Companiile Transnationale Si Liberalizarea Comertului International

C U P R I N S

INTRODUCERE 1

I. NATURA SPECIFICĂ A COMPANIILOR TRANSNAȚIONALE 5

1.1 Evoluția companiilor transnaționale 5

1.2 Internaționalizarea Firmei – soluția transnațională 11

1.2.1 Internaționalizarea firmei 11

1.2.2 Capabilitatea transnațională 14

1.2.3 Natura companiei transnaționale. Perspective de evaluare 16

1.2.3.1.Gradul de transnaționalitate 16

1.2.3.2 Corporația globală 18

II. EVOLUȚII RECENTE ÎN LIBERALIZAREA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL 22

2.1 Controverse doctrinare privind liberalizarea comerțului internațional 22

2.2 De la GATT la OMC 31

2.3 Liberalizarea comerțului internațional în cadrul rundelor de negocieri 35

2.4 Acordul TRIPs – un susținător al intereselor companiilor transnaționale 51

2.4.1 Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț 51

2.4.2 Companiile transnaționale și Consiliul TRIPs 63

2.4.3 Acordul TRIPs – nerealizări și perspective 65

III.RELAȚIA COMERȚ INTERNAȚIONAL – INVESTIȚII STRĂINE

DIRECTE: PERSPECTIVA MACROECONOMICĂ 71

3.1 Investițiile străine directe. Liberalizarea capitalurilor și a ISD 71

3.1.1 Investițiile străine directe. Tipuri de ISD-uri 71

3.1.2 Liberalizarea capitalurilor și a ISD – suport pentru expansiunea activității CTN 78

3.2 Caracteristici ale relației dintre ISD-uri și comerț 90

3.2.1. Noul mediu pentru ISD-uri și comerț 90

3.2.2 Studii teoretice și empirice privind relația dintre ISD-uri și comerț 93

3.2.2.1 Studiu de caz UNCTAD 1996 : relația dintre ISD-uri și comerț 96

3.2.2.2 Studiu de caz World Bank 2005: relația dintre ISD-uri și comerț 111

3.2.2.3 Studiu de caz Asia-Pacific Research 2007: relația dintre ISD-uri și comerț 118

3.2.2.4 Concluzii ale studiilor prezentate 127

IV. RELAȚIA COMERȚ INTERNAȚIONAL – INVESTIȚII STRĂINE

DIRECTE: PERSPECTIVA MICROECONOMICĂ 130

4.1 Lobby-ul – mod de acțiune al companiilor transnaționale 130

4.1.1 Lobby-ul – cadrul general 130

4.1.2 Grupurile de lobby 136

4.1.3 Stiluri de lobby 149

4.2 Influența intereselor corporative asupra liberalizării comerțului internațional 152

4.2.1 Influența prin lobby a CTN-urilor asupra Uniunii Europene 152

4.2.2 Influența prin lobby a CTN-urilor asupra OMC 160

V. RELAȚIA COMERȚ INTERNAȚIONAL – INVESTIȚII STRĂINE

DIRECTE ÎN CONDIȚIILE GLOBALIZĂRII 168

5.1 Globalizarea ca proces definitoriu al economiei mondiale actuale 168

5.2 Rolul companiilor transnaționale în economia globalizată 171

5.3 Compania transnațională – promotor al globalizării economice 181

5.4 Implicațiile globalizării economice pentru companiile transnaționale 186

5.4.1 Structura organizațională a companiilor transnaționale în contextul globalizării 188

5.4.1.1 Opțiuni manageriale pentru un anumit tip de structură organizatorică-factori

determinanți 191

5.4.1.2 Dimensiuni fundamentale ale structurii organizaționale în contextul globalizării 196

5.4.1.3 Tendințe în organizarea companiilor transnaționale ale secolului XXI 205

VI. COMPANIILE TRANSNAȚIONALE ȘI ROMÂNIA 210

6.1 Politica investițională a României după 1990 210

6.2 Aspecte structurale ale fluxului de investiții străine directe în România în perioada

1991 – 2007 214

6.2.1 Principalii investitori în România 214

6.2.2 Structura pe domenii de activitate și regiuni de dezvoltare economică a capitalului social subscris de societățile comerciale cu participare străină la capital 221

6.2.3 Aspecte structurale ale investițiilor directe cu impact semnificativ în economie 223

6.3 Contribuția filialelor CTN-urilor din România în exporturile românești 226

6.4 Aspecte critice și recomandări privind investițiile străine directe în România 233

CONTRIBUȚII PROPRII 242

CONCLUZII FINALE 243

BIBLIOGRAFIE 256

INTRODUCERE

Prezenta cercetare, intitulată “Companiile transnaționale și liberalizarea comerțului internațional”, are ca scop studierea relației dintre compania transnațională și procesul de liberalizare al comerțului internațional, a modului cum se influențează reciproc: adică atât liberalizarea comerțului internațional impulsionează dezvoltarea companiilor transnaționale prin intermediul investițiilor străine directe – ca principală modalitate de expansiune a companiilor transnaționale; cât și companiile transnaționale impulsionează liberalizarea comerțului internațional – prin lobby – promovând măsuri care să fie in avantajul CTN-urilor.

Obiectivele urmărite în cadrul acestei lucrări sunt: studierea aprofundată a naturii specifice a companiei transnaționale; relația dintre liberalizarea comerțului internațional și companiile transnaționale; analiza modului în care liberalizarea comerțului internațional influențează expansiunea companiilor transnaționale; analiza modului în care companiile transnaționale influențează liberalizarea comerțului internațional din perspectiva lobby-ului; surprinderea relației dintre companiile transnaționale și liberalizarea comerțului internațional, pe de o parte și globalizarea economică, pe de altă parte, și a modului în care se influențează reciproc; studierea importanței CTN-urilor în România, accentuarea importanței investițiilor străine directe în România, și studierea influenței CTN-urilor prezente în România în comerțul exterior al României – ca element de noutate al tezei.

Pentru atingerea scopului și obiectivelor propuse, am parcurs o amplă bibliografie de specialitate care abordează compania transnațională și procesul de liberalizare al comerțului internațional, precum și interacțiunea dintre acestea.

Reperele bibliografice semnificative parcurse în cadrul documentării bibliografice reprezentând stadiul cunoașterii, sunt: Fota, C., “Economie internațională”, 2004; Munteanu C., Horobeț, A., “Finanțe transnaționale”, 2005; Dunning, J., “Multinational Enterprises and the Global Economy”, 1993; Sută, N., “Comerțul internațional și politici comerciale contemporane”, 2000; Voinea, L., “Corporațiile transnaționale și firmele naționale”, 2001; Tamaș, D., “Organizația Mondială a Comerțului”, 1998; Gilpin, R., “Economia Mondială în secolul XXI.Provocarea capitalismului global”, 2004; Van Schendelen, R., “Machiavelli in Brussels.The Art of Lobbying the EU”, 2003; Bari, I., “Globalizare”, 2004. De asemenea, a fost necesară și utilizarea mai multor surse de documentare disponibile (internet, presa economică de specialitate, anuare și buletine statistice).

Teza este structurată pe șase capitole.

În capitolul I – “Natura specifică a companiilor transnaționale”, am realizat o scurtă prezentare a evoluției companiilor transnaționale de la apariție și până în prezent. Tot în cadrul acestui capitol am analizat conceptul de internaționalizare a firmei văzut ca o soluție transnațională, în cadrul căruia am evidențiat elementele esențiale ale unei companii transnaționale ce rezultă din diversele definiții ce au fost date CTN-urilor de către prestigioși oameni de știință, caracteristicile fundamentale ale CTN-urilor. Am analizat, totodată perspectiva modului de evaluare a CTN-urilor prin gradul de transnaționalitate, precum și prezentarea caracteristicilor corporației globale, în antiteză cu compania transnațională, ca un al doilea stadiu de dezvoltare (din cele trei stadii) al unei corporației multinaționale într-o multitudine de medii naționale, în vederea atingerii statului de companie transnațională.

În capitolul II – “Evoluții recente în liberalizarea comerțului internațional”, am realizat o scurtă trecere în revistă a principalelor teorii ale liberalizării comerțului internațional cu meritele pe care le au avut în dezvoltarea teoriei economice, precum și a principalelor puncte slabe ale acestor teorii, după care, am făcut o prezentare a evoluției liberalizarii comerțului internațional de la GATT la OMC.

Am analizat în special, Acordul Trips, deoarece considerăm că este un acord realizat de CTN-uri și pentru CTN-uri prin influența pe care o exercită prin lobby companiile transnaționale asupra OMC, mulți dintre membrii din organele de conducere ale OMC sunt foști șefi ai unor companii transnaționale foarte importante. Companiile transnaționale se protejează astfel în toate domeniile importante pentru a nu avea concurență pe piață: drepturile de autor și drepturile conexe; mărcile de fabrică sau de comerț; desenele și modelele industriale; indicații geografice; brevete; schemele de configurație de circuite integrate; informații nedivulgate.

În capitolul III – “Relația comerț internațional – investiții străine directe: perspectiva macroeconomică”, care reprezintă tema centrală a lucrării privită din perspectiva rolului pe care îl are liberalizarea comerțului internațional asupra expansiunii companiilor transnaționale. Astfel, am prezentat investițiile străine directe ca principală modalitate de expansiune a companiilor transnaționale, care s-a realizat datorită liberalizării capitalurilor și a ISD-urilor. În cadrul acestui capitol, pe baza ultimelor statistici și studii efectuate de către UNCTAD, Banca Mondială și Asia-Pacific Research – pe baza datelor prelucrate- am prezentat relația dintre comerț și investițiile străine directe – relație de substituire sau complementară, complementaritatea sugerează că acele câștiguri din liberalizarea comerțului vor fi amplificate în prezența ISD-urilor, și în același timp, liberalizarea ISD-urilor ar crește ambele fluxuri de ISD-uri și de comerț, care vor aduce câștiguri suplimentare în producția mondială.

Corelația pozitivă dintre comerț și investiții, descoperită și în acest ultim studiu, sugerează că ele sunt complementare. Dacă liberalizarea comerțului îmbunățățeste bunăstarea, și ISD-urile induse de expansiunea comerțului vor îmbunătăți, de asemenea, prosperitatea socială.

În capitolul IV – “Relația comerț internațional – investiții străine directe: perspectiva microeconomică”, reprezintă o continuare a surprinderii relației dintre CTN-uri și liberalizarea comerțului, privită din perspectiva influenței pe care o au companiile transnaționale asupra liberalizării comerțului internațional. Acest lucru se realizează în opinia noastră printr-un lobby corporatist, prezentând în acest sens, cadrul general de desfășurare al lobby-ului, grupurile și stilurile de lobby. În a doua parte a acestui capitol sunt analizate influențele intereselor corporatiste asupra liberalizării comerțului internațional, prin studierea atât a influenței pe care o exercită CTN-urile asupra Uniunii Europene, cât și asupra Organizației Mondiale a Comerțului, care a devenit dintr-o organizație a statelor membre, o organizație a companiilor transnaționale în care acestea își exercită prerogativele de putere.

În capitolul V – “Relația comerț internațional – investiții străine directe în condițiile globalizării”, am surprins cum se influențează reciproc compania transnațională-liberalizarea comerțului internațional și globalizarea economică. Probabil că niciodată în istoria economiei un concept nu a stârnit atâtea angajări pro și contra ca cel de globalizare economică.

Primul subpunct tratează manifestarea economiei într-un ritm tot mai globalizat, fiind publicat ca articol în reviste de specialitate de către autor. Cel de al doilea subpunct se referă la rolul companiilor transnaționale în noua economie globală, fiind, de asemenea, publicat de autor în reviste de specialitate. Ambele articole sunt prevăzute în cadrul programului individual de pregătire al doctorandului.

În partea a doua, am expus compania transnațională ca promotor al globalizării economice, rolul său în globalizarea economică prin intermediul ISD-urilor și a managementului lor. În ultima parte a capitolului V, am surprins implicațiile globalizării economice pentru companiile transnaționale și managerii acestora, prezentând mai multe tipuri de structuri organizaționale care să corespundă cel mai bine necesităților actuale generate de globalizarea accelerată ce se desfășoară, tinând cont de factorii specifici socio-culturali, tehnico-economici și politico-legislativi. În plus, sunt prezentate o serie de mecanisme integrative care dau unitate organizației, întrucât în ultimă instanță, organizația este reprezentată de persoanele care o compun. În finalul capitolului, sunt prezentate o serie de noi forme organizaționale ale viitorului (pe care unele firme globale contemporane le-au adoptat deja) – corporația virtuală și organizația orizontală, publicate de autor în cadrului unui articol în Tribuna Economică.

Ultimul capitol – “Companiile transnaționale și România”, prezintă o radiografie a prezenței si influenței companiilor transnaționale în România din 1990 și până în prezent.

În prima parte sunt analizate investițiile străine directe de după 1990 (inclusiv cele cu impact semnificativ în România), prezentarea avantajelor oferite investitorilor străini pentru a veni să investească în România.

Am intenționat să realizăm un studiu privind ponderea contribuției filialelor CTN-urilor din Romania în comerțul exterior al României, și în special, în exporturile României. Din păcate, acest lucru nu a putut fi realizat, datorită faptului că datele individuale și agregate privind exporturile și importurile filialelor CTN-urilor din România nu au putut fi obținute de la organismele abilitate să le gestioneze, pe motiv de confidențialitate.

În aceste condiții, pentru a sublinia totuși, impactul foarte mare al comerțului acestor CTN-uri în comerțul exterior al României, am efectuat o analiză empirică a exporturilor pe produse, pe baza datelor statistice oficiale, care chiar dacă nu este tot atât de exactă, totuși demonstrează influența covârșitoare a CTN-urilor în comerțul exterior al României.

Capitolul se încheie cu o serie de aspecte critice ale situației actuale a investițiilor străine directe în România, între care – corupția rămâne, încă, o problemă, deși s-au făcut progrese substanțiale în acest domeniu.

Concluzia este că investițiile străine sunt benefice pentru orice economie, inclusiv pentru cea românească, deoarece în țările în care au găsit un mediu favorabil și s-au implicat puternic, ritmul rapid al creșterii economice și bunăstarea au devenit caracteristică esențială în raport cu efectele negative.

Vreau să mulțumesc conducătorului stiințific, domnului Profesor Universitar Doctor Constantin Fota, fără al cărui sprijin, realizarea acestei lucrări nu ar fi fost posibilă. Mulțumesc, de asemenea, domnilor profesori universitari – membri ai comisiilor de susținere a referatelor, precum și doamnei Doctor Maria Cartas de la Insititutul de Economie Mondială, pentru observațiile și sfaturile pe care le-am primit în realizarea tezei de doctorat.

Și nu în ultimul rând, aș dori să mulțumesc domnului Profesor Universitar Doctor Costea Munteanu, pentru sprijinul primit în elaborarea tezei și materialele puse la dispoziție.

CAPITOLUL I

I. NATURA SPECIFICĂ A COMPANIILOR TRANSNAȚIONALE

1.1 Evoluția companiilor transnaționale

Apariția cartei corporative în secolul al XVI-lea marchează începutul istoriei corporației.

Carta corporativă reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori în vederea servirii unui scop public. Astfel, fiecare cartă prestabilea drepturile și obligațiile specifice unei anumite corporații, incluzând partea de profit care urma să revină Coroanei în schimbul acordării privilegiului special, care consta în limitarea răspunderii legale a unui investitor la cuantumul investiției sale. Aceste corporații – dintre care cele mai cunoscute erau Compania Indiilor de Est și Compania Golfului Hudson – erau utilizate de Anglia pentru a menține controlul asupra economiilor coloniale.

În Evul Mediu, statul era implicat, direct sau indirect, în majoritatea activităților economice ce se desfășurau în afara teritoriului național, forma cea mai importantă sub care se prezentau aceste afaceri reprezentând-o cea a investițiilor.

Prima corporație importantă cu activitate internațională a fost “Commenda”, care se formase în urma unui aranjament convenit între mai mulți participanți, prin care investitorul principal – sau un grup de investitori – își încredința capitalul unuia sau mai multor agenți, care desfășurau activități comerciale pe mare și/sau pe uscat. Cea mai mare parte a acestui tip de comerț presupunea transferul de resurse în afara granițelor naționale. Parteneriatele comerciale de tipul Commenda erau constituite pe perioade scurte de timp, la sfârșitul cărora profiturile erau împărțite conform înțelegerii, iar parteneriatul dizolvat. De la acest tip de comerț s-au remarcat totuși două excepții, “Liga Hanseatică”, o companie internațională deținută și condusă de către un grup de comercianți hanseatici, care își avea sediul central la Lubeck (Germania) respectiv, “Compania Comercianților aventurieri”, un puternic consorțiu britanic a cărui activitate s-a desfășurat în industria lânii și a articolelor de îmbrăcăminte.

Caracteristicile specifice acestor corporații au constat în abilitatea de a coordona și distribui utilizarea capitalului, în experiența antreprenorială și de a coordona comercializarea bunurilor.

În decursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, pe măsura dezvoltării și perfecționării sistemului de comunicații externe, activitatea comercială internațională a intrat într-o nouă etapă, relațiile dintre parteneri bazându-se într-o măsură tot mai mare pe reguli și reglementări. Principalele obiective urmărite prin investițiile străine directe constau în susținerea activităților comerciale ale statului desfășurate pe teritorii străine, respectiv, promovarea și dezvoltarea economică a teritoriilor colonizate.

Revoluția industrială din secolul al XIX-lea a dus la dezvoltarea activității comerciale internaționale, evidențiindu-se noi motivații ale firmelor de a realiza investiții în exteriorul țărilor lor: obținerea de noi surse de materii prime și materiale, precum și protejarea ori extinderea poziției deținute pe piețele străine.

Dezvoltarea capitalismului industrial a marcat importanța tehnologiei în activitatea unei corporații, a capitalului bănesc și a competențelor umane. Aceste evoluții marchează trecerea de la capitalismul mercantilist la capitalismul industrial.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-au afirmat trei categorii de agenți economici cu activitate internațională, realizată prin investiții directe: antreprenorii individuali, persoanele care doar furnizau capitalul bănesc fără a se implica în conducere și marile corporații în faza lor embrionară. Expansiunea teritorială a companiilor internaționale în forma lor embrionară s-a manifestat pe două planuri: al investițiilor în resurse naturale și cel al investițiilor vizând cucerirea de noi piețe de desfacere.

Astfel, această perioadă reprezintă “încheierea unei prime etape în procesul de expansiune internațională a acestora, cea care anunță apariția primelor întreprinderi cu statut internațional, ca precursoare ale marilor corporații de astăzi”.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, progresele tehnologice precum și cele în domeniul organizațional din cadrul întreprinderilor au determinat creșterea producției pentru export, constituind un prim pas în direcția apariției producătorilor multinaționali.

Dezvoltarea mediului economic a creat premisa apariției societăților pe acțiuni, ca principali agenți economici în locul firmelor individuale sau familiale.

Progresele tehnologice înregistrate în domeniul transporturilor, al comunicațiilor etc. coroborate cu apariția și formarea unor cadre specializate de conducere și administrație au impus apariția unor firme multiregionale și multinaționale, care desfășurau o gamă largă de activități.

În această perioadă deținerea și controlul activităților de producție și marketing specifice produselor intermediare care ulterior erau folosite ca input-uri pentru alte activități coordonate de firma investitoare, precum și controlul asupra piețelor de bunuri și servicii au reprezentat motivele determinante ce au condus la dezvoltarea corporațiilor.

Astfel în anul 1914, 54,6% din investițiile străine directe efectuate de corporațiile nord-americane se înregistrau în domeniul exploatărilor petroliere și miniere și în domeniul agricol. Dintr-un număr de 3.373 de întreprinderi din Marea Britanie, care operau în întregime sau în cea mai mare parte în străinătate și care erau cotate la Bursa din Londra, 1.802 (53,4%) își desfășurau activitatea în sectorul primar. Într-un studiu asupra firmelor cu investiții străine directe ale Europei Continentale, au fost identificate 167 de filiale înființate de 85 de mari întreprinderi investitoare în străinătate. În Japonia, firmele cu investiții directe efectuate în străinătate urmăreau ca scopuri principale în extinderea lor promovarea produselor industriale japoneze și obținerea celor mai avantajoși furnizori de materii prime și materiale. Majoritatea investițiilor japoneze s-au înregistrat în China (77,5%).

Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus modificări importante în natura și modul de organizare ale schimburilor comerciale mondiale, atât sub aspectul conținutului bunurilor prelucrate, a calității produselor, precum și a creșterii dimensiunii și tendinței spre standardizare a piețelor.

Astfel, s-a înregistrat o intensă activitate internațională în sectorul bancar, dominată de Marea Britanie. Băncile britanice dispuneau de anumite avantaje în comparație cu băncile din alte țări, constând, în principal în posibilitatea de a acționa pe cea mai mare piață de capital din lume – cea a Londrei.

De asemenea, companiile japoneze controlau o parte importantă a activității de navigație desfășurată în zona Oceanului Pacific. În anul 1881, 14 societăți japoneze înființaseră filiale la New York, în scopul promovării exporturilor japoneze, dar și pentru procurarea utilajelor și mașinilor moderne necesare în desfășurarea producției la nivel național.

Până la începutul Primului război Mondial, se estimează că cel puțin 14,5 miliarde de dolari au fost investite în întreprinderi sau filiale constituite în străinătate, ceea ce reprezenta aproximativ 35% din datoria externă pe termen lung a vremii, considerată la nivel mondial.

Analizele istorico-economice arată că 3/5 din stocul de capital străin înregistrat în anul 1914 la nivel mondial erau investite în țările în curs de dezvoltare de azi. Totodată, aproximativ 55% din stocul de investiții străine directe efectuate în străinătate la nivelul anului 1914 se înregistrau în sectorul primar, 15% în cel secundar, 20% în construirea unor căi de acces și 10% în domeniul bancar, de asigurări, utilități publice și distribuție. Cel mai adesea, astfel de investiții au luat forma filialelor în străinătate ale întreprinderilor investitoare.

În perioada interbelică, deși numărul filialelor corporațiilor internaționale a continuat să crească, volumul valoric al capitalului străin investit a atins valorile din perioada antebelică abia spre sfârșitul anilor ’30. Investițiile europene s-au îndreptat spre țări de pe continentul european și spre SUA, în timp ce investitorii americani au preferat America Latină, Canada și țările europene cele mai mari. Taxele vamale au fost majorate, au fost introduse noi metode de control și restricționare a importurilor și exporturilor.

Cu toatea acestea, în ciuda unui mediu economic și politic mult mai puțin ospitalier, activitatea internațională a corporațiilor internaționale a continuat să crească în perioada interbelică, cu precădere în anii ’20. Este perioada în care are loc “un veritabil proces de maturizare a corporațiilor internaționale, caracterizat prin următoarele trăsături definitorii: maturizarea investițiilor străine directe și apariția corporațiilor internaționale integrate, apariția unor investitori străini în exploatarea noilor surse de materii prime și materiale, crearea de carteluri internaționale în câteva sectoare foarte atractive pentru investițiile străine directe, rolul tot mai important al companiilor japoneze în comerțul japonezo-american și în dezvoltarea Japoniei”.

Perioada postbelică, în ansamblul ei, se caracterizează prin dezvoltarea continuă a tuturor tipurilor de activități comerciale și investiționale, distingându-se trei etape: Prima, până în 1960, a fost caracterizată prin creșterea capitalului străin implicat în investiții directe și prin sporirea numărului filialelor principalelor întreprinderi multinaționale.

În cea de a doua etapă, cuprinsă între sfârșitul deceniului șapte și mijlocul anilor ’80, s-au remarcat ca investitori internaționali importanți o serie de țări europene, Japonia și câteva țări în curs de dezvoltare.

A treia etapă începe la mijlocul anilor ’80 și este încă în plină desfășurare, deosebindu-se semnificativ de perioadele anterioare. Astfel, au fost deschise noi teritorii întreprinderilor străine productive, a avut loc liberalizarea piețelor internaționale, au fost înregistrate importante progrese în procesul de integrare economică regională și, mai ales, au apărut corporațiile transnaționale în curs de globalizare.

Prima etapă se caracterizează printr-o creștere lentă a investițiilor străine directe determinată de progresele tehnologice importante înregistrate în această perioadă.

Cele mai importante trăsături în evoluția corporației moderne, ale celei de a doua etape (1970-1985) pot fi considerate următoarele:

activitățile corporațiilor transnaționale aveau drept scop procurarea unor active strategice, investițiile din sectorul primar și terțiar fiind privite ca parte a strategiei organizaționale transnaționale a acestor companii. Apar și se dezvoltă acum diverse forme de comerț între filiale și între acestea și firma-mamă;

organizarea activităților comerciale la nivel internațional îmbracă noi forme; se înmulțesc relațiile de cooperare, alianțele strategice, iar rețelele de aprovizionare și deservire devin părți componente ale activității corporațiilor;

multe firme adoptă noi strategii, în timp ce extinderea investițiilor într-un domeniu sau sector este însoțită de reducerea activității în altul. Formele organizaționale și structurile decizionale sunt modificate frecvent pentru a corespunde schimbărilor produse în mediul economic internațional, precum și progresului tehnic și tehnologic.

A treia etapă a dezvoltării postbelice a companiilor transnaționale (1985-prezent) se caracterizează prin apariția companiilor cu adevărat globale și prin creșterea complexității formelor de colaborare și a relațiilor dintre corporații. Scopul urmărit prin producția internațională nu mai este în primul rând obținerea de profituri suplimentare ca urmare a exploatării unor avantaje competitive de piață, ci mai ales, exploatarea avantajelor presupuse a rezulta din participarea la un astfel de tip de producție. S-a ajuns astfel la reorganizarea pe baze raționale a activității economice între diferitele filiale sau între filialele și companiile-mamă. În acest scop au fost reorganizate activitățile diverselor filiale, astfel încât să corespundă nevoilor naționale de substituire a importurilor.

O altă formă a integrării la nivelul corporației are la bază diferențele între costurile specifice diverselor regiuni și caracteristicile diverselor piețe; în aceste cazuri, diviziunea muncii se realizează între diferitele verigi ale lanțului de activități ale firmei. Expansiunea unor astfel de investiții străine directe a fost favorizată de diminuarea barierelor comerciale dintre țări și de perfecționarea treptată a sistemului de organizare din cadrul companiilor transnaționale. Ceea ce poate fi remarcat în unele cazuri de integrare (Uniunea Europeană) este transferarea de la societatea-mamă către fiecare filială sau grup de filiale dintr-o regiune a propriului sistem de organizare.

Strategiile aplicate de corporațiile țărilor comunitare membre ale Uniunii Europene au fost adaptate astfel încât să se profite și de avantajele oferite de crearea zonei de comerț liber, dar să se poată desfășura cu succes și economia de scară și centralizarea producției. Alegerea locului de înființare a filialelor, raționalizarea producției la nivelul grupului transnațional și distribuirea capitalului companiei între filiale au depins de capacitățile de producție de care dispuneau firmele, de costurile de producție și de cele ale tranzacțiilor, specifice fiecărei zone și de variabilele specifice fiecărei țări (productivitatea muncii, nivelul de pregătire a forței de muncă, preferințele consumatorilor, costurile de transport și telecomunicații, reglementările guvernamentale și alte prevederi legale cu privire la investițiile străine directe ș.a.). Rezultatul acțiunii acestor factori a fost concretizat într-o distribuție geografică a filialelor bazată în mod egal atât pe avantajele comparative rezultând din resursele specifice ale fiecărei localizări în parte, cât și pe avantajele absolute oferite de zona respectivă.

Este necesară evidențierea și a unei alte schimbări, anume aceea produsă în atitudinea majorității guvernelor față de fluxurile de investiții străine directe, recepționate sau emise, atitudine ce este tot mai liberală.

O altă tendință importantă a acestei perioade este reprezentată de apariția și afirmarea corporațiilor transnaționale din țările în curs de dezvoltare, precum și de înmulțirea alianțelor strategice internaționale. Însă, cea mai importantă tendință a dezvoltării transnaționalelor este transformarea lor într-un tip diferit de instituție, respectiv transnaționalele în proces de globalizare.

Succesul corporațiilor pe plan financiar este în prezent tot mai mult determinat de competența acestora în a dezvolta și a conduce un sistem internațional de activități generatoare de valoare adaugată, adică de competența de a se globaliza, determinată de cel puțin trei factori: de capacitatea firmei de a folosi cu maximă eficiență economiile de scară provenind din integrarea sa globală, de aprecierea diferențelor de nivel al cererii între diferitele stări ale ciclului de activitate economică în sisteme economice diferite și de evaluarea corectă a posibilelor resurse disponibile în astfel de împrejurări, de capacitatea de a folosi experiența câștigată pe plan global și local în ceea ce privește întărirea bazei de resurse a firmei.

Corporația transnațională va trebui să echilibreze balanța între activitățile globale și cele locale, astfel încât să nu piardă economii de scară obținute în plan global și nici să nu piardă piețe locale datorită neadecvării ofertei.

Internaționalizarea Firmei – soluția transnațională

Internaționalizarea firmei

Conceptul de internaționalizare a firmei urmează să fie analizat prin prisma următoarelor trei aspecte:

– ca un proces de creștere a implicării firmei în operațiuni internaționale, ceea ce determină o modificare a statutului firmei, fiind o modalitate prin care firma își asigură creșterea;

– ca formă a creșterii firmei, internaționalizarea reprezentând interdependența între creșterea internă și externă a firmei.

– ca un proces reversibil, ceea ce înseamnă că firma angajată în internaționalizarea activităților sale poate oricând să-și reducă sau să renunțe la operațiunile internaționale în care a fost implicată.

Aspectele sus-menționate reprezintă trăsături generale comune ale conceptului de internaționalizare a firmei, neputând conduce în concret la evaluarea gradului de internaționalizare a unei firme. Acest lucru se poate realiza însă cu ajutorului mai multor metode, dintre care cea mai accesibilă o reprezintă măsurarea volumului vânzărilor realizate de firmă în străinătate comparativ cu totalul vânzărilor sale. Astfel este folosită, ca indicator al performanței la export, ponderea deținută de exporturi în totalul vânzărilor.

Având în vedere necesitatea identificării unui cadru mai larg pentru evaluarea gradului de internaționalizare a unei firmei, se constată că acest indicator oferă insuficiente informații despre firmă și despre capacitatea sa de a desfășura operațiuni în străinătate. În aceste condiții, este în mod evident necesară o altă abordare, internaționalizarea să fie asociată cu – și probabil dependentă de – evoluțiile ce au loc de-a lungul unor dimensiuni specifice ale firmei în cauză, și anume: metodele ei de operare pe piețele externe, oferta de produse tranzacționate în străinătate, piețele externe pe care este prezentă, personalul angajat, resursele financiare și structura organizațională.

Figura nr. 1 Dimensiunile internaționalizării

METODE DE OPERARE

ÎN STRĂINĂTATE

(CUM)

Agenții, filiale,

Licențiere, franchising

Contracte de management

Sursa: L. Welch și R. Luostarinen, “Internationalization: Evolution of the Concept”, 1999

a)Metodele de operare în străinătate. Pe măsura creșterii nivelului implicării internaționale a firmelor, s-a constatat o modificare a modului de operare pe piețele externe, ce implică un angajament crescut al firmelor. În acest sens, metodele de operare folosite au evoluat de la efectuarea de exporturi ocazionale, la exporturi realizate prin intermediul unor agenți locali(independenți), apoi de la crearea de filiale proprii de vânzare pe piețele externe, la crearea de filiale de producție în străinătate. Pe măsura creșterii angajării internaționale a firmei, se observă și tendința spre o mai mare diversitate a metodelor de operare în străinătate folosite, lucru care se explică numai prin faptul că firmele dobândesc o mai mare experiență, abilitate și cunoaștere de a opera pe piețele externe, dar și prin faptul că, în acest fel, ele, sunt expuse unei game sensibil mai largi de oportunități și riscuri de afaceri.

În acest fel, în ceea ce privește dimensiunea dată de operare, apare evident că internaționalizarea se reflectă printr-o creștere a profunzimii implicării și diversității metodelor operaționale. La nivel global, acest lucru este sesizabil prin creșterea investițiilor străine, dar și prin creșterea operațiunilor de comerț în contrapartidă în diferitele sale forme, a tranzacțiilor de transfer tehnologic, operațiunilor de franchising, sau a contractelor de management.

b)Oferta de produse tranzacționate pe piețele externe. Creșterea gradului de internaționalizare a firmei a determinat necesitatea diversificării ofertei de produse pe piețele străine, lucru care se realizează fie prin lărgirea unei game de produse existente sau oferirea uneia noi, fie prin modificarea întregului concept de produs, pentru a putea include componente de soft, precum servicii, tehnologie, know-how sau combinații între acestea.

c)Piețele externe țintă. Extinderea operațiunilor și a ofertei de produse pe un număr mai mare de piețe externe – în general, piețe ce implică o distanță temporală mai mare sub aspect politic, cultural, economic și fizic, reprezintă o metodă de evaluare a gradului de internaționalizare a firmei putând fi interpretată ca un indiciu al maturizării firmelor.

d)Personalul angajat. Cunoștințele, abilitățile și experiența legate de afacerile internaționale derulate de firmă, ale personalului implicat influențează în mod direct strategia de dezvoltare internațională a firmei.

e)Structura organizațională. Desfășurarea operațiunilor internaționale impune adaptarea structurii organizaționale a firmei la cerințe de natură administrativă și organizatorică.

f)Resursele financiare. Desfășurarea operațiunilor internaționale ale firmei este strâns legată de existența resurselor disponibile pentru susținerea acestor activități. Astfel, sursele de finanțare (locale și internaționale) precum și tehnicile de finanțare folosite pot reprezenta un indiciu al gradului de internaționalizare a unei firme.

În concluzie, prin analiza celor șase metode prezentate, se poate determina stadiul de internaționalizare a unei firme la un moment dat, comparativ cu alte firme.

Capabilitatea transnațională

Complexitatea mediului de afaceri, determinată de globalizarea economică, impune firmelor necesitatea adaptării operațiunilor lor internaționale, caracteristicilor piețelor externe în care își desfășoară activitatea.

În acest sens, comportamentul firmelor, din punct de vedere al managementului, s-a împărțit în două categorii: corporații ce își internaționalizează activitățile printr-o coordonare globală a operațiunilor lor și, pe de altă parte, firme ce se internaționalizează printr-o abordare flexibilă și adaptabilă condițiilor locale de operare în străinătate. În condițiile actuale ale globalizării economice, evoluția procesului de internaționalizare a firmelor depinde în mare măsură de abilitatea acestora de a realiza și asigura simultan coordonarea globală și flexibilitatea locală a operațiunilor lor, proces cunoscut în literatura de specialitate ca fiind – capabilitatea transnațională.

Analiza fenomenului pe care îl reprezintă corporația modernă ca operator transnațional este îngreunată de o serie de controverse virulente, de o mare varietate de interpretări.

În literatura de specialitate au existat numeroase încercări de a defini corporația modernă. Astfel, Alan Shapiro definește corporația transnațională ca fiind “o companie angajată în producerea și vânzarea de bunuri și servicii în mai mult de o țară, fiind formată, în general, dintr-o firmă-mamă localizată în țara de origine și de la 5 la 6 filiale în străinătate (în țările gazdă), având, de obicei, un grad ridicat de interacțiune strategică între componentele sale”. Istoricul economic Geoffrey Jones oferă o definiție mai lărgită a unei transnaționale: “o firmă ce controlează operațiuni sau active generatoare de venituri în mai mult de o țară”.

Pe de altă parte, John H. Dunning prezintă transnaționala ca pe “o firmă care se angajează în investiții străine directe și care deține și controlează activități creatoare de valoare în mai mult de o țară”, această definiție fiind însușită de o serie de cercuri academice și de afaceri internaționale, de unele organizații internaționale (OCDE, UNCTAD), ca și de unele guverne.

O altă abordare a noțiunii de “transnațională” pornește de la premisa că multe dintre formele de implicare internațională utilizate de firme, nu presupun relații de proprietate, reprezentând diverse modalități de colaborare între firme din țări diferite. Astfel, transnaționala este definită ca fiind: o modalitate de coordonare a producției de la un centru strategic de luare a deciziei, atunci când această coordonare are în vedere activitățile firmei dincolo de granițele naționale.

Diversitatea definițiilor conceptului de companie transnațională reprezintă consecința importanței acordate de autori diferitelor caracteristici ale firmelor, ce desfășoară operațiuni internaționale. O primă categorie de definiții, sunt cele care pun accentul pe caracteristicile structurale ale firmelor: numărul de țări în care operează firma, naționalitatea acționarilor firmei sau compoziția multinațională a managementului de vârf. A doua categorie de definiții, sunt definițiile care se bazează pe caracteristicile de performanță ale firmei: volumul absolut sau ponderea relativă a veniturilor realizate, activelor deținute sau angajaților implicați în operațiunile la scară internațională ale firmei. Ultima categorie de definiții, o reprezintă cele care acordă o mare importanță caracteristicilor comportamentale ale conducerii de vârf a firmei, cum ar fi aceea de “a gândi în mod global” sau de a aplica strategii globale de afaceri.

Din analiza numeroaselor definiții propuse corporațiilor transnaționale rezultă însă, o serie de elemente esențiale, comune tuturor acestor definiții:

a) efectuarea de investiții străine directe în străinătate, ceea ce conferă puterea de control asupra procesului de luare a deciziei într-o firmă străină;

b) transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar și fix), tehnologie, know-how, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale și organizaționale, cunoaștere, abilități profesionale și antreprenoriale;

c) cerința ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziționate printr-un astfel de proces investițional să fie amplasate în diferite țări.

Pornind de la elementele esențiale sus-menționate cât și de la o analiză comparativă a companiei transnaționale raportată la alte tipuri de entități angajate în afacerile internaționale se pot distinge două trăsături majore ale corporației transnaționale:

pe de o parte, faptul că organizează și controlează activități multiple creatoare de valoare și generatoare de venituri dincolo de granițele naționale;

pe de altă parte, faptul că transnaționala internalizează piețele mondiale pentru produsele intermediare ce rezultă din aceste activități.

În concluzie, transnaționala trebuie înțeleasă ca “o pluri-entitate ce ființează prin textura relațiilor de dependență reciprocă dintre componentele sale, dar subordonată scopurilor urmărite la nivelul unității sale de coordonare centrală”.

1.2.3 Natura companiei transnaționale. Perspective de evaluare

1.2.3.1 Gradul de transnaționalitate

Transnaționalitatea este un atribut al intensității expansiunii internaționale și nu o stare evolutivă diferită față de niște etape de devenire anterioare.

O analiză recentă privind abordarea calitativă a naturii transnaționalei a fost realizată de A. Rugman, care a considerat că aceste corporații ce funcționează ca operatori transnaționali, rămân bine ancorate în regiunile lor de origine, în special în zonele-pol ale Triadei (America de Nord, Uniunea Europeană și Japonia). Rugman a definit transnaționalitatea corporațiilor moderne în cadrul unor coordonate regionale, și nu globale, identificând ca motor al caracterului regional al transnaționalității celor mai mari corporații din lume – barierele de natură netarifară pe care polii Triadei le ridică în calea fluxurilor comerciale și investiționale, obstacole care au condus la afirmarea în prim plan a celor trei puternice blocuri comerciale și investiționale (Triada).

Evoluția în plan regional a transnaționalității este benefică pentru acelea dintre ele ce își au originea într-unul din cei trei poli triadici. Nu același lucru se poate spune și despre corporațiile din țările non-triadice, care se confruntă cu mari probleme în obținerea accesului pe piețele blocurilor triadice.

În abordarea cantitativă a naturii transnaționalei, Rugman a analizat întreprinderile multinaționale transnaționalizate – multinaționalele în cazul cărora peste 2/3 din activitate se realizează în afara țării de origine. El a utilizat un “indice al transnaționalității”, calculat ca medie aritmetică simplă între ponderile activităților în străinătate în totalul activităților unei mari corporații cu privire la trei indicatori: vânzări, active deținute și număr de angajați. (Tabelul nr. 1 – Primele 30 companii transnaționale nefinanciare în funcție de activele deținute în străinătate la nivelul anului 2006)

Tabelul nr. 1 Indicele de transnaționalitate

Primele 30 companii transnaționale nefinanciare în funcție de activele deținute în străinătate la nivelul anului 2006

(Milioane de dolari și număr de angajați)

Notă: * după activele deținute în străinătate

** după indicele de transnaționalitate

Dacă sub aspectul abordării calitative se observă că în proporție de peste 95% dintre companiile din tabel aparțin Triadei, excepție făcând o companie care aparține unei țări în curs de dezvoltare – Hutchison Whampoa (Hong-Kong, China), în schimb, principalele firme cu cel mai ridicat indice de transnaționalitate își au originea în țările mici, non triadice (Elveția), firme care au nevoie de vânzări masive în străinătate pentru atingerea statutului de transnațională. Chiar și transnaționalele din tabelul nr. 1 provenind din Uniunea Europeană sunt de fapt firme britanice, olandeze, franceze, germane și italiene adică țări ale căror piețe interne sunt mici în comparație cu piața Uniunii Europene în ansamblu.

Tabelul nr.2 Comparația valorilor IT după țară, 2005, 2006

(valorile IT și numărul de intrări )

Sursa: UNCTAD/Universitatea Erasmus – baza de date referitor la cele mai mari CTN-uri

În anul 2006, indicele de transnaționalitate mediu pentru cele mai mari CTN-uri a crescut cu 1% (tabelul nr. 2), dar este important de observat că această valoare medie este foarte dependentă de companiile prezente în top 100. Fără îndoială, în ultimii 15 ani, acestă valoare medie a crescut cu 14%. Este de asemenea important să privim diferențele IT dintre CTN-urile din frunte din economiile gazdă cele mai importante. Valoarea IT este mai mare decât media pentru CTN-urile din Franța și Marea Britanie și este mai scăzută decât media pentru CTN-urile din Germania, Japonia și Statele Unite.

1.2.3.2 Corporația globală

În prezent se observă o tendință a companiilor transnaționale de a se globaliza, de a deveni adevărate companii “globale”.

În literatura de specialitate, marea majoritate a celor care dezbat problematica firmei globale consideră conceptul de “corporație globală” ca nefiind similar cu cel de corporație transnațională.

Conform promotorilor acestei diferențieri și individualizări distincte a firmei globale, compania transnațională vinde pe piețele mai multor țări, adaptându-și oferta de produse, practicile manufacturiere și strategiile de marketing în funcție de necesitățile fiecărei piețe, de regulă la un preț considerabil de ridicat. Prin contrast, compania globală caută să vândă aceleași produse și servicii în toată lumea, iar derularea operațiunilor sale se realizează la un anumit standard și cu un cost relativ scăzut, adepții acestei teorii considerând lumea întreagă sau cel puțin o mare parte a acesteia – drept o piață unică.

În companiile globale, obiectivul de a trata lumea ca pe o piață unică se regăsește în marea majoritate a deciziilor adoptate; activitățile manufacturiere, planificarea și crearea produsului sunt realizate la scară mondială. Susținătorii acestei teorii, invocă Sony Corp ca exemplu de corporație globală, aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute companii globale.

Martyn Roetter, director al Corporației nord-americane de management și consultanță de afaceri ADL consideră că “multe companii care se consideră globale sunt de fapt transnaționale, întrucât majoritatea acestor firme au început ca societăți locale, ce au devenit naționale, iar apoi s-au extins prin efectuarea de vânzări pe piețele străine și prin crearea unui departament specializat pentru operațiunile internaționale, condus de un vicepreședinte internațional”, cu toate acestea nu pot fi considerate cu adevărat globale deoarece “sunt în esență, o colecție de afaceri internaționale”

În opinia lui Papp, corporația globală reprezintă al doilea stadiu de dezvoltare al unei corporației multinaționale într-o multitudine de medii naționale.

În primul stadiu corporația multinațională este considerată o “corporație multilocală” datorită faptului că realizează strategii de afaceri separate pentru fiecare țară. În al doilea stadiu, corporația își concentrează eforturile asupra țării de origine încercând, în același timp, să domine o piață globală devenind o “corporație globală”. În ultima etapă, corporația beneficiază de resurse, management, producție și alte capacități globale, având statutul de “corporație transnațională”. Prin realizarea de investiții străine directe în țara-gazdă, corporația transnațională stabilește o relație de proprietate între ea și țara respectivă.

Studii de caz recente efectuate de UNCTAD au arătat beneficiile internaționalizării bazate pe competitivitatea corporațiilor. Ispat (India) – companie producătoare oțel la nivel mondial și Cemex (Mexic) – ciment și-au îmbunătățit competitivitatea prin internaționalizarea afacerilor, ambele fiind companii mici la început dar care au devenit foarte mari într-un timp scurt, datorită faptului că au dezvoltat caracteristicile unei companii globale, prin internaționalizarea afacerilor au gândit și acționat global.

În tabelul alăturat prezentăm diferențele esențiale între cele două tipuri de companii.

Tabelul nr. 3 Diferențele esențiale Companie Globală – Transnațională

Sursa: elaborat de autor și prezentat în articolul “Companii globale sau companii transnaționale?”, publicat în Tribuna Economică nr. 45, Noiembrie 2008, București.

Un exemplu concludent de companie care a căutat să devină o adevărată firmă globală este Ford, al doilea producător mondial de automobile (după Toyota Motor, conform Raportului Mondial al Investițiilor 2008). Firma Ford si-a propus sa devină o companie globală printr-un program de reorganizare a activității la nivel mondial.

P. Kotler prezintă într-una din lucrările sale experiența acestei companii: “Ea și-a propus să depășească barierele naționale și regionale care stăteau în calea expansiunii sale și să construiască vehicule pentru piața mondială. La nivelul firmei s-a derulat un program de reorganizare a activității la scară mondială, cu scopul de a raționaliza procesele care aveau loc, pe reușita restructurării bazându-se ambițiile sale de a deveni o companie globală”.

Ca și alți producători de automobile, Ford a întâmpinat probleme legate în principal de necesitatea de a îmbunătăți eficiența programelor de investiții, în paralel cu diversificarea gamei de produse, și creșterea vitezei de lansare pe piață a noilor produse. În acest scop au fost reduse cheltuielile cu aprovizionarea, apelând la furnizori globali de piese și echipamente. De asemenea, Ford Europe copia în mare parte proiectul, creația și fabricația produsului-mamă din SUA, divizia europeană producând automobile exclusiv pentru piața Europei, exportând un număr mic de mașini în restul lumii.

Schimbarea produsă prin crearea unei singure unități operative, prin unirea diviziilor europeană și nord-americană, ca și a grupurilor de aprovizionare cu componentele acestora a dus la înlocuirea vechilor firme regionale independente, care se ocupau de construcția automobilelor, cu cinci centre de coordonare a fabricației, patru în SUA și unul în Europa. Centrul european se ocupă de mașinile de mare și mic tiraj cu tracțiune pe față, produse de uzine din Europa, SUA și Mexic. Celelalte patru centre se ocupă de producția mașinilor de mare tiraj cu tracțiune pe față, cum ar fi Ford Taurus, a mașinilor cu tracțiune pe spate, respectiv a automobilelor Jaguar (chiar dacă acestea vor continua să fie produse în Marea Britanie), a camioanelor de capacitate mică și a autovehiculelor comerciale.

Noua metodă de afaceri i-a dat firmei Ford posibilitatea de a oferi o gamă mai largă de produse și să reducă cheltuielile operative și i-a asigurat menținerea competitivității în privința calității și a valorii, în lupta sa cu cei mai puternici concurenți la nivel mondial.

Trecerea la procesul de globalizare și-a arătat roadele odată cu succesul înregistrat de primul automobil global fabricat de Ford, și anume modelul Mondeo. Acesta a făcut obiectul unui program pe durata a șase ani, în valoare de 6 miliarde de dolari, prin care s-a urmărit crearea unei mașini clasice, care să înlocuiască modelele Ford mai vechi.

Pentru producția acestui automobil, după o analiză la scară mondială, au fost aleși furnizorii de componente pentru uzinele de asamblare din Europa și America de Nord. Lecția învățată în cadrul programului Mondeo este folosită pentru a anticipa direcția pe care trebuie s-o urmeze firma. Crearea produsului în SUA și Europa se armonizează total cu cele cinci centre. Acestea au sarcini specifice la scară mondială și fiecare este subordonat unui singur director de creație a produselor. Mai mult chiar, activitățile de aprovizionare, producție, marketing și comercializare sunt reunite într-un singur birou de coordonare a planificării strategice. Se poate spune, deci, că odată cu modelul Mondeo, Ford a învățat să se adapteze la o lume din ce în ce mai mică.

Pentru susținătorii acestei diferențieri, globalizarea este mai mult decât o stare a firmei, este un obiectiv spre care tind numeroase companii care au o preocupare permanentă pentru a-și integra mai puternic diversele componente. Totuși resursele umane care sunt mai puțin globalizate decât alte funcții ale companiilor, pot ridica unele probleme în calea integrării.

CAPITOLUL II

EVOLUȚII RECENTE ÎN LIBERALIZAREA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

2.1 Controverse doctrinare privind liberalizarea comerțului internațional

De-a lungul istoriei moderne, susținătorii și oponenții liberalizării comerțului s-au aflat într-o continuă și aprinsă dezbatere. Și, dacă diverse chestiuni particulare s-au mai schimbat, argumentele de bază ale celor două părți au rămas, în esență, aceleași.

Susținătorii liberalizării își apără poziția cu ajutorul principiilor fundamentale ale sistemului pieței, formulate pentru prima oară acum două sute de ani. Economiștii Adam Smith și David Ricardo au arătat că eliminarea piedicilor din calea mișcării libere a bunurilor ar permite specializarea fiecărei națiuni și utilizarea optimă a factorilor de producție limitați ai lumii. Aceasta va lăsa, în schimb, ca patternurile comerțului internațional să fie determinate de principiul avantajului comparativ, adică de prețuri. Funcționarea principiului avantajului comparativ asigură că o țară va obține în cele din urmă o eficiență economică și o bunăstare mai mare participând la comerțul internațional decât instaurând protecționismul comercial. La baza acestui angajament față de liberul schimb stă convingerea că scopul activității economice este beneficiul consumatorului și maximizarea bunăstării globale. Liberul schimb maximizează alegerea consumatorului și facilitează folosirea eficientă a resurselor mondiale limitate. Din această perspectivă, principalul scop al exporturilor este de a plăti importurile și nu de a crește bogăția producătorilor sau puterea statului.

Susținătorii liberalizării comerțului spun că eforturile de a proteja mediul de afaceri intern presupun costuri foarte mari, mult mai mari decât își imaginează unii. Capitalismul se bazează pe competiție, iar o țară riscă să se prăbușească economic dacă se sustrage competiției comerciale. Cu excepția cazurilor de protecție a “industriilor incipiente” care au avut succes, principala consecință a măsurilor protecționiste este transferul veniturilor dinspre consumatori și sectoarele neprotejate înspre capitalul și forța de muncă din sectoarele protejate. Costurile de ansamblu pentru economic pot fi – și de obicei chiar sunt – foarte mari. Într-un studiu al lui Gary Hufbauer și Kim Elliot din 1994, publicat în contextul unei controverse aprinse legate de ratificarea NAFTA, se arătă că protecționismul comercial este foarte costisitor pentru economia americană; efortul de a păstra locurile de muncă prin impunerea unor restricții comerciale necesită, în medie, 170.000 de dolari pentru fiecare loc de muncă salvat, iar în unele ramuri industriale suma se ridica la 500.000 de dolari. Deși costurile protecționismului sunt de cele mai multe ori justificate sub pretextul că dau un răgaz industriilor protejate pentru a redeveni competitive, faptele nu prea susțin această justificare.

Cu toate acestea, economiștii sunt conștienți că protejarea industriilor incipiente poate justifica o formă de protecționism temporar. O industrie nouă, dacă este protejată față de competiția internațională, poate deveni suficient de puternică și competitivă încât să supraviețuiască și în momentul în care protecția dispare. Una dintre problemele majore ale protecției industriilor incipiente este totuși aceea că nu se poate ști cu siguranță dacă respectiva industrie protejată va putea să-și asigure o poziție competitivă pe piața mondială. În realitate, competitivitatea pe termen lung a unei industrii protejate se poate determina doar printr-o serie de încercări succesive. O altă problemă este că politicile protecționiste devin prea adesea permanente și prea adesea protejează de fapt industrii decrepite.

Cazul Japoniei a dovedit că protecția industriilor incipiente poate da rezultate. Și într-adevăr, cele mai multe reușite atribuite politicii industriale și politicii comerciale strategice sunt exemple ale succesului protecției industriilor incipiente.

Printre contestatarii liberului schimb se numără mercantiliștii secolului al XVIII-lea, naționaliștii economici ai secolului al XlX-lea și criticii contemporani ai globalizării economice; de-a lungul timpului, motivațiile protecționismului comercial s-au schimbat simțitor. Mercantiliștii secolelor XVII-XVIII doreau un excedent comercial, în primul rând pentru că îl identificau cu puterea militară. După revoluția industrială de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, industrializarea a devenit preocuparea principală a naționaliștilor economici, care considerau că producția are o mare valoare pentru o națiune, întrucât îi conferă acesteia putere militară și autonomie. La începutul secolului XXI, unii tehno-naționaliști ai zilelor noastre subliniază importanța protejării și sprijinirii industriilor tehnologiilor de vârf, asociate cu o economie industrială avansată, iar alții privesc comerțul și globalizarea ca amenințări pentru bunăstarea unei țări (locuri de muncă, salarii etc.), pentru mediu și pentru drepturile omului.

Presiunile în vederea instaurării protecționismului comercial n-au dispărut niciodată, ele devenind puternice și având câștig de cauză mai ales în perioadele de cădere economică. Aprobarea măsurilor protecționiste se datorează, în parte, lipsei de înțelegere a publicului cu privire la ce poate și ce nu poate face comerțul pentru o economie. Cu toate acestea, o cauză mult mai importantă a succesului protecționismului este faptul că procesul politic tinde să favorizeze interesele speciale care doresc protecție. În timp ce acest tip de grupuri își cunosc bine interesele și sunt, în general, bine organizate și structurate, consumatorii nu întrunesc, de obicei, nici una dintre aceste condiții. De asemenea, o serie de evoluții comerciale de după al doilea război mondial au contribuit și ele la succesul cauzei protecționismului.

Retorica și atitudinea protectioniștilor americani și chiar opinia publică au luat o turnură potrivnică liberalizării comerțului. Publicul și oficialii americani vorbesc întotdeauna despre “concesiile” comerciale făcute străinilor, în ciuda faptului că liberalizarea avantajează inclusiv Statele Unite; de cele mai multe ori, comerțul nu este un joc de sumă zero. În anii '80, teama de comerțul neloial, care ar putea duce la pierderea unor locuri de muncă americane, a dat apă la moară scepticismului privitor la liberalizare; politica americană a început să pună accentul pe modurile de a-i determina pe partenerii incorecți să se poarte cum trebuie. În anii '90, această atitudine a devenit și mai îngrijorătoare, pe măsură ce tot mai mulți americani au început să pună în discuție însă și ideea de liberalizare a comerțului. Ca expresie a acestei atitudini, Administrația Clinton a devenit mai puțin interesată să propună o nouă rundă de negocieri comerciale multilaterale. Eșecul încercării acesteia de a obține o autoritate de negociere “rapidă”(fast-track) a fost o experiență care dă de gândit.

Deși această dispută nu se va sfârși probabil niciodată, există câteva elemente generale privind comerțul și consecințele sale care ar trebui clarificate. Comerțul sporește într-adevăr bunăstarea unei națiuni, dar există și perdanți. Și cum aceștia din urmă simt mai acut durerea decât simt câștigătorii victoria, politica națională, din motive etice și politice, trebuie să asiste și să ofere compensații muncitorilor și altor categorii defavorizate de liberalizarea comerțului. Contrar opiniei exprimate adesea în dezbaterile publice, comerțul nici nu crește, nici nu scade nivelul general al ocupării forței de muncă dintr-o economie; acest nivel este determinat de politicile macroeconomice (fiscale și monetare). Pe de altă parte, comerțul crește într-adevăr eficiența națională și numărul slujbelor bine plătite, pentru că restructurează economiile naționale; competiția lovește în industriile care își pierd avantajul comparativ, eliberând astfel resursele lor (capital și forță de muncă) pentru a fi folosite în industriile mai eficiente și mai competitive. Balanța comercială generală a unei țări este determinată de diferența dintre economiile și investițiile sale; deficitul (excedentul) unei țări, de exemplu, se datorează unei rate scăzute (ridicate) de economisire, și nu comportamentului incorect al vreunei alte țări, ceea ce e foarte relevant pentru discuțiile privind deficitul comercial american continuu în relația cu Japonia. Totuși, felul bunurilor exportate de o țară poate fi influențat de politici naționale cum ar fi protecția industriilor incipiente și sprijinirea educației, cercetării și dezvoltării.

Teorii ale comerțului internațional

De la formularea ei în 1930, de către Eli Heckscher și Bertil Ohlin, teoria convențională a comerțului (numită uneori modelul dotării cu factori sau teoria H-O) a fost acceptată de economiști ca fiind explicația standard a comerțului internațional. Această teorie spune că o țară se va specializa în producția și exportul acelor produse în care are un avantaj comparativ al costurilor în raport cu alte țări. Ea se bazează pe presupunerea că există randamente constante la scară (adică o creștere a producției nu determină o reducere a costurilor), că fiecare tehnologie de producție este la dispoziția tuturor țărilor și că, în consecință, avantajul comparativ și patternul comercial al unei țări sunt determinate doar de dotarea lor cu factori precum capitalul, forța de muncă și resursele naturale. Teoria avantajului comparativ, ca orice teorie, simplifică foarte mult lumea reală.

Problema cu această teorie este că patternurile comerciale reale diferă considerabil de cele prezise de ea. Un exemplu semnificativ este comerțul intraindustrial dintre țările cu dotări similare în factori: de pildă, Statele Unite și Europa Occidentală sunt parteneri comerciali importanți, chiar dacă au dotări foarte asemănătoare în privința factorilor. De-a lungul timpului, eforturile economiștilor de a explica această anomalie, dar și altele, au modificat simțitor conceptul de avantaj comparativ. Acum se consideră că patternurile comerciale se datorează deopotrivă accidentelor istorice și politicii guvernelor, nu doar resurselor. Mai mult, teoria convențională a comerțului s-a modificat ea însăși și s-a lărgit, cuprinzând și factori precum importanța capitalului uman (forța de muncă calificată), “învățarea din experiență”, inovația tehnologică și economiile de scară (costul mediu de producție scade proporțional cu creșterea producției). Aceste revizuiri au transformat într-o așa măsură modelul H-O, încât unii economiști cred că acum teoria comerțului internațional nu este altceva decât o înșiruire eclectică a numeroșilor factori care determină avantajul comparativ și fluxurile comerciale.

O altă evoluție intelectuală importantă, care a subminat teoria convențională a comerțului internațional, este trecerea de la teoria avantajului “comparativ” la cea a avantajului “competitiv”, conform căreia, frecvent, comerțul este influențat hotărâtor de specializarea arbitrară, de accidentele istorice și de progresele tehnologice. Această nouă concepție recunoaște că importanta schimbărilor tehnologice în determinarea caracteristicilor comerțului a crescut. Și, de asemenea, este esențial să realizăm că tehnologiile ce stau la baza avantajului competitiv și determină patternurile comerciale sunt adesea create deliberat prin politicile guvernelor și ale corporațiilor.

Un studiu important care demonstrează trecerea de la avantajul comparativ la cel competitiv este cel efectuat de Michael Porter la Harvard University Business School. Principala lui descoperire este ca trăsăturile unei economii naționale influențează mediul firmelor naționale, facilitând sau obstrucționând dezvoltarea avantajului competitiv în anumite sectoare industriale. Potrivit lui Porter, unele aspecte ale economiei naționale au o importanță deosebită: cultura națională și efectele ei asupra scopului activităților economice, statutul capitalului și al forței de muncă, existența unei cereri suficiente, sănătatea industriilor de bază și structura industrială a economiei. Porter a demonstrat că acești factori determină condițiile competitive interne, care, la rândul lor, influențează competitivitatea internațională a diferitelor sectoare economice.

Înlocuind tradiționalul termen “avantaj comparativ” cu cel de “avantaj competitiv”, Porter aduce dovezi convingătoare în sprijinul ideii că avantajul în comerțul internațional (în industrie, cel puțin) poate fi și chiar este mai degrabă ceva creat, prin opțiuni politice și decizii guvernamentale și corporatiste, decât un dar static din partea Mamei Naturi. Dacă firmele individuale sunt, în ultimă instanță, responsabile pentru obținerea sau nu a avantajului competitiv, guvernele pot juca un rol important și chiar decisiv în promovarea propriilor firme naționale pe piețele internaționale.

O națiune avansată într-o tehnologie anume tinde să-și întărească poziția în timp, iar dacă o alta, mai ales o națiune mică, este deficitară în tehnologia respectivă, i se poate părea imposibil să o ajungă din urmă pe prima. Aceasta se întâmplă deoarece productivitatea și competitivitatea cresc pe măsură ce se acumulează experiența (ceea ce economiștii numesc “dependența de cale”) și sunt determinate în mare parte de modelul inițial de specializare. În domeniul tehnologiilor de vârf, importanța avansului în privința inovațiilor și marketingului a făcut competiția mult mai acerbă.

Teoria convențională a comerțului internațional, cu sprijinul ei necondiționat acordat liberalizării comerțului, este concurată de “noua teorie a comerțului”, cunoscută cel mai adesea sub numele de “teoria strategică a comerțului”.

Chiar dacă temporar s-a creat impresia că noua teorie a comerțului internațional ar fi favorabilă politicii protecționiste, ulterior, promotorii ei (Paul R. Krugman, alături de o serie de colaboratori, dintre care se remarcă în special, M. Obstfeld și E. Helpman) au făcut precizări exprese privind “opțiunea lor indiscutabilă pentru liberul-schimb, respectiv adeziunea lor la procesul de liberalizare continuă a comerțului internațional în contextul globalizării economice pomovată de companiile transnaționale”.

Elementele definitorii ale noii teorii liberale despre comerțul internațional sunt:

spre deosebire de secolele XVIII și XIX, comerțul internațional actual cunoaște forme și fluxuri mult mai diverse și în rapidă transformare, care nu pot fi explicate în întregime cu ajutorul teoriei liberale tradiționale a comerțului exterior, respectiv teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative;

multitudinea de cauze ale comerțului internațional permite folosirea limitată a tuturor teoriilor liberale succesive în explicarea diferitelor segmente ale acestui comerț: teoria liberală tradițională (de la Ricardo până la modelul H-O-S, inclusiv modelul standard mai ales pentru comerțul generat de deosebirile dintre țări (comerțul interramuri) pornind de la ipoteza concurenței perfecte, iar noua teorie liberală neoclasică (sintetizată în lucrările lui P. Krugman și colaboratorii) mai ales pentru comerțul care are loc între țări cu structuri economice și potențial economic asemănătoare (comerțul interramuri), pornind de la ipoteza concurenței imperfecte (monopoliste, oligopoliste);

în măsura în care progresul tehnic și tehnologic continuă să mențină (eventual să accentueze) deosebirile dintre anumite grupuri de țări, concluziile modelului ricaridian continuă să fie valabile și pentru analiza comerțului actual;

în măsura în care se îngustează importanța înzestrării economiilor naționale cu resurse naturale, se îngustează considerabil și valabilitatea modelului H-O (de fapt H-O-S), pusă, de altfel, sub semnul întrebării de “paradoxul lui Leontief” și alte încercări de testare practică a acestuia;

creșterea considerabilă și continuă a ponderii comerțului dintre țări cu structuri de producție asemănătoare și diversificarea continuă a produselor ca și preponderența marilor firme transnaționale pe piață (concurența imperfectă) au făcut necesară identificarea unor cauze noi ale comerțului international și studierea mecanismelor economico-sociale corespunzătoare (randamentele crescătoare, economiile de scară, externalitățile etc.), dând naștere noii teorii liberale despre comerțul internațional.

Ideea de bază a acestei noi teorii este că o firmă, asistată de guvernul țării în care a fost înființată, poate concepe o strategie care o va face capabilă să concureze efectiv într-o industrie oligopolistă; de exemplu, o industrie ca aceea a aviației comerciale, unde nu pot exista decât puține firme viabile. Această teorie trimite la concluzia că guvernele naționale pot și trebuie să-și ajute propriile firme să concureze cu succes pe piețele oligopoliste. Dorința generală de superioritate tehnologică a mărit simțitor receptivitatea guvernelor la politicile economice ce decurg din noua teorie.

Noua teorie este aplicabilă mai ales sectoarelor tehnologiilor de vârf, cum ar fi cele ale automobilelor, computerelor și produselor farmaceutice, unde economiile de scară și “învățarea din experiență” au o importanță deosebită. În industriile unde costul unitar scade pe măsură ce producția crește, firmele care au un avans din start își pot mări eficiența și pot scădea prețurile, scoțând astfel de pe piață firmele concurente. Așa că economiile de scară vor determina piața, în astfel de ramuri, să favorizeze doar una sau câteva firme mari; adică industria respectivă va deveni oligopolistă, iar piața va ajunge până la urmă să fie dominată de un număr limitat de firme. Aceasta înseamnă că modul în care se comportă o anumită firmă va conta și va influența deciziile celorlalte firme. Acolo unde există competiție imperfectă sau oligopolistă, exista și profituri exagerat de mari sau rente de monopoluri. Aceste rente sau profituri enorme pot fi deținute doar de un număr mic de firme sau chiar de una singură. Apoi, este foarte probabil ca fiecare firmă să urmeze strategii de creștere a rentelor economice sau a profiturilor. Într-o piață cu adevărat competitivă (nu oligopolistă), noua teorie nu se aplică. De exemplu, un fermier oarecare, ce concurează cu mii de alți fermieri, se supune legilor cererii și ofertei și nu poate schimba prețurile plătite pe piață pentru produsele sale.

Pe de altă parte, firmele oligopoliste concurente, cum ar fi producătorii de automobile sau de avioane, pot alege și chiar aleg în mod conștient o anumită cale de acțiune, care anticipează comportamentul concurenților lor. Dacă este o cale reușită, ea va permite firmei respective să capteze un sector mult mai mare al pieței decât ar fi fost posibil într-o competiție perfectă. Firmele oligopoliste urmează strategii prin care își ajustează prețurile și producția, cu scopul de a influența prețurile și producția firmelor concurente. Două dintre cele mai importante strategii folosite pentru a crește dominația pe termen lung pe o piață oligopolistă sunt dumpingul (vânzarea sub costul de producție, pentru a elimina concurenții din aria respectivă) și preempțiunea pieței (prin investiții uriașe în capacitățile de producție, pentru a descuraja eventualii nou-veniți pe piață). Multe firme oligopoliste au posibilitatea și chiar uzează de aceste strategii.

În competiția oligopolistă, teoria strategică a comerțului atribuie un rol esențial guvernului țării de origine a firmei. Dacă admitem că guvernele pot sprijini în mare măsură firmele naționale, atunci un guvern poate proteja firmele din țara sa de competitorii străini sau poate acorda subvenții unei firme pentru a-și scădea prețurile și a-și mări avantajul competitiv pe piețele interne și internaționale. Guvernul Statelor Unite a ajutat firma Boeing, oferindu-i contracte generoase pentru industria apărării, iar guvernul britanic și cel francez au sprijinit firma Airbus prin subvenții directe. Multe dintre sectoarele astfel sprijinite privesc “tehnologiile duale”, foarte importante atât pentru industria militară, cât și pentru competitivitatea economică. Importanța acestor industrii și a avansului tehnologic încurajează firmele și guvernele țărilor de origine să încerce să intre pe astfel de piețe înaintea potențialilor concurenți, printr-o strategie a primei lovituri; procesele cumulative (“cel ce are primește”) și dependența de cale le vor întări în timp poziția pe piață. Atât rațiunile comerciale, cât și cele de securitate determină multe națiuni să acționeze în vederea asigurării unei capacități cât mai mari în domeniile acestor tehnologii.

Principalele merite teoretice ale noii teorii a comerțului internațional sunt:

în primul rând, delimitarea categorică a zonei de valabilitate a principiului
avantajului comparativ numai sau cu precădere la domeniul schimburilor
interramuri, în măsura în care este vorba de condiții apropiate concurenței pure și perfecte. Prin aceasta, se recunoaste de fapt sfârșitul unui “mit bisecular”, mitul pretinsei universalități a conceptului și/sau principiului costurilor comparative de producție și al avantajului relativ în comerțul internațional modern.

în al doilea rând, recunoașterea faptului că schimburile economice internaționale nu sunt neapărat și nu sunt întotdeauna neapărat reciproc avantajoase, că deci în comerțul internațional au existat (și în trecut) și există și în prezent perdanți.

în al treilea rînd, a fost pusă în lumină tendința de creștere a ponderii
comerțului intraramuri dintre țările cu un potențial și structuri economice asemănătoare, respectiv, extinderea zonei în care comerțul internațional derivă nu din avantajul comparativ (care-și pierde relevanța în acest domeniu), ci din progresul tehnic și tehnologic, generator de economii de scară (interne) și de randamente crescânde ale factorilor de producție, inclusiv de externalități.

în al patrulea rând, s-a dat o justificare teoretică, cel puțin parțială,
politicii economice protecționiste a statelor naționale, mai ales în legătură cu ceea ce gânditorii respectivi au numit “ramurile strategice” ale țărilor respective.

în al cincilea rând, a fost depus un efort substanțial de îmbunătățire a expresiei literare, a modelării matematice și a reprezentării grafice a ideilor, ipotezelor și propunerilor formulate pentru eficientizarea comerțului exterior, care au ajutat în mod real la înțelegerea mai ușoară a unor probleme complexe, iar uneori spinoase și foarte controversate.

Noua teorie a comerțului internațional are însă și o serie de lacune și slăbiciuni (explicații neconvingătoare, aprecieri contradictorii și interpretări părtinitoare), printre care:

în primul rând, nu este prea limpede rolul real pe care-l are sistemul contemporan de fixare a prețurilor pe piața mondială asupra tuturor categoriilor de parteneri, sursa reală și ultimă a randamentelor crescânde ale firmelor transnaționale, ca și raportul pe termen lung dintre câștigurile mari ale firmelor care au randamente crescânde și interesele societății în ansamblu, ale firmelor mici și ale țărilor în curs de dezvoltare.

în al doilea rând, nu se analizează prea limpede mecanismul pe baza căruia unele țări pierd în comerțul exterior datorită externalităților și nu se întrevede o cale practică de diminuare sau contracarare a acestor tendințe.

în al treilea rând, noua teorie are un conținut contradictoriu, în sensul că pe de o parte admite (chiar dacă nu direct și ferm) că nici avantajul relativ și nici liberalismul nu mai pot pretinde exclusivismul și universalitatea, iar pe de altă parte critică vehement pe adversarii acestor idei și recade, adeseori, în “complexul de superioritate” al teoriei liberale tradiționale despre comerțul internațional, respectiv tendința de absolutizare a relevanței avantajului relativ și a oportunității politicii liberului schimb.

Cele mai consistente schimbări care se impun în prezent și în viitorul previzibil în teoria comerțului internațional și în politicile economice comerciale sunt legate de trei componente majore ale lumii contemporane și anume: fenomenele de integrare economică zonale sau regionale (uniuni vamale, piețe comune, sesiuni economice etc), expansiunea spectaculoasă a firmelor multi și transnaționale, precum și agravarea decalajelor economice și a subdezvoltării, pe fondul creșterii rapide a populației globului pământesc și a continuării poluării lui, precum și în condițiile accentuării fenomenelor de dezordine mondială.

În momentul de față, reconstrucția teoriei despre comerțul internațional este, nu numai posibilă, dar și imperios necesară, chiar urgentă.

Ea este posibilă, pe de o parte, datorită imensului volum de cercetări derulate în ultimele două secole și jumătate, care constituie o premisă utilă pentru noi generalizări teoretice, iar pe de altă parte, datorită schimbării de mentalitate a specialiștilor, dispuși într-o măsură crescândă să abandoneze exclusivismul doctrinar care i-a caracterizat în trecut, și să admită toleranța în gândire, dublată de rigoarea științifică, precum și dialogul, eventual controversele constructive cu adversarii lor.

Ea este necesară, în principal, datorită schimbărilor structurale intervenite în economia mondială (înmulțirea zonelor integrate, sporirea puterii economice a firmelor transnaționale, modificarea centrelor de putere etc), dar și datorită restricțiilor care decurg din caracterul limitat al resurselor și a presiunilor social-politice care se fac pentru apărarea drepturilor omului, în contextul sporirii rapide a populației globului pământesc, însoțită de îmbătrânirea ei în anumite zone geografice, ca și de combinarea poluării mediului natural).

2.2 De la GATT la OMC

Ca urmare a faptului că cel de-al doilea Război Mondial a afectat profund întreaga economie mondială și relațiile economice internaționale, ONU a inițiat încă din primii ani de activitate, o amplă acțiune menită să ducă în final la crearea unei Organizații Mondiale a Comerțului care să-și aducă contribuția la eliminarea treptată a barierelor și restricțiilor din calea comerțului internațional.

În acest scop, din însărcinarea ECOSOS, o comisie pregătitoare formată din reprezentanții a 23 de state, a trecut încă din 1945 la elaborarea unei carte a viitoarei Organizații Mondiale a Comerțului, aceasta fiind prima încercare de codificare a unor reguli fundamentale care să guverneze relațiile economice internaționale. Comisia pregătitoare a hotărît ca, paralel cu activitatea de elaborare a Cartei pentru viitoarea OMC și până la ratificarea ei, să inițieze și primele negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale și a altor restricții din calea comerțului internațional. Aceste negocieri au avut loc în perioada aprilie – octombrie 1947 și rezultatele lor au fost încorporate într-un tratat multilateral, denumit Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), care constituie baza oficială, juridică a concesiilor tarifare convenite. Totodată în acest tratat, care urma să fie o anexă la Carta pentru OMC, au fost înscrise și o serie de reguli, principii și discipline după care să se călăuzească statele semnatare în desfășurarea schimburilor comerciale reciproce. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.

A fost elaborată și Carta proiectată pentru OMC, cunoscută sub denumirea de Carta de la Havana (1948), dar, nefiind ratificată de statele semnatare, n-au putut să fie puse bazele OMC, rămânând în vigoare GATT care nu a avut statut juridic de organizație internațională, dar a întreținut legături cu organizații specializate ale ONU.

În decursul timpului, textul GATT a fost modificat pentru a include noi prevederi, în special pentru a trata problemele comerciale ale țărilor în curs de dezvoltare. În plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care detaliază câteva din prevederile principale ale GATT. Regulile GATT și Acordurile conexe au fost în continuare revizuite și îmbunătățite în timpul mai multor runde de negocieri, cea mai importantă fiind Runda de la Uruguay care a durat din 1986 până în 1994.

Se poate aprecia că GATT a desfășurat o importantă activitate în vederea creării unor condiții favorabile realizării comerțului internațional, iar în ultimele două decenii, și pe linia sprijinirii țărilor în curs de dezvoltare în domeniul comerțului exterior. Cu toate acestea, GATT nu a putut opri procesul de revenire la un protecționism tot mai agresiv într-o serie de țări capitaliste dezvoltate, în special în deceniile opt și nouă, anulându-se prin aceasta unele rezultate obținute anterior. De asemenea, GATT nu a putut rezolva operativ o serie de probleme care au apărut mai ales în ultimii ani și care au afectat în ansamblu evoluția comerțului exterior în țările în curs de dezvoltare.

Principalul obiectiv al GATT a fost crearea și implementarea unui sistem comercial liberalizat și deschis în cadrul căruia întreprinderile comerciale din țările membre pot face comerț unele cu altele în condițiile de competiție imparțială. Din textul Acordului mai pot fi deduse următoarele obiective: liberalizarea comerțului; aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate, fapt ce presupune nediscriminarea; respectarea obligațiilor asumate; micșorarea tarifelor; un regim comun pentru statele în curs de dezvoltare; politica antidumping etc. Aceste obiective își păstrează valabilitatea și în prezent. În ultimii 15-20 de ani, ca urmare a faptului că a crescut numărul țărilor membre și, în special, al țărilor în curs de dezvoltare, atribuțiile și obiectivele GATT s-au lărgit.

Structurile organizatorice ale GATT sunt următoarele:

Sesiunea părților contractante;

Consiliul Reprezentanților;

Comitete și grupuri de lucru specializate;

Secretariatul.

Întregul sistem GATT se bazează pe patru reguli de bază:

1. Protejarea industriei naționale prin taxe vamale. Deși GATT are ca scop liberalizarea progresivă a comerțului, recunoaște că țările membre pot fi în situația de-a și proteja producția internă față de competiția străină. Totuși, li se cere țărilor să asigure protecția prin taxe vamale. Utilizarea restricțiilor cantitative este interzisă, cu excepția unui număr limitat de situații.

2. Plafonarea tarifelor. Țărilor li se cere ca, ori de câte ori este posibil, să reducă sau să elimine protecția producției interne, prin reducerea taxelor vamale și înlăturarea celorlalte bariere din calea comerțului, în cadrul negocierilor comerciale multilaterale. Concomitent, regula prevede plafonarea tarifelor reduse, adică excluderea majorării lor ulterioare.

3. Clauza națiunii celei mai favorizate(NMF). Această regulă importantă a GATT prevede principiul nediscriminării. Astfel, dacă o țară membră acordă altei țări orice tarif sau orice beneficiu pentru anumite produse, ea trebuie imediat și necondiționat să îl extindă asupra produselor asemănătoare ale altor țări. Această obligație se aplică atât importurilor, cât și exporturilor. Dacă o țară percepe taxe pentru exportul către o anumită destinație, ea trebuie să perceapă taxe cu aceeași rată pentru exporturile către toate destinațiile. Există și unele derogări. Comerțul între membrii Acordurilor Generale de Comerț, care este supus la taxe vamale preferențiale sau exceptat de aceste taxe, este una dintre excepții. O altă excepție o constituie Sistemul Generalizat de Preferințe acordat țărilor în curs de dezvoltare de către țările dezvoltate.

4. Tratamentul național. Conform acestui principiu, un produs importat care a trecut granița după plata taxelor vamale și a altor taxe trebuie să beneficieze de un tratament egal cu cel aplicat produselor autohtone.

GATT mai conține un șir de anexe care vizează agricultura, textilele, comerțul de stat, produsele standard, subvențiile și acțiunile împotriva practicilor de dumping. Țările își iau angajamente pe categorii de mărfuri. Acestea includ angajamente de a reduce și limita tarifele vamale la importarea mărfurilor. În unele cazuri tarifele sunt reduse la zero, în altele ele sunt limitate. Deci sunt luate angajamente față de OMC că unui produs i se va aplica o anumită rată care nu va fi mărit.

Textul Acordului a suferit pe parcursul existenței sale o serie de revizuiri și completări impuse de condițiile internaționale postbelice. Începând din 1995 când a fost actualizat, Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț a devenit principalul Acord al OMC pentru comerțul cu mărfuri. Principiile ce stau la baza GATT au fost preluate de sistemul OMC.

Înființarea la 1 ianuarie 1995 a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), este rezultat al Rundei Uruguay, GATT-ul, sub auspiciile căruia au fost lansate aceste negocieri, fiind inclus în cadrul OMC.

OMC a devenit exponenta noului set de principii, reguli și discipline care urmează a asigura comerțului internațional un cadru îmbunătățit de desfășurare, adaptat cerințelor actuale și de perspectivă.

OMC reprezintă baza instituțional-juridică a sistemului comercial multilateral, fiind unica organizație internațională care tratează regulile globale ale comerțului dintre țări.

Ideea creării OMC a fost avansată pentru prima dată în 1990, de către Comunitățile Europene și Canada și avea în vedere ca noua organizație să se constituie într-un mecanism eficient și pragmatic pentru:

implementarea rezultatelor Rundei Uruguay;

încorporarea în cadrul multilateral de drepturi și obligații comerciale a rezultatelor obținute în noile domenii de reglementare (servicii, măsuri investiționale, drepturi de proprietate intelectuală);

aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale G.A.T.T;

eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existenței și funcționării GATT.

Acordul de la Marrakesh privind înființarea OMC, prevede în preambulul său, obiectivele de bază, similare cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC-ului mandatul de a trata comerțul cu servicii. Acestea sunt:

ridicarea standardelor de viață și a veniturilor;

utilizarea deplină a forței de muncă;

expansiunea producției și a comerțului;

utilizarea optimă a resurselor mondiale.

Aceste obiective au fost completate cu domeniul serviciilor și cu noțiunea de “dezvoltare durabilă”, referitoare la utilizarea optimă a resurselor mondiale și la necesitatea protecției și conservării mediului înconjurător, corespunzător diferitelor niveluri de dezvoltare economică ale țărilor.

Organizația Mondială a Comerțului servește drept forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului prin desființarea barierelor și elaborarea de reguli în noi domenii legate de comerț, negociate multilateral (inclusiv soluționarea diferendelor comerciale). Pe lîngă aceste funcții principale, o atenție deosebită este acordată celor 4 politici de susținere a acestor funcții:

sprijin specializat pentru promovarea exporturilor;

asistență pentru țările în tranziție și cele în curs de dezvoltare;

notificări către membrii care introduc noi măsuri comerciale și nu respectă pe cele vechi;

cooperarea cu alte instituții internaționale în formularea politicilor economice la scară mondială.

2.3 Liberalizarea comerțului internațional în cadrul rundelor de negocieri

Negocierile comerciale inițiate de către GATT se desfășoară în cadrul unor conferințe, denumite și runde de tratative. Practica acestor conferințe a consacrat respectarea câtorva principii în desfășurarea negocierilor tarifare și netarifare, și anume:

Fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la negocierile inițiate în cadrul GATT;

Nici uneia dintre părțile contractante nu i se poate cere să facă concesii unilaterale, între părțile contractante trebuind să se acorde concesii de valoare egală. Fac excepție țările în curs de dezvoltare care beneficiază de principiul nereciprocității concesiilor în raporturile cu țările dezvoltate.

Toate părțile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare, în virtutea aplicării reciproce a clauzei NMF, indiferent dacă participă sau nu la negocieri. Cât privește alte acorduri negociate în cadrul GATT, acestea nu se extind asupra părților contractante decât în măsura în care aderă la ele.

În perioada 1948-1995, au avut loc mai multe runde sau sesiuni de negocieri sub egida GATT, având drept scop eliminarea sau reducerea obstacolelor tarifare și netarifare din calea comerțului internațional. Ținând seama de faptul că numărul produselor supuse negocierii este foarte mare (de ordinul miilor), ar fi practic imposibilă negocierea separată a fiecărui articol sau poziție tarifară, după cum imposibilă ar fi negocierea fiecărui produs cu fiecare țară în parte. Din acest motiv, procedura cere ca fiecare țară să invoce așa – numitele “excepții”, adică produsele sau instrumentele protecționiste pe care nu le include în reducerea lineară.

Rundele, numite de regulă după locul unde au început discuțiile, au ca obiectiv reducerea pe cale multilaterală a barierelor tarifare și netarifare în folosul membrilor, și se desfășoară în baza principiilor de negociere menționate de mai sus.

Rezultatele rundelor de negocieri sunt marcante. De exemplu, numai la produse industriale, taxele vamale de import au fost reduse cu circa 60% față de nivelul inițial (1967) și se aprecia că până la sfârșitul deceniului șapte, cea mai mare parte a restricțiilor cantitative la importul de produse industriale au fost eliminate în relațiile comerciale dintre părțile contractante.

Cu toate acestea, au fost tendințe tot mai pronunțate de substituire a taxelor vamale cu alte instrumente de protecție, mereu mai diversificate: restricții cantitative la import, alte taxe și impozite, măsuri antidumping și compensatorii etc. În special, în ultimii ani, se aplică tot mai des bariere tehnice de către țările dezvoltate, împiedicând dezvoltarea exportului din țările mai puțin dezvoltate.

1. Runda de la Geneva (Elveția, aprilie-octombrie 1947).

Această rundă s-a soldat cu elaborarea și semnarea Acordului General pentru Tarife și Comerț. S-au negociat 15.000 concesii tarifare vizând peste 50% din valoarea comerțului mondial din acea perioadă. S-a aplicat, pentru prima dată, tehnica de negociere “bimultilateralismul”, cunoscută sub denumirea de “țară cu țară și produs cu produs”. Prin protocolul de la Geneva se stabilește reducerea taxelor vamale la importul în țările dezvoltate cu 35% în medie pentru produse industriale și cu 15% pentru produse agricole, iar la importul în unele țări în curs de dezvoltare, cu pînă la 40% pentru unele produse industriale.

Runda de la Annecy (Franța, 1949)

Această rundă s-a desfășurat în perioada aprilie-august 1949, la Annecy, Franța. Au aderat la GATT 9 țări noi. Părțile contractante au convenit circa 5.000 concesii tarifare (inclusiv candidările).

Runda de la Torquay (Anglia, 1950-1951)

Această rundă a fost organizată în perioada septembrie 1950 – aprilie 1951, cu prilejul aderării R.F.G la GATT. Numărul concesiilor tarifare negociate a fost de 8.700, conducând la reducerea cu 25% a nivelului de protecție vamală existent în 1948. Cea mai mare parte a concesiilor au constituit-o consolidările de taxe vamale pe o perioadă de trei ani. Au aderat la GATT alte patru state.

Runda de la Geneva (Elveția, 1955-1956)

Această rundă s-a soldat cu rezultatele cele mai modeste – 4.300 de concesii tarifare, alcătuite în principal din consolidări de taxe vamale.

Runda Dillon-Geneva (1960-1962)

A fost numită așa după numele subsecretarului de stat american care a propus-o. Deși nu a dus decât la realizarea unui număr de 4.400 concesii tarifare, a marcat totuși un pas înainte față de rundele precedente, prin faptul că s-a folosit “tehnica reducerii lineare și reciproce a taxelor vamale cu un anumit procent convenit”.

Runda Kennedy-Geneva (1964-1967)

Runda a fost lansată din inițiativa SUA și CEE. Această rundă a fost numită astfel în memoria președintelui SUA, John F. Kennedy. Au participat la negocieri 54 de state, dar numai 46 dintre acestea au semnat actul final al rundei. La mijlocul anilor 1960, raportul de forțe din economia mondială începea să încline în favoarea țărilor vest-europene și Japoniei, pe fondul scăderii ponderii Statelor Unite. În acest context, era firească tendința companiilor americane de a pătrunde pe piața europeană și de a-și consolida pozițiile pe această piață. Aceeași tendință se manifestă și din partea companiilor japoneze, puterea economică a Japoniei fiind, în această perioadă în plină ascensiune. Dintre țările vest-europene, Germania se profila deja ca un mare exportator de bunuri industriale, ea fiind de asemenea interesată în reducerea taxelor vamale.

Ca urmare a predispoziției marilor puteri occidentale în direcția liberalizării comerțului, Runda Kennedy s-a încheiat cu o reducere substanțială (cu circa o treime) a nivelului taxelor vamale, îndeosebi din partea țărilor industrializate. Rezultatul cel mai semnificativ al Rundei Kennedy a constat însă în extinderea acordului general spre a răspunde problemelor speciale ale țărilor în curs de dezvoltare și prin aceasta, ea a dat multor națiuni un imbold în a adera la GATT. Țările dezvoltate s-au angajat să ofere un tratament special și diferențiat (aceasta însemnând un acces sporit pe piețele lor) importurilor provenind din țările în curs de dezvoltare fără a aștepta reciprocitatea din partea acestora din urmă. Pentru prima oară au fost abordate la această rundă și alte trei probleme : obstacolele netarifare, liberalizarea comerțului cu produse agricole și luarea în considerare a situației țărilor în curs de dezvoltare.

În urma acestor runde multilaterale de negocieri au fost convenite numeroase concesii în plan tarifar și netarifar.

Astfel, în domeniul tarifar, s-a convenit reducerea taxelor vamale pentru 33.000 de poziții și subpoziții tarifare, în medie cu 35%, în timp de 5 ani. În urma acestor negocieri, nivelul mediu al taxelor vamale s-a redus cu 38% în cazul CEE, cu 43% în cel al SUA, cu 36% în cel al Suediei, cu 35% în cazul Marii Britanii.

Pe plan netarifar, s-a elaborat și adoptat un cod antidumping, iar SUA s-au angajat să desființeze sistemul de evaluare vamală folosit la produse chimice (American Selling Price System).

Cât privește comerțul cu produse agricole, s-au obținut două rezultate:

la cereale s-a căzut de acord să se stabilească un preț de bază minim;

se creează un fond de ajutor alimentar de 4,5 milioane de tone pentru țările în curs de dezvoltare, în caz de criză.

În urma eforturilor unite ale țărilor în curs de dezvoltare, în 1965 a fost adăugată la GATT “Partea a IV-a”, intitulată “Comerț și dezvoltare”.

7. Runda Tokyo (1973-1979)

Runda Tokyo a fost organizată din inițiativa SUA, CEE și a Japoniei, și s-a desfășurat într-o perioadă extrem de frământată, în care au loc o serie de evenimente majore, atât de natură politică cât și economică, cu impact puternic asupra tuturor țărilor lumii, și evident, asupra economiei mondiale în ansamblu. Dintre evenimentele politice, cele mai remarcabile au fost: dezghețarea relațiilor americano-chineze (1971), războiul de Yom Kippur dintre Egipt și Siria pe de o parte, și Israel pe de altă parte (1973), scandalul “Watergate” urmat de demisia președintelui Nixon (1974), încetarea războiului din Vietnam (1975), Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (1975). Dintre evenimentele economice, cele mai importante au fost: abandonarea sistemului monetar internațional bazat pe aur și trecerea monedelor la flotare liberă (1971 – 1978), primul șoc petrolier (1973 -1974), apariția eurodevizelor și reciclarea petrodolarilor (după 1974).

Deși deschiderea oficială a Rundei a avut loc în septembrie 1973 la Tokyo, negocierile comerciale multilaterale au început efectiv abia în februarie 1975 și au durat circa 5 ani.

Denumită deseori “Runda Nixon”, Runda Tokyo a fost determinată de numeroase cauze. Dintre acestea cele mai importante sunt:

valuri de presiuni protecționiste (cum este cazul SUA);

lărgirea și consolidarea unor grupări economice închise (ca Piața Comună), care au avut ca efect creșterea obstacolelor comerciale pentru țările terțe;

criza sistemului monetar (marcată de suspendarea convertibilității dolarului SUA, în august 1971);

țările în curs de dezvoltare și-au manifestat dorința de a deschide o nouă rundă de negocieri.

Declarația cuprindea prevederi prin care se recunoștea necesitatea de a se lua măsuri speciale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi:

țările dezvoltate nu vor pretinde acestora reciprocitate în concesii;

se va acorda o atenție prioritară produselor care prezintă interes pentru țările în curs de dezvoltare;

se va aplica față de aceste țări un tratament mai favorabil în unele sectoare în curs de negociere;

sistemul generalizat de preferințe va fi menținut și îmbunătățit;

țările mai puțin avansate dintre țările în curs de dezvoltare vor
beneficia de un regim particular;

În cadrul domeniului tarifar cea mai importantă realizare a fost reducerea taxelor vamale până la 35% la importul de produse industriale și până la 41% la importul de produse agricole în țările capitaliste dezvoltate. Aceste reduceri vizau circa 60% din importul total de produse industriale și circa 30% din importul total de produse agricole al celor nouă țări sau grupe de țări capitaliste negociatoare: CEE, SUA, Japonia, Canada, Austria, Elveția, Suedia, Norvegia și Finlanda.

Țările în curs de dezvoltare au participat în mod activ la această rundă. Ele s-au angajat să facă concesii tarifare sub forma consolidărilor sau reducerilor la un număr restrâns de produse. Acestea vizau importuri în valoare de 3,9 miliarde dolari la cursul anului 1977.

Ca urmare a aplicării principiilor GATT (în special regimul clauzei națiunii celei mai favorizate) schimburile comerciale internaționale s-au ameliorat în mod vizibil, sumele înregistrate în cadrul acestor schimburi atingând valori fără precedent. Astfel, în anul 1977, valoarea totală a schimburilor comerciale sub incidența reducerilor tarifare convenite sau consolidărilor în vigoare s-a ridicat la peste 155 miliarde dolari SUA. Nouă țări sau grupe de țări capitaliste dezvoltate au acordat concesiile tarifare vizând importuri totale în valoare de 141 miliarde dolari SUA, din care 127 miliarde dolari pentru produsele industriale și 14 miliarde dolari pentru produse agricole. Celelalte țări dezvoltate au acordat concesii tarifare care vizau un import total de 3,1 miliarde dolari, din care 0,4 miliarde dolari pentru produse industriale și 2,7 miliarde dolari pentru produse agricole.

De asemenea, s-au ameliorat și schimburile cu țările în curs de dezvoltare, în sensul creșterii exporturilor acestor țări. Importurile provenind din țările în curs de dezvoltare vizate de concesiile tarifare negociate ale celor nouă țări sau grupe de țări capitaliste s-au ridicat la circa 39 miliarde dolari SUA (la nivelul anului 1977), din care 11 miliarde dolari reprezentau produse agricole, 28 miliarde dolari SUA pentru produse industriale. Reducerea taxelor vamale la import asupra produselor industriale manufacturate provenind din țările în curs de dezvoltare, privită ca medie ponderată, a fost de 27%; ca urmare a concesiilor tarifare negociate de țările dezvoltate, marja preferențială în favoarea țărilor în curs de dezvoltare s-a redus.

Un alt rezultat al Rundei Tokyo deosebit de important este cel referitor la acordul privind consolidarea pentru marea majoritate a produselor ce au făcut obiectul negocierilor Rundei, a reducerilor de taxe vamale în cadrul GATT-ului. În urma negocierilor din cadrul Rundei Tokyo s-a stabilit că aceste reduceri nu vor mai putea fi retrase decât în condițiile acordării unor facilități echivalente.

În concluzie, pe plan tarifar, rezultatele Rundei Tokyo s-au soldat cu o reducere de 1/3 din plățile vamale în cele 9 mari țări industrializate, ceea ce a făcut ca tariful mediu la produsele industriale să se reducă cu 4.7%. Micșorarea tarifelor, eșalonată pe parcursul unei perioade de peste opt ani, a implicat și un element de “armonizare”, și anume cu cât mai mare era tariful, cu atât mai mare era diminuarea acestuia, în mod proporțional.

Toate concesiile tarifare în cadrul Rundei au fost consemnate într-un protocol, denumit Protocolul de la Geneva (1979). Protocolul constituie anexă la Acordul General pentru Tarife și Comerț. Concesiile au început să se aplice treptat, în decursul unei perioade de opt ani, de la 1 ianuarie 1980 până la 31 decembrie 1987.

Domeniul netarifar a reprezentat un factor cheie pentru desfășurarea rundei. Dacă până atunci accentul a fost pus pe negocierile tarifare, în cadrul Rundei Tokyo, accentul s-a deplasat pe negocierile netarifare, dat fiind tendința tuturor țărilor de a apela la aceste bariere protecționiste.

Au fost semnate un șir de acorduri privitoare la obstacolele de altă natură decât cele tarifare, care în unele cazuri țineau de modalitatea de interpretare a regulilor existente GATT, iar în altele s-au pus fundamente cu totul noi. Dat fiind faptul că nu au fost acceptate de toți membrii GATT; deseori erau numite neoficial “coduri”.

Astfel, în domeniul netarifar au fost negociate șase acorduri: Acordul cu privire la evaluarea vamală; Acordul cu privire la comerțul de stat; Acordul privind procedurile în materie de licențe de import; Acordul privind subvențiile de export și taxele compensatorii; Codul Antidumping; Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerțului. Aceste Acorduri nu erau multilaterale, dar constituiau totuși un început.

În plan netarifar, rezultatele Rundei Tokyo s-au concretizat în codurile adoptate care au vizat ordonarea modului de aplicare a unor importante instrumente de politică comercială, precum și instaurarea unor reguli mai clare pentru comerțul cu anumite produse în vederea asigurării liberei concurențe.

8. Runda Uruguay ( Punta del Este, 1986-1993)

8.1 Condițiile de desfășurare ale Rundei Uruguay

A opta rundă de negocieri multilaterale desfășurată sub egida GATT, cunoscută sub numele de Runda Uruguay, a debutat cu ocazia reuniunii ministeriale a GATT de la Punta del Este (septembrie 1986) și s-a încheiat în aprilie 1994, prin semnarea de către reprezentanții statelor participante a Actului final de la Marrakesh (Maroc). Actul final a fost semnat de către reprezentanții a 117 din cele 124 de state participante. Prin Actul Final s-a convenit:

a) Acordul privind crearea Organizației Mondiale a Comerțului. OMC este concepută ca o organizație independentă, în afara ONU. Reuniunea de la Marrakesh a Comitetului de negocieri comerciale, care a marcat oficial finalizarea Rundei Uruguay, a confirmat, la nivel oficial, actul de naștere a Organizației Mondiale a Comerțului, al III-lea pilon al economiei mondiale (pe lângă FMI și BM).

b) OMC înlocuiește structura juridică și instituțională a GATT. Ea are o sferă de cuprindere mai largă decît GATT, incluzând pe lângă comerțul cu mărfuri și comerțul cu servicii și aspectele drepturilor de proprietate intelectuală.

c) Acordul General pentru Comerțul cu Servicii.

d) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuală legate de Comerț.

Comparativ cu runda precedentă, cea de-a opta a avut loc în condiții politico-economice sensibil diferite de cele care predominaseră în anii 70. Dacă Runda Tokyo s-a desfășurat în contextul unor bulversări, determinate de tranziția de la sistemul Bretton Woods la un alt tip de sistem internațional, mai flexibil, mai deschis, Runda Uruguay este profund marcată de procesul globalizării.

Runda Uruguay este plasată sub semnul începutului unor prefaceri globale bazate pe interconexiunea dintre circulația internațională a bunurilor și serviciilor cu cea a capitalurilor, forței de muncă, informației, tehnologiilor, antreprenoriatului și celorlalți neofactori de producție. Din punct de vedere politic, perioada 1986-1994 este marcată de o serie de evenimente de importanță excepțională ca: declinul ideologiilor de stânga și centru-stânga (în special a social-democrației) și ascensiunea regimurilor de dreapta, având drept navă-pavilion Statele Unite (conduse de administrația Reagan) secondate de Marea Britanie; prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și reunificarea pașnică a Germaniei; desființarea Tratatului de la Varșovia și a CAER-ului; dezmembrarea fostei URSS și transformarea fostelor republici sovietice în state independente; Războiul din Golf, care s-a soldat cu înfrângerea Irak-ului pe plan militar, urmată de un embargo instituit de ONU asupra livrărilor de petrol ale acestei țări; izbucnirea unei lungi serii de conflicte politico-militare în spațiul fostei Iugoslavii în urma cărora, în zona Balcanilor au apărut state noi (Serbia-Muntenegru, Croația, Slovenia, Bosnia-Herțegovina, Macedonia ).

Sub aspect economic, tendința majoră este aceea de trecere de la politicile de tip Keynesian – care predominaseră în cursul primelor trei decenii postbelice – la cele de tip neoliberal, întemeiate pe o nouă filozofie politică: monetarismul. Prin contrast cu keynesianismul, noul curent susține necesitatea restrângerii rolului statului în economie, atât pe plan intern cât și pe plan extern, recomandând deschiderea economiilor naționale spre competiția externă și libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor etc. peste frontierele de stat. În politica economică a guvernelor (mai întâi în SUA și Marea Britanie iar apoi și în celelalte țări membre ale OCDE) aceste principii s-au materializat prin: politici monetare restrictive (dobânzi înalte), reducerea la minimum a intervențiilor pe piețele de schimb, întărirea fiscalității, privatizarea utilităților publice, dereglementarea piețelor financiare, etc.

Principiile monetarismului sunt susținute nu numai de guvernele țărilor industrializate, ci și de instituțiile internaționale, în frunte cu FMI și Banca Mondială iar după 1995, și de OMC. Tranziția ideologică de la keynesianism la neoliberalism are loc pe fondul unor fenomene și procese care au marcat profund economia mondială în ultimele decenii ale secolului XX, imprimându-i un nou trend. Este vorba, în primul rând, de criza datoriilor externe, izbucnită în 1982 (consecință a integrării piețelor financiare occidentale, începute la mijlocul anilor 70 si a reciclării petrodolarilor), care a evidențiat pentru prima oară costul colosal al eliminării decalajelor dintre Nord și Sud, iar în al doilea rând, de accentuarea integrării piețelor financiare la scară globală, prin apariția europiețelor.

O caracteristică a Rundei Uruguay, vizibilă pe parcursul celor șapte ani de negocieri, a fost participarea activă a țărilor în curs de dezvoltare, reprezentate în toate grupele de negocieri. O altă caracteristică a fost fragmentarea Rundei. Din cauza fricțiunilor și neînțelegerilor dintre marile puteri comerciale, în special Statele Unite și Uniunea Europeană (între care a izbucnit la 1 ianuarie 1989, un adevărat război comercial), lucrările au fost întrerupte în mai multe rânduri, ceea ce a făcut ca Actul Final să nu poată fi adoptat înainte de anul 1994. Un rol important în finalizarea Rundei l-a avut Congresul SUA, prin adoptarea Amendamentului Dole care recomanda administrației Clinton să semneze și să pună în aplicare Actul Final de la Marrakesh, cu condiția ca acesta să poată fi realizat în viitor.

Tabelul nr. 4 – Principalele date referitoare la Runda Uruguay

8.2 Declarația de la Punta del Este

Declarația de la Punta del Este a abordat două sectoare de mare importanță: comerțul cu mărfuri și cel cu servicii. Până atunci, obiectul negocierilor a fost numai comerțul cu mărfuri. În această perioadă însă, s-a resimțit nevoia de a aborda și sectorul serviciilor datorită noilor condiții (sectorul de servicii începe să câștige o importanță sporită în detrimentul comerțului tradițional).

a. Negocierile privind comerțul cu mărfuri – în acest domeniu, deși s-a negociat în toate celelalte runde de negocieri comerciale multilaterale a fost nevoie de anumite îmbunătățiri și completări. Au fost înscrise șapte probleme esențiale, cum sunt:

Obiectivele rundei;

Principiile generale ale negocierilor;

Statu-quo-ul și eliminarea progresivă a măsurilor de protecție incompatibile cu prevederile GATT;

Domeniile de negociere;

Îmbunătățirea funcționării sistemului GATT;

Condițiile de participare la negocieri;

Modul de organizare a negocierilor.

Obiectivele Rundei au fost:

liberalizarea și extinderea comerțului internațional în avantajul tuturor părților contractante, și îndeosebi al țărilor în curs de dezvoltare, prin eliminarea, reducerea, atenuarea sau armonizarea taxelor vamale și a obstacolelor comerciale netarifare;

întărirea și îmbunătățirea sistemului comercial multilateral prin supunerea unei părți tot mai importante a comerțului internațional unor norme de conduită mai clare, mai eficace, cu caracter obligatoriu și convenite și aplicate pe baze multilaterale;

sporirea capacității sistemului comercial internațional de a se adapta la noile provocări din economia internațională prin punerea accentului pe ajustările structurale, prin consolidarea raporturilor GATT cu celelalte organisme și structuri internaționale;

sporirea interdependențelor dintre politicile comerciale și celelalte politici sectoriale pentru obținerea efectului sinergic între dimensiunile comercială, financiar-bancară și investițională.

Principiile generale ale negocierilor:

transparența și compatibilitatea negocierilor cu principiile de bază ale sistemului, cu obiectivele și angajamentele asumate de părțile contractante astfel încât să se obțină avantaje sporite și reciproce pentru toți participanții la tratative;

lansarea, derularea și finalizarea tratativelor vor fi privite ca și componente unitare ale unui singur proces;

echilibrul concesiilor în cadrul principalelor sectoare și domenii ale comerțului internațional;

tratament diferențiat și mai favorabil pentru țările în curs de dezvoltare pe parcursul negocierilor;

nu se va aștepta, pe parcursul negocierilor, ca țările în curs de dezvoltare să ofere concesii incompatibile cu nivelul lor de dezvoltare care ar afecta programele lor de emancipare economică; s-a luat în considerare posibilitatea specifică a țărilor în curs de dezvoltare de a aduce contribuții la procesul de liberalizare al comerțului internațional ulterior pe măsură ce economiile lor se dezvoltă și se îmbunătătește situația comerțului exterior al acestora;

luarea în considerare a situației specifice a țărilor cel mai puțin dezvoltate precum și a necesității susținerii acelor măsuri care facilitează dinamizarea schimburilor lor comerciale;

principiul angajamentului unic, conform căruia rezultatele negocierilor vor putea fi asumate doar în integralitatea lor.

În ceea ce privește statu-quo-ul în declarația de la Punta del Este au fost înscrise două clauze importante: clauza stand-still (clauza de menținere) și clauza roll-back (clauza de retragere progresivă a măsurilor protecționiste).

Conform clauzei stand-still s-a prevăzut:

pe parcursul Rundei nu se va adopta nici o nouă măsură de politică comercială incompatibilă cu conduita comercială multilaterală care ar putea distorsiona fluxurile comerciale internaționale;

în exercitarea drepturilor derivate din statutul de parte contractantă să nu se adopte măsuri comerciale care depășesc cadrul necesar pentru a remedia distorsiunile invocate la adoptarea măsurii;

să nu se adopte măsuri doar cu scopul de a face mai consistentă oferta pe parcursul tratativelor.

Clauza roll-back presupune angajamentele țărilor participante la negocieri de compatibilizare a reglementărilor naționale cu conduita multilaterală înainte de a se finaliza rezultatele negocierilor. Declarația prevedea:

toate măsurile cu efecte distorsionante asupra schimburilor comerciale
internaționale incompatibile cu conduita comercială multilaterală vor fi eliminate sau făcute compatibile cu reglementările respective înainte de încheierea oficială a tratativelor;

acest angajament va fi pus în aplicare treptat, pe baze echitabile
incluzându-i pe toți cei ale căror interese sunt afectate;

în schimbul renunțării la aceste măsuri nu se va pretinde nici o contra-concesie din partea celorlalți parteneri.

Domeniile de negociere:

taxele vamale;

măsuri netarifare;

produse tropicale;

produse provenind din resurse naturale;

textile și confecții;

agricultura;

prevederile GATT;

salvgardarea;

acordurile și aranjamentele rezultate din negocierile comerciale multilaterale anterioare;

subvențiile la export și taxele compensatorii;

reglementarea diferendelor;

aspecte ale drepturilor de proprietate legate de comerț, inclusiv comerțul cu mărfuri contrafăcute;

măsuri privind investițiile legate de comerț.

b. Negocierile privind comerțul cu servicii

Negocierile vor avea scopul de stabilire a unui cadru multilateral de principii și reguli pentru comerțul cu servicii, inclusiv elaborarea unor discipline posibile pentru sectoarele individuale specifice, în scopul expansiunii acestui sector al comerțului mondial. Se va crea un grup de negocieri pentru servicii.

Partea a doua a Declarației a fost mai puțin dezvoltată datorită lipsei de pregătire în conturarea conținutului și datorită statutului de noutate al temei.

8.3 Rezultatele Rundei

Rezultatele Rundei Uruguay sunt concretizate în următoarele documente adoptate:

I. Actul final reprezintă rezultatele negocierilor comerciale multilaterale, fiind alcătuit din 52 de instrumente juridice, din care 30 de acorduri și memorandumuri de acord și 22 de decizii și declarații ministeriale, toate vizând rezultatele negocierilor pe diverse domenii și obiective, așa cum au fost cuprinse în Declarația de la Punta del Este.

Prin acest Acord, toți participanții la negocieri au convenit Acordul de creare a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), precum și o serie de declarații și decizii ministeriale. Ei se angajează să supună acceptării, conform procedurilor naționale, Acordul privind crearea OMC.

Se mai precizează că, înainte de acceptarea Acordului, participanții care nu sunt părți contractante la Acordul General pentru Tarife și Comerț trebuie mai întâi să finalizeze negocierile în vederea aderării lor la Acordul General și să devină părți contractante la acest Acord.

II. Acordul privind crearea Organizației Mondiale a Comerțului.

Cuprinde o serie de acorduri, memorandumuri de acord, decizii și declarații ministeriale, care sunt referitoare la următoarele domenii:

comerțul cu bunuri și servicii;

înțelegerea privind regulile și practicile de reglementare a diferendelor;

mecanismul de examinare a politicilor comerciale.

Acordul respectiv face distincția între acorduri comerciale multilaterale (care sunt obligatorii pentru toți membrii) și acorduri comerciale plurilaterale (care sunt obligatorii doar pentru Membrii care le-au acceptat). Toate acordurile din domeniile amintite mai sus sunt grupate în anexe, după cum urmează:

1. Anexa 1A, care cuprinde acordurile multilaterale asupra comerțului cu mărfuri și anume:

1.1 Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994 – denumit GATT 1994 este format din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1947 (denumit GATT 1947) și șapte memorandumuri interpretative convenite ale acestuia.

1.2 Protocolul de la Marrakesh anexat la Acordul General pentru Tarife și Comerț 1994 (GATT 1994).

Protocolul de la Marrakesh cuprinde toate rezultatele negocierilor privind liberalizarea accesului pe piețe în cadrul cărora participanii au contractat angajamente în vederea eliminării sau reducerii taxelor vamale și a măsurilor netarifare aplicabile comerțului cu mărfuri. Acestea sunt înscrise în listele naționale de concesii. Listele sunt anexate la Protocolul de la Marakech devenind anexate la GATT 1994 de la data la care Acordul privind crearea OMC intră în vigoare pentru membrul respectiv.

Printre rezultatele vizând liberalizarea, incluse în Actul Final, sunt de menționat:

a) Reducerea cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele industriale și agricole;

b) Reducerea progresivă, pe o perioadă de șase ani, a sprijinului intern acordat agriculturii, în medie cu 20% în țările industrializate, și cu 13,3% în țările în curs de dezvoltare;

c) Liberalizarea pe parcursul unei perioade de 10 ani a exporturilor de produse textile prin creșterea progresivă a nivelului cotelor de acces, precum și reducerea, în paralel, a taxelor vamale la importul acestor produse;

d) Liberalizarea comerțului cu servicii, prin convenirea acordării multilaterale a regimului clauzei națiunii celei mai favorizate și a regimului național;

e) Consolidarea regulilor de acțiune împotriva practicilor de concurență neloială în comerțul internațional;

f) Extinderea principiului tratamentului diferențiat și mai favorabil pentru țările în curs de dezvoltare.

Tabelul nr. 5 Reducerea tarifelor într-o perioadă de 60 de ani ( reducerea tarifelor țărilor industrializate pe baza clauzei NMF pentru produsele industriale – exclusiv petrol )

Sursa: WTO, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007, Geneva: WTO, p. 207.

* Notă: Reducerea tarifelor pentru primele cinci runde se referă numai la Statele Unite. Calcularea procentelor medii de reducere sunt ponderate pe baza importurilor NMF.

8.4 Nerealizări ale Rundei

În pofida succeselor notabile înregistrate în cadrul acestei Runde, au fost evidențiate și o serie de insuccese parțiale, după cum urmează:

Insuficiența creșterii accesului pe piață în anumite sectoare.

Acest lucru a fost evidențiat mai mult de țările în curs de dezvoltare, care consideră că, pentru unele produse și categorii de produse (mai ales textilele, produse din resurse naturale, anumite produse prelucrate care dispun de avantaje comparative), gradul de libertate obținut prin diminuarea protecției la frontieră în țările dezvoltate se situează sub așteptări.

Diminuarea gradului de cuprindere sectorială a liberalizării comerțului cu servicii.

Datorită contenciosului americano-comunitar în sfera serviciilor audiovizuale, acest sector a fost eliminat din listele de angajamente inițiale ale participanților. O soluție de moment similară a fost adoptată de unele țări și pentru transporturile maritime. În fine, în privința serviciilor financiare, angajamentele de liberalizare sunt, de asemenea, considerate insuficiente, prevăzându-se adâncirea negocierilor imediat după crearea OMC.

9. Runda Doha (Quatar, 2001 – prezent) – Conferința Ministerială de la Doha poate fi considerată un succes atât pentru țările membre cât și pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atât de Secretariatul OMC, cât și de țara gazdă. În acest sens trebuie să reținute o serie de evenimente importante care s-au derulat la Doha:

au fost obținute rezultate excelente în ceea ce ține de Acordul TRIPS (s-a aprobat demararea negocierilor în vederea creării unui sistem multilateral de notificare și înregistrare a indicațiilor geografice pentru vin și băuturi spirtoase, în conf. cu art. 23.4 al TRIPS – paragraful 18 din Declarația de la Doha, etc);

s-au obținut rezultate semnificative în domeniul agriculturii (principalul subiect în acest domeniu a fost sprijinul producătorilor interni și promovarea exportului, tot aici au fost propuse negocieri de extindere a accesului pe piață, reducerea tuturor formelor de subvenționare a exportului, reducerea sprijinului intern ce afectează negativ comerțul, etc);

S-au obținut rezultate importante pentru țările în curs de dezvoltare în domeniul medical și sănătatea publică. Declarația ministerială separată asupra TRIPs recunoaște dreptul acestor țări să acorde licențe obligatorii producătorilor săi pentru a realiza medicamente generice, în cazuri de crize de sănătate publică sau de urgențe naționale.

aderarea Chinei și a Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 țară membră a OMC după 15 ani de negocieri. Pe 12 noiembrie 2001, cu o zi după semnarea Protocolului de Aderare a Chinei la OMC, Taiwan-ul, țară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a membră a OMC).

La Conferința Ministerială de la Doha s-au dus dezbateri și negocieri și în alte domenii ca: securitatea alimentară și protecția sănătății, comerțul cu servicii, comerțul electronic, domeniul investițiilor, problemele cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare în implementarea acordurilor curente ale OMC, etc.

După șase zile de negocieri, în data de 14 noiembrie 2001, miniștrii au aprobat o Declarație privind lansarea noilor negocieri comerciale multilaterale. Programul a stabilit trei ani de negocieri care trebuiau finalizate până la 1 Ianuarie 2005 (au avut loc în această perioadă două reuniuni importante: Cancun – 2003 și Geneva – 2004); lucru care nu s-a realizat datorită disensiunilor care au marcat negocierile încă de la debut, și în cadrul Conferinței de la Hong-Kong din anul 2005, a fost stabilit un nou termen neoficial până la sfârșitul anului 2006, acoperind diferite domenii care vor viza comerțul internațional, în special agricultura, serviciile, tarifele industriale, investițiile, etc.

Datorită neînțelegerilor dintre membri, în data de 24 Iulie 2006, Directorul General al OMC – Pascal Lamy a recomandat Consiliului General să suspende negocierile, întrucât “astăzi toți pierdem”, astfel încât Consiliul General al OMC a sprjinit recomandarea Directorului General, și la întrunirea din 27-28 Iulie 2006 negocierile au fost suspendate. În data de 17 Decembrie 2008, Lamy comunică Comitetului de Negocieri Comerciale că “încheirea Rundei trebuie să rămână principalul țel pe care să ne concentrăm și în 2009, dar acest efort trebuie să aibă loc cu un portofoliu de activități ale OMC mult mai extins la nivel global”. El a propus reluarea imediată a lucrului de către toate grupurile de negociere în 2009, exercitarea de măsuri de monitorizare a comerțului în strânsă legătură cu criza financiară, ajutorul financiar și ajutorul pentru comerț.

Urmare întâlnirii din ianuarie 2009, cu ocazia organizării Forumului Economic Mondial de la Davos, s-a stabilit ca scop examinarea impactului pe care criza economică îl are asupra comerțului.Minștrii prezenți la întâlnire, au subliniat necesitatea de a păstra și menține integritatea și deschiderea sistemului de comerț organizat pe bază multilaterală, care este inima creșterii economice, purtător de locuri de muncă și prosperitate. Ei considerat în continuare, că cea mai mare prioritate în acest moment este finalizarea cu succes a concluziilor Rundei Doha, și au recunoscut progresele făcute în anul 2008 pentru finalizarea “modalităților” (negocieri intensive asupra acordurilor cadru) care constituie o bază pentru obținerea cât mai curând a rezoluțiilor pentru diferențele care au mai rămas.

Tabelul nr. 6 Rundele de negocieri GATT/OMC în perioada 1947-2007

Sursa: WTO, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007, Geneva: WTO, p. 198.

2.4 Acordul TRIPs – un susținător al intereselor companiilor transnaționale

2.4.1 Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț

În anii ’80, accelerarea procesului de globalizare în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală prin intermediul comerțului internațional, investițiilor străine directe și licențierii a dus la crearea unei situații conflictuale între standardele protecției acestor drepturi la momentul respectiv și nevoile apărute datorită situației economice a vremii. Această situație s-a înrăutățit în anii ’90. Astfel, nevoia de a vinde proprietatea intelectuală la nivel internațional a devenit din ce în ce mai nepotrivită cu drepturile de proprietate intelectuală existente, bazate strict pe legile și reglementările naționale sau teritoriale. Statele Unite au susținut inițial, cu ocazia conferinței ministeriale din 1982, crearea unui cod internațional privind mărfurile contrafăcute, dar inițiativa nu a fost privită cu prea mult entuziasm de către celelalte state membre.

Negocierile privind lansarea Rundei Uruguay au durat aproape la fel de mult ca și negocierile în cadrul întregii Runde Tokio. Statele Unite au încercat lansarea unei runde de negocieri încă de la începutul anilor ’80, datorită rezultatelor nesatisfãcătoare ale Rundei Tokio. Includerea de noi domenii în cadrul Rundei Uruguay a reprezentat în totalitate o inițiativă americană, fiind impulsionată de interesele companiilor transnaționale americane. Ulterior, inițiativei Statelor Unite, i s-au alăturat cele mai multe dintre țările dezvoltate, în special, Uniunea Europeană, Japonia și Elveția. În ceea ce privește domeniul proprietății intelectuale, principalii stimuli au fost aduși de industriile farmaceutică, software și a divertismentului.

Mandatul Rundei Uruguay cu privire la TRIPs a fost acordat la Punta del Este în septembrie 1986, stabilind un comitet pentru a negocia un cadru multilateral în legătură cu comerțul de bunuri contrafăcute și totodată o hotărâre de “a clarifica prevederile GATT și de a elabora noi reguli și pedepse adecvate” cu scopul de a reduce distorsiunile și piedicile din calea comerțul internațional și necesitatea promovării unei protecții efective și adecvate a drepturilor de proprietate intelectuală (DPI), însă în așa fel încât măsurile și procedurile de exercitare a acestor drepturi să nu constituie bariere în calea comerțului legitim între state.

În timpul primilor doi ani de negocieri, semnificația acestui mandat a fost subiectul unei discuții lărgite. Multe țări dezvoltate au argumentat că noile reguli pentru protejarea DPI și impunerea lor sunt necesare în scopul de a asigura că nu este denaturat comerțul și să promoveze protejarea efectivă și adecvată a DPI. Cele mai multe dintre țările în curs de dezvoltare au argumentat că aceste probleme erau atât în afara mandatului dat la Punta del Este, cât și al GATT. Ele au suținut că Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale este cel mai adecvat forum.

În anul 1987, în cadrul unui număr de susțineri în fața Grupului de Negocieri, statele dezvoltate și-au susținut cazul scoțând în evidență problemele comerciale cu care s-au confruntat în legătură cu DPI. De exemplu, în susținerea lor, Statele Unite s-au referit la estimări ale pierderilor produse de industrie, datorate condițiilor limitate ale brevetelor și practicilor – precum copierea neautorizată. Importanța impactului posibil al DPI asupra fluxurilor comerciale a fost confirmat mai târziu de studii academice, care au arătat că variațiile estimate în importurile de bunuri industriale și produsele care înglobează tehnologii înalte, induse de drepturi de brevetare care asigură mult mai multă protecție, ar putea fi substanțial.

Diferențele cu privire la mandatul negociat au fost în esență rezolvate ca parte a pachetului revizuirii la mijlocul perioadei de desfășurare a Rundei Uruguay în aprilie 1989. Participanții au căzut de acord că un rezultat de succes al negocierilor ar avea nevoie să se includă un acord multilateral asupra proprietății intelectuale, care să acopere următoarele cinci elemente:

Principii de bază ale protejării proprietății intelectuale;

Standarde minime de protecție adecvată;

Măsuri efective și corespunzătoare pentru punerea lor în aplicare;

Proceduri pentru reglementarea multilaterală a disputelor dintre guverne;

Aranjamente tranzitorii;

Acordurile asupra acestor elemente au făcut subiectul a trei importante înțelegeri:

În negocieri, atenția cea mai mare ar trebui să fie acordată în vederea susținerii obiectivelor de politici publice ale sistemelor naționale de proprietate intelectuală, incluzând aici obiective de dezvoltare și tehnologice.

Întărirea importanței angajamentelor de a rezolva disputele asupra comerțului legat de proprietatea intelectuală prin proceduri multilaterale, în scopul de a reduce tensiunile în această zonă.

Și negocierile ar trebui să fie întreprinse fără prejudecăți, pentru ca orice rezultate să fie implementate în GATT sau în alte structuri.

În consecință, eficientizarea activității s-a desfășurat rapid, prin ascultarea unui număr mare de propuneri de către statele dezvoltate și în curs de dezvoltare. Negocieri intensive au fost purtate pe baza planurilor textelor legale prezentate de Comunitatea Europeană, Statele Unite, un grup de 14 țări în curs de dezvoltare, urmate de Elveția și Japonia, iar textul negociat la sfârșitul anului 1991 a fost foarte apropiat de cel ce a fost aprobat și adoptat la Marrakesh în aprilie 1994.

Acest text a fost alcătuit pe structura internațională pentru DPI-urile care existau la acea perioadă și au încorporat prin referință multe din reglementările acordurilor internaționale existente cu privire la proprietatea intelectuală, dintre cele mai notabile fiind Convenția de la Paris și Convenția de la Berna. În plus, Acordul TRIPs a definit noi standarde internaționale fundamentale pentru protejarea și aplicarea DPI. Preambulul Acordului convoacă la o relație de sprijin mutual între OMC și OMPI. Acordurile internaționale instituite după Acordul TRIPs, precum Tratatul Copywright-ului la OMPI, nu sunt încorporate automat în Acordul TRIPs și membrii OMC nu au nicio obligație să adere la acestea.

Includerea TRIPs în cadrul de comerț internațional a dat naștere la multe dezbateri. Cea mai mare parte au fost concentrate asupra implicațiilor Acordului pentru țările în curs de dezvoltare. Unii observatori au argumentat că zona DPI-urilor este cea în care, un set armonizat de reguli internaționale a avut consecințe semnificative răspândite, deoarece statele cu niveluri diferite de dezvoltare au nevoi diferite pentru DPI, și, în special, protejarea brevetelor. Statele dezvoltate cu cercetare-dezvoltare intensivă importantă și industrii orientate la export sunt cele mai potrivite să câștige din creșterea portejării brevetelor, în timp ce, multe țări în curs de dezvoltare care sunt importatori “prinși în plasă“ai producției ce încorporează DPI-uri și au perspective reduse de atragere a industriilor cu tehnologie înaltă, sunt pe cale să piardă din regimul internațional al DPI, cel puțin pe termen scurt.

Totuși, au fost patru considerente care au jucat un rol important în luarea deciziei de accepta Acordul TRIPs de către statele în curs de dezvoltare :

În ultimele etape ale negocierilor din Runda Uruguay, a fost acceptat faptul că Acordul TRIPS a fost o parte esențială a unui pachet mai larg de rezultate ale negocierilor rundei, din care statele în curs de dezvoltare sperau să câștige avantaje din alte sectoare – în special din agricultură și textile.

Acordul conținea elemente de echilibru și flexibilitate care au permis statelor în curs de dezvoltare să și regleze propriile sisteme de proprietate intelectuală cu dezvoltarea, sănătatea publică și alte obiective de politică publică. Unele clarificări importante ale adaptabilității TRIPs au rezultat din funcționarea sistemului de reglementare a diferendelor al OMC și de asemenea, din “Declarația de la Doha asupra Acordului TRIPs și Sănătatea Publică”.

Acceptarea Acordului TRIPs de către statele în curs de dezvoltare poate să reflecte o preferință pentru reglementări multilaterale de drept, inclusiv rezoluții multilaterale ale disputelor, în spațiul proprietății intelectuale. Era clar la momentul negocierilor Rundei Uruguay, că nu mai funcționa un consens internațional, cu privire la dimensiunea pe care partenerii comerciali ar trebui să o asigure unul altuia pentru protejarea proprietății intelectuale, și aceasta a dat naștere unor largi tensiuni comerciale, inclusiv măsuri unilaterale de comerț.

Alt factor ar putea fi convingerea că protejarea sporită a proprietății intelectuale ar putea promova creativitate internă și inventivitate la fel de bine ca și transferul de tehnologie și de ISD-uri, în contextul unor reforme mult mai orientate spre piață care au fost luate în acea perioadă. În unele state în curs de dezvoltare, în special în zona Asiei de Sud-Est, avem dovada unor creșteri pe scară largă în folosirea sistemului de brevete de către firme interne și rezidenți, la fel de mult cum au crescut investițiile în cercetare-dezvoltare. Totuși, pentru multe țări în curs de dezvoltare, este mai important impactul asupra transferului de tehnologie, inclusiv prin intermediul ISD-urilor.

Acordul reafirmă aplicarea principiului tratamentului național, cuprins în diferite convenții internaționale privitoare la DPI, care stabilește că în ceea ce privește “existența, achiziționarea, menținerea și aplicarea DPI ale naționalilor străini, acestora nu li se va acorda un tratament mai puțin favorabil decît cel oferit de o țară propriilor naționali”. Acordul TRIPS mai solicită țărilor membre să aplice tratamentul națiunii celei mai favorizate cetățenilor străini, în virtutea căruia, orice avantaj acordat de către o parte cetățenilor din orice altă parte, va fi, imediat și necondiționat, aplicat cetățenilor tuturor celorlalte părți, chiar dacă acest tratament este mai favorabil decât acela pe care partea de mai sus îl acordă propriilor săi cetățeni. În Acord se stipulează că protecția proprietății intelectuale trebuie să contribuie la introducerea inovațiilor tehnice și la transferul de tehnologie.

Structura Acordului este construită pe convențiile internaționale existente privind DPI. Prevederile acestuia se aplică următoarelor DPI:

Drepturile de autor și drepturile conexe;

Mărcile de fabrică sau de comerț;

Desenele și modelele industriale;

Indicații geografice;

Brevete;

Schemele de configurație de circuite integrate;

Informații nedivulgate.

1. Drepturile de autor și drepturile conexe – Obiectul protejării dreptului de autor include operele literare, științifice și artistice indiferent de modurile și forma de exprimare. Principalele prevederi asupra dreptului de autor și drepturile conexe sunt prevăzute în Convenția de la Berna. Acordul TRIPS aduce clarificări și adăugiri Convenției de la Berna asupra următoarelor aspecte:

programele pentru calculator și bazele de date;

drepturile de închiriere a programelor de calculator, a înregistrărilor audio și de filme;

drepturile interpreților și ale producătorilor de fonograme;

drepturile organizațiilor de radiodifuziune.

Acordul stipulează că artiștii interpreți sau executanți au dreptul de a împiedica înregistrarea, reproducerea și difuzarea performanțelor în direct pentru o perioadă de nu mai puțin de 50 ani (articolul 14). Producătorii de înregistrări audio au dreptul de a împiedica reproducerea înregistrărilor pe o perioadă de 50 de ani.

Un alt aspect demn de remarcat este introducerea în textul acordului a unei cereri de a oferi drepturi de închiriere pentru programele de calculator, înregistrările audio și, într-o măsură limitată, pentru filmele cinematografice (articolul 11). Autorii programelor pe calculator și producătorii de înregistrări audio au dreptul de a interzice închirierea comercială a lucrărilor lor pentru public. Un drept exclusiv similar se aplicã filmelor, unde închirierea comercială a dus la extinderea copierii, afectând potențialele câștiguri ale deținătorilor de drepturi de autor.

În cazul drepturilor de autor, TRIPs permite statelor membre să-și stabilească proprii parametri privind utilizarea corectă sau utilizarea de copii neautorizate pentru a obține obiective sociale. În mod evident, copierea la scară comercială nu se poate integra în categoria utilizării corecte pentru că ar limita valoarea drepturilor de autor. Totuși, este acceptată copierea limitată în scopuri educaționale și de cercetare; unele state extind doctrina la o excepție a unei utilizări private unice. În multe state, inclusiv în Statele Unite, existã prevederi referitoare la licențierea obligatorie în cazul difuzãrilor TV prin cablu. Scopul drepturilor de autor poate fi, de asemenea, limitat de doctrina primei vânzări și de importurile paralele.

Pentru programele pe calculator, copierea la scară largă trebuie interzisă. Cu toate acestea, prin definiție, drepturile de autor protejeazã doar exprimarea; de aceea, TRIPs permite ingineria inversată pentru soft, prin utilizarea de mijloace oneste. În acest context, programele care oferă performanțe funcționale esențial similare cu softul original sunt forme legale de concurență, în ciuda preocupărilor principalilor producători americani de soft legate de acest standard. Abilitatea de a decompila soft, în vederea înțelegerii aspectelor neprotejate ale codului, este parțial responsabilã pentru sporirea industriilor soft aplicate în numeroase economii, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare.

Drepturile de autor și drepturile conexe au un potențial considerabil pentru a încuraja industriile culturale din țările în curs de dezvoltare, incluzând aici industria cinematografică, literatura și muzica. Pentru a dezvolta acest potențial, statele trebuie sã stabileascã un cadru instituțional, incluzând societățile naționale de colectare, pentru a transfera consumatorilor beneficiile creatorilor și artiștilor interpreți. În cele din urmă, protejarea cu ajutorul drepturilor de autor trebuie să întărească accesul cetățenilor și instituțiilor din țările în curs de dezvoltare la bazele de date electronice, la prețuri protejate.

2. Mărcile de fabrică sau de comerț – Regulile internaționale privind mărcile de comerț sunt cuprinse în Convenția de la Paris. Acordul TRIPS completează aceste reguli în următoarele domenii:

definirea “mărcii de comerț”;

drepturile exclusive ale deținătorilor de mărci de comerț;

interzicerea impunerii unor cerințe speciale pentru utilizarea mărcilor de comerț;

licențierea și cesiunea mărcilor de comerț;

anularea mărcilor de comerț.

În Acord se stipulează că mărcile de servicii trebuie să fie protejate în același mod ca și mărcile de fabrică sau de comerț, folosite pentru bunuri (articolul 16.2). Mărcile care au devenit notorii într-o anumită țară se bucură de protecție suplimentară.

Poate cea mai importantă prevedere a TRIPs în acest domeniu, este aceea potrivit căreia statele nu mai pot recurge la cereri de utilizare a mărcii în vederea înregistrării acesteia (www.ladas.com). Un exemplu tipic este practica cererii ca un produs să fie prezent pe piață pentru a menține drepturile de înregistrare, dar împiedicând importul, ca un mijloc de a obține această prezență, prin intermediul unei restricții comerciale care invalidează marca. Asemenea practici nu mai sunt permise membrilor OMC (articolul 19.1). Deținătorul mărcii poate prezenta motivele care l-au împiedicat să utilizeze marca pe parcursul celor trei ani (articolul 15.3), motive care odată acceptate îl exonerează de obligația de folosință. Restricțiile la import se numără printre circumstanțele independente de voința titularului mărcii, care reprezintă motive valabile referitoare la existența de obstacole în calea folosirii respectivei mărci. Astfel, statele care au anulat înregistrări de mărci pe bază de neutilizare trebuie sã permită o perioadă de neutilizare de cel puțin trei ani pentru a invoca aceste prevederi.

Obstacolele în calea folosirii mărcilor comerciale (asemeni cererilor ca folosirea acestora să fie legată de existența unei alte mărci) sunt interzise (articolul 20). Aceasta este una din prevederile cele mai semnificative din punctul de vedere al modalităților de a împiedica procesul de transformare a drepturilor de proprietate intelectuală în bariere în calea comerțului.

În timp ce articolul 21 permite autorităților să reglementeze condițiile privind concesionarea de licențe, cesionarea și vânzarea de mărci de fabrică, interzice mecanismul concesionării de licențe obligatorii pentru mărci. Trebuie remarcat faptul că mecanismul concesionării de licențe obligatorii pentru mărci era foarte rar utilizat în țările în curs de dezvoltare.

Perioada minimă de protecție a dreptului de proprietate este de 7 ani de la înregistrarea inițială și a fiecărei înregistrări. Înregistrarea se poate reînnoi la infinit.

3. Desene și modele industriale – Nu toate țările protejează în mod uzual desenele industriale, care cuprind caracteristicile ornamentale ale produselor. Desenele industriale sunt protejate, în principal, în cazul bunurilor de consum, cum ar fi textilele, articolele de pielărie etc. Acordul TRIPS impune statelor membre, ca obligație, protejarea desenelor industriale, care sunt noi sau originale. Desenele și modelele industriale trebuie să fie protejate timp de cel puțin 10 ani.

4. Indicațiile geografice – În această categorie sunt incluse toate indicațiile care identifică bunurile ca provenind dintr-o anumită zonă. Acest aspect este important în cazurile în care o anumită caracteristică a bunului (de exemplu calitatea sau reputația sa) este esențială pentru identificarea sa (articolul 22.1). Cel mai uzual exemplu cum că indicațiile de origine geografică pot să inducă în eroare publicul este oferit de “Champagne” care nu este o marcă de comerț ci o regiune în Franța (și exemplele pot continua – Tequilla, Scotch, Rocquefort etc.). Spre deosebire de majoritatea celorlalte forme de proprietate intelectuală, pentru care protecția este acordată doar unei singure persoane sau companii, toți producătorii respectivului bun din zona geografică desemnată pot beneficia de protecție. Protejarea indicațiilor geografice este relevantă în special pentru produsele agricole. Având în vedere acest lucru, și luând în considerare faptul că poate servi intereselor micilor producători, există un larg interes pentru această formă de protecție, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.

Regula de bază, prevăzută de Acordul TRIPs, este aceea conform căreia statele membre trebuie să ofere protecție împotriva utilizării indicațiilor geografice într-o manieră care poate induce în eroare publicul sau care constituie concurență neloială (articolul 22.2). Aceasta se bazează pe faptul că utilizarea numelui unei zone geografice cunoscute pentru un produs obținut în altă parte sau pentru un produs care nu are caracteristicile uzuale poate înșela consumatorii. Acordul militează pentru ca statele membre să împiedice utilizarea înșelătoare sau incorectă a denumirilor zonelor geografice.

În perioada negocierii TRIPs, Elveția, alături de unele state ale Uniunii Europene, a insistat asupra stabilirii unui acord care să protejeze indicațiile geografice. Ceea ce a rezultat, în articolul 23, este protecția adițională pentru vinuri și băuturi alcoolice, chiar dacă produsele obținute în afara regiunii cunoscute sunt modificate de expresii cum sunt: de genul, de tipul, de stilul, imitație etc. Astfel, în cazul vinurilor și al băuturilor alcoolice, standardele protecției indicațiilor geografice sunt mai ridicate. Acestea trebuie protejate, în principiu, împotriva utilizării unei indicații geografice care identifică vinuri sau băuturi spirtoase cu vinuri sau băuturi spirtoase care nu sunt originare din locul la care face referire indicația geografică respectivă (articolul 23.1). Printre propunerile de revizuire a TRIPs există și aceea privind adăugarea și altor tipuri de bunuri pe lista celor protejate cu ajutorul indicațiilor geografice, în special a celor de interes pentru țările în curs de dezvoltare. Articolul 23.2 cere statelor membre să ofere protecție împotriva înregistrării indicațiilor geografice ca mărci de fabrică sau de comerț. Un succes al Rundei Doha pentru a facilita protecția indicațiilor geografice pentru vinuri, a fost stipulat în paragraful 18 al Declarației de la Doha, prin care s-a aprobat demararea negocierilor în vederea creării unui sistem multilateral de notificare pentru înregistrările indicațiilor geografice pentru vinuri (articolul 23.4).

Totuși, există excepții care recunosc faptul că, din anumite motive, sunt situații în care indicațiile geografice au fost utilizate într-o manieră contrară noilor obligații de bază, la care s-a făcut referire mai sus. Acestea se referă, în special, la situațiile în care o indicație geografică a devenit expresia generică în limbajul comun referitor la tipul produsului (articolul 24.6), în care marca comercială sau de fabrică a fost obținută cu bună-credință (articolul 24.5) și în care au fost utilizate anterior într-o manieră continuă (articolul 24.4). Cu toate că permite statelor membre să ofere excepții în asemenea situații, acordul echilibrează aceasta cerându-le să fie de acord să participe la negocieri având ca scop sporirea protecției indicațiilor geografice individuale și de a nu invoca excepțiile pentru a refuza aceste negocieri sau a încheia acorduri bilaterale sau multilaterale (articolul 24.1). De asemenea, este stabilit un mecanism special pentru revizuirea aplicațiilor referitoare la indicațiile geografice (articolul 24.2).

5. Brevete – Acordul prevede că pentru ca o invenție să poată fi înregistrată ca un brevet (articolul 27), este necesar ca :

el să fie o noutate;

să implice o activitate inventivă;

să aibă aplicabilitate industrială.

Inventatorilor trebuie să li se asigure protecția brevetelor pentru cel puțin 20 ani, indiferent de produs sau proces de producție, în aproape toate domeniile tehnologice de la data primei aplicări. Acordul prevede exceptări de la brevetare, menite să protejeze ordinea publică sau moralitatea, să împiedice deteriorarea mediului înconjurător, să protejeze viața persoanelor și animalelor și să păstreze vegetația (articolul 27.2). Totuși, aceste excepții sunt limitate de prevederea potrivit căreia orice invenții astfel excluse de la brevetare nu trebuie exploatate comercial într-un stat. Se pot exclude, de asemenea, de la brevetare metodele de diagnosticare, terapeutice și chirurgicale.

Cea mai controversată este excepția stipulată în articolul 27.3, referitoare la invențiile biotehnologice. În principiu, aceste invenții sunt brevetabile, brevetele trebuind oferite pentru microorganisme și pentru procesele microbiologice. Totuși, spre deosebire de abordarea americană puternic protecționistă, TRIPs permite excluderea de la brevetare a procedeelor esențialmente biologice de obținere de vegetale sau animale și a vegetalelor și animalelor altele decât microorganismele. Toate statele membre trebuie să adopte ori brevete, ori un sistem sui generis eficient pentru protejarea varietăților vegetale. Prin urmare, statele nu se pot sustrage obligației de a oferi drepturile crescătorilor de plante. Acest compromis nu a fost de natură să satisfacă companiile din domeniul biotehnologiei, și de aceea TRIPs stipulează că prevederile articolului 27.3 vor fi reexaminate la patru ani după data intrării în vigoare a Acordului OMC.

Pe lângă extinderea ariei de acoperire a brevetelor, TRIPs întărește scopul drepturilor conferite. Acordul recunoaște dreptul exclusiv de import (articolul 28.1), cu toate că mulți specialiști susțin că acest drept era implicit dreptului de a oferi spre vânzare. Deoarece obligațiile privind utilizarea brevetelor în producția internă nu mai sunt valabile, nu pot fi utilizate pentru a justifica licențele obligatorii. Cu toate acestea, dreptul de import este limitat în mod explicit prin articolul 6. În privința reglementării diferendelor în cadrul prezentului Acord, sub rezerva prevederilor articolelor 3 și 4, nicio altă prevedere a prezentului Acord nu va fi utilizată pentru a trata problema epuizării drepturilor de proprietate intelectuală. De asemenea, este important de menționat faptul că, titularul unui brevet are posibilitatea de a decide asupra modului în care îl utilizează și îl transmite.

Obligația divulgării invenției, astfel încât aceasta să-și îndeplinească scopul original (impulsionarea procesului inovativ având ca efect creșterea economică) este stipulată în articolul 29. Prin această prevedere se asigură faptul că societatea beneficiază din plin de posibilele implicații economice ale respectivei invenții.

Articolul 30 prevede cã statele membre pot să permită utilizarea neautorizată a invențiilor brevetate în anumite condiții, atât timp cât aceste excepții nu interferează în mod nerezonabil cu exploatarea brevetelor și nu prejudiciază nejustificat interesele legitime ale deținătorului brevetului. În practică, aceasta permite statelor să ofere utilizări limitate în scopuri private și necomerciale, de cercetare, experimentare sau de predare și pentru pregătirea anumitor medicamente de către farmacii. Aceasta poate fi de asemenea invocată în procesul aprobării de medicamente generale.

TRIPs stabilește noi limite asupra utilizării licențelor obligatorii pentru informațiile brevetate, dar le recunoaște utilitatea parțială în calitate de mijloace pentru stimularea concurenței în vederea asigurării accesului la tehnologie. Privit cu atenție, articolul 31 oferă posibilități largi pentru specificarea condițiilor pentru utilizarea licențelor obligatorii. Acest articol reflectă compromisul dintre cei care dezvoltă tehnologia și potențialii utilizatori și nu creează probleme responsabililor de politică economică doritori să impună licențe obligatorii în anumite condiții. În mod semnificativ, articolul 31 nu limitează terenul licențelor obligatorii pentru a abuza de drepturile oferite de brevete, așa cum s-a crezut inițial. Pot fi emise licențe neexclusive și necesionabile în cazurile în care titularii brevetelor nu au reușit, într-o perioadă normală de timp, să negocieze licențe voluntare, aplicanții oferind termeni comerciali rezonabili. Licențele trebuie utilizate în special pentru piețele interne, pentru a proteja interesele deținătorilor de drepturi în străinătate. Titularului de drept trebuie să i se ofere o remunerație adecvată, bazată pe valoarea economică a utilizării autorizate.

De asemenea, autoritățile pot emite licențe obligatorii pentru a permite utilizarea brevetelor dependente, pentru care exploatarea este legată de accesul la o tehnologie protejată cu ajutorul unui brevet anterior. Totuși, asemenea licențe sunt permise doar atunci când cel de-al doilea brevet reprezintă un avans tehnologic important, având o semnificație economică considerabilă față de primul brevet.

Mai mult, în cazul unor acuzații de încălcare a drepturilor posesorilor de brevete, sarcina probei este inversată, fiind plasată de partea pârâtului, în anumite condiții (articolul 34.1). Astfel, pârâtul trebuie să demonstreze că produsul sau procesul său de obținere a unui produs nu încalcă brevetul deținut de acuzator. Acest proces a devenit în ultima vreme, norma generală în multe țări industrializate, unde este recunoscut faptul că demonstrarea încălcării procesului este dificilã și de aceea procedura necesită modificarea legislației în domeniul brevetelor în multe țări în curs de dezvoltare, dar și în unele țări dezvoltate.

6. Schemele de configurație (topografii) de circuite integrate – Baza pentru protecția schemelor de circuite integrate în Acordul TRIPS este Tratatul de la Washington privind Proprietatea Intelectuală asupra Circuitelor integrate. Acest tratat a fost adoptat în 1989, dar nu a intrat încă în vigoare, deoarece au apărut o serie de prevederi suplimentare care stipulează că importul sau vânzarea produselor care încorporează un circuit integrat protejat fără autorizație din partea proprietarului de drept, vor fi considerate ilegale. Durata minimă de protecție este de 10 ani de la data înregistrării sau de la data primei exploatări. Cu toate cã TRIPs limitează utilizarea licențelor obligatorii în cazul circuitelor integrate, permite în mod specific ingineria inversată în acest domeniu.

7. Informații nedivulgate

Pentru prima dată în perspectiva unei economii globale, TRIPs cere statelor membre să ofere o protecție eficientă a secretelor comerciale. Acestea sunt definite ca fiind informații confidențiale de afaceri. Secretele comerciale au fost subiect de dispută în multe țări în curs de dezvoltare, deoarece protejarea acestora, neînsoțită de obligația dezvăluirii informațiilor tehnice, nu reușește să ofere beneficiile difuzării tehnologiei.

Abordarea TRIPs recunoaște informațiile nedivulgate ca o formă a proprietății intelectuale, în condițiile asigurării unei protecții eficiente contra concurenței neloiale conform articolului 10 bis al Convenției de la Paris (1967). Astfel, acțiunile de o manierã contrară uzanțelor comerciale cinstite reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, doar în cazul în care aceste acțiuni au ca scop însușirea secretelor comerciale suficient protejate. Sunt recunoscute ca practici ilegale revendicările frauduloase și confuze legate de calitatea, caracteristicile și originea bunurilor produse de concurenți, care înaintează pretenții false și înșelătoare legate de produsele vândute de firme și însușirea falsă a secretelor comerciale sau a informațiilor nedivulgate. Ultimul termen include încălcarea contractelor, inducerea altor persoane să încalce contracte și achiziționarea de către terți a informațiilor cunoscute ca fiind dezvăluite onest. De remarcat este faptul că ingineria inversată nu a fost menționată în Convenția de la Paris, ceea ce înseamnă că aceasta este considerată o formă de învățare a secretelor comerciale. Articolul 39.3 cere guvernelor să ofere protecție împotriva utilizării comerciale necinstite a datelor confidențiale rezultate din încercări în cadrul procesului aprobării comerciale de noi produse farmaceutice și chimice pentru agricultură. Acest aspect are o importanță majoră, ca urmare a faptului că nicio reglementare internațională anterioară TRIPs nu conține nicio prevedere specifică, referitoare la protecția datelor obținute din testări.

Una dintre problemele importante este definirea noțiunii de utilizare comercială necinstită. În timp ce dezvăluirea este permisă în scopuri legate de asigurarea sănătății publice, divulgarea informațiilor către potențialii concurenți, este larg considerată ca fiind necinstită. Companiile americane din domeniul farmaceutic se plâng de scurgerile de informații confidențiale prin intermediul acestui canal. O altă problemă larg dezbătută este cea referitoare la posibilitatea existenței unei perioade de timp în care guvernele nu pot folosi datele obținute ca urmare a testărilor, date oferite de un prim aplicant în cadrul procedeelor de aprobare pentru următorii aplicanți, care prezintă copii generice sau produse asemănătoare, având calități terapeutice similare. Astfel, SUA oferă în general o perioadă de protecție de cinci ani, standard adoptat și de NAFTA.

TRIPs nu stabilește cerința clară de a evita bazarea pe date anterioare în cazul aplicațiilor ulterioare și nici nu stabilește o perioadã fixă de timp pentru exclusivitatea de piață. Aceasta a dus specialiștii la două interpretări.

Prima interpretare presupune că autoritățile trebuie să păstreze secretele datelor oferite din testare, cu excepția cazurilor în care dezvoltarea este cerută în scopuri legate de sănătatea publicã, dar pot utiliza datele pentru aprobări ulterioare ale unor substituți generici. Argentina a implementat o asemenea lege.

A doua interpretare implică faptul că prevederea necesită o perioadă de exclusivitate de cel puțin cinci ani, în care concurenților nu li se permite să se bazeze pe date anterioare, direct sau indirect prin intermediul utilizării oficiale. Statele Unite, Uniunea Europeană, Noua Zeelandă și Australia dețin astfel de legi.

Pentru ca deținătorii de drepturi de proprietate intelectuală să nu abuzeze de exclusivitatea asupra acestora, drepturile respective sunt supuse unui număr de limitări și excepții. Acestea au scopul de a asigura un echilibru între interesele legitime ale deținătorilor de DPI și cele ale utilizatorilor.

La momentul intrării în vigoare a Acordurilor OMC la data de 1 ianuarie 1995, țărilor dezvoltate li s-a acordat un an pentru armonizarea în concordanță cu Acordul TRIPS a practicilor și legilor lor. În conformitate cu, articolul 65.2 din Acordul TRIPs, în afară de clauza națiunii celei mai favorizate și cea a tratamentului național (articolele 3, 4 și 5 din TRIPs), acesta prevede o perioadă de tranziție de 5 ani (adică până la 1 ianuarie 2000) pentru țările în curs de dezvoltare și o perioadă de tranziție de 11 ani pentru țările cel mai puțin dezvoltate cu posibilitatea extinderii pentru acestea din urmă (articolul 66.1 din TRIPs). Mai mult, articolul 65.4 prevede că pentru o perioadă totală de 10 ani, în timpul căreia protejarea brevetului produsului nu trebuie extinsă și la zona de tehnologie în care această protecție nu a existat anterior. În 2001, s-a decis că țările slab dezvoltat pot să amâne, referitor la produsele farmaceutice, implementarea dispozițiilor brevetelor și dispozițiile față de protecția informațiilor nedivulgate până la 1 Ianuarie 2016. Perioada de tranziție generală pentru țările cel mai puțin dezvoltate referitor la prevederile TRIPs a fost extinsă în 2005 până la 1 Iulie 2013. Multe țări în curs de dezvoltare au deja pe piață sisteme de proprietate intelectuală înainte ca TRIPs să intre în vigoare, dar folosesc perioada de tranziție pentru a moderniza infrastructura existentă. India, de exemplu, a dezvoltat mai târziu Hotărârea brevetului indian (legiferat inițial în 1970) cu scopul de a face compatibil cu TRIPs prin amendamente în 2000, 2003, 2005, punând accentul pe proprietatea intelectuală, ca un instrument important pentru dezvoltarea sa comercială în “Politica Științfică și Tehnologică 2003”. China, pregătindu-se să devină membru în OMC și-a modernizat autoritățile pentru proprietatea intelectuală și între 2001 și 2005, a înregistrat o creștere de aproape trei ori ca număr de solicitări anuale de brevete de invenții primit de Oficiul Proprietății Intelectuale a Statului ( în 2001 – 63.204 ; iar în 2005 – 173.327). De asemenea, îmbunătățirea DPI a pus baza creșterii fluxurilor de ISD-uri (nu numai în sectoarele sensibil legate de proprietatea intelectuală) și a transferului de tehnologie inclusiv către țări slab dezvoltate (OCDE, 2003).

Companiile transnaționale și Consiliul TRIPs

Atitudinile Uniunii Europene în ceea ce privește asigurarea implementării eficiente a TRIPs sunt similare celor din Statele Unite. Diferența majoră constă în aceea că, sponsorizarea politicienilor de către corporații joacă un rol important în asigurarea influenței directe asupra politicii comerciale a Statelor Unite, în timp ce în Uniunea Europeană corporațiile sunt obligate să-și folosească resursele pentru a atrage o serie de conaționali și instituții comunitare. Natura difuză a federațiilor industriale naționale și europene face deseori dificilă stabilirea unui punct de vedere comun al unei industrii.

Din punct de vedere instituțional, Comisia Europeană se bazează pe corporații ca principali furnizori de informații asupra încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală în diferite țări. Comisia ia în discuție diferite puncte de vedere atât ad hoc, cât și prin intermediul unor întruniri consultative cu reprezentanții comunității de afaceri. De exemplu, în iulie 1998, Comisia s-a întâlnit cu reprezentanții corporațiilor europene, pentru a le asculta punctele de vedere legate de problemele aplicării TRIPs, de agenda prevederilor TRIPs în legătură cu care Consiliul TRIPs întrevedea unele progrese și de problemele de proprietate intelectuală pe care mediul de afaceri le considera necesare pentru includerea în viitoarea rundă de negocieri OMC. Este important de remarcat faptul că, Comisia Europeană a fost receptivă la punctele de vedere ale industriei farmaceutice cu privire la decizia acesteia de a depune plângeri și a lansa Procedura de Rezolvare a Disputelor împotriva Indiei și Canadei.

Informațiile furnizate de companiile europene acționând pe piețele străine sunt întărite de rapoarte asupra aranjamentelor legislative și administrative oferite de delegațiile Comisiei în țările respective, însă companiile sunt cele care oferă principala sursă de informații în funcție de care Comisia își formulează viitoarele plângeri legate de deficiențele aranjamentelor naționale privind implementarea acordului. Acestea sunt compilate sub forma unei baze de date de către Directoratul General pentru Afaceri Externe al Comisiei Europene și oferă celor implicații în luarea deciziilor, o sursă importantă de informații asupra standardelor de implementare a TRIPs oriunde în lume.

Oficialii Comisiei Europene consideră că perspectiva mediului de afaceri și a guvernelor țărilor membre ale Uniunii Europene este diferită de cea a Statelor Unite. În viziunea acestora, corporațiile globale cu sediul în Statele Unite acceptă mult mai greu decât partenerii lor europeni legislații naționale care diferă substanțial de cele din țara proprie. Deoarece natura procesului de integrare europeană a avut legătură, în ultimii cinzeci de ani, cu adaptarea și asimilarea instrumentelor legale ale unor instituții supranaționale, atât guvernele țărilor membre ale Uniunii Europene, cât și corporațiile europene au o mai mare experiență în ceea ce privește acomodarea cu diversitatea politicilor publice pe care le întâlnesc pe diferite piețe. Aceasta reprezintă o diferență culturală importantă față de acordul TRIPs între mediul de afaceri și guvernele europene, pe de o parte și mediul de afaceri și guvernul american, pe de altă parte. Este o diferență de viziune asupra rolului și semnificației instrumentelor legale transnaționale, diferență care influențează atitudinile față de TRIPs și creează o distincție importantă între viziunile aplicării TRIPs pe cele două țărmuri ale Atlanticului. Prin urmare, apariția unor opinii divergente și fragmentarea consensului transatlantic obținut pe parcursul Rundei Uruguay între Statele Unite și Uniunea Europeană, depind într-o mare măsură de procesul de aplicare a acordului TRIPs.

Oficialii Uniunii Europene au identificat două seturi de probleme care pot apărea pe parcursul procesului de aplicare a acordului.

În primul rând, aceștia susțin că vor apărea situații în care legislațiile naționale implementate nu vor corespunde spiritului acordului TRIPs.

În al doilea rând, aceștia împărtășesc opinia conform căreia companiile americane nu vor fi satisfăcute de măsurile luate de diferitele țări în vederea implementării acordului.

Îngrijorătoare pentru viitorul consensului dintre Uniunea Europeană §i Statele Unite în ceea ce privește drepturile de proprietate intelectuală, consens manifestat în cadrul Rundei Uruguay, sunt temerile exprimate de unii membri ai mediului european de afaceri, conform cărora companiile americane vor încerca nu numai să asigure un anumit nivel al legislației internaționale asupra drepturilor de proprietate intelectuală, ci și să creeze standarde naționale în favoarea actorilor corporatiști americani. Acesta nu este în mod necesar un mijloc pentru ca firmele americane să obțină un avantaj competitiv, ci mai mult o așteptare din partea acestora că au dreptul să primească medii legale în care să aplice drepturile de proprietate intelectuală. De exemplu, rolul Business Software Alliance (BSA) care reprezintă un factor semnificativ în mobilizarea oficialilor guvernamentali americani să se angajeze în consultări cu Suedia, în ceea ce privește eșecul acesteia din urmă în îndeplinirea obligațiilor ce decurg din acordul TRIPs.

În comparație cu abordarea activă a companiilor americane, firmele europene au fost în general mai puțin informate asupra semnificației problemelor apărute pe parcursul procesului de implementare a acordului. Motivul pentru care companiile europene nu au acordat o importanță mare aplicării unor măsuri acceptabile în țările care au implementat acordul a fost unul practic: în Europa există un număr mult mai mic de experți în ceea ce privește TRIPs decât în Statele Unite, și mai mult, din punctul de vedere al mediului de afaceri, există mult mai puțini avocați specializați în asemenea probleme în Europa decât în Statele Unite. Acest dezechilibru între Statele Unite și Uniunea Europeană se inversează în momentul în care sunt luate în considerare experiența sectorului public și resursele. Comisia Europeană deține cea mai numeroasă delegație la Geneva. Pe de altă parte, Biroul de Reprezentanță Comercială al Statelor Unite are puține resurse și prin urmare nu are altă soluție decât să se bazeze pe sfaturile și pe experiența mediului de afaceri.

Acordul TRIPs – nerealizări și perspective

Conferința Internațională asupra celei de-a zecea aniversări a Acordului TRIPs – Bruxelles 24 iunie 2005 a dezbătut probleme controversate iar intervențiile nu au presupus puncte de vedere comune. Mai mult, nu se poate spune că s-a ajuns la concluzii comune.

Toți specialiștii sunt de acord că o problemă principală este echilibrul instituit de Acordul TRIPs iar majoritatea consideră că acest echilibru este corect. Este adevărat că acest echilibru a fost interpretat greșit și că a fost greșit reprezentat, însă este necesar ca el să fie menținut. TRIPs acordă mandat pentru acord și echilibru. Condițiile esențiale pentru obținerea unui echilibru eficient stau în posibilitatea de a exploata flexibilitățile cheie ale Acordului TRIPs. În acest context, numeroși specialiști consideră incorect faptul că țările în curs de dezvoltare sunt supuse uneori unor presiuni în vederea adoptării unor standarde substanțiale TRIPs, care nu sunt adaptate nivelului propriu de dezvoltare. Aceasta este o cale de reducere a flexibilității. Acordul TRIPs a fost privit ca un adăpost împotriva abordărilor bilaterale.

Textul Acordului TRIPs nu este bătut în cuie. Nu trebuie omis faptul că acesta cere revizuiri și negocieri ulterioare, așa cum confirmă și Declarația de la Doha. Revizuirea Acordului a fost motivată în diferite moduri, cel mai important fiind: dezvoltări tehnologice și rezolvarea conflictelor între drepturile de proprietate intelectuală, pe de o parte și interesul public sau drepturile omului, pe de altă parte. Începând cu momentul intrării în vigoare a Acordului, au avut loc o serie de dezvoltări tehnologice, dezvoltări care pot implica o abordare mai atentă a sa. Este evident faptul că drepturile omului și interesul public trebuie să reprezinte parte integrantă a echilibrului implicat de TRIPs, lucru confirmat și de articolele 7 și 8. De asemenea, în această perioadă au apărut numeroase probleme care nu erau atât de evidente în momentul negocierii acordului: biodiversitatea, genomul uman, drepturile fermierilor sau cunoștințele tradiționale. În plus, motivațiile de etică au început să fie invocate în ceea ce privește brevetele pe viață.

Proprietatea intelectuală nu este capabilă să stimuleze inovația în țările în curs de dezvoltare de una singură. Este nevoie de reforme structurale serioase pentru a permite statelor în curs de dezvoltare să contribuie eficient la inovare, însă este nevoie ca aceasta să se facă și la nivel internațional. Este larg răspânndită opinia conform căreia drepturile de proprietate intelectuală pot stimula dezvoltarea, cu toate că aceasta se aplică în special țărilor în curs de dezvoltare emergente. Și pentru a stimula dezvoltarea, întărirea drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să fie însoțită de politici potrivite și sprijinită de asistență tehnică. Implementarea Acordului TRIPs poate reprezenta o solutie câștigătoare pentru țările în curs de dezvoltare, în cazul în care se concentrează asupra drepturilor care le oferă avantaje directe, asemenea mărcilor de comerț. Țările în curs de dezvoltare trebuie să fie ajutate să implementeze Acordul TRIPs într-un mod concurențial astfel încât să asigure că abuzul sau utilizarea incorectă a drepturilor de către deținători este corect tratată. De asemenea, aceste țări trebuie sprijinite pentru a implementa prevederile Declarației de la Doha și a Declarației din 30 August, iar Uniunea Europeană este pregătită să facă acest lucru.

Mai mult, este necesară crearea de legături puternice între state. Cooperarea regională poate maximiza beneficiile și poate limita costurile de implementare. În ceea ce privește țările cel mai puțin dezvoltate, numeroși specialiști consideră că nici una dintre acestea nu este în prezent capabilă să inoveze și să beneficieze de pe urma proprietății intelectuale. Deoarece dezvoltarea implică inovare, eforturile trebuie să se concentreze în primul rând asupra dezvoltării, transferului de tehnologie și creării bazelor pentru construcția de capacități de inovare interne sau regionale. De asemenea, trebuie luată în considerare lipsa de resurse a acestor state. De aceea, cererile pentru extinderea perioadei de tranziție pentru acestea după anul 2006 trebuie atent studiate.

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Acordul TRIPs va implica numeroase dezbateri de-a lungul următorilor ani. Acesta a implicat și continuă să implice probleme care trebuie urmărite atent și aprofundate.

În momentul negocierii Acordului TRIPs, acesta stabilea un anumit echilibru. De-a lungul celor zece ani care au trecut de atunci, acest echilibru a fost afectat din cauza condițiilor generale. La nivel internațional, Acordul a fost considerat un compromis major. A creat bazele legale internaționale necesare promovării investițiilor în inovare. Aceasta a reprezentat un instrument important pentru promovarea investițiilor internaționale și transferului de tehnologie. Din punctul de vedere al țărilor în curs de dezvoltare participante la negocieri, erau stabilite în mod clar limitele exercitării drepturilor de proprietate intelectuală (de exemplu, prin intermediul regulilor detaliate asupra licențierii obligatorii). În plus, Acordul a deblocat starea de fapt care împiedica de ani de zile progresul în cadrul OMPI. De asemenea, Acordul TRIPs a fost negociat în condițiile în care majoritatea participanților susțineau investițiile în domeniul cercetării-dezvoltării prin intermediul creării de brevete în toate statele, inclusiv în cele în curs de dezvoltare. În realitate, toți participanții aveau în vedere interese naționale deoarece se așteptau ca aceasta să încurajeze investițiile private în combaterea bolilor larg răspândite în țările în curs de dezvoltare. Aceasta s-a adeverit într-o oarecare măsură cu ajutorul efortului companiilor farmaceutice. Numeroși specialiști consideră că în acest caz existența unui stimulent (protecția prin intermediul brevetelor, de exemplu) nu a fost suficientă deoarece posibilitatea ca investițiile masive în cercetare-dezvoltare să fie acoperite de către vânzări comerciale suficiente nu era prea mare pentru investitorii privați. Pentru a rezolva această situație este nevoie de corectarea “nereușitelor pieței” prin intermediul unor măsuri asemenea sprijinului și banilor publici pentru cercetarea și dezvoltarea în domeniul celor mai grave boli.

Una dintre principalele probleme cauzate de Acordul TRIPs se referă la efectele asupra accesului consumatorilor la produsele esențiale. Consumatorii sunt din ce în ce mai conștienți de faptul că prețurile multor produse protejate prin intermediul proprietății intelectuale sunt afectate deoarece companiile deținătoare de brevete sau de drepturi de autor pot împiedica concurența altor companii. Înainte de negocierea Acordului TRIPs, fiecare stat își stabilea propriile politici și reglementări în domeniul proprietății intelectuale. Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare excludeau articole esențiale, în special medicamente, alimente și materiale biologice de la brevetabilitate. Conform prevederilor Acordului TRIPs, majoritatea invențiilor sunt brevetabile dacă întrunesc criteriile de brevetabilitate (Articolul 27.1). Invențiile pot fi excluse de la brevetabilitate doar în anumite condiții bine definite. Medicamentele și alimentele nu sunt menționate explicit ca produse care pot fi exceptate. Materialele și procesele biologice sunt considerate ca brevetabile iar varietățile de plante trebuie și ele protejate (nu neapărat cu ajutorul brevetelor).

Prețurile unor produse de larg consum sunt stabilite de către companiile deținătoare de drepturi de proprietate intelectuală la niveluri mult mai ridicate decât cele stabilite în condițiile în care ar exista libera concurență. Cel mai evident exemplu sunt medicamentele, după cum o demonstrează cel mai bine cazul medicamentelor necesare în tratarea SIDA. Afirmația conform căreia medicamentele nu ar exista fără sistemul de brevete este extrem de contestată. Aceasta ignoră rolul vital al fondurilor provenite din sectorul public în obținerea de rezultate importante în medicină. Medicamentele necesare în tratamentul SIDA pentru un an costă între 10.000 și 15.000 dolari în Statele Unite. Prețul unei combinații similare oferită de un producător indian de medicamente generice este de aproximativ 300 de dolari. Marja de profit pentru produsul acoperit de brevet pare ridicată chiar și dacă sunt luate în calcul cheltuielile cu activitățile de cercetare-dezvoltare. În conformitate cu standardele TRIPs, dacă într-o țară în curs de dezvoltare a fost înregistrat un brevet pentru un medicament, altor producători nu li se permite să producă, importe sau să vândă respectivul medicament, fără permisiunea deținătorului brevetului. Astfel, pacienții din țările în curs de dezvoltare vor fi și mai puțin capabili să achiziționeze medicamentele brevetate.

Cu toate acestea, Acordul TRIPs permite licențierea obligatorie, inclusiv în domeniul produselor farmaceutice și nu prevede o regulă privind exhaustivitatea drepturilor de proprietate intelectuală. Țările în curs de dezvoltare pot fi obligate să nu profite de pe urma drepturilor ce le revin din participarea la Acordul TRIPs. Acest tip de acțiuni a conferit TRIPs, care are și așa un renume prost, o imagine și mai rea pe măsură ce devine evident faptul că atât companiile transnaționale care dețin brevete, cât și guvernele unor țări bogate sunt de neclintit în a pune posibilitatea obținerii pozițiilor de monopol înaintea dreptului pacienților la sănătate și viață. Atunci când furia publicului a fost exprimată în Africa de Sud și în alte țări în curs de dezvoltare, având ecou și în țările dezvoltate prin intermediul rapoartelor și acțiunilor unor grupuri asemenea Medecins Sans Frontieres și Oxfam și ale mass- mediei, o companie din domeniul farmaceutic a anunțat că va furniza o combinație de două medicamente necesare în tratamentul SIDA la 600 de dolari în țările în curs de dezvoltare, un preț la care, reprezentanții acesteia susțineau că nu vor obține nici un profit. Este evident faptul că marja de profit dintre vânzarea medicamentelor la prețuri de peste 10.000 de dolari este extrem de mare. Reducerea de preț pentru țările în curs de dezvoltare este văzută de unii ca o încercare a companiei de a liniști furia publică, de a salva sistemul de brevetare de la o potențială schimbare majoră și a reduce posibilitatea ca țările în curs de dezvoltare să-și exercite opțiunea acordării de licențe obligatorii în ceea ce privește brevetele pentru medicamentele necesare în tratamentul SIDA.

În cazul programelor soft, prețurile sunt de asemenea extrem de ridicate față de costul de producție. Dacă ar trebui să achiziționeze soft la prețurile din țările dezvoltate, majoritatea consumatorilor din țările în curs de dezvoltare nu și le-ar putea permite. Aceasta i-ar îndepărta de la o parte importantă a societății cunoașterii. În multe țări, consumatorii au obținut copii ale acestor programe mult mai ieftin sau chiar gratuit. Cu toatea acestea, are loc o întărire a legislațiilor din domeniul drepturilor de autor, ca urmare a aplicării prevederilor Acordului TRIPs.

Pe de altă parte, Acordul TRIPs nu a reușit să înlăture tradiția copierii ilicite din numeroase țări membre OMC, inclusiv China sau în din unele țări care aspiră să devină membre asemenea Rusiei și Ucrainei. În plus, nu a contribuit la armonizarea unor abordări diferite în țările dezvoltate. În urmă cu zece ani, accentul se punea pe copierea ilicită pe hârtie. În prezent, evoluția tehnologică a creat o prăpastie între litera legii și aplicarea acesteia.

Acordul TRIPs a creat una din bazele indispensabile ale globalizării și anume siguranța deținerii de drepturi de proprietate intelectuală în cadrul comerțului și investițiilor internaționale. Ceea ce este important este sublinierea efectelor pozitive în termeni de încurajare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în domenii de importanță pentru țările în curs de dezvoltare.

Din punctul de vedere al implementării, Acordul TRIPs nu a fost suficient de eficient în reducerea nivelului comerțului cu mărfuri contrafăcute. În domenii de importanță economică majoră pentru țările în curs de dezvoltare, asemenea exploatării invențiilor din resursele naturale și drepturile fermierilor, au fost făcute progrese majore. Creșterea explozivă a Internetului ridică probleme suplimentare în domenii clasice cum sunt drepturile de autor și mărcile comerciale.

***

În momentul de față nu se cunoaște deznodământul celei mai recente runde de negocieri în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului – Runda Doha, în ceea ce privește aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totuși, trebuie ținut cont de faptul că discuțiile purtate pe parcursul acestei Runde, precum și Declarațiile și deciziile luate permit o undă de optimism pentru țările sărace și pentru cele în curs de dezvoltare. La 14 ani de la intrarea în vigoare a Acordului TRIPs sunt mult mai evidente o mulțime de aspecte. Deși inițial acesta părea să fie menit să contribuie la dezvoltarea multor state slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, devine tot mai clar faptul că scopul său nedeclarat era deschiderea piețelor acestora pentru producțiile țărilor dezvoltate încorporând tehnologie de vârf sau pentru cele din industria farmaceutică. Având în vedere că atât produsele care conțin înaltă tehnologie, cât și cele farmaceutice sunt vitale pentru dezvoltare, ultimii 14 ani dovedesc faptul că în multe cazuri s-a grăbit forțat implementarea Acordului TRIPs.

Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare care au adoptat în legislația proprie prevederile Acordului TRIPs nu aveau nivele de dezvoltare care să asigure un cadru propice protejării proprietății intelectuale. Statele dezvoltate de astăzi au adoptat criterii ferme de protejare a proprietății intelectuale în momente în care stadiul lor de dezvoltare era superior celui în care s-au aflat numeroase state în curs de dezvoltare în momentul adoptării Acordului TRIPs.

Acordul trebuie să permită o mai mare flexibilitate țărilor sărace, atât din punct de vedere temporal cât și al modului de aplicare, pentru a ajuta aceste țări în cadrul procesului de dezvoltare.

Există în continuare numeroși specialiști care se îndoiesc de necesitatea apartenenței TRIPs la OMC, aceștia neacceptând opiniile care susțin numeroasele implicații pe care drepturile de proprietate intelectuală le au asupra evoluției comerțului internațional. Se poate afirma în acest sens că înseși discuțiile aprinse pe care negocierea acestui acord le-a ridicat stau mărturie în calea importantelor implicații comerciale ale proprietății intelectuale.

Textul acordului în forma sa actuală necesită îmbunătățiri care să țină seama atât de nevoile de dezvoltare tehnologică ale economiilor emergente, precum și de cele mai recente evoluții din domeniul cercetării-dezvoltării. În mod sigur, acest domeniu va juca un rol important în cadrul următoarei runde de negocieri OMC, iar de rezultatele acesteia depinde într-o mare măsură viitorul dezvoltării economice și tehnologice a omenirii în general.

CAPITOLUL III

RELAȚIA COMERȚ INTERNAȚIONAL – INVESTIȚII STRĂINE

DIRECTE: PERSPECTIVA MACROECONOMICĂ

3.1 Investițiile străine directe. Liberalizarea capitalurilor și a ISD

Investițiile străine directe.Tipuri de ISD-uri

Un rol important în accelerarea procesului globalizării le revine firmelor transnaționale pe fondul liberalizării vieții economice internaționale și a globalizării piețelor financiare, aceste corporații și-au intensificat activitatea investițională, contribuind la mobilitatea și creșterea capitalurilor.

Investițiile străine directe (ISD) implică transferul de capital, cunoștințe și practici manageriale de la o companie din țara de origine spre țara gazdă (receptoare a investiției). De asemenea, investițiile străine directe reprezintă o formă a finanțelor internaționale, alături de împrumuturi și investiții de portofoliu. ISD-urile se diferențiază de împrumuturi prin proprietate și de investițiile de portofoliu prin deținerea controlului activelor finanțate prin conducere și profituri. Compania transnațională, este deci “inițiatorul unei investiții străine directe, fiind în același timp și proprietara activelor create în strinătate și organizatoare a producției industriale”.

Investiția străină directă conform UNCTAD este “o investiție care implică o relație pe termen lung și reflectă un interes de durată și control din partea unei entități rezidente (investitor străin direct sau întreprindere-mamă) într-o entitate rezidentă în altă economie decât a investitorului străin direct”. Investiția străină directă implică faptul că investitorul exercită un grad semnificativ de influență asupra managementului corporației rezidente din economia-gazdă.

Investițiile străine directe au reprezentat unul din principalele motoare ale globalizării economiei mondiale în ultimele decenii, au avut ca realizări: o contribuție esențială la dezvoltarea economică a statelor, efecte pozitive asupra balanței de plăți, crearea de noi locuri de muncă, creșterea veniturilor la bugetul statului, accesul la tehnologii moderne, etc.

Plecând de la importanța investițiilor străine directe ca motor al dezvoltării economice al unui stat, prin contribuția lor la dezvoltarea economică, efectelor pozitive asupra balanței de plăți, creării de noi locuri de muncă, creșterea veniturilor la bugetul statutului, accesul la tehnologii moderne, etc., lucrarea de față își propune studierea relației dintre investițiile străine directe și comerțul internațional.

Între anii 1990 – 2007, investițiile străine directe au crescut de aproape 9 ori, de la 207 miliarde dolari la 1.833 miliarde dolari. Stocul de investiții străine directe s-a majorat de la 1.941 miliarde dolari la finele anului 1990 la 15.211 miliarde $ în anul 2007. Un asemenea nivel al investițiilor a fost folosit în activitatea derulată de 79.000 de corporații transnaționale din întreaga lume, care dețin în jur de 790.000 de filiale străine (companii înființate peste granițe de către CTN-uri). Vânzările, valoarea adăugată și exporturile acestor filiale sunt estimate a fi crescut în 2007 cu 18%, 19% și respectiv 15%, față de anul 2006, menținându-se un trend crescător. Astăzi, companiile transnaționale și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional, acest lucru fiind susținut de faptul că peste 2/3 din comerțul mondial este realizat de către aceste companii.

Tabelul nr. 7 Indicatorii de ISD și de producție internațională selectați, 1982-2007

(miliarde de dolari)

Notă: a – datele sunt valabile numai din 1987 până în 2007.

Sursa: UNCTAD, Raportul Mondial al Investițiilor 2008, bazele de date statistice ISD/CTN ale GlobStat și FMI, Iunie 2008.

Creșterea fluxurilor globale de ISD și a producției internaționale au reflectat o performanță economică puternică în multe părți ale lumii și a fost parțial determinată de creșterea profiturilor corporatiste din întreaga lume și de prețurile mai ridicate ale acțiunilor care au ridicat valoarea fuziunilor și achizițiilor (M&A) transfrontaliere. Fuziunile și achizițiile au continuat să fie factorul principal pentru o mare parte a fluxurilor de ISD, dar investițiile de la zero (înființarea unor noi filiale într-o țară străină) au crescut în special în țările în curs de dezvoltare și în economiile de tranziție. În 2007 au fost efectuate un număr de 300 de mega-tranzacții (tranzacții în valoare de peste 1 miliard de dolari SUA) – ajungând o valoare totală de 1.637 miliarde dolari, cu 21% față de numărul record din anul 2000, generând două treimi din valoarea totală a fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere. O altă tendință relevantă în activitatea globală de fuziuni și achiziții a fost creșterea importanței fondurilor private de investiții și a altor fonduri colective de investiții. În 2007, astfel de fonduri au fost înglobate în fuziunile și achizițiile transfrontaliere evaluate la 461 miliarde de dolari SUA, reprezentând o creștere de peste 60% față de 2006.

În timp ce influxurile de ISD în țările dezvoltate au crescut cu 33% față de anul 2006, ajungând la 1.248 miliarde de dolari SUA; fluxurile către țările în curs de dezvoltare și către economiile în tranziție au ajuns la cele mai înalte niveluri atinse vreodată: 500 miliarde de dolari SUA (o creștere de 21% față de 2006) ; fluxurile către țările subdezvoltate au ajuns la 13 miliarde de dolari SUA (o creștere de 4% față de 2006). Statele Unite ale Americii și-au menținut poziția de principala țară gazdă de ISD-uri, urmată de Marea Britanie și de Franța. Uniunea Europeană, per total, a continuat să fie cea mai mare regiune gazdă de ISD-uri, atrăgând în anul 2007 aproape 2/3 din fluxurile totale de ISD-uri către state.

Dintre economiile în curs de dezvoltare și de tranziție, aproape toate regiunile și subregiunile s-au bucurat de o creștere sanătoasă a fluxurilor de ISD în anul 2007. Cele mai mari influxuri din țările în curs de dezvoltare au fost în China și Hong Kong (Asia de Sud-Est), Brazilia și Chile (America Latină), Arabia Saudită care a devansat Trucia în Orientul Apropiat. Pentru economiile de tranziție, cele mai mari influxuri au fost în Federația Rusă, crescând cu 62% față de 2006.

Corporațiile transnaționale din țările dezvoltate au rămas principalele surse de ISD-uri, generând 84% din ieșirile globale de capital din 2007. În timp ce a existat un recul al ISD-urilor din partea SUA, datorate creșterii riscurilor de recesiune în SUA, peste 57% dintre ieșirile de capital și-au avut originea în țările Uniunii Europene (UE), în special în Franța, Spania și Marea Britanie. CTN-urile din economiile în curs de dezvoltare și de tranziție și-au continuat expansiunile internaționale în 2006, în frunte fiind Hong Kong (China) printre economiile în curs de dezvoltare și Federația Rusă printre economiile de tranziție. Ieșirile totale de ISD din aceste două țări au ajuns la 99 miliarde de dolari, aproximativ 5% din ieșirile de ISD la nivel global.

Tabelul nr. 8 Fluxuri ISD, după grupul și regiunea economică, 2005-2007

(Miliarde of dolari și procente)

Tipuri de ISD-uri

În funcție de motivațiile care stau la baza expansiunii corporațiilor transnaționale, investițiile străine directe pot fi grupate în cinci mari categorii (clasificarea lui John H. Dunning):

A. investiții străine directe aflate în căutare de resurse;

B. investiții străine directe aflate în căutare de piețe;

C. investiții străine directe aflate în căutare de eficiență;

D. investiții străine directe aflate în căutare de active strategice;

E. alte tipuri de investiții străine directe (care au la bază alte motive decât cele anterioare).

Totodată trebuie menționat că, marile corporații transnaționale urmăresc obiective multiple și marea lor majoritate se angajează în investiții străine directe care presupun combinații ale tipurilor enumerate mai sus.

Fiecare tip de investiții străine directe poate avea caracter de agresivitate sau de defensivitate:

– agresivitatea este dată de atitudinea pro-activă a firmei, în urmărirea scopurilor sale strategice;

– defensivitatea constă în reacția la acțiunile întreprinse de concurenți sau de guvernele străine, cu scopul de a-și proteja poziția pe piață.

Motivațiile de expansiune ale corporațiilor transnaționale se pot modifica pe măsură ce are loc maturizarea firmei ca investitor în străinătate: în prima fază, firmele investesc în afara țării de origine pentru a obține resurse naturale sau acces la piețe, ulterior, odată cu mărirea gradului de transnaționalizare, transnaționalele pot utiliza activitățile din străinătate pentru a-și întări poziția pe plan global prin creșterea eficienței sau prin dobândirea de noi surse de avantaj competitiv.

A. Investiții străine directe aflate în căutare de resurse

Corporațiile transnaționale angajate în acest gen de investiții străine directe investesc în străinătate pentru a obține anumite resurse la un cost real mai scăzut decât în țara de origine sau pentru a avea acces la resurse care nu sunt disponibile în țara de origine.

Motivația investirii constă în creșterea profitabilității pe piețele deservite de transnațională sau pe care intenționează să le deservescă în viitor. În cea mai mare parte a cazurilor, rezultatul activității filialelor este destinat exportului către țările dezvoltate.

Pot fi identificate trei tipuri de firme transnaționale căutătoare de resurse :

căutătorii de resurse naturale;

căutătorii de forță de muncă;

c) căutătorii de capacități tehnologice, manageriale, organizaționale și de experiență.

a) Căutătorii de resurse naturale – sunt, în general, firme din sectorul primar (industria extractivă) și din industria prelucrătoare.

Resursele căutate: minereuri (zinc, cupru, bauxită); materii prime (în special petrol); produse agricole (cauciuc, tutun, zahăr, banane, ananas, ulei de palmier, cafea, ceai), în general sunt acelea a căror producție necesită tipuri de capacități complementare și piețe pe care societățile transnaționale sunt apte să le ofere. Motivația este minimizarea costurilor și asigurarea surselor de aprovizionare.

Adesea, companiile transnaționale negociază cu guvernele țărilor gazdă pentru a obține accesul la materiile prime în schimbul de investiții străine directe. Printre primele firme transnaționale care au avut ca bază această motivație se numără: Standard Oil, Alcoa, Goodyear, International Nickel, Anaconda Copper.

b) Căutătorii de forță de muncă – investiții străine directe ce caută forță de muncă necalificată și ieftină. În general sunt firme din sectorul secundar și terțiar (textilele și confecțiile, produsele electronice și electrocasnice, ceasornicăria).

Se realizează fie prin stabilirea pe loc gol, fie prin achiziționarea de firme locale. Scopul final este furnizarea de produse finale intensive în forță de muncă pentru export.

Principalele țări (regiuni) gazdă ale acestui tip de investiții străine directe sunt: Asia de Sud-Est și Sud, China, Caraibele, Haiti, Mexic, dar și câteva țări din Europa (Portugalia, Spania, Irlanda de Nord, mai recent țările Europei Centrale și de Est).

Pentru atragerea acestor investiții străine directe, țările gazdă au creat zone de comerț și au acordat concesii vamale companiilor transnaționale.

c)Căutătorii de capacități tehnologice, manageriale, organizaționale și de experiență – acestea sunt investiții străine directe ce caută know-how tehnologic, managerial, organizațional și de marketing. Un exemplu l-ar putea constitui alianțele încheiate de companiile coreene, taiwaneze și indiene cu firme din Uniunea Europeană sau Statele Unite în sectoare tehnologic intensive. Totodată, achizițiile de firme americane realizate de firmele japoneze în sectorul biogeneticii.

B. Investiții străine directe aflate în căutare de piețe

Acestea sunt reprezentate de firme care investesc într-o anumită țară sau regiune pentru a furniza bunuri și servicii pe piețele respective sau pe cele vecine. În cele mai multe cazuri, aceste piețe fuseseră deservite prin exporturi anterioare ale firmei investitoare care, fie din cauza impunerii de bariere în calea comerțului, fie din reconsiderarea dimensiunii pieței care justifică realizarea de producție pe plan global, nu mai sunt modalitatea cea mai potrivită de acces pe piață.

Investițiile străine directe de căutare a piețelor pot fi întreprinse în scopul susținerii sau protejării piețelor existente sau în scopul explorării și al promovării de noi piețe.

În afară de dimensiunea pieței și de perspectivele ei de creștere, există patru mari rațiuni care determină firmele să se angajeze în acest tip de investiții străine directe:

urmare a furnizorilor și a clienților;

adaptarea produsului la preferințele și necesitățile locale;

costuri de producție și de tranzacție mai reduse;

urmare a concurenților.

Asemenea investiții străine directe pot fi realizate din rațiuni defensive sau agresive. Investițiile agresive sunt cele destinate a promova interesele globale ale firmei prin investirea pe piețe în expansiune. Răspunsul corporațiilor transnaționale la crearea pieței unice interne din Uniunea Europeană și la deschiderea țărilor din Europa Centrală și de Est către investițiile străine a fost de acest tip.

C. Investiții străine directe aflate în căutare de eficiență

Motivația investițiilor străine directe în căutare de eficiență constă în raționalizarea structurii investițiilor destinate căutării de resurse sau de piețe, astfel încât firma investitoare să poată obține avantaje din deținerea unor activități dispersate geografic. Aceste avantaje se materializează, de obicei, sub forma economiilor de scară și de gamă și a diversificării riscului.

Investițiile străine directe aflate în căutare de resurse se încadrează în două mari tipuri:

1.Investiții străine directe de obținere a unor avantaje din disponibilitatea și costul înzestrărilor cu factori

Acest tip explică o mare parte a diviziunii muncii în interiorul corporațiilor transnaționale care produc atât în țări dezvoltate, cât și în țări în dezvoltare, după următoarea structură:

– activitățile intensive în capital, tehnologie și informație sunt concentrate în țările dezvoltate;

– activitățile intensive în forță de muncă și resurse naturale sunt concentrate în țările în dezvoltare.

2.Investiții străine directe de obținere a unor avantaje din economiile de scară și gamă, ca și din diferențele între preferințele consumatorilor și între capacitățile de ofertare pe piețe

În acest caz, înzestrările tradiționale cu factori joacă un rol mai puțin important în influențarea investițiilor străine directe, în timp ce pe prim plan se află competențele și capacitățile “create”, disponibilitatea și calitatea industriilor de sprijin locale, caracteristicile concurenței de pe piața gazdă, natura cererii și, nu în ultimul rând, politica guvernamentală la nivel macro și micro.

D.Investiții străine directe aflate în căutare de active strategice

Această categorie cuprinde acele corporații transnaționale care se angajează în investiții străine directe de obicei prin achiziționarea activelor firmelor străine, cu scopul clar definit de a-și promova obiectivele strategice pe termen lung, mai ales acelea de susținere și promovare a competitivității lor la nivel global.

Firmele care realizează astfel de investiții străine directe sunt fie corporații transnaționale care aplică o strategie de integrare regională sau globală, fie investitori străini "debutanți" care încearcă să cumpere un avantaj competitiv pe o piață nefamiliară.

E.Alte tipuri de investiții străine directe

Există și alte motivații care fundamentează activitatea corporațiilor transnaționale care nu pot fi cuprinse în cele patru categorii anterioare. Ele pot fi împărțite în trei grupuri, după cum urmează: investiții de evadare; investiții de sprijin; investiții pasive.

Investiții de evadare

Anumite investiții străine directe sunt realizate pentru a evita legislația restrictivă sau politicile macroeconomice aplicate în țările de origine.

Investițiile de evadare au ca emitent firme din țări ale căror guverne aplică politici economice intervenționiste și tind să fie concentrate în sectoarele de activitate – mai ales servicii – care fac obiectul unor reglementări destul de drastice.

Investiții de sprijin

Scopul acestor investiții este acela de a susține și sprijini activitățile restului firmei investitoare. Astfel, acest gen de filiale implică din partea firmei costuri, iar beneficiile sunt generate în alte părți ale firmei. În acest domeniu, cele mai numeroase sunt cele legate de comerț și de reprezentanțe.

Investiții pasive

O investiție în străinătate este considerată pasivă dacă emitentul investiției deține o cotă suficientă din capitalul firmei receptoare pentru a-și asigura un control sau influența asupra acesteia.

Cea mai mare parte a companiilor transnaționale din anii 90 urmăresc obiective multiple, iar majoritatea investițiilor lor în străinătate combină caracteristici ale celor cinci categorii descrise mai sus.

De asemenea, investițiile străine directe au la bază motivații diferite față de investițiile de portofoliu. Acestea din urmă sunt o expresie a încrederii în managementul și organizarea existentă a unei firme, și sunt realizate cu scopul de a obține profituri sau mărirea capitalului investit.

3.1.2 Liberalizarea capitalurilor și a ISD – suport pentru expansiunea activității CTN

Liberalizarea circulației capitalului presupune eliminarea restricțiilor, și a tratamentului discriminatoriu pentru mișcările de capitaluri, precum și coordonarea politicilor naționale în domeniu.

Libera circulație a capitalurilor presupune eliminarea progresivă a restricțiilor din calea mișcării libere a lor și a plăților, precum și obligația țărilor de a nu introduce noi restricții. Mișcările de capital sunt operațiuni financiare ce vizează în mod esențial plasarea sau investirea de bani și nu remunerarea unei prestații. Libera circulație a capitalului presupune eliminarea oricărei restricții în ceea ce privește nu doar legislația, reglementarea sau norma juridică cu caracter descurajant, dar și a oricărei practici administrative care frânează sau împiedică mișcările transfrontaliere de capital. Discriminarea nu se referă doar la cetățenie, naționalitate, rezidență, plasament, ci și la maniera discriminatorie de aplicare a unei reglementări.

Suntem convinși că este necesară suprimarea progresivă a restricțiilor privind circulația capitalului în cazul unei perioade de tranziție. Libertatea bruscă și completă poate compromite politica economică a unor state sau poate provoca dezechilibre ale balanței de plăți. De exemplu, în cadrul UE doar Germania, Marea Britanie, Belgia și Luxemburg au suprimat de la început restricțiile pentru operațiunile de capital, iar celelalte țări le-au suprimat în două etape. Liberalizarea mișcărilor de capital este favorizată de măsurile de convergență a politicilor economice ale statelor și de stabilitatea cursurilor de schimb. Liberalizarea totală a mișcărilor de capital este necesară pentru procesul de desăvârșire a unei piețe globale de capital.

Acest proces implică înlăturarea restricțiilor la transferuri și tranzacții conexe, accesul la sistemul financiar al oricărui stat și la produsele financiare respective, eliminarea unor măsuri discriminatorii de ordin fiscal sau de alt ordin, dacă nu sunt justificate de motive prudențiale.

În aceste condiții, piața mondială trebuie definită ca o piață fără frontiere, inclusiv în domeniul capitalului financiar. Fenomenele de globalizare a pieței de capital, de internaționalizare a instituțiilor financiare și a clienților lor, inovațiile de ordin financiar au făcut practic imposibilă exercitarea oricărui control administrativ, cum este cel valutar, care a dispărut în procesul realizării uniunii monetare. În cadrul burselor de valori, implementarea noilor tehnologii revoluționare și armonizarea reglementărilor naționale privind accesul și conduita pe piață au avut un impact favorabil. În prezent, libera circulație a capitalurilor este pe deplin realizată doar în UE; în această privință, economia comunitară puternic dependentă de fluxurile financiare reprezintă un exemplu de piață complet integrată pe plan financiar.

Mișcările de capital se clasifică după natura economică a activelor și angajamentelor exprimate în monedă națională sau în devize străine. Nomenclatorul mișcărilor de capital acoperă ansamblul operațiunilor necesare realizării lor, încheierea și executarea tranzacțiilor și transferurilor aferente. În opinia noastră, globalizarea pieței capitalurilor presupune liberalizarea investițiilor directe, a investițiilor imobiliare, a împrumuturilor și creditelor, a operațiunilor cu titluri cotate pe piețele de capital (acțiuni, obligațiuni), operațiuni făcute de organismele de plasament colectiv în valori mobiliare sau alte active ale capitalurilor, operațiuni cu titluri și alte instrumente normal cotate pe piața monetară (bonuri de tezaur, certificate de depozit, bonuri de trezorerie etc), operațiuni de conturi curente și de depozit ale rezidenților și nerezidenților pe lângă stabilimente financiare străine sau naționale. De asemenea, mai presupune împrumuturi și credite financiare legate de finanțări de orice natură (împrumuturi ipotecare, credite de consum, credite financiare și linii de credit etc), cauțiuni și alte garanții între rezidenți și nerezidenți, transferuri în executarea de contracte de asigurări, mișcări de capital cu caracter personal, importuri și exporturi materiale de valori, alte mișcări de capitaluri.

Nivelul de dezvoltare al piețelor de capital a devenit un etalon al nivelului de dezvoltare al țărilor în curs de dezvoltare confruntate cu problemele similare ale deschiderii și demonopolizării, privatizării, dereglementării și retragerii statului din activități care afectează principiul “terenului de joc egal”. Paralel cu revoluția paradigmatică din SUA, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială (prin IFC- International Financial Corporation), au devenit instrumentul promovării în lumea extra-OCDE a direcțiilor de acțiune pentru construirea unei economii de piață funcționale, inclusiv prin sprijinirea creării de piețe de capital.

Începând din 1970, tranzacțiile pe piața internațională de capital au cunoscut un ritm de creștere mai mare decât cel al creșterii PIB-ului mondial. Unul dintre factorii majori ai acestei evoluții constă în reducerea treptată a barierelor în calea fluxurilor financiare private, sub forma investițiilor străine directe, în general, și a fuziunilor și achizițiilor internaționale în special, promotorii acesteia fiind țările industrializate. Acest fapt s-a realizat în strânsă legătură cu politicile cursurilor de schimb.

Dar politica deschiderii economiilor s-a dovedit a fi extrem de controversată, apărând așa-numita “trilema politicilor macroeconomice ale unei economii deschise” . Ea susține că din cele trei obiective dezirabile pentru orice economie deschisă:

stabilitatea cursului de schimb;

libertatea circulației monetare;

păstrarea autonomiei politicii monetare (independenței)

doar două pot fi atinse în mod simultan: 1 și 2, 2 și 3 sau 1 și 3. Așadar, trebuie aleasă una dintre laturile triunghiului, în care fiecare politică de curs de schimb este consistentă cu cele două capete:

Figura nr. 2 Trilema unei economii deschise

Stabilitatea cursului de schimb

Rate de schimb flotante

Independența Libertatea mișcării

politicilor monetare capitalurilor

Reforma sistemului financiar global trebuie să țină seama de aceste restricții, care de altfel au stat și la baza izbucnirii crizelor financiare din ultimul deceniu. Până în anii ’70, majoritatea țărilor în dezvoltare au optat pentru menținerea controlului asupra cursului de schimb și limitarea circulației capitalurilor. În ultimele două decenii, mobilitatea capitalurilor a crescut, ca urmare a relaxării controlului acestora și al dezvoltării tehnologiilor informaționale. Aceasta a condus însă la creșterea vulnerabilității în fața speculațiilor. Țările în dezvoltare au răspuns la aceste tendințe prin deplasarea spre celelalte laturi ale triunghiului, renunțând la independența politicilor monetare (optând pentru consilii monetare – fiind cazul Argentinei, Bulgariei, Estoniei, Lituaniei etc.) sau renunțând la stabilitatea cursului de schimb (optând pentru flotarea liberă sau administrată a cursului de schimb). Dar dacă o economie mare, precum cea a SUA își permite acest lucru, țările mici nu pot suporta costurile mari ale fluctuațiilor cursurilor lor de schimb. Este evident însă faptul că opțiunea pentru liberalizarea capitalurilor și, deci pentru un anumit tip de regim valutar sau monetar, ține cont de un număr mare de factori, factorul politic fiind de multe ori predominant.

Datorită influenței curentului de liberalizare susținut de lideri politici importanți în SUA și Marea Britanie, la începutul anilor ’80, țările industrializate ridicaseră până în 1990, majoritatea controalelor asupra fluxurilor de capital și puseseră bazele unei piețe globale a capitalului. De exemplu, într-o zonă avansată din punct de vedere al integrării comerciale, ca Uniunea Europeană, țările membre au considerat extinderea, adâncirea și integrarea pietelor lor de capital ca pe o precondiție esențială a îmbunătățirii alocării resurselor și a creșterii. “Este de așteptat ca o piață de capital unificată să sprijine fuziunile și achizitiile intra-europene, ducând la crearea unor companii pan-europene puternice, adaptate economiilor de scop și de scară, capabile să concureze eficient cu rivalii lor asiatici și americani”.

Sub influența principalelor organizații financiare și internaționale (FMI, Banca Mondială, OECD, Trezoreria Statelor Unite, etc.) multe economii emergente s-au alăturat acestei tendințe și au înlăturat gradual restricțiile la adresa fluxurilor internaționale de capital – cum ar fi taxele, restricțiile administrative sau interdicțiile privind transferul de fonduri sau cursul de schimb. Colapsul sistemelor economice de comandă în Estul Europei a impulsionat și mai mult această evoluție. Anii ’80 și începutul anilor ’90 au fost ani de activism economic, în timpul cărora guverne din toata lumea și-au propus reducerea barierelor de pe piața intenațională de capital. Există acum o largă diversitate de canale prin care o țară poate primi sau transfera capital.

De asemenea, trebuie remarcat că, dacă libera circulație a capitalului între țări cu același nivel de dezvoltare conduce în general la crearea de companii transnaționale deținute și administrate de rezidenți ai țărilor implicate în procesul de liberalizare, atunci când o economie emergentă își liberalizează contul de capital, de obicei multe firme locale ajung să fie transferate în mâinile rezidenților din țări dezvoltate. Aceasta nu ridică probleme majore în sine, dacă statul este suficient de puternic pentru a monitoriza și sancționa eventualele abuzuri ale puterii de piață.

Au fost simplificate procedurile de intrare a ISD-urilor în diferite categorii de țări, au fost reduse impozitele, și s-au deschis noi sectoare de activitate, care, în trecut, erau închise investitorilor străini. Potrivit datelor statistice (Tabelul nr. 9) ce se regăsesc în “World Investment Reports 2008”, chiar dacă între anii 1995-1997 și 2001-2003 au crescut numărul de modificări ale regimurilor investiționale, și în special, numărul modificărilor mai favorabile pentru ISD-uri, în ultimii ani – 2005, 2006 și 2007, pe fondul scăderii numărului modificărilor mai favorabile pentru ISD-uri, a crescut, deși în proporții mult mai mici, și numărul modificărilor mai puțin favorabile pentru ISD, ceea ce vorbește despre accentuarea unor tendințe protecționiste în privința investitorilor străini.

Tabelul nr. 9 Modificările regimurilor investiționale ale țărilor lumii între 1992-2007

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2008, “Transnational Corporations and the Infrastructure Challenge”, tabelul I.7, p.13.

Doi factori au contribuit la creșterea fluxurilor de capital dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare:

În primul rând, majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, urmând recomandările marilor instituții financiare internaționale, au decis să dezvolte și să liberalizeze sistemele lor financiare și să pună capăt unei perioade îndelungate de finanțare, aproape exclusiv publică a marilor proiecte investiționale. În ceea ce privește sectorul bancar, majoritatea economiilor emergente au astăzi o bancă centrală, mai mult sau mai puțin independentă, și un sector bancar pe două niveluri. Multe economii emergente au trebuit să construiască piața de capital pornind practic de la zero. Firmelor li s-a permis să emită acțiuni si obligațiuni, și s-a constituit o piață a activelor financiare. Țările asiatice și latino-americane au urmat acest proces în anii ’60, câtă vreme economiile în tranziție din Europa Centrală și de Est l-au început abia în anii ’90. În general, acest proces a fost asociat cu marile programe de privatizare, care au transformat fostele întreprinderi de stat în firme private.

În același timp, pe măsură ce formarea pieței de capital și dezvoltarea sistemului bancar avansau, economiile emergente au permis participarea sporită a capitalului străin la finanțarea proiectelor investiționale interne, prin două canale: prin intermediari, asemeni băncilor, sau direct, folosind piața de capital. În special. în procesul de privatizare, multe țări s-au bazat masiv pe investitorii străini.

Utilizând baza de date a FMI, prezentăm o evoluție a investițiilor străine directe, și în special a fluxurilor private nete de capital (care sunt considerate de către numeroși specialiști – “ca fiind mai sensibile la liberalizarea contului de capital”), pe o perioadă de cinci ani și pe grupe de state, observându-se în ambele grafice că cea mai mare expansiune a ISD-urilor și a fluxurilor private nete de capital a fost canalizată către economiile emergente și în dezvoltare. În perioada actuală de criză, chiar și aceste economii au de suferit, situația se inversează, intrările de capital străin se transformă în ieșiri de capital, datorită faptului că investitorii străini nu mai doresc să investească în acele economii.

Graficul nr. 1 Investiții străine directe în perioada 2003-2008

Sursa: elaborat de autor pe baza datelor International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, October 2008

Graficul nr. 2 Fluxuri private nete de capital în perioada 2003-2008

Sursa: elaborat de autor pe baza datelor International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, October 2008

În opinia unor specialiști, o țară nu trebuie să procedeze la liberalizarea completă a contului de capital, dacă nu reușește ca:

inflația să fie ținută sub control, cursul de schimb să se stabilizeze și să obțină suficientă credibilitate economică externă;

deficitul bugetar și angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile;

gradul de îndatorare externă (publică și privată) să nu fie excesiv;

sistemul financiar să aibă o dezvoltare suficientă și să fie implementate reguli
prudențiale eficiente;

politica de concurență să fie întarită;

să fie introdus un sistem informațional și statistic eficient.

Liberalizarea prematură a unor piețe de capital stă la originea numeroaselor probleme prezente, legate de creșterea volatilității și a incertitudinilor, ceea ce îngreunează formularea de politici economice naționale. Acestea își găsesc expresia și în intensitatea efectelor de contagiune. Contagiunea constă în transmiterea șocurilor economice sau financiare între națiuni, acestea fiind atât pozitive, cât și negative. Adesea însă termenul de contagiune este asociat perioadelor negative, în timp ce efectele de contaminare (spillover effects) sunt asociate fenomenelor pozitive. Contagiunea sugerează de fapt evoluția corelată a națiunilor, adeseori explicate prin intermediul comportamentului de turmă (herding effects).

Presiunea piețelor financiare a condus la o involuntară generalizare a politicilor de austeritate (bugete echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai mici) în spațiul mondial, guvernele concurând între ele în încercarea de a convinge piețele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Admitând existența asimetriilor și a rigidităților în economia mondială, această uniformizare cu tendințe deflaționiste a politicilor macroeconomice poate conduce la un echilibru global nefavorabil. Avem de-a face cu un eșec de coordonare a politicilor puterilor globale.

Crizele financiare din ultimul deceniu au fost adeseori determinate de crizele de optimism sau de pesimism al investitorilor de pe piețele de capital emergente nou liberalizate. Evaluarea incorectă a riscurilor și comportamentele mimetice au atras supraîncălzirea economiilor și, uneori, căderea lor. Corupția și lipsa reglementărilor sectorului bancar și a pieței de capital au potențat aceste comportamente investiționale hazardate.

Succesiunea crizelor din anii ’90 – Mexic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Rusia, Turcia, Brazilia și Argentina – i-a determinat pe unii analiști să considere crizele financiare ca fiind un rezultat inevitabil al globalizării. Problema care stă în spatele acestor analize este, de fapt, aceea a acutizării problemelor de management financiar datorită acestui proces. Este evident faptul că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat până la un nivel incontrolabil și nici nu s-ar fi propagat dacă nu ar fi fost supuse expunerii la piețele internaționale de capital. Dar nici ritmurile de creștere înregistrate de aceste țări nu ar fi fost de o asemenea amploare dacă nu existau fluxurile financiare induse de globalizare.

După criza asiatică, a devenit evident pentru oricine că fluxurile de capital sunt “un servitor bun, dar un stapân prost” (Lipschitz, Lane și Mourmouras, 2002). Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiționale importante, atunci nu se poate decât milita în favoarea intrărilor nerestricționate de capital. Într-o lume perfectă, investitorii raționali sunt capabili să aprecieze corect valoarea curentă a proiectelor investiționale și investesc în cele mai bune plasamente. Totuși, după cum au remarcat Greenwald, Stiglitz și Weiss (1984) într-o binecunoscută lucrare teoretică, piețele financiare pot fi înalt instabile din cauza structurii lor specifice bazate pe informație imperfectă. Lucrări recente din teoria economică arată că boom-ul prețurilor activelor financiare, echilibrele multiple și comportamentul de turmă se pot dezvolta pe fundalul creat de informația imperfectă, care reprezintă o trăsătură pronuntață a piețelor financiare contemporane. Mai mult, comportamentul eratic în evoluția prețului activelor se dezvoltă cel mai probabil în timpul boom-urilor. De exemplu, “bubble”-ul tehnologic în SUA s-a dezvoltat pe baza inovațiilor tehnice reale și a câștigurilor de productivitate aduse de Internet și de noua tehnologie de comunicații. Când “bubble”-ul tehnologic s-a spart în aprilie 2001, economia americană a fost trasă într-o direcție descendentă nu foarte accentuată, dar persistentă. Acesta constituie un exemplu recent în care, ex post, intrările de capital în SUA s-au dovedit excesive și dolarul a devenit supraevaluat.

Criza creditelor s-a declansat în august 2007, pe segmentul creditelor ipotecare cu grad mare de risc din SUA și a antrenat un “efect de domino” pe piețele financiare mondiale.

Majoritatea creditelor ipotecare sunt acordate în Statele Unite de instituții bancare specializate. Pe lângă Freddy Mac și Fannie Mae, care au condiții de credit foarte stricte și depozitele sunt garantate de stat, există numeroase instituții supuse unor reglementări mult mai laxe. Aceste bănci specializate și-au curățat bilantul de creditele cele mai riscante, transferându-le prin operațiuni de titrizare unor așa-zise “Societăți de Investiții Structurate”, create uneori chiar de respectivele bănci. SIS finanțau achiziția portofoliului de credite prin emiterea de obligațiuni cu colateral credit și, uneori, prin titluri de creanțe pe termen scurt (“commercial paper”). În gama de obligațiuni, unele aveau un rating foarte modest. Societățile de investiții și băncile de pretutindeni, inclusiv din Europa, au cumpărat aceste obligațiuni, dar nu au făcut-o din generozitate, ci din lăcomie, căci aceste obligațiuni aduceau un randament care, înainte de declanșarea crizei, părea ridicat. Acum trebuie să suporte pierderile.

Faptul că actuala criză financiară, considerată ca fiind lipsită de precedent, vine tocmai din Statele Unite, este în bună parte consecința unei modificări de comportament a consumatorilor, expresia unei îndatorări “incredibile” a acestora din dorința de a poseda dacă nu totul, cel puțin cât mai mult.

În aceeași măsură însă, așa cum se poate deduce din afirmațiile și ipotezele enunțate în mass media, criza se datorează atât speculanților narcotizați de spectrul unei rapide îmbogățiri peste noapte cât și, așa cum foarte recent s-a dat la iveală, unor tranzacții extrem de dubioase efectuate de unele bănci americane luate acum în vizor de FBI.

Crizele sunt întotdeauna momente dificile. Oamenii își pierd serviciile, salariile scad, investițiile sunt amânate, deficitul public crește, si tot așa. Misiunea economică a unui stat modern constă în a preveni aceste fluctuații excesive. Probabil că o explicație a crizei americane actuale o reprezintă excesul de lichiditate din anii 2001-2003. Credem însă, că o reglementare inteligentă poate fi utilă. Pe piața creditului ipotecar, e logic ca împrumutul să fie dependent de valoarea veniturilor celui care ia credit, așa cum este în Franța, dar cum nu se întâmplă întotdeauna în America. Logica “laissez faire” ar spune ca oamenii nu au decât să învețe din propriile greșeli, și că reglementarea nu este necesară. Din păcate, acest proces de învățare poate fi foarte costisitor.

Economistul Robert J. Shiller, profesor la Yale Universitiy, consideră că actuala situație necesită remedii la fel de radicale ca cele din perioada interbelică.

Shiller, la fel ca multi alți economiști, consideră boomul imobiliar american din ultimii ani drept epicentul crizei. Spre deosebire de alte scenarii, el accentuează rolul determinant al factorilor psihologici în agravarea problemelor pieței. Democrația financiară din ultimele decenii a întipărit ideea că toți pot fi investitori. Vechile regului ale evaluarii riscului s-au diluat, iar prețurile și tranzacțiile au intrat într-o spirală ascendentă. Investițiile iraționale au umflat piața asemeni unui balon de săpun, care, inevitabil, trebuia să se spargă cândva.

Scăderea bruscă a prețurilor este cel mai bun indicator al faptului că ceva a fost artificial sau anormal în economie. Shiller e de părere că pentru o repunere pe șine a pieței sunt necesare măsuri pe toate fronturile, de la organizarea unor noi instituții de reglementare a piețelor, până la reducerea taxelor pentru următorii ani și chiar intervenția statului pentru un timp.

Colacul financiar de salvare lansat de guvernul american din banii contribuabililor, a produs pe Wall Street o rapidă creștere a valorilor bursiere. Criza financiară în sine însă, a dat apă la moara adversarilor economiei de piață, în majoritate adepți ai stîngii sau extremei stîngi, făcîndu-i chiar pe unii din învederații susținători ai atotputerniciei pieții să se îndoiască de capacitățile ei naturale de autoregenerare, semănînd în cele din urmă și panica printre cei mai slabi cu duhul.

Criza din Statele Unite a scos la iveală și slăbiciunile din piețele financiare europene. După ce, rând pe rând, statele Uniunii au fost nevoite să salveze bănci de tradiție, considerate extrem de solide din punct de vedere financiar, Uniunea Europeană a ajuns la concluzia că este necesară realizarea unui pachet special de măsuri, pentru a preveni un eventual dezastru financiar. În criza actuală a intervenit și Banca Centrală Europeană, care alături de alte bănci centrale a injectat cantități uriașe de lichidități pe piața monetară în vederea atenuării tensiunii economice.

Actuala criză financiară cuprinde toate continentele frânând și creșterile celor mai sănatoase economii. Bursele își adâncesc pierderile de la o zi la alta; numărul băncilor falimentare se îngroașă săptămânal.

Conform lui Financial Times, luna octombrie 2008 și-a confirmat reputația de una dintre cele mai dificile luni pentru investitori, piețele de acțiuni din Statele Unite suferind unele din cele mai grele pierderi din ultimii 21 de ani, iar cea din Japonia confruntându-se cu cea mai slabă evoluție înregistrată vreodată.

Investitorii au fost nevoiți să facă față unor condiții de tranzacționare volatile și dificile în cea mai mare parte a acestui an, însă dificultățile au atins apogeul în luna octombrie, stârnind comparații cu episoade de panică din trecut înregistrate în aceeași lună, în special din anii 1987 și 1929.

În condițiile în care cea mai severă criză, din anii '30 încoace, a forțat actiuni coordonate de reducere a ratelor dobânzii din partea băncilor centrale din întreaga lume și măsuri de susținere a băncilor din partea guvernelor din mai multe țări, singurul refugiu pentru investitori a fost reprezentat de obligațiunile guvernamentale pe termen scurt și lichidități. Evoluția lunară a monedei euro în raport cu dolarul și yenul a fost cea mai slabă de când moneda a fost creată în 1999.

Între timp, prețul petrolului a suferit cea mai dramatică scădere lunară înregistrată vreodată, asemeni majorității prețurilor mărfurilor și obligațiunilor corporatiste americane și europene cu ratinguri scăzute.

Acțiunile și obligațiunile de pe piețe emergente ca Brazilia, Rusia, India și China au fost pe punctul de a înregistra o pierdere lunară record în octombrie, spulberând speranțele că astfel de economii ar evita efectele unui declin economic global.

Cum aceste economii emergente sunt în mare parte dependente de schimburile economice cu țările dezvoltate, orice criză economică poate avea consecințe grave asupra lor. Faptul că piața imobiliară americană continuă să scadă, va face ca alte credite, de mai bună calitate, să fie afectate. Cu siguranță băncile vor întări condițiile de acordare a creditelor, volumul împrumuturilor va scădea și, în general, costul finanțării investițiilor va crește. Este însă posibil ca piețele financiare din economiile emergente să înregistreze o reafectare a fondurilor disponibile spre aceste zone. Dar investitorii vor fi foarte prudenți. În câteva economii emergente, prețurile pe piețele imobiliare par a fi deconectate de fundamente. Când un occidental cumpără o locuință în Dubai sau Shanghai numai pentru că se așteaptă să o revândă mai scump peste șase luni, e clar că e într-o logică de speculație. Acest tip de investiție cu siguranță va fi evitată în perioada care urmează.

Deși crizele financiare revin periodic în istoria capitalismului, aidoma unei maladii cronice cu puseuri acute, ele nu constituie un motiv suficient pentru a renunța la “binefacerile sistemului” mai ales după ce se știe și care au fost “cadourile” oferite de economia planificată beneficiarilor socialismului real existent în secolul XX.

Aceste crize au rațiuni mult mai complexe, care țin de interacțiunile existente între politicile naționale și sistemul financiar internațional. La nivel național, chiar dacă multe dintre țări au înregistrat evoluții impresionante din punctul de vedere al performanței economice, nu au existat, totuși, pârghiile necesare unei protecții efective față de șocurile provenite din partea piețelor internaționale.

Trebuie realizate eforturi comune ale tuturor statelor puternic dezvoltate, pentru ieșirea din această criză finaciară deosebit de gravă, intervenția statului mult mai fermă în perioada următoare pentru a stoparea efectelor crizei și susținerea economiei, precum și a diminuării decalajelor pronunțate dintre statele dezvoltate și statele în curs de dezvoltare, decalaje care în această perioadă de criză este foarte posibil să crească și mai mult.

În ciuda acestor consecințe deosebit de grave pentru economia globală, globalizarea rămâne o forță dinamică pentru creșterea și dezvoltarea economiei, al cărei potențial nu a fost pe deplin confirmat. Evoluția acestui proces prezintă nu numai riscuri, dar și oportunități, iar în viitorul foarte apropiat vor trebui să se ia în considerare atât avantajele, cât și costurile, limitele și dilemele ei.

3.2 Caracteristici ale relației dintre ISD-uri și comerț

3.2.1 Noul mediu pentru ISD-uri și comerț

În ultimii treizeci de ani, și în special de la mijlocul anilor 80, mediul pentru tranzacțiile internaționale s-a schimbat considerabil, alterând forma și scopul ISD-urilor și activităților CTN-urilor, cu consecințe, în schimb, pentru interconectările dintre ISD-uri și comerț. Cele mai importante schimbări în mediul internațional fac legătura între reducerea barierelor legate de politici și tehnologii și mișcarea bunurilor, serviciilor, factorilor de producție și firmelor, precum și faptul că producția internațională este acum parte a economiei mondiale.

Îmbunătățirile în tehnologie. Progresul în informație și tehnologii de comunicații nu a fost realizat numai ca firmele să proceseze și să comunice mult mai multe informații cu costuri reduse, dar a reușit, zi de zi să realizeze o producție larg dispersată și rețele de servicii. În plus, progresul în unificarea informațiilor și tehnologiilor de comunicații a crescut transportabilitatea multor servicii bazate pe informații, permițându-le să fie comercializate la distanță, fără a fi necesară materializarea în bunuri și servicii. În același timp, progresele în transporturi au facilitat într-o măsură mai mare mișcarea bunurilor și persoanelor.

Liberalizarea politicilor. Ultimii ani au confirmat o accelerare în liberalizarea politicilor de administrare a fluxurilor de investiții și comerț, în aceași măsură cu fluxurile de tehnologie și capitalurile financiare. Liberalizarea comerțului, care a început în perioada postbelică cu GATT-ul, a atins o nouă cotă prin concluziile Rundei Uruguay, când tarifele medii asupra bunurilor industriale în țările dezvoltate au scăzut sub 4% și multe țări au făcut progrese către deschiderea serviciilor industriale cu participație străină. Liberalizarea regimului ISD-urilor a continuat rapid de la începutul anilor 80, specific cu liberalizarea unilaterală a politicii naționale a ISD-urilor, concluzia tratatelor de investiții bilaterale și crearea acordurilor regionale , sectoriale sau multilaterale care acoperă aspectele ISD-urilor.

Creșterea producției internaționale. Producția internațională este acum o parte integrantă și importantă a economiei mondiale. Au apărut numeroase CTN-uri care și au stabilit filiale străine. În 2007, numărul CTN-urilor era de 79.000 și 790.000 de filiale străine. Cele mai multe CTN-uri au apărut ca rezultat secvențial, al proceselor pas cu pas și cele mai multe filiale străine stabilite astfel au fost lăsate să se descurce singure mai mult sau mai puțin.

Liberalizarea comerțului și a regimului ISD-urilor, împreună cu îmbunătățirile tehnologice a adus următoarele beneficii :

A îmbunătățit accesul la piețe străine, astfel încât firmele să poată alege libere modalitatea – ISD-uri, comerț, licențiere, subcontractare, franșiză – prin care preferă să servească aceste piețe și să organizeze producția;

A îmbunătățit accesul la factorii străini de producție astfel încât firmele să poată obține mai ușor și pe larg necesarul pentru producție, incluzând aici resursele nemobile precum forța de muncă necalificată, ieftină și raporturi preț-calitate competitive prin combinarea muncii calificate și resurselor umane pentru cercetare și dezvoltare;

A permis firmelor capitalizarea bunurilor tangibile și intangibile prin intermediul sistemelor corporatiste în scopul maximizării eficienței randamentului total al sistemelor CTN-urilor;

A creat piețe mai mari, dându-le firmelor mai multe oportunități de extindere, dar a condus, de asemenea, la creșterea presiunilor competitive globale și regionale asupra firmelor, forțându-le să caute permanent căi de menținere a competitivității;

A schimbat importanța relativă a diferiților factori care determină localizarea ISD-urilor. Cel mai important, barierele tarifare și netarifare au fost reduse considerabil, și, astfel, unul dintre cei mai importanți determinanți tradiționali ai ISD-urilor – mărimea piețelor naționale – a scăzut în importanță. În același timp, diferențele de costuri între locații, calitatea infrastructurii, ușurința de a face afaceri și existența calificărilor au devenit mult mai importante.

Potențialul dinamic al acestei situații rezidă în interacțiunea acestor factori care se alimentează unul pe celălalt: permite liberalizarea și face posibil progresul în tehnologie, competiția între firme conduce mai multe firme la exploatarea noului mediu in cea mai bună manieră pentru a menține sau crește competitivitatea. Oportunitățile care apar când cadrul operativ devine global trebuie să fie măsurate – ca nu cumva să riște pierderea competiției. Pentru multe firme, aceasta înseamnă că obiectivele tradiționale ale ISD-uilor – să caute piețe naționale pentru bunuri și servicii manufacturate sau să caute un flux regulat al resurselor specifice de localizat la prețul corect – devine mai ușor, sau de ISD-uri nu mai este nevoie la fel de mult ca înainte pentru a atinge piețele naționale care au fost protejate de bariere comerciale.

Cu toate acestea, în unele industrii, firmele indiferent de mărimea țării în care sunt localizate, nu au de ales dacă să ia parte la regionalizarea sau globalizarea activităților sale pentru a rămâne competitive. Dar au mai multe alegeri decât înainte cu privire la care modalitate o pot folosi pentru acest scop, și trebuie să le aibă în vedere în mod conștient.

Din ce în ce mai mult, astfel de alegeri nu sunt numai pentru a obține sau mări accesul la piețe sau resurse, dar și să combine piețe și resurse prin intermediul producției și comerțului, cu scopul de a crea noi surse de competitivitate și consolidarea celor existente. În aceste eforturi, CTN-urile au avantaje intrinseci asupra altor firme. Portofoliul lor de investiții locaționale crește în importanță, firmele care nu dețin acest portofoliu vor trebui să îl realizeze. Firmele care au deja o colecție dispersată de filiale străine de sine stătătoare au o oportunitate să le rotească în contextul strategiilor complexe de integrare, în sistemele de producție internațională integrată care transformă intrările globale în rezultate pentru piețele globale. Presiunile competitive le împing să facă astfel încât să câștige economii din diversificarea globală și integrarea producției.

Căutarea eficienței ISD – ISD care caută să optimizeze câștigurile din integrarea geografică dispersând activitățile manufacturiere și de servicii în interiorul sistemelor corporatiste – este marca acelor strategii ale CTN-urilor care răspund direct noului mediu. Specializarea asociată cu căutarea eficienței ISD-urilor poate fi bazată pe produse specifice, procese sau funcții.

Noul mediu și implicațiile lor sunt relevante nu numai pentru firmele mari din țările dezvoltate, dar și pentru firmele din țările în curs de dezvoltare și pentru întreprinderile mici și mijlocii. Unele presiuni nu sunt noi, și s-au manifestat mai demult în strategii simple de integrare care au implicat o specializare și integrare limitată între firmele mamă și filialele străine individuale. Ceea ce este nou, este forma mult mai complexă pe care o iau strategiile orientate spre eficiență, gradul în care activitățile cu valoare adăugată sunt fragmentate și dispersate și scala de creștere pe care se produc.

3.2.2 Studii teoretice și empirice privind relația dintre ISD-uri și comerț

A. Studii teoretice

În perioada de dezvoltare a teoriilor asupra ISD-urilor și a celor despre comerțul internațional, a existat un dezacord între acestea în mod tradițional. Teoria comerțului încearcă să explice de ce țările fac comerț între ele iar teoria ISD-urilor încearcă să demonstreze din ce motive firmele produc în străinătate și investesc în anumite țări.În abordarea neoclasică a teoriei comerțului, lucrarea lui Mundell (1957) a fost prima care s-a concentrat asupra relației dintre mișcările de capital și comerțul cu mărfuri. În schema HOS, ținând cont de ipoteza unei concurențe perfecte și economii de scară constante, Mundell a demonstrat că o protecție prin tarife ar genera o substituire perfectă între mișcările de capital și comerțul cu mărfuri.

Mai mult decât atât, problema complementarității/substiturii a fost ridicată din nou odată cu noua teorie internațională dezvoltată la sfarșitul anilor ’70 și s-a confruntat cu concurența imperfectă și cu economii de scară în creștere.

Pentru început, Vernon (1966) a dezvoltat faimosul model al ciclului de produție, în care consideră că ISD-urile în producția și vânzarea filialelor pe piețele străine înlocuie comerțul pe aceeași piață. Mai mult, “teoria eclectică“ sau OLI – paradigma – proprietate, localizare și internaționalizare dezvoltată de Dunning (1981) relevă că ISD-urile și comerțul sunt strategii alternative ale firmelor transnaționale. În general, această analiză microeconomică a opțiunii firmelor de a se internaționaliza prevestește această relație de înlocuire dintre ISD-uri și comerț. Unele lucrări teoretice mai timpurii au prevestit ori o relație de substituire sau o relație complementară între ISD-uri și comerț. Aceste modele au la bază concurența imperfectă, economii de scară, diferențele tehnologiilor de producție etc. Unele s-au concentrate în principal pe ISD-uri verticale sau orizontale. În primul caz, firmele își separă din punct de vedere geografic stadiile diferite ale lanțului de valoare adăugată. În al doilea caz, firmele copiază întregul proces de producție în mai multe țări cu excepția activităților sediului central.

Modelul lui Helpman (1984) și cel al lui Helpman și Krugman (1985) integrează ISD-urile verticale în teoria comerțului internațional. Ei arată că ISD-urile generează fluxuri de comerț complementare cu produse finite de la filalele străine la companiile mamă sau către țara gazdă și transferuri intra-firmă ale serviciilor intangibile ale sediilor centrale de la companiile mamă la filialele străine.

Pe de altă parte, în modelele bazate pe ISD-uri orizontale, precum cel al lui Markusen (1983), Brainard (1993), Horstmann și Markusen (1992), Markusen și Venables (1995), și Markusen (1995), investițiile străine directe sunt modalități alternative. Opțiunile firmelor transnaționale depind de interacțiunea dintre următoarele elemente:

Avantaje specifice ale firmei (activități de cercetare și dezvoltare, abilități manageriale etc.);

economii de scară la nivel de firmă;

costuri de transport, costuri aferente distanței geografice și culturale.

În aceste modele, modalitatea de substituire între ISD-uri și comerț prevalează asupra complementarității.

Conform modelelor lui Brainard (1993) și Horstmann și Markusen (1992), când țările sunt identice în tehnologie, preferințe și înzestrare cu factori, cu cât este mai mare valoarea economiilor de scară la nivel de firmă și tarifele și costurile de transport comparative cu economiile de scară la nivel de firmă, cu atât mai probabilă este prezența ISD-urilor orizontale. Aceste modele bazate pe contrapartida dintre apropiere și concentrare revendică o relație de substituire între ISD-urile orizontale și comerț.

Markusen și Venables (1995) au elaborat mai departe teoria de a introduce asimetrii între țări în funcție de mărimea pieței, înzestrarea cu factori și tehnologii. Asimetriile țărilor fac posbilă această teorie pentru firmele naționale și transnaționale și, prin urmare, ISD-urile și comerțul pot să coexiste. Totuși, întrucât țările devin mult mai asemănătoare ca mărime a pieței, înzestrarea cu factori, și eficiența tehnică, ISD-urile vor crește și activitatea economică internațională va fi din ce în ce mai mult dominată de către CTN-uri, care deplasează comerțul, astfel încât costurile de transport să nu fie foarte mici.

Contribuțiile din cadrul literaturii teoretice arată ambiguitatea relației dintre ISD-uri și comerț. Concluziile modelelor sunt împărțite între substituire și complementaritate.

B. Studii empirice

Studiile empirice, interesate în problema relației dintre ISD-uri și comerț, pot fi clasificate în două categorii: studii microeconomice și studii macroeconomice.

La nivel macroeconomic, studiile folosesc serii de date macroeconomice despre ISD-uri și comerț. În acest context, modelul lui Eaton și Tamura (1994) analizează fluxurile bilaterale americane și japoneze, de ISD-uri și comerț cu un număr mare de parteneri, pentru perioada 1985-1990 și folosește un model gravitațional cu înzestrări de factori. Autorii argumentează că, atât corelația dintre investițiile prin fluxuri externe și exporturi cât și corelația dintre investițiile prin fluxuri interne și importuri sunt pozitive: ISD-urile par să îmbunătățească comerțul. Ei concluzionează că ISD-urile influențează comerțul și invers (relație complementară).

Totuși, Eaton și Tamura nu iau în considerare aspectul sectorial al ISD-urilor și comerțului, fapt ce reprezintă o limitare a modelului lor. Fontagné și Pajot (1997) au încercat să remedieze aceste limitări și au propus o abordare empirică bilaterală și sectorială a relației dintre ISD-uri și comerț. Estimările lor au fost bazate pe date de niveluri diferite și coerente necumulate pentru Franța. Italia, Japonia, SUA, Suedia, Olanda și UE(12), pentru perioada 1984-1994. Mai întâi, pentru o listă de 19 industrii franceze, autorii au descoperit că fluxurile de ISD-uri și comerțul străin francez sunt complementare. ISD-urile externe sunt asociate cu exporturi și importuri suplimentare (surplus comercial). Invers, ISD-urile interne sunt asociate cu deficit comercial pentru țara gazdă. La nivel macroeconomic, autorii au concluzionat că o mare parte a complementarității între comerț și ISD-uri poate fi justificată de spillovers-ul dintre industrii.

Alte studii, precum raportul CEPII (1998) și Fontagné și alții (1998) confirmă complementaritatea dintre comerț și ISD-uri. Pentru membrii UE, Fontagné (1998) remarcă că relația de complementaritate este mult mai pronunțată în comerțul intra-industrii decât în cele inter-industrii.

La nivel microeconomic, studiile utilizează date individuale ori cumulate ale activităților transnaționale. Studiile lui Lipsey și Weiss (1981 și 1984) sunt renumite în acest domeniu. În lucrarea lor (1984) referitor la cazul american, Lipsey și Weiss folosesc date necumulate după industrie, localizarea investițiilor și destinația exporturilor și ei fac o distincție între produsele finite și produsele intermediare. Autorii confirmă că producția străină a firmelor americane nu este un înlocuitor pentru exporturile țării gazdă. De asemenea, în acest studiu, ipoteza complementarității este validată.

3.2.2.1 Studiu de caz UNCTAD 1996 : relația dintre ISD-uri și comerț

Comerțul intra-firmă

Comerțul intra-firmă dincolo de granițe este o trăsătură esențială a tuturor producțiilor internaționale prin intermediul ISD-urilor și a luat proporții considerabile legat de comerțul țărilor: cota exporturilor intra-firmă ale firmelor mamă stabilite în țară și a filialelor firmelor străine localizate în țară din totalul exporturilor țării se situează de la 38% în cazul Suediei la 24% în cazul Japoniei. Cota corespondentă a importurilor intra-firmă în totalul importurilor țării se situează de la 14% în cazul Japoniei la 43% în cazul SUA. Extinderea geografică a unei firme prin intermediul ISD-urilor implică – chiar în filiale de sine stătătoare – fluxuri de bunuri și servicii de la unul sau mai mulți membri ai sistemului corporației către ceilalți. Cu toate acestea, volumul fluxurilor intra-firmă tinde să crească, iar direcția și natura fluxurilor intra-firmă precum și răspândirea lor geografică să se schimbe odată cu complexitatea integrării corporației. Într-adevăr, astfel de fluxuri sunt indicatori ai gradului de integrare al producției și dispersiei geografice în interiorul CTN-urilor. Multe fluxuri nu sunt măsurate și raportate, în special atât timp cât asigurarea serviciilor este concentrată în interiorul CTN-urilor.

În cadrul structurilor tradiționale de producție, CTN-urile urmărind strategii interne multiple și generând legături între comerț și ISD-uri, vânzările intra-firmă tind să fie limitate, comprimând principalele fluxuri de echipament și servicii de la firmele mamă către filialele lor. În strategiile simple de integrare, direcția comerțului intra-firmă este afectată de poziționarea filialelor străine în lanțul de valoare al sistemului de producție internațională al CTN-urilor. Dacă filialele străine sunt localizate în aval, comerțul intra-firmă constă în principal din exporturile firmei mamă către filiale; dacă sunt furnizori în amonte, ei generează importuri intra-firmă pentru companiile mamă. Odată cu importanta creștere a căutării eficienței ISD-urilor de către firme urmărind strategii complexe regionale sau globale, o multitudine de legături se dezvoltă, și comerțul intra-firmă devine mai important pentru CTN-uri, datorită specializării în creștere și a dispersării geografice a activităților. Vânzările intra-firmă, în plus, nu mai sunt limitate în principal la fluxurile dintre firmele mamă și filialele lor în una sau ambele direcții; fluxurile inter-filiale (exporturile între filiale) în interiorul CTN-urilor presupun o importanță mai mare.

Datele despre comerțul firmelor mamă din SUA și ale filialelor lor în străinătate ilustrează importanța mare și în creștere a comerțului intra-firmă pentru CTN-uri. În perioada 1983-1993, cota exporturilor intra-firmă în totalul exporturilor din SUA s-a ridicat de la 34% la 44%; și cota importurilor intra-firmă în totalul importurilor a crescut de la 38% la aproape 50%. În același timp, cota exporturilor intra-firmă în total exporturi, și cota importurilor intra-firmă în totalul importurilor al firmelor mamă din SUA și al filialelor străine din SUA a crescut de la 55% la 64%, respectiv de la 83% la 86%. (tabelul nr. 10)

Numai în industria prelucrătoare, datele sunt considerabil mai mari (și pentru unele industrii, ating ¾ din total), și sunt de asemenea în creștere. Pentru filialele străine, cota comerțului intra-firmă în totalul comerțului a atins în 1993 80-90% în unele industrii manufacturiere. Datele pentru CTN-urile stabilite în Japonia (MITI, 1996) și Suedia, ca și pentru companiile mamă și filialele ce operează în Franța, confirmă importanța comerțului intra-firmă în multe industrii prelucrătoare, în special în acelea caracterizate de intensitate mare a cercetării și dezvoltării și nivelul economiilor de scară ale firmelor.

Tabelul nr. 10 Cotele comerțului intra-firmă în comerțul internațional al companiilor mamă din SUA și al filialelor străine, după industrie, 1983 și 1993 (%)

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerț SUA, 1986a și 1995a.

Date referitoare la filiale străine în majoritate nebancare, deținute de firme mamă nebancare din USA.

Cotele exporturilor filialelor străine către companiile mamă și alte filiale ale companiilor în totalul exporturilor filialelor.

Cotele importurilor filialelor străine ale companiile mamă în totalul importurilor din SUA. (datele asupra importurilor filialelor străine de la alte filiale, și asupra importurilor din alte țări nu sunt disponibile).

Când vine vorba de modele de comerț intra-firmă, datele arată, într-adevăr, că diviziunea muncii intra-firmă în cadrul sistemelor CTN-urilor din SUA (firme mamă și filiale străine) a devenit mult mai complexă: exporturile între filiale în cadrul aceluiași sistem corporatist au crescut în importanță în cadrul comerțului intra-firmă de la 30% în 1977 la 44% în 1993. (tabelul nr.11) Comerțul cu alte filiale străine a fost avantajos în special pentru filialele țărilor dezvoltate ( unde număra aproape jumătate din totalurile exporturilor intra-firmă în 1993), reflectând o integrare mai mare în cadrul componentelor sistemelor CTN-urilor localizate în acele țări (și în special acelea din Europa). Cu toate acestea, este de asemenea, de reținut pentru filialele țărilor în curs de dezvoltare, cu unele variații geografice.

Dacă exporturile firmelor mamă către fililalele străine sunt excluse și se ține cont numai de exporturile intra-firmă ale filialelor străine, schimbarea în legătură cu comerțul sporit între filialele străine în interiorul sistemelor CTN-urilor din SUA este și mai impresionantă: în întreaga lume, cota exporturilor acestor filiale către alte filiale străine în totalul exporturilor intra-firmă ale acestor filiale a crescut de la 37% în 1977 la 60% în 1993. Între 1983-1993, a crescut mai repede pentru filialele din țările în curs de dezvoltare – în special cele localizate în Asia – decât pentru filialele stabilite în țările dezvoltate.

Tabelul nr. 11 Valoarea și importanța relativă a exporturilor filialelor străine din SUA către alte filiale străine ale CTN-urilor din SUA, după regiune și țară, 1977, 1983 și 1993a

( Miliarde de dolari și procente)

Sursa : adaptare UNCTAD, date de la Departamentul de Comerț SUA, 1981, 1986a și 1995a.

Date referitoare la exporturile filialelor străine nebancare majoritar deținute de firmele mamă din SUA.

Exporturile totale intra-firmă inclusiv firme mamă către filiale, filiale către firme mamă și exporturile între filiale.

Datele pentru Africa, Orientul Mijlociu și Israel sunt estimative.

Creșterea comercializării de servicii

Se așteaptă ca noul mediu să aducă schimbări fundamentale în modul în care producția internațională este organizată în sectorul serviciilor. Deocamdată, filialele străine din acest sector au fost pe larg clone independente ale corporațiilor mamă. Totuși, dacă datele din SUA pot fi generalizate, înclinațiile exporturilor de servicii ale filialelor străine sunt relativ mari. Conform tabelului nr. 12, partea scăzută a comerțului intra-firmă sugerează că diviziunea muncii intra-firmă în acest sector este încă destul de nedezvoltată.

O implicație a creșterii comercializării serviciilor intensive de informații este aceea că poate reduce nevoia pentru ISD-uri de furniza aceste servicii către piețe străine. Opțiunile comerciale sunt create pentru firmele, care în trecut, nu puteau servi piețe străine, sau trebuiau să le servească prin intermediul filialelor străine sau prin mișcarea temporară a muncii. Cu alte cuvinte, comercializarea învinge internaționalizarea trunchiată a firmelor și furnizarea serviciilor în străinătate, afectând serviciile mai mult decât produsele manufacturate în opțiunea lor de a intra pe piețe străine.

În afară de asta, tehnologiile de informații încep să schimbe modul în care serviciile CTN-urilor pot să îndeplinească operațiunile lor: ele pot din ce în ce mai mult să divizeze procesele de producție în părți și să aloce unele operațiuni către filiale străine în concordanță cu factori de cost și alte considerente. Rezultatul este că filialele străine nu mai au nevoie să fie de sine stătătoare și versiuni în miniatură ale firmelor mamă. Mai degrabă, ele pot să îndeplinească sarcinile specializate din cadrul diviziunii globale a muncii intra-firmă, și comercializează rezultatele prin rețele de comunicații internaționale. O consecință este să extindă sistemele de producție internațională integrată ale CTN-urilor într-o producție internațională de servicii.

Un exemplu al acestei dezvoltări este exportul serviciilor de date din țările în curs de dezvoltare. Astfel de exporturi apar din decizii ale firmelor de a transfera părți ale proceselor de producție, servicii de muncă intensivă către filiale străine care pot produce servicii mai ieftine. Pentru CTN-urile din SUA, astfel de exporturi au fost inițiate cu ani în urmă, dar au fost extinse foarte mult în anii 80. În timp ce, inițial numai serviciile simple cereau muncă de calificare scăzută sau medie, în prezent se cer operațiuni cu calificare înaltă precum software și sisteme de calculatoare, programare, inginerie, design și analiza sistemelor.(tabelul nr.12)

Tabelul nr. 12 Înclinațiile la export și import ale filialelor străine majoritar deținute de SUA, în sectorul serviciilor, 1982, 1989 și 1993 (%)

Sursa : adaptare UNCTAD, date de la Departamentul de Comerț SUA, ani diferiți.

Exporturile de bunuri și servicii ca procent din total vânzări (locale+exporturi).

Bazate pe total importuri (bunuri și servicii) numai din SUA.

= Export – înclinația importului.

Exclusiv transportul și comunicațiile.

Pe baza exporturilor numai din SUA.

Include peste 25 industrii ale serviciilor, de la hoteluri, la sănătate și servicii legale, la certificare și servicii de testare.

Agricultură și minerit.

Legătura ISD-comerț evidențiată pe regiuni

Noul mediu pentru tranzacții internaționale și impactul său asupra inter-relațiilor dintre ISD-uri și comerț poate fi observat cel mai bine, în regiunile în cadrul cărora, cadrul principal pentru comerț și ISD-uri a fost în mod considerabil liberalizat, care au un efectiv substanțial de filiale străine în economiile lor; și în care statele sunt toate într-o poziție similară de a utiliza progresul în comunicații și tehnologiile de transport.

Uniunea Europeană este o astfel de regiune, și răspunsul CTN-urilor la integrarea europeană, și schimbările în modelele lor de ISD-uri și comerț sunt, de aceea, instructive. La fel sunt experiențele țărilor în curs de dezvoltare din Asia și America Latină, amândouă regiunile au efectiv mare de filale străine și au avut acces comparabil la tehnologii de transport și comunicații, dar diferit în gradul de liberalizare implementat până recent.

Europa

Poate că cel mai bun exemplu al trecerii de la o relație simplă între ISD-comerț la una complexă, de fapt un laborator din acest punct de vedere, este integrarea economică europeană. Înainte de 1 Ianuarie 1958, când s-a format Piața Comună Europeană, Europa era divizată în segmente de piață, fiecare protejată de tarife substanțiale și bariere netarifare. Din acest motiv, la fel ca scăderea dolarului din acea perioadă (care a limitat importurile), firmele străine, inclusiv firmele din SUA nu au avut de ales decât să se angajeze în ISD-uri în fiecare din aceste segemente de piață dacă doreau să vândă consumatorilor europeni.

Întrucât, întâi tarifele, și apoi barierele netarifare au fost scăzute în cadrul Europei, firmele din SUA au descoperit că o piață mare, dinamică a apărut și că își puteau organiza investițiile noi și restructurarea celor existente în Comunitatea Europeană într-un astfel de mod pentru a beneficia de avantajul economiilor de scară și specializarea în cadrul structurii unei strategii regionale de producție și marketing. Aceasta a condus la o mare creștere a ISD-urilor din SUA în Europa, crescând specializarea fabricilor din Europa prin produsele multiple ale CTN-urilor din SUA, și au crescut exporturile intra-europene, care au fost adesea exporturi intra-firmă. Aceasta poate fi indirect observată în schimbarea distribuției vânzărilor filialelor către piețe locale (naționale) în Europa, către SUA, și piețe terțe ( inclusiv piețe ale altor țări membre ale Comunității Europene). Astfel, în timp ce, în 1957, 85% din vânzările filialelor au fost direcționate către consumatori pe piețele locale naționale, 1% au mers în SUA și 14% către alte piețe în principal în Europa (Dunning, 1996), partea altor piețe a crescut în timp ca să ajungă la 31% în 1993. (tabelul nr.13)

Tabelul nr. 13 Distribuția vânzărilor filialelor CTN-urilor din SUA localizate în Europa între piața locală, SUA și alte piețe străine, 1966-1993 (Miliarde de dolari și procente)

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerț SUA, ani diverși

În 1966 și 1977, jumătate din exporturile către aceste alte piețe (în principal europene) au fost către alte filiale, o cotă care a crescut la 59% în 1993. (tabelul nr.13) Acest proces de raționalizare a producției de către CTN-urile americane a influențat în special filialele din industria prelucrătoare: ele au devenit în mod constant mai puțin orientate către piețe locale și mai mult către piețele altor țări. Astfel, progresul în liberalizarea tranzacțiilor internaționale în cadrul Europei a permis CTN-urilor din SUA să integreze mai bine producția lor europeană care a fost apoi reflectată în comerțul intra-firmă în creștere.

În același timp, creșterea ISD-urilor și reorganizarea lor în Europa nu a fost diminuată de creșterea exporturilor firmelor mamă din SUA către filialele din Europa de la începutul anilor 80 (tabelul nr. 14). Cu puține excepții – de remarcat în industriile producătoare de bunuri care sunt mai puțin dependente de produse sau inovația proceselor (industria alimentară, băuturi și tutun) și anumite servicii – modelul deține bunurile la nivelul industriei.

Tabelul nr. 14 Schimbările în vânzările filialelor SUA în Europa, exporturile firmelor mamă din SUA către filialele din Europa, și exporturile intra-europene ale filialelor din SUA

1982-1993 (%)

Sursa: adaptare după Dunning, 1996, tabelul 9, pe baza datelor Departamentului de Comerț SUA, 1985 și 1995a.

Datele pentru exporturile intra Uniunea Europeană ale filialelor din SUA sunt exporturile acestor fililale către țări terțe. Totuși datele despre exporturile în Europa nu sunt prezentate separat, sunt estimate pe baza altor date valabile care per total reprezintă între 80-90% din toate exporturile filalelor, altele decât cele către SUA.

Exclusiv sectorul bancar

Toate serviciile

Țările în curs de dezvoltare din Asia și America Latină

Impactul unui comerț liberalizat și a mediului investițional asupra relației comerț-ISD în țările în curs de dezvoltare se regăsește în înclinațiile exporturilor către filiale străine în Asia și America Latină întrucât ea reflectă strategiile CTN-urilor de a exploata avantajele comparative ale țărilor gazdă cu deschidere către piețele internaționale sau regionale.

Multe din ISD-urile SUA în producția industrială din țările dezvoltate imediat după Al doilea Război Mondial au fost inițiate prin căutarea de piețe de către CTN-urile care s-au bazat pe filiale de sine stătătoare, stabilite ca răspuns la barierele comerciale. În număr copleșitor, au fost inițiate pentru a servi piețele țărilor gazdă : în 1957, numai 16% din vânzările lor au fost exporturi. De asemenea, sunt contraste între țările în curs de dezvoltare: filialele CTN-urilor din SUA în Asia au exportat peste 20% din producție, aproape la fel ca cele din Europa, în timp ce filialele din America Latină au exportat numai 4%.

În următorii 20 de ani, orientarea exportului filialelor manufacturiere a crescut substanțial în aproape fiecare regiune și industrie (tabelul nr. 15). Filialele în țările dezvoltate au exportat aproximativ 1/3 din producția anului 1977, aproape dublu decât în 1957. Valorile pentru filialele în țările în curs de dezvoltare au fost de 18%, de trei ori mai mult decât în 1957. Exporturile au crescut mult mai rapid raportat la vânzările totale în America Latină decât în filialele europene, și totuși mai repede în filialele asiatice. În 1977, filialele asiatice exportau mai mult de jumătate din producția lor, în frunte cu cele din Hong Kong, Singapore, Coreea, Taiwan (China), care ca grup a exportat 80% din producție. În aceste țări, exportul a devenit concentrarea maximă a filialelor manufacturiere din SUA.

Tabelul nr. 15 Înclinația exporturilor filialelor străine, în majoritate deținute de SUA, în industria prelucrătoare, 1966-1993a (%)

Sursa: adaptare UNCTAD, pe baza Departamentului de Comerț SUA, ani diverși

Exporturi ( vânzări totale – vânzări locale sau vânzări în SUA + vânzări către alte țări) ca procent din vânzările totale.

Economii dezvoltate și în curs de dezvoltare

Exporturi ale filialelor din industria prelucrătoare în Africa și Coreea în 1982, Africa și Orientul Mijlociu în 1986 și Israel și Noua Zeelandă în 1989 și 1993, datele incluse sunt estimative.

Din 1977, trendul a fost către creșteri viitoare ale înclinației exporturilor, dar cu variații regionale. Filialele în țările dezvoltate au continuat să devină mult mai orientate spre export, chiar dacă mai încet decât înainte. Ele au început să recupereze. Filialele CTN-urilor din SUA în America Latină au realizat creșterea înclinației la exporturi rapid după 1982, cu aproape 40% s-a ridicat în Brazilia și o creștere mult mai mare în Mexic între 1982 și 1986. În Asia, unele țări care nu au fost parte a avântului mai timpuriu al exportului, au început să se îndrepte spre exporturi mai mari, cu filialele CTN-urilor din SUA în Filipine și Tailanda apropiindu-se de ratele exporturilor celor patru noi economii industrializate și Malaiezia (tabelul nr. 15). În contrast, filialele în cele patru noi economii industrializate în Asia și au schimbat centrul spre piețele locale în grade diferite, pornind de la un mic schimb în Singapore (cea mai mică țară din cele patru), spre un declin larg al înclinației exporturilor (de la 68% la 28%) în Coreea (cea mai mare țară din cele patru). Declinul în înclinația exporturilor nu a reflectat un declin sau chiar o creștere mai lentă în exporturile filialelor din aceste țări sau, din acest punct de vedere, o descreștere substanțială în cota lor în exporturile țărilor gazdă (tabelul nr. 16) Ele au crescut totuși mai repede decât cele ale filialelor în țările dezvoltate. Cu toate acestea, în afară de filialele din Singapore, nu era nici un lider în creșterea exportului. În acești ani, filialele din Malaiezia și Tailanda, au început de la exporturi relativ mici, și filialele din Mexic s-a alăturat celor din Singapore în topul creșterilor stabile ale exporturilor.

Tabelul nr. 16 Cotele filialelor străine deținute în majoritate de SUA, în exporturile din industria prelucrătoare din economiile gazdă, 1966-1993 (%)

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerț al SUA, ani diverși; și UNCTAD, Ghidul statisticilor comerțului și dezvoltării, ani diferiți.

a. Exporturile filialelor din industria prelucrătoare în Africa și Coreea în 1982, Africa și Orientul Mijlociu în 1986 și Israel și Noua Zeelandă în 1989 și 1993, datele incluse sunt estimative.

Înclinațiile exporturilor filalelor din SUA în Asia au fost în ridicate în special în industriile selectate, notabile în indutria electronică (tabelul nr.17), în care CTN-urile din SUA și-au stabilit filiale în Asia ca parte a rețelelor integrate de producție și comerț.

Tabelul nr. 17 Vânzările și exporturile filialelora din SUA în Asia în industria electronică: date selectate 1977, 1983 și 1993 (Milioane de dolari și %)

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerț al SUA, ani diferiți;

date referitoare la filiale nebancare, majoritatea deținute de CTN-uri din SUA.

Date pentru Tailanda în 1977, India și Indonezia în 1983 și Australia în 1993, care sunt estimative.

Inițial, acestea au intenționat să profite de costurile scăzute ale forței de muncă în țările selectate și ulterior, de alte condiții care au făcut profitabil să localizeze operațiuni în mai multe țări din regiune. Ca rezultat al activităților intensive de export ale CTN-urilor din SUA (ca și al firmelor străine), unele economii asiatice au fost integrate în diviziunea internațională a muncii în îndustria electronică, și unele au schimbat specializarea în producția pentru piețele internaționale. Mai mult, activitatea acestor filiale începe să dea naștere la rețele de furnizori indigeni legați indirect (prin intermediul filialelor) sau direct (prin intermediul aranjamentelor contractuale) la piețe străine ca exportatori de produse electronice.

Diferențele din politicile țărilor gazdă explică diferențele în înclinațiile exporturilor între filialele străine. În anii ’60 și ’70, țările gazdă din America Latină, în lumina constrângerilor balanței de plăți și obiectivelor industrializării interne și-au protejat piețele prin intermediul barierelor comerciale ridicate. Investițiile străine directe în sectorul manufacturier au fost de tipul căutării piețelor, și CTN-urile s-au bazat pe filialele de sine stătătoare. În aceste circumstanțe, secvența liniară de la comerț la ISD-uri a fost forțată întrucât barierele comerciale ridicate au oprit creșterea exporturilor manufacturiere, în timp ce tarifele protecționiste plus lipsa concurenței interne au permis CTN-urilor să conducă operațiuni sub optim, dar profitabile și fără nici un risc major. Prin contrast, în mai multe regimuri de comerț liberale, precum acelea din Hong Kong și Singapore, și într-o oarecare măsură, alte economii asiatice, ISD-urile industriale au devenit rapid orientate spre export. În țările liberalizate diu America Latină, înclinațiile exporturilor au crescut destul de mult, beneficiind de acces la sistemele corporatiste ale companiilor mamă. Acesta a fost cazul particular al al Mexicului după 1982, când filialele s-au schimbat de la local spre piețe de export pentru a face față crizei datoriilor.

Fără îndoială, și alți factori în afară de politicile înrudite cu aceștia lucrează. În special, fabricile din țările cu piețe mici tind să exporte mai mult decât acelea din țările mari pentru a atinge o minimă scală a eficienței. Dar dacă aceasta a fost singura explicație, ar fi greu de explicat de ce firmele străine – care au de ales unde să se se localizeze – ar alege să producă în țările mici. Trebuie să fie avantaje substanțiale care să compenseze micimea piețelor, și aceste avantaje trebuie să fie în acord cu strategiile de schimbare ale CTN-urilor, în direcția exploatării avantajelor producției globale pentru piețele globale și regionale.

***

Capacitatea și libertatea firmelor de a-și exercita alegerile cu pentru locațiile de producție și astfel, investițiile și comerțul pe care le-au inițiat, au crescut semnificativ în ultimii ani. Parțial ca rezultat, ISD-urile și comerțul au devenit mult mai interconectate în cadrul orientării eficienței, strategiile de producție internațională integrată au fost urmărite de CTN-uri. Pentru țările și regiunile în care astfel de producție este localizată, aceasta înseamnă că ISD-urile și comerțul se sprijină reciproc într-o mai mare măsură decât înainte. Datorită extinderii specializării în cadrul sistemelor CTN-urilor, scopul pentru specializarea productivă și funcțională între țări este în creștere, și sunt mai multe oportunități pentru comerț în concordanță cu avantajul comparativ. În același timp, aceste inter-relații noi duc la mărirea scopului pentru îmbunătățirea avantajului comparativ al statelor, în special al țărilor în curs de dezvoltare, deoarece capacitatea de producție poate fi localizată din ce în ce mai mult oricând capabilitățile necesare sunt găsite. Cu toate acestea, aceste oportunități sunt deschise, în special, țărilor în care părțile rețelelor CTN-urilor, interconectate între comerț și ISD, sunt localizate. Astfel, importanța imediată a celor noi, legăturile mai apropiate dintre ISD-uri și comerț pentru dezvoltare depind parțial de măsura în care țările în curs de dezvoltare participă de fapt în structurile organizaționale ale CTN-urilor.

Din perspectiva politicii naționale, emergența acestor legături mult mai complexe între ISD-uri și comerț, alături de relațiile mai simple, tradiționale, atrag atenția asupra importanței politicii naționale de coordonare între ISD-uri și politicile comerciale. Trendul puternic din ultimii ani către liberalizarea comerțului și ISD-urilor reflectă o recunoaștere a faptului că sunt ineficiențe care au apărut din restricțiile comerciale induse de ISD-uri și restricțiile de ISD-uri induse de comerț. Cu toate acestea, este dificil, să influențezi pe una dintre ele fără să o influențezi pe cealaltă. Schimbarea mediului într-unul în care alegerile firmelor privind comerțul și ISD-urile sunt mult extinse, și în care decizia în favoarea uneia poate avea implicații imediate pentru cealaltă devine mult mai important ca politicile liberalizate pentru ISD-uri și comerț să fie angrenate strâns între ele.

Comerțul conduce la ISD-uri sau ISD-urile conduc la comerț ? ISD-urile substituie comerțul sau comerțul ISD-urile ? Se completează acestea reciproc? Ce înseamnă creșterea ISD-urile pentru comerț – și, cel mai important, care sunt implicațiile pentru economiile implicate?

Aceste întrebări din ce în ce mai mult trebuie să fie reformulate, întrucât dezbaterea devine tot mai intensă: cum accesează firmele resurse – oriunde ele sunt localizate în lume – în interesul organizării producției cât este posibil de eficientă pentru piețele naționale, regionale și globale în care ei vor să acționeze. Cu alte cuvinte, subiectul devine: unde își vor localiza firmele activitățile lor cu valoare adăugată și de ce? În aceste circumstanțe, decizia unde să se localizeze, este o decizie unde să investească și de unde să facă comerț. Și devine o decizie ISD, dacă o locație străină este găsită. Astfel, odată ce o decizie locațională a fost luată, investiția și fluxurile de comerț sunt determinate simultan.

Având în vedere că baza de date utilizată pentru prezentarea relației ISD – comerț nu este de strictă actualitate, și pentru a întări relația dintre ISD-uri și comerț, prezentăm în paragraful următor, rezultatele unui studiu recent (2005) cu privire la relația dintre ISD-uri și comerț ca urmare a liberalizării APEC (Forumul de Cooperare Asia-Pacific).

3.2.2.2 Studiu de caz World Bank 2005: relația dintre ISD-uri și comerț

Demonstrația empirică asupra S.U.A.-Japonia și țările APEC (Forumul de Cooperare Asia-Pacific) sugerează că ISD-urile și comerțul manifestă o relație de complementaritate. Pentru a examina interacțiunile dintre ISD-uri și comerț s-a luat în considerare scenariul liberalizării comerțului și investițiilor APEC utilizându-se un model de echilibru general, care încorporează ISD-urile, aplicat celor 6 regiuni. Rezultatele preliminare sugerează că liberalizarea ISD-urilor ar aduce beneficii mai mari pentru cele mai multe economii APEC, decât liberalizarea comerțului. În sectorul industriei prelucrătoare, s-a descoperit că ISD-urile și comerțul sunt complementare în regiunile APEC. Această evidență empirică sugerează că fluxurile bilaterale de comerț și ISD-uri sunt complementare în multe sectoare ale industriei prelucrătoare. (Kawai și Urata, 1998; Lee și Roland-Holst, 1998). Petri (1997) descoperă că nu numai stocurile de ISD-uri externe și interne sunt reduse când liberalizarea investițiilor este exclusă de la liberalizarea APEC dar și fluxurile comerciale, de asemenea, tind să scadă, în special pentru China și țările ASEAN-4, comparativ cu liberalizarea totală. Acest rezultat sugerează că după toate probabilitățile, ISD-urile și comerțul sunt complementare la nivelul întregii economii în țările APEC.

Pentru a examina interacțiunile dintre compensările comerțului și ISD-uri, au fost efectuate unele simulări pe calculator ale liberalizării investițiilor și comerțului APEC, utilizând modelul de echilibru general pentru cele 6 regiuni, calculabil pe 3 sectoare.

Trebuie menționate trei avertismente înainte de a examina rezultatele experimentelor liberalizării comerțului și ISD-urilor APEC:

au fost utilizate aceleași tarife protecționiste asupra ISD-urilor, precum cele utilizate de Petri (1997). Din momentul în care au suspectat că aceste estimări nu sunt foarte precise, efectuarea experimentelor utilizându-se alte estimări (Francois, 1999; Hanslow, 2000) a fost de dorit.

Acordul liderilor APEC la sumitul din 1994, de a înlătura barierele comerciale și investiționale până în 2010 pentru țările dezvoltate și 2020 pentru țările membre în curs de dezvoltare, nu a fost obligatoriu. În ultimii ani, impulsul pentru liberalizarea totală a APEC a slăbit. În schimb, țările Asiei de Est au început să negocieze o serie de acorduri bilaterale și regionale de comerț liber (FTAs).

Modelul curent este static și nu ia în considerare acumulările de capital. Totuși, stocul de capital se așteaptă să crească în timp, în special acolo unde beneficiul real din capital crește.

În modelul prezentat, au fost realizate trei experimente de liberalizare APEC:

Înlăturarea barierelor comerciale pentru 5 regiuni APEC pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate (NMF).

Cele 5 regiuni APEC au redus barierele din calea ISD-urilor cu 50% pe baza clauzei NMF.

Combinația celor două experimente de mai sus (a și b).

Rezultate totale

Tabelul nr. 18 rezumă rezultatele cumulate din cele trei experimente ale liberalizării APEC. Per total, PIB-ul mondial real ar câștiga 100 miliarde $ din liberalizarea comerțului, 339 miliarde $ din liberalizarea ISD-urilor, și 441 mld $ din combinarea celor două. Aceste estimări ar trebui interpretate cu precauție deoarece echivalenții ad valorem ai barierelor ISD utilizate în acest model pot avea tendința să crească, în special pentru UCAN. Datele disponibile din Raportul UNCTAD erau la nivelul anului 2004. Efectul PIB-ului real al liberalizării ISD-urilor depinde dacă o regiune atrage sau pierde capital străin, care în schimb este afectată de magnitudinea barierelor inițiale ale ISD-urilor, cota output-urilor realizate de firmele transnaționale în totalul output-urilor, și stocul ințial de ISD interne comparativ cu ISD-urile externe, printre alți factori. UCAN, NIEs, ASEAN-4 și China ar realiza câștiguri în PIB-ul real datorită faptul că creșterea stocului de ISD interne este mai mare decât creșterea stocului de ISD externe, în timp ce în cazul Japoniei și ROW este invers (coloana 2 din tabelul nr. 18).

Tabelul nr. 18 Rezultate totale din liberalizarea APEC

Sursa : Lee, H., Van der Mensbrugghe, D., “Interactions between Foreign Direct Investment and Trade in a General Equilibrium Framework”, pe baza datelor din UNCTAD, WIR 2005: “Transnational corporations and the Internationalization of R&D”

În procente, impactul în PIB-ul real este foarte mare în marea parte a ASEAN-4 deoarece cota rezultatelor produsă de firmele transnaționale în total rezultate estre cea mai înaltă printre țările regiunii APEC. O mare injecție de capital străin la același deja nivel înalt inițial al stocului intern al ISD comparativ cu stocul total de capital ar dezvolta substanțial rezultatele companiilor transnaționale localizate în ASEAN-4.

Rezultatele raportate în tabelul nr. 18 sugerează că la nivel cumulat, comerțul și ISD-urile manifestă o relație complementară. Astfel, o creștere în importuri rezultată din liberalizarea comerțului conduce la o creștere în ISD-urile interne (coloana 4), și o creștere în ISD-urile interne rezultată din liberalizarea ISD-urilor induce expansiunea exporturilor (coloana 5). Sursele de origine ale input-urilor intermediare ale filialelor străine pot explica parțial ultima cauzalitate. Nu avem nici un motiv puternic de a crede că înlăturarea barierelor comerciale ar atrage capital străin la nivel cumulat, și vom examina rezultatele sectoriale pentru a ne putea pronunța în această privință.

Rezultate sectoriale

Tabelele 19 și 20 prezintă fiecare compensare sectorială a regiunii în rezultate și stocurile de ISD-uri externe și interne pentru cele trei experimente. Nu numai magnitudinea compensărilor dar și mișcarea repetată modifică tranziția mai mult spre o perspectivă microeconomică. Înlăturarea barierelor comerciale este așteptat să conducă la o micșorare majoră în producția primară a output-urilor din Japonia și NIEs, rezultată dintr-o creștere bruscă în cererea de bunuri importate. De când UCAN și China exportă părți relativ mari ale produselor primare către Japonia și NIEs, expansiunea exporturilor rezultată din liberalizarea comerțului va ridica brusc output-urile interne. Aceasta pare să cauzeze un efect puternic de atragere a resurselor în China și UCAN. Întrucât sectorul primar se dezvoltă substanțial în aceste regiuni, factorii de producție vor devia de la sectoarele serviciilor și prelucrătoare cauzând o micșorare a rezultatelor în aceste sectoare. Totuși, aceasta înseamnă că factorul muncă este omogen și perfect mobil între sectoare. Dacă munca cere să fie descompusă după tip și calificare, touși, mobilitatea limitată a muncii ar putea să atenueze scăderea din sectoarele non-primare.

Rezultatele din industria prelucrătoare în Japonia, NIEs și ASEAN-4 cresc, conduse de expansiunea exporturilor. Dacă ar fi fost mai multe date necumulate disponibile, ne am fi așteptat ca output-urile unor sectoare de muncă intensivă (precum alimente procesate și îmbrăcăminte) să fie contractate în Japonia și ca output-urile unor sectoare cu capital intensiv (precum oțelul și echipamentele de transport) să scadă în ASEAN-4.

Liberalizarea ISD-urilor conduce la o expansiune a rezultatelor în toate cele 3 sectoare în UCAN, NIEs, ASEAN-4 și China (tabelul nr. 19). Precum am menționat deja mai sus, regiunile care atrag ISD-uri interne nete experimentează un efect pozitiv al output-urilor. Se observă un procent extrem de larg în creștere în ambele ISD-uri: interne și externe din domeniul serviciilor (tabelul nr. 20). Acesta se datorează faptului că ratele de protecție ale ISD-urilor sunt cele mai înalte în sectorul serviciilor în fiecare regiune. Deși neraportată în tabelul nr. 20, variația absolută a stocului intern de ISD-uri în sectorul serviciilor este mai mare decât în stocul extern de ISD-uri în fiecare regiune APEC cu excepția Japoniei. O creștere în rezultatele serviciilor în Japonia poate fi atribuită mobilității capitalului intern intersectorial. De observat că în ASEAN-4 rezultatele industriei prelucrătoare se așteaptă să crească mult mai drastic decât output-urile din servicii, în principal deoarece cota de output-uri produsă de firmele transnaționale în totalul output-urilor este de cele mai multe ori mai mare în sectorul prelucrător (0.69) decât în sectorul serviciilor (0.09).

Tabelul nr. 19 Rezultate sectoriale din liberalizarea APEC

Sursa : Lee, H., Van der Mensbrugghe, D., “Interactions between Foreign Direct Investment and Trade in a General Equilibrium Framework”, pe baza datelor din UNCTAD, WIR 2005: “Transnational corporations and the Internationalization of R&D”

Pentru UCAN și China, expansiunile sectoarelor serviciilor și prelucrător prin liberalizarea ISD-urilor, sunt mai mari decât scăderile acestor sectoare prin liberalizarea comerțului, rezultând în expansiuni ale tuturor celor 3 sectoare în aceste regiuni când atât comerțul cât și ISD-urile sunt liberalizate. Pentru Japonia, NIEs și ASEAN-4, combinația liberalizării comerțului și a comerțului conduce la expansiuni ale output-urilor serviciilor și sectorului prelucrător.

Tabelul nr. 20 Rezultatele impactului ISD-urilor sectoriale din liberalizarea APEC

Sursa : Lee, H., Van der Mensbrugghe, D., “Interactions between Foreign Direct Investment and Trade in a General Equilibrium Framework”, pe baza datelor din UNCTAD, WIR 2005: “Transnational corporations and the Internationalization of R&D”

În final, vom examina dacă comerțul și ISD-urile sunt complementare la nivel sectorial. Liberalizarea comerțului conduce la o creștere a stocurilor interne și externe de ISD-uri din sectorul prelucrător în fiecare regiune APEC, deși are un efect ambiguu asupra stocurilor de ISD-uri în sectoarele serviciilor și cel primar (tabele nr. 19 și 20). În același timp, liberalizarea ISD-urilor conduce la o creștere a importurilor și exporturilor de produse prelucrate în fiecare regiune APEC cu excepția exporturilor japoneze. Din nou, efectul asupra sectoarelor primar și cel al serviciilor este ambiguu.

Deci, ISD-urile orizontale sunt predominante în sectorul prelucrător, unde legăturile dintre comerț și ISD-uri sunt vaste. Astfel, înlăturarea barierelor comerciale în economiile gazdă este probabil să promoveze producția filalelor străine. În sectorul primar, cauzele ISD-urilor ar putea include asigurarea energiei și/sau resurselor naturale pentru economia de origine, și acest tip de ISD-uri se așteaptă să fie mai puțin sensibil la modificările cotelor barierelor comerciale în țara gazdă. În sectorul serviciilor, o schimbare în regimul comercial nu este probabil să afecteze nivelul extinderii ISD-urilor, deoarece ISD-urile sunt, adesea, mijloace de a furniza servicii străine către consumatorii locali.

***

În ciuda unei recesiuni economice semnificative experimentată de mai multe economii est-asiatice în 1998 și 2001, regiunea Asia-Pacific a reprezentat zona cu cea mai rapidă creștere a comerțului multilateral din lume. În acest studiu a fost evaluat impactul liberalizării investițiilor și comerțului APEC utilizând un model ce a încorporat ISD-uri. Rezultatele preliminare ale modelului utilizat au sugerat că liberalizarea ISD-urilor ar aduce beneficii mai mari decât liberalizarea comerțului celor mai multe economii membre. Estimări mai precise ale barierelor ISD-urilor vor fi de ajutor în evaluarea mult mai precisă a beneficiilor liberalizării APEC.

În sectorul industriei prelucrătoare (manufacturiere), comerțul și ISD-urile au fost descoperite ca fiind complementare în regiunile APEC. Liberalizarea comerțului conduce la o creștere a importurilor și exporturilor de produse prelucrate. Singura excepție este atunci când Japonia liberalizează barierele ISD-urilor, ea conduce la o creștere în importuri, dar nu și în exporturi. Totuși, acesta poate fi tratat ca un caz special, deoarece stocul de ISD-uri interne al Japoniei este extrem de mic comparativ cu stocul său de capital. Rezultatul de complementaritate sugerează că acele câștiguri din liberalizarea comerțului vor fi amplificate în prezența ISD-urilor. În același timp, liberalizarea ISD-urilor ar crește atât fluxurile de ISD-uri cât și fluxurile comerciale, care vor aduce câștiguri suplimentare în producția mondială.

3.2.2.3 Studiu de caz Asia-Pacific Research 2007: relația dintre ISD-uri și comerț

Există un consens aproape general, pe baza unor supoziții generale, că printr-un comerț liber se va realiza îmbunătățirea bunăstării pentru țările care se vor angaja în realizarea acestuia. Importanța liberalizării investițiilor și legătura inextricabilă cu liberalizarea comerțului a fost de asemenea, recunoscută din ce în ce mai mult, astfel încât multe acorduri comerciale includ acum prevederi investiționale în legătură cu oferta de servicii (prezența comercială), dar și cu fluxurile de capital în termeni de ISD-uri sau investiții de portofoliu.

Studiile teoretice actuale au arătat că relația dintre investițiile și comerțul internațional este mai degrabă de complementaritate decât de substituire, dacă comerțul dintre două economii se bazează pe avantaje comparative.

Totuși, dacă comerțul dintre două țări se bazează pe avantaje absolute, poate fi o relație de substituire între comerț și investiții, după cum firma decide să ofere produse și servicii prin exporturi sau ISD-uri. Gradul de complementaritate dintre comerț și investiții rămâne o problemă empirică.

Abordări teoretice

Ipoteza “concentrării în apropiere” (Krugman, 1983; Horstmann and Markusen, 1992; Brainard, 1993a) sugerează că apariția costurilor mai mari ale tranzacțiilor rezultând din bariere comerciale mai înalte și costuri de transport, vor conduce la expansiunea pe orizontală a producției externe și astfel stimulează investițiile internaționale. Din această perspectivă, comerțul internațional este mai mult sau mai puțin un substitut pentru investițiile internaționale.

Din contră, ipoteza “proporției factorilor” (Helpman, 1984; Markusen, 1984; Helpman and Krugman, 1985; Ethier and Horn, 1990) pare să prevadă că investițiile și comerțul internațional sunt complementare, dacă firmele profită de diferențele de preț ale factorilor în integrarea pe verticală a producției externe.

După Aizenman, Joshua și Ilan Noy (2005), este normal să ne așteptăm la legături bidirecționale între ISD-uri și comerțul cu bunuri. Totuși, este dificil să se indice dacă fluxurile interne și externe de ISD-uri afectează diferit comerțul pe diferite tipuri de bunuri. Ei sugerează că este un feedback puternic al relației dintre fluxurile de ISD-uri și comerț, în special, pentru bunurile prelucrate. Aplicând metoda analizei lui Geweke (1982), ei au demonstrat că este mai puternică cauzalitatea Granger din fluxurile ISD către deschiderea comerțului, decât cea provenită de la comerț către ISD-uri.

Raff (2004) a investigat efectul zonelor de comerț liber sau al uniunilor vamale asupra alegerii locațiilor ISD și impactul lor asupra bunăstării sociale Acest studiu arată că integrarea economică prin reducerea tarifelor va conduce la ISD-uri mai mari și deci va îmbunătăți bunăstarea socială. Totuși, lucrarea indică faptul că fluxurile de ISD rezultate din expansiunea comerțului nu sunt neapărat folositoare pentru țările gazdă și/sau de origine. Sunt unele dovezi că ISD-uri sporite datorate intensificării comerțului conduc la mai puțină concurență pe piața internă și transferuri de tehnologie necorespunzătoare. Ipoteza complementarității relației dintre comerț și investiții rezidă din faptul că există trenduri sporite în comerțul intra-industrii în multe regiuni ale lumii, fie când participă intens la acordurile de liberalizare a comerțului (cele mai multe fiind acorduri bilaterale și regionale), fie când participă mai puțin intens.

Integrarea economică promite să crească volumul comerțului internațional prin crearea comerțului. Prin angajarea în acorduri bilaterale precum și multilaterale, țara speră că rezultatul comerțului creat va induce mai multe influxuri de ISD-uri. Câștigurile din comerț vor fi sporite și îi vor ridica potențialul prin creșterea competitivității țării, dacă comerțul și ISD-urile sunt complementare.

La nivel microeconomic, interdependența dintre comerțul interanțional și investiții este pusă în valoare datorită comerțului intra-firmă (comerțul între filialele străine ale firmei), sursele externe de materii prime, bunuri intermediare și integrarea verticală a firmei, comportând în special ISD-uri verticale.

Deci, rolul influxurilor de ISD-uri ca sursă de capitalizare internațională nu mai este singura preocupare pentru economiile în curs de dezvoltare sau pentru cele mai puțin dezvoltate. Acest rol este extins să acopere multe alte aspecte întrucât legătura dintre comerțul internațional și investiții devine mult mai intensă.

Pentru o economie gazdă, mai multe influxuri de capital nu conduc întotdeauna neapărat la creșterea competitivității țării, și astfel, la o dezvoltare economică sustenabilă. Calitatea ISD-urilor care intră în țări, ar trebui cercetate cu mai multă atenție, pentru a fi siguri că beneficiile din influxurile de ISD în economiile gazdă se pot realiza pe deplin. Probleme precum instabilitatea economică și diferențele de venituri care ar putea rezulta din dezechilibrele provocate de liberalizarea comerțului și a investițiilor ar putea fi evitate.

Abordarea empirică

Acest studiu cercetează modul în care comerțul internațional și investițiile se influențează reciproc. Studiul utilizează date din 6 țări ASEAN și din 29 de țări OCDE, examinând care din legăturile dintre comerț și investiții sunt diferite, cea dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, sau cea dintre țările care participă activ la acordurile comerciale bilaterale și/sau regionale.

În cadrul acestui studiu, au fost investigate efectele bidirecționale dintre comerțul internațional și investiții. Aspectele diferite ale comerțului internațional au fost cercetate cu ajutorul unor modelele separate pentru a observa legăturile dintre comerț și fluxurile ISD.

Tabelul nr. 21 însumează date ale exporturilor, importurilor și influxurilor ISD în diverse părți ale lumii. Exporturile și importurile au crescut de la 3.720, respectiv 3.832 miliarde $ SUA la 7.656, respectiv 7.940 miliarde $ SUA în medie, din perioada 1 (1990-1994) în perioada 3 (2000-2005). Modele similare au fost experimentate pentru influxurile de ISD-uri. Influxurile mondiale de ISD-uri au crescut de la 201 miliarde $ SUA la 841 miliarde $ SUA în același interval de timp (o creștere anuală de 31,84%). Sporirea fluxurilor de ISD-uri sugerează creșterea importanței rolului ISD-urilor în dezvoltarea economică.

În ciuda modelelor similare pentru exporturi, importuri și influxurile de ISD-uri în diverse părți ale lumii, au fost zone care au primit mai multe influxuri de ISD-uri decât alte regiuni. Creșteri semnificative au fost înregistrate în regiuni precum Asia, Uniunea Europeană și țările în curs de dezvoltare. Media influxurilor de ISD-uri în țările în curs de dezvoltare a crescut de la 62 miliarde $ USA în perioada 1 la mai mult de 235 miliarde $ SUA în perioada 3. Odată cu creșterea influxurilor de ISD-uri în fiecare regiune, pe plan mondial s-au înregistrat și creșteri ale exporturilor și importurilor. În ultimul deceniu, Asia a avut ,de asemenea, o creștere semnificativă a exporturilor și importurilor. În aceași perioadă, regiunea a ilustrat și o îmbunătățire a influxurilor de ISD-uri. Fluxurile de ISD-uri în Asia au înregistrat 17,41% și respectiv 17,18% din fluxurile mondiale de ISD-uri în medie, pentru perioadele 1994-1999 și 2000-2005. Aceasta pare să sugereze o legătură pozitivă între comerțul internațional și investițiile în regiune.

Tabelul nr. 21 arată, de asemenea, creșterea ratei exporturilor, importurilor și fluxurilor de ISD-uri în diferite părți ale lumii. Ratele sunt calculate pe grupe de 5 ani, de la prima perioadă – 1990-1994 la perioada a doua – 1994-1999 și cea de a treia – 2000-2005. Influxurile mondiale de ISD-uri au crescut semnificativ în perioada 2 între 1994-1999 cu o rată de creștere de 201,93%. În fiecare regiune de pe glob, între 1994-1999, influxurile de ISD au crescut mai repede decât exporturile și importurile. În țările în curs de dezvoltare și Asia, în special, exporturile și importurile au crescut cu o rată de peste 58%. Ratele de creștere ale exporturilor au fost de 62,33% și 68,03% pentru țările în curs de dezvoltare și respectiv Asia, și importurile au crescut la 58,42% și respectiv 58,54%. Alături de creșterea comerțului (exporturi și importuri), țările în curs de dezvoltare și Asia au înregistrat, de asemenea, rate înalte ale influxurilor de ISD, care au fost de 180,60% și respectiv 145,34% .

Ca rezultat al creșterii economiilor Chinei și Indiei, în special, ca destinații de ISD-uri, fluxurile ISD în Asia au înregistrat o cotă mare din ISD-urile mondiale. Deși activitățile comerciale (măsurate prin exporturi, importuri și fluxuri ISD) au fost concentrate în anumite regiuni ale lumii, în ultimii ani se observă o mai bună distribuție a acestora. Exporturile, importurile și influxurile ISD au crescut semnificativ mai mult în alte regiuni ale lumii decât în Europa și țările dezvoltate, în special, în Africa, Asia, și țările în curs de dezvoltare.

Tabelul nr. 21 Exporturi, importuri și fluxuri ISD în perioada 1990-2005

(Medie artimetică simplă pe câte 5 ani) Milioane $ SUA

* În paranteze sunt prezentate modificările în procente față de perioada anterioară de 5 ani.

În ciuda creșterii impresionante a influxurilor ISD în fiecare regiune de pe glob în perioada 1994-1999, ratele de creștere ale ISD-urilor au scăzut semnificativ între 2000-2005 în aproape fiecare regiune, cu excepția Africii, unde fluxurile au crescut la 112,51%. Fluxurile ISD globale au scăzut de la 207,93% în perioada 2 (1994-1999) la 38.53% în perioada 3 (2000-2005). Motivația de scădere a influxurilor ISD globale, este datorată și scăderii fluxurilor ISD în Asia care poate fi explicată de criza financiară din Asia. Multe țări, de exemplu Tailanda, au trebuit să reglementările stricte ale FMI de restructurare a debitelor în timpul acestei perioadei. Ratele dobânzilor s-au ridicat brusc în aceste țări datorită riscurilor economice și politice. În Asia, datele sugerează că, descreșterea ratei de creștere a fluxurilor ISD în perioada 2000-2005, este asociată cu declinuri ușoare în creșterea exporturilor și importurilor. Fluxurile ISD par să crească într-un ritm mai rapid decât exporturile și importurile în timpul perioadei 1994-1999. În perioada 2000-2005, ratele de creștere ale influxurilor ISD sunt coaxiale cu creșterea exporturilor și importurilor cu excepție în unele regiuni precum Africa și Uniunea Europeană. Creșterea fluxurilor ISD în Uniunea Europeană poate fi explicată prin faptul că Uniunea Europeană s-a extins și în Europa de Est.

Tabelul nr. 22 ilustrează matricea corelațiilor dintre exporturi(EX), importuri(IM) și fluxurile ISD în regiunile selectate. Se arată că influxurile ISD și exporturile sunt corelate în grad mare în Africa(AF), Asia(AS) și țările în curs de dezvoltare(CD). Coeficienții de corelare între exporturi și fluxurile ISD sunt foarte ridicați (în jur de 0,9) în Africa, Asia, și respectiv țările în curs de dezvoltare. Corelația acestor regiuni este mai mare decât corelația Uniunii Europene – (0,49) și cea globală(G) – (0,62). Aceasta indică importanța influxurilor ISD în exporturi și vice versa în aceste regiuni. Același model de corelație este observat pentru corelația dintre fluxurile ISD și importuri. Coeficienții de corelare dintre importuri și fluxurile ISD sunt mai mari de 0,85 în Africa, Asia, și țările în curs de dezvoltare (0,87 ; 0,89 ; 0,89). În plus, a fost descoperită o legătură pozitivă ridicată între fluxurile ISD în diferite regiuni. De exemplu, corelația dintre influxurile ISD în Asia și Uniunea Europeană este 0,76 și corelația dintre fluxurile ISD către țările în curs de dezvoltare și fluxurile ISD către Uniunea Europeană este de 0,75. Modele similare de corelație au fost descoperite în diferite regiuni. Se sugerează că sunt complementarități între fluxurile ISD în diferite regiuni datorită unui trend crescător de obținere din exterior a resurselor și dezvoltarea unui lanț de valoare globală.

Acestă examinare a comerțului și fluxurilor ISD pare să ducă la concluzia că este o legătură între comerț internațional și investiții. Cu cât relația dintre comerț și investiții este mai puternică, sunt șanse mai mari pentru economia gazdă să realizeze beneficii din liberalizarea investițiilor și comerțului în termeni de îmbunătățire a bunăstării. Liberalizarea comerțului implică o mișcare mai liberă a bunurilor și serviciilor (costuri mai mici) în timp ce liberalizarea investițiilor implică un mediu mai bun pentru mișcarea resurselor. Creșterea comerțului internațional datorat avantajelor comparative este condiția cheie pentru țări ca să realizeze câștiguri din comerț în termeni de îmbunătățirea bunăstării. Dacă comerțul și investițiile sunt complementare, fluxurile ISD se presupune că îmbunătățesc bunăstarea. În plus, fluxurile ISD către economia gazdă se așteaptă să îmbunătățească eficiența și productivitatea factorilor de producție, îmbunătățind astfel competitivitatea țării.

Toate modelele au inclus indexul deschiderii comerțului, măsurat prin raportul comerț/PIB atât pentru economia de origine cât și pentru economia gazdă, ca un reprezentant pentru nivelul de liberalizare și facilitare al comerțului unei țări. Rezultatul indică că prin îmbunătățirea deschiderii comerțului, fluxurile ISD din țara de origine către țara gazdă vor fi stimulate. În același timp, relația negativă descoperită între indicii deschiderii comerțului și comerțul bilateral dintre economia de origine și economia gazdă este mai degrabă în contradicție cu rezultatele obținute în alte studii. Deschiderea comerțului unei țări este afectată de un număr de factori – inclusiv mărimea unei țări, și astfel poate să nu fie un indicator sigur de măsurare al gradului de liberalizare și facilitare a comerțului unei țări.

Tablelul nr. 22 Matricea corelațiilor între exporturi, importuri și fluxuri ISD în regiunile selectate

Nota : Valorile corelațiilor sunt rezultatul calculelor autorilor studiului

***

Concluzia generală ce rezultă din acest studiu empiric, sugerează că sunt efecte bidirecționale între comerțul internațional și investiții. Aspecte diferite ale comerțului internațional sunt analizate în modele separate pentru a observa legăturile dintre comerț și fluxurile ISD.

Comerțul internațional, măsurat prin exporturi și importuri, a fost descoperit ca fiind în relație de complementaritate cu fluxurile ISD. În plus, fluxurile ISD au fost observate ca având efecte de feedback cu exporturile partenerilor comerciali și ale altor parteneri comerciali. De asemenea, au fost descoperite legături similare între fluxurile ISD și importurile partenerilor comerciali și alte altor parteneri comerciali.

Tabelul nr. 23 Concluziile relației dintre comerț și investiții

Nota: + și – reprezintă direcțiile relațiilor.

+ sau – indică valoarea absolută a coeficientului între 0 – 0.5

++ sau – indică valoarea absolută a coeficientului între 0.51 – 1.0

+++ sau – indică valoarea absolută a coeficientului mai mare decât 1.0

Evidentele empirice ale relației dintre comerțul internațional și investiții sugerează un rol crucial de armonizare a politicilor pentru obținerea de benefii viitoare, în termeni de îmbunătățire a bunăstării sociale datorate globalizării.

Corelația pozitivă dintre comerț și investiții descoperită în acest studiu sugerează că ele sunt complementare. Dacă liberalizarea comerțului îmbunătățeste bunăstarea, și ISD-urile induse de expansiunea comerțului ar îmbunătăți, de asemenea, prosperitatea socială. Este important pentru sectorul public la fel de mult ca pentru cel privat, să obțină complementarități între comerț și investiții și să răspundă corespunzător. Procesul continuu al acordurilor comerciale bilaterale pare să fie concentrat exclusiv pe liberalizarea comerțului, prin reducerea barierelor comerciale atât tarifare cât și netarifare, și amânarea liberalizării investițiilor pentru considerente ulterioare.

Mai mult, apariția în număr foarte mare a acordurilor/negocierilor comerciale bilaterale ridică de asemenea probleme asupra compatibilității diferitelor acorduri la care o țară militează. Eșecul de a asigura compatibiltatea diferitelor acorduri comerciale în care o țară este implicată, ar putea avea ca rezultat costuri mai mari ale afacerilor, în parte costuri administrative, și posibilități pentru diversificarea comerțului.

În plus, nu numai compatibilitatea dintre acordurile comerciale în care o țară este implicată, dar și compatibilitatea dintre liberalizarea comerțului și liberalizarea investițiilor trebuie avută în vedere.

Sunt dovezi care arată rolul armonizării politicilor între comerț și investiții. Fluxurile și viteza fluxurilor de ISD și de IP (investitii de portofoliu) în interiorul și în afara țării, mutarea firmelor dintr-o țară în alta, dupa cum bazele de producție o cer, schimbarea firmelor de la un lanț de oferte la altul, sunt numai câteva exemple observate. Este vital pentru țările în curs de dezvoltare, în special, pentru economiile care se bazează atât de mult pe sectorul internațional, atât în aspectul de creștere cât și de stabilitate. Astfel, pentru a promova și asigura beneficii ale economiei gazdă (unde majoritatea sunt țări în curs de dezvoltare) din globalizare, care depind de îmbunătățirea eficienței și productivității, țara va avea nevoie nu numai să liberalizeze comerțul și investițiile, dar de asemenea, să liberalizeze comerțul și investițiile într-o manieră de cooperare și coordonare.

În acest studiu, legăturile dintre comerțul internațional și investiții au trebuit să fie concentrate doar pe relația dintre ISD-uri și comerț datorită indisponibilității datelor, în special, cele despre investițiile de portofoliu.

În plus, variabilele utilizate în acest studiu pentru a se sublinia rolul de facilitare a comerțului, sunt indicele deschiderii comerțului (măsurat ca procent al comerțului în PIB) al economiei de origine și gazdă. Presupunem că, cu cât o țară este mai deschisă spre comerț, cu atât o țară experimentează un nivel mai înalt de facilitare a comerțului. Și astfel, ne asteptăm să vedem o relație pozitivă între comerț și deschiderea comerțului și între investiții și deschiderea comerțului. Din păcate rezultate mixte sunt obținute în acest studiu. Întrucât țara de origine și țara gazdă devine mai deschisă spre comerț, comerțul între doi parteneri poate să crească sau să descrească. Aceasta pare să sprijine posibilitatea creării comerțului și diversificării acestuia ce rezultă dintr-un număr în creștere al acordurilor comerciale bilaterale.

3.2.2.4 Concluzii ale studiilor prezentate

În toate cele trei studii empirice prezentate, care au fost realizate de organisme internaționale prestigioase, este cercetată problematica relației dintre comerț și ISD-uri.

Studiile teoretice actuale au arătat că relația dintre investiții și comerțul internațional este mai degrabă de complementaritate decât de substituire, dacă comerțul dintre două economii se bazează pe avantaje comparative.

Totuși, dacă comerțul dintre două țări se bazează pe avantaje absolute, poate fi o relație de substituire între comerț și investiții, după cum firma decide să ofere produse și servicii prin exporturi sau ISD-uri.

Gradul de complementaritate dintre comerț și investiții rămâne, deci, o problemă empirică.

Toate cele 3 studii utilizează modele matematice, care să pună în evidență relația dintre comerț (exporturi și importuri) și investiții, în condițiile liberalizării comerțului și a investițiilor. Datele utilizate în aceste studii sunt disponibile din 1977(UNCTAD ’96) și până în anul 2005 (Asia-Pacific 2007).

Au fost o serie de probleme în efectuarea acestor cercetări :

indisponibilitatea unor date, în special pentru investițiile de portofoliu (Asia Pacific 2007);

problema înlăturării barierelor comerciale și investiționale ale APEC, impulsul pentru liberalizarea totală a APEC a scăzut în ultima perioadă (APEC 2005);

modelul curent este static și nu ia în considerare acumulările de capital. Totuși, stocul de capital se așteaptă să crească în timp, în special acolo unde beneficiul real din capital crește (APEC 2005).

Studiul UNCTAD(1996) privind relația dintre comerț și investiții, care se regăsește tratat în cadrul Raportului Mondial al Investițiilor 1996, are meritul că este primul studiu de anvergură, efectuat de un organism internațional, în care se prezintă evoluția relației dintre comerț și investiții, în special, prin prisma companiilor transaționale americane și a filialelor pe care acestea le dețin în străinătate. La nivelul anului 1993, SUA deținea cele mai multe CTN-uri și filiale străine ca număr – 3013 și respectiv 16.543. În anul 1995, SUA a fost cea mai mare economie de origine și gazdă din lume privind ISD-urile. Influxurile de ISD ale SUA au crescut cu mai mult de 21% la nivelul anului 1994, ajungând la 60 miliarde $ în 1995, mai mult decât nivelul total al influxurilor de ISD-uri ale tuturor țărilor în curs de dezvoltare în 1992 și de două ori mai mult decât influxurile Marii Britanii, care este a doua economie gazdă dintre țările dezvoltate. Fluxurile de ISD ale SUA în exterior au fost de aproape 100 miliarde $, cu 58 de miliarde $ mai mari decât celui de al doilea investitor – Marea Britanie, confirmând și poziția de cea mai mare sursă de ISD din lume. Între 1985-1994, comerțul SUA cu Asia și zona Pacific(inclusiv Japonia) a fost mai mare decât comerțul cu Europa. Din acest motiv, am prezentat celelalte două studii privind APEC și restul regiunilor lumii. Și în Raportul Mondial al Investițiilor 2008, SUA își menține primul loc, ca sursă de investiții cu 314 miliarde $ în 2007, precum și ca economie gazdă de ISD-uri cu 232,8 miliarde $ în 2007. După origine, 85 dintre primele 100 de CTN-uri, aparțin Triadei, iar din acestea 21 dintre ele aparțin SUA.

Acest studiu concluzionează că între comerț și investiții este o relație de complementaritate. Din studiu rezultă clar două concluzii:

comerțul conduce, eventual, la investiții;

una peste alta, ISD-urile conduc la mai mult comerț.

Astfel, rezultatul acestor consecințe îl reprezintă o intensificare a interacțiunilor economice internaționale.

Exporturile filialelor din Asia, în industria prelucrătoare, în special noile economii industrializate (NIEs) – Coreea, Singapore, Hong-Kong și Taiwan(China) și ASEAN-3 (fără Indonezia), care exportau în 1977 peste 50% din producția lor, deținând supremația în cadrul studiului UNCTAD ’96 (tabelul nr. 15, pag. 105), supremație care se regăsește și în studiul APEC 2005, în care ASEAN-4 (inclusiv Indonezia) deține primul loc, urmat de China, iar NIEs este pe locul 3. Acest studiu detaliază mult mai mult relația dintre ISD-uri și comerț, evidențiind legătura de complementaritate care există între ISD-uri și comerț, sugerând că acele câștiguri din liberalizarea comerțului vor fi amplificate de liberalizarea ISD, în același timp liberalizarea ISD va crește atât fluxurile de ISD-uri cât și fluxurile comerciale care vor aduce câștiguri suplimentare în producția mondială.

Și cel de al treilea studiu, realizat de Asia-Pacific (2007), reconfirmă rezultatele studiului APEC(2005), privind creșterea exporturilor și fluxurilor ISD în toate regiunile, și în special în Asia, în perioada 1994-1999, ISD-urile au crescut mai repede decât importurile și exporturile, în toate regiunile de pe glob. Pentru UE, o paralelă cu rezultatele UNCTAD ‘96, care considera creșterea ISD în Europa datorată extinderii activității CTN-urilor americane, prin investiții în Europa, în acest studiu, UE are cea mai mare creștere a fluxurilor de ISD, care se consideră că este datorată și extinderii UE în Europa de Est, unde au apărut o serie de economii emergente, inclusiv România.

Evidențele empirice ale relației dintre comerțul internațional și investiții sugerează un rol crucial de armonizare a politicilor pentru obținerea de beneficii viitoare, în termeni de îmbunătățire a bunăstării sociale datorate globalizării.

Corelația pozitivă dintre comerț și investiții, descoperită în acest studiu, sugerează că ele sunt complementare. Dacă liberalizarea comerțului îmbunătățeste bunăstarea, și ISD-urile induse de expansiunea comerțului vor îmbunătăți, de asemenea, prosperitatea socială.

CAPITOLUL IV

RELAȚIA COMERȚ INTERNAȚIONAL – INVESTIȚII STRĂINE

DIRECTE: PERSPECTIVA MICROECONOMICĂ

4.1 Lobby-ul – mod de acțiune al companiilor transnaționale

4.1.1 Lobby-ul – cadrul general

Activitatea de influențare, pe cale legitimă, a actului politic este una dintre practicile democratice care permit accesul la centrele de decizie. Este o practică firească și necesară, care contribuie atât la transparentizarea puterii politice, cât și la tranformarea grupurilor sociale într-o voce autorizată. În termeni de comunicare, această activitate de influențare a centrelor de decizie se numește lobby. Etimologia termenului trimite la originea latină: lobium desemnează în primă instanță incinta unei mânăstiri, pentru ca mai apoi să semnifice în sens larg un culoar, sau mai specific, holul deschis publicului din incinta unei instanțe legislative (Congresul SUA – sfârșitul secolului al-XIX-lea). Termenul de lobby trimite, așadar, în varianta lui originară, la ideea de mediere între spațiul social și cel politic. Lobby-ul este, prin urmare, o instanță de interval, între grupurile sociale și decidenții politici, de unde încorporarea lui în activitatea de comunicare. Lobby-ul este, înainte de a fi o activitate de influențare/persuadare, o punere în relație a actorilor spațiului social: distanțele sociale fiind mari, iar contextul informațional extrem de complex, este nevoie de un mecanism de traducere și de apropiere. Acest mecanism este lobby-ul, pentru că el este încorporat în social, dar în același timp relaționat cu politicul.

Cu toate acestea, activitatea de lobby pare a fi, cel puțin la nivelul percepției publice, criptică și deformată. De unde această percepție eronată? În primul rând, componenta de influență a lobby-ului face ca acesta să fie ușor asimilabil traficului de influență. Acesta este, de fapt, un cerc vicios: tocmai lipsa coerentă a unui cadru legislativ privind lobby-ul face să nu existe demarcație între activitatea de lobby și traficul de influență. Așadar, conotația negativă a lobby-ului pare a fi tributară unei deficiențe legislative, care nu tranșează și nu stabilește ceea ce cade sub incidența traficului de influență și ceea ce trimite la o practică democratică de participare la actul decizional. Pentru că, și acest lucru trebuie repetat, lobby-ul este o activitate de comunicare, profesionist realizată, care implică expertiză legislativă, tehnici disursive și abilități strategice.

Lobby-ul se referă la la toate tipurile de acțiuni “neortodoxe ale grupurilor de interese care intenționează să obțină rezultatele dorite de la guverne”. În orice acțiune ortodoxă sau neortodoxă, grupurile de lobby sunt implicate, vizibil sau nu.

Putem face o serie de comentarii asupra definirii lobby-ului.

În primul rând, lobby-ul nu trebuie pus niciodată pe picior de egalitate cu traficul de influență. Este numai un efort neortodox pentru a crea un rezultat dorit sau o influență, și nu există garanția succesului.

În al doilea rând, definiția sugerează un flux al acțiunilor într-o singură direcție, dar numai la modelul de bază.În realitate, aproape întotdeauna există cel puțin două direcții ale fluxului comunicației și interacțiunii. Oficialii EU au roluri duale, acesta fiind cel mai clar exemplu de lobby alternativ.

În al treilea rând, lobby-ul poate fi făcut ca o meserie cu normă întreagă, și sunt foarte mulți consultanți și atașați de afaceri publice stabiliți în Bruxelles, care se autointitulează profesioniști, care se ocupă cu această activitate. Totuși cei mai mulți practică lobby-ul numai ca pe o completare la activitatea de bază pe care o desfășoară.

Noțiunea de profesionalism rămâne, încă odată sub amprenta calității și nu a ocupației. Lobiștii profesioniști pot fi amatori sau “spărgători”, în timp ce lobiștii care lucrează în sistem part-time pot fi adevărați profesioniști.

În acest punct, este nevoie de o precizare terminologică, pentru a disipa confuziile de sens și încadrarea lobby-ului în registre improprii. Se vorbește, de cele mai multe ori nediferențiat, de grupuri de presiune, grupuri de interese, lobbying și advocacy, fără o conceptualizare clară a acestora. Apropierea de sens este întrucâtva familiară; istoric vorbind, grupurile de presiune din secolul al XIX-lea s-au transformat în grupuri de interese, iar mai apoi în activitate de lobby. Diferența rezidă în cadrul explicit în care integrăm de acum lobby-ul: în statele care nu au încă o lege a lobby-ului, există cel puțin o reglementare a acestei practici, prin instituirea unor registre de lobbyști, la intarea în forurile legislative. Așadar, grupurile coezive, reunite în jurul unor interese comune și de reală importanță pentru ele, beneficiază de un cadru reglementat, astfel încât activitatea de a milita pentru propriile interese nu mai este susceptibilă de a fi incriminată drept trafic de influență.

În spațiul occidental, chiar dacă lobby-ul nu beneficiază de o legiferare unitară, el este tacit admis, întocmai pentru beneficiile pe care le aduce unui dialog constructiv între grupurile dintr-o societate și clasa politică. Este firesc, pe de altă parte, ca grupurile sociale să fie coezive și să cristalizeze interese comune, în virtutea cărora să acționeze.

În cadrul procesului de lobby avem două părți implicate: pe de o parte “receptorii” lobby-ului care sunt guvernele care adoptă deciziile. Pe de altă parte sunt “emițătorii” lobby-ului, reprezentați de grupurile de lobby care pot fi grupuri de cetățeni, companii, asociații de comerț și toate celelalte organizații care formează societatea civilă. Și părți din guverne pot acționa ca grupuri de lobby, din proprie inițiativă sau datorită unor grupuri private afiliate care i-au influențat. Toate guvernele naționale și multe guverne regionale au reprezentanți oficiali la Bruxelles, dar și persoanele stabilite aici, care provin din țările respective pot acționa ca lobiști. Oficialii EU pot fi, receptori și emițători în procesul de lobby, acest dublu rol oferindu-le acestora o poziție mult mai avantajoasă. Pentru obținerea unei decizii dorite, toate aceste grupuri de lobby, pot avea căile lor constituționale, proceduri stabilite și alte mijloace ortodoxe.

Cetățenii pot să se înscrie într-un partid politic sau să voteze în ziua alegerilor;

companiile se pot adresa unui guvern sau Curții;

în multe țări, grupurile de interese sunt în mod formal consultate cu privire la propunerile guvernului;

și Comisarii europeni pot înfățișa proiecte de regulamente.

Folosirea acestor căi constituționale, regulamentare și ortodoxe de influențare, nu fac parte din definirea specfică a lobby-ului, deși ele sunt frecvent utilizate prin adăugire la aceasta. Exercitarea lobby-ului în UE nu este suficientă pentru a câștiga, dar oferă șanse mai mari decât prin folosirea doar a oportunităților ortodoxe, și din această cauză, este considerat esențial pentru obținerea rezultatelor așteptate.

Acțiunea de influențare trebuie să aibă și un element “neortodox”, care să iasă din tiparele modelelor standard de comportament solicitat sau permis. Acest concept de (ne)ortodoxie, nu este, totusi, ușor de măsurat și de operat. Fiecare concept bipolar are, în mod inevitabil, grade de neortodoxie. În plus, o practică neortodoxă astăzi sau pe o scenă poate deveni una ortodoxă mâine sau pe o altă scenă. Lobby-ul este plin de astfel de subtilități și de aceea nu poate fi măsurat prin indicatori.

Pe terenul UE, fiecare grup de interese nu prezintă o insuficiență de acțiuni potențiale pentru crearea unui rezultat dorit. El poate alege dintr-o listă infinită de posibilități de a acționa în exterior sau în interior. În primul rând, poate utiliza oportunitățile standard, pentru care nu trebuie să facă lobby în sensul specific. În al doilea rând, se poate întoarce la tehnicile tradiționale de influențare: constrângerea, încapsularea, susținerea și argumentarea. În al treilea rând, poate folosi multe tehnici neortodoxe. De fapt, aproape fiecare variabilă este potențial indispensabilă. Există diferiți actori care să abordeze factori de utilizat și vectori de construit. Opțiunile “ieșire, voce și loialitate” sau în limbaj popular “ fugi, luptă, flirtează” sunt numai trei din multe altele, și numai una este întotdeauna alegerea de a folosi o tehnică ce va conduce într-o sau într-altă direcție, care duce la o dilemă. Fiecare grup de lobby se confruntă cu câte o dilemă.

Oficialii. Grupurile de lobby pot susține sau se pot opune pozițiilor oficialilor în adoptarea unui subiect dezbătut, lucru care le face viața mai ușoară sau mai dificilă. Carierele lor particulare pot fi favorizate sau afectate, de exemplu prin publicitate bună sau proastă. Oficialii din Sudul Europei, începând din Belgia și inclusiv Irlanda sunt obișnuiți cu practicile de protecție și clientelism și prin acestea să primească favoruri precum prânzuri și devotament în schimbul îngăduinței lor. Toți oficialii au un apetit mare pentru informații reale de viață, pe care grupul de lobby le poate sau nu satisface. Pot de asemenea să calmeze sau să tulbure grijile oficialilor. De exemplu, concurența globală sau mediul este o tehnică perenă de neliniștire a acestora, ce rezultă frecvent din crearea rapidă a unei agende UE. Desigur, există mult mai multe acțiuni directe posibile privitor la oficiali, precum alterarea nivelului lor de prestigiu, competență, buget, organizare și recrutare. De multe ori, oficialii fac lobby unul împotriva altuia.

Stakeholder-ii. O mare dilemă este dacă să mobilizezi mai mulți dintre ei sau nu. Mai mulți prieteni dau mai mult sprijin, dar ei iau o parte mai mare a jocului, de asemenea. O altă dilemă este dacă să răsplătești și pe acei care cedează și să pedepsești opozanții și dezertorii. Este posibil să produci alte divizii sau unități printre grupurile de stakeholder-i. Stakeholder-ii “adormiți” pot fi lăsați să doarmă sau pot fi treziți. Cei nedeciși asupra unei probleme pot fi ignorați sau convinși într-un mod sau altul, sau atrași într-o direcție diferită. Grupul de lobby poate să negocieze cu jucătorii nervoși prin scuzarea sau acuzarea acestora în public, acest lucru le poate aduce din partea acestora recunoștiința ori compromiterea. În anul 1998, Ministrul de finanțe olandez Zalm, apărându-și practicile sale de ajutoare fiscale acordate companiilor (dumping fiscal) a prezentat Comisiei evidența efectuată prin intermediul firmelor internaționale de contabilitate, acuzând multe alte guverne de practici mult mai rele, fapt ce a dus la stoparea discuțiilor pe acest subiect timp de trei ani.

Relațiile. Un grup de lobby poate să o facă oficial sau neoficial, cu opțiuni de semi-oficial între acestea. Dacă este dependent de toate cele trei variante, atunci trebuie să se lupte cu dilemele echilibrului și coordonării. El poate să facă o relație mai mult sau mai puțin stabilă. Conflictul poate aduce o revenire mai bună decât prietenia o poate face. O altă dilemă este dacă să mențină vechile relații sau să dezvolte unele noi. Pentru fiecare grup de lobby acesta este o problemă de analiză cost-beneficii. Datorită fluctuației continue dintre oficialii UE și lobiști este oricum mult de investit în noi relații. În 1999, după remanierea administrației Prodi, multe persoane din Comisie au fost nevoite să își reconstruiască noi rețele.

Procedurile. Acestea fac parte din jocul “Triplul P”. Una din dileme este dacă să le simplifice sau să le complice. Înainte de decizia Comisiei, în primăvara anului 2000, pentru a permite Unilever să scoată pe piață margarina Becel, compania a pledat ca procedura să fie simplificată. După decizie, ea a renunțat la pledoarie, considerând că acea complexitate a fost folositoare pentru a ține concurența deoparte. Fiecare grup de lobby poate ori să accepte ori să conteste o procedură, în caz de contestare să meargă până la Curte. Industria tutunului a făcut acest lucru în anul 1998, sprijinită de Germania, când a pus sub semnul întrebării legalitatea în cazul Directivei Tratatului de interzicere a reclamelor. O altă dilemă este dacă să faci lobby pentru o interpretare liberă sau strictă a unei proceduri. Și textele diferitelor limbi și practicile (precedentele) zilnice variate lasă loc la interpretări.

Pozițiile. Ca parte a Triplului P, un grup de lobby poate să recunoască sau să conteste poziții și organisme stabilite, precum comitete, agenții și oficiali. Înmulțirea comitetelor în câmpul vast al managementului la un număr de 25, a fost cauzată parțial de grupurile de lobby din afară care s-au plâns despre componența comitetelor existente. De asemenea, un grup de lobby poate să se alăture unui organism sau să-l părăsească, aceasta din urmă fiind o formă de protest, dar putând să indice dorința sa de mai multă libertate de acțiune. Recrutarea persoanelor pentru diferite poziții este plină de dileme, de exemplu, dacă încearcă pentru un echilibru național, să recruteze sectorial sau între sectoare, din interior sau exterior, și pe merit sau pe bază de clientelă. Comisia a decis în 2000, după multe plângeri despre practicile degradate, să promoveze recrutările după merit.

Subiectele. O dilemă este dacă să le politizeze sau să le depolitizeze. O tehnică standard a depolitizării este să prezinți un subiect de dezbătut ca fiind de natură tehnică, care va apărea ca mai puțin relevant. Pentru a depolitiza un subiect, un grup de experți în siguranța pe căile ferate au pus o formulă matematică pe prima pagină a raportului lor.

O altă dilemă este dacă să extinzi o singură problemă de dezbătut sau să o restrângi. În primăvara anului 2000, grupul de lobby Europaboi a presat pentru extinderea răspunderii propuse pentru utilizarea OMG (organisme modificate genetic) la toate tipurile de produse industriale, prin aceasta sperând de un regulament specific și să își lărgească coaliția.

O altă dilemă este dacă să combine diverse probleme într-un singur ambalaj sau să le păstreze separat. Comisia și Consiliul, în mod frecvent, combină subiecte de dezbătut pentru a satisface cât mai mulți stakeholder-i. Grupul de lobby poate să încerce să mărească sau să diminueze numărul de probleme implicate, prin manipularea numărului stakeholder-ilor, sau alegând calea creșterii sau descreșterii importanței unui subiect.

Viața unui dosar. Grupul de lobby poate ori să ajute la trecerea unui dosar sau să facă acest lucru să se realizeze mai dificil. Exemplul cel mai concludent este cel al Marii Britanii în Consiliu în timpul afacerii BSE (1996), când a blocat mai mult de 50 de dosare (care au devenit aprobate prin ștampilă apoi).

O altă dilemă este dacă să păstrezi sau să transformi conținutul dosarelor. Transformarea apare ca o refacere a întergului dosar și este o tehnică indirectă a timpului de management, care poate să rezolve su să ducă într-un impas. Un impas a fost doborât în anul 1997 prin Decizia de la Amsterdam de a reorganiza problema stabilității monetare cunoscută sub numele “Stabilitate și creștere“. Un impas este frecvent creat de orice lobby de succes pentru susținere, cum s-a întâmplat în sesiunea europarlamentară din 2001 privind armonizarea fiscală. Există multe tehnici directe de a impulsiona sau de a întârzia procesul luării deciziilor. Cea mai frecventă este prin modificarea unui termen limită, înainte sau înapoi. De obicei este mult mai dificil să impulsionezi decât să amâni, întrucât necesită mai multă energie.

Scena. Grupul de lobby poate alege ori să intre ori să părăsească o scenă specifică, iar între acestea având opțiuni de “așteaptă și vezi”. În interiorul scenei, o dilemă este dacă să se alăture unei sau altei coaliții. În mod frecvent, fiecare coaliție are propriul mix de avantaje și dezavantaje, care face o diferență marginală și oferă o alegere reală.

O dilemă puternică, discutată înainte, este dacă să restricționeze sau să extindă limitele scenei. O astfel de schimbare poate rezulta într-un set foarte diferit de subiecte și mandatari. De a lungul combinării subiectelor și dosarelor, grupul de lobby poate, de asemenea, să aleagă să suprapună o scenă sau să fie separată de alta. Dacă grupul de lobby folosește un traseu lung sau mai multe trasee spre UE, atunci întâlnește dilemele scenei conectate în serie sau în paralel. Fiecare culoar, joncțiune sau sens giratoriu în drumul lor spre scena finală a UE înseamnă o arenă de introducere.

Decizia. Privitor la decizia UE, grupul de lobby trebuie să decidă dacă să mărească sau micșoreze pozițiile de negociere. Prima poate să dea un rezultat mai bun pe termen scurt, în timp ce ultima este o investiție de bunvoință pe termen lung sau într-un alt dosar. Pentru așa numitele motive de principii, grupul poate să aleagă să nu participe deloc la negocieri și să se abțină. O astfel de poziție intenționând să blocheze procesul prin adâncirea dezacordurilor, este foarte riscantă. Oficialii UE și alți stakeholder-i pot ignora acest lucru și continua cu și mai ușoara formație de consens.

Guvernele naționale în Consiliu, dacă se decide prin unanimitate, uneori pot face un joc de împotrivire, dar de obicei este împotrivire doar de la “5 la 12 noaptea” și este parte a unui joc de compensare a pierderilor. În 2001, guvernul spaniol a blocat decizia Consiliului cu privire la coordonarea dezvoltării pe motiv că-și scoate subvențiile din Fondul Coeziunii.

Stiluri de lobby. Dilemele standard ale stilului de lobby sunt printre altele, dacă să ofere sau să ceară, la nivel mic sau la nivel înalt, să acționeze direct sau indirect, oficial sau neoficial, defensiv sau ofensiv, dacă să fie calm sau războinic, reactiv sau proactiv. Chestiunea stilului este considerată, pe larg drept crucială. Este de fapt singura care este comună atât grupurilor de amatori cât și celor profesionale.

Dilema teoretică a lobby-ului dacă este legal sau ilegal este una dificilă în practică. Fiecare grup de lobby cunoaște cu ușurință prescripțiile curente ale înegistrării și codul de conduită și are toate motivele să se ferească de izolarea politică cauzată de scandaluri.

4.1.2 Grupurile de lobby

Uniunea Europeană (UE) este un loc mult mai adecvat pentru aplicarea practicilor managamentului afacerilor publice. La nivelul UE există mii de organizații care acționează ca grupuri de interese. Ele provin domeniul public și privat al țărilor membre și al multor altor țări străine, Bruxelles – capitala UE, fiind principala lor locație de activitate. Cele mai multe grupuri de interese fac numai vizite neregulate în acest loc de întâlnire, de exemplu când ceva foarte relevant pentru ele este pus în joc în cadrul unui Comitet al experților Comisiei, o audiere în Parlament sau o Federație Europeană (EuroFed). În restul timpului, ele încearcă să monitorizeze și să influențeze ceea ce se întâmplă dirijat de la distanță, de exemplu prin organizațiile de comerț, prin intermediul guvernelor de acasă sau a consultanților săi.

Ca și echivalenții săi stabiliți acasă, cele mai multe grupuri de interese stabilite în Bruxelles au în spate un sector privat profit sau non-profit care continuă să crească. Mai puțin numeroase dar în plină desfășurare sunt și grupurile de interese din sectoarele publice ale UE, precum agenții independente și guverne descentralizate (urbane și regionale), precum cele din sectorul privat al întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) și organizații non-guvernamentale (ONG). Sunt grupuri de interese străine în plină ascensiune, de la Camera Americană – ‘AmCham’, la Tusiad – Organizația patronilor turci, și de la Sindicatul Zahărului din Mauritania la Guvernul Thailandei.

La începutul anului 2000, aproximativ 2.600 de grupuri de interese aveau un birou permanent în centrul Bruxelles, structura lor fiind: federații de comerț europene – 32%, consultanți comerciali – 20%, companii – 13%, ONG-uri în domenii precum mediul, sănătate și drepturile omului – 11%, afaceri naționale și asociații de muncă – 10%, reprezentanți regionali – 6%, organizații internaționale – 5% și think tanks – 1%. În plus, mai sunt reprezentații permanenți ai guvernelor statelor membre și în jur de 150 delegați ai guvernelor străine.

Politicile publice europene evoluează între două dihotomii centrale: național versus european și public versus privat. Vectorii decizionali pot izvori, așadar, din interesele specifice publice sau private naționale care pot fi transpuse la nivel public sau privat european, dar și viceversa. Defalcarea celor opt vectori de influență pare simplă. Ei devin mult mai volatili în realitate, iar grupurile de lobby pot forma organisme hibride.

 Așadar, apar tipuri de actori, purtători ai unor interese particulare, sub forma agențiilor public-private numite prescurtat GONGO (Governmental Organised NGOs) sau GINGO (Governmental Interested NGOs). Comisia Europeană cheltuiește peste 1 miliard de euro anual pentru dezvoltarea expertizei ONG-urilor si stimularea participării lor la procesul decizional european (de exemplu, sectorul sănătății sau al mediului), pentru a compensa mult invocatul deficit informațional din procesul decizional european. Însă una dintre cele mai "grotești" finanțări de acest tip viza alocarea a peste jumătate din bugetul Comisiei Europene către Friends of the Earth Europe, care promovează, chipurile, interesul european pentru stoparea încălzirii globale.

 La antipodul lor se află jucătorii BONGO (Business Organised NGOs) și BINGO (Business Interested NGOs). Un grup sofisticat de lobby va combina multiplii vectori de influență în funcție de gradul de conștientizare a problematicii invocate, a momentului lansării campaniei de informare, a spațiului dezbaterii, în funcție de riscurile și oportunitățile politico-economice specifice. Specialiștii reduc această artă la “meta-jocul celor trei P” (persoane, poziții și proceduri de influențare).

EuroFed-ul și variantele lor sunt un fenomen binestabilit. Asociațiile și companiile farmaceutice se întâlnesc în EFPIA, companiile de produse chimice în CEFIC, întreprinderile mici și mijlocii (SMEs) în UEAPME și producătorii de alimente în CIAA. ONG-urile și variantele lor se întind de la GONGO la BONGO se întâlnesc în grupuri diferite: grupurile de consumatori în BEUC, organizațiile angajatorilor în UNICE și uniunile de comerț în ETUC. Grupurile și asociațiile profesionale se reunesc, de asemenea, de exemplu, regiunile cu oțel în CASTER, orașele mari în EUROCITIES, arhitecții în ACE și jurnaliștii în AJE. Dar un EuroFed este rareori reprezentativ pentru întreg sectorul. De exemplu, există aproximativ 15 EuroFed-uri în domeniul construcțiilor, 20 în domeniul ambalării și 75 în domeniul produselor chimice. Adunarea generală are ca membri, asociații generale și uneori organizații individuale importante. Stakeholder-ii din exterior dar care operează în interiorul UE, precum companii din Statele Unite sau asociații turcești pot deveni membri de asemenea. Adunarea numește un Consiliu de conducere și un președinte, sprijinit de un Secretariat sau Birou și care au propriul lor buget. Prin intermediul comisiilor preliminare și a procedurilor standard Consiliul și Secretariatul ating o poziție comună.

Modelul EuroFed-ului este văzut pe scară largă ca fiind eficient: la un cost scăzut, se formează o comunitate de interese cu față europeană. Dar eficacitatea este frecvent criticată de membri, precum arată studiile de caz. Influența externă a unui EuroFed este considerată destul de limitată, și este de obicei, destul de dependentă de astfel de contribuții dar și de factori rari precum omogenitate, experiența trecută, conducere, multinaționalitate, status sectorial și concentrare.

În mod ironic, aceiași factori pot să fi împiedicat înainte propria influență internă a oricui. De exemplu, în interiorul EACEM, EuroFed-ul omogen al producătorilor de bunuri de consum electronice, câteva transnaționale mari și companii prestigioase precum Thompson, Philips, Nokia și Siemens au învățat dureros cum să ajungă la compromisuri interne. În ciuda tuturor criticilor Eurofed-ului, cele mai multe grupuri de interese sunt membri direcți sau indirecți ai unei platforme de lobby transnațional.

Aparent, ei consideră costurile de a nu fi membru mai mari, decât cele de membru, chiar dacă eficiența externă este scăzută. Ca membri, ei pot să monitorizeze, controleze și să abordeze mai ușor alți membri și stakeholder-i UE, inclusiv oficialii UE. Dacă o poziție comună este atinsă, ei pot să simtă gustului influenței.

Pentru multe grupuri de interese, a fi membrii unei platforme standard precum EuroFed-ul este cu greu un traseu sau un mijloc de influențare a UE. Dacă cineva a pierdut în interiorul EuroFed-ului, rămân alte oportunități de influențare a altor stakeholder-i UE în direcția dorită, și multe grupuri de interese continuă să caute mai multe patforme optime care se vor dovedi mai omogene și controlabile. Patru direcții suplimentare ale acțiunii colective pot fi observate:

coalițiile flexibile ad-hoc sunt în creștere, fiind stabilit un dosar specific de interese. Costurile dezvoltării pot fi mari, dar sunt limitate în timp, în timp ce investițiile sunt văzute mai bine. Pe la mijlocul anilor ’90 toți membrii EACEM au creat astfel de coaliții ca, de exemplu, uniuni de comerț (pe condiții de muncă), editori (pe drepturi intelectuale) și cumpărători (pe standardizări).

afacerea EuroFed se prezintă din ce în ce mai mult sub forma ONG-urilor, de fapt ca BONGO, întrucât ei cred că această prezență furnizează influență suplimentară.

Eurofed-urile devin din ce în ce mai conectate la mașinăria UE, în special, la nivelul de comitete și grupuri de experți.

într-un dosar particular membrii constituie un EuroFed, și în special CTN-urile, crescând numărul traseelor colective multiple de influențare a UE.

În plus la acțiunile lor directe din biroul lor de la Bruxelles, ei acționează simultan prin intermediul asociațiilor naționale, ministerelor naționale și EuroFed-urilor, a unei coaliții ad-hoc și a unui comitet de experți.

Fiecărui grup de lobby i-ar plăcea să fie singurul jucător pe terenul UE, dar acesta este numai un vis. Chiar și în vechea Comunitate formată din numai șase state membre a fost întotdeauna concurență între grupurile de lobby, chiar și într-o nișă a sectorului de politici. Dar numărul competitorilor era în mod clar mai mic decât la începutul acestui mileniu.

În problema transportului aerian, de exemplu, numai șase companii aeriene asociate strâns cu ministerele lor naționale, și care practic conduc propriul lor Consiliu al Transporturilor, pot stabili rezultatele. În fiecare nișă a sectorului de politici numărul grupurilor de interese concurente este astăzi atât de mare, încât acțiunea colectivă este mai necesară ca niciodată. Grupurile de presiune pot zbura singure de acasă, dar când ajung lângă terenul de joacă al UE, de obicei devin o parte a unui stol de păsări. Pot să contacteze individual persoane din Comisie, Parlament sau Consiliu, dar o astfel de acțiune este realizată pentru monitorizarea “în exterior” decât pentru negocierile “în interior”, acestea din urmă necesitând o abordare colectivă.

Factorul care furnizează forță pentru grupurile de interese este așa numita “logica influenței” care într-o oarecare măsură este legată de mărimea sistemului politic. La nivel local, chiar și un grup de interese de mărime medie poate avea suficientă greutate să își prezinte interesul oficialilor. În schimb, la nivel regional, național și mai ales la nivel european, este nevoie de mult mai multă greutate în scopul de a atrage atenția pentru interesul său, și o poate face acționând colectiv.

Oficialii EU, dorind să interacționeze cu grupurile de interese, preferă să o facă la nivel agregat și nu individual, fiind pregătiți chiar să subvenționeze aceste agregări. Astfel, ei vor suferi mai puțin din cauza conținutului și volumului foarte mare. Direcția generală de Afaceri Sociale, de exemplu, a promovat, întotdeauna, ideea organizării muncii și managementului într-o formă mai bună și reunirea acestora într-o platformă care a fost dezvoltată în procedura Protocolului Social. În 1997, Direcția Generală a Întreprinderilor Mici și Mijlocii a inițiat măsuri de promovare a formării de asociații și fundații mari ale UE în acest domeniu.

Pentru fiecare grup de lobby, enigma este de a găsi forma optimă a colectivității sau stolului european, aceasta va fi o combinație între omogenitate și control. Prin asemănarea cu păsările (omogenitatea) problemele sunt împărțite, dar interesele pot fi în concurență. Pe cât de ușor este să pui pe listă punctele din agenda comună, pe atât de dificil este să ajungi la o poziție comună. Prin diferențiere cu păsările (eterogenitatea) este o mică asemănare de probleme și interese, astfel încât alcătuirea unei agende comune rezultă într-o declarație ambiguă făcând și mai dificilă ajungerea într-un punct comun. Cele mai multe grupuri de interese preferă omogenitatea, cele mai multe într-un sector de bază și ele vor să exercite controlul asupra colectivității. Grupurile de interese mari, precum transnaționalele și organizațiile comerciale pot avea capacitatea de control direct; dar marea majoritate a grupurilor de interese de mărime medie si mică râmăn mult mai dependente de telcomenzi începând cu un control sub protecție internă și extinzându-se la nivelul UE.

Modelul pentru acțiune colectivă este așa numita Federație Europeană (EuroFed). Grupurile cu o zonă de interes specific comun se reunesc într-o organizație transnațională comună apropiată mașinăriei UE, precum în figura nr.3.

Variantele acesteia sunt confederații mult mai eterogene, rețele informale și cea mai specifică coaliție ad-hoc. În plus, multe grupuri își stabilesc birourile aici. De obicei, grupurile colective speră să atingă cele patru funcții ce furnizează o platformă de supraveghere reciprocă, interese specifice agregate, micșorând costurile lobby-ului, și, în ultimă instanță, influențând cu succes UE. Aceste grupuri sunt cele mai mari categorii din cadrul grupurilor de lobby stabilite în Bruxelles, și ele există, în special pentru grupurile private de interese și guvernele descentralizate. Ministerele naționale nu au forma unei EuroFed; ele amestecă cele patru funcțiuni cu funcția Consiliului de oficializare finală a legislației secundare. Aceasta merge cu greu în practică, și formarea EuroFed-ului constând în ministere naționale poate fi așteptată ca un lucru inevitabil în viitor. Numai Ministerul Apărării, într-atât cât aparține NATO, care este localizat în nordul Bruxelles-ului, are o platformă colectivă de a lungul întregii Europe, foarte folositoare pentru acțiunile UE aici.

Figura nr. 3 – Grupuri de interese și traseele către Uniunea Europeană

Național UE/Transnațional Internațional

Sursa: adaptare după Van Schendelen, R., “Machiavelli in Brussels.The Art of Lobbying the EU”, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2003, pag. 113

Grupurile de presiune acționează în exterior sau în interior. Ele se orientează în exterior, către mediul înconjurător, realizând cercetări și/sau lobby pentru informații. De asemenea, grupurile de presiune aduc stakeholder-i cruciali prin acțiune în interior, pentru a forma o coaliție în scopul de a negocia o afacere și/sau lobby pentru sprijin.

Grupurile de presiune utilizează aceste interacțiuni ca sursă majoră de inspirație pentru definirea interesului lor, formularea țintelor și selectarea activităților sale. În acest sens, ele caută o legătură optimă între preferințele lor și rezultatele obținute.

Grupurile de presiune nu au acea convingere arogantă că, foarte ușor, pot constrânge, convinge, conduce și/sau să convertească un opozant. Tehnicile noi sunt, în contrast, bazate pe convingerea că domeniul și scopul sunt întotdeauna limitate. Domeniul trebuie să fie studiat prin orientarea în exterior și scopul trebuie să fie dezvoltat prin orientarea în interior. Expresia populară pentru ambele este lobby. De aceea, un grup de lobby, este un grup de presiune care acționează prin deschidere atât în exterior cât și în interior.

Dacă o organizație publică sau privată ajunge la concluzia că pentru un anumit subiect anumite acțiuni pentru a-l influența sunt raționale, aceasta face ca un grup de interese să se transfome într-un așa numit grup de presiune. În arealul european se poate alege din două seturi de alternative de bază. O opțiune este de a muta discuția la un alt nivel decât cel național sau european. Alegerea va depinde de valoarea atașată rezultatului dorit. De exemplu, companiile care operează în întreaga Europă și ONG-urile, dorind să scape de filtrul intern și de veto, în mod frecvent împing o discuție de acasă spre nivel european. În schimb, micile întreprinderi și miniștrii de acasă doresc să mute discuțiile de la nivel european spre cel intern. Un alt exemplu se referă, la discuțiile pe tema sănătății și siguranței la locul de muncă. Uniunile comerciale din nordul Europei în mod frecvent preferă reglementările UE celor interne, în schimb, cei din sud au păreri amestecate, în timp ce organizațiile angajatorilor doresc “un singur nivel al terenului de joacă”.

Multe grupuri de presiune sunt înclinate să influențeze o discuție numai în acea parte a mediului în care văd originea sau cauza. Dorindu-și să nu piardă oportunitatea sau să elimine amenințarea, merg la sursă.

Niciun grup de presiune nu poate juca numai rolul negativ, dacă ar face acest lucru, ar deveni un paria. Totuși trebuie să facă presiuni pentru obținerea unor rezultate pozitive. Aceasta poate, desigur, însemna o neplăcere într-o deghizare plăcută, de exemplu dorința de a revizui substanțial o politică a regiunii. Multe grupuri de presiune au, într-adevăr, nu doar o dorință, ci un amestec de rezultate negative și pozitive de a fi obțiunte de la oficialii UE, alți stakeholder-i și de acasă. Realizarea pozitivă sau negativă a unui rezultat este, cu alte cuvinte, variabila dependentă a managementului afacerilor publice. Această ambiție este întreținută de tot felul de grupuri de presiune. Astfel, organizațiile private orientate spre profit, și în special companiile transnaționale au cea mai puternică reputație de acest fel. Dar ONG-urile non-profit, guvernele subnaționale și ministerele naționale sau chiar părți ale acestora pot avea aceleași ambiții. Așa sunt cei cu o poziție stabilită în cadrul mașinăriei UE, precum părți ale Comisiei (Directoratul General, Directoratul, Comisariatul, Agenția, comitetele, grupuri de persoane), Parlamentul (o comisie, un intergrup, un partid, o delegație națională, și Consiliul (un Consiliu special, un grup de lucru, un grup de ministere, o direcție generală a Secretariatului General) sau Curtea. În mod frecvent ele se comportă precum grupuri publice de lobby dorind să obțină rezultatul așteptat. Fiind deopotrivă subiecți și tinte ale managementului afacerilor publice, pot juca roluri duale.

Un grup de presiune mai sofisticat, informat despre mai mulți vectori, poate decide să își schimbe tipul de vector. Ca răspuns în anul 1992, la Programul de politici al UE asupra Pieței Unice Europene, cu toate amenințările și oportunitățile pentru competiție, multe companii transnaționale au reacționat nefăcând lobby. Cu toate acestea, la începutul anilor 1990, Federația europeană a celor mai mari companii de textile și aparatură suferind din cauza importurilor ieftine din țările cu salariu scăzut din afara UE, a ridicat problema pieței la nivelul UE. S-a prezentat ca un fel de ONG împotriva muncii copiilor și au făcut lobby pentru protejarea prețurilor mari.

Inteligența grupurilor de interese și presiune presupune respectarea unor reguli etice și transparente pentru a evita ipocrizia, populismul, verva electorala, derbedeii isteți și șmecherii. Amprenta lor asupra procesului decizional se poate rapid traduce în imparțialitate și atingere la principiile democratice.

Desconspirarea recentă a unor acorduri dubioase ale lobby-iștilor specializați în industria chimică sau energetică a reprezentat impulsuri noi la semnalele de alarmă existente deja la Bruxelles. Nu de puține ori, “grupuri principale”, care pretind ca îi reprezintă pe cetățeni, au fost de fapt susținute financiar de către agențiile de consultanță ale unor companii cu interese precise. Numeroase alte riscuri asociate lobbicrației s-au materializat recent în spațiul european:

Accesul privilegiat  – este vorba în special de cazul giganților corporatiști sau al asociațiilor patronale reprezentate în grupurile de experți. Politica Comisiei Europene cu privire la inovarea carburanților biologici este rezultanta recomandărilor redactate de către BIOFRAC (Biofuels Research Advisory Council). Componența acestuia alunecă rapid în favoarea celor 4 companii petroliere și altor 4 companii de biocarburanți, în defavoarea singurului reprezentant al industriei alimentare, a altuia din industria lemnului, a unuia din sectorul energetic, a unui fermier, a 8 academicieni (dar chiar majoritatea lor au legături strânse cu companiile petroliere și de biotehnologii) și, nu în ultimul rând, a EuropaBio (cea mai mare asociație de lobby reprezentând companiile producătoare de biotehnologie).

Uși turnante  – contactele personale și informațiile din interior sunt ingrediente esențiale ale jocului eficient al lobby-ului. Intensitatea lor crește odată cu viteza de rotire a ușilor turnante între instituțiile europene și grupurile de interese. Jean-Paul Mingasson, fostul director general al DG întreprinderi și industrie (2002-2004) și al DG Buget (1989-2002), a părăsit Comisia Europeană în 2004 pentru funcția de consilier general al BusinessEurope (confederația industriaților europeni, fostul UNICE). Înainte de 2004, el participase personal la redactarea reglementărilor europene cu privire la industria chimică, iar după 2004 a lansat campania de presiune împotriva lor, în numele BusinessEurope. Exemple similare se găsesc în majoritatea politicilor publice europene. Este și cazul actualului director non-executiv al British Nuclear Fuels, James Currie, fost director al DG Mediu și responsabil cu Siguranța Nucleară și Protecția Civilă (1997-2001).

Metode dubioase și pretenția de independentă  – motivele reale ale grupurilor de interese sunt adeseori ascunse, lobbiștii pretinzând că reprezintă organizații non-profit sau “experți independenți”. În 2005 nu se desconspirase ca o organizație care lansase “Campania Creativității”, reprezentant pretins al artiștilor, muzicienilor, designerilor, dezvoltatorilor de software și al altor profesii creative, era de fapt orchestrată de către Campbell Gentry, o companie de relații publice. Efervescent lobbist activ la Parlamenul European, a stimulat adoptarea unor măsuri rigide de protecție a patentelor de software, evident, în favoarea multinaționalelor din domeniu. Campania, în aparență susținută de către indivizii creatori, era în realitate finanțată de către Microsoft, SAP, asociația industrială CompTIA.

 Reglementarea acestei “cutii negre” a pieței europene a lobby-ului, pornind de la înregistrarea voluntară sau obligatorie într-un registru al grupurilor de interese și până la transparența veniturilor, suscită încă aprigi controverse. Managementul afacerilor publice, care încearcă să deslușească aceste ițe, gravitează în jurul a trei poli principali: Alianța pentru transparența lobby-ului și reguli etice (ALTER EU), Societatea specialiștilor în relații publice europene (SEAP) și Asociația consultanților în afaceri publice europene (EPACA). Primii susțin obligativitatea monitorizării grupurilor de presiune, însă cele două asociații din urmă apără cu înverșunare privilegiul secretomaniei și al autoreglementării.

Toate aceste grupuri de presiune, publice sau private, cu sau fără birou permanent în Bruxelles își importă propriile interese în sistemul de luare a deciziilor de la Bruxelles, și consideră că acesta este mediul cel mai competitiv. Prezente sau reprezentate, ele vor să monitorizeze acest sistem de la stadiul inițial și să creeze efectul dorit. Multe dintre ele se transformă în însăși grupuri de lobby. În mod clar, lor le displace să fie doar o parte a vectorilor de adaptare ai europenizării, și vor să unească vectorii de influență. Datorită varietății Europei, interesele lor în mod inevitabil, vor intra în conflict cu ale altor grupuri, și în consecință, noi probleme se ridică în continuare. Aceste grupuri de lobby reprezintă “carierele cele mai evidente ale europenizării”. Faptul că ele își canalizează problemele în cadrul UE indică că ele consideră cele cinci metode europene vechi de rezolvare a conflictelor ca fiind învechite sau insuficiente.

La nivelul UE, niciun grup nu poate influența singur alt stakeholder, precum o Comisie oficială, un guvern național sau o federație europeană, prin mijloace precum: constrângere, încapsulare, susținere (pledoarie) și/sau argumentare.

Constrângerea, dacă se bazează pe legile recunoscute ale EU și ia forma litigiului, de obicei, are eficiență numai pe termen scurt. Riscul de a resimți efectul de bumerang de la oponenții constrânși rămâne întotdeauna deosebit de ridicat. Un minister național poate constrânge mediul său de acasă prin legislația emisă care este în ultimă instanță apărată de către poliție, justiție și sistemul penitenciarelor, sau poate încerca să facă acest lucru prin intermediul Consiliului de Miniștri al UE. Grupurile de presiune private trebuie să joace mai puțin formal. ONG-urile pot aranja o blocadă sau o anti-campanie, precum a făcut Greenpeace împotriva companiei Shell în afacerea Brent Spar în anul 1995. O companie poate amenința modificarea producției unei alte țări. Însăși, UE se bazează pe legislație coercitivă.

Încapsularea necesită deopotrivă o poziție privilegiată de putere, precum și o condiție financiară influentă, care rareori există. Stakeholder-ii importanți sunt mult mai dependenți de nominalizarea liderului lor și/sau de acordarea unui buget. O variantă mai subtilă este stabilirea procedurilor de luare a deciziilor, care îi țin subordonați. Miniștrii, în special, păstrează multe așa numite agenții independente sau organizații private sub un control suficient, în acest fel. Multe grupuri de cetățeni sunt dependente financiar de un guvern și trebuie să solicite un buget în fiecare an. UE se bazează foarte mult pe alocări de subvenții pentru a rezolva lucrurile în maniera care și-o dorește. O companie sau un ONG poate folosi o parte din bugetul propriu pentru a îi face pe alți oponenți dependenți de ei.

Susținerea (pledoaria) conduce la puțin mai mult decât acuzarea, deoarece fiecare avocat își găsește câte un oponent, și astfel, ușor îl încolțește. Litigiul, în varianta Curții, atrage cheltuieli mari, rezultate neprevăzute și probabil un oponent răzbunător. Susținerea este o tehnică foarte bine stabilită. În varianta sa neoficială se apropie de propagandă, de exemplu prin intermediul reclamelor sau a unei campanii mass media. Organizațiile de comerț și ONG-urile se bazează frecvent pe această tehnică, deoarece simt oportunitățile sau se tem de amenințări. O variantă semi-oficială este depunerea de plângeri. Autoritățile la nivel național și al UE din domeniul concurenței primesc cele mai multe plângeri despre practicile incorecte de piață de la companiile care se simt lezate. Varianta oficială a susținerii este litigiul în instanță, unde interesul propriu este susținut cu trimiteri la legi. În societățile relativ formale, precum Franța și Germania litigiul este mult mai folosit decât în orice altă parte, fapt ce este vizibil, de asemenea, la nivelul Curții Europene.

Argumentarea este rareori suficientă, adevărata problemă, de fapt, rezidă în valori și interese ascunse. Argumentarea este și mai lipsită de valoare, în măsura în care aliații puternici sunt deja convinși iar oponenții dificili sunt foarte greu de convins. Aici, interesul propriu este ascuns în spatele aparentelor argumentații intelectuale bazate pe deducții logice și referințe empirice credibile. Impactul acestora este, desigur, dependent de credibilitatea lor. În cazul Brent Spar, nici Shell nici Greenpeace nu au avut o poziție credibilă, Shell din cauză că a neglijat alternativa logică de demontare a platformei, iar Greenpeace deoarece a furnizat date incorecte despre gradul de poluare. Argumentarea este frecvent folosită în următoarele patru situații:

când stakeholder-i importanți oscilează (ei ar putea să câștige);

când un subiect este într-o fază de început (mulți nu au adoptat încă o poziție);

când un subiect beneficiază de publicitate (audiența dorește argumentare);

și când necesită o promovare (pentru a prezenta ca un interes general).

În toate aceste cazuri, argumentarea se apropie de discursul unui vânzător.

Aceste tehnici tradiționale de influențare a unui mediu competitiv sunt încă utilizate în practică, dar ele au o influență limitată și chiar descreșterea eficienței și productivității. Un caz special este al terenul de joacă al UE, aici, concurența este printre cele mai dure din Europa. Mulți jucători sunt grupuri publice sau private destul de experimentate, iar părți ale instituțiilor UE, care fac presiuni pentru propriile interese, aparțin tot acestei “ligi”. Reprezentând părțile enervate ale varietății europene, ei luptă intens în scopul de a obține rezultatele dorite. Ei sunt încredințați că nu se pot baza în întregime numai pe tehnicile tradiționale, bazându-se în principal pe încrederea arogantă a superiorității, conform căreia oponenții pot fi constrânși, încapsulați, conduși și/sau convertiți să facă ce se dorește de către ei.

Din ce în ce mai mult, jucătorii trebuie să utilizeze amândouă orientările, cea în exterior pentru a monitoriza și cerceta alți jucători și cea în interior pentru a construi coaliții și afaceri cu alții. Pe scurt, trebuie să facă lobby. Caracteristicile mașinăriei de decizie a UE definită de cuvintele complexitate și dinamism, pot fi exploatate ca oportunități de lobby, întotdeauna există o ușă deschisă și un moment potrivit. Variabila independentă crucială este aici cunoașterea. Cu toate acestea, procesul de influențare este, uneori, o linie dreaptă între jucătorul versat și cel care ia decizia finală. Dacă cineva dorește să influențeze Bruxelles-ul, cineva trebuie să apese mai multe butoane. Ei pot conecta dorința la decizie.

Pe scurt, la nivelul UE fiecare trebuie să joace un joc mai prudent și mai politic. Subiectele conflictuale trebuie rezolvate prin negociere și compromis, prin căutarea stakeholder-ilor și a soluțiilor în avans, și prin rezolvarea unei mulțimi de teme, pe scurt prin practicarea managementului afacerilor publice.

Grupurile private de lobby din Nord-Vestul Europei au fost responsabile pentru creșterea încrederii în practicile managementului afacerilor publice la nivelul UE. Mulțumită disputelor acestora cu guvernele naționale încă din 1970, au devenit mai experimentate în aceste practici mult mai devreme decât grupurile din alte părți. Au devenit jucători de frunte în interiorul grupurilor “aristocrate” de la Bruxelles din domeniul managementului afacerilor publice cum ar fi: Societatea Profesioniștilor Europeni în Afaceri, Practicienii Afacerilor Publice și Federația Europeană de Lobby și Afaceri Publice.

Cei mai mulți consultanți au, de asemenea, o formație nord-vestică, și în special britanică. După britanici, îi urmează francezii, care și au stabilit la Bruxelles proprii consultanți, grupuri membre și centre de pregătire. Francezii se află în fruntea serviciilor informative precum: Serviciile de Informații Europene, Direcția Afacerilor Publice Europene și Agenția Europa. Companii importante și câteva ONG-uri din Italia, Germania și state candidate arată un interes crescut în managementul afacerilor publice. Familia este în continuă extindere.

Pare să fie în dezvoltare un fel de “ prima ligă” a grupurilor de lobby din UE, care încearcă să conducă afacerile publice în mod profesionist. De obicei, au învățat lecțiile UE prin meciuri pierdute în trecut, dar nu au renunțat, și si au întărit nervii și corpul. Mulți au gustat deja mierea, puțini amenințările și mai mulți oportunitățile. Acum, ei au pregătit acțiuni organizaționale în exterior și interior. Acești profesioniști, nu sunt neapărat aceiași cu aceia care au un birou permanent în Bruxelles sau o meserie full-time de lobbist în UE. Cei din urmă pot să neglijeze aspectele esențiale ale managamentului afacerilor publice la fel de mult precum un grup de interese amator. Este de asemenea adevărat că unele grupuri de presiune fără privilegii în Bruxelles și având-și sediul în alte părți sunt jucători excelenți. Calitatea este singurul indicator pentru profesionalism, și nu permanența sau profilul jobului. Nimeni nu este excelent doar prin definiție. Cu toate acestea, reputația profesionalismului aparține, în special, celor care au privilegii la Bruxelles. Abilitățile lor se dezvoltă învățând unul de la altul.

În data de 13 Mai 1997, Parlamentul European a stabilit regulamente pentru grupurile de lobby acreditate de Parlament pentru a completa procedurile de înregistrare și acreditare ale acestora.

Coduri de conduită Parlamentul european

În contextul relațiilor lor cu Parlamentul, persoanele ale căror nume apar în registrul prevăzut în Regulamentul 9(2) vor trebui:

să se conformeze prevederilor Regulamentului nr. 9 și acestei Anexe;

să declare interesul sau interesele celor pe care îi reprezintă în contactele cu membrii Parlamentului, staff-ul sau oficialii Parlamentului;

să se abțină de la orice acțiuni prin care să obțină informații în mod necinstit;

să nu susțină orice relații oficiale cu Parlamentul, în afacerile pe care le derulează cu terțe persoane;

să nu răspândească către terțele persoane, copii ale documentelor obținute de la Parlament în scopul obținerii de profituri;

să se conformeze strict prevederilor Anexei I, Articolul 2, paragraful doi*;

să se convingă că orice asistență furnizată în conformitate cu dispozițiile Anexei I, Articolul 2* este declarată în registrul corespunzător;

să se conformeze cănd recrutează foști oficiali din instituții cu prevederile Regulamentului Staff-ului;

să respecte orice reglementări stabilite de Parlament asupra drepturilor și responsabilităților foștilor membri;

în scopul de a evita posibile conflicte de interese, să obțină permisiunea prealabil a membrului sau membrilor implicați cu privire la orice relație contractuală cu/sau angajarea unui membru asistent și convingerea proprie că acesta este declarat în registrul prevăzut conform Regulamentului 9(2).

Orice abatere de la acest Cod de Conduită poate conduce la retragerea aprobării acordate persoanelor implicate și corespunzător, firmelor acestora.

* Reglementări din declarația de interese financiare a membrilor

Sursa: Extras din Codul de Coduită stabilit de Parlamentul European pentru grupurile de lobby acreditate la Parlament, 13 Mai 1997

4.1.3 Stiluri de lobby

A. Oficial sau neoficial

Multe grupuri de lobby au o înclinație naturală să se comporte în mod oficial. Concentrându-se pe rezultatul final dorit al procesului de looby, ei caută semnătura unor înalți oficiali sau autorități, precum Președintele unei EuroFed, un Comisar sau Consiliul. Grupurile de lobby țintesc să se apropie de aceștia în mod oficial, de la început, printr-o scrisoare oficială trimisă de președintele unui grup de lobby, de exemplu, unui Comisar sau unui Raportor. Procesul legislației secundare a UE, însoțit de propunerea Comisiei către Parlament pentru obținerea aprobării Consiliului este extrem de oficială în structura sa, fapt ce încurajează multe grupuri să se comporte în consecință. Miniștrii naționali și EuroFed-urile nu se comportă mai puțin oficial. Multe grupuri au înrădăcinată acea credință populară conform căreia o aprobare oficială a unui rezultat scontat este de dorit și suficientă, lucru care nu este adevărat. Dacă pentru rezultatul dorit nu este luată nicio decizie, atunci nici de aprobare nu este nevoie. Dacă aprobarea dorită a fost acceptată, măsura cerută poate totuși să eșueze la implementare sau să fie blocată din cauza restricțiilor legale. Singura consolare pentru grupul de lobby este faptul că nu a pierdut dacă decizia oficială este împotriva dorinței sale.

Cel mai bun mod de comportament depinde de situație. În cel puțin patru situații stilul de lobby oficial nu este foarte adecvat:

atunci când grupul de lobby dorește ca nicio decizie să fie luată, aceasta fiind o problemă de amânare, care de obicei, este cel mai bine realizată prin practicile neoficiale sau semi-oficiale.

dacă grupul de lobby trebuie să se orienteze în exterior, trebuie să se comporte neoficial sau semi-oficial, întrucât poate obține informații importante printr-o conversație neoficială sau printr-o întâlnire plăcută decât printr-o scrisoare oficială.

cei care trebuie să aprobe o decizie sunt adesea aceiași care trebuie să creeze conținutul. Experții de nivel mediu, funcționarii și alți membri ai aparatului unui stakeholder pot fi cel mai bine abordați în mod neoficial, întrucât sunt oameni și au puterea la discreție.

dacă grupul de lobby dorește să se orienteze în interior într-o afacere cu un susținător, un oponent sau un stakeholder indecis, atunci trebuie să realizeze acest lucru în mod neoficial.

Cel mai eficient lobby începe în mod neoficial. Acesta de obicei necesită cea mai bună rețea și monitorizare, prin mijloace eficiente precum, un restaurant plăcut, o ieșire agreabilă, iar pentru cei care locuiesc în Bruxelles, legăturile sociale de petrecere a timpului liber sunt foarte importante. Dacă un consens neoficial s-a realizat, atunci se poate pune bază pentru unul semi-oficial, de exemplu pentru un grup ad-hoc, un comitet de expertiză sau un grup de lucru. Vederea comună trebuie să reflecte suficient interesele stakeholder-ilor. În timpul acestui proces, grupurile de lobby prudente își păstrează în minte sau în bagaje hârtiile cu privire la poziția lor oficială, cu care au venit de acasă, dar nu le pun niciodată pe masă, întrucât nu ar mai putea negocia efectiv. Datorită acestui fapt, dezavantajul pentru oficialii Comisiei este că toți așteaptă de la ei să vină primii cu o propunere. Iată de ce, acestora le plac mult mai mult sesiunile neoficiale. În final, de câte ori este necesar, poziția grupurilor semi-oficiale este prezentată pentru aprobarea oficială.

De la începutul pregătirilor, grupurile de lobby pot “citi” care stakeholder-i trebuie abordați neoficial și în ce moduri. Aceștia adună informații folositoare despre idiosincrasiile oamenilor foarte importanți. De exemplu, unii preferă să se plimbe în parc, alții preferă să meargă la teatru sau la un meci de fotbal etc. Astfel unele persoane nu doresc să fie abordate neoficial, premițând acest lucru numai după un început oficial. Lobiștii profesioniști trebuie să țină cont de toate aceste idiosincrasii, făcându-se foarte multe schimburi de astfel de informații personale între ei, unii consultanții chiar le vând.

B. Direct sau indirect

Altă metodă empirică sugerează că una dintre cele mai bune abordări a unui stakeholder este cea directă, iar utilizarea indirectă de abia este menționată. Această neglijare poate cauza o eroare forțată. Prin utilizarea metodei indirecte numită și “întoarcerea în U”, grupul de lobby se disociază de mesajul său, pe care îl trimite prin intermediul altui mediu. Meodele indirecte au cel puțin trei avantaje, care sunt neglijate de grupurile de amatori care se bazează pe metode empirice și altele de acest gen.

Cel care trimite rămâne invizibil sau chiar anonim și asta îl ajută să aibă mâinile libere.

Stakeholder-ii vizați primesc mesaje de la o sursă diferită și acesta poate fi la fel de convingător sau măcar reprezintă un interes general.

Dacă opoziția se ridică, acesta nu se întoarce imediat la grupul de lobby. Dezavantajele sunt că mesajul poate să fie distorsionat prin transmisie indirectă și dacă capătă sprijin poate fi pretins și de alții. Oricare ar fi (dez)avantajele, sunt multe metode directe și indirecte de lobby asupra altor stakeholder-i.

Metodele directe pot fi de la cele neoficiale la cele oficiale. Exemple ale celor neoficiale sunt contacte “față în față” (lobby cu corpul ) sub forma unor vizite personale, sau unei invitații la operă. Modul de a se comporta în cadrul unui întâlniri de comitet, ascultarea unei audieri sau lansarea unui document de poziție sunt exemple ale unor căi mai mult decât semi-oficiale. Trimiterea unei scrisori oficiale sau a unei delegații la cea mai înaltă oficialitate în funcție, de exemplu președintele unei EuroFed sau un Comisar, sunt cazuri de abordări oficiale directe.Toate căile directe pot fi ori la nivel foarte jos, ori la nivel înalt, situație când se bazează pe publicitate. Exemple sunt publicarea unei broșuri sau o reclamă, anunțarea unei conferințe de presă sau organizarea unei demonstrații publice. Abordările directe pot fi calme, de exemplu un site plin de ură pe web pentru a pune la stâlpul infamiei un oponent, sau pline de confruntări: boicotarea și procedura legală .

Căile indirecte pot avea de asemenea, mai multe variante, mergând de la neoficial spre oficial, la nivel mic sau nivel înalt și calmarea confruntărilor. Traseele stabilite sunt în formă de U printr-o organizație sub umbrelă internă/EuroFed/platformă străină (non UE – OMC). Grupurile ad-hoc și grupurpuri de lobby folosesc mass med asemenea de folos pentru a realiza un mesaj general. Studiile ștințifice, oamenii de știință pot fi media demne de încredere, în special dacă sunt sub controlul cuiva dar par independente. Lucru perfect valabil și pentru personalități foarte populare, precum grupul Spice Girls, care a demonstrat în fața Parlamentului în anul 1998 împotriva proiectului Directivei Copyright-ului, spre marea neplăcere a producătorilor de muzică. Oamenii din interiorul sistemului, precum funcționarii publici de nivel mediu și prietenii sunt cei mai potriviți pentru un blocarea unui mesaj. Partidele politice sunt mult mai utile pentru politizarea unui subiect, dacă acest lucru este necesar. Multe grupuri de lobby folosesc mass media pentru diseminarea informațiilor cu titlu confidențial și promovarea unui subiect și a agendei UE. Un grup de lobby poate chiar să acționeze indirect în nume propriu, de exemplu să “parașuteze” pe cineva în Comisie și alte practici sub acoperire. Cea mai ingenioasă este interconexiunea, în serie sau în paralel a diferitelor întoarceri în U. În acest fel, cineva poate pune la punct o orchestră polifonică trimițând publicului țintă același mesaj prin sunete variate ale boxelor, care este mult mai convingător. În anul 1986, membrii EACEM (Asociația ingineriei de sunet) – companii precum Philips și Thompson au făcut lobby în acest mod pentru HDTV. Prin diferitele lor unități din țările membre UE au abordat în paralel diferiți miniștri, asociații de comerț și stakeholder-i. Oamenii cheie ai acelor organizații de comerț publice și private, suplimentar, au făcut legături în serie cu oameni importanți din EuroFed, Comisie, Consiliu și Parlament, în special la nivelurile de lucru. În anul 1995, Direcția Generală de Mediu în colaborare cu ministerele naționale și ONG-urile din acest domeniu a lansat o campanie similară în favoarea așa numitei sustenabilități. Politicienii pot fi foarte ușor folosiți pentru o astfel de interconexiune, aparținând familiilor politice extinse de la nivel local, regional sau național la nivelul Consiliului oficial și, neoficial, la alte instituții. Există totuși riscul ca ei să politizeze subiectul dacă se implică și apoi le va fi greu să îl controleze. De aceea, interconexiunea circuitelor necesită un reglaj foarte profesional, altfel rezultatul va fi o cacofonie.

În practica zilnică a UE, multe grupuri de lobby par să se deplaseze către căile directe în toate variantele cu excepția celei de confruntare, a cărei popularitate crește foarte mult printre ONG-uri. Dintre căile indirecte, cele mai răspândite sunt folosirea unui EuroFed și a guvernelor naționale. Poate că, multe grupuri nu sunt pregătite pentru lungul meniu al căilor și folosirea acestora. Grupurile profesionale de lobby doresc să cunoască acest meniu foarte bine, pentru că altfel nu pot regla lobby-ul la situația curentă din scenă. Indicatorii pentru alegerea celei mai bune metode sunt obținuți dacă își fac temele cum trebuie.

4.2 Influența intereselor corporative asupra liberalizării comerțului internațional

4.2.1 Influența prin lobby a CTN-urilor asupra Uniunii Europene

Niciun grup de lobby nu are afacerile sale publice într-un stat perfect organizat acasă, dar unele state sunt mai bine organizate decât altele. În ochii multor jucători din teren, companiile transnaționale, în special, stabilesc direcția în managementul afacerilor publice în UE, în mod profesional, atât pe plan extern cât și pe frontul de acasă. Intern, trebuie să facă față varietății excepționale de culturi, rolurilor de perspectivă și îndatoririlor oficiale. Diferențele dintre unitățile de producție și unitățile de țară, singure înseamnă că dezacordul intern este normal, corespunzător stării naturale a lucrurilor. Extern, sunt extrem de provocate de către UE. Cele mai multe decizii ale UE tratează europenizarea piețelor și sectoarelor, și acest lucru afectează, în special, transnaționalele. Ele sunt mult mai dependente de deciziile UE cu privire la piața deschisă, standardizare, cercetare-dezvoltare și comerț extern. Nu a fost o întâmplare că programul de politici al UE “Piața deschisă 1992” a fost primul planificat la Masa rotundă a Industriașilor în 1984 și primul proiect în Departamentul PA al Philips în 1982.

Companiile transnaționale nu numai că doresc și trebuie să facă lobby, dar ele au, de asemenea, capacitatea de a o face. Ele apelează la mijloace financiare suficiente, experți tehnici, rețele importante și poziții relevante. Cei mai mulți sunt văzuți ca având o imagine bună și primind o mulțime de invitații, în special de la Comisie și Parlament, pentru a intra în camere și să participe în cadrul grupurilor de experți sau intergrupuri.

Pe scurt, este mult de învățat de la CTN-uri și practicile lor cele mai bune de conducere a frontului de acasă. Desigur, sunt departe de a fi cu toții la fel. Unii sunt mult mai transnaționali decât alții sau mult mai organizați prin unități de țară decât prin unități de producție. Tot felul de factori contribuie la variația lor, pornind de la poziția de piață, sectorul economic și intensitatea muncii, la istorie, proprietate, prestigiu și alte multele. Cu toate acestea, cele mai multe CTN-uri au o structură de bază a organizării lor interne în comun.

Figura nr. 4 prezintă o abstractizare stilizată a acestui model. Unitatea centrală este Oficiul afacerilor publice al UE, localizat în centru al operațiunilor (CO) și sub responsabilitatea unor membri ai Consiliului de Conducere Central. Are trei responsabilități centrale de efectuat.

a) Prima sa sarcină este să își facă toate temele, precum monitorizarea provocărilor, întocmirea listei lungi, scanarea scenelor, proiectarea acțiunilor planificate, crearea scenariilor, recuperarea memoriei corporative, și evaluarea fostelor “jocuri, seturi meciuri”. Toate acestea și alte multele sunt realizate luându-se în considerare atât situațiile interne cât și externe, atât în trecut cât și în prezent, precum și faptele observate și normele opționale. La intervale regulate de timp, de obicei, odată la fiecare trei sau patru luni, se prezintă rezultatele muncii lor membrului responsabil din Consiliu. În vederea strategiei curente a companiei, această persoană trebuie să aprobe agenda propusă a managementului afacerilor publice al UE pentru perioada următoare de timp. Această definiție a listei scurte este văzută ca o decizie cheie care optimizează balanța între susținerea internă și eficiența externă. Provocările cele mai cunoscute nu se regăsesc pe lista scurtă. Unitățile de țară și unitățile de producție considerate încă de valoare sunt libere să facă lobby pe cont propriu, dacă nu crează o agitație iritantă în interiorul CTN-ului. Fiecare dosar selectat este transpus în sarcini specifice acordate după scenele externe. În plus, membrii Consiliului folosesc rezultatele muncii de pregătire ca intrări pentru stategii de reînnoire. Problemele vechi pot fi considerate ori binecuvântări, ori reversul acestora.

b) A doua sarcină a biroului de afaceri publice este implementarea internă a listei scurte. Abordarea standard este că pentru fiecare dosar de prioritate o echipă ad-hoc este formată, condusă de un fel de “șef de dosare”. Echipa constă din trei categorii de persoane importante:

Membrii din celelalte unități ale staff-ului precum relațiile publice (să țină legătura în special în problema “cum se aude în public”), legislația UE (pentru partea oficială a dosarelor), și vânzările (deoarece managementul afacerilor publice contribuie de asemenea, în ultimă instanță la profitul companiei, o lecție învățată din nou de Shell în timpul afacerii Brent Spar).

Experți din linia managerială importantă sunt incluși. Ei au o expertiză tehnică asupra unui subiect UE, de exemplu, biotehnologie, standardizare, transporturi sau inginerie. În multe cazuri, ei au un loc în grupurile de experți UE sau în EuroFed, dacă nu, biroul afacerilor publice îi ajută să capete un loc.

Persoane din diferite unități de țară fac parte din echipa ad-hoc.Ei pot să aibă nu numai interese diferite, care este mai bine să se includă decât să se excludă, dar și capacități suplimentare și oportunități de lobby. Ei pot, de exemplu, să abordeze informații de la propriul lor guvern, să mobilizeze grupuri de susținere de acasă și să contribuie la orchestra multinațională a companiei care cântă pentru oficialii UE.

Echipa ad-hoc de obicei, se întâlnește mai mult virtual decât fizic. Instrumentele importante de comunicație sunt intranet, email, telefon, fax, și uneori teleconferință.

c) A treia sarcină a biroului afacerilor publice este să coordoneze și să realizeze colectarea de date externe cu privire la oficialii UE și alți stakeholder-i. Pentru aceasta are două instrumente importante. Una este echipa ad-hoc menționată mai sus, ai cărei membri operează ca o orchestră transnațională, fiind avangarda comunicării cu stakeholder-ii inițiali. În multe cazuri, ei au deja o relație cu aceștia datorită poziției lor liniare, fundalului național și/sau participării lor ca membri în cadrul unei asociații sau grup de experți. Al doilea instrument este oficiul Bruxelles, pe care aproape fiecare transnațională îl constituie. Oficiul este, de obicei, de mărime mică, fiind constituit dintr-un senior, un junior, și o secretară. Oficiul are un buget și o locație care îi permit să fie ospitalier. El se comportă precum ochii și urechile companiei pe terenul de joacă de la Bruxelles. Prin orientarea în exterior, el monitorizează concurenții și oficialii și trimite informațiile către oficiul central al afacerilor publice. În al doilea rănd, se comportă precum vocea și picioarele companiei la Bruxelles: prin orientarea în interior, el reglează aici eforturile de lobby pentru procese, prin intermediul, antrenării experților de linie, discuții cu oficialii Comisiei, întâlniri cu concurenții și legături inginerești indirecte.

Figura nr. 4 – Modelul transnațional

Sediul central al CTN/Consiliul de Conducere

Sursa: adaptare după Van Schendelen, R., “Machiavelli in Brussels.The Art of Lobbying the EU”, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2003, pag. 194

În multe companii transnaționale există “chestiuni de încredere” speciale între Oficiul Bruxelles și oficiul central al afacerilor publice. Oficiul Bruxelles are nevoie de un madat clar, care îi dă spațiu de manevră, deoarece altfel nu poate să-și regleze acțiunile, dar oficiul central vrea să păstreze controlul asupra ce s-a făcut sau a rămas nefăcut. Companiile transnaționale britanice, olandeze și nordice, de obicei, dau un mandat în alb pentru cele mai multe activități cu orientare în exterior/în interior, care sunt sondate regulat pentru rezultate. CTN-urile din restul Europei (și din SUA, de asemenea) de obicei văd sediul lor din Bruxelles, doar ca un birou local având un mandat strict limitat, mai mult pentru orientarea în exterior decât în interior. Temându-se că oficiul local poate să devină un jucător autonom, independent de sediul central, CTN-urile vor să păstreze controlul asupra lui tot timpul. Prețul pe care îl plătesc pentru această lipsă de încredere în propriile lor birouri de la Bruxelles este o pasivitate corporativă neforțată (sau chiar absență) frecventă pe terenul de joacă al UE. Așteptând dupa noi instrucțiuni de la Frankfurt, Paris, Madrid, ofițerul local vede “piesa” în progres și instrucțiunile sosind prea târziu. Unele CTN-uri au chestiuni de încredere moderate de compromisul la distanță: de exemplu, un ofițer de la Bruxelles poate în anumite zile ale săptămânii (de obicei, marți și vineri), să fie la sediul central și chiar însărcinat cu co-manageriatul oficiului central al afacerilor publice. Pînă recent, o astfel de bi-localizare sau un astfel de mandat dual necesita multe călătorii. Noile tehnologii de comunicație, în special internetul, pot rezolva această chestiune.

Modelul transnațional al managementului afacerilor publice este, în câteva cuvinte, integrat prin intermediul includerii varietății interne, profesionist prin modul în care își face temele, eficient în structurile sale flexibile și clare și adaptat la provocările mediului. Organizarea sa prin intermediul unui oficiu central al afacerilor publice cu echipe ad-hoc flexibile și o bază de susținere locală, toate sub supervizarea unui membru al Consiliului de conducere, seamănă cu o forță militară de intervenție modernă. Nu este surprinzător că, CTN-urile au reputația de a fi printre cele mai de succes grupuri de lobby; câștigând asupra subiectelor dezbătute, își întăresc poziția și posibilitățile pe care le acordă oamenilor lor.

Surprinzător, CTN-urile sunt mai mult singure prin modul în care se organizează pe terenul de joacă al UE. Ele sunt mult mai admirate în teorie decît sunt urmate în practică. Se pare că cele mai multe grupuri de lobby găsesc aplicația modelului transnațional ca fiind foarte dificilă.

CTN-urile, în mod frecvent, abordează guvernele străine sub steagul filialelor lor, în scopul de a orchestra o simfonie pan-europeană de sunet al lobby-ului regizată de UE, precum Philips a reușit să o facă în 1986 în scopul de a obține protejarea discului compact “industria pentru copii”.

Un guvern național poate fi văzut ca un exemplu important de grup de interese public. Prin intermediul retoricii sale obișnuite el are imaginea de a avea capacitate aproape nelimitată de a influența rezultatele UE. El pretinde că este corpul și vocea națională.

Astfel, guvernele naționale pot fi cel mai bine comparate cu CTN-urile, prezentate în modelul de mai sus. Atît CTN-urile cât și guvernele sunt mari, au o structură conglomerată, fragmentată de divizii, operațiuni pe mai multe niveluri, complexitate înaltă a luării deciziilor interne și mult pluralism intern. Cele mai remarcabile dezavantaje comparative ale guvernelor sunt: transparența, presiuni de la politicienii aleși, și o obsesie despre așa numitul “interes general”.

Guvernele naționale mizează mult pe transparență. Multe din procedurile lor oficiale, frecvent, au un caracter public. În zona UE, guvernul este aproape sinonim pentru termenul de “guvern limitat”. Multe informații trebuie prezentate parlamentului național, conform constituției sau la cererea membrilor Parlamentului. Datorită diviziilor din interiorul ministerelor sau dintre ministere mulți factori și multe valori legate de politici și decizii planificate, prezente sau trecute se scurg neoficial în societate, iar în societăți federale ca Germania concurența între guvernele naționale crează și mai multă deschidere.

Companiile transnaționale și chiar ONG-uri precum Greenpeace au o poziție mai ușoară. Propunerile interne pentru management strategic nu trebuie să fie făcute publice și de obicei, sunt păstrate în interiorul companiei. Rareori există vreun drept legal pentru cei din afară ca să ceară informații. Acționarii și unii stakeholder-i, în mod normal primesc numai informații sumare prin intermediul rapoartelor anuale și declarațiilor oficiale. Unele informații pot să se scurgă sau să fie obținute de către jurnaliști neoficial, dar volumul acestora este de obicei mult mai mic decât al celor obținute de la guvernele naționale. Tragedia transparenței guvernului este că dă guvernului național în comparație cu stakeholder-ii privați, un dezavantaj pe terenul de joacă al UE. Concurenții sunt avertizați de intențiile lor și pot anticipa cu ușurință și exploata diviziile lor interne. Comportamentul guvernului este de obicei zgomotos și astfel previzibil; multe grupuri de lobby nu au încredere în guverne datorită înclinației acestora spre scurgeri de informații, iar guvernele în mod consecvent preferă să ocolească acest lucru.

Presiunile de la politicieni aleși este cel de al doilea dezavantaj comparativ. În special în țările nordice, membrii parlamentelor naționale pot să instruiască guvernele lor cu privire la comportamentul lor în Consiliu. Ei pot să impună orice teorie națională guvernului lor, pornind de la o politică preferențială la restituirea financiară justă (Vreau banii înapoi) sau o poziție înaltă în UE. Datorită concurenței naturale a partidelor politice, ei de obicei politizează chestiunile privind UE, în mod public, aducând astfel un potențial conținut emoțional la comportamentul guvernului. Ei țin strâns de mitul unei UE alcătuită din guvernele statelor membre bazate pe suveranitate parlamentară. În mod frecvent, ei neagă pe larg natura pluralistă a Uniunii Europene și iau o poziție necompromițătoare. Toate acestea sunt mai mult cazul țărilor nordice decât al celor din sud. În țările din sud, în mod frecvent, guvernul se comportă mult mai mult într-o manieră autoritară și parlamentul este mai puțin critic al integrării UE. Dar exemplul nordic începe să copieze sudul. Mai mult decât oricând, membrii parlamentului ai Adunării Naționale a Franței sau Congresului spaniol prezintă cererile UE guvernelor lor, cerînd informații despre sesiunile Consiliului și politizează chestiunile de acasă în scopul de aduce în discuție acțiunile UE. În toate țările, membrii parlamentelor și-au extins puterea și au crescut presiunile asupra guvernelor lor cu privire la afacerile UE.

Companiile transnaționale nu au un organism reprezentativ care să discute în public, să instruiască sau să chestioneze Consiliul asupra managementului afacerilor publice. Acționarii lor au tendința să privească managementul afacerilor publice ca o sarcină executivă. Consiliul muncitorilor se întâlnește în sesiune închisă și este de obicei interesat în primul rând de propriile chestiuni de muncă. Managerii sunt liberi să se întâlnească cu stakeholder-ii în spatele ușilor închise. Tragedia democrației parlamentare este că face ca un guvern național să fie mai rigid, în timpul și după activitățile pe terenul de joacă al UE. Datorită condițiilor de acasă, guvernul poate fi limitat în manevrele sale la nivelul UE. Orice noi alegeri pot schimba aceste limite din nou, aceasta făcând poziția guvernului în interiorul UE instabilă. De asemenea, procedurile parlamentare și practicile iau mult timp și energie guvernului. Pe scurt, democrația parlamentară este o caracteristică a eficienței și productivității guvernelor naționale, ca grup de interese în UE.

Obsesia despre așa numitul interes general este al treilea adezavantaj comparativ. Se așteaptă de la un guvern național să ia în considerare toate tipurile de interese acasă; nu poate pur și simplu alege numai în favoarea grupurilor bine stabilite, discriminând în aceste feluri IMM-uri, persoanele în vârstă sau fără loc de muncă. Poate decide să nu aleagă IMM-uri, dar atunci trebuie să prezinte public acea decizie acasă și din ce în ce mai mult la nivelul UE. Se așteaptă, de asemenea, de la guvernul național să suporte acea responsabilitate specială pentru așa numitele “bunuri colective”, care sunt livrate gratis sau la un preț subvenționat de către guvern, consumatorului de bunuri. În cele mai multe țări, infrastructura, sănătatea publică și transportul public sunt exemple ale acestora, și sunt din ce în ce mai mult subiecte ale regimului pieței libere al UE. Guvernul național nu poate, desigur, să fie prietenul tuturor. El trebuie să aleagă pentru așa numitul interes general sau național. În practică, aceasta este o procedură de luare a deciziilor, implicând numai câteva sau toate ministerele, poate că și parlamentul național, și într-o situație relativ corporatistă chiar și grupurile de interese private importante. Rezultatul este că întotdeauna multe interese de acasă nu sunt incluse. Atunci, grupurile de interes “ocolitoare” în mod frecvent, își fac propriul lor traseu ocolitor direct și de încredere la Bruxelles.

Compania transnațională poate, mult mai ușor să se descurce cu diferitele interese din interiorul ei. Chiar cel mai dominant interes este întotdeauna specific și flexibil. Consiliul poate pur și simplu să închidă sau să vândă o divizie sau o unitate, păstrând restul companiei, precum Philips a făcut cu divizia sa Polygram în 1998. Un guvern nu poate să închidă departamentul său pentru persoanele vârstnice sau să îl vândă sectorului privat atât de ușor. Tragedia orientării interesului general este că cel puțin guvernul național întotdeauna trebuie să țină cont de multe interese specifice diferite, chiar și acelea care abia se aud în public. Când face o alegere, întotdeauna trebuie să urmeze o procedură complexă sau să facă un compromis complex. Nu poate defini ușor o listă scurtă și pentru fiecare dosar din această listă, ținte clare. De obicei, are atât de multe priorități, adoptate sub presiune internă. Problema pentru guvernul național, pe scurt, este că frontul său de acasă este al întregii țări, care este întotdeauna extrem de pluralist. Încercarea lui de a defini interesul general este, de fapt, o misiune imposibilă.

Având în vedere cele trei dezavantaje, nu înseamnă, totuși, că guvernele naționale sunt eroi tragici ca aceia care au existat în mitologia Vechii Grecii. În comparație cu cel puțin multe guverne descentralizate, ONG-uri și IMM-uri de acasă, guvernul național are unele avantaje comparative la nivelul UE, în special forța de muncă, bugetul și puterile oficiale, pe scurt resursele sale. În comparație cu toate grupurile de interese, inclusiv CTN-urile, guvernul național are chiar trei avantaje comparative:

a) Mai mult decât alte grupuri și organizații, poate oficial să folosească influența tradițională a tehnicilor de constrângere prin lege și încapsulare. Acasă are multă putere a legislației delegate și un buget mare, împreună putând fi utilizate pentru a-i face pe alții mai ascultători. În UE poate oficial contribui și la legislația primară (formarea tratatelor) și la cea secundară (Consiliul luării deciziilor).

b) Guvernul național nu trebuie să trăiască cu un cont de profit și pierdere anual rigid, precum o fac CTN-urile și alte multe grupuri de interese. Dacă dorește, poate aloca la un dosar UE țintă resurse aproape nelimitate pentru orice interval de timp.

c) Are cea mai recunoscută imagine a vreunei autorități publice, în interiorul UE și parțial stabilită în texte ale Tratatului, care este o facilitate de lobby, ea însăși. Totuși, guvernele regionale și grupele sectoriale, în special, provoacă această imagine acasă, indicând că puterea lor este numai comparativă și nu absolută.

În ciuda acestor avantaje, cele trei dezavantaje – transparența sa, presiunile de la parlamentele naționale și obsesia despre interesul general – induc frecvent guvernelor naționale să se comporte într-un mod destul de amator pe terenul de joacă al UE.

4.2.2 Influența prin lobby a CTN-urilor asupra OMC

Politica comercială a țărilor puternice, în special SUA, statele membre UE și Japonia ia forma intereselor CTN-urilor lor. În SUA, oficialii guvernului lucrează strâns cu șefii executivi ai corporațiilor, care funcționează ca niște consultanți în 17 comitete oficiale. Comitetul consultativ pentru comerț și negocieri este un exemplu bun, fiind format din reprezentanți de la CTN-uri precum Monsanto, AT&T și IBM. De asemenea, comitetul consultativ pentru servicii are reprezentanți de la General Electric, Halliburton și AOL Warner. În Japonia, legătura dintre afaceri și guvern este instrumentată în organizația comerțului și industriei Nippon Keidanren, ale cărei comitete politice sunt conduse de reprezentanți de afaceri. Comitetul pentru comerț și investiții și comitetul pentru mediu și securitate sunt conduse de șefii executivi de la Mitsubishi, respectiv, de la Nissan. Comisarul UE pentru comerț este strâns legat de Masa rotundă a Industriașilor Europeni(ERT), care este cea mai mare și cu cea mai mare influentă organizație de lobby din Europa, fiind formată din directori executivi din 45 CTN-uri europene incluzând Shell, Siemens, Nestle, și Hydro. Interesele ERT în chestiuni de comerț se aseamănă cu propunerile comisiilor UE în OMC.

Cele mai mari companii transnaționale cresc atât ca mărime cât și ca putere. Multe dintre aceste corporații sunt mai puternice decât cele mai multe guverne, și au influență substanțială în instituțiile internaționale, și deciziile lor afectează viețile a miliarde de oameni. Aceste CTN-uri nu au un consiliu de conducere ales democratic, și sunt răspunzătoare doar în fața proprietarilor lor. Misiunea lor este să fie competitive pe o piață globală și să își crească profiturile. Aceasta de obicei, are loc cu un cost considerabil atât pentru oameni cât și pentru mediu.

CTN-urile au o influență importantă în luarea deciziilor la nivel internațional, aceasta este cel mai sigur în cazul OMC. Structura nedemocratică și netransparentă a OMC-ului crează o scenă perfectă pentru CTN-uri ca să-și promoveze agenda.

OMC-ul este pe scară largă condus de câteva țări dezvoltate bogate și puternice. Țările în curs de dezvoltare, care constituie majoritatea membrilor OMC-ului, sunt adesea excluse de la luarea deciziilor. Această procedură nedemocratică are loc sub forma mini-conferințelor neoficiale între conferințele ministeriale ale OMC-ului. Aceasta, de asemenea, are loc și în timpul conferințelor ministeriale în așa numitele camere verzi.

În aceste întâlniri neoficiale și prin utilizarea manipulării, cele mai puternice țări își ating scopurile.

Chiar dacă OMC-ul este oficial o organizație numai pentru state naționale, CTN-urile sunt ferm ancorate în sistemul OMC. În timp ce multe țări sărace pot numai să-și permită să trimită câte un delegat la întâlnirile ministeriale ale OMC-ului, CTN-urile pot trimite sute de lobiști. Lobiștii sunt organizați în grupuri care au o influență imensă în acordurile care se fac. Aceste grupuri de lobby sunt bine fondate, au un aparat întins de relații publice și sunt bine conectați la elita celor care iau deciziile la nivel internațional.

Dialogul de afaceri transatlantic (TABD) este probabil cel mai influent lobby. El constă în CTN-uri europene și americane care în legătură cu guvernele dezvoltă politici comerciale pentru a fi propuse OMC-ului. Sute de șefi executivi din corporații precum Philips, Pfeizer, Ericsson, ABB, Boeing și IBM sunt indispensabili pentru grup. TABD a fost creată în 1995 la o inițiativă a Guvernului SUA, Comisiei UE și a grupurilor de lobby precum ERT și Masa Rotundă de Afaceri(BRT). Deci, contrar altor grupuri de lobby, TABD a fost fondat la o inițiativă a guvernului. Aceasta face să fie un hibrid dintre o organizație guvernamentală și un grup de lobby. Misiunea sa exprimată clar este să “elimine toate barierele din calea comerțului transatlantic”. Aceste obstacole includ înregistrarea și legislația protejării sanătății, drepturile muncitorilor, standardele sociale, drepturile omului și mediul. Participanții la conferința anuală a TABD includ directorii executivi al CTN-urilor, reprezentanți ai guvernului, Comisarul UE pe probleme de comerț și șeful OMC-ului. În întâlnirile OMC, TABD are consultanți oficiali din UE și SUA prezenți. Lobby-ul este atât de influent încât între 50-80% din cererile lor sunt oficializate prin Acordurile OMC.

Camera Internațională de Comerț (CIC) este cel mai mare lobby corporatist, având peste 1000 de CTN-uri membre (sunt incluse aici corporațiile norvegiene Hydro, Telenor și Orkla). CIC are influență asupra luării deciziilor la cele mai înalte niveluri în OMC, OCDE și Națiunile Unite. Are o influență particulară în OMC, prin intermediul reprezentării directe în administrație, Arthur Dunkel a fost șeful GATT-ului, predecesorul OMC-ului. Astăzi este deopotrivă lider în grupul de lucru asupra comerțului internațional și investițiilor al CIC, membru al Consiliului Director de la Nestle și membru în organismul pentru reglementarea diferendelor în OMC. Fostul președinte al OMC și director executiv la Nestle, Helmut Maucher, a lucrat să ridice statutul CIC în OMC la același nivel cu al statelor națiune. “Nu vrem, să fim prietena secretă a OMC-ului și nici ca CIC să intre în OMC pe ușa servitorilor” a spus Maucher. CIC pretinde încredere pentru deciziile de a înlătura tarifele asupra produselor ICT și stabilirea de noi grupuri de lucru pentru investiții și regulamente de afaceri în timpul primei Conferințe Ministeriale de la Singapore, 1996. Ei fac lobby în mod curent, pentru un Acord OMC privind investițiile. Ei au fost foarte dezamăgiți când Acordul Multilateral OCDE privind investițiile (MAI), care ar fi dat corporațiilor putere aproape absolută, a fost oprit datorită masivelor proteste internaționale. Cu toate acestea, corporațiile și grupurile lor de lobby nu au renunțat la ambiția unui astfel de acord și acum încearcă în tăcere să includă un acord similar în OMC. Un astfel de acord este un prim pas spre MAI și interzice oricărei țări să oprească sau pună întrebări CTN-urilor care vor să investească în țară. Asta va face posibil pentru CTN-uri să dea țările în judecată, făcând ca țările și CTN-urile să fie egale în fața legilor internaționale.

În special, corporațiile europene lucrează la un acord asupra investițiilor (corporațiile americane au deja astfel de libertăți prin intermediul Acordului Nor-American de comerț liber). În ciuda rezistenței puternice a țărilor în curs de dezvoltare, UE împreună cu corporațiile europene fac presiuni puternice să impună acordul pe piață.

Corporațiile cooperează cu Comisia UE prin intermediul Rețelei de Investiții (IN) care numără în jur de 50 de corporații precum: Fiat, Daimler-Benz, Carlsberg și BP, pentru a asigura un acord privind investițiile care lucrează în avantajul lor. Masa Rotundă a Industriașilor Europeni (ERT) conlucrează strâns cu Comisia UE pentru a face loc unui acord MAI preferat în cadrul OMC-ului. Secretarul general al ERT – Whim Philippa, a declarat că acest grup de lobby indică Comisiei UE că “noi(ERT) am dori foarte mult să lucrăm cu Comisia Europeană și cu OMC-ul, dacă acesta va deveni partener, eventual, să încercăm să accelerăm un acord acceptabil privind investițiile.”

Acordurile OMC importante inclusiv GATS și TRIPS par să fie croite special pentru CTN-uri. Aceasta se datorează faptului că părți mari ale acordurilor sunt elaborate de CTN-uri și lobby-ul lor. Corporațiile americane din sectorul serviciilor au luptat activ să includă un acord privind serviciile în GATT. Șefii executivi ai unor corporații precum AIG, American Express și Citicorp au format “Coaliția USA a serviciilor industriale” (USCSI) pentru a realiza acest lucru prin intermediul unui lobby intens și a unei strânse cooperări cu guvernul SUA și celelalte naționalități și întâlnirile din GATT în cadrul Rundei Uruguay în 1986.

Lobby-ul insistent al celor peste 400 de lobiști în Conferința Ministerială GATT și “relația simbiotică”care s-a dezvoltat între USCSI și reprezentantul USA pe probleme de comerț a condus la începerea oficială a negocierilor pentru comerțul cu servicii în cadrul GATT sub prima conferință ministerială a rundei Uruguay. Aceste negocieri s-au încheiat în 1994 când GATS a fost pus în operă. David Hartridge, fost șef al diviziei OMC pentru servicii a spus că “fără presiunile enorme din partea sectorului serviciilor financiare americane, în special, a unor companii precum American Express și CitiCorp nu ar fi fost niciun acord privind serviciile”.

Iar faptul că țările în curs de dezvoltare erau sceptice atât în ceea ce privește GATS și problemele noi de dezbătut în GATT, concluziile Rundei Uruguay au fost amânate. Corporațiile au devenit nerăbdătoare și au început să se mobilizeze pentru o concluzie mai rapidă în favoarea lor. Central în această muncă a fost rolul ERT, care a utilizat activ rețeaua lor de politicieni fermecători. ERT vede concluziile rundei Uruguay ca pe una din marile lor realizări.

GATS este în principal o unealtă pentru CTN-uri, să capete acces pe noi piețe. Aceasta include expansiunea în țări noi și în foste sectoare non-comerciale. Acest acord subminează democrația și amenință bunăstarea oamenilor, în special a țărilor sărace pe scara mondială. După ce acordul a fost implementat, CTN-urile au dorit acces mai mare la piețe, și astfel au început un lobby pentru o extindere – așa numitul GATS 2000. CTN-urile europene din sectorul serviciilor sunt mari și puternice și lucrează strâns cu Comisia Europeană. În 1998, Comisarul european Sir Leon Brittan a încurajat aceste corporații să organizeze un lobby ca cel al USCSI-ului american. După aceasta, mai multe corporații precum Barclays, PriceWaterhouseCoopers și Suez și au dat mâna și au format Forumul European al Serviciilor (ESF). Un oficial din comisiile UE pentru comerț a descris încrederea comisiilor în ESF astfel: “ Comisia Europeană […] se bazează puternic pe acest ESF. Intenționăm să ne bazăm pe ea la fel de mult ca și pe sfatul direct al unui stat membru în încercarea de a ne formula obiectivele”. Întrucât ESF a avut o influență mai mare asupra procesului GATS decât a avut însăși GATS. “GATS nu este doar ceva care există între guverne, el este în primul rând un instrument pentru beneficiul afacerilor, și nu numai pentru afaceri în general, dar și pentru companiile de servicii individuale care doresc să exporte servicii sau să investească și să opereze în străinătate“.

Lucrând strâns cu ESF, Comisia UE pregătește liste de cereri privind liberalizarea serviciilor care sunt prezentate mai târziu către alte țări membre OMC. Față de ESF, atât parlamentele naționale cât și societățile civile în uniune sunt excluse de la acest proces. Cu toate acestea sunt câteva scurgeri din acest proces netransparent. Un exemplu din februarie 2003 este al comisiilor UE care au solicitat unui număr de 72 țări (inclusiv multe țări în curs de dezvoltare sărace) să pună la dispoziție rezervele de apă pentru concurența internațională. Aceste cereri au fost pregătite de comisie și corporațiile furnizoare de apă precum Vivendi, Suez și Thames Water. Pentru aceste corporații apa nu este altceva decât un bun care poate fi cumpărat și vândut pe o piață globală.

De asemenea, Acordul TRIPS OMC, care asigură CTN-urilor dreptul de a proteja proprietatea intelectuală în toate țările membre OMC, este construit de însăși corporațiile transnaționale. În timpul rundei de negocieri Uruguay, corporațiile au luptat ca drepturile de proprietate intelectuală să fie incluse în GATT. În acest scop, Comitetul proprietății intelectuale (IPC) a fost stabilit ca o coaliție de 13 corporații americane printre care, DuPont, Monsanto, Pfizer, General Motors și IBM. Destul de repede, IPC a câștigat sprijin de la corporațiile europene și japoneze datorită UNICE și Keidanren. Împreună aceste organizații au produs un document intitulat “Cadrul de bază pentru Prevederile GATT asupra Proprietății Intelectuale”, supus examinării secretariatului GATT în 1988. Următoarea examinare a documentului a adus o campanie masivă de lobby atât națională cât și în Geneva. Acest document a format baza Acordului TRIPS și sistemul brevetat în această privință. Declarația delegației US, în care 96 din cei 111 membri erau din diverse corporații, a avut asemănări frapante cu textul acordului final. Astfel, acordul TRIPS nu este numai un rezultat al negocierilor între țările membre GATT, dar și al asamblării sale de către corporații. James Enyart de la Monsanto a spus despre corporațiile gigant că “au jucat simultan rolurile de pacienți, diagnostice și doctori”.

Dintre corporații, companiile farmaceutice au fost cele care au exercitat cea mai viguroasă presiune pentru un acord TRIPS extins. Ținta lor a fost să excludă competiția și să asigure monopolurile prin interzicerea distribuției de copii ieftine ale medicamentelor dezvoltate și brevetate de aceste corporații. Prin astfel de interdicții, corporațiile împiedică țările sărace să acceseze medicamente ieftine. După un protest internațional masiv, s-a ajuns la un compromis în cadrul Conferinței Ministeriale de la Doha, în 2001. Acest compromis a sugerat ca unele brevete să fie anulate penttru a asigura o accesibilitate mai largă a unor tipuri de medicamente. Cu toate acestea, lobby-ul agresiv al corporațiilor farmaceutice americane a convins că SUA bloca această decizie care, dacă era implementată putea salva milioane de vieți în țările în curs de dezvoltare.

Creșterea economică puternică este baza pentru puterea corporațiilor farmaceutice. Activele totale ale celor 5 cele mai mari corporații farmaceutice sunt de două ori mai mari decât PIB-ul tuturor țărilor Africii sub-sahariene. Pfizer, una dintre cele mai puternice, este o participantă activă în PhRMA (grupul de lobby al corporațiilor farmaceutice americane). PhRMA a fost strâns implicată în formularea acordului TRIPS. Fostul director executiv al Pfizer, Edmund Pratt a spus despre asta: “Puterea noastră combinată ne-a permis să stabilim un sector privat global al guvernului care a pus fundația la ceea ce a devenit acordul TRIPS”. Compania este de asemenea, strâns legată de cei care iau deciziile în OMC. La Forumul Economic Mondial de la Davos din 2003, directorul executiv Pfizer, Henry McKinnell s-a întâlnit cu Directorul General al OMC – Supachai Panitchpakdi și cu ministrul sud-african al industriei și comerțului – Alec Erwin, pentru a negocia o soluție de care ar beneficia compania.

Acordul TRIPS include brevete pe viață în forme diverse de la gene la organisme vii întregi. Deocamdată, plantele și animalele sunt excluse, dar SUA încearcă să forțeze toate țările dezvoltate să dezvolte sisteme de brevetare și pentru plante și animale. Cele mai multe din biodiversitățile lumii, materiile prime din care o mulțime de brevete farmaceutice și biotehnice sunt dezvoltate se găsesc în țările în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, dacă 80% dintre toate brevetele sunt deținute de către CTN-uri, aceasta reprezintă jefuirea biodiversității și a cunoașterii tradiționale. Corporațiile americane din domeniul biotehnologiei și grupurile lor de lobby au fost forța motoare din spatele acțiunii SUA împotriva Uniunii Europene în OMC. Din 1998, UE a avut un moratoriu asupra comerțului cu organisme modificate genetic (OMG). Nu este cunoscut cum OMG-urile pot avea influență asupra sănătății umane și este un risc substanțial ca OMG-urile să conducă la poluare genetică, amenințând astfel diversitatea biologică naturală. De aceea, OMG-urile au întâlnit cea mai mare rezistență din partea fermierilor și consumatorilor din UE și restul lumii.

Corporațiile americane din domeniul biotehnologiei pretind că au pierdut mai mult 300 milioane de $ datorită moratoriului UE. Așadar, printr-o intensă campanie de lobby, industria a presat guvernul american să intenteze un proces împotriva UE în OMC.

Prin intermediul unor donații uriașe și a unui lobby permanent, Monsanto – cel mai mare producător de OMG-uri din lume, a fost admis ca reprezentant în administrația SUA. Compania are, de asemenea, legături directe cu OMC-ul; fostul consilier șef de la Monsanto – Rufus Yerxa este acum Director General Adjunct al OMC-ului.

Aceste exemple arată clar cum OMC-ul înainte de orice reprezintă CTN-urile și interesele lor. În OMC, drepturile omului, egalitatea și argumentele de mediu sunt pe planul doi al problemei înguste a cererii de profit a CTN-urilor. După cum regulamentele OMC sunt transformate în viața practică, convențiile de mediu, standardele sociale, drepturile muncitorilor, legislația îngrijirii sănătății, legislația securității în muncă și reglementările de susținere și sprijinire a piețelor locale și încurajarea diversității și guvernării proprii sunt realizate ilegal și văzute simplu ca sancțiuni comerciale care trebuie desfințate ca să asigure libertăți fără restricții pentru CTN-uri pe piețele internaționale.

“Noi scriem constituția pentru economia globală” a spus fostul secretar general al OMC – Renato Ruggiero. Și cine sunt actorii supremi ai economiei globale? Răspunsul este CTN-urile, desigur. Mai mult de 70% din comerțul mondial este controlat de aceste corporații. Într-o lume în care totul este de comercializat, de la cunoaștere, cultură, media și educație, la energie, medicină și îngrijirea sănătății la mâncare, provizii de apă și gene – de fapt viața însăși, atunci nu mai rămâne mare lucru în afara controlului corporațiilor. Și, pentru aceste corporații și grupurile lor de lobby, OMC-ul este un vehicul pentru globalizare în termenii aleși de ele. Această globalizare corporativă subminează democrația locală, națională și globală.

Uitându-ne la Curtea OMC, așa numitul Organism de reglementare a diferendelor este evident că CTN-urile sunt cele care trag sforile în OMC. Dacă o țară membră consideră că legile și reglementările altei țări membre sunt bariere în calea comerțului, poate da în judecată celălalt membru la Curtea OMC. Dacă țara acuzată este găsită vinovată de încălcarea regulamentelor OMC, aceasta va trebui să-și schimbe legile sau să fie penalizată, să fie supusă taxelor penale sau sancțiunilor comerciale.

Nu este transparență aproape deloc în procese. Când legislația națională sau locală este prezentată la Curtea OMC, părților li se cere să-și prezinte cazurile unui panel de soluționare a disputei format din trei până la cinci membri. Acești membri sunt aleși pentru experiența lor în comerț și aceia care posedă această experiență sunt reprezentanți din industrie și comerț, cel mai adesea din marile CTN-uri, precum Arthur Dankel care face parte și din Camera Internațională de Comerț și Nestle. Având în vedere componența panelului, este puțin surprinzător că regulile sunt în mod constant în favoarea corporațiilor. În afară de două excepții, toate regulamentele cu privire la sănătate, siguranța alimentară și legislația de mediu care au fost duse la Curte au fost declarate sancțiuni comerciale și astfel violări ale legislației OMC.

În repetate rânduri, interesele înguste ale corporațiilor au avut o prioritate mai mare decât sănătatea omului și mediul în regulamentele OMC:

Când UE a introdus o interdicție cu privire la carnea de vită tratată cu hormoni, care este considerată cancerigenă, SUA a dus cazul la Curtea OMC, și datorită presiunii exercitate de Monsanto și un număr de grupuri de lobby ale CTN-urilor, UE a pierdut cazul și s-a ales cu sancțiuni penale și comerciale.

Statul american Massachusets a decis să interzică importurile de bunuri din Burma datorită violării drepturilor omului de către dictatura militară burmeză. În această situație, Siemens, Unilever și alte corporații europene ar fi pierdut venituri din această interdicție. Ele au făcut lobby la Bruxelles și au făcut UE să aducă cazul la Curtea OMC.

Timp de mai mulți ani, UE a avut acorduri cu fostele colonii să importe banane, prin aceasta susținând țările mai mici producătoare de banane. Aceasta ar fi afectat interesele companiei americane Chiquita, care deținea plantații de banane imense în America Latină. După o donație de jumătate de milion de dolari făcută de directorul executiv al Chiquita, Partidului Democrat, SUA a trimis cazul Curții OMC (în ciuda faptului că SUA nu cultivă banane pe teritoriul său). UE a pierdut cazul și a fost obligată să plătească penalități.

Gerber, cel mai mare producător de substitut de lapte matern a făcut SUA să dea în judecată Guatemala la Curtea OMC. Motivul a fost o lege guatemaleză asupra marcării substitutului de lapte matern. Legea făcea ilegală pretenția că substitutul de lapte este mai bun pentru copii decât laptele adevărat de mamă. La sfârșit, guvernul guatemalez s-a supus cererii companiei Gerber, și acum permite etichetarea care este de fapt, în contradicție cu reglementările UNICEF.

În scopul asigurării medicamentelor pentru bolnavii de SIDA, guvernul tailandez a acordat licențe producătorilor de medicamente ieftine contra SIDA. Cu toate acestea, datorită presiunilor de la companii farmaceutice americane precum Pfizer, SUA a amenințat Tailanda cu sancțiuni comerciale OMC. Tailanda a fost astfel forțată să renunțe la licențe, împiedicând astfel o mulțime de bolnavi SIDA să aibă acces la medicamente.

În concluzie, puterea în creștere a companiilor transnaționale amenință democrația la nivel local, național și global. Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este o unealtă a globalizării în interesul acestor corporații.

CAPITOLUL V

RELAȚIA COMERȚ INTERNAȚIONAL – INVESTIȚII STRĂINE

DIRECTE ÎN CONDIȚIILE GLOBALIZĂRII

5.1 Globalizarea ca proces definitoriu al economiei mondiale actuale

În condițiile actuale ale unei globalizări economice, care se manifestă fără precedent, și economia are tendința de a se manifesta din ce în ce mai globalizat.

Trebuie făcută o distincție clară între economia globalizată care este un model ideal diferit de economia internațională, care poate fi dezvoltat în opoziție cu aceasta. Într-un astfel de sistem global, economiile naționale diferite sunt subsumate și rearticulate în sistem prin procesele și tranzacțiile internaționale. Din contră, în economia internațională, procesele care sunt determinate la nivelul economiilor naționale sunt încă predominante, iar procesele internaționale sunt rezultatele performanțelor diferite și distincte ale economiilor naționale. Economia internațională este un agregat al funcțiilor naționale. Astfel, într-un asemenea model de economie, în timp ce crește numărul și diversitatea relațiilor economice internaționale (piețe financiare și comerțul cu produse prelucrate de exemplu), acestea tind să devină oportunități sau constrângeri pentru actorii economici naționali și reglementările lor publice.

Economia globală conferă acestor interacțiuni de tip național o altă forță. Sistemul economic internațional devine autonom și dezimplicat social, în vreme ce piețele și producția devin cu adevărat autonome. Politicile interne ale corporațiilor private și cele ale autorităților publice țin cont acum în mod obișnuit de elementele internaționale predominante, determinate în sfera lor de acțiune. În timp, această interdependență sistemică se dezvoltă continuu. Problema, pe care acest model de economie globalizată o ridică autorităților publice ale diferitelor state, este felul în care s-ar putea construi politici care să coordoneze și să integreze eforturile lor de reglementare, astfel încât acestea să facă față sistematicei interdependențe dintre actorii economici.

Literatura economică referitoare la globalizarea economică este foarte amplă; ea conține lucrări bine documentate și opinii personale fundamentate, elaborate după studii și analize profunde. Poate nici o altă temă nu este mai de actualitate și mai controversată decât cea a globalizării. Indiferent că sunt probleme economice, politice, sociale, culturale, demografice sau militare, globalizarea devine o cauză și totodată, o rezultantă a tuturor proceselor dezbătute.

Studiile arată că efectele generate de acest fenomen sunt multiple. Globalizarea este o certitudine în care este inclusă lumea în ansamblul ei. Întrebarea care se pune foarte frecvent este dacă globalizarea constituie un fenomen care generează bunăstare și avantaje pentru toți indivizii sau efectele pozitive percepute de o categorie redusă a populației se obțin prin sacrificiile celei mai mari părți a omenirii? Argumentele sau contraargumentele care susțin o idee sau alta sunt credibile deoarece se bazează pe date certe și judecăți de valoare, însă uneori, se întâmplă ca interpretările aferente să fie mult mai dezvoltate decât ceea ce oferă realitatea în ansamblul ei. Altfel spus, nu se interpretează științific numai niște date certe, ci se emit și opinii personale – mai mult sau mai puțin obiective – cu privire la tema abordată.

Pentru moment, este dificil sa vorbim cu oarecare certitudine despre efectele de lungă durată ale procesului de globalizare asupra comunității internaționale, și în special asupra economiei, dar, chiar și acum, este clar că procesul de globalizare are atât un impact pozitiv, cât și unul negativ. Partea pozitivă a acestui proces este ca va spori interacțiunea dintre țări, care la rândul ei deschide noi posibilități pentru dezvoltarea civilizației umane, îndeosebi în sfera economică. Intensificarea schimburilor comerciale, investiționale și tehnologice între diferite regiuni, facilitarea contactelor interumane, familiarizarea cu culturile altor popoare sunt, cu siguranță, benefice pentru omenire.

În viziunea susținătorilor entuziaști ai pieței libere, scopul final al globalizării, în viitorul apropiat, îl constituie lichidarea decalajului economic dintre țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate, precum și asigurarea unui nivel de trai care să satisfacă nevoile fundamentale ale tuturor oamenilor. În aprecierea lor, globalizarea va evolua pe o curbă ascendentă, fără zguduiri economico-sociale sau întoarceri înapoi.

Însă, globalizarea comportă și noi provocări. Multe pericole au un caracter regional sau chiar planetar: catastrofele ecologice și tehnologice, criminalitatea transnațională, terorismul internațional etc. Expansiunea necontrolată a unor modele culturale de calitate îndoielnică aduce un prejudiciu tradițiilor naționale și culturale ale popoarelor, amenințând originalitatea lor. Intensificarea procesului de globalizare prezintă și unele pericole pentru economiile naționale. În același timp, din cauza distribuirii neuniforme ale avantajelor globalizării, aspectele negative ale acestui proces se vor rasfrânge negativ în special asupra țărilor în curs de dezvoltare, astfel încât acestea ar putea ramâne departe de progres sau chiar în afara lui.

Acest proces nu este numai o apropiere, o integrare a economiilor mai multor țări. Se schimbă caracteristicile calitative ale acestor economii care se transformă din niște sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial. Se schimbă însuși noțiunea de “economie națională”. Instituția economică de bază devine corporația transnațională, care își amplasează fabricile și își comercializează produsele acolo unde îi este mai convenabil, fără a lua în considerare existența granițelor. Din această cauză are loc aprofundarea procesului de diviziune internațională a muncii, iar în cadrul unui singur stat, fie și dezvoltat, apare “economia “dublă, apar “enclave înfloritoare”, “regiuni – donatoare, regiuni creditabile”. Regiuni întregi se transformă în furnizori de materie primă și piețe de desfacere pentru corporațiile transnationale, fără a dezvolta producțiile proprii.

Procesul de aprofundare a diviziunii muncii dă naștere la grave probleme social-politice. În discuțiile despre globalizare apare tot mai des noțiunea de “învinși”- acestea sunt unele pături sociale sau chiar națiuni întregi care s-au pomenit în afara dezvoltării economice, fără vreo șansă de a ieși de unele singure dintr-o situație extrem de dificilă, așa cum circuitul liber al mărfurilor din țările dezvoltate spre țările în curs de dezvoltare diminuează posibilitatea țărilor sărace de a-și dezvolta producțiile proprii în diverse domenii. Decalajul dintre țările bogate și cele sărace este într-o creștere continuă. Potrivit unor calcule economice, în ultimii 30 de ani inegalitățile au crescut de două ori. Pe baza acestor calcule și în următorii 20 de ani inegalitățile vor crește în același ritm.

Diferitele organizații precum : sindicatele, ecologiștii și economiștii naționaliști resing globalizarea și susțin restricții asupra liberului schimb și asupra CTN-urilor.

Ecologiștii, apărători declarați ai drepturilor omului, apreciază că globalizarea va dăuna și în continuare mediului înconjurător. Ei acuză CTN-urile pentru încălzirea planetei, pentru reducerea resurselor naturale, pentru producerea substanțelor nocive și distrugerea agriculturii organice. Ca atare, globalizarea creează o ordine mondială exploatatoare, ierarhică și poluantă și doresc să o substituie cu una mai dreaptă și mai sănătoasă.

Economiștii naționaliști îi atribuie globalizării, efecte negative precum: creșterea inegalităților economice și a șomajului, reducerea programelor sociale și a bunăstării în numele competitivității internaționale. În opinia lor, globalizarea va continua să adâncească inegalitățile structurale, deoarece determină o altă împărțire între profit și salarii în țările industrializate.

Repartiția geografică a acestor fenomene negative este foarte diferită, fapt pentru care și eforturile depuse, precum și efectele rezultate nu vor avea același răsunet în toate zonele și în același moment. Se pare că o cale de acțiune mai performantă decât cea comună, la aceste probleme nu s-a identificat. În fapt, deși unele fenomene acționează local, consecințele lor sunt percepute la nivel global.

Astfel, țările pot fi expuse la evenimente economice internaționale și șocuri economice. Cea mai convingătoare manifestare de acest gen o reprezintă crizele financiare. În astfel de momente există o tendință, pe piețele financiare, de a investi capital internațional numai în segmentele de calitate ale economiei. Aceasta poate face ca economiile de piață în curs de formare și țările în curs de dezvoltare să nu mai dețină acces la capitalul internațional, pe termen scurt.

În ultima perioadă au existat diverse propuneri despre adaptarea sistemului monetar și financiar față de aceste provocări. Aceste propuneri pot fi grupate în trei categorii: prevenirea și managementul crizei, cooperarea regională și globală, reforma cadrului instituțional.

Există ingrijorări și cu privire la vulnerabilitatea sistemelor financiare internaționale față de abuzuri. Un efect advers al globalizării pe piețele financiare îl reprezintă faptul că sistemul a devenit mai dificil de protejat împotriva abuzurilor cum ar fi spălarea banilor, finanțarea activităților criminale și teroriste, evaziunea fiscală, sustragerea de la respectarea regulilor.

Pe de altă parte, unele elemente caracteristice globalizării, precum intensificarea schimburilor economice prin adoptarea unor politici comerciale transparente, extinderea corporațiilor transnaționale prin creșterea volumului investițiilor străine, finanțarea internațională etc. aduc beneficii foarte diferite participanților la proces. În acest caz, gradul de dezvoltare economică a țărilor, cântărește foarte mult în repartiția efectelor rezultate din fenomenul globalizării. Este normală o astfel de situație: la eforturi diferite să se obțină efecte diferite – important este faptul că fiecare câștigă.

Lumea contemporană este una a interdependențelor; iar în opinia specialiștilor, o altă soluție, mai bună decât globalizarea, pentru moment nu există.

5.2 Rolul companiilor transnaționale în economia globalizată

Companiile transnaționale (CTN) reprezintă un motor al creșterii economice, în condițiile acționării într-un sistem economic permisiv și stimulativ, având o contribuție nu numai cantitativă – prin pachetul de active și efecte indirecte – ci și calitativă, ca agenți de integrare și conducere a unor activități economice. Totodată, companiile transnaționale influențează factorii care determină procesul de creștere economică prin contribuția la formarea de capital, la transferul de tehnologie, la dezvoltarea resurselor umane, la extinderea schimburilor internaționale și la creșterea economică pe termen lung.

Activitățile companiilor transnaționale au efecte asupra instrumentelor tradiționale de management macroeconomic.

Impactul politicilor de management al cererii asupra șomajului și a producției este mai redus decât la începutul perioadei postbelice, parțial deoarece veniturile în creștere dintr-o țară pot fi orientate către exterior în scopul finanțării investițiilor CTN-urilor în alte părți. În plus, CTN-urile ca actori financiari globali, pot aduce atingere eficienței politicii monetare naționale, acționând pe două planuri: profită de rate scăzute ale dobânzilor interne și împrumută spre a finanța proiecte în străinătate, sau împrumută din străinătate atunci când ratele interne ale dobânzilor sunt mari.

Rolul companiilor transnaționale este semnificativ și în domeniul piețelor valutare. În acest sens, deși există posibilitatea ca speculanții să inițieze un atac asupra unei valute, presiunea asupra cursului de schimb poate deveni ireversibilă atunci când CTN-urile (și investitorii instituționali) abandonează acea valută, chiar și ca o măsură de precauție.

Deși capacitatea CTN-urilor de a transfera producția ar putea conduce la micșorarea capacității țărilor de a impozita capitalul, de a reduce baza de impozitare și de a transfera treptat impozitarea către factori mai puțin mobili, precum forța de muncă, în realitate această problemă relevă două aspecte cheie: presiunea exercitată asupra guvernelor de a reduce impozitele asupra capitalului pentru a reține și/sau atrage companiile transnaționale și abilitatea acestora de a-și reduce la minimum obligațiile fiscale prin practica prețurilor de transfer.

Practica prețurilor de transfer implică subfacturarea sau suprafacturarea de către CTN-uri prin tranzacții interne, ceea ce determină o creștere artificială a profiturilor în țările cu impozite mici și o reducere corespunzătoare a acestora în țările cu impozite mari. Cea mai completă descriere a fenomenului aparține fiscului american, care consideră că prețul de transfer se referă la transferul direct de profituri prin impunerea unor prețuri anormale sau incorecte. De altfel, prețurile la care se realizează tranzacțiile de pe piață pot fi împărțite în două mari categorii. Prima categorie este reprezentată de prețurile pieței care rezultă din exprimarea liberă a cererii și ofertei, iar cea de a doua categorie o constituie prețurile de transfer, în care se includ toate celelalte prețuri care nu se stabilesc ca prețuri ale pieței.

În scopul reducerii fiscalității la nivelul întregii corporații, prețurile de transfer sunt cel mai des asimilate cu relocalizarea profiturilor către cele mai indicate filiale. Astfel, compania transnațională vinde produse sau servicii, prin intermediul filialei dintr-o țară cu impozite pe profit mai mici, și la un preț mai mare decât prețul pieței, către filiala dintr-o țară cu impozit pe profit mai mare. Acest lucru determină o diminuare a profiturilor într-o țară, respectiv o majorare într-o altă țară, în scopul de a plăti un impozit mai mic, ceea ce afectează filiala care trebuie să plătească prețul de transfer, deoarece aceasta își micșorează atât profitul impozabil, cât și pe acela care ar putea fi reinvestit în filială. În această situație, apare nevoia identificării altor surse de finanțare, iar asigurarea acestora din interiorul sistemului determină creșterea dependenței filialei, creând premisele folosirii și pe viitor a prețului de transfer.

De asemenea, prețul de transfer poate fi mai mic decât prețul pieței. În acest sens, o corporație poate solicita unei filiale să practice prețuri sub nivelul pieței, în scopul creșterii competitivității filialei pe piața locală, creându-se astfel un avantaj competitiv temporar la nivelul filialei, cu efect negativ atât pentru concurenții săi locali, cât și pentru filiala însăși, deoarece se poate crea impresia că prețul de transfer se substituie competitivității. Această situație se dovedește dăunătoare în cazul schimbării strategiei corporației, și în plus, crește gradul de dependență al filialei de corporație, având în vedere că avantajul său competitiv temporar izvorăște din interiorul corporației, însă în afara capacităților filialei.

Totodată, poate fi întâlnită și situația în care nu se poate stabili dacă prețul încasat este sau nu altul decât prețul pieței. O astfel de situație este reprezentată de procesarea multiplă a unui produs, realizarea lui din componente diferite, produse fiecare în țări diferite și asamblate într-o altă țară.

O altă metodă de aplicare a prețului de transfer o constituie perceperea taxelor de redevență (royalties). Aceasta înseamnă, în primul rând, că datorită reglementării diferite a acestor taxe de către legislațiile fiscale, se vor achita taxe mai mici pentru repatrierea profiturilor sub formă de redevențe, decât sub formă de dividende. Redevențele care sunt incluse în costurile filialei contribuie la reducerea profitului impozabil, și în plus, sunt percepute sub forma unui procent din vânzări, oferind licențiatorului (compania-mamă) posibilitatea de a repatria profit chiar și atunci când licențiatul (filiala) înregistrează pierderi.

În al doilea rând, această metodă presupune obținerea unui profit pur pentru corporație, care nu este înregistrat ca atare, din vânzarea rezultatelor activității filialelor din țările în curs de dezvoltare, filiale care de regulă nu beneficiază de cheltuieli de cercetare-dezvoltare. Totodată este de reținut faptul că profiturile realizate din comercializarea patentelor reprezintă profituri de monopol, neputându-se stabili un preț al pieței, ca element de comparație pentru identificarea prețului de transfer.

Practica prin care CTN-urile transferă pozițiile valutare ale filialelor lor constituie o altă variantă a prețului de transfer. Această metodă, ce a apărut inițial în sistemul bancar, este cunoscută sub numele de “transfer parching”.

În consecință, prețurile de transfer constituie o practică evazionistă foarte eficientă a corporațiilor, care are la bază existența unui sistem intern și integrat de relații în cadrul corporației.

Deși există stimulente care încurajează companiile transnaționale să exploateze mecanismele prețurilor de transfer, iar nivelurile înalte de comerț intrafirmă oferă ocazii considerabile de a face acest lucru, totuși, activitatea companiilor este limitată de teama acțiunilor întreprinse de autoritățile fiscale naționale, precum și de faptul că, practica prețurilor de transfer poate intra în conflict cu sistemele interne de contabilitate și control.

Un alt aspect sub care se manifestă rolul companiilor transnaționale în economie îl reprezintă globalizarea competiției. Deși comerțul joacă un rol esențial, producția transnațională este la fel de importantă, aceasta din urmă a impus competiția globală în cadrul piețelor naționale, aspect care a impus multor firme obligația de a produce la frontiera mondială a productivității sau le-a determinat să iasă din afaceri. Competiția globală are un rol determinant asupra agendelor corporatiste și naționale, alegerilor strategice pe termen mai lung cu care se confruntă multe firme naționale.

Extinderea și intensificarea activității pe piețele străine a CTN-urilor americane a constituit prima formă a competiției globale. După anii 70, creșterea productivității firmelor europene și japoneze a condus la o competiție directă între acestea și firmele americane. În condițiile în care s-a înregistrat extinderea și consolidarea activității CTN-urilor pe principalele piețe mondiale, această situație s-a oglindit în fluxurile de ISD.

Deși competiția globală diferă între sectoare și între țări, creșterea producției transnaționale a condus la o intensificare și extindere geografică a acesteia. În consecință, în majoritatea statelor OCDE, ideologia competiției globale se regăsește în agendele instituționale ale firmelor, sindicatelor și guvernelor.

Totodată, companiile transnaționale influențează, în mod direct sau indirect balanța de plăți a unei țări. Impactul investițiilor străine directe asupra unei balanțe de plăți este determinată de o serie de factori cum ar fi: scopul investiției, natura investiției, natura activității și stadiul de dezvoltare al proiectului investițional.

De asemenea, o serie de factori specifici fiecărei țări (mărimea pieței, decalajul tehnologic, stadiul de dezvoltare, alte avantaje de locație) au influență hotărâtoare asupra activității interne a filialelor CTN-urilor.

Identificarea tranzacțiilor legate de activitatea CTN-urilor și reflectarea acestora în balanța de plăți pe partea de credit sau de debit constituie efecte directe ale activității CTN-urilor asupra balanței de plăți a unei țări.

Tabelul nr. 20 Efecte directe ale activității CTN-urilor asupra balanței de plăți a statului gazdă

Cadrul conflictual între statul-gazdă și statul de origine, sub aspectul impactului activității companiei transnaționale asupra balanței de plăți a ambelor țări, are la bază o serie de factori cum ar fi: interesele statului de origine nu corespund neapărat cu interesele corporației, întrucât capitalul companiei transnaționale poate aparține unor acționari din mai multe țări, și țara în care corporația își are sediul (țara de origine) nu este reprezentată deloc în structura acționarilor.

Tabelul nr. 25 Cadru conflictual între statul-gazdă și cel de origine în privința impactului CTN-urilor asupra balanței de plăți

Sursa: adaptare după Walters și Blake – “The Politics of Global Economic Relations”, Prentice Hall,1992.

Analiza relației dintre gradul de integrare al filialei și plățile efectuate de aceasta către statul-gazdă, conduce la următoarele concluzii: filialele care joacă rolul de inovator global (în fluxul tehnologic) sau de actor strategic (în fluxul de capital) au un impact pozitiv asupra balanței de plăți a țării în care își desfășoară activitatea; filialele companiilor transnaționale care joacă rolul de implementator (în fluxul tehnologic) sau de actor redistributiv (în fluxul de capital) au un impact negativ asupra balanței de plăți; filialele complet integrate cu un nivel ridicat atât al importurilor cât și al exporturilor intrafirmă, exercită un impact variabil asupra balanței de plăți, însă, având în vedere că, acestea sunt predispuse la folosirea practicii prețului de transfer, impactul lor poate fi considerat negativ; celelalte tipuri de filiale au un impact direct neclar, dar pot exercita un impact indirect semnificativ.

Efectul activității companiilor transnaționale asupra balanței de plăți ar trebui analizat, susține Dunning, în strânsă legătură cu situația care s-ar fi ivit în lipsa activității companiilor transnaționale, propunând “măsurarea efectului net“ prin diferența între tranzacțiile externe efective datorate activității CTN-urilor și tranzacțiile externe care ar fi avut loc în lipsa activității acestora, situație discutabilă și conjuncturală, a cărei corectitudine este dependentă de validitatea scenariilor economice create în lipsa CTN-urilor.

Prezentăm câteva dintre cele mai relevante exemple, sub aspectul diversității, privind efectele CTN-urilor asupra balanței de plăți.

În Singapore, contribuția netă a CTN-urilor la balanța de plăți este pozitivă, datorită, în principal, politicilor guvernamentale active de sprijinire a activității acestora în sectoarele considerate prioritare. Surplusul înregistrat în sectorul serviciilor este semnificativ, Singapore devenind în ultimul timp o locație ideală pentru activitățile de cercetare-dezvoltare a multor companii transnaționale. De asemenea, în sectorul manufacturier, filialele din Singapore ale corporațiilor americane realizează un volum al exporturilor în Statele Unite dublu față de volumul importurilor din aceeași țară.

Efectele generale pozitive ale CTN-urilor asupra balanței de plăți a șase state asiatice, între care Thailanda, Filipine și Indonesia, au fost puse la îndoială de criza financiară asiatică, ce a fost determinată de un deficit prea mare al contului curent.

În China, efectul CTN-urilor asupra balanței de plăți a fost pozitiv (conform unui studiu al lui “Economist Intelligence Unit”, 1996), lucru datorat volumului masiv de investiții străine. Deși efectul comercial net al CTN-urilor a fost substanțial negativ, totuși se înregistrează o tendință de creștere a aportului furnizorilor locali. Se preconizează o creștere a deficitului balanței de plăți din cauza creșterii volumului plăților datorate capitalului străin, însă fluxurile investiționale continuă să se mențină mari, permițând finanțarea deficitului.

Conform unor cercetări recente, au fost subliniate aspecte interesante privind efectele CTN-urilor asupra balanței de plăți, în contradicție cu alte cercetări anterioare.

Frecvența și intensitatea activității de export sunt maxime pentru firmele cu capital majoritar străin, față de cele cu capital local. Valoarea exporturilor depășește 75% din cifra de afaceri în 46% dintre aceste firme. Activitatea majorității firmelor străine este orientată spre export în sectoare tradiționale, precum mobilă și textile, datorită în principal costului scăzut al forței de muncă, precum și faptului că, la nivel agregat, ponderea valorii străine în cifra de afaceri este minimă pentru firmele străine.

Totodată se constată o înclinație marginală spre export a investițiilor străine din industria metalurgică și în cea a mijloacelor de transport, care pot fi considerate de complexitate medie sau ridicată. Acest fapt este determinat de practicarea pe scară largă a prețurilor de transfer, evidențiată de nivelul mediu al profitabilității pe ramură în funcție de tipul de proprietate: -17,8% pentru firmele străine din industria metalurgică și -8,9% pentru firmele străine din sectorul mijloacelor de transport. În plus, dintre firmele străine care au preponderent activitate de export, 25% exportă în pierdere.

Ponderea materialelor importate este mai mare pentru firmele străine decât pentru cele locale, iar în industria textilă și de încălțăminte mai mult de jumătate dintre firmele străine importă materii prime și materiale în proporție de 100%.

În ceea ce privește activitatea unei companii transnaționale pe o anumită piață, aceasta trebuie analizată pornind de la stabilirea deosebirilor dintre trăsăturile distinctive ale unei corporații și cele circumstanțiale. Trăsăturile distinctive includ avantajele proprietății și internalizării, iar trăsăturile circumstanțiale sunt cele care s-ar putea aplica oricărei firme care ar deține aceași cotă de piață, ca și corporația.

Impactul CTN-urilor asupra mediului competițional al statului-gazdă nu este întotdeauna nociv. Astfel, pătrunderea unei companii transnaționale pe o piață națională cu un număr limitat de concurenți raportat la capacitatea pieței poate mări gradul de competiție pe respectiva piață. Aportul corporației la procesul competițional include reducerea prețurilor (în cazul în care corporația este mai eficientă decât firmele locale), diferențierea produselor, publicitate, introducerea de produse noi datorită activității de cercetare-dezvoltare. De asemenea, apariția unei companii transnaționale pe o piață națională poate determina îmbunătățirea performanțelor firmelor locale, prin stimularea concurenței.

În industria kenyană de săpun apariția firmelor străine a dus la dispariția vânzării, la oraș, a săpunului de casă, firmele locale fiind obligate să achiziționeze linii de producție și ambalare mecanizate și să diversifice gama de produse, prin acorduri de subcontractare sau de licențiere. De asemenea, pătrunderea CTN-urilor în industria kenyană de încălțăminte a condus la creșterea competiției pe piață și la înnoirea liniilor tehnologice ale firmelor locale.

Apariția CTN-urilor în industria textilă braziliană a adus un nou produs pe piață, determinând însă stagnarea cererii pentru produsele din bumbac și dispariția unor firme locale care nu s-au adaptat. În schimb, alte firme naționale au fost obligate, pentru a beneficia de noua tehnologie să realizeze joint-ventures cu parteneri străini.

Pătrunderea lui Pepsi Cola și Coca Cola pe piața indiană nu a condus însă la dispariția producătorilor locali de băuturi răcoritoare, mai mult, întreaga industrie din domeniu beneficiind de campaniile publicitare ale celor două CTN-uri.

Și în România, investițiile CTN-urilor în domeniul băuturilor răcoritoare au avut un efect de stimulare a competiței. Au apărut astfel importanți producători locali cum ar fi European Drinks, Leader, dezvoltarea gamei Dorna. În plus efectul de multiplicare a investiției Coca-Cola a fost de 10:1.

Numeroase studii leagă posibilitatea apariției efectelor de antrenare în economia locală, datorate activității CTN-urilor, de mărimea acestei activități; productivitatea firmelor locale crește direct proporțional cu expunerea lor la concurența CTN-urilor, aceasta din urmă fiind măsurată prin cota de piață a CTN-urilor.

În Mexic și Uruguay intrarea pe piață a corporațiilor transnaționale a avut un efect pozitiv asupra productivității companiilor naționale, atunci când diferența între productivitatea CTN-urilor și cea a firmelor naționale nu era prea mare. Astfel, investițiile realizate de companii transnaționale, care nu dețin o poziție dominantă pe piața mondială sau care provin, ca stat de reședință, din țări în curs de dezvoltare, crează o posibilitate sporită de producere a efectelor de antrenare. Având în vedere că asemenea companii transnaționale își desfășoară activitatea în sectoare în care munca este factorul intensiv, iar aportul tehnologic are o importanță mai mică decât în cazul CTN-urilor ale căror state de reședință sunt țările dezvoltate, șansele firmelor locale sub aspectul competitivității sunt mai ridicate.

Efectele de antrenare nu se rezumă la îmbunătățiri tehnologice și la creșterea productivității, existând tot mai multe statistici care relevă că filialele CTN-urilor orientate spre export acționează drept catalizatori ai dezvoltării capacității de export a firmelor locale, prin deschiderea accesului la piețe străine.

În situația în care CTN-urile pătrund în sectoare de activitate neexploatate de firmele locale sau se înregistrează o diferență foarte mare între puterea competitivă a CTN-urilor și cea a firmelor locale, iar competiția din partea importatorilor sau altor CTN-uri este nesemnificativă, se înregistrează o poziție dominantă de către filiala corporației transnaționale care apare pe piață în astfel de condiții. Astfel, se înregistrează deficiențe în buna funcționare a pieței ajungându-se ca filiala respectivă să realizeze supraprofituri, în dauna bunăstării consumatorilor și a creșterii dinamice a sectoarelor de activitate respective.

Mediul concurențial local este afectat de restricțiile pe orizontală și pe verticală, iar alianțele strategice, fuziunile și achizițiile ajung să aibă foarte des un caracter anticompetitiv. În opinia fostului comisar european pe probleme de concurență, Karol Van Miert, țările în curs de dezvoltare și țările în tranziție pot fi supuse unor riscuri majore din două motive.

În primul rând, privatizarea grăbită a multor unități industriale importante determinată de nevoia de resurse financiare și de management competent a acestor țări conduce la transformarea monopolului de stat (monopolul de stat implică o limită maximă nevăzută a prețului de monopol, datorită motivației electorale a factorilor de decizie, în timp ce monopolul privat nu are o astfel de limită de preț).

În al doilea rând, lipsa de autoritate a organismelor însărcinate cu respectarea competiției în aceste țări si extinderea fenomenului de corupție, sunt două dintre elementele determinante pentru care respectivele organisme nu își indeplinesc rolul.

Piața forței de muncă reprezintă un alt aspect sub care se manifestă rolul companiilor transnaționale în economie. Studiile realizate în acest sens relevă faptul că schimbările produse la nivelul forței de muncă nu trebuie ignorate, chiar dacă sunt mai puțin intense decât cele corespunzătoare fluxurilor economice internaționale.

Tendința de liberalizare a forței de muncă creează noi fluxuri internaționale ale acesteia. Unul dintre obiectivele prioritare ale companiilor transnaționale îl reprezintă formarea și calificarea personalului, dezvoltarea abilităților și performanțelor prin organizarea de cursuri de instruire, seminarii sau vizite de informare.

Astfel, în cadrul majorității companiilor transnaționale, responsabilitatea pregătirii personalului managerial de vârf sau a potențialelor persoane care pot ocupa aceste poziții revine organizației mamă, în timp ce pregătirea celorlalți angajați revine întreprinderilor din țara unde aceștia activează având loc o descentralizare a responsabilității.

Efectele companiilor transnaționale asupra forței de muncă sunt percepute uneori ca fiind dăunătoare. Capacitatea lor de a organiza producția la nivel transnațional sporește puterea corporatistă în comparație cu puterea muncitorilor, determinând o scădere a salariilor și a calității condițiilor de muncă. Totodată, prin transfer de tehnologie de către CTN-uri în străinătate, locurile de muncă de calificare superioară sunt pierdute în favoarea țărilor cu salarii mici, astfel încât, muncitorii din economiile avansate beneficiază de un câștig material mai redus al inovației tehnologice.

Totuși, din studiile realizate atât in țările OCDE, cât și în țările în curs de dezvoltare rezultă faptul că CTN-urile plătesc salarii peste medie, deși sunt adesea criticate pentru că oferă salarii și condiții proaste în unele industrii, în special în cele de confecții și de încălțăminte. În unele cazuri, dar nicidecum în toate, salariile și condițiile sunt comparabile cu cele din firmele interne, în general, cazurile în care s-au raportat cele mai proaste salarii și condiții nu vizează filiale ale CTN-urilor, ci firme interne din țările în curs de dezvoltare care produc sub contract cu CTN-urile.

CTN-urile pentru a beneficia de salarii reduse, au transferat producția în sectoare precum confecțiile, încălțămintea și articolele sportive, dinspre țările OCDE înspre economiile în curs de dezvoltare, iar în perioada postbelică, dinspre țări cu venit mediu înspre țări cu venit redus. Recent, această presiune a devenit mai răspândită, CTN-urile vest-europene concediind muncitori în țările de origine, în timp ce-și extindeau forța de muncă și activitățile în țări cu salarii mai reduse. De exemplu, în anii '90, producătorii elvețiano-suedezi ABB au redus 59.000 de locuri de muncă în Europa de Vest și în America de Nord, în timp ce ofereau 56.000 în alte părți, în principal în Asia și Europa de Est.

R. Lawrence a comparat activitățile multinaționalelor americane în 1979 și un deceniu mai târziu, constatând că, deși salariile din țările în curs de dezvoltare reprezentau 28,5% din salariile medii pentru aceleași activități în țările OCDE, productivitatea muncii era de doar 40,3% din cea a țărilor OCDE. Nivelurile inegale de productivitate limitează în mod evident posibilitățile de a transfera activitățile în țări cu salarii mici.

În plus, CTN-urile tind să se afle în prim-planul inovației tehnologice și reclamă accesul la tehnologie și la personal calificat, precum și la piețe principale. În cazul dezvoltării tehnologiei de producție, astfel încât să permită utilizarea acesteia de muncitori cu salarii mici din țările în curs de dezvoltare, CTN-urile dețin o poziție dominantă în ceea ce privește relocalizarea producției în țări de acest tip. În acest sens, globalizarea producției poate conduce la sporirea diferențelor salariale între muncitorii calificați și cei necalificați, în aceeași țară sau între țări diferite.

Transferarea producției de către CTN-uri fără costuri, ar avea ca efect stabilirea salariilor la nivel global. Însă, având în vedere că transferarea producției în străinătate presupune unele costuri, acest lucru nu mai este în totalitate adevărat, dar, în cazul în care s-ar constata o reducere a costurilor de reamplasare, forțele competitive globale ar putea fi determinante în stabilirea salariilor.

Deși s-ar putea înregistra o convergență globală a salariilor, fără eliminarea totală a diferențelor salariale, totuși, balanța puterii între forța de muncă și capitalul multinațional, în condițiile globalizării, se înclină fără îndoială în favoarea celui din urmă.

Corporațiile nu sunt nici atât de pozitive, nici atât de negative prin impactul lor asupra dezvoltării pe cât ne sugerează liberalii sau criticii lor. Una peste alta, așa cum până acum și unii dintre autorii marxiști au conchis, efectul corporațiilor transnaționale a fost benefic.

5.3 Compania transnațională – promotor al globalizării

În ultimile decenii, corporațiile transnaționale (CTN) constituie unul dintre cei mai reprezentativi factori ai progresului, după cum aprecia publicația britanică The Economist; ele răspândesc bogăția, munca, tehnologiile avansate și contribuie la ridicarea standardului de viață și la îmbunătățirea mediului de afaceri. Corporația transnațională, reprezintă “un motor al creșterii economice, în condițiile acționării într-un sistem economic permisiv și stimulativ”. Termenul cel mai utilizat în contextul globalizării este cel de corporație transnațională (CTN). Unii autori consideră că nu se face o distincție clară între corporațiile multinaționale și cele transnaționale, fiind considerați termeni interșarjabili, însă atunci când se are în vedere strict globalizarea se recomandă operarea cu noțiunea de corporație transnațională. Corporațiile transnaționale, se apreciază că au un autentic capital delocalizat, fără o identitate națională specifică, cu un management internaționalizat, cel puțin potențial dispuse de a se stabili oriunde în lume pentru a obține cele mai sigure și mai mari profituri. În sectorul financiar aceste beneficii s-ar putea obține extrem de rapid, iar într-o economie cu adevărat globalizată ar fi în întregime consecințele forțelor pieței fără a depinde de politicile monetare naționale. Conform principiilor globalizării, companiile transnaționale vor alimenta, produce și comercializa la nivel global, în funcție de oportunitățile pieței. Compania transnațională nu se va mai baza pe o singură locație națională importantă ca în cazul companiilor multinaționale ci va deservi piețele globale prin intermediul operațiunilor globale. Spre deosebire de companiile multinaționale, companiile transnaționale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state. Ele se vor supune standardelor de reglementare naționale, impuse și stabilite de comun acord. Guvernele naționale nu vor mai putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contrară acestor standarde, în detrimentul companiilor transnaționale care ar funcționa în cadrul granițelor. CTN-urile ar putea fi considerate manifestarea principală a unei economii globale autentice. Referindu-se la companiile transnaționale, K. Ohmae afirma că aceste corporații apartite au devenit acum motoarele principale ale unei economii interconectate, concentrate în America de Nord, Europa și Japonia.

Unele corporații transnaționale au considerat piața mondială ca fiind câmpul lor de acțiune, altele și-au concentrat atenția asupra unor piețe regionale sau individuale. În cadrul economiei globale, dimensiunile afacerilor au devenit un parametru esențial; mărimea companiilor condiționează implantarea lor și în alte țări, generând totodată o sinergie operațional și financiară, menită a-i reduce vulnerabilitatea și a-i crește rezistența la șocurile economice. CTN-urile au ajuns să modifice structura factorilor de producție ai multor țări, ca efect al mișcării capitalului uman și fizic, precum și al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale.

Un rol important în accelerarea procesului globalizării le revine firmelor transnaționale pe fondul liberalizării vieții economice internaționale și a globalizării piețelor financiare, aceste corporații și-au intensificat activitatea investițională, contribuind la mobilitatea și creșterea capitalurilor. Extinderea activităților firmelor transnaționale a dus, în condițiile creșterii interdependențelor și a gradului de integrare a piețelor externe, la modificarea strategiilor lor; nevoia de coordonare și integrare la scară globală, precum și globalizarea concurenței, le-au transformat în firme globale, acționând după alte principii decât cele după care o făceau înainte de anii ’80 (alianțe strategice, subcontractare, organizarea activităților în rețea).

Poziția proglobalistă care susține caracterul general benefic al internaționalizării producției, a fost în ultimul deceniu cea care a tins să imprime morala comună în materia fluxurilor de ISD-urilor și a operațiilor CTN-urilor. Opinia este împărtășită de adepții neoliberalismului economic, care văd o relație direct proporțională între gradul de libertate în mișcarea bunurilor, serviciilor și factorilor de producție și sporirea concurenței, a eficienței economice și a creșterii economice.

Companiile transnaționale constituie cel mai important și puternic segment promotor al globalizării. Formele prin care ele realizează acest lucru sunt diverse începând cu chiar operațiunile ce le definesc, cele de internaționalizare a producției și mergând până la exercitarea de presiuni asupra guvernelor lor, prin lobby-uri corporatiste, inclusiv în cadrul unor negocieri internaționale menite să deschidă mai larg frontierele naționale în fața activitatilor CTN-urilor.

Companiile multinaționale și companiile transnaționale sunt în mod sigur piesele de rezistență în conturarea procesului de globalizare.

Raportul UNCTAD, World Investment Report 2008, menționeză că, în prezent, în lume, există aproximativ 79.000 de CTN-uri, cu circa 790.000 de organizații afiliate. În anul 2007, afiliații străini însumau 81,6 milioane de angajați, în comparație cu 25 milioane în anul 1990; vânzările lor, de 31.197 miliarde dolari SUA au fost de cinci ori mai mari decât exporturile lumii în aceeași perioadă, în comparație cu anul 1990, când vânzările și exporturile au fost aproximativ egale; stocul pentru investiții străine directe a crescut la 15.602 miliarde dolari de la 1.785 miliarde dolari SUA în 1990. Ritmul de creștere al CTN și ISD este mai rapid decât al altor indicatori mondoeconomici ca PIB mondial și comerțul internațional.

Mai mult decât atât, dacă s-ar lua în calcul valoarea activelor corporațiilor transnaționale din întreaga lume, asociate cu relațiile non-capital propriu-zise (de exemplu, subcontractări internaționale, licențe, producători pe bază de contracte), atunci CTN-urile ar deține o parte și mai mare din aceste agregate mondiale. Cele mai mari corporații ale lumii domină această imagine. De exemplu, în anul 2005, vânzările în străinătate și locurile de muncă pentru filialele primelor 3 corporații (General Electric,Vodafone Group, General Motors) din topul primelor 100 CTN-uri non-financiare, reprezintă aproximativ 20% din totalul vânzărilor în străinătate și numărului de locuri de muncă pentru filialele celor 100 CTN-uri. În anul 2006, doar General Electric și-a menținut poziția pe primul loc, deținând mai mult de 8% din activele străine totale.

În anul 2007 au avut loc 300 de fuziuni și achiziții majore (peste 1 miliard $) în valoare de 1.637 miliarde dolari, în special în domeniul serviciilor (telecomunicații, financiare, afaceri imobiliare).

Datorită comunicațiilor, transporturilor și fluxurilor financiare din ce în ce mai rapide, lumea devine în ritm accelerat din ce în ce mai mică. Produse concepute într-o țară – hamburgerii McDonald’s, BMW-urile germane etc – sunt acceptate cu entuziasm și în alte țări.

Multe firme americane se bucură de succes la capitolul marketingului internațional și încă de multă vreme: Coca-Cola, McDonald’s, Kodak, Gillette, Colgate, Ford, IBM, Motorola și zeci de alte firme americane și-au ales ca piață întreaga lume. Iar în Statele Unite, nume cum ar fi Sony, Toyota, Nestle, Nokia, Mercedes, Panasonic au devenit termeni uzuali, prezenți în mai toate gospodăriile. Alte produse și servicii, care par să fie americane, sunt de fapt realizate sau deținute de firme străine, cum este și cazul Studiourilor Universal. “Deja două treimi din totalul agenților economici fie acționează global, fie sunt pe cale să facă acest lucru”, observă un analist. “Michelin, producătorul francez de anvelope, își realizează 35% din cifra de afaceri în Statele Unite, în timp ce Johnson&Johnson își derulează 43% din afaceri în străinătate… sfera de afaceri a fiecărui manager este mapamondul.”

Dar astăzi concurența globală se intensifică tot mai mult. Firmele străine se extind agresiv pe noi piețe internaționale, iar piețele interne nu mai oferă chiar atâtea ocazii favorabile. Puține ramuri de activitate se mai pot feri astăzi de concurența străină. Deși o serie de firme ar dori să oprească valul de importuri străine prin protecționism, pe termen lung acest lucru nu va face decât să majoreze costul vieții și să protejeze firmele autohtone ineficiente. O modalitate mai bună de a face concurență este prin a-și îmbunătăți continuu propriile produse pe piețele interne și a se extinde pe piețele externe. Astfel, spre exemplu, firma daneză producătoare de bere Carlsberg a ajuns la concluzia că succesul său poate fi asigurat de export. Deși mai mică în comparație cu rivalii săi, compania Heineken, a învățat să concureze de la egal la egal cu aceștia.

Firmele care amână luarea de măsuri pentru internaționalizare riscă să se vadă împiedicate să pătrundă pe piețele în creștere din Europa de Vest, Europa de Est, zona țărilor riverane Pacificului, precum și pe alte piețe. Firmele care rămân interne fiindcă nu vor să riște s-ar putea nu numai să piardă șansa de a intra pe alte piețe, ci și să-și piardă propria piața internă. Companiile autohtone care nu s-au gândit niciodată că vor avea de-a face cu concurența străină se trezesc brusc cu asemenea rivali în “propria ogradă”.

În mod ironic, deși imperativul ca firmele să pătrundă pe plan global este mai mare astăzi decât în trecut, și riscurile sunt mai mari. Firmele care pătrund pe plan global se confruntă cu mai multe probleme importante. Ratele înalte ale îndatorării, inflația și șomajul au făcut ca în multe țări guvernarea și moneda națională să fie instabile, ceea ce limitează comerțul și expun firmele naționale unor riscuri numeroase. Guvernele stabilesc un număr mai mare de reglementări pentru firmele străine, cum ar fi condiția de constituire a unor firme mixte cu parteneri interni, obligativitatea angajării de personal autohton și limitarea profiturilor care pot fi repatriate. În plus, guvernele străine impun adesea tarife vamale sau bariere comerciale mai înalte, pentru a-și proteja propriile sectoare de activitate. În sfârșit, corupția devine o problemă din ce în ce mai mare – oficialii dintr-o serie de țări atribuie adesea contractele de aprovizionare sau execuție nu celui care oferă cele mai bune condiții, ci celui care oferă cea mai mare mită.

Pe de altă parte, firmele cu activitate în sectoarele globale nu au altă opțiune decât să-și internaționalizeze operațiunile. Un sector de activitate global este cel în care pozițiile concurențiale ale firmelor de pe piețele locale sau naționale sunt influențate de pozițiile lor globale. Firma globală este firma care, operând în cel puțin două țări, obține avantaje de marketing, producție, cercetare-dezvoltare și financiare inaccesibile concurenților ce operează numai pe plan intern.

Firma globală percepe lumea ca pe o singură piață: minimizează importanța granițelor naționale și obține capital, materii prime și componente, își produce și își vinde bunurile oriunde poate să înregistreze cele mai bune rezultate. Firmele globale obțin astfel avantaje prin planificarea, întreprinderea și coordonarea activităților lor pe o bază globală. Tocmai aceste avantaje au stat la originea programelor de restructurare globală pe care le derulează în ultimii ani marii producători de automobile din Germania, BMW și Mercedes Benz.

Dincolo de perspectiva tradițională a abordării investițiilor derulate de operatorii transnaționali în diferite țări gazdă în sensul impactului lor asupra dezvoltării economico-sociale a economiilor respective, companiile transnaționale sunt considerate entități economice cu caracter mondial, având cel mai înalt grad de integrare sub aspectul strategiilor și politicilor practicate. Dacă ne referim la abordarea generală, respectiv impactul investițiilor realizate de acești giganți asupra dezvoltării zonale, regionale și mondiale se poate aminti de faptul că vânzările anuale, înregistrate de acești operatori ai comerțului mondial, sunt echivalente valoric cu Produsul Intern Brut realizat anual de foarte multe state existente în peisajul economic global. De exemplu, vânzările Corporației ExxonMobil (208 mld. $ US), sunt superioare valorii Produsului intern brut generat de economia Arabiei Saudite (173 mld. $ US) iar produsele și serviciile oferite de gigantul comercial american Wal-Mart Store înregistrează un trend similar economiei austriece, cuantificat în baza aceluiași indicator macroeconomic (189 mld. $ US). Locul și rolul corporațiilor multinaționale în procesul de globalizare poate fi mai ușor de înțeles dacă punem în evidență diversitatea zonelor și domeniilor către care se îndreaptă investițiile acestor giganți. De exemplu, Asea Brown Boveri (ABB)- Elveția/ Suedia – este prezentă cu unități industriale în 104 piețe naționale, în timp ce Royal Dutch/ Shell – Danemarca/ Olanda realizează exploatări petroliere în 50 de state, gestionează rafinării în 34 de țări și distribuie produse specializate în alte 100 de economii receptoare. Compania americană de țigarete Philip Morris ce domină industria mondială de tutun cu o cotă de piață internațională de aproximativ 18% (2005), este prezentă pe 160 de piețe naționale având peste 50 de fabrici în afara SUA și peste 40.000 de salariați în întreaga lume.

Raportul de intercondiționalitate între globalizare și operatorii transnaționali a căpătat noi valențe. “Pe de o parte, globalizarea a fost cea care a deschis drumul dezvoltării corporațiilor în postura de lideri mondiali, pe de altă parte, acestea din urmă au potențat procesul de globalizare a piețelor. Globalizarea este totodată, și cea care dictează corporațiilor deciziile strategice, pornind de la strategiile de internaționalizare și până la cele globale”.

Răspunsul corporațiilor transnaționale în fața procesului de globalizare a constat în creșterea fluxului de investiții străine directe, prin care acești operatori cu vocație mondială au depășit stadiul incipient al procesului de internaționalizare constând în exporturi și “urmăresc să își însușească proprietatea sau controlul activelor care au aparținut inițial actorilor naționali; este motivul pentru care determinarea naționalității unei astfel de entități economice și-a pierdut din relevanță”.

5.4 Implicațiile globalizării economice pentru companiile transnaționale

“Corporația modernă poate fi privită, nu simplist doar ca o formă de organizație socială, ci potențial (dacă nu în fapt) ca instituția dominantă a lumii moderne… Unde sunt urmărite propriile-i interese, încercând chiar să domine statul”.

Poate că Marx avea dreptate referitor la faptul că separarea capitalismului unitar între rentieri și manageri s-a dovedit o invenție importantă în istoria capitalismului. Discutăm aici despre cele trei „constituente critice” ale unei corporații: managerii, acționarii si consiliul director, nemaiabordând angajații obișnuiți și alte comunități. Un singur motiv pentru care am considera interesantă guvernarea corporativă ar fi chiar admiterea faptului că nu piețele sunt cele care se auto reglementează așa cum am fost învățați, ci această echilibrare are loc prin modul în care participanții la piață sunt conduși și guvernați, nelăsând deoparte nici ideea că guvernarea marilor firme este prea importantă pentru a fi lăsată doar în mâinile teoreticienilor specialiști în finanțe. Relațiile dintre structurile financiare și cele de guvernare au devenit mai clare în ultimii ani, odată cu atenția crescândă acordată asupra diferențelor internaționale în ceea ce privește acționariatul și controlul corporativ în influențarea performanțelor economice. Dacă luăm drept exemplu numai SUA și Marea Britanie care împărtășesc structuri organizatorice caracterizate printr-un acționariat dispersat, cu un control relativ facil, și le comparăm cu structura concentrată de acționariat și controlul sever al firmelor japoneze și germane, în pofida recentelor modificări de sistem din cele patru state, vom sesiza un punct comun: acționarii vor dori întotdeauna prețuri ridicate ale acțiunilor, deținătorii de obligațiuni și creditorii firmei vor dori ca dobânda și eventual principalul sumelor investite să fie în mod frecvent rambursate, iar managerii doresc o viață tihnită cu salarii mari și minimum de intervenție externă. (Pentru angajati, nici nu se pune problema ce vor, cu excepția faptului că trebuie să se obțină de la aceștia maximum de efort la cele mai scăzute salarii posibile și cu cea mai puțină supraveghere posibilă. Dacă un lucrător se mută din departamentul Y în X, o face datorită mișcării în structura prețurilor pe piață? nu, ci datorită faptului că i se ordonă să facă acest lucru. Dar efectul mutării angajaților dintr-un loc în altul poate avea efecte asupra productivității muncii, și deci asupra performanței firmei. Ca atare, nu orice modificare din sistemul economic are întotdeauna cauză schimbarea prețului pieței) De multe ori însă aceste țeluri intră în conflict. Problema se pune de fapt în a gestiona această guvernare complexă datorită participanților ei și a factorilor externi, inclusiv mediile externe. Astfel, în cazul strategiilor acționarilor pentru risc ridicat, care aduc venituri semnificativ superioare pentru prețul acțiunilor, s-ar putea descuraja creditorii firmei în a risca propriile fonduri. Acționarii, în schimb pot repudia strategiile corporative conservative ale creditorilor, iar la rândul lor ambele părți pot fi greu de acord cu politica indulgentă abordată de managerii doritori de a crea o imagine supra-apreciată a firmei față de realitate. Dacă în situația unei crize economice, acționarii sunt de acord cu favorizarea unui anumit grad de scutire a datoriilor, în timp ce creditorii urmăresc satisfacerea solicitărilor financiare sau interesul într-o situație de faliment, managerii sunt cei care însă devin total legați, poate din obișnuință sau comoditate, de firmă. Acest sindrom este ceea ce economiștii clasifică drept „firm specific human capital”- capital uman specific firmei. Ceea ce înseamnă că acele calități deprinse și avansate pe parcursul anilor într-un mediu corporațional pot deveni nefolositoare într-un altul. Ca atare, managerii sunt reticenți mereu în a vedea o lichidare a firmei în care lucrează sau poate chiar a acelor firme din industria lor.

Pe de altă parte, instituționaliștii radicali – Knoedler privesc mai aspru teoria lui Veblen care stipula că multe tranzacții se fac pentru putere și nu pentru crearea de eficiență economică, pentru subminarea concurenței și asigurarea unei poziții de monopol, iar vederea Coasiană sugera rolul corporației ca find maximizator de eficiență și nu de profit, ceea ce este cu totul altceva. Astfel se considera că publicitatea, planificarea uzurii morale, politica de prețuri tip predator, inovarea continuă sunt parțial sau chiar total nefolositoare din punct de vedere social, chiar îmbolnăvitoare pentru economie, dar contribuie la maximizarea profitului. Veblen preciza astfel că un sistem industrial care urmărește eficiența economică și mai puțin maximizarea profitului poate fi privit ca find mai internalizat și cu mai puține tranzacții pe piață. De fapt s-ar putea concluziona, după Berle și Means, acționariatul “a înlocuit un set de drepturi clar definite cu un set de așteptări nedefinite”. Mai mult, au managerii și acționarii aceleiași firme interes comun pentru maximizarea profitului? Nu. Managerii pot să nu fie interesați de regulă pe termen lung de evoluția firmei, dar de cuplarea activității ei pentru profitul personal mai mult decât cel al firmei, urmărind astfel un fel de model oportunist de afacere, stabilit mai ales în cazul unui acționariat pasiv. O altă problemă se pune atunci când urmărim cum milioane de indivizi sunt doritori să-și investească părți importante din venituri în organizații conduse de manageri care au un interes așa de mic în bunăstarea investitorilor-acționari? și de ce o mai fac atunci când știu că vor fi ultimii plătiți, după furnizori, creditori, angajați în cazul unui faliment? În comerț, acest dezacord se numește “conflictul principal-agent”. Totuși, managerii vor avea o mai mare motivație pentru interesele firmei respective cu cât au un procent semnificativ din acțiuni.

Marele avantaj al ideii Jenseniste rezidă în “teoria reglementării economice: autocunoscătoarele piețe financiare vor ghida deciziile investițiilor reale către acel optim, și împreună cu un set adecvat de stimulente, managerii-acționari vor urma această ghidare fără rezerve”.

Ca atare, ca urmare a acestor scurte detalii privitoare la managementul firmelor există câteva sfaturi ale specialiștilor către managerii zonelor de tranziție, care au fost sintetizate în câteva rânduri:

Transformarea managerilor din administratori de criză în inițiatori și conducători ai procesului de tranziție (transformare) – pentru aceasta, managerii trebuie să înțeleagă evoluția și funcționarea mediului extern și problemele cu care se confruntă organizațiile.

Managerii trebuie să fie capabili să-și formuleze clar mesajele și să le exprime într-un mod convingător.

Încurajarea creării agenților de schimbare – managerii trebuie să fie capabili să lucreze cu oamenii și să îi motiveze, să promoveze munca în echipă, să rezolve conflicte, să-i încurajeze pe cei care merită, să învețe din eșecuri, să își asume riscurile și să fie responsabili.

Construirea capacității de a reacționa rapid și eficient la schimbările de mediu, deschiderea, creativitatea și abordarea pozitivă a procesului de învățare sunt cerințe esențiale pentru îndeplinirea acestui obiectiv.

Îmbunătățirea gândirii globale.

Prețuirea concurenței.

Însușirea responsabilității sociale.

5.4.1 Structura organizațională a companiilor transnaționale în contextul globalizării

Indiferent cât de bine corespunde nevoilor firmei în prezent, organizarea va trebui modificată pe măsură ce afacerea se schimbă. Dacă cu câteva decenii în urmă organizarea unei întreprinderi putea să rămână nemodificată o perioadă îndelungată de timp, chiar și în urma unor perioade de criză sau de creștere economică, situația actuală este total schimbată. “Corporații dinozaur” este denumirea sugestivă pe care a găsit-o Alvin Toffler pentru acele organizații cu structuri inflexibile ale trecutului. Asistăm astăzi la un ritm tot mai dinamic al vieții și al societății în general, a crescut mult ritmul schimbărilor și odată cu acesta și miza pusă în joc. Întreprinderile își modifică tot mai mult și mai des structura organizatorică, iar restructurările sunt motto-ul zilei. Companiile globale, uriașe unități centralizate au intrat într-un proces de descentralizare, generatorul unei mulțimi de “centre de profit”. Exemple deja tipice ale implementării acestui proces în practica managerială îl reprezintă marile companii petroliere (de exemplu, Exxon cheltuie sume considerabile în încercarea de a pătrunde în lumea informației, iar Arco investește în cercetarea genetică și producerea semințelor), corporațiile transnaționale din sectorul productiv (de exemplu ABB are în propria structură 1000 de centre de profit), dar și alte companii care trebuie să facă față de pe altă poziție luptei concurențiale, care este din ce în ce mai intensă.

Globalizarea și odată cu aceasta intensificarea competiției își face tot mai mult prezența pe toate piețele lumii. Firmele caută să se axeze pe “capacitățile vitale” de care dispun, să asigure doar acele “produse și servicii”, care nu pot fi furnizate de alte companii la niveluri echivalente de calitate și cost.

Totuși, indiferent de structrura actionariatului, orice strategie necesită, pentru a fi implementată, o structură organizatorică specifică, flexibilă, care să permită atât fluxul rapid de informații, cât și eficiența mecanismului decizional sau operativitatea metodelor de control adoptate. Structura organizatorică ar trebui să urmărească deci îndeaproape modelul strategic, jucând un dublu rol: de reflectare a strategiei și de eficientizare a punerii în practică a acesteia.

Organizația a făcut obiectul a numeroase teorii, literatura de specialitate prezentând perspective diverse. Există astfel o viziune “mecanicistă” care se referă mai mult la latura funcțională a unei structuri organizatorice. Corporația este privită din acest unghi prin prisma relațiilor ce se stabilesc între periferie (filiale) și centru (societatea-mamă), și mai ales, a schemei ce poate rezulta din studiul acestora; este de fapt o perspectivă abstractă ce nu ia în considerare factorul uman și care se bazează de regulă pe următoarele dihotomii: centralizarea deciziilor versus descentralizarea acestora, independența filialelor față de exercitarea unui control mai mare din partea societății-mamă, standardizarea produsului față de adaptarea locală a acestuia. Condițiile contemporane au impus puncte de vedere complementare acestui tip de abordare, considerată limitativă mai ales pentru o corporație globală. Aceste teorii introduc în discuție factorul uman, organizația este privită ca o entitate bipolară, având ca “schelet” sau bază anatomică a sa, structura organizatorică, ca mod de organizare formală, peste care se suprapune structura informală, sau elementele “psihologice”, care conțin atât elementele de integrare și coordonare cât și cultura organizațională care susține funcționarea coerentă a structurii formale, asigurând consistență și continuitate. Se poate observa că prin această viziune pătrundem în sfera biologicului; organizația este “umanizată”, fiind studiată ca un organism viu cu fluxuri și interacțiuni specifice cu mediul înconjurător. Promotorul principal al acestui “curent” în literatura de specialitate este Henry Mintzberg.

Pentru o corporație globală, ale cărei activități sunt dispersate la scară mondială sub forma unui lanț valoric, economiile de costuri ca rezultat al economiilor de scară și al efectelor de învățare, precum și transferul competențelor nucleu sau localizarea activităților acolo unde condițiile sunt cele mai favorabile, sunt de o importanță primordială. Una dintre cele mai frecvente structuri organizaționale adoptate de aceste corporații este cea matriceală tridimensională (bazată pe combinarea unei configurații funcționale cu una pe zone geografice și alta pe produs). Ea trebuie să dispună în primul rând de flexibilitate, de capacitatea de a schimba ordinea priorităților în matrice după cum condițiile externe o impun, și să traducă în practică un set de valori de bază: eficiența, adaptabilitate la condițiile externe și să permită realizarea efectelor de învățare. Se vorbește din ce în ce mai mult de o matrice care să existe în mintea managerului (Mind Matrix) mai degrabă decât una structurală, externă, în sensul că managerii de nivel superior sunt cei care trebuie să joace rolul cheie în cadrul acestui proces, pentru că de ei depinde în mod esențial flexibilitatea structurii și capacitatea ei de a se redefini, de a evolua. Factorul uman are o importanță esențială atât în menținerea structurii, cât și în implementarea ei, iar controlul prin contacte personalizate și integrarea prin intermediul unei culturi organizaționale, prin împărtășirea unei viziuni comune, preiau rolul central într-o astfel de organizație.

Tendințele care se observă în organizarea unei firme globale conduc la ideea că nevoia de flexibilitate în construirea unei structuri la nivel global fluidizează liniile și granițele odinioară stabile ale unei corporații; o structură organizatorică fixă nu mai conferă deloc forță corporației care o promovează, iar dispersia și chiar entropia sunt preferate ordinii.

5.4.1.1 Opțiuni manageriale pentru un anumit tip de structură

organizatorică – factori determinanți

În noul context existent, succesul unei companii este rezultatul înțelegerii profunde a mediului în care aceasta își desfășoară activitatea și a implementării cu succes a acelor strategii și structuri organizatorice care corespund acestei situații.

Structura care stă la baza “construcției" unei afaceri internaționale poate îmbrăca diferite forme. Fiecare dintre acestea necesită derularea unei analize preliminare în cadrul căreia trebuie găsite răspunsuri la o serie de probleme, corespunzătoare următoarelor întrebări:

1. Care este structura de conducere care corespunde cel mai bine implementării cu succes a strategiei organizației în spațiul geografic ales?

2. Unde trebuie delegată răspunderea managerială pentru un anumit proces strategic?

3. Ce nivel ierarhic din cadrul organizației trebuie să fie activ și să aibă în același timp capacitatea și puterea de a sprijini implementarea rapidă a strategiei?

4. Care sunt avantajele sau dezavantajele centralizării sau ale descentralizării responsabilității manageriale?

Configurarea concretă a structurii organizatorice a unei întreprinderi internaționale poate fi realizată numai dacă se ține cont de situația specifică existentă. În acest sens trebuie analizați factorii care influențează acest proces și anume dinamica mediului, gradul de diversificare a afacerilor organizației și volumul afacerilor acesteia în alte țări, numărul filialelor deținute în străinătate și cota de participare a acestora la activitatea corporației. Totodată trebuie luat în considerare pentru analiză și nivelul de globalizare al diferitelor domenii de afaceri.

Conducerea firmei trebuie să decidă asupra tipului de formă de organizare, simplă sau complexă, în funcție de posibilitățile de comunicare și de coordonare a activităților întreprinderii în contextul condițiilor existente în fiecare țară.

Datorită diversității mediului internațional, compania transnațională trebuie să-și aleagă o strategie flexibilă, capabilă să se adapteze rapid la modificările elementelor componente ale acesteia. Apar situații în care unei unități dintr-o țară i se încredințează mandatul de “producător mondial” pentru un anumit produs al corporației. De pildă, în anul 1992 AT&T a transferat în întregime producția telefoanelor cu fir filialelor sale din Franța, DuPont și-a mutat afacerile din domeniul electronicii în Japonia, iar Siemens și-a transferat în SUA divizia de echipamente medicale cu ultrasunete.

O problemă specifică unei anumite situații pretinde o organizare specifică. Soluția poate fi schițată prin introducerea entităților modulare sau temporare constituite în vederea atingerii unui scop special și temporar.

Principalii factori care influențează decizia de alegere a formei de organizare a unei companii transnaționale pot fi delimitați în:

grupa factorilor socio-culturali;

grupa factorilor tehnico-economici;

grupa factorilor politico-legislativi.

Grupa factorilor de influență socio-culturali cuprinde de exemplu:

filosofia întreprinderii ;

stilul de conducere ;

cultura organizației mamă ;

structura demografică ;

nivelul de pregătire a personalului ;mentalitatea acestuia ;

creativitatea ;

sistemul de motivare ;

responsabilitatea personală ;

apartenența la un anumit cult religios ;

istoria organizației.

Toți acești factori prezintă o influență mai mare sau mai mică asupra structurii organizatorice a întreprinderii. Totodată naționalitatea organizației mamă influențează gradul de delegare a responsabilităților în cadrul acesteia.

Influența factorilor culturali asupra structurii organizatorice este analizată prin prisma a două teorii contradictorii:

teoria independenței de cultură

teoria dependenței de cultură.

Teoria independenței de cultură presupune că majoritatea factorilor de mediu prezintă aceleași caracteristici, iar pe termen lung influența lor este aceeași pentru diferite culturi ceea ce determină apariția și dezvoltarea unor structuri organizatorice asemănătoare.

Teoria dependenței de cultură exprimă existența unei legături importante între structura organizatorică și cultură. Organizațiile de succes își orientează cu precădere activitățile asupra dorințelor clienților și reacționează flexibil la modificări apărute în structura acestora. Acesta este raționamentul de bază al orientării situative, conform căreia nu există o cale optimă de urmat, ci în funcție de fiecare situație în parte există o cale specifică.

Cu cât este mai mare distanța dintre cultura locală și cultura din țara de origine a organizației mamă, cu atât mai mult se reduce spațiul de manevră al conducerii de tip centralizat și dominația stilului de conducere al acesteia. În acest caz se manifestă o creștere a puterii decizionale și de stabilire a problemelor majore de către filialele din străinătate precum și mărirea libertății de acțiune în cazul încheierii și derulării contractelor. Se remarcă faptul că organizațiile care operează într-un mediu complex prezintă tendința de descentralizare organizatorică, iar tendința contrară de centralizare a structurii organizatorice se manifestă cu precădere în mediile cu complexitate redusă.

Astfel, G. Hofstede, plecând de la modelul său de analiză interculturală multidimensională, evidențiază câteva grupuri de afinitate culturală privind structurarea companiilor. Pentru descrierea structurilor organizatorice este relevantă analiza în două dimensiuni: pe de o parte, distanța față de putere, care măsoară gradul de egalitate/inegalitate în sistem, cu alte cuvinte gradul de acceptare a ierarhiei; pe de altă parte, evitarea incertitudinii, care exprimă nevoia de reguli formale, adică gradul de libertate a inițiativei individuale. În figura nr. 5 se prezintă, într-o variantă adaptată și simplificată, rezultatele obținute de autor.

Un prim grup de țări (zona SE a graficului) se caracterizează printr-o distanță mare față de putere și grad ridicat de evitare a incertitudinii, ceea ce determină o acceptabilitate ridicată a ierarhiei și o nevoie mai mare de reguli formale și aranjamente instituționale. Este vorba de modelul latin de organizare, ilustrat atât în țările latine din Europa occidentală (pe grafic, Italia, Spania, Franța, Belgia, Portugalia), cât și în țările Americii Latine (Brazilia, Venezuela, Columbia, Mexic). Specific acestui model, este caracterul centralizat și organizarea de tip birocratic (ierarhie, reguli formale etc.); cu alte cuvinte, avem de a face cu o “structură piramidală”.

Figura nr. 5 Structurarea companiilor după grupuri de afinitate culturală

Sursa : adaptare după Hofstede G., “Cultures and Organization”, McGraw-Hill, 1991.

În partea opusă a graficului (zona NV), întâlnim țări scandinave (Danemarca, Suedia, Irlanda) și Marea Britanie, care ilustrează modelul anglo-saxon – mai puțin birocratic, mai descentralizat (distanța mică față de putere), cu mai puține reguli formale și proceduri și mai multă inițiativă individuală (indice scăzut de evitare a incertitudinii).

În cazul SUA, Canada, modelul este mai puțin ierarhic, mai descentralizat, dar nevoia de reguli și proceduri formale este mai mare, în ambele situații este vorba de modelul “organizației de piață”.

Modelul germanic (pe grafic, Germania, Elveția, Austria) se caracterizează prin organizații cu mai puține niveluri ierarhice, deciziile fiind descentralizate (distanța mică față de putere), dar având reglementări clar definite. Specific modelului este faptul că mecanismul organizațional este mai important decât managerul individual (de unde denumirea de “mașină performantă”).

În țările în care distanța față de putere este mare, dar indicele de evitare a incertitudinii este scăzut avem de-a face cu modelul organizației de tip familial. Aici șeful este autoritatea deplină (“structură paternalistă”), iar subordonații nu au sarcini și responsabilități definite rigid (formalizare), ci mai degrabă roluri sociale. Aici se includ o serie, de țări din Asia de Sud-Est (pe grafic, Malaysia, Filipine, Indonezia, dar și India), în care firmele sunt, de regulă, caracterizate prin putere centralizată și relații personale (modelul asiatic).

O sinteză a trăsăturilor celor patru tipuri de modele organizaționale se prezintă după Schneider/Barsoux, în tabelul nr. 26. Sensul principal al unor astfel de abordări este relevarea unor modele implicite de organizații, specifice unui anumit tip de cultură. Ele nu pot fi privite ca descriind modele normative sau ca reflectând o structură care se regăsește cu necesitate, tel quel în toate țările și la toate firmele incluse în aria culturii respective.

Tabelul nr. 26 “Modele implicite” de structuri organizatorice

Sursa : adaptare după Schneider, S., Barsoux, J.-L., “Managing across cultures”, Prentice Hall, 1997.

B) Factorii tehnico-economici, de exemplu mărimea întreprinderii, gradul de internaționalizare a activităților acesteia, nivelul tehnologiilor utilizate, dinamica pieței, prețurile de transfer influențează de asemenea structura organizatorică a întreprinderii internaționale. Acești factori influențează cu precădere capacitatea de inovare, flexibilitatea și eficiența structurii organizațiilor.

C) Factorii politico-legislativi, de exemplu: reglementările locale, formele juridice locale de organizare, stabilitatea politică constituie premize ale existenței unui anumit tip de structură organizatorică. Din experiența practică a concernelor internaționale s-a observat că în cazul luării în considerare a condițiilor locale specifice fiecărei zone de activitate a corporației, acestea pot ajunge în situația în care să nu pot valorifica potențialul de sinergie al propriei lor organizații.

Fenomenul care se manifestă la scară mondială este de descentralizare atât pe piața bunurilor de consum cât și în politică, în educație și în alte domenii. Acesta reflectă puternica înclinație a persoanelor spre individualizare care depășește cu mult credința în valorile comune ale unei societăți.

Companiile transnaționale se vor dezvolta în continuare, influența acestora va depăși cu mult granițele naționale. Multe dintre problemele care în prezent fac obiectul puterii concentrate în națiuni și de exemplu în capitalele naționale – Berlin, Washington, Tokio, Paris, Londra, Moscova vor fi mutate în afara acestora conform tendinței de descentralizare.

5.4.1.2 Dimensiuni fundamentale ale structurii organizaționale în contextul globalizării

Orice activitate umană organizată trebuie să îndeplinească două cerințe de bază, aflate totusi în contradicție: diviziunea muncii, adică împărțirea acesteia în operațiuni specializate, și coordonarea sarcinilor și operațiunilor pentru a conferi unitate și armonie activităților ce trebuie realizate. Astfel, structura unei organizații poate fi definită ca “totalitatea modalităților în care munca este împărțită în diferite operațiuni care sunt ulterior coordinate”. Se ajunge astfel la anumite “configurații”, adică la anumite grupări interne consistente, în care structura organizațională trebuie să se îmbine logic cu formele de control și planificare sau cu cultura organizațională.

Teoria “configurării” evoluează în literatura de specialitate, de la modelul celei mai bune structuri (“one best approach”), conform căruia nu există decât anumite modalități adecvate de a “desena” o organizație, și care s-a impus încă de la începutul secolului, la “teoria contingenței”, de dată mai recentă, conform căreia structura trebuie să se constituie într-o reflectare a situației organizației respective (de pildă “vârsta” companiei, mărimea, tipul de sistem productiv sau măsura în care mediul său extern este complex sau dinamic). Ceea ce are specific această teorie este faptul că atenția se concentrează în interiorul organizației, mai ales prin studierea grupărilor umane care alcătuiesc ansamblul sau configurarea respectivă.

Pentru o corporație internațională (în speță globală), se consideră că există 4 dimensiuni de bază ale structurii și controlului unei organizații:

diferențierea verticală;

diferențierea orizontală;

integrarea;

sistemele de control.

a) Diferențierea verticală reprezintă distribuția autorității decizionale într-o organizație și studiază raporturi de tipul centralizare/ descentralizare;

b) Diferențierea orizontală este divizarea unei organizații în subunități (unități funcționale, filiale, divizii);

c) Integrarea se referă la ansamblul de mecanisme care coordonează și integrează aceste subunități, mecanisme ce pot fi atât de natură formală cât și informală;

d) Sistemele de control sunt acele proceduri pe care managerii de nivel superior le utilizează pentru a măsura eficiența activităților desfășurate de filiale, și ele pot fi de asemenea formale și informale.

Se poate observa că primele două dimensiuni corespund diviziunii muncii din teoria lui Mintzberg, iar ultimele două cerinței de coordonare. Diferențierea verticală se referă mai ales la gradul de centralizare/descentralizare a deciziilor în cadrul unei organizații. Cum în cazul unei corporații globale având rețeaua de activități purtătoare de valoare adăugată răspândită la nivel mondial, problema nu se mai poate pune în termeni de centralizare/descentralizare a deciziilor, ci de coordonare și integrare, diferențierea verticală are o însemnătate mai redusă.

Pentru o firmă care operează exclusiv pe piața națională, cu o slabă diversificare a produselor sale, structura organizațională utilizată în cele mai multe dintre cazuri este cea funcțională. Aceasta înseamnă divizarea organizației în unități funcționale care reflectă activitățile creatoare de valoare adăugată (finanțe, producție, marketing, cercetare-dezvoltare, etc.). Aceste funcții sunt de obicei coordonate și controlate de echipa de manageri de nivel superior, prin natura sa, structura funcțională impunând un sistem relativ centralizat de luare a deciziilor.

Figura nr. 6 O structură funcțională tipică

Organizația creată însă în complexitate în condițiile introducerii mai multor produse pe piață, face ca supravegherea unui departament funcțional să devină mai dificilă atunci când trebuie realizată pentru mai multe domenii de activitate și în plus, apar numeroase probleme de coordonare și control. În aceste condiții, o structură cu divizii pe produs a fost considerată mai adecvată de majoritatea companiilor. Într-o asemenea structură, fiecare divizie este responsabilă cu un anumit produs, fiind constituită ca entitate autonomă, de sine stătătoare, cu propriile sale funcții. Responsabilitatea pentru deciziile operaționale este descentralizată la nivelul fiecărei divizii, iar societatea-mamă construiește strategia globală de dezvoltare și realizează controlul financiar al diviziilor.

Figura nr. 7 O structură cu divizii pe produs

Evidențele empirice demonstrează că atunci când firmele cu o structură funcțională sau una pe produs și-au extins activitatile în exterior, ele și-au grupat activitățile internaționale într-o singură divizie, divizia internațională. Indiferent de tipologia de organizare a firmei la nivel național, divizia sa internațională a tins să fie organizată pe criterii geografice. Această structură este valabilă atât pentru companii care exportă cât și pentru cele care produc în țările respective. În acest din urmă caz, pentru fiecare din piețele externe în care companiile au pătruns, structura filialei externe nu va fi decât o copie a modelului din țara de origine a corporației (fie că este vorba de un model funcțional, fie unul cu divizii pe produs).

Până la mijlocul anilor ’80 acest model de organizare a fost foarte răspândit, un studiu realizat la Harvard estimând că aproape 60% din firmele care și-au internaționalizat activitatea au adoptat inițial acest model. El a fost considerat de specialiști ca o structură embrionară, dar a fost utilizat de multe dintre marile firme globale în stadiile de început ale procesului de internaționalizare. IBM și Ford sunt două exemple elocvente. Ambele companii au menținut structura cu divizie pe produs pentru perioade îndelungate de timp.

Figura nr. 8 O structură organizațională cu divizie internațională

Modelul prezintă însă și câteva dezavantaje legate în special de structura duală pe care o creează care ar putea da naștere unor conflicte sau probleme de coordonare între operațiunile naționale și cele internaționale (care sunt izolate unele de celelalte în zone separate ale ierarhiei structurale – după cum se poate remarca din figura nr. 8).

În plus, conducătorii filialelor externe sunt situați pe un nivel ierarhic inferior managerilor departamentelor funcționale sau diviziilor pe produs din țara de origine. Replicarea la nivel internațional a modelului organizațional conduce la operații repetitive care măresc costul global al corporației. Din aceste motive, firmele care au continuat să se extindă pe plan internațional au abandonat structura cu divizie internațională și au introdus structuri globale, cum ar fi structura globală cu divizii pe produs (care a fost adoptată de-a lungul timpului de corporațiile care dispuneau de o structură națională cu divizii pe produs) sau structura globală pe zone geografice (care a fost preferată de firmele puțin diversificate din punctul de vedere al liniilor de produse și ale căror structuri organizatorice naționale erau bazate pe funcții).

O structură globală pe zone geografice este împărțită pe regiuni, fiecare divizie tinzând să fie o entitate de sine stătătoare, care se bucură de o largă autonomie, cu propriul set de activități purtătoare de valoare adăugată (marketing, finanțe, producție, etc.); a fost deci preferată de firmele transnaționale.

Figura nr. 9 O structură organizațională globală pe zone geografice

Marele său avantaj este acela că favorizează adaptabilitatea locală a produsului, fiind deci adoptată de corporațiile transnaționale de tip tradițional. În schimb, această structură conduce la fragmentarea organizației, dat fiind gradul ridicat de autonomie al diviziilor zonale, și la apariția unor probleme de coordonare datorate replicării structurii funcționale la nivelul fiecărei divizii. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă conflictul generat de divizia nord-americană a companiei Philips (North American Philips-NAP), companie a cărei structură organizatorică s-a bazat mult timp pe configurația amintită mai sus. Datorită faptului că se bucura de o largă autonomie în cadrul corporației, divizia coopera foarte greu cu cartierele centrale în probleme legate mai ales de introducerea unor noi produse. Un caz des citat în literatura de specialitate este refuzul filialei nord-americane de a adopta sistemul V2000 în format VCR, dezvoltat de centrele de cercetare ale companiei; NAP a optat, în schimb, pentru formatul VHS al companiei rivale, Matsushita, argumentând că acesta era mult mai popular și deținea calități superioare în ceea ce privește proprietățile, costurile și sisteme sale de menținere. În consecință, NAP a utilizat produsele japoneze, iar acest fapt a avut consecințe nefaste asupra corporației, aflată în imposibilitatea de a construi credibilitatea și eficiența necesară noului sistem pentru a înlătura dominația competitorilor săi japonezi. Philips a recurs ulterior la schimbări în modul său de organizare, conferind o importanta mai mare flexibilității și proceselor de comunicare și coordonare în rândul filialelor sale.

Nu este singurul exemplu pe care practica internațională ni-l oferă. Unilever s-a confruntat cu o problemă asemănătoare în domeniul detergenților; compania a descoperit că numeroasele conflicte generate între departamentele responsabile cu diferitele zone geografice și diviziile sale pe produs, au dus la creșterea timpului necesar pentru introducerea unui nou produs în Europa, la 4 ani, fapt ce i-a diminuat considerabil avantajul poziției inovatoare pe piață.

O structură globală cu divizii pe produs este adoptată de regulă de corporații diversificate, a căror organizare în țara de origine are la bază tot tipologia pe produs. Fiecare din filialele sale se prezintă ca o unitate de sine stătătoare, cu un grad ridicat de autonomie, cu propriul lanț de activități purtătoare de valoare adăugată. Favorizează localizarea activităților-cheie în zonele cele mai avantajoase și prin aceasta, realizarea economiilor de scară și a efectelor de tipul curba experienței, precum și transferul competențelor-nucleu în cadrul organizației și introducerea simultană, la scară globală a noilor produse. Dezavantajul său îl constituie autoritatea limitată a managerilor responsabili de o anumită zonă geografică, situați, așa cum se poate observa din figura nr. 10, la un nivel inferior managerilor diviziilor pe produs.

Figura nr. 10 O structură globală cu divizii pe produs

Dacă structura globală pe produs permite obținerea economiilor de costuri și a transferului de experiență, cerințe fundamentale pentru o corporație globală, structura globală pe zone geografice se conformează mai bine cerințelor de adaptabilitate locală. Există destul de puține “produse globale pure”, și în majoritatea cazurilor ușoare adaptări la condițiile locale sunt necesare; se ajunge deci la necesitatea unui compromis între structurile prezentate anterior, la construirea unui model care să echilibreze aceste tendințe conflictuale. În acest sens au apărut formele hibride care sunt caracterizate printr-un amestec de forme organizaționale la nivelul cel mai înalt de conducere; ele au apărut atunci când o organizație cu structură regională a hotărât introducerea unei noi linii de produse, diferite de cele existente, pentru care a fost necesară crearea unei divizii globale pe produsul respectiv, situate la același nivel cu diviziile regionale. Același lucru s-a întâmplat atunci când o firmă nou achiziționată a fost introdusă în structură ca o divizie pe produs (firmă cu un set propriu de produse diferite de cele ale corporației inițiale și cu rețele de piață proprii). Aceste structuri au avut doar un rol temporar pentru că atunci când managementul companiei s-a familiarizat cu operațiunea respectivă, ele au fost desființate. Cele mai multe companii globale au adoptat structura matriceală globală, a cărei schemă simplificată este redată în figura nr. 11.

Principiul de bază al unei structuri matriceale globale este faptul că responsabilitatea pentru deciziile operaționale legate de un anumit produs trebuie împărțite de divizia pe produs cu cea răspunzătoare de o anumită zonă geografică, iar acest dualism al procesului decizional se vrea a răspunde îndeplinirii simultane a obiectivelor companiei activând pe o arie largă. În structurile matriceale clasice, ideea dublei responsabilități este susținută prin conferirea diviziilor pe produs și pe zone geografice, a unui statut egal în cadrul organizației. Managerii priviți în mod individual, fac parte din două ierarhii (una pe produs și cealaltă pe zone geografice) și răspund direct în fața a doi manageri, corespunzând celor două ierarhii.

Figura nr. 11 O structură matriceală globală

Structura matriceală globală a apărut pentru majoritatea marilor corporații internaționale ca o modalitate complexă de a răspunde problemelor ridicate de competiția într-un mediu de o complexitate din ce în ce mai ridicată. Ea a fost preferată de majoritatea corporațiilor globale pentru că dă naștere unei organizații multidimensionale, construite pe baza a trei variabile de maximă importanță pentru o astfel de firmă:

un management geografic zonal;

management global al produsului (care să asigure eficiența alocării resurselor, al proceselor productive la nivel global, sau al standardizării anumitor caracteristici);

un management funcțional care să permită construirea și schimbul rapid al competențelor-nucleu ale companiei (așa-numitul proces de “global learning”).

Datele statistice demonstrează însă că matricea nu se dovedește a fi operațională decât în acele situații în care ea este concepută având o flexibilitate sporită care să îi permită să se transforme după cum prioritățile o dictează. Astfel, dezvoltarea unei asemenea perspective multidimensionale nu trebuie să situeze pe același nivel de influență managementul pe produs, pe zonă geografică și managementul funcțional. Pentru a eficientiza funcționarea matricei e necesară existența unei structuri de influență diferențiate, ale cărei roluri să nu fie însă fixate, ci să aibă capacitatea de a se schimba în mod continuu după cum condițiile mediului extern o impun. În plus, o anumită perspectivă sau metodă de management nu trebuie să le domine pe celelalte, ci să permită realinierea rapidă a responsabilităților, a relațiilor sau reechilibrarea distribuției de putere în cadrul organizației. Dacă matricea este rigidă și lipsită de aceste posibilități de redefinire a rolurilor, structura devine rigidă, birocratică, iar dubla raportare ierarhică dă naștere conflictelor de interese între managerii de divizie și cei regionali, sau creează probleme de comunicare. Acest fapt dovedește importanța dublării structurii organizatorice printr-un proces de coordonare global, în care cultura organizațională joacă un rol determinant, prin care membrii acesteia să adere și să împărtășească aceleași convingeri și aceeași viziune globală.

Dow Chemical este un exemplu de companie care a construit o structură matriceală flexibilă bazată pe rețeaua sa globală și pe o cultură și o viziune comune. Compania este unul dintre cei șase competitori globali din industria chimică: Du Pont (Statele Unite), ICI (Marea Britanie), BASF, Hoechst și Bayer (Germania). După ce în 1970 barierele comerciale în comerțul cu produse chimice s-au redus considerabil și în 1980 puternica recesiune economică a afectat această piață prin natura specifică a mărfurilor (majoritatea se comercializează în vrac, iar obținerea economiilor de scară este deosebit de importantă), competiția prin reducerea costurilor a devenit o necesitate în această industrie. Cele mai bune performanțe au aparținut lui Dow Chemical care în 1988 obținea un indice return on equity de 33,1%, comparativ cu 21,3% al lui ICI; în plus, Dow a realizat în același an 300.600 $ vânzări pe angajat, în comparație cu BASF (situată pe locul 2) cu o cifră de 183.400 $ vânzări pe angajat. Motivul performanței sale rezidă, se pare, în adoptarea unei structuri globale matriceale care i-a permis o gestiune eficientă a costurilor operațiunilor sale globale, mai exact în menținerea sa prin conferirea unei flexibilități sporite vechii structuri. Matricea utilizată de Dow Chemical conține trei elemente aflate în interacțiune: funcțiile (producție, cercetare-dezvoltare, marketing, etc.), liniile sale de produse sau domeniile de activitate (etilen, materiale plastice, produse farmaceutice, etc.) și zonele geografice în care este prezentă. Titlul unui manager încorporează cele trei referințe (de pildă marketing manager materiale plastice pentru Spania), și majoritatea managerilor raportează la cel puțin trei alți manageri aflați pe nivelul ierarhic următor. Astfel, marketing managerul cu materialele plastice din Spania răspunde în fața superiorului său aflat la conducerea diviziei globale de materiale plastice și managerului ce conduce operațiile Dow în Spania. Intenția aflată la baza construirii matricei a fost ca activitățile globale ale companiei să răspundă atât cerințelor locale cât și obiectivelor generale ale corporației.

La început, rezultatele implementării noii structuri s-au situat cu mult sub așteptări: multiplele canale de raportare au creat confuzie și conflicte, iar numărul mare de superiori a condus la mărirea birocrației. Dar, în ciuda acestor lucruri, compania a decis să își păstreze această structură; decizia a precedat intrării Dow Chemical în industria farmaceutică, diferită din multe puncte de vedere de industria chimicalelor în vrac. Dacă în aceasta din urmă, profiturile mari se obțin numai atunci când se ating importante economii de scară în producție (ceea ce permite stabilirea unor unități de producție impresionante de la care piața globală sau piețele regionale pot fi alimentate), în industria farmaceutică multitudinea reglementărilor naționale în privința medicamentelor, impune ca adaptarea locală a produselor să fie mai importantă decât reducerea costurilor prin economiile de scară. Erau deci, necesare alte priorități decât cele din industria chimică, care puteau fi atinse printr-o mai mare flexibilitate a matricei de bază, astfel încât aceasta să se adapteze cerințelor diferite din domeniile de activitate ale companiei, utilizând însă, același sistem de management.

O echipă formată din managerii de nivel superior ai companiei lucrează la stabilirea priorităților pentru fiecare domeniu; după ce acestea sunt identificate, unuia dintre cele trei elemente care alcătuiesc matricea îi este conferită autoritatea centrală în procesul luării deciziilor (aceasta variază după tipul de decizie, piața sau regiunea în care compania activează). O asemenea flexibilitate implică necesitatea ca toți angajații să înțeleagă procesele care au loc în restul matricei, astfel încât ei să fie cooptați la acestea și să nu existe nici o acțiune sau decizie exclusiv individuală în cadrul sistemului.Flexibilizarea matricei înseamnă, în ultimă instanță, înlăturarea ideii de simetrie (în sensul utilizării aceluiași sistem de raportare, control și planificare pentru toate filialele) și de fixitate, pe care transnaționalele o promovaseră în perioade anterioare. Un alt exemplu de companie care își diferențiază rolul filialelor sale este Procter&Gamble, corporație cu o prezență globală și cu un potențial de creștere internațională impresionante (se apreciază că o treime din populația lumii cumpără la ora actuală produse P&G față de ponderea de 98% din familiile americane care folosesc cel puțin unul din produsele sale). Procter&Gamble conferă rolul de țări conducătoare (“lead countries”) ale strategiei de dezvoltare a produsului unora dintre filialele sale, mutând apoi poziția de leader de la un produs la altul.

Astfel, stabilirea rolului global pentru managementul produsului, funcției sau zonei geografice în baza unor dihotomii simple (organizație centralizată/organizație descentralizată; operațiuni globale/operațiuni naționale), a fost eliminată în schimbul construirii unor nivele diferite de influență pentru diferite grupuri, pe măsură ce acestea desfașoară diferite activități. Se creează astfel posibilitatea ca perspectivele manageriale încă nedezvoltate să fie construite în mod gradual, complementar și nu imediat, ca răspuns la condiții externe adverse.

Și în cazul Unilever, principalul competitor al lui P&G, tratarea simetrică a filialelor sale nu mai este valabilă, începând cu schimbările operate de aceasta pe piața europeană. Legăturile puternice existente între economiile vest-europene, piețele foarte competitive ale acestor state, au impus creșterea rolului jucat de grupurile de coordonare pe produs, ajungându-se ca acestea să dețină responsabilitatea directă pentru toate unitățile operaționale din domeniul lor. În alte zone geografice s-a menținut însă structura tradițională cu managementul național deținând un rol central, coordonatorii pe produs jucând doar un rol de consiliere.

În concluzie, pentru ca o structură matriceală globală să funcționeze eficient, trebuie înlăturate anumite concepții după care managerii firmelor transnaționale se ghidau în perioadele anterioare. Astfel, în loc să se discute raporturile de dependență/interdependență dintre divizii și sediile centrale, problemele de integrare și coordonare vor trebui să ocupe locul central; simetria va trebui să lase loc asimetriei (în sensul că filialele nu trebuie să fie identice ca structură, cu organizația din țara de origine)și, în sfârșit, controlul va trebui înlocuit cu coordonarea și cooptarea.

5.4.1.3 Tendințe în organizarea companiilor transnaționale ale secolului XXI

Corporațiile globale ridică problema managementului complexității – a propriei activități dar și a mediului extern, indiferent de forma de organizare pe baza căreia funcționează (matriceale, conglomerate, alianțe strategice, etc), iar aceasta nu se poate rezolva decât prin exploatarea interconexiunilor (fie că e vorba de coordonare și integrare, fie că e vorba de legături cu alte ansambluri de același tip). Nu există însă structuri-etalon, datorită complexității și flexibilității tipologiilor de organizare ale corporațiilor globale.

În literatura de specialitate au existat încercări de “ordonare” a acestor structuri. Philippe Lasserre. a stabilit câteva arhetipuri ale marilor corporații diversificate europene și asiatice. Astfel, corporațiile europene pot fi clasificate în:

grupuri industriale ;

holdinguri industriale ;

conglomerate financiare.

a) Grupurile industriale sunt alcătuite dintr-un portofoliu de activități care au în comun anumite competențe (British Petroleum, Glaxo-Marea Britanie, Henkel-Germania, Philips-Olanda, Michelin-Franța).

b) Holdingurile industriale sunt corporații în care diviziile sunt grupate în subgrupe sau sectoare (ICI-Marea Britanie, Alsthom-Alcatel-Franța, Siemens, BASF-Germania).

c) Conglomeratele financiare sunt constelații de afaceri între care nu se stabilește nici o sursă de sinergie; ele se construiesc mai ales prin achiziții, iar în cadrul lor controlul financiar joacă un rol deosebit de important.

Corporațiile asiatice se pot clasifica în :

conglomeratele antreprenoriale ;

firmele japoneze keiretsu ;

holdingurile naționale.

Primele sunt întâlnite mai ales în Coreea de Sud, Hong Kong și Taiwan și sunt corporații diversificate în activități foarte diferite, conduse de obicei de o singură persoană. Principala sursă de venit a acestor corporații este abilitatea antreprenorului. Există trei mari tipuri:

grupurile coreene sau Chaebols (Daewoo, Samsung, Hyunday);

grupurile chineze care activează în exteriorul țării (Liem Sioe Liong, Astra International în Indonezia, Formosa Plastics în Taiwan, etc.);

“Hong-urile” coloniale (Swire, Jardine Matheson în Hong Kong).

Keiretsu reprezintă o modalitate unică de organizare a corporațiilor: sunt grupuri mari integrate fie vertical (Honda, NEC, Toyota sau Matsushita), fie orizontal (Mitsubishi, Mitsui). Ele nu au organizare ierarhică, fiind ca un club de firme cu interese comune; legăturile dintre ele se stabilesc prin intermediul deținerilor încrucișate de acțiuni și prin întâlnirile unui Consiliu Prezidențial în care președinții companiilor conducătoare schimbă puncte de vedere). Profiturile se obțin în cadrul unei astfel de companii prin capacitatea de a coordona informal un număr de activități-cheie (cercetare-dezvoltare, contracte de export), de a transfera expertiza prin rotirea personalului și prin construirea unor canale stabile furnizor-distribuitor.

O comparație între arhetipurile europene și cele asiatice se poate face prin intermediul tipurilor de relații care se stabilesc între cartierele centrale și subunități, identificându-se astfel patru tipuri organizaționale:

federația – centrul joacă un rol important în coordonarea sinergiei ansamblului; aici intră grupurile industriale europene și holding-urile naționale);

confederația – centrul funcționează ca mijloc de alocare a resurselor, apărător al identității corporației și sursă de înnoire strategică; grupurile industriale se încadrează în această categorie);

constelațiile – grupul funcționează ca o multitudine de activități necoordonate, fiecare legată mai mult sau mai puțin de centru; relațiile dintre centru și subunități sunt definite de acorduri contractuale; majoritatea conglomeratelor europene și asiatice se încadrează aici);

organizația-conexiune – aici nu există centru, pot fi întâlnite chiar mai multe centre; se bazează pe un set de relații în rețea; firmele japoneze keiretsu se încadrează cel mai bine în această categorie).

Ceea ce deosebește cel mai mult cele două tipologii de corporații este însă forma exercitării controlului: din această perspectivă, companiile asiatice se bazează pe controlul cultural, în schimb cele europene pe cel financiar, administrativ, etc. Corporațiile europene apar organizate dintr-un punct de vedere ingineresc, într-o perspectivă instrumentală de programare și manipulare a unui mecanism, în schimb, cele asiatice accentuează rolul legăturilor dintre oameni, a legăturilor spirituale. Organizațiile nu mai sunt privite drept mașini, ci drept un ansamblu de relații codificate între membrii lor (un punct de vedere biologic).

Cât despre formele organizaționale ale viitorului, se vorbește astăzi de două tipuri (dar pe care unele firme globale contemporane le-au adoptat deja): corporația virtuală și organizația orizontală.

Corporația virtuală (cunoscută și sub denumirea de organizația-rețea) este constituită dintr-un grup de companii independente, incluzând producători, vânzători, clienți și competitori, conectați de regulă printr-o rețea de calculatoare în scopul de a concepe, produce și comercializa un produs. Ea se poate realiza atât pentru companii mici, proiecte de dezvoltare a unor produse inovatoare, cât și între companii mari, prin alianțe strategice, structurile rezultate fiind analizate separat.

Acest tip de alianțe sau acorduri de subcontractare sunt deci deosebit de flexibile, permițând fiecărui membru să se concentreze asupra competenței sale-nucleu; ansamblul funcționează în condiții optime de eficiență, pentru că rezultatul global este superior celor pe care fiecare din membri le-ar fi putut obține în mod separat, iar odată ce oportunitatea dispare, existența ansamblului ia sfârșit. În cazul alianțelor strategice se poate vorbi astfel de un model de “free rider colectiv”, bazat în ultimă instanță pe un joc complex de tipul win-win. Într-un asemenea tip de organizație nu există cartiere centrale și nu se poate vorbi nici de ierarhie. Exemplele sunt numeroase și, în ciuda noutății relative a numelui, acest tip de organizații a existat de mult timp sub forma consorțiilor constituite pentru a realiza un anumit proiect. Un exemplu de organizații în rețea sunt firmele producătoare de încălțăminte și echipament sportiv: Nike, Reebok, care mai sunt numite “corporații modulare”.

Modelul de corporație virtuală poate fi extins pe o scară mai largă, dacă avem în vedere proliferarea, în condițiile contemporane a alianțelor strategice, forme de cooperare între competitori, care implică un mix de trăsături specifice atât firmelor cât și piețelor. Sunt similare piețelor pentru că partenerii rămân părți distincte care își urmăresc propriile interese (deci fiecare partener riscă să fie confruntat cu o atitudine oportunistă din partea celuilalt), dar se asemănă cu firmele pentru că membrii unei asemenea alianțe își coordonează acțiunile și participă la un proces comun de luare a deciziilor.

În literatura de specialitate se vorbește din ce în ce mai mult de constelațiile de firme, care alcătuiesc astăzi noile unități concurențiale (și nu alianțele bi- sau tri-laterale, cum se aprecia anterior). Structura de tip rețea acaparează astfel piața globală, alianțele constituind doar elementele de legătură în cadrul constelației. Există mai multe tipologii de constelații; ele pot conține un set de alianțe în jurul unei firme centrale (grupul MITS), pot fi relații de parteneriat între toate firmele din constelație (IBM-Motorola-Apple), sau întreprinderi mixte formate ca entități separate paralele față de firmele care le-au creat (Xerox-Fuji).

Corporația orizontală se caracterizează printr-un proces decizional descentralizat, “lateral”, existența rețelelor orizontale și o ideologie corporativă foarte puternică. Ea a fost supranumită “anti-organizație” pentru că cei care au conceput-o caută să înlăture constrângerile impuse de structurile organizaționale convenționale, printr-o mai mare coordonare și integrare care să înlocuiască controlul și supravegherea directă. Într-o corporație de acest tip, membrii săi de pe toată suprafața globului creează și vând produsele companiei prin intermediul unui sistem de relații cultivat cu mare atenție: astfel, specialistul în marketing din Marea Britanie se adresează direct membrilor uzinei din Brazilia, fără a mai recurge la intermedierea birourilor din țara de origine, Germania, de pildă. Cei care au propus structura susțin că relațiile de acest tip, “laterale”, incită inovarea și crearea de noi produse. Tocmai de aceea, aceasta a fost adoptată de corporații cu orientare tehnologică avansată, din sectoare cum ar fi produsele electronice și computerele. AT&T, General Electric sau Du Pont au ales structura orizontală pentru că le oferea flexibilitatea necesară pentru a răspunde avansurilor tehnologice și a fi inovatori de produse.

Cum va arăta corporația secolului 21, este o întrebare la care literatura de specialitate încearcă încă să găsească un răspuns. Dincolo de tendințele ilustrate anterior, și la care se aliniază din ce în ce mai multe firme globale contemporane, se apreciază că managerii vor utiliza din ce în ce mai des structura cu rețele dinamice, care “sparge” funcțiile de bază ale unei firme în alte mici companii coordonate de un cartier central de dimensiuni mici; funcții odinioară clasice (marketing sau finanțe) vor fi realizate de organizații separate, conectate printr-un computer la un birou central. Noile corporații se vor concentra numai pe competența-nucleu; toate celelalte activități vor fi efectuate mai ieftin sau mai eficient de către furnizori externi, astfel încât să se atingă nivelul optim de integrare verticală.

Corporația viitorului este o structură flexibilă și adaptabilă tuturor schimbărilor ce pot interveni într-un mediu extern, caracterizat el însuși printr-o viteză extremă a schimbărilor. Organizația secolului 21 trebuie să întrevadă ansamblul de conexiuni optime posibile concretizate în alianțele în care poate intra sau în acordurile de subcontractare pe care să le realizeze. Corporațiile viitorului trebuie să fie structuri duale, colaborative, ale căror frontiere mișcătoare să le asigure, în mod paradoxal, siguranța supraviețuirii.

CAPITOLUL VI

COMPANIILE TRANSNAȚIONALE ȘI ROMÂNIA

6.1 Politica investițională a României după 1990

După anul 1990 s-a manifestat o deschidere legislativă remarcabilă față de investițiile externe prin abrogarea vechilor reglementări privind regimul investițiilor străine. A fost adoptată, încă din anul 1991, Legea nr. 35 – “Legea privind regimul investițiilor străine în România”, abrogată în 1997 prin adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.92 privind stimularea investițiilor directe, modificată și aprobată prin Legea nr.241/1998.

Legislația română în vigoare prevede tratament național investitorilor străini. Investitorii nerezidenți beneficiază de aceleași drepturi cu investitorii rezidenți. Legea nu prevede o limită în ceea ce privește participarea străină la capital în cadrul societăților; un investitor străin se poate stabili sau poate achiziționa în întregime (100 %) o societate în România. Capitalul pe care îl aduc investitorii străini poate îmbrăca mai multe forme, inclusiv monedă străină, echipament, servicii, drepturi de proprietate intelectuală, know-how și practici manageriale de înalt profesionalism, precum și profituri obținute din alte surse în România. Legislația în vigoare prevede de asemenea garanții împotriva naționalizării, exproprierii și a altor măsuri cu caracter echivalent. Conform legislației în vigoare investitorii străini sau români beneficiază de :

libertatea de a investi în formele și modalitățile prevăzute de lege;

posibilitatea de a investi în toate domeniile de activitate, în formele prevăzute de lege;

tratament egal și non-discriminatoriu pentru investitorii români și străini, rezidenți și nerezidenți;

garanții împotriva naționalizării, exproprierii și a altor măsuri cu caracter echivalent;

dreptul de a beneficia de facilități fiscale sau privind plata taxelor vamale;

dreptul de a obține la cerere, asistență tehnică de specialitate;

dreptul de a poseda bunuri mobile și imobile, cu excepția terenurilor care pot fi achiziționate astfel :

persoanele rezidente în România, care sunt cetățeni ai unui stat membru U.E., vor putea achiziționa terenuri în același mod ca și cetățenii români ;

persoanele nerezidente în România, dar care sunt cetățeni ai unei țări membre U.E., vor putea achiționa terenuri după o perioadă de 5 ani de la intrarea României în U.E.;

Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală;

dreptul de a alege o instanță competentă sau de arbitraj pentru soluționarea litigiilor privind potențialele investiții, în limitele legale. România este semnatară a Convenției de la New York (1958) pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrare străine.

Potrivit Agenției Române pentru Investiții Străine (ARIS), investitorii nerezidenți în România au dreptul de a transfera în străinătate fără nici un fel de restricții, după plata impozitelor și taxelor legale următoarele venituri, în valută liber convertibilă:

dividendul sau beneficiul obținut de la o societate comercială, persoană juridică română, în cazul în care sunt acționari sau asociați;

venitul obținut în cazul unei asociații în participațiune, precum și veniturile obținute din vânzarea acțiunilor sau părților sociale;

sumele obținute din lichidarea unei societăți comerciale, potrivit Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale potrivit procedurii falimentului, sau Legii nr.64/1995 (abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței).

sumele obținute cu titlu de despăgubiri, ca urmare a unei exproprieri sau aplicării unei alte măsuri cu efect echivalent;

alte venituri, conform formei de realizare a investiției.

Investitorii nerezidenți din România beneficiază de drepturi speciale prevăzute de legislația română în vigoare sau a acordurilor bilaterale de protejare a investițiilor sau a altor legi în vigoare.

În cazul în care un acord bilateral de promovare și protejare reciprocă a investițiilor, ratificat potrivit legii, ori altă lege ar îndreptăți un investitor – persoana fizică sau juridică nerezidentă – la un tratament mai favorabil decât cel prevăzut prin Legea nr. 241/1998, investitorul în cauză va beneficia de acel tratament.

Potrivit autorităților române, investitorii străini, considerând România o posibilă locație pentru dezvoltarea afacerilor lor, pot lua în considerare următoarele avantaje oferite de țara noastră pentru stimularea investițiilor străine directe:

Avantajele oferite de piața și de poziția geografică:

Una dintre cele mai mari piețe din Europa Centrală și de Est (peste 21 milioane de locuitori);

Poarta de acces la piața unică europeană (aproximativ 500 milioane consumatori)

Locație atractivă – permite un acces facil la țările din fosta URSS, Balcani, din Orientul Mijlociu, Africa de Nord;

Locație atractivă – se afla la intersecția a trei viitoare rute de transport european: coridoarele nr. 4 (pentru vehicule motorizate și cale ferată Berlin-Praga-Budapesta-Arad-București-Constanța-Istambul-Salonic), 7 (coridor riveran Constanța-Basarabi-Dunăre-Main-Rin) și 9 (pentru vehicule motorizate și cale ferată Helsinki-Moscova/Kiev-Odesa-București-Constanța-Alexandropolis).

Avantajele resurselor:

Forța de muncă calificată, cu solide cunoștințe în tehnologie, IT și inginerie;

Resurse naturale bogate, incluzând terenuri agricole fertile, petrol și gaze naturale;

Potențial turistic important.

Avantajele politice:

Stabilitatea puterii executive;

Factor de stabilitate în zonă – membru NATO;

Factor de stabilitate în sud-estul Europei;

Membru al Uniunii Europene de la 1 Ianuarie 2007.

Avantajele relațiilor internaționale:

Acordurile bilaterale încheiate de România cu alte state privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor ;

Relații diplomatice bilaterale cu 177 de state din cele 191 state membre ale ONU, la care se adaugă Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta și Autoritatea Națională Palestiniană;

Membru al Organizației Națiunilor Unite și al altor organizații internaționale: OSCE, Consiliul Europei, Organizația Internațională a Francofoniei;

Tratate de comerț liber cu țările CEFTA;

Membru al Organizației Mondiale a Comerțului din ianuarie 1995.

Avantajele economice:

Creștere economică sustenabilă;

Statutul de economie de piață funcțională;

Scăderea inflației;

Asistență financiară permanentă acordată în scopul dezvoltării IMM;

Creșterea interesului din partea investitorilor străini – destinație principală a fluxului ISD în regiune

Avantajele sociale:

Acorduri între Guvern și sindicatele reprezentative;

Inexistența unor mișcări sindicale majore; 

Piața muncii și relațiile de muncă legiferate prin Codul Muncii.

Avantajele îmbunătățirii infrastructurilor:

O rețea de telefonie mobilă GSM bine dezvoltată;

Infrastructura industrială bine dezvoltată, incluzând infrastructura petrolieră și a produselor petrochimice;

Prezența sucursalelor și a reprezentanțelor diferitelor bănci internaționale de renume;

Angajamentul de a dezvolta o rețea de autostrăzi la standarde europene;

Facilități extinse de navigație maritimă și fluvială.

Avantajele legislative:

Legislația si prevederile legale ale U.E., în calitate de stat membru;

O politică fiscală reglementată prin Codul fiscal;

Politica fiscală competitivă: taxa unică de 16%.

În ceea ce privește cota unică, practica din țările dezvoltate (SUA, Franța), a demonstrat că un impozit în continuă creștere nu aduce obligatoriu la bugetul statului venituri mai mari. Un impozit mare îi descurajează pe investitori și îi determină să-și restrângă activitatea economică sau să recurgă la fraude fiscale, stimulând economia subterană. Un impozit mai mic înseamnă stimularea investitorilor, mărind baza de impozitare și contribuind la sporirea veniturilor la buget.

Termeni si conditii

6.2 Aspecte structurale ale fluxului de investiții străine directe în România în perioada 1991 – 2007

6.2.1 Principalii investitori în România

În ceea ce privește clasificarea pe țări de rezidență a investitorilor în societăți după participarea străină la capitalul social, având ca perioadă de referință 1991-31 decembrie 2007, pe primele locuri se situează, în raport de capitalul social subscris, investitorii din Olanda cu 2.689 de societăți comerciale și cu 2.563,7 milioane Euro capital subscris, Austria cu 4.191 de societăți comerciale și cu 1.615,1 milioane Euro capital subscris, Germania cu 14.216 societăți comerciale și cu 1.265,2 milioane Euro, Franța cu 4.693 societăți comerciale și cu 1.237,9 milioane Euro, și Italia cu 21.524 societăți comerciale și cu 689,5 milioane Euro.

Graficul nr. 3 – Clasamentul pe țări de rezidență a investitorilor în societăți comerciale cu participare străină la capital, 1991- 2007

Sursa: Societăți Comerciale cu participare străină la capital – Sinteză Statistică a datelor din Registrul Central al Comerțului la 30 aprilie 2008 – Buletin nr. 120

Acest clasament se menține și în anul 2008, singura deosebire că locul Italiei este ocupat de Cipru, Italia trecând pe locul imediat următor.

Revista Business Magazin, realizează anual începând cu anul 2004, un top 100 al celor mai mari companii private din România. În anul 2005 avem de-a face tot cu circa un sfert din PIB realizat pe seama celor mai mari 25 de companii private, deși cifra de afaceri combinată a acestora a crescut cu 5 de miliarde de euro față de 2004, ajungând la 20 miliarde de euro. Mai exact, dacă în 2004 era vorba de circa 25% dintr-un PIB de 59 de miliarde de euro, acum e vorba de 25,3% dintr-un PIB de 79,3 miliarde de euro. În plus, chiar în condițiile creșterii economice mai reduse, numărul marilor companii românești care au izbutit să încheie anul cu o cifră de afaceri de peste un miliard de euro a crescut la cinci: pe lângă SNP Petrom, Mittal Steel, Rompetrol Rafinare (Petromidia) și Metro, și Automobile Dacia a trecut și ea în 2005 pragul primului miliard de euro.

Pe de altă parte, primele 100 de companii private din România au avut împreună o cifră de afaceri combinată de 31,5 miliarde de euro, ceea ce înseamnă aproape 40% din PIB. În condițiile în care ponderea sectorului privat în PIB a început să se reducă ușor începând din 2005, pe seama agriculturii și a înmulțirii lucrărilor de infrastructură cu bani publici, faptul că aceste 100 de mari companii private au realizat aproape 40% din PIB dovedește că economia e trasă înainte totuși de capitalul privat. Iar aceasta reiese destul de clar din rezultatele financiare raportate de companiile respective în exercițiul fiscal 2005. Într-un an 2005 cu creștere economică redusă la jumătate față de 2004, profitul combinat al celor 100 de companii a ajuns la 1,7 miliarde de euro, față de 536 de milioane cu un an în urmă.

Cât privește cifra de afaceri, din cele 100 de companii luate în calcul, doar cinci au avut o creștere anuală a cifrei de afaceri sub 10%, pentru alte cinci cifra de afaceri a scăzut față de 2004, în timp ce restul au avut pe linie creșteri de peste 10%, în cazul a zece dintre acestea procentul fiind chiar de peste 100%.

Doi ani mai târziu, în 2007 afacerile primelor 25 de companii private aduc tot un sfert din PIB, numai că între timp PIB a ajuns la aproape 100 de miliarde de euro, iar profiturile companiilor au crescut de două ori mai rapid decât ritmul în care a crescut economia în ansamblu. Trei miliarde de euro profit au reușit anul trecut să realizeze la un loc cele mai mari 100 de companii private din Romania, potrivit topului realizat de BUSINESS Magazin pe baza datelor publicate pe site-ul Ministerului Finanțelor.

Dacă în acest context, profiturile pe care le-au realizat in anul 2005 cele mai mari 100 de companii private din România au fost de 1,7 miliarde de euro, atunci se poate considera că 2006 a reprezentat un tur de forță pentru marile companii, fie că a fost vorba de operatori de telefonie mobilă, producători de materiale de construcții sau importatori de mașini.

Pe de altă parte, dacă reperul este grupul Exxon, cea mai profitabilă corporație din lume, potrivit ediției din 2007 a topului publicat de revista Fortune – 39,5 miliarde de dolari (peste 31,5 miliarde de euro) -, atunci suma profiturilor realizate de cele mai mari companii din România ar fi dus cu siguranță la debarcarea imediată a directorului executiv.

Chiar și așa, companiile transnaționale din România se declară an de an mulțumite de profiturile realizate de filialele de aici, ale căror rezultate depășesc în mod regulat an de an estimările inițiale, indiferent că este vorba de comercianți precum Metro sau Carrefour, operatori de telefonie mobilă precum Orange sau Vodafone și chiar firme de materiale de construcții precum Lafarge sau Holcim. De altfel, Lafarge Romcim, Carpatcement Holding și Holcim România au fost anul trecut companiile cu cea mai mare rată de profitabilitate în topul BUSINESS Magazin, dacă excludem operatorii de telefonie mobilă Orange și Vodafone, activi într-o industrie cunoscută pentru ratele mari de profitabilitate. “Cel mai dinamice sunt domeniile cu volume de vânzări mari, precum retailul, domeniile consolidate – cu un număr restrâns de jucători importanți, precum telefonia și domeniile cu potențial de export”, consideră Radu Stoicoviciu, partener in cadrul PricewaterhouseCoopers Management Consultants.

Perspectiva asupra celor 100 de companii relevă, apoi, care sunt exact centrele de greutate actuale ale economiei românești. În continuare, SNP Petrom rămâne cea mai mare companie din economie, cu o valoare de piață de aproape 8,5 miliarde de euro și un profit net de 647 milioane de euro, chiar daca liderul clasamentului a fost printre puținele companii a căror valoare de piață a scăzut în acest an, potrivit Ziarului Financiar. Valoarea totală a celor 100 de companii este foarte aproape de pragul sutei de miliarde de euro, creșterea față de firmele incluse în topul precedent fiind remarcabilă, de peste 25%. De asemenea, locurile 2 și 3 au rămas neschimbate: BCR a fost evaluată în 2007 la 6,7 miliarde de euro, cu 11% mai mult decât în 2006, iar Orange la 5,5 miliarde de euro, cu 15% mai mult față de 2006.

Cu o largă majoritate, firmele controlate de investitorii străini domină topul, doar câteva dintre companiile incluse în top fiind de stat. Companiile au fost evaluate în principal pe baza rezultatelor financiare raportate la sfârșitul lui 2006 sau, în cazul companiilor listate pe piața de capital, s-a luat în calcul capitalizarea bursieră de la sfârșitul lunii septembrie.

Această evoluție vine după aproape opt ani de creștere economică, perioada în care Produsul Intern Brut s-a majorat de aproape patru ori, de la 33,7 miliarde de euro în 2000 la 121,26 de miliarde de euro în 2007. În această perioadă, România a intrat în NATO și, de la 1 Ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, evenimente ce au atras investiții străine masive comparativ cu anii de la începutul deceniului. Pentru mulți analiști economici, creșterea este încă la început. Observatorii evidențiază că în multe sectoare de activitate România este mult în urma celorlalte țări europene. Iar pentru recuperarea decalajului vor urma alți ani de creștere susținută.

În clasamentul din 2007 sunt 13 companii nou-intrate față de prima ediție, iar cea mai importantă apreciere a valorii a cunoscut-o grupul de telecomunicații RCS&RDS. Compania, care tocmai a anunțat că renunță la planurile de listare pe piața londoneză din cauza crizei financiare, este evaluată de specialiștii Capital Partners la 1,65 miliarde de euro, de peste trei ori mai mult decât suma estimată în prima ediție (481 de milioane de euro).

Alte șase companii sunt creditate cu valori mai mult decât duble față de nivelul din 2006. Valoarea Alro a ajuns la 1,9 miliarde de euro în 2007, față de 828 de milioane în 2006, ceea ce a propulsat producătorul de aluminiu între cele mai valoroase zece companii, după un salt de 15 poziții. Oltchim și Impact au făcut salturi spectaculoase, de 24 de poziții, după aprecierea valorii cu 130% și, respectiv, 158%. SIF Transilvania, A&D Pharma și Allianz-Tiriac Asigurări completează rândurile celor care sunt estimați acum la valori cel puțin duble față de prima ediție a topului, în timp ce Nuclearelectrica și Carpatcement au fost foarte aproape de aceeași performanță.

Creșterea generală a valorii companiilor se vede și în majorarea pragului de intrare în top (valoarea companiei cu numărul 100), de la 123 de milioane de euro în 2006 la 180 de milioane de euro în 2007.

Sectorul energetic este cel mai bine reprezentat în topul celor mai valoroase companii, cu 28 de firme. Serviciile financiare sunt un alt domeniu bine cotat, cu 25 de reprezentanți în top. Cea mai mare bancă românească – BCR, este pe locul doi în topul general, cu o valoare estimată la 6,75 miliarde de euro. Restul de 47 de companii activează în industrie (17), servicii (14), bunuri de consum (10) și IT&C (6).

Tabelul nr. 27 – Top 25 cele mai valoroase companii din România în 2007

Sursa: adaptare după Anuarul Ziarul Financiar – “Top 100 cele mai valoroase companii din România în 2007”

Veniturile din piața de energie electrică au crescut în 2006, în special pentru furnizori, cu aproximativ 10%. Aceasta este însă o medie între creșterea furnizorilor desprinși din Electrica SA și privatizați (precum Electrica Oltenia, Moldova, Banat sau Dobrogea) și a Energy Holding, singura companie privată de furnizare de electricitate intrată în top 100 după cifra de afaceri. Energy Holding a avut o creștere de 30% în 2006, ajungând la venituri de 306 milioane de euro. “Energy Holding va rămâne probabil și anul viitor singurul furnizor privat de electricitate din acest top – deoarece PetProd sau EuroPEc sau Elcomex nu vor avea puterea să salte atât de mult”, spune Jean Constantinescu, analist al pieței de energie. Dintre companiile desprinse din Electrica SA și privatizate, cel mai mare salt l-a înregistrat Electrica Muntenia Sud (al cărei contract de privatizare, deși finisat anul trecut, a fost semnat abia în vara acestui an, datorită unor anchete privind procesul de privatizare). Electrica Muntenia Sud nu a fost, așadar, condusă de italienii de la Enel în ultimul an, ci tot de Electrica SA, iar Jean Constantinescu atribuie o mare parte din performanțe “ritmului alert de creștere a mediului economic”. O creștere de 6% și trecere pe profit a avut însă CEZ Romania, acționarul majoritar al CEZ Electrica Oltenia. Cehii de la CEZ au obținut un profit de 30 de milioane de euro.

Dintre cele 14 companii din domeniul bunurilor de larg consum prezente în top, cel mai mare volum al afacerilor l-a avut British American Tobacco (BAT) Trading, liderul pieței de tigarete, cu peste 560 de milioane de euro.

Cea mai mare creștere a profitului – de peste 7 ori – a fost realizată de Heineken Romania (fosta companie Brau Union Romania), iar în valoare absolută cel mai mare profit – 52 de milioane de euro – a fost obținut în 2006 de îmbuteliatorul Coca-Cola de pe piața internă. Demn de remarcat este și producătorul de bere Ursus Breweries, care a înregistrat în 2006 plusuri pe linie pentru al cincilea an consecutiv. În 2006, producătorul mărcilor Ursus și Timișoreana a realizat o creștere de aproape 220% a profitului, pentru vânzări cu circa 27% mai mari decât în 2005.

Una din șapte companii din topul celor mai mari 100 de firme private din România figurează în domeniul comerțului și distribuției. Explicabil, având în vedere că piața de retail din România este estimată la aproximativ 10 miliarde de euro anual, iar cea mai mare companie – Metro Cash & Carry – a ajuns la afaceri de peste 1,5 miliarde de euro, fiind a patra companie privată din România ca mărime.

Industria IT&C din România (telefonie mobilă, industria de cablu, software, servicii și distribuție IT) este sub controlul companiilor transnaționale reprezentate de Vodafone care printr-o tranzacție de 3,5 miliarde dolari a preluat operatorul român Connex si pe cel ceh Oskar Mobil de la TIW, Liberty Global prin UPC a preluat Astral printr-o tranzacție de 404,5 milioane dolari, OTE a preluat de la statul român Romtelecom printr-o tranzacție de 273 milioane dolari și Cosmorom de la Romtelecom pentru 120 milioane euro. În domeniul software, Microsoft a achiziționat tehnologia antivirus RAV de la Gecad, Simens Business Services a preluat IT Forte Company, Ness Technologies a achiziționat Radix.

Alro Slatina a fost vândută către grupul de firme membre ale Marco Industries (astăzi Vimetco), concernul magnatului rus Vitali Matsitski. Anterior privatizării, Marco preluase de pe Rasdaq un pachet de circa 31,5% din acțiuni. Apoi a urmat preluarea firmei Conef, care avea în portofoliul ei alte 10,5% din acțiunile Alro. În fine, a urmat o privatizare parțială, efectuată printr-o vânzare a unui pachet deținut de stat de 10%, ceea ce a urcat pachetul de acțiuni Alro de la Marco, de la 42 la 52%. Pentru pachetul de 10%, statul român a primit doar 11,4 milioane dolari, compania slătineană, cel mai important producător de aluminiu din Europa Centrală și de Est, cu o cotă de piață importantă din producția mondială, fiind astfel evaluat în 2002 la numai 114 milioane dolari de către APAPS, iar grupul rus petrolier Rinko a preluat în 2002 prin Marco contra a 11,4 milioane dolari controlul Alro. În anul 2006, Alro Slatina a fuzionat cu Alprom Slatina și cu Alum Tulcea, preconizându-se ca după finalizarea acestor proceduri cifra de afaceri a Alro Slatina va crește la un miliard de euro. În prezent, Vimetco N.V. deține peste 87% din acțiunile Alro. De la privatizarea Alro din 2002, Marco Group a investit în companie peste 210 milioane USD, care au permis îmbunătățirea protecției mediului, precum și creșterea cu 20% a producției (la 184.000 de tone), în comparație cu perioada anterioară privatizării.

Tot de investiții își leagă profitabilitatea și oficialii Alro Slatina, care a avut anul trecut afaceri în creștere cu 40% și o creștere a profitului de 17%. Christian Wuest, președintele Consiliului de Administrație al Alro Slatina, spune însă că prețul aluminiului de pe piața internațională ar fi ajutat orice companie din domeniu să facă profit (prețul tonei de aluminiu dublându-se din 2005 pana în 2006, de la 1.400-1.600 de dolari la 3.000 de dolari).

Industria auto și de componente se află printre cele mai dinamice sectoare economice, rezultatele financiare obținute în 2006 confirmând faptul că nu este vorba doar de afaceri mari, ci și cu profituri în creștere.

Performerul pieței a fost Automobile Dacia Groupe Renault, care a ajuns pe locul al treilea între cele mai mari companii private din România. Deși înregistrează lună de lună vânzări de mașini tot mai mici în România, uzina compensează din plin prin exporturi tot mai mari de Logan. Astfel, compania condusă de francezul François Fourmont, unul dintre specialiștii Renault în domeniul industrial, a trecut în doar câțiva ani de la pierderi de zeci de milioane de euro la un profit de mai mult de 100 de milioane de euro în 2006. Din acest punct de vedere, fabrica Dacia a fost cu mult peste media de profitabilitate anunțată de grupul francez la nivel mondial, aproximativ 10% din profitul raportat de Renault fiind reprezentat de contribuția uzinei de la Mioveni.

O creștere la fel de mare a profiturilor au înregistrat și importatorii de mașini. Practic, pe fondul exploziei vânzărilor de mașini de import din ultimii ani și mai ales al profitabilelor afaceri cu piese de schimb, atât Porsche România, Renault Nissan România sau Trust Motors, cât și Toyota România sau Automobile Bavaria (la doar câteva locuri în afara topului 100) au realizat profituri importante.

Nu în ultimul rând, producătorii de anvelope și componente auto sunt reprezentați în top 100 al firmelor private prin Michelin România, Continental Automotive Products și Delphi Packard Romania, alte companii precum Auto Chassis International (furnizor de piese pentru Logan amplasat pe platforma Dacia) fiind aproape de a intra între cele mai mari companii private de pe piața locală.

Boom-ul de anul trecut de pe piața imobiliară nu putea să nu lase urmări în conturile companiilor din construcții. Urmări benefice, desigur, dat fiind că producătorii de materiale de construcții au înregistrat creșteri serioase ale afacerilor, dar mai ales ale profitabilității.

Filialele locale ale Lafarge, Carpatcement si Holcim – cei trei mari producători de ciment care controlează piața românească – au înregistrat în 2006 profituri record, ce au variat între un sfert și o treime din vânzări. Iar dacă veniturile au crescut cu 30-40% față de 2005, profitul net s-a majorat cu 50-150%. Într-o situație similară s-a aflat și grupul austriac Holzindustrie Schweighofer, care produce la Sebeș cherestea destinată în special construcțiilor rezidențiale. Afacerile au crescut cu 30%, în timp ce profitul net în 2006 s-a dublat față de 2005. Inevitabil, perioada fastă prin care trece piața construcțiilor – sector ce a înregistrat în 2006 o creștere cu 19%, față de un avans al PIB cu 7,7%, potrivit statisticilor oficiale – s-a resimțit și în vânzările comercianților de materiale. Rețelele de magazine Arabesque, Praktiker, Ambient și Bricostore au avut creșteri semnificative, e drept că și pe fondul extinderii rețelei de distribuție.

Pe piața bancară, nume sonore ale companiilor transnaționale au intrat în România fie prin greenfielduri (ING, Citibank, ABN Amro), fie prin privatizare (Raiffeisen Bank în 2001 a preluat Banca Agricolă pentru 52 milioane dolari, Erste Bank a preluat în 2005 BCR pentru 3,75 miliarde euro – ce figurează pe locul 2 în top, Banca Română de Dezvoltare achiziționată de Societe Generale încă din anul 1998 – locul 4 în top, fie prin achiziții, cazul Unicredito care în 2001 a preluat filiala autohtonă a grupului turcesc Demirbank, cazul National Bank of Greece care a preluat în 2003 Banca Românească pentru circa 50 milioane euro, cazul OTP care a preluat în 2004 pentru 47,5 milioane euro RoBank).

6.2.2 Structura pe domenii de activitate și regiuni de dezvoltare economică a capitalului social subscris de societățile comerciale cu participare străină la capital

Structura pe domenii de activitate a valorii capitalului social subscris de societăți comerciale cu participare străină la capital, în perioada 1991 – 31 decembrie 2007, evidențiată în graficul nr. 4, ilustrează preferința investitorilor străini pentru industrie (47,60%), servicii profesionale (26,2%), comerț (11,5%), transporturi (9,0%), turism (1,0%), construcții (3,4%), agricultură (1,4%).

Considerăm că orientarea investițiilor străine directe către sectorul industrial se datorează avantajelor oferite de România în acest domeniu cum ar fi prețul terenului mai scăzut decât în alte țări din regiune, infrastructură dezvoltată, forța de muncă calificată și ieftină, existența capacităților de producție și tradiția în acest domeniu.

În cadrul sectorului industrial un avânt deosebit în ultimii trei ani au avut-o investițiile străine în industria componentelor auto. Astfel mai multe companii au definitivat sau și-au manifestat intenția de a realiza proiecte de investiții în acest domeniu: compania japoneză Yazaki a inaugurat 2 fabrici de componente auto în cadrul Parcului Industrial Ploiești valoarea investiției fiind de 16 milioane USD, grupul german Draxlmaier urmare investiției de 15 milioane USD a deschis fabrica de componente auto de la Hunedoara iar compania germană Ruwel și-a anunțat intenția de a realiza o investiție constând în deschiderea unei fabrici de componente auto în valoare de 80 milioane Euro în Parcul industrial Cluj. De asemenea, alianța Renault-Nissan a inaugurat în luna mai 2008 uzina de cutii de viteze pe platforma industrială de la Mioveni, a cărei producție va fi destinată 100% exportului, fiind vorba de o investiție de peste 214 milioane de euro până la sfârșitul anului 2010. Compania va investi în România aproximativ 600 milioane de euro, în următorii trei ani.

Experiența a arătat că în România investițiile și oportunitățile de afaceri în general au tendința să se concentreze într-un număr restrâns de zone. Numai în București se concentrează 20% din totalul IMM-urilor din țară și au fost atrase peste 50% din investițiile străine directe.

Graficul nr. 4 – Structura pe domenii de activitate a valorii capitalului social subscris de societăți comerciale cu participare străină la capital, 1991- 2007

Sursa: Societăți Comerciale cu participare străină la capital – Sinteză Statistică a datelor din Registrul Central al Comerțului la 30 aprilie 2008 – Buletin nr. 120

Cel mai mare număr de societăți comerciale cu participare străină în ansamblul societăților, precum și cea mai mare pondere a capitalului social subscris revin dominant Regiunii București-Ilfov (peste 50%). Pe locurile următoare, dar numai din punct de vedere al ponderii societăților comerciale cu capital străin se situează Regiunile Vest, Nord-Vest și Centru, în timp ce din punct de vedere al valorii capitalului subscris, după București se situează Regiunile mai slab și mai târziu industrializate (Sud-Muntenia și Sud-Est). În cazul acestora din urmă, apreciem că explicația se află în faptul că, în aceste Regiuni numeroase proiecte de investiții au fost realizate “de la zero”, din cauza lipsei sau insuficienței infrastructurilor specifice mediului economic.

Tabelul nr. 28 Societăți comerciale cu participare străină la capital si valoarea capitalului

social total subscris, pe regiuni de dezvoltare economică în perioada 1991 – 2007

– sold existent la 31 Decembrie 2007

* număr de societăți comerciale

** valoarea capitalului social subscris

Sursa : Societăți Comerciale cu participare străină la capital – Sinteză Statistică a datelor din Registrul Central al Comerțului la 30 aprilie 2008 – Buletin nr. 120

6.2.3 Aspecte structurale ale investițiilor directe cu impact semnificativ în economie

În măsura în care facilitățile prevăzute de Legea nr. 332/2001 privind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie au fost valabile doar până la 31 decembrie 2006, Codul fiscal a introdus posibilitatea negocierii cu autoritățile locale de facilități la plata taxelor locale pentru investiții peste 500.000 Euro. În prezent, Legea 332/2001 a fost abrogată prin Ordonanța de Urgență nr. 85 din 24 iunie 2008 privind stimularea investițiilor.

Conform Legii 332/2001 privind investițiile directe cu impact semnificativ în economie, lege care prevedea acordarea de facilități pentru investițiile a căror valoare depășea echivalentul a 1 milion dolari SUA, în perioada 1.10.2001-31.12.2006 s-au primit informații privind inregistrarea statistică a 535 proiecte de investiții a căror valoare angajată este de 6.615 miliarde USD, participarea străină reprezentând 4.749 miliarde USD, respectiv 71,79% din totalul general. Dintre acestea, până la 31 decembrie 2006 s-au finalizat 350 proiecte de investiții, în valoare de peste 3.334 miliarde USD.

În decembrie 2006, investițiile directe cu impact semnificativ în economie au fost de 210 milioane USD – din care: investiții tip greenfield 39,5 milioane USD și tip brownfield 169 milioane USD, evidențiate în graficul nr.5.

Principalele domenii in care s-a investit, sunt:

telecomunicatii, 62 proiecte cu o valoare angajată de 1.457 milioane USD, reprezentând 22,01% din totalul investițiilor;

servicii, 69 proiecte cu o valoare angajată de 811 milioane USD, reprezentând 12,26% din totalul investițiilor;

comert, 97 proiecte cu o valoare angajată de 737 milioane USD, reprezentând 11,13% din totalul investițiilor;

industria constructoare de mașini, 44 proiecte cu o valoare angajată de 693 milioane USD, reprezentand 9,94 % din totalul investițiilor;

industria lemnului, celulozei și hârtiei, 22 proiecte cu o valoare angajată de 657 milioane USD, reprezentând 10,15% din totalul investițiilor;

industria energetică, 25 proiecte cu o valoare angajată 509 milioane USD, reprezentând 7,70% din totalul investițiilor;

construcții și materiale de construcții, 42 proiecte cu o valoare angajată de 366 milioane USD, reprezentând 5,55% din totalul investițiilor;

industria electronică și electrotehnică, 16 proiecte cu o valoare angajată de 232 milioane USD, reprezentând 3,51% din totalul investițiilor;

industria metalurgică, 19 proiecte cu o valoare angajată de 234 milioane USD, reprezentând 3,54% din totalul investițiilor.

O structurare pe grupe valorice a acestor investiții, ne arată că s-au înregistrat 7 investiții de peste 100 milioane USD, 17 investiții între 50 și 100 milioane USD, 165 investiții între 10 și 50 milioane USD, restul până la 535 fiind investiții între 1 și 10 milioane USD. Cele mai multe investiții au fost înregistrate în:

Regiunea de Dezvoltare București- Ilfov -298 proiecte, cu o valoare angajată de 4.007 milioane USD, reprezentând 60,58% din totalul investițiilor, din care investiții străine de 2.969 milioane USD, reprezentând 44,07%, din totalul general ;

Regiunea de Dezvoltare – Centru (județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu) – un număr de 81 de proiecte cu o valoare angajată de 972 milioane USD, reprezentând 15,18%, din totalul investițiilor, din care investiții străine de 657 milioane USD, reprezentând 44,88 % din totalul general ;

Regiunea de Dezvoltare – Sud – Muntenia (județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu), – un număr de 40 proiecte de investiții, cu o valoare angajată de 607 milioane USD, reprezentând 9,18% din care investiții străine de 485 milioane USD, reprezentând 7,33% din totalul general.

Dintre investitorii străini care au depus proiecte de investiții a căror valoare depășeste echivalentul a 1 milion de dolari SUA, investitorii din Olanda ocupă primul loc, cu investiții în valoare de 1.479 milioane USD, reprezentând 22,35% din totalul investițiilor, urmați de cei din Austria cu 722 milioane USD, respectiv 10,91% din totalul investițiilor, Germania cu 634 milioane USD, respectiv 9,59% din totalul investițiilor și Franța cu 507 milioane USD, respectiv 7,66% din totalul investițiilor.

Graficul nr. 5 – Structura pe domenii de activitate a investițiilor în baza Legii nr. 332/2001

Sursa: Agenția Română pentru Investiții Străine, Raport anual 2006

6.3 Contribuția filialelor CTN-urilor din România în exporturile românești

Am intenționat să realizăm un studiu privind ponderea contribuției filialelor CTN-urilor din România în comerțul exterior al României, și în special, în exporturile României.

Din păcate, acest lucru nu a putut fi realizat, datorită faptului că datele individuale și agregate privind exporturile și importurile filialelor CTN-urilor din România nu au putut fi obținute. Am făcut apel în acest sens la Autoritatea Națională a Vămilor, Institutul Național de Statistică, Asociația Exportatorilor și Importatorilor din România, dar la cererea noastră, toate aceste instituții abilitate să colecteze și să gestioneze aceste date, au refuzat acordarea acestor date pe motiv de confidențialitate. Am fi dorit să facem o trecere în revistă a celor mai importante CTN-uri din economie și să demonstrăm că, din punct de vedere al participării acestora în comerțul exterior al României, influența lor este extrem de benefică pentru România, pentru balanța comercială a țării.

În aceste condiții, pentru a sublinia totuși, impactul foarte mare al comerțului acestor CTN-uri în comertul exterior al României, am efectuat o analiză empirică pe baza datelor statistice oficiale, care chiar dacă nu este tot atât de exactă, totuși demonstrează influența covârșitoare a CTN-urilor în comerțul exterior al României.

Pe baza datelor din Anuarul de Bussines 2007, și Top 100 cele mai valoroase companii din România în 2008, editate de Ziarul Financiar am selectat cele mai importante companii trasnaționale din România, din domeniile cu ponderea cea mai mare în exporturile României: industria siderurgică, metalurgică, extracție petrol și produse din petrol, industria producției de autovehicule și nave, componente auto, textile și încălțăminte, farmaceutică, echipamente electrice, țigări.

Pe baza datelor din publicațiile lunare ale Ministerului IMM-urilor, Comerțului și mediului de afaceri, pentru perioada 2005-2008, au fost selectate produsele (după cod NC) care fac obiectul de activitate la export al CTN-urilor selectate. În multe din cazuri nu am putut determina exportul doar pe o singură companie, și în această situație am selectat toate CTN-urile care activează în acel domeniu, iar exporturile au fost agregate pe aceste companii, rezultatele fiind prezentate în tabelul nr. 29.

Astfel, pentru industria metalurgică, care are o pondere mare în total exporturi am considerat demne de luat în seamă: Alro Slatina – Vimetco și Grupul TMK.

A. În cazul Alro Slatina, pentru singurul producator de aluminiu din România si din Europa de Sud-Est (exceptând Rusia) au rezultat exporturi medii de peste 500 milioane euro în perioada selectată, având un aport mediu de peste 1,8% în totalul exporturilor românești. Au fost luate în calcul prin agregare următoarele coduri NC :

76010000 – Aluminiu sub formă brută;

76040000 – Bare și profile de aluminiu;

76050000 – Sârme din aluminiu ;

76060000 – Table și benzi de aluminiu ;

76160000 – Alte articole din aluminiu

B. TMK – unul din principalii producători de țevi la nivel mondial, ce deține cele două fabrici: TMK Reșița și Artrom Slatina, a exportat în valoare medie de 500 milioane euro și o cota de 1,7% din total exporturi, rezultate determinate prin cumularea codurilor NC:

73040000 – Țevi, conducte și profile tubulare, fără sudură din oțel sau fier;

73060000 – Alte țevi, conducte și profile tubulare din fier sau oțel;

73070000 – Fitinguri din fontă, fier sau oțel;

Industria siderurgică reprezentată prin Mittal Steel Galați, cel mai mare producător de oțel și produse din oțel din România (include și fostul combinat siderurgic de la Hunedoara ca parte a grupului Mittal care este cel mai mare producător de oțel din lume, ocupând locul 57 în Top 100 CTN-uri din Raportul Mondial al Investițiilor 2008), valoarea exporturilor pentru perioada 2005-2008, a fost în medie de peste 1.600 milioane euro, cu o cotă medie a exporturilor de 6% în valoarea totală a exporturilor, rezultate determinate prin cumularea codurilor NC:

72070000- Semifabricate din fier sau din oțeluri nealiate;

72080000 – Produse laminate plate din fier sau din oțeluri;

72090000- Produse laminate plate, din fier sau din oțeluri nealiate;

72100000- Produse laminate plate, din fier sau din oțeluri nealiate;

72150000- Alte bare și tije din fier sau din oțeluri nealiate;

72160000 – Profile din fier sau din oțeluri nealiate;

72170000- Sârme din fier sau din oțeluri nealiate;

72190000- Produse laminate plate din oțeluri inoxidabile, de 600 mm lat;

72200000- Produse laminate indoxidabile sub 60 mm lățime;

73260000 –Alte articole din fier sau din oțel;

În industria cablurilor electrice, lideri sunt ICME ECAB și Prismyan Slatina care dețin o cotă de piață de peste 75%, exporturile s-au situat în perioada analizată la o valoare medie de peste 1.600 milioane euro și o cotă de peste 5,7% din valoarea totală a exporturilor (cod NC: 85440000 – Fire, cabluri, conductor electrici izolați).

În domeniul construcției de mașini, cele două companii din România care produc autovehicule sunt Automobile Dacia și Automobile Daewoo (în prezent Ford), ale căror exporturi cumulate au fost în medie de peste 1.900 milioane euro, reprezentând o cotă medie de peste 6,5% din total exporturi. Rezultatele agregate au fost determinate prin cumularea codurilor :

87030000 – Autoturisme și alte autovehicule destinate transport persoane;

87040000 – Autovehicule pentru transportul mărfurilor;

87080000 – Părți și accesorii de autovehicule de la pozițiile 8701-8705;

87140000 – Părți și accesorii de vehicule;

Conform buletinelor statistice auto pentru perioada 2005-2008, exporturile agregate și cotele de piață pentru cele două mari companii au fost :

În domeniul construcției de nave și alte vase pentru transport maritim și fluvial, o analiză agregata putem face asupra principalelor șantiere navale și maritime deținute de către companii transnaționale: Șantierul naval Daewoo Mangalia, Aker Brăila și Aker Tulcea, Damen Galați ale căror exporturi au fost în medie de 630 milioane euro, cu o cota de 2,25% în total exporturi. Codurile NC care au intrat în calcul:

89010000 – Pacheboturi, nave de croazieră, de excursii, mărfuri, feribot;

89060000 – Alte nave, inclusiv nave de război și nave de salvare.

În cazul industriei extractive, în domeniul petrolului și produselor din petrol, exporturile celor mai importante filiale de CTN-uri: Petrom (care deține o cotă de 52% pe piața de rafinare), Rompetrol Rafinare (cotă de 29%) și Lukoil (cotă de 17%) au fost în medie de 2.270 milioane euro, cu o cotă de 8,3% din total exporturi (codul NC utilizat în analiză a fost 27100000 – Uleiuri din petrol, din minerale bituminoase, altele decât brute (benzine, motorine).

În domeniul producției de anvelope auto, au fost selectați principalii jucători de pe piață, filiale ale unor prestigioase companii transnaționale: Michelin, Continental Automotive, Pirelli Tyres România, Goodyear Dunlop, ale căror exporturi cumulate au fost în medie de peste 460 milioane euro, cu o cotă medie de peste 1,6% din total exporturi (codul 40110000 – Anvelope pneumatice noi, din cauciuc).

În industria farmaceutică, care este deținută în principal de companii transnaționale ce se regăsesc permanent în Top 100 CTN-uri nefinanciare din Rapoartele UNCTAD: Glaxosmithkline, Hoffman La Roche, Sanofi-Aventis, Novartis, Pfizer, Servier, Zentiva și Terapia (deținută de grupul Ranbaxy India), a căror cotă de piață cumulată depășește 90%, valoarea medie a exporturilor a fost de peste 70 milioane euro, cu o cotă medie de peste 0,25% din total exporturi (codul NC analizat: 30040000 – Medicamente constituite prin amestecarea sau nu a componentelor).

În domeniul industriei tutunului, cele trei mari companii transnaționale care controlează piața: British American Tabacco România, Philip Morris România și JTI România au avut, în special, în ultimii doi ani o evoluție bună a valorii exporturilor care a ajuns la 265 milioane euro în 2008 față de 134 milioane euro în 2007, cota în total exporturi fiind de 0,8% în 2008, față de 0,5% în 2007 (cod NC: 24020000 – Țigări de foi, trabucuri, țigarete din tutun/înlocuitori).

În domeniul industriei textile, exporturile au o cotă destul de importantă în exporturile totale ale României, exporturi care sunt realizate în principal de filialele companiilor transnaționale: Rosko Arad, Rifil Săvinești, Ikos-Conf, Braiconf, Allison-Hayes, Coates Odorhei, în valoare medie de peste 3.100 milioane euro, cu o cotă de peste 11,6% din total exporturi. Codurile NC după care au fost agregate exporturile sunt :

42030000 – Articole de îmbrăcăminte și accesorii de îmbrăcăminte;

61040000 – Costume taior, seturi, jachete, rochii, fuste;

61060000 – Bluze și cămăși, tricotate sau croșetate pentru fete și femei;

61080000 – Combinezoane, jupoane, furori, slipuri și chiloți;

61090000 – Tricouri și maiouri de corp, tricotate și croșetate;

61100000 – Jerseuri, pulovere, jachete, veste;

61150000 – Ciorapi-chilot, dresuri, ciorapi, șosete și alte;

62010000 – Paltoane, canadiene, pelerine, hanorace, bluzoane;

62020000 – Paltoane, canadiene, pelerine, hanorace, bluzoane;

62030000 – Costume sau compleuri, seturi, sacouri, pantaloni;

62040000 – Costume taior, seturi, jachete, rochii, fuste;

62050000 – Cămăsi pentru bărbați și pentru băieți;

62060000 – Bluze și cămăși pentru femei și fete;

62110000 – Îmbrăcăminte de sport, combinezoane și costume de schi;

62120000 – Sutiene, brâuri, corsete, bretele, cingători, etc.

63020000 – Lenjerie de pat, de masă, de toaletă sau de bucătărie;

În domeniul producției de încălțăminte, exporturile au fost realizate în principal de filiale ale unor companii străine: Ara Shoes, Lloyd Shoes, Reroman și Tehnic Development, ale căror exporturi cumulate au fost de 1.246 milioane euro, cu o cotă de 4,6% în total exporturi. Codurile analizate :

64020000- Altă încălțăminte cu tălpi exterioare și fețe din cauciuc, plastic;

64030000- Încălțăminte cu tălpi exterioare din cauciuc, plastic, piele;

64050000- Altă încălțăminte;

64060000- Părți de încălțăminte fixate de tălpi;

Ceea ce trebuie remarcat este că atât în cazul industriei textile, unde scăderea dramatică, la jumătate față de 2005 a cotei exporturilor de textile în total exporturi (cota în 2008 – 7,9 față de cota în 2005 – 15,6% ), cât și pentru producția de încălțăminte (de la 5,6% în 2005 la 3,5% în 2008), pe fondul intensificării concurenței acerbe în domeniu și pierderea unor piețe de export. Un alt factor îl reprezintă costurile locale de producție mari, de exemplu, pentru o pereche de încălțăminte în India (cel mai mare exportator de încălțăminte din lume) costurile sunt la jumătate față de costurile de producție în România.

Pentru celelalte industrii studiate, se constată o creștere constantă a exporturilor în perioada 2005-2008, atât valoric cât și în cotă procentuală, pe fondul creșterii exporturilor totale ale României, dintre acestea remarcându-se în special industria autovehiculelor care a înregistrat cea mai spectaculoasă creștere în perioada 2005-2008.

Se observă deci, cu titlu empiric că un număr de 42 de companii, filiale ale CTN-urilor prezente în România, au realizat în perioada 2005-2008, exporturi în cotă de aproximativ 50% din exporturile totale ale României, scăderea de la 54% în 2005 la aproximativ 48% în 2008, datorându-se în special scăderii exporturilor în domeniul textilelor și încălțămintei.

Tabelul nr. 29 Exporturile principalelor CTN-uri din România în perioada 2005-2008

* date provizorii

Graficul nr. 6 Ponderea exporturilor companiilor transnaționale prezente în România – în total exporturi românești în perioada 2005-2008

Sursa: realizat de autor pe baza datelor prelucrate

Chiar dacă aceste date nu au un caracter pur științific, rezultatele acestui studiu realizat, sunt susținute de studii specializate, realizate de una din cele mai prestigioase instituții din România – Banca Națională a României, care începând cu anul 2006 a realizat o cercetare statistică privind investițiile străine directe, în colaborare cu INS.

În anul 2006 au fost cercetate 7325 întreprinderi investiție straină directă rezidente (în care investitorul străin deține cel puțin 10% din capitalul social subscris), din care cercetate exhaustiv – 6472 intreprinderi , care au asigurat o pondere de 94% în soldul ISD la 31 decembrie 2006.

În anul 2007 au fost cercetate 7037 întreprinderi investiție străină directă rezidente (în care investitorul străin deține cel puțin 10% din capitalul social subscris), din care cercetate exhaustiv – 5918 intreprinderi , care au asigurat o pondere de 91% în soldul ISD la 31 decembrie 2007.

Tabelul nr. 30 Exporturile întreprinderilor investiție straină directă în perioada 2006-2007

Milioane euro

Sursa: www.bnr.ro

Trebuie remarcat faptul, că atât în cazul analizei empirice realizate de noi, cât și în cazul analizelor BNR, se menține o tendință de ușoară scădere a cotei procentuale a exporturilor CTN-urilor în total exporturi în 2007 față de anul 2006.

Totuși, ca o concluzie ce se poate desprinde din această analiză empirică, este faptul ca existența filalelor companiilor transnationale care activează în România, este extrem de importantă pentru evoluția comertului exterior al României și astfel se conturează o legătură directă foarte clară între companiile transnaționale, prezente în România prin intermediul investițiilor directe – ca mod principal de acțiune și liberalizarea comertului exterior al României, prin participarea într-un grad foarte ridicat la realizarea exporturilor românești și impulsionarea acestora.

De asemenea, putem face o paralelă cu faptul că dacă la nivel mondial, aproximativ 2/3 din comerțul mondial este realizat de CTN-uri, și în România aportul companiilor transanționale în comerțul exterior al României se realizează într-o proporție foarte apropiată.

6.4 Aspecte critice și recomandări privind investițiile străine directe în România

La 1 ianuarie 2007, România a devenit membru al Uniunii Europene, fapt ce va impulsiona creșterea economică și îmbunătățirea mediului de afaceri din țara noastră, ținând cont de condițiile care vor fi create pentru atragerea unui volum cât mai mare de investiții externe, datorită nevoilor de dezvoltare, mai ales în ceea ce privește infrastructura (transporturi, rețele transeuropene de energie etc.) și agricultura, oferind garanții suplimentare pentru investitorii naționali și străini pentru dezvoltarea afacerilor.

Nivelul total al investițiilor străine directe acumulate, înregistrate în perioada 1990-2008 este de peste 51,8 miliarde euro.

În ultimii ani, indicatorii macroeconomici ai României, cum ar fi reducerea inflației, menținerea deficitului bugetar la un nivel scăzut și creșterea susținută a produsului intern brut (PIB), au fost încurajatori.

Economia României a înregistrat una din cele mai accelerate creșteri din Europa, cu o rată medie anuală de creștere a PIB de aproximativ 5% în perioada 2001-2005. În anii 2006-2007 rata a fost de 7,9 %, și respectiv 6,2%, iar pentru anul 2008 de 7,1%. Pentru anul 2009, Comisia Națională de Prognoză estimează un PIB de – 4,0%, în condițiile actualei crize economico-financiare globale.

În semn de recunoaștere a acestor tendințe pozitive, agențiile internaționale de rating Moody's, Standard and Poor's au îmbunătățit semnificativ ratingul riscului de țară pentru România.

Aspecte critice

Totuși, în luna mai 2008, România, alături de Kazahstan, Slovacia și Turcia a fost încadrată de către agenția de evaluare financiară Fitch Ratings, în categoria trei de risc macroprudențial (MPI 3). Nivelul MPI 3 sugerează o vulnerabilitate ridicată la potențiale riscuri sistemice. “Acest fapt a fost generat de creșterea accelerată a creditării și de aprecierea monedei naționale în prima jumătate a anului trecut. Apoi, în al doilea semestru din 2007, această tendință a fost reinversată, ceea a contribuit la accelerarea inflației“, se arată într-un raport al Fitch, dat publicității.

În luna aprilie 2009, Coface a redus ratingul de țară al României cu un punct, ratingul de țară ajungând de la “A4”- la “B”, nivelul fiind similar cu cel al Bulgariei.

Rating-ul de țară atribuit de Coface reflectă comportamentul de plată al companiilor și măsoară riscul mediu al apariției incidențelor de plată ale companiilor dintr-o anumită țară. De menționat, că acest nivel nu reprezintă un ghid pentru ratingul fiecărei companii, care se stabilește după propriile caracteristici ale acesteia. Puterea financiară a companiilor din majoritatea țărilor europene este în continuă scădere, se mai spune în comunicatul de presă al Coface.

Cele mai afectate au fost companiile dependente de finanțare bancară sau externă. În cazul multora dintre ele, dacă au rămas fără finanțare din aceste surse, au intrat în colaps, ceea ce a avut efect asupra tuturor creditorilor acestora.

Un factor care a contribuit la reducerea riscului este evoluția cursului de schimb. În România, leul a scăzut față de dolar cu aproximativ 14% anul trecut, iar în primul trimestru din acest an, cu 10%.

Alt factor de risc din țările emergente este creșterea creditării interne finanțate de cele mai multe ori prin credite nerezidente (de bănci străine) acordate băncilor locale – de multe ori sucursale ale respectivelor bănci straine – sau companiilor.

“Apogeul crizei va fi atins în prima jumătate a anului 2009. Dupa principalele noastre estimări, criza va lua sfârșit în cea de-a doua jumătate a anului 2009, odată ce economia mondială va înceta să scadă. Avem în vedere o redresare la începutul lui 2010, chiar dacă aceasta va fi una anevoioasă, din cauza procesului îndelungat de reducere a datoriilor de către agenții economici privați: persoane fizice și juridice și companii”, a spus François David, președintele Coface.

Evaluări și analize realizate de către organizațiile naționale, cât și internaționale confirmă faptul că totuși, corupția rămâne o problemă răspândită și serioasă care afectează multe aspecte ale societății și inclusiv climatul investițional.

Începând cu 1995, organizația Transparency International a publicat în fiecare an un raport privind Indicele de Percepție al Corupției (IPC). Indicele de Percepție a Corupției clasifică țările în funcție de gradul în care este percepută existența corupției în rândul oficialilor și politicienilor. Este un indice compozit, care se bazează pe 10 sondaje și studii diferite, efectuate de mai multe instituții de renume și clasifică 180 de țări din punct de vedere al gradului în care este percepută corupția. El reflectă opinia oamenilor de afaceri și a analiștilor din întreaga lume, inclusiv a experților din țările evaluate.

Începând din anul 1997, România a fost printre cele mai slab clasate țări din regiune și în mod constant ultima dintre țările candidate la aderare. În raportul pe anul 2008, România este clasată pe locul 70 cu un scor IPC de 3,8 puncte din 10, realizând o îmbunătățire semnificativă de scor, înregistrându-se o creștere cu 0,4 puncte a IPC, în raport cu anul 1997. Cu toate acestea, România continuă să fie percepută drept țara cu cel mai ridicat nivel al corupției din Uniunea Europeană – depășită fiind în anul 2008 doar de Bulgaria care este pe locul 72 – media statelor europene fiind de 6,62. Sursele indicelui de Percepție a Corupției 2008 al Transparency International au fost 13 organizații internaționale prestigioase dintre care amintim: Economist Intelligence Unit, World Economic Forum, Political & Economic Risk Consultancy și alte organisme internaționale.

Transparency International România atrage încă o dată atenția asupra modului defectuos în care România s-a pregătit pentru aderare, îndeplinindu-și doar formal angajamentele din sfera luptei împotriva corupției.

În analizele Băncii Mondiale se arată că societățile transnaționale decid să investească într-o țară după analize foarte atente, pornind de la criterii precise: incertitudinea politică, instabilitatea macroeconomică, legislația, nivelul taxelor, corupția etc.

Pentru România sunt identificate următoarele puncte nevralgice: nivel ridicat al corupției, instabilitate macroeconomică, nivel ridicat al taxelor, etc.

Cu toate că România dispune de o serie de avantaje: membru al Uniunii Europene, mărimea pieței interne, disponibilitatea resurselor și accesul la piețele de export, stabilitate politică, forță de muncă ieftină etc, lipsa de coerență și fermitate a autorităților în aplicarea unei politicii economice stabile, o infrastructură inadecvată, o administrație publică ineficientă și coruptă, birocrația – sunt factori care descurajează acțiunile investiționale ale companiilor transnaționale.

Dar evoluțiile din ultimii doi ani evidențiază faptul că, se pare, România a ieșit din “conul de umbră” și începe să devină o locație tot mai avantajoasă pentru investițiile externe așa cum arată și o serie de studii efectuate de instituții naționale și organizații internaționale. În Raportul UNCTAD 2008, pentru prima dată, România este încadrată în categoria țărilor dezvoltate, de către o organizație străină, ocupând locul 13, la nivelul Uniunii Europene după volumul ISD-urilor atrase.

Care este situația din România? Să urmărim contribuția investițiilor străine, îndeosebi ale transnaționalelor, pe cele două segmente principale: balanța de plăți și creșterea economică.

Până prin 2003, dată până la care investițiile străine erau mai mult o năzuință decât o realitate, deficitul contului curent extern nu depășea anual 5-6% echivalent PIB. Ponderea deficitului s-a dublat practic, ajungând în 2008 la 12,3% din PIB. Ce a putut produce o deteriorare a contului curent de o asemenea anvergură într-o perioadă atât de scurtă de timp, care are ca origine sporirea debordantă a importurilor prin comparație cu cea a exporturilor?

În opinia cunoscutului analist economic Ilie Șerbănescu, care a studiat îndeaproape fenomenul companiilor transnaționale – efectuând cercetări operaționale asupra interconexiunilor dintre compania transnațională și economiile receptoare – două procese cu adevărat noi și cu impact major au intervenit în perioada ultimilor 4-5 ani care puteau avea legătură cu dublarea deficitului extern din această perioadă: avântul creditării, care a stimulat consumul, extinzându-l mult peste producția internă, și expansiunea semnificativă a investițiilor străine directe.

Trebuie subliniat faptul că nu există analize complexe asupra rolului investițiilor străine, îndeosebi al celor făcute de companii transnaționale (sau mulținationale) în economia din România. Asemenea analize pur și simplu lipsesc, în ciuda faptului că o parte masivă din economie se află sub control străin (exploatarea petrolului și a jumătate din resursele de gaze, distribuțiile de gaze și electricitate, producția de ciment și oțel, telecomunicațiile, întregul sistem bancar, asigurările). Institutele de cercetări economice ale statului, precum și centrele private vor trebui să realizeze studii aprofundate in acest domeniu.

Din păcate, instituțiile guvernamentale implicate în domeniu rămân la suprafața lucrurilor, mulțumindu-se cu detalieri pe categorii de produse și activități, fără a aprofunda cercetarea pentru a evidenția dinamica exporturilor și importurilor firmelor transnaționale și gradul de dependență a exporturilor și, respectiv, importurilor de realizarile transnaționalelor și ale capitalului străin în general.

România are imperios nevoie de investiții străine masive în industrie și agricultură, în infrastructură (construcția de drumuri moderne și autostrăzi va contribui și la dezvoltarea turismului).

Din cauza recesiunii din principalele țări furnizoare de investiții directe în străinătate și în general a crizei financiare internaționale, cele mai multe analize de specialitate prevăd o scădere la jumătăte față de anul 2008 a intrărilor de investiții directe straine în România față de anul 2008, estimându-se intrări de aproximativ 4-5 miliarde euro. În schimb, în același context de criză, ieșirile sub formă de repatrieri de profituri din investițiile străine directe vor spori mai mult decât până acum, repatrieri care să alimenteze cât de cât nevoile de lichiditate din centrele financiare principale care, pentru mai toate transnaționalele de pe la noi, se găsesc în Occident. Presiuni din ce în ce mai mari dinspre head-office-urile din străinătate, bani evaporați rapid peste hotare, investiții și cheltuieli reduse la minim. Marea majoritate a companiilor străine prezente în România aplică, în această perioadă, ample programe de restructurare.

Forțate de prăbușirea piețelor occidentale, marile companii, de la cele din domeniul bancar, la imobiliare și retail, pistonează filialele din Est, în căutarea resurselor financiare care să acopere pierderile din bilanțurile globale.

Marile vulnerabilități externe ale României, atât de nefaste în condițiile crizei financiare și economice internaționale actuale, precum și dezarticularea economică, deja aproape intratabilă prin dezechilibrul de nerezolvat între consum și producție, sunt înainte de toate opera băncilor străine, și nu a investițiilor străine directe.

Repatrierea profiturilor investitorilor străini reprezintă unul dintre riscurile noi la care este supusă economia românească.

Economiștii cehi Josef Brada și Vladimir Tomsik au propus un model al ciclului financiar de viață al unei ISD, care reprezintă o relație stilizată între profituri, dividende și profituri reinvestite în decursul unui proiect ISD, împărțit în 3 etape:

Faza 1. Intrare – compania face o investiție în țara gazdă pentru a fonda o filială, care la început va opera pe pierderi; în cazul unei achiziții, această perioadă poate fi scurtă dacă firma cumpărată este sau poate fi adusă pe profit;

Faza 2.Creștere – filiala începe să opereze pe profit în condițiile în care începe producția sau firma este restructurată; cu toate acestea, pentru a căpăta o poziție mai bună pe piață, este probabil să aibă nevoie și de alte investiții, pentru capital de lucru și dezvoltarea capacităților; în această fază este probabil ca tot profitul să fie reinvestit; odată cu creșterea profitului, firma mamă poate cere filialei remiterea unei părți a profiturilor sub formă de dividende, deși valoarea profiturilor reinvestite va continua să crească;

Faza 3.Repatrierea profiturilor – filiala a atins un stadiu matur de dezvoltare, în care cota sa de piață și marjele de profit s-au stabilizat; acum compania mamă decide să repatrieze o mare parte din profituri sub formă de dividende; aceste fonduri vor fi utilizate pentru a finanța oportunități de investiții care oferă creșteri mai dinamice pe alte piețe sau în alte țări, iar profiturile reinvestite vor scădea și ca parte din profituri și ca valoare absolută.

Conform modelului Brada și Tomsik, România se află în Faza 2-Creștere, în care profitul reinvestit este mai mare decât dividendele plătite companiilor-mamă, dar având în vedere că în 2007 a fost egalat (2,3 mld. euro profit reinvestit la 2,1 mld. euro dividende repartizate), se îndreaptă rapid spre Faza 3-Repatrierea profiturilor.

În aceste condiții, Guvernul trebuie să insiste în continuare pe atragerea de ISD, pentru a atenua efectul extragerii de profituri și pentru a prelungi menținerea României în Faza 2-Creștere.

De asemenea, trebuie încurajat capitalul românesc să iasă agresiv peste hotare, astfel încât peste 5-10 ani dividendele repatriate de investitorii români să suplinească atât ieșirile de profituri cât și eventuala scădere a remiterilor de către muncitorii români din străinătate.

Marile vulnerabilități externe ale României, atât de nefaste în condițiile crizei financiare și economice internaționale actuale, precum și dezarticularea economică, deja aproape intratabilă prin dezechilibrul de nerezolvat între consum și producție, sunt înainte de toate opera băncilor străine, și nu a investițiilor străine directe.

Recomandări

În condiții normale, intervenția statului în economie se cere a fi minimă. Dar în cazul crizei actuale, implicarea statului în atenuarea impactului este primordială. Statul se poate implica prin infuzii de capital în sectorul financiar, prin programe de investiții publice în infrastructură, facilitarea exporturilor, adică prin acțiuni care ar înviora activitatea economică. În România, politicile și măsurile guvernamentale trebuie să fie orientate spre îmbunătățirea mediului de afaceri, crearea oportunităților în sectorul de producție, sporirea competitivității produselor, în special a celor destinate exporturilor.

Adoptarea măsurilor de promovare a liberei concurențe trebuie să constituie obiectivul prioritar în politica fiecărui stat fără a neglija însă soluționarea problemelor care țin de balanța de plăți, de mediul concurențial sau de mediul social, precum și grija continuă de protejare a mediului înconjurător.

Promovarea liberei concurențe trebuie să urmărească în primul rând, asigurarea condițiilor ca această liberalizare să fie benefică pentru economia națională, ceea nu presupune liberalizarea bruscă și totală a piețelor. Spre exemplu, transformarea unui monopol de stat într-unul privat nu este liberalizare, ci doar o dovadă a slăbiciunii statului. De asemenea, adoptarea unor măsuri restrictive și discriminatorii de către stat, nu reprezintă decât o încercare de a ascunde aceleași slăbiciuni ale statului. O altă măsură de promovare a concurenței o reprezintă protejarea temporară a unor firme locale, în scopul creșterii capacității acestora de a face față concurenței CTN-urilor, în momentul renunțării la această protecție din partea statului. Aplicarea legilor privind controlul alianțelor strategice, al fuziunilor și achizițiilor, al practicilor prețului de transfer și a oricăror provocări (restricții pe verticală, pe orizontală, aranjamente de piață etc) pe care compania transnațională le poate ridica, voluntar sau involuntar, la adresa mediului concurențial din statul-gazdă reprezintă o serie de măsuri de promovare a liberei concurențe.

Însă, măsurile de promovare a liberei concurențe nu înseamnă laissez-faire, ci implicarea cu rol regulator a statului în economic, pentru a preveni și remedia eșecul pieței. În cazul României, statul este incapabil să implementeze măsuri procompetitive. Și aceasta pentru că, în sine, într-o lume a competiției globale, politicile concurențiale diferite la nivel național creează disparități între state și amplifică fenomenul de free rider în rândul corporațiilor.

Compania transnațională, prin însăși natura sa, urmărește să-și folosească excesiv puterea și să abuzeze de poziția sa pe piață. Scopul urmărit de o companie transnațională nu îl reprezintă crearea unui mediu competitiv, ci dimpotrivă, obținerea unei poziții dominante pe piață, mai ales în situația când va întâmpina reacții slabe din partea statelor-gazdă pe teritoriul cărora activează.

Dacă politicile pe care le adoptă statul-gazdă sunt însă împotriva corporației, mediul economic care se creează este unul necooperant, de neîncredere reciprocă, care poate conduce adesea la o spirală a măsurilor retaliatorii sau chiar la procese de dezinvestire, motivate nu de mediu în sine, ci de faptul că respectivul mediu nu îi mai permite corporației să obțină profiturile scontate.

În concluzie, ideal pentru crearea unui mediu competitiv, statul trebuie să își folosească normal puterea de care dispune, prin politici de promovare a liberei competiții, care să oblige la rândul lor corporația să se abțină de la un comportament abuziv pe piață. Toate acestea sunt descrise în modelul de parteneriat stat-corporație propus în figura nr. 12.

Fig. 12 Model de parteneriat stat – CTN

Deși cei mai mulți consideră laissez-faire drept cea mai potrivită politică față de ISD-uri, o serie de economiști și oficiali consideră că ea nu ar trebui folosită atunci când ramura industrială respectivă este puternic concentrată și caracterizată de o competiție oligopolistă, mai ales dacă sectorul este important pentru securitatea națională. În asemenea industrii importante din punct de vedere strategic, caracterizate prin considerabile economii de scară și/sau avantaje dinamice pe baza principiului learning by doing, guvernele nu lasă și, probabil nu ar trebui să lase în întregime lucrurile în seama pieței.

În aceste condiții și având în vedere implicațiile “teoriei comerțului și a investițiilor strategice”, se poate justifica, uneori, acțiunea guvernamentală. Intervenționsimul guvernamental poate fi necesar pentru ca o firmă națională să se poată proteja, să se poată alătura, într-o zi cercului restrâns al producătorilor globali în industria aerospațială, a computerelor și a altor tehnologii de vârf.

Orice țară care dorește să beneficieze de avantajele investițiilor străine directe trebuie să-și creeze un mediu de afaceri adecvat. În acest context, putem menționa că tendințele pozitive din ultimii ani demonstrează că economia României, în mare parte, se adaptează la condițiile de piață.

Problemele principale ce necesită soluționare țin de crearea unui mediu atractiv pentru atragerea investitorilor străini. România are nevoie în primul rând de investiții străine directe, care să-i asigure dezvoltarea economică și creșterea competitivității prin crearea de noi locuri de muncă, sporirea veniturilor populației, promovarea exporturilor și realizarea unui transfer de cunoștințe și tehnologii performante, integrarea în sistemul economic european și mondial. Pentru aceasta este necesar să se creeze un climat investițional, pentru investitorii străini fiind importante: dimensiunea pieței interne, existența unor importante resurse naturale, forța de muncă ieftină, posibilitatea accesului la piețele externe de desfacere, liberalizarea politicilor economice interne, nivelul progresului tehnic și calitatea resurselor umane, eliminarea corupției și birocrației etc.

Și companiile transnaționale, la rândul lor, ar trebui să încerce să creeze legături mai puternice cu țările gazdă, în condițiile în care acest tip de relații nu s-a soldat întotdeauna cu cele mai bune rezultate. Astăzi, când rolul imaginii proprii a devenit atât de important, ea poate fi influențată pozitiv nu numai prin performanțele economice și financiare, ci și prin cele realizate pe planul asistenței sociale acordate în special statelor în dezvoltare, așa cum este cazul României. De exemplu, companiile transnaționale ar trebui să se implice mai mult în formarea și reconversia forței de muncă din țările în care își creează filiale, ar trebui să creeze centre de cercetare științifică, și să încerce să realizeze o legătură permanentă între acestea. Având în vedere tradiția României în diverse domenii de cercetare științifică precum petrochimie, biologie, matematică, științe economice, aceste firme globale pot să beneficieze nu numai de o forță de muncă superior calificată, dar și de unele descoperiri cu caracter științific.

Cert este că investițiile străine sunt avantajoase pentru orice economie și implicit și pentru cea românească, deoarece în țările în care au găsit un mediu favorabil și s-au implicat puternic, ritmul rapid al creșterii economice și bunăstarea au devenit caracteristică esențială în raport cu efectele negative. De aceea atragerea acestora reprezintă soluția vitală pentru economia românească.

CONTRIBUȚII PROPRII

Teza a fost concepută pentru a pune în prim plan relația biunivocă dintre compania transnațională și liberalizarea comerțului internațional. Printre contribuțiile personale la elaborarea tezei se numără:

Teza caută să facă legătura între activitatea CTN-urilor și liberalizarea comerțului internațional, surprinzând relația biunivocă dintre acestea, adică:

a. Atât liberalizarea comerțului internațional influențează companiile transnaționale – prin intermediul investițiilor străine directe – ca principal mod de expansiune a CTN-urilor, cercetând în cadrul tezei relația dintre ISD-uri și comerț, pe baza studiilor empirice prezentate, putem trage concluzia că este mai degrabă o relație de complementaritate decât de substituire;

b. Dar și CTN-urile influențează liberalizarea comerțului internațional – prin intermediul unui lobby foarte eficient exercitat de către CTN-uri pentru promovarea intereselor acestora. S-au făcut eforturi și în țara noastră pentru ca activitatea de lobby să fie legiferată, în acest sens, în Parlamentul României, a fost depus în acest an un proiect de lege privind organizarea activității de lobby în România.

Surprinde consecințele economice ale CTN-urilor asupra economiei în ansamblu.

Identificarea locului CTN-urilor în economia României, pe sectoare de activitate. În acest sens a fost elaborat un studiu empiric al contribuției acestor CTN-uri în exporturile României, din datele oficiale analizate rezultând o contribuție a companiilor transnaționale, prezente în România, de peste 50% în exporturile României.

CONCLUZII FINALE

Prezenta lucrare este una dintre primele, dacă nu chiar prima în România, care abordează relația dintre companiile transnaționale și liberalizarea comerțului internațional.

Problematica tezei de doctorat a impus o analiză complexă a relațiilor dintre companiile transnaționale și procesul de liberalizare al comerțului internațional, în dublu sens, atât din punct de vedere al modului în care liberalizarea comerțului internațional influențează companiile transnaționale – prin intermediul investițiilor străine directe ca mod de expansiune a CTN-urilor, cercetând relația de complementaritate dintre ISD-uri și comerț; precum și în sens invers, analiza dintr-o perspectivă microeconomică a modului în care CTN-urile influențează liberalizarea comerțului internațional – prin intermediul unui lobby foarte eficient.

În ultimele decenii, companiile transnaționale (CTN) constituie unul dintre cei mai reprezentativi factori ai progresului răspândind bogăția, munca, tehnologiile avansate și contribuie la ridicarea standardului de viață și la îmbunătățirea mediului de afaceri.

La început de secol XXI, companiile transnaționale, reprezintă una din marile forțe ce acționează în domeniul economic, financiar, științific și tehnologic având un cuvânt greu și în politica mondială.

Compania transnațională reprezintă o firmă care se angajează în investiții străine directe și care deține și controlează activități creatoare de valoare în mai mult de o țară.

Companiile transnaționale, se apreciază că au un autentic capital delocalizat, fără o identitate națională specifică, cu un management internaționalizat, cel puțin potențial dispuse de a se stabili oriunde în lume pentru a obține cele mai sigure și mai mari profituri.

Din analiza numeroaselor definiții propuse corporațiilor transnaționale rezultă însă, o serie de elemente esențiale, comune tuturor acestor definiții:

a) efectuarea de investiții străine directe în străinătate, ceea ce conferă puterea de control asupra procesului de luare a deciziei într-o firmă străină;

b) transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar și fix), tehnologie, know-how, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale și organizaționale, cunoaștere, abilități profesionale și antreprenoriale;

c) cerința ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziționate printr-un astfel de proces investițional să fie amplasate în diferite țări.

Pornind de la elementele esențiale sus-menționate, cât și de la o analiză comparativă a companiei transnaționale raportată la alte tipuri de entități angajate în afacerile internaționale, se pot distinge două trăsături majore ale corporației transnaționale:

pe de o parte, faptul că organizează și controlează activități multiple creatoare de valoare și generatoare de venituri dincolo de granițele naționale;

pe de altă parte, faptul că transnaționala internalizează piețele mondiale pentru produsele intermediare ce rezultă din aceste activități.

CTN-urile nu sunt actori noi ai tabloului economic internațional. Încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, firmele private au constituit liantul între producătorii și consumatorii din diferite colțuri ale lumii. Ele devin un actor principal în lumea afacerilor economice internaționale în a doua jumătate a secolului XX. Perioada postbelică se caracterizează prin dezvoltarea continuă a tuturor tipurilor de activități comerciale și investiționale, distingându-se trei etape.

Prima, până în 1960, a fost caracterizată prin creșterea capitalului străin implicat în investiții directe și prin sporirea numărului filialelor principalelor întreprinderi multinaționale. În această perioadă s-a constatat o ușoară creștere a investițiilor străine directe ce a fost determinată, în principal, de înregistrarea unor progrese tehnologice importante.

A doua etapă în evoluția corporației moderne, cuprinsă între 1970-1985, în care s-au identificat ca investitori internaționali importanți o serie de țări europene, Japonia și câteva țări în curs de dezvoltare, este marcată de următoarele trăsături:

activitățile companiilor transnaționale aveau drept scop procurarea unor active strategice, investițiile din sectorul primar și terțiar fiind privite ca parte a strategiei organizaționale transnaționale a acestor companii;

apar și se dezvoltă acum diverse forme de comerț între filiale și între acestea și firma-mamă; organizarea activităților comerciale la nivel internațional îmbracă noi forme;

se înmulțesc relațiile de cooperare, alianțele strategice, iar rețelele de aprovizionare și deservire devin părți componente ale activității corporațiilor;

multe firme adoptă noi strategii, în timp ce extinderea investițiilor într-un domeniu sau sector este însoțită de reducerea activității în altul;

formele organizaționale și structurile decizionale sunt modificate frecvent pentru a corespunde schimbărilor produse în mediul economic internațional, precum și progresului tehnic și tehnologic.

A treia etapă a dezvoltării postbelice a companiilor transnaționale (1985-prezent) se caracterizează prin deschiderea de noi teritorii întreprinderilor străine productive, liberalizarea piețelor internaționale, înregistrarea unor importante progrese în procesul de integrare economică regională. O altă tendință importantă a acestei perioade este reprezentată de apariția și afirmarea corporațiilor transnaționale din țările în curs de dezvoltare, precum și de înmulțirea alianțelor strategice internaționale. Însă, cea mai importantă tendință a dezvoltării transnaționalelor este transformarea lor într-un tip diferit de instituție, respectiv transnaționalele în proces de globalizare.

Pe de altă parte, în privința liberalizării comerțului internațional, de-a lungul istoriei moderne, susținătorii și oponenții liberalizării comerțului s-au aflat într-o continuă și aprinsă dezbatere.

Teoriile comerțului internațional au fost bulversate prin apariția noii teorii a comerțului internațional, promotorii ei (Paul R. Krugman, alături de o serie de colaboratori, dintre care se remarcă în special, M. Obstfeld și E. Helpman) făcând precizări exprese privind “opțiunea lor indiscutabilă pentru liberul-schimb, respectiv adeziunea lor la procesul de liberalizare continuă a comerțului internațional în contextul globalizării economice pomovată de companiile transnaționale”.

Liberalizarea comerțului internațional se realizează prin intermediul Organizației Mondiale a Comerțului. OMC servește drept forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului prin desființarea barierelor și elaborarea de reguli în noi domenii legate de comerț, negociate multilateral, fiind al-III-lea pilon al economiei mondiale (pe lângă Banca Mondială și FMI) și a luat naștere în urma finalizării celei mai importante runde de negocieri GATT – Runda Uruguay. Liberalizarea și extinderea comerțului internațional ca urmare a transpunerii în practică a rezultatelor rundei prin intermediul Organizației Mondiale a Comerțului sunt de natură să stimuleze expansiunea economică globală.

Globalizarea și liberalizarea au determinat transformarea comerțului internațional într-un motor puternic al creșterii și într-un mecanism important de integrare a țărilor în economia globală. Un număr mare de țări în curs de dezvoltare au profitat de oportunități obținând o creștere rapidă a economiilor lor. Totuși, nu toate țările au fost în măsură să beneficieze de aceste oportunități. Există și un risc real ca aceste țări să fie marginalizate în continuare. În același timp, este unanim recunoscut că integrarea și participarea deplină a acestora și a altor țări în curs de dezvoltare și în tranziție la economia globală ar contribui substanțial la expansiunea comerțului mondial.

Acordul TRIPs privind protejarea drepturilor de proprietate intelectuală a fost realizat la presiunea companiilor transnaționale pentru protejarea intereselor acestora, printr-un lobby extrem de eficient.

În momentul de față nu se cunoaște deznodământul celei mai recente runde de negocieri în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului – Runda Doha, în ceea ce privește aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală. Deși inițial acesta părea să fie menit să contribuie la dezvoltarea multor state slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, devine tot mai clar faptul că scopul său nedeclarat era deschiderea piețelor acestora pentru producțiile țărilor dezvoltate încorporând tehnologie de vârf sau pentru cele din industria farmaceutică. Având în vedere că atât produsele care conțin înaltă tehnologie, cât și cele farmaceutice sunt vitale pentru dezvoltare, ultimii 14 ani dovedesc faptul că în multe cazuri s-a grăbit forțat implementarea Acordului TRIPs.

Acordul trebuie să permită o mai mare flexibilitate țărilor sărace, atât din punct de vedere temporal cât și al modului de aplicare, pentru a ajuta aceste țări în cadrul procesului de dezvoltare.

Astăzi, companiile transnaționale și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional.  Acest lucru este susținut prin faptul că peste 2/3 din comerțul mondial este efectuat prin intermediul acestor corporații (1/3 este comerț intra-firmă și 1/3 comerț inter-firmă).

Diminuarea barierelor comerciale dintre țări și perfecționarea treptată a sistemului de organizare din cadrul companiilor transnaționale au favorizat dezvoltarea investițiilor străine directe.

Investițiile străine directe, ca principală modalitate de expansiune a CTN-urilor, sunt o urmare firească a intensificării activității companiilor transnaționale și a eforturilor de liberalizare a comerțului și a piețelor, precum și a capitalurilor.

Principalii promotori ai ISD-urilor sunt, deci, statele dezvoltate și companiile transnaționale care își au originea în aceste țări.

Investiția străină directă conform UNCTAD este “o investiție care implică o relație pe termen lung și reflectă un interes de durată și control din partea unei entități rezidente (investitor străin direct sau întreprindere-mamă) într-o entitate rezidentă în altă economie decât a investitorului străin direct”. Investiția străină directă implică faptul că investitorul exercită un grad semnificativ de influență asupra managementului corporației rezidente din economia-gazdă.

Între anii 1990 – 2007, investițiile străine directe au crescut de aproape 9 ori, de la 207 miliarde dolari la 1.833 miliarde dolari. Stocul de investiții străine directe s-a majorat de la 1.941 miliarde dolari la finele anului 1990 la 15.211 miliarde $ în anul 2007. Un asemenea nivel al investițiilor a fost folosit în activitatea derulată de 79.000 de corporații transnaționale din întreaga lume, care dețin în jur de 790.000 de filiale străine (companii înființate peste granițe de către CTN-uri). Vânzările, valoarea adăugată și exporturile acestor filiale sunt estimate a fi crescut în 2007 cu 18%, 19% și respectiv 15%, față de anul 2006, menținându-se un trend crescător.

Creșterea fluxurilor globale de ISD și a producției internaționale au reflectat o performanță economică puternică în multe părți ale lumii și a fost parțial determinată de creșterea profiturilor corporatiste din întreaga lume și de prețurile mai ridicate ale acțiunilor care au ridicat valoarea fuziunilor și achizițiilor (M&A) transfrontaliere. Fuziunile și achizițiile au continuat să fie factorul principal pentru o mare parte a fluxurilor de ISD, dar investițiile de la zero (înființarea unor noi filiale într-o țară străină) au crescut în special în țările în curs de dezvoltare și în economiile de tranziție. În 2007 au fost efectuate un număr de 300 de mega-tranzacții (tranzacții în valoare de peste 1 miliard de dolari SUA) — ajungând o valoare totală de 1.637 miliarde dolari, cu 21% față de numărul record din anul 2000, generând două treimi din valoarea totală a fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere. O altă tendință relevantă în activitatea globală de fuziuni și achiziții a fost creșterea importanței fondurilor private de investiții și a altor fonduri colective de investiții. În 2007, astfel de fonduri au fost înglobate în fuziunile și achizițiile transfrontaliere evaluate la 461 miliarde de dolari SUA, reprezentând o creștere de peste 60% față de 2006.

Este necesară evidențierea schimbării de atitudine a majorității guvernelor față de fluxurile de investiții străine directe, recepționate sau emise, atitudine ce este tot mai liberală.

Liberalizarea comerțului și a regimului ISD-urilor, împreună cu îmbunătățirile tehnologice a adus următoarele beneficii :

A îmbunătățit accesul la piețe străine, astfel încât firmele să poată alege libere modalitatea – ISD-uri, comerț, licențiere, subcontractare, franșiză – prin care ele preferă să servească aceste piețe și să organizeze producția;

A îmbunătățit accesul la factorii străini de producție, astfel încât firmele să poată obține mai ușor și pe larg necesarul pentru producție, incluzând aici resursele nemobile precum forța de muncă necalificată, ieftină și raporturi preț-calitate competitive prin combinarea muncii calificate și resurselor umane pentru cercetare și dezvoltare;

A permis firmelor capitalizarea bunurilor tangibile și intangibile prin intermediul sistemelor corporatiste în scopul maximizării eficienței randamentului total al sistemelor CTN-urilor;

A creat piețe mai mari, dându-le firmelor mai multe oportunități de extindere, dar a condus, de asemenea, la creșterea presiunilor competitive globale și regionale asupra firmelor, forțându-le să caute permanent căi de menținere a competitivității;

A schimbat importanța relativă a diferiților factori care determină localizarea ISD-urilor. Cel mai important, barierele tarifare și netarifare au fost reduse considerabil, și, astfel, unul dintre cei mai importanți determinanți tradiționali ai ISD-urilor – mărimea piețelor naționale – a scăzut în importanță. În același timp, diferențele de costuri între locații, calitatea infrastructurii, ușurința de a face afaceri și existența calificărilor au devenit mult mai importante.

Noul mediu pentru tranzacții internaționale și impactul său asupra inter-relațiilor dintre ISD-uri și comerț poate fi observat cel mai bine, în regiunile în cadrul cărora contextul pentru comerț și ISD-uri a fost în mod considerabil liberalizat, care au un efectiv substanțial de filiale străine în economiile lor; și în care statele sunt toate într-o poziție similară de a utiliza progresul în comunicații și tehnologiile de transport.

Uniunea Europeană este o astfel de regiune, și răspunsul CTN-urilor la integrarea europeană, și schimbările în modelele lor de ISD-uri și comerț sunt, de aceea, instructive. La fel sunt experiențele țărilor în curs de dezvoltare din Asia și America Latină, amândouă regiunile au efectiv mare de fiilale străine și au avut acces comparabil la tehnologii de transport și comunicații, dar diferit în gradul de liberalizare implementat până recent.

În vederea studierii relației dintre comerț și investiții, au fost analizate trei studii realizate de organisme internaționale prestigioase.

Studiile teoretice actuale au arătat că relația dintre investiții și comerțul internațional este mai degrabă de complementaritate decât de substituire, dacă comerțul dintre două economii se bazează pe avantaje comparative.

Totuși, dacă comerțul dintre două țări se bazează pe avantaje absolute, poate fi o relație de substituire între comerț și investiții, după cum firma decide să ofere produse și servicii prin exporturi sau ISD-uri. Gradul de complementaritate dintre comerț și investiții rămâne, deci, o problemă empirică.

Toate cele 3 studii utilizează modele matematice, care să pună în evidență relația dintre comerț (exporturi și importuri) și investiții, în condițiile liberalizării comerțului și a investițiilor. Datele utilizate în aceste studii sunt disponibile din 1977(UNCTAD ’96) și până în anul 2005 (Asia-Pacific 2007).

Au fost o serie de probleme în efectuarea acestor cercetări :

indisponibilitatea unor date, în special pentru investițiile de portofoliu (Asia Pacific 2007) ;

problema înlăturării barierelor comerciale și investiționale ale APEC, impulsul pentru liberalizarea totală a APEC a scăzut în ultima perioadă (APEC 2005);

modelul curent este static și nu ia în considerare acumulările de capital. Totuși, stocul de capital se așteaptă să crească în timp, în special acolo unde beneficiul real din capital crește (APEC 2005).

Studiul UNCTAD (1996) privind relația dintre comerț și investiții, care se regăsește tratat în cadrul Raportului Mondial al Investițiilor 1996, are meritul că este primul studiu de anvergură, efectuat de un organism internațional, în care se prezintă evoluția relației dintre comerț și investiții, în special, prin prisma companiilor transnaționale americane și a filialelor pe care acestea le dețin în străinătate. La nivelul anului 1993, SUA deținea cele mai multe CTN-uri și filiale străine ca număr – 3013 și respectiv 16.543. În anul 1995, SUA a fost cea mai mare economie de origine și gazdă din lume privind ISD-urile. Influxurile de ISD ale SUA au crescut cu mai mult de 21% la nivelul anului 1994, ajungând la 60 miliarde $ în 1995, mai mult decât nivelul total al influxurilor de ISD-uri ale tuturor țărilor în curs de dezvoltare în 1992 și de două ori mai mult decât influxurile Marii Britanii, care este a doua economie gazdă dintre țările dezvoltate. Fluxurile de ISD ale SUA în exterior au fost de aproape 100 miliarde $, cu 58 de miliarde $ mai mari decât celui de al doilea investitor – Marea Britanie, confirmând și poziția de cea mai mare sursă de ISD din lume. Între 1985-1994, comerțul SUA cu Asia și zona Pacific (inclusiv Japonia) a fost mai mare decât comerțul cu Europa. Din acest motiv, am prezentat celelalte două studii privind APEC și restul regiunilor lumii. Și în Raportul Mondial al Investițiilor 2008, SUA își menține primul loc, ca sursă de investiții cu 314 miliarde $ în 2007, precum și ca economie gazdă de ISD-uri cu 232,8 miliarde $ în 2007. După origine, 85 dintre primele 100 de CTN-uri, aparțin Triadei, iar din acestea 21 dintre ele aparțin SUA.

Acest studiu concluzionează că între comerț și investiții este o relație de complementaritate. Din studiu rezultă clar două concluzii:

comerțul conduce, eventual, la investiții;

una peste alta, ISD-urile conduc la mai mult comerț.

Astfel, rezultatul acestor consecințe îl reprezintă o intensificare a interacțiunilor economice internaționale.

Exporturile filialelor din Asia, în industria prelucrătoare, în special noile economii industrializate (NIEs) – Coreea, Singapore, Hong-Kong și Taiwan(China) și ASEAN-3 (fără Indonezia), care exportau în 1977 peste 50% din producția lor, deținând supremația în cadrul studiului UNCTAD ’96 (tabelul nr. 15, pag. 105), supremație care se regăsește și în studiul APEC 2005, în care ASEAN-4 (inclusiv Indonezia) deține primul loc, urmat de China, iar NIEs este pe locul 3. Acest studiu detaliază mult mai mult relația dintre ISD-uri și comerț, evidențiind legătura de complementaritate care exista între ISD-uri și comerț, sugerând că acele câștiguri din liberalizarea comerțului vor fi amplificate de liberalizarea ISD, în același timp liberalizarea ISD va crește atât fluxurile de ISD-uri cât și fluxurile comerciale care vor aduce câștiguri suplimentare în producția mondială.

Și cel de al treilea studiu, realizat de Asia-Pacific (2007), reconfirmă rezultatele studiului APEC(2005), privind creșterea exporturilor și fluxurilor ISD în toate regiunile, și în special în Asia, în perioada 1994-1999, ISD-urile au crescut mai repede decât importurile și exporturile, în toate regiunile de pe glob. Pentru UE, o paralelă cu rezultatele UNCTAD ‘96, care considera creșterea ISD în Europa datorată extinderii activității CTN-urilor americane prin investiții în Europa; în acest studiu, UE are cea mai mare creștere a fluxurilor de ISD, care se consideră că este datorată și extinderii UE în Europa de Est, unde au apărut o serie de economii emergente, inclusiv România.

Evidențele empirice ale relației dintre comerțul internațional și investiții sugerează un rol crucial de armonizare a politicilor pentru obținerea de beneficii viitoare, în termeni de îmbunătățire a bunăstării sociale datorate globalizării.

Corelația pozitivă dintre comerț și investiții, descoperită în acest studiu, sugerează că ele sunt complementare. Dacă liberalizarea comerțului îmbunătățeste bunăstarea, și ISD-urile induse de expansiunea comerțului vor îmbunătăți, de asemenea, prosperitatea socială.

Am încercat să surprindem, ca un element de noutate, perspectiva influenței intereselor corporațiilor transnaționale asupra liberalizării comerțului internațional.

Uniunea Europeană, fiind unul din cele trei grupuri care alcătuiesc Triada (din care mai fac parte SUA și Japonia), este supusă unui lobby extrem de puternic de către corporații, care își urmăresc atingerea scopurilor. Cele mai multe decizii ale UE tratează europenizarea piețelor și sectoarelor, și acest lucru afectează, în special, transnaționalele. Ele sunt mult mai dependente de deciziile UE cu privire la piața deschisă, standardizare, cercetare-dezvoltare și comerț extern.

Companiile transnaționale nu numai că doresc și trebuie să facă lobby, dar ele au, de asemenea, capacitatea de a o face. Ele apelează la mijloace financiare suficiente, experți tehnici, rețele importante și poziții relevante. Cei mai mulți reprezentanți ai CTN-urilor sunt văzuți ca având o imagine bună și primind o mulțime de invitații, în special de la Comisie și Parlament, pentru a intra în camere și să participe în cadrul grupurilor de experți sau intergrupuri.

Modelul transnațional al managementului afacerilor publice este, în câteva cuvinte, integrat prin intermediul includerii varietății interne, profesionist prin modul în care își face temele, eficient în structurile sale flexibile și clare și adaptat la provocările mediului. Organizarea sa prin intermediul unui oficiu central al afacerilor publice cu echipe ad-hoc flexibile și o bază de susținere locală, toate sub supervizarea unui membru al Consiliului de conducere, seamănă cu o forță militară de intervenție modernă. Nu este surprinzător că, CTN-urile au reputația de a fi printre cele mai de succes grupuri de lobby; câștigând asupra subiectelor dezbătute, își întăresc poziția și posibilitățile pe care le acordă oamenilor lor.

De asemenea, un lobby extrem de puternic este exercitat de către companiile transnaționale asupra Organizației Mondiale a Comerțului.

CTN-urile au o influență importantă în luarea deciziilor la nivel internațional, aceasta este cel mai sigur în cazul OMC. Structura nedemocratică și netransparentă a OMC-ului crează o scenă perfectă pentru CTN-uri ca să-și promoveze agenda.

OMC-ul este pe scară largă condus de câteva țări dezvoltate bogate și puternice. Țările în curs de dezvoltare, care constituie majoritatea membrilor OMC-ului, sunt adesea excluse de la luarea deciziilor. Această procedură nedemocratică are loc sub forma mini-conferințelor neoficiale între conferințele ministeriale ale OMC-ului. Aceasta, de asemenea, are loc și în timpul conferințelor ministeriale în așa numitele camere verzi. În aceste întâlniri neoficiale și prin utilizarea manipulării, cele mai puternice țări își ating scopurile.

Chiar dacă OMC-ul este oficial o organizație numai pentru state naționale, ea a devenit organizația companiilor transnaționale. În timp ce multe țări sărace pot să-și permită să trimită câte numai câte un delegat la întâlnirile ministeriale ale OMC-ului, CTN-urile pot trimite sute de lobiști. Lobiștii sunt organizați în grupuri care au o influență imensă în acordurile care se fac. Aceste grupuri de lobby sunt bine fondate, au un aparat întins de relații publice și sunt bine conectate la elita celor care iau deciziile la nivel internațional.

Dialogul de afaceri transatlantic (TABD) este probabil cel mai influent lobby. El constă în CTN-uri europene și americane care, în legătură cu guvernele, dezvoltă politici comerciale pentru a fi propuse OMC-ului. Sute de șefi executivi din corporații precum Philips, Pfeizer, Ericsson, ABB, Boeing și IBM sunt indispensabili pentru grup. TABD a fost creată în 1995 la o inițiativă a Guvernului SUA, Comisiei UE și a grupurilor de lobby precum ERT și Masa Rotundă de Afaceri (BRT). Deci, contrar altor grupuri de lobby, TABD a fost fondat la o inițiativă a guvernului. Aceasta face să fie un hibrid dintre o organizație guvernamentală și un grup de lobby. Misiunea sa exprimată clar este să “elimine toate barierele din calea comerțului transatlantic”. Aceste obstacole includ înregistrarea și legislația protejării sanătății, drepturile muncitorilor, standardele sociale, drepturile omului și mediul. Participanții la conferința anuală a TABD includ directorii executivi ai CTN-urilor, reprezentanți ai guvernului, Comisarul UE pe probleme de comerț și șeful OMC-ului. În întâlnirile OMC, TABD are prezenți consultanți oficiali din UE și SUA. Lobby-ul este atât de influent încât între 50-80% din cererile lor sunt oficializate prin Acordurile OMC.

Camera Internațională de Comerț (CIC) este cel mai mare lobby corporatist, având peste 1000 de CTN-uri membre (sunt incluse aici corporațiile norvegiene Hydro, Telenor și Orkla). CIC are influență asupra luării deciziilor la cele mai înalte niveluri în OMC, OCDE și Națiunile Unite. Are o influență particulară în OMC, prin intermediul reprezentării directe în administrație, Arthur Dunkel a fost șeful GATT-ului, predecesorul OMC-ului. Astăzi, el este deopotrivă lider în grupul de lucru asupra comerțului internațional și investițiilor al CIC, membru al Consiliului Director de la Nestle și membru în organismul pentru reglementarea diferendelor în OMC.

Acordurile OMC importante, inclusiv GATS și TRIPS, par să fie croite special pentru CTN-uri. Aceasta se datorează faptului că părți mari ale acordurilor sunt elaborate de CTN-uri și lobby-ul lor. Corporațiile americane din sectorul serviciilor au luptat activ să includă un acord privind serviciile în GATT. GATS este în principal o unealtă pentru CTN-uri, ca să capete acces pe noi piețe. Acesta include expansiunea în țări noi și în foste sectoare non-comerciale. Acest acord subminează democrația și amenință bunăstarea oamenilor, în special a țărilor sărace pe scara mondială. După ce acordul a fost implementat, CTN-urile au dorit acces mai mare la piețe, și astfel au început un lobby pentru o extindere – așa numitul GATS 2000.

De asemenea, Acordul TRIPS OMC, care asigură CTN-urilor dreptul de a proteja proprietatea intelectuală în toate țările membre OMC, este construit de însăși corporațiile transnaționale. În timpul rundei de negocieri Uruguay, corporațiile au luptat ca drepturile de proprietate intelectuală să fie incluse în GATT. În acest scop, Comitetul proprietății intelectuale (IPC) a fost stabilit ca o coaliție de 13 corporații americane printre care: DuPont, Monsanto, Pfizer, General Motors și IBM. Destul de repede, IPC a câștigat sprijin de la corporațiile europene și japoneze datorită UNICE și Keidanren. Împreună, aceste organizații au produs un document intitulat “Cadrul de bază pentru Prevederile GATT asupra Proprietății Intelectuale”, supus examinării secretariatului GATT în 1988. Următoarea examinare a documentului a adus o campanie masivă de lobby atât națională cât și în Geneva. Acest document a format baza Acordului TRIPS și sistemul brevetat în această privință.

OMC-ul înainte de orice reprezintă CTN-urile și interesele lor. În OMC, drepturile omului, egalitatea și argumentele de mediu sunt pe planul doi al problemei înguste a cererii de profit a CTN-urilor. După cum regulamentele OMC sunt transformate în viața practică, convențiile de mediu, standardele sociale, drepturile muncitorilor, legislația îngrijirii sănătății, legislația securității în muncă și reglementările de susținere și sprijinire a piețelor locale și încurajarea diversității și guvernării proprii sunt realizate ilegal și văzute simplu ca sancțiuni comerciale care trebuie desfințate ca să asigure libertăți fără restricții pentru CTN-uri pe piețele internaționale.

În concluzie, puterea în creștere a companiilor transnaționale amenință democrația la nivel local, național și global. Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este o unealtă a globalizării în interesul acestor corporații.

Relația dintre CTN-uri – liberalizarea comerțului internațional și globalizarea economică a fost pusă în valoare, întrucât compania transnațională acționează asupra creșterii liberalizării comerțului internațional, care are ca rezultat extinderea globalizării economice.

Avem de a face cu o relație în dublu sens între compania transnațională și globalizarea economică, atât CTN acționează asupra globalizării ca un veritabil agent, cât și globalizarea influențează activitatea companiei transnaționale.

Globalizarea a fost posibilă datorită eliminării rapide a barierelor comerciale și liberalizării capitalului.

Un rol important în accelerarea procesului globalizării le revine firmelor transnaționale pe fondul liberalizării vieții economice internaționale și a globalizării piețelor financiare, aceste corporații și-au intensificat activitatea investițională, contribuind la mobilitatea și creșterea capitalurilor. Extinderea activităților firmelor transnaționale a dus, în condițiile creșterii interdependențelor și a gradului de integrare a piețelor externe, la modificarea strategiilor lor; nevoia de coordonare și integrare la scară globală, precum și globalizarea concurenței, le-au transformat în firme globale, acționând după alte principii decât cele după care o făceau înainte de anii ’80 (alianțe strategice, subcontractare, organizarea activităților în rețea).

Globalizarea este, în primul rând, o consecință a internaționalizării afacerilor.

Poziția proglobalistă care susține caracterul general benefic al internaționalizării producției, a fost în ultimul deceniu cea care a tins să imprime morala comună în materia fluxurilor de ISD-urilor și a operațiunilor CTN-urilor. Opinia este împărtășită de adepții neoliberalismului economic, care văd o relație direct proporțională între gradul de libertate în mișcarea bunurilor, serviciilor și factorilor de producție și sporirea concurenței, a eficienței economice și a creșterii economice.

Companiile transnaționale constituie cel mai important și puternic segment promotor al globalizării. Formele prin care ele realizează acest lucru sunt diverse începând chiar cu operațiunile ce le definesc, cele de internaționalizare a producției și mergând până la exercitarea de presiuni asupra guvernelor lor, prin lobby-uri corporatiste, inclusiv în cadrul unor negocieri internaționale menite să deschidă mai larg frontierele naționale în fața activităților CTN-urilor.

Companiile transnaționale și companiile multinaționale sunt în mod sigur piesele de rezistență în conturarea procesului de globalizare.

Globalizarea și odată cu aceasta intensificarea competiției își face tot mai mult prezența pe toate piețele lumii. Firmele caută să se axeze pe “capacitățile vitale” de care dispun, să asigure doar acele “produse și servicii”, care nu pot fi furnizate de alte companii la niveluri echivalente de calitate și cost.

În noul context existent, succesul unei companii este rezultatul înțelegerii profunde a mediului în care aceasta își desfășoară activitatea și a implementării cu succes a acelor strategii și structuri organizatorice care corespund acestei situații.

Indiferent că funcționează pe baza unei arhitecturi mai simple sau alteia mai complicate (matriceale, conglomerate, alianțe strategice, etc), corporațiile globale ridică problema managementului complexității – a propriei activități dar și a mediului extern, iar aceasta nu se poate rezolva decât prin exploatarea interconexiunilor (fie că e vorba de coordonare și integrare, fie că e vorba de legături cu alte ansambluri de același tip). Nu există însă structuri-etalon; complexitatea și flexibilitatea tipologiilor de organizare ale corporațiilor globale ne trimit într-un câmp al diversității infinite.

Cât despre formele organizaționale ale viitorului, se vorