernat sănătatea a fost „ gratis până la punctul de folosire” a devenit ideea centrală a bunăstării statului, deși alte guverne conservatoare care au criticat acest sistem nu au putut să îl schimbe” (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014)

,, Modelul anglo-saxon este caracterizat de faptul că statul caută cele mai bune căi de prestare a anumitor servicii și deschide licitații în acest sens. De regulă, datorită unor avantaje comparative, prestatorii selectați sunt ONG. Relația dintre ONG și stat este bazată pe contract. ONG-urile nu sunt îndreptățite legal în mod direct să beneficieze de finanțare de la guvern. În schimb, serviciile pe care guvernul dorește să le externalizeze sunt scoase la licitație și cea mai bună ofertă câștigă. ONG-ul intră în competiție cu actori din mediul privat. În afară de contracte, granturile sunt un alt mod de finanțare a activității ONG-urilor, ceea ce contribuie la sporirea caracterului competitiv în acest sector” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-1-2-2008/09.pdf, Consultat la 13.03.2014).

Critici ai statutului bunăstării afirmă că, în plus la costurile vaste, prin ușurarea cetățenilor de responsabilitatea personală pentru binele personal guvernul a promovat fără să acorde atenție atitudinilor imature și iresponsabile, rezultând că lenea și ignoranța sunt comune. În 1980, T.E.Utley a scris că starea de bine a fost „ un aranjament sub care noi toți am încetat să fim responsabili pentru comportamentul personal, în schimb am devenit responsabili pentru toți ceilalți. Tentații care în acest mod de a face lucrurile oferă o mânie sintetică, o penitență mincinoasă, și toate celelalte forme de ipocrizie și pură evadare de la sarcini care sunt prea puternice pentru omul căzut (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014).

,,  Public opinion in the UK appears to support a reduction in welfare spending, however commentators have suggested that negative public perceptions are founded on exaggerated assumptions about the proportion of spending on unemployment benefit and the level of benefit fraud (Opinia publică din Marea Britanie se pare că susține o reducere a costurilor, deși mulți comentatori au sugerat că percepțiile negative ale publicului sunt fondate pe presupuneri exagerate despre proporțiile costurilor pentru șomaj și la nivelul beneficiilor frauduloase) ” (http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014).

,, La ora actuală, Marea Britanie deține unul dintre sistemele de protecție socială inspirate din Raportul lordului Beveridge (Social Insurance and Allied Services, 1942), ce avea ca obiectiv central lupta împotriva celor cinci pericole majore: lipsurile, boala, ignoranța, mizeria și inactivitatea. Dominant în cadrul sistemului actual de asistență socială se află principiul universalității și distribuirii diferențiate a prestațiilor. Întâlnim două tipuri de prestații:

a) prestații noncontributive independente de nivelul resurselor (de exemplu, pentru persoanele

cu handicap);

b) prestații noncontributive dependente de nivelul resurselor (de exemplu, ajutorul social ca

formă de venit minim garantat) ” (http://www.ies.org.ro/library/files/raport_serviciile_sociale_in_romania._rolul_actorilor_economiei_sociale.pdf, Consultat la 13.03.2014)

,, Serviciile sociale sunt gestionate la nivel local. Reforma „Community Care Act” din anii ‘90 a determinat transferarea finanțării serviciilor sociale de la nivel central, la nivel local. Însă autoritățile locale nu au obligația de a oferi ele însele servicii, ci de a încheia contracte cu furnizorii privați de servicii sociale. Deși, datorită contractării serviciilor sociale către furnizorii privați, vorbim de o piață liberă a serviciilor, totuși, datorită faptului că fondurile vin de la bugetul local, coordonarea și controlul rămân în mâinile autorităților publice locale. De-a lungul timpului, autoritățile publice locale nu numai că au externalizat sau chiar privatizat serviciile sociale de care se ocupau (spre exemplu, centre rezidențiale pentru îngrijire paleativă), dar în același timp, au achiziționat un număr important de servicii sociale pe care le ofereau înainte furnizorii privați (for-profit sau non-profit), pentru a putea acoperi nevoile existente pe piață (de exemplu, servicii de îngrijire la domiciliu). Piața serviciilor sociale în Marea Britanie este formată din autoritățile locale ca furnizori, furnizorii privați non-profit, furnizorii privați for-profit, pe de o parte și consumatorii, pe de altă parte reprezentați ai autorităților locale (în numele persoanelor fizice – beneficiari finali) în calitate de contractori ai serviciilor sociale” (http://www.ies.org.ro/library/files/raport_serviciile_sociale_in_romania._rolul_actorilor_economiei_sociale.pdf, Consultat la 13.03.2014).

2.4. Serviciile de asistență socială în Romania

Comparativ cu serviciile sociale din Marea Britanie, România are și ea, o lungă istorie în asistență socială începând cu secolul XIII , când în România caritatea se numea filantropie și era strâns interconectată cu activitatea Bisericii ortodoxe.

„ În cazul României, asistența socială a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă ca profesie, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Încă din anul 1920 a fost creat un sistem de servicii sociale, iar standardele impuse de lege asigurau un asistent social la 30 000 locuitori. În perioada regimului comunist, profesia de asistent social este, practic, desființată, iar sistemul specializat de servicii de asistență socială s-a degradat treptat, datorită unui proces de subdezvoltare cronică” (http://ro.scribd.com/doc/214143581/Asistenta-Sociala-Arpinte-Daniel, Consultat la 14.03.2014).

,, Reglementarea domeniului asistenței sociale s-a realizat în România după mai bine de un deceniu de la căderea regimului comunist. În oglindă, deceniul care a urmat a înregistrat adoptarea la intervale egale de timp a trei acte normative: Legea 705/2001 privind sistemul național de asistență socială, Legea 47/2006 privind sistemul național de asistență socială și Legea 292/2011 a asistenței sociale. În conformitate cu primul articol al fiecăreia dintre cele trei acte normative, acestea reglementează organizarea, funcționarea și finanțarea sistemului național de asistență socială” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-3-2012/03.pdf, Consultat la 14.03.2014).

Viziunea asupra domeniului asistenței sociale este similară în legile care au vizat domeniul asistenței sociale în România: „ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială” (Legea 705/2001, art. 2, Legea 47/2006, art. 2).

,, În cazul României, inovația este cu atât mai necesară cu cât sectorul serviciilor se află în stadiul de dezvoltare. Efortul reînființării sistemului de asistență socială, care a preluat un model în care problemele erau abordate prin mecanisme birocratic-administrative sau prin instituționalizare, a presupus crearea unor servicii în acord cu respectarea principiilor de bază ale domeniului. Astfel, au fost dezvoltate servicii noi, au fost implementate programe de asistență care au avut ca scop adaptarea demersurilor de integrare a grupurilor dezavantajate la standarde, de cele mai multe ori, impuse de instituțiile internaționale” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/10.pdf, Consultat la 15.03.2014).

,, Oportunitățile sociale (educația, serviciile medicale) și serviciile de asistență socială facilitează participarea economică și politică a indivizilor și reduc fenomenul de excluziune socială. Accentul va cădea pe serviciile de asistență socială, considerate un factor important de reducere a sărăciei și excluziunii sociale. Într-o societate aflată în permanentă transformare, în care problemele sociale se modifică cu rapiditate, politica publică privind furnizarea de servicii sociale trebuie să se adapteze la noile cerințe și să răspundă nevoilor persoanelor aflate în dificultate. Creșterea calității serviciilor sociale și diversificarea acestora astfel încât să răspundă noilor nevoi, trebuie să fie un obiectiv central al politicii guvernului în domeniul protecției sociale” (http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-1-2-2008/09.pdf, Consultat la 15.03.2014).

,, În Romania, în perioada de tranziție au fost dezvoltate în special alocațiile familiale și alte prestații destinate diferitelor categorii de persoane vulnerabile, răspunzând solicitării beneficiarilor orientată preponderent spre transferuri financiare. Serviciile sociale au devenit o prioritate doar în ultimii ani. Inițial, serviciile sociale au fost acordate de organizațiile neguvernamentale care, rămân și în continuare, principalii furnizori. Odată cu reglementarea serviciilor sociale prin legislația specială adresată copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, continuând apoi cu persoanele dependente de droguri, persoanele victime ale violenței în familie, sistemul de servicii sociale a început să prindă contur, fiind stabilite totodată responsabilitățile statului față de respectarea drepturilor sociale ale cetățenilor” (http://www.incluziunesociala.ro/upls/90_rolul_asistentului_social.pdf, Consultat la 15.03.2014).

În țara noastră serviciile sociale au început să evolueze doar în ultimii ani. Întrucât, organizarea instituțională la nivel central a influențat și întocmirea actelor normative, primele reglementări (cu caracter de lege) s-au referit la următoarele categorii de beneficiari: copii aflați în dificultate, persoane cu dizabilități, persoane vârstnice, victime ale violenței în familie și consumatorii de droguri (http://www.incluziunesociala.ro/upls/90_rolul_asistentului_social.pdf, Consultat la 15.03.2014).

CAPITOLUL III

Studiu comparativ privind sistemul de asistență socială din

România și Marea Britanie

3.1. Analiza comparativă între sistemul de asistență socială din România și Marea Britanie

Asistența socială în România, ținând seama de patrimoniul comunist și de izbirea adoptării diferitelor alegeri de conturare a politicii sociale în epoca postdecembristă s-a dezvoltat. Aceasta de pe urmă poate fi caracterizată prin trei stadii: „ stadiul reparatoriu (…), stadiul clădirii de îndată a unui nou suport legal și instituțional de politică socială, crucial tranziției la economia de piață (…), stadiul concret a tranziției cu o politică socială mai îndată reactivă, cu puternice înclinații minimaliste”( http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-3-2012/03.pdf, Consultat la 20.03.2014)

,, În cazul izolării susținerii bunăstării din rangurile clasice ale statului, al promovării răspunderii individuale pentru oferirea propriei bunăstări (inclusiv prin metode inovatoare de introducere pe piața muncii, precum economia socială) și al pornirii de a scădea cheltuielile sociale, una dintre dificultățile majore de conturare a sistemului de protecție socială este alegerea călăuzirii sistemului de asistență socială față de oportunitățile de introducere pe piața muncii”( http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-3-2012/03.pdf, Consultat la 20.03.2014).

O parte dintre întrebările și discuțiile înodate de direcția politicilor sociale este: în ce manieră sărăcia poate fi diminuată printr-o îndrumare universalistă, sau una strict către cei mai săraci? În urma cercetării eficienței mai multor categorii de programe de politică socială în diminuarea inegalităților, autorii Korpi și Palme au redactat „ contradicția reîmpărțirii: cu cât îndrumăm mai mult prestațiile doar către cei săraci și cu cât suntem mai interesați de elaborarea egalității prin transferuri publice către toți, cu atât mai puțin diminuăm sărăcia și disproporția”( http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-3-2012/03.pdf, Consultat la 20.03.2014).

În aceeași imagine de idei, discuția legată de prestațiile sociale universaliste față de cele înalt concentrate, ca diminuare a sărăciei în România, depinde de prevenția focalizării doar către cei găsiți în sărăcie drastică, „ neglijându-se persoanele relativ sărace sau aflate în diferite situații de dificultate” (Zamfir, 1999, pag 144).

Asumarea răspunderii postdecembriste în sectorul social a implicat crearea unor explicații la un număr de dileme, între care: remedierea standardului de trai și a calității vieții, în situațiile liberalizării prețurilor și privatizării, sau „ statutul economiei de piață orientată social” (Mărginean, 2004, pag 82–92).

,, Asemănător altor țări, politica socială din România se lovește de dilemele perioadei tranziției: extraprotecție versus îndepărtarea abuzului de protecție socială, unitate versus individualism și reparații postcomuniste versus curățarea acestora, cu focalizare spre viitor “ (Zamfir, 2000, pag 16).

Instabilitatea în recunoașterea unor răspunsuri la aceste întrebări, în contextul neasumării unei imagini strategice de ansamblu, au avut consecințe ireversibile în rândul anumitor segmente ale populației supus pericolului de excluziune socială.

Prestațiile sociale financiare, în sensul de „schimburi în bani sau în bunuri către persoanele care transmite o importantă pierdere de resurse financiare” pot fi ierarhizate în prestații sociale contributorii (asigurări sociale) și noncontributorii (asistență socială) (Zamfir, 1999, pag 233–234).

În legătură cu sistemul contributoriu, asigurările sociale au fost definite ca „schimburi bănești de natură contributivă la care asistă statul, investitorii și populația ocupată, destinate să efectueze întreținerea venitului beneficiarilor în condițiile în care aceștia nu mai au de lucru sau nu mai pot lucra” (Mărginean, 1999, pag 181).

Schimburile financiare contributorii (asigurările sociale) au fost considerate ca o asigurare a societății față de diferitele pericole sociale pe care individul le poate întâmpina de-a lungul vieții și cuprinde asigurările de pensii, asigurările de șomaj și serviciile de îngrijire a sănătății, reunite cu asigurările de sănătate.

Asigurările contributorii se ierarhizează în: „asigurări de tip bismarkian (…), în care accentul se așează pe fondul de asigurări sociale (diferit de bugetul de stat), iar prestațiile sunt determinate de contribuție și de mărimea acesteia, pe când asigurările de tip beveridgean care ascund integral populația care a contribuit la bugetul de stat, prestațiile (au un nivel cantitativ și calitativ permanent redus) sunt îndurate din acest buget” (Cace, 2004, pag 29–44).

În ceea ce privește raportul Riscuri și inechități sociale în România ca fiind primul dintre cele două contribuții asumate de Comisia Prezidențială pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice întemeiată în data de 13 ianuarie 2009. Comisia unifică un număr de experți în politici sociale, asistență socială, demografie, statistică socială și alte sectoare asemănătoare, care au avut ca obiectiv, în primul rând elaborarea unei diagnoze a politicilor sociale, demografice și a situației repartizării și redistribuirii resurselor și în al doilea rând, redactarea de soluții pentru diminuarea pericolelor și promovarea incluziunii sociale în cazul apartenenței României la UE și al crizei economice mondiale. În acest caz, Comisia nu a intenționat elaborarea unor cercetări de teren noi, ci folosirea studiilor curente și a expertizei din lumea academică pentru a redacta un raport independent (http://www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_extins.pdf, Consultat la 24.03.2014).

Beneficiile sociale sunt surse de venit de care se bucură o mare parte a populației (vârstnici, bolnavi, șomeri, persoane cu dizabilități, familii cu copii, familii ale căror venituri se plasează sub nivelul minim etc.), garantau, în anul 2007, un procent de 20% din veniturile gospodăriilor. Raportul fiind aproximativ mare a contribuției acestei surse la crearea veniturilor (fiind a doua ca însemnătate, după veniturile din salarii) rezultă din plurivalența sistemului de protecție socială și în special din numărul larg de beneficiari. Gradul acestor venituri este însă redus în raport cu cerințele de sprijinire a beneficiarilor, precum și cu nivelul de sprijinire asigurat în țările europene (http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014).

În aceste situații veniturile din prestații sociale constituie mai puțin de jumătate (46%, din care pensiile 43%) din veniturile gospodăriilor de pensionari și mai puțin de un sfert (22 %, din care indemnizațiile de șomaj 10%) din cele ale gospodăriilor de șomeri. De asemenea, veniturile din prestații sociale constituie 10% din veniturile gospodăriilor cu copii ( 8%, 10%, 15% și, respectiv, 22% în cazul gospodăriilor cu unul, doi, trei și patru sau mai mulți copii), din care prestațiile familiale reflectă numai 3% (http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014).

România înfățișează ca fiind una din țările cu un grad de disproporție a veniturilor mai ridicat decât celui mediu la stadiul UE și celui consemnat în majoritatea statelor membre ale UE, fiind depășită doar de țările sudice ale UE, de Regatul Unit și de țările baltice în care disproporția veniturilor este mai crescută. În anul 2007, totalitatea veniturilor pe care o avea clasa cea mai „înstărită” a împărțirii populației după gradul veniturilor disponibile a fost de 3 ori mai mare decât totalitatea veniturilor din clasa cea mai săracă”(http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014).

Disproporția veniturilor populației din România s-a dezvoltat în perioada anilor 2001-2006, iar în anul 2007 s-a consemnat o descreștere sensibilă față de anul 2006. Mărirea disproporției, a avut loc pe fondul măririi veniturilor, din cauza creșterii mai rapide a veniturilor mari decât a celor mici (http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014).

Aceasta înseamnă că, potrivit definiției cercetătorilor de la UNDP-International Poverty Centre, creșterea economică înregistrată în această perioadă nu a fost o creștere favorabilă populației sărace. Conform metodei relative, în varianta utilizată de Eurostat, sărăcia (riscul de sărăcie) este evaluată pe baza unui prag stabilit la nivelul a 60% din mediana veniturilor disponibile ale gospodăriilor, estimate pe adult echivalent (pe baza scalei OCDE modificată). Pragul de sărăcie este stabilit în fiecare stat membru al Uniunii Europene, pe baza medianei veniturilor populației din statul respectiv, din anul pentru care se face evaluarea (http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014).

Dacă la nivelul statelor europene avansate (UE 15) nu se poate fixa o legătură între nivelul de creștere economică și nivelul de implicare a statului în protecția socială, atribuția factorului economic devine expresiv la nivelul noilor state membre. Silința noilor state membre în acest sens este caracteristic mai diminuat, cheltuielile sociale notificând o importanță mult mai redusă în valoarea totală a PIB-ului. Deși este ușor în creștere, nivelul indicatorului în cazul României este printre cele mai mici (14% PIB în anul 2006), doar țările baltice înscrie valori ușor mai reduse (http://www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_extins.pdf, Consultat la 24.03.2014).

În anul 2013 IRES (Institutul Român pentru Evaluare și Statistică) a realizat un studiu concludent pentru cercetarea noastră care conține dimensiuni importante pentru 4 țări alese pe baza celor 4 modele europene. Țările implicate în studiu sunt : România, Marea Britanie, Franța și Danemarca.

Care dintre aceste căi credeți că este cea mai potrivită pentru a decide cine ar trebui să obțină următoarele beneficii sau servicii?

Când vine vorba despre pensiile de stat, părerile românilor sunt împărțite; câte 31% dintre respondenți apreciază că pensiile ar cuveni să se adreseze tuturor celor care au trebuință, indiferent de ajutorul lor la sistem, respectiv că acestea ar trebui să fie distribuite în mod egal fiecărei persoane, indiferent de necesitatea sau de ajutorul lor la sistem; o proporție mai ridicată, însă 37% dintre respondenți crede că acestea ar trebui să se adreseze numai celor care au ajutat la sistem, indiferent de câtă necesitate ar avea. Aceasta este înclinația caracteristică și în Marea Britanie dar și în Franța, însă în Danemarca, cei mai mulți respondenți adică 40% sunt de o pinie că pensiile ar trebui oferite fiecărei persoană în mod egal (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 01.04.2014).

Care dintre aceste căi credeți că este cea mai potrivită pentru a decide cine ar trebui să obțină următoarele beneficii sau servicii?

Locuințele sociale, în perspectiva celor mai mulți respondenți din trei țări unde a fost elaborat studiul, mai puțin din Marea Britanie, ar trebui să li se adreseze celor care au necesități, indiferent de ajutorul lor la sistem. Cea mai înaltă proporție a respondenților care sunt de această opinie este înregistrată în România în procent de 48%, urmată apoi de Danemarca în procent de 42%. Cei mai mulți respondenți din Marea Britanie (41%) sunt de opinie că de acestea ar trebui să câștige doar cei care au ajutat la sistem, indiferent de câtă necesitate au (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 01.04.2014).

Care dintre aceste căi credeți că este cea mai potrivită pentru a decide cine ar trebui să obțină următoarele beneficii sau servicii?

În cazul ajutorului de șomaj, se observă înclinații asemănătoare în rândul respondenților din cele patru state, cei mai mulți socotind că acesta ar trebui să se adreseze mai degrabă celor care au ajutat la sistem, indiferent de câtă necesitate au (România: 54%, Marea Britanie: 49%, Franța: 57%, Danemarca: 43%). Proporții fluctuante ale respondenților la studiu sunt de opinie că această prestație trebuie oferită cetățenilor care au necesitate, indiferent de ajutorul lor la sistem (România: 25%, Marea Britanie: 24%, Franța: 17%, Danemarca: 29%) (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 01.04.2014).

Gândindu-vă la bugetul de stat al României și la situația economică actuală, care dintre următoarele ar trebui să fie principala reacție a guvernului?

Persoanele interogate din România socotește că principala reacție pe care ar trebui să o aibă Guvernul în ipostaza stării economice actuale este aceea de a scădea prestațiile sociale oferite persoanelor cu venituri mai mari în procent de 48%, în timp ce un procent de 20% socotește că beneficiile sociale ar trebui scăzute pentru toată lumea, iar un procent de 18% sunt de opinie că acestea ar trebui focalizate înspre cei care au cea mai mare necesitate de ele. Nu se află un acord în mijlocul respondenților din cele patru țări în legătură cu acest aspect; cu toate că scăderea beneficiilor adresate celor cu venituri mari este o măsură selecționată de cei mai mulți dintre intervievați, aceștia o fac în proporții fluctuante, iar în cazul Danemarcăi se găsesc aceleași proporții ale intervievaților care ar alege această dimensiune sau acumularea beneficiilor înspre cei care au cea mai mare necesitate în procent de 30% (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 02.04.2014).

În care dintre următoarele domenii ați susține o reducere a cheltuielilor publice pentru ca altele să primească fonduri suplimentare?

Românii sunt cei mai dispuși să sprijine diminuări ale cheltuielilor publice dintre respondenți; principalele sectoare unde ar fi cei mai mulți de acord cu diminuări bugetare sunt: poliția în procent de 46%, transportul în comun în procent de 45%, apărarea națională în procent de 40%, învățământul superior în procent de 39% și serviciile comunitare în procent de 37%. În Marea Britanie, cei mai mulți participanți sprijină reduceri ale cheltuielilor publice pentru prestații sociale: ajutorul de șomaj și concediile de maternitate sau paternitate în procent de câte 26%, alocația copiilor în procent de 23%. Acestea sunt precedate de apărarea națională, unde sprijină diminuarea cheltuielilor un procent de 21% dintre intervievați. În Franța, apărarea națională este sectorul unde cei mai mulți intervievați cred că ar putea fi diminuate cheltuielile în procent de 36%, acesta fiind precedat de serviciile de locuire sau comunitare în procent de 33% și de alocația copiilor în procent de 19%. În ceea ce privește Danemarca, majoritatea intervievaților ar selecționa apărarea națională pentru diminuări bugetare în procent de 52%, acest sector fiind urmat de alocația copiilor în procent de 36% și de serviciile de locuire/comunitare, dar și de locuințele sociale în procent de câte 21% (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 02.04.2014).

În care dintre următoarele domenii ați susține alocarea unor fonduri suplimentare provenite din reduceri din alte domenii?

Cetățenii românii sunt foarte „darnici” atunci când apare în discuție redistribuirea fondurilor publice, în comparație cu participanții din celelalte țări unde a fost elaborat acest studiu. Așadar un procent de 93% dintre ei ar sprijini distribuirea unor resurse suplimentare pentru sistemul public de sănătate (variantă comună și în mijlocul tuturor celorlalți respondenți – Marea Britanie are un procent de 45%, Franța are un procent de 32% iar Danemarca are un procent de 33%) iar un procent de 92% pentru alocația copiilor din care Marea Britanie are un procent de 6%, Franța are un procent de 13% iar Danemarca are un procent de 4%). Alte sectoare socotite principale de cetățenii români sunt îngrijirea preșcolarilor, educația primară și secundară, pensiile de boală și de handicap, dar și pensiile de stat (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 02.04.2014).

Pentru care dintre următoarele situații sau evenimente credeți că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție?

Din punctul de vedere a celor mai numeroși respondenți din România, actualul sistem de asistență socială nu oferă destulă ocrotire pentru circumstanțele la care se face referință în chestionar. Prin urmare, când apare în discuție despre șomaj,un procent de 24% cred că sistemul actual de protecție socială din România oferă destulă ocrotire, în timp ce un procent de 67% sunt de opinie că nu oferă destulă ocrotire. În Marea Britanie,un procent de 49% consideră că oferă destulă ocrotire, în Franța un procent de 42%, în cele din urmă în Danemarca proporția celor care cred că oferă destulă ocrotire este semnificativ mai mare decât a celor care cred opusul (un procent de 65% versus un procent de 35%) (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 03.04.2014).

Pentru care dintre următoarele situații sau evenimente credeți că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție?

În situația înapoierii unei locuințe sau eliberarea din locuință, doar un procent de 13% sunt de părere că sistemul de asistență socială din România oferă destulă ocrotire, în comparație cu un procent de 37% din Marea Britanie care zic aceeași chestiune, într-un procent de 47% din Franța și prin urmare un procent de 66% din Danemarca (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 03.04.2014).

Pentru care dintre următoarele situații sau evenimente credeți că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție?

Când se aduce în discuție despre ocrotirea în situația nașterii unui copil, majoritatea participanților din Marea Britanie, Franța și Danemarca aprieciază în sens pozitiv sistemul de asistență socială din statele în care își au reședința (Marea Britanie un procent de 78%, Franța un procent de 80% și Danemarca un procent de 92%, dar în schimb cetățenii români tind să fie mai neîncrezători, un procent de 31% fiind proporția celor care sunt de opinie că sunt ocrotiți în România din această perspectivă (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 04.04.2014).

Pentru care dintre următoarele situații sau evenimente credeți că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție?

Când se aduce în discuție despre probleme în relație sau în familie, doar un procent de 20% dintre cetățenii români sunt de opinie că sistemul curent de asistență socială din România prezintă destulă ocrotire. În schimb în celelalte țări unde a fost elaborat studiul proporțiile sunt semnificativ mai mari un procent de 51% în Marea Britanie, un procent de 68% în Danemarca și un procent de 70% în Franța (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 04.04.2014).

Pentru care dintre următoarele situații sau evenimente credeți că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție?

Sistemul de asistență socială din România este socotit neconform de un procent de 77% dintre participanți când se aduce în discuție despre cazuri de boală sau de handicap. În același timp, un procent de 54% dintre locuitorii din Marea Britanie, un procent de 67% dintre francezi și un procent de 53% dintre danezi au aceeași opinie când apare în discuție sistemele din țările în care locuiesc (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 04.04.2014).

Pentru care dintre următoarele situații sau evenimente credeți că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție?

Când apare în discuție despre protecția socială în situație de pensionare, un procent de 25% sunt de părere că e satisfăcătoare în România, în timp ce în Marea Britanie proporția este în procent de 42%, în Franța un procent de 32%, iar prin urmare în Danemarca un procent de 66% (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 04.04.2014).

Tabel 1. Cheltuieli privind protecția socială în perioada anilor 1999-2010 (calculat ca procent din PIB)

Cheltuielile României cu protecția socială sunt în continuă mărire (ca procent alocat din PIB) în perioada anilor 2000-2010. O creștere importantă se constată între anii 2008 și 2009, când procentul se ridică de la un procent de 14,3% la un procent de 17,1%, iar în anul 2010 ajunge la un procent de 17,6% din PIB. În comparație cu media Uniunii Europene, România se clasează la o diferență semnificativă, de 11,8 puncte procentuale, la nivelul anului 2010 (media UE-27 este de 29,4% (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 05.04.2014).

Tabel 2. Cheltuieli privind protecția socială per capital în perioada anilor 1999-2010 (calculat în funcție de standardul puterii de cumpărare – PPS)

Investiția României în protecția socială este în dezvoltare și calculat în funcție de nivelul puterii de cumpărare, însă se găsește mult sub media Uniunii Europene, în anul 2010 suma alocată de România fiind de mai mult de trei ori mai mică decât media europeană (1998, comparativ cu 7185)(http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 05.04.2014).

Tabel 3. Cheltuieli totale cu beneficiile sociale în perioada anilor 1999-2010 (calculat ca procent din totalul cheltuielilor legate de protecția socială)

Beneficiile sociale utilizează un procent de 98,9% din bugetul alocat protecției sociale în România, în anul 2010. Procentul este unul aproximativ stabil în ultimii 10 ani, înscriind o mărire de 1,4 puncte procentuale față de anul 2000. Aproximativ la media Uniunii Europene, România oferă un procent mai înalt beneficiilor sociale (din întregul buget alocat protecției sociale) cu 2,8 puncte procentuale (în 2010) (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 05.04.2014).

Tabel 4. Cheltuieli privind pensiile în perioada anilor 1999-2010 (calculate ca procent din PIB)

Procentul oferit din PIB pentru pensii se află în mărire semnificativă în România, începând cu anul 2007, când se afla la un procent de 6,4%, atingând în anul 2010 un procent de 9,5%. Procentul este mai redus decât media Uniunii Europene în anul 2010, cu 3,5 puncte procentuale (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 06.04.2014).

Tabel 5. Cheltuieli privind administrarea în domeniul protecției sociale în perioada anilor 1999-2010 (calculat ca procent din totalul cheltuielilor legate de protecția socială)

Cheltuielile privind administrarea în domeniul protecției sociale se găsesc în descreștere (ca procent din suma cheltuielilor înnodate de protecția socială), cea mai abruptă dscreștere notându-se între anii 2007 și 2008, de la un procent de 2,6% ajungând la un procent de 1,3%. În anul 2010, indicatorul se găsește la un procent de 1%, mai mic decât media UE-27 (3%)(http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 06.04.2014).

Tabel 6. Cheltuieli privind îngrijirea persoanelor vârstnice în perioada anilor 1999-2008 (calculat ca procent din PIB)

În anul 2008, România înscrie cel mai ridicat procent din PIB din perioada anilor 2000-2008 oferit cheltuielilor cu îngrijirea persoanelor vârstnice iar acesta fiind de 0,04%. Cu toate acestea, procentul alocat este de zece ori mai mic decât media Uniunii Europene ( aflată la un procent de 0,41% în anul 2008) (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 06.04.2014).

Concluzii

În urma analizei care s-a efectuat în România și în Europa rezultă că cele două sisteme de asistență socială sunt total distincte ca eficiență dar și ca și tradiții.

Sistemul de asistență socială din Marea Britanie are o tradiție prelungită iar ca și legislație debutează cu „ Poor Law” – faimoasa lege a asistenței sociale și sfârșind cu sistemul de asigurări dictate de stat „ din leagăn până în mormânt” care are o izbire pozitivă asupra contribuțiilor la sistem. Cele mai eficiente modele sunt cel nordic și cel anglo-saxon ca și eficiență, dar și ca formă de asistare a persoanelor aflate în sistem.

În anul 2006, în România încercarea statului în sensul protecției sociale este unul dintre cele mai reduse la standard european, cheltuielile sociale ilustrează aproximativ 14 % din PIB, aproximativ jumătate din valoarea mediei înscrisă la nivelul țărilor Uniunii Europene (26.9% din PIB).

Dacă la nivelul statelor europene avansate nu se poate fixa o conexiune între nivelul de creștere economică și nivelul de implicare a statului în protecția socială, rolul factorului economic ajunge clar la nivelul noilor state membre. Strădania noilor state membre în această direcție este semnificativ mai redus, cheltuielile sociale înscriind o pondere mult mai diminuată în valoarea totală a PIB-ului. Deși ușor în creștere, valoarea indicatorului în cazul României este printre cele mai mici (14% PIB în anul 2006), doar țările baltice înscriind valori ușor mai scăzute.

Comparativ cu statele europene, România se evidențiază printr-un interes redus oferit problematicii șomajului, reprezentată în ponderi reduse atât în ce privește măsurile inactive, cât și în ce privește măsurile active de diminuare a șomajului. Importanța cheltuielilor realizate în sectorul excluziunii sociale și al locuințelor sociale este, de asemenea, subreprezentată (1,2% din cheltuielile sociale) în comparație cu media Uniunii Europene (3,4%), dovadă a omiterii unor nevoi fundamentale pentru multe grupuri.

Cercetarea indicatorilor naționali referitori la sărăcie, și în special, procentul sărăciei înainte și după transferurile sociale, ne îndrumă la concluzia că procentul sărăciei se dezvoltă extrem de mult dacă sunt eliminate transferurile sociale și în special pensiile. Prin urmare, în anul 2010, pe temeiul datelor socotite de Institutul Național de Statistică, procentul sărăciei fiind socotit pe temeiul veniturilor disponibile minus transferurile sociale, incluzând pensiile care a fost un procent de 51,1% (asta însemnând cu 33 de puncte procentuale mai ridicat decât procentul sărăciei înscris la standard național). Dacă eliminăm pensiile, atunci procentul sărăciei după transferurile sociale se diminuează și devine un procent de 28,1% (asta însemnând doar cu 10,9 puncte procentuale mai ridicat decât procentul sărăciei înscris la standard național). Astfel, pensia are cea mai mare importanță privind scăderea sărăciei monetare.

Cercetarea efectuată în România de către IRES reprezintă trei modele sociale și compararea propriu-zisă referitor la comportarea populației față de statul social și perspective pentru noi sistematizări și schimbări.

Cercetarea sesizează faptul că în România schimbarea sistemului social nu a luat și nu a utilizat cele mai bune procedee și tehnici din modelele europene rezultând în România îndoiala publicului în sistemul social.

O altă structură importantă a acestei cercetări indică faptul că în România schimbarea permanentă nu a provocat până la momentul prezent un sistem eficace ceea ce ne arată că putem vorbi de un factor independent iar acesta fiind criza economică care ne-a dus la destabilizarea economiei României.

În cele din urmă se poate vedea că în anul 2014 există o absență de logică instituțională, de perspectivă și de programare strategică pe temeiul evidențelor, lipsa monitorizării și evaluării ca practici de corectare a sistemului : ineficiența, risipa, dezechilibrele bugetelor de protecție socială, inechitățile multiple și flagrante în distribuirea resurselor sociale, riscurile sociale majore prezente și mai ales viitoare care sunt generate de tendințele de evoluție a structurii populației a crizei economice, a unor componente ale sistemului de protecție socială din România.

Referitor la Marea Britanie, primul-ministru David Cameron, a întocmit o succesiune de măsuri destinate să sprijine sistemul de asistență socială britanic care în clipa de față este cerut la maxim de emigrați din țările mai sărace.

Diferențele care există între cele două sisteme sunt extrem de mari începând de la viziunea sistemului de asistență socială și terminând cu grupul țintă. În România principalii beneficiari ai sistemului sunt pensionarii, urmați de celelalte grupuri aflate în nevoie, deși numărul persoanelor angajate în România este mai mic decât numărul pensionarilor, aici intervenind prima problemă majoră a sistemului românesc. O altă problemă este faptul că România a trebuit să refacă sistemul de asistență socială după anii 90 după o pauză de aproape jumătate de secol, acest lucru având un impact negativ asupra metodologiilor și strategiilor aplicate în România. De asemenea, asistența socială în România este un sistem în aparență unitar dar instituțiile statului nu lucrează eficient împreună. De-a lungul celor 25 de ani de asistență socială s-au făcut pași importanți dar încă mai avem de învățat de la cele mai eficiente modele recunoscute la nivel european și cel mai mult de la sistemul de asistență britanic și cel nordic.

Amânările în reconstituirea instituțională în legătură cu modificările esențiale ale legislației sunt datorate, în mare parte, absenței dispozitivelor de finanțare și cooperării inter-instituționale dezechilibrate. Dezechilibrele au fost avantajate și de absența unor reglementări transparente în legătură cu finanțarea serviciilor sociale la nivel local.

Fragilitatea măsurilor de schimbare recomandate de noua Lege nu va putea realiza susținerea scopului esențial al sistemului de asistență socială: scăderea nivelului de sărăcie severă și de excluziune socială.

Bibliografie

Anderson J., 1984, Counseling Through Group Process, Editura Springer, New York;

Asquith, Stewart, Clark, Chris, Waterhouse, Lorraine, December 2005, The Role of the Social Worker in the 21st Century – A Literature Review, Scottish Executive, Edinburgh;

Bocancea C., Neamțu G., 1996, Asistență socială. Elemente de teorie și strategii de mediere, Editura A92, Iași;

Bocancea C., Neamțu G., 1999, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Buzducea D., 2005, Aspecte contemporane în asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Buzducea D., 2008, Asistența socială: structură, istorie și dezbateri recente, Revista de cercetare și intervenție socială, volumul 21, Iași;

Cace, C., 2004, Asigurările sociale. Management, evoluții și tendințe, Editura Expert București;

Chelcea S., 2001, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București;

De Singly FR., Blanchet A., Gotman A., Kaufmann J.-C., 1998, Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producer a datelor, interviul comprehensiv, Editura Polirom, Iași;

De Robertis C., 1995, Methodologie de l’intervention en travail social, Editions Bayard, Paris;

De Robertis C., Pascal H.,1987, L’intervention collective en travail social, Editions Bayard, Paris;

Dominelli, L., 1996, Deprofessionalising Social Work: Anti-oppressive Practice, Competencies, Postmodernism, „British Journal of Social Work”;

Dogan M, Pelassy D. 1992, Economia mixtă, Editura Alternative, București;

George V., 1973, Social security and society, Routlege and Kegan Paul, London and Boston;

Hepworth, D., Larsen, J., (1993): Direct Social Work Practice. Theory and Skills, ed. IV-a, Brooks Cole Publishing, Pacific Grove, California;

Iluț P., 1997, Abordare calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași;

Mărginean, I., 2004, Politica socială. Studii 1990–2004, Editura Expert, București,;

Mărginean, I., 1999, Tendințe în evoluția asigurărilor sociale, în Zamfir, C. (coord.) Politici sociale în România: 1990–1998, Editura Expert, București;

Mănoiu F., Epureanu V., 1996, Asistența socială în România, Editura ALL, București;

Neamțu, George (coord.), 2003, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Preston-Shoot, M. and Jackson, S. (eds.),1996, Educating Social Workers in a Changing Policy Context, London”, Whiting & Birch;

Smale, G., Tuson, G., Statham, D., 2000, Social Work And Social Problems – Working Towards Social Inclusion And Social Change, Macmillan, New York;

SOCIAL SERVICES WORKFORCE SURVEY, 2001, Report No. 29, Social Services Workforce Series, September 2002, Social and Health Care Workforce Group;

Zamfir, C., 2000, Politica socială în România în tranziție, în Zamfir E., Bădescu I. și Zamfir C., Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București;

Zamfir, Cătălin, (coord.), 1999, Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, București;

Zamfir C., Vlăsceanu L.( coord), 1993, Dicțonar de sociologie, Editura Babel, București;

Zamfir C. ( coord), Zamfir E., 1995, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București;

Zamfir E., 2002, De la teorie la acțiune socială, imperativ al unei societăți inclusive, în Revista de Asistență Socială, nr.6-2002;

Legea 705/2001 privind sistemul național de asistență socială, publicat în Monitorul Oficial, partea I nr. 814 din 18 decembrie 2001;

Legea 47/2006 privind sistemul național de asistență socială, publicată în Monitorul Oficial nr. 239 din 16 martie 2006;

http://socialwelfare.bl.uk/subject-areas/services-activity/social-work-care-services/, Consultat la 11.02.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-3-2012/03.pdf, Consultat la 14.03.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014;

http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/10.pdf, Consultat la 12.03.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-1-2-2008/09.pdf, Consultat la 13.03.2014;

http://www.ies.org.ro/library/files/raport_serviciile_sociale_in_romania._rolul_actorilor_economiei_sociale.pdf, Consultat la 13.03.2014;

http://www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_extins.pdf, Consultat la 24.03.2014;

http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014;

http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 01.04.2014;

http://ro.scribd.com/doc/214143581/Asistenta-Sociala-Arpinte-Daniel, Consultat la 14.03.2014;

http://www.incluziunesociala.ro/upls/90_rolul_asistentului_social.pdf, Consultat la 15.03.2014;

http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014;

Bibliografie

Anderson J., 1984, Counseling Through Group Process, Editura Springer, New York;

Asquith, Stewart, Clark, Chris, Waterhouse, Lorraine, December 2005, The Role of the Social Worker in the 21st Century – A Literature Review, Scottish Executive, Edinburgh;

Bocancea C., Neamțu G., 1996, Asistență socială. Elemente de teorie și strategii de mediere, Editura A92, Iași;

Bocancea C., Neamțu G., 1999, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Buzducea D., 2005, Aspecte contemporane în asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Buzducea D., 2008, Asistența socială: structură, istorie și dezbateri recente, Revista de cercetare și intervenție socială, volumul 21, Iași;

Cace, C., 2004, Asigurările sociale. Management, evoluții și tendințe, Editura Expert București;

Chelcea S., 2001, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București;

De Singly FR., Blanchet A., Gotman A., Kaufmann J.-C., 1998, Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producer a datelor, interviul comprehensiv, Editura Polirom, Iași;

De Robertis C., 1995, Methodologie de l’intervention en travail social, Editions Bayard, Paris;

De Robertis C., Pascal H.,1987, L’intervention collective en travail social, Editions Bayard, Paris;

Dominelli, L., 1996, Deprofessionalising Social Work: Anti-oppressive Practice, Competencies, Postmodernism, „British Journal of Social Work”;

Dogan M, Pelassy D. 1992, Economia mixtă, Editura Alternative, București;

George V., 1973, Social security and society, Routlege and Kegan Paul, London and Boston;

Hepworth, D., Larsen, J., (1993): Direct Social Work Practice. Theory and Skills, ed. IV-a, Brooks Cole Publishing, Pacific Grove, California;

Iluț P., 1997, Abordare calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași;

Mărginean, I., 2004, Politica socială. Studii 1990–2004, Editura Expert, București,;

Mărginean, I., 1999, Tendințe în evoluția asigurărilor sociale, în Zamfir, C. (coord.) Politici sociale în România: 1990–1998, Editura Expert, București;

Mănoiu F., Epureanu V., 1996, Asistența socială în România, Editura ALL, București;

Neamțu, George (coord.), 2003, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Preston-Shoot, M. and Jackson, S. (eds.),1996, Educating Social Workers in a Changing Policy Context, London”, Whiting & Birch;

Smale, G., Tuson, G., Statham, D., 2000, Social Work And Social Problems – Working Towards Social Inclusion And Social Change, Macmillan, New York;

SOCIAL SERVICES WORKFORCE SURVEY, 2001, Report No. 29, Social Services Workforce Series, September 2002, Social and Health Care Workforce Group;

Zamfir, C., 2000, Politica socială în România în tranziție, în Zamfir E., Bădescu I. și Zamfir C., Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București;

Zamfir, Cătălin, (coord.), 1999, Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, București;

Zamfir C., Vlăsceanu L.( coord), 1993, Dicțonar de sociologie, Editura Babel, București;

Zamfir C. ( coord), Zamfir E., 1995, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București;

Zamfir E., 2002, De la teorie la acțiune socială, imperativ al unei societăți inclusive, în Revista de Asistență Socială, nr.6-2002;

Legea 705/2001 privind sistemul național de asistență socială, publicat în Monitorul Oficial, partea I nr. 814 din 18 decembrie 2001;

Legea 47/2006 privind sistemul național de asistență socială, publicată în Monitorul Oficial nr. 239 din 16 martie 2006;

http://socialwelfare.bl.uk/subject-areas/services-activity/social-work-care-services/, Consultat la 11.02.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-3-2012/03.pdf, Consultat la 14.03.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/8.pdf, Consultat la 12.03.2014;

http://www.ulb.ac.be/cours/delaet/econ076/docs/sapir.pdf, Consultat la 12.03.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/10.pdf, Consultat la 12.03.2014;

http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-1-2-2008/09.pdf, Consultat la 13.03.2014;

http://www.ies.org.ro/library/files/raport_serviciile_sociale_in_romania._rolul_actorilor_economiei_sociale.pdf, Consultat la 13.03.2014;

http://www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_extins.pdf, Consultat la 24.03.2014;

http://ro.scribd.com/doc/135722936/Raportul-Extins-Al-Comisiei-Prezidentiale-Pentru-Analiza-Riscurilor-Sociale-Si-Demografice, Consultat la 24.03.2014;

http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf, Consultat la 01.04.2014;

http://ro.scribd.com/doc/214143581/Asistenta-Sociala-Arpinte-Daniel, Consultat la 14.03.2014;

http://www.incluziunesociala.ro/upls/90_rolul_asistentului_social.pdf, Consultat la 15.03.2014;

http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state_in_the_United_Kingdom, Consultat la 13.03.2014;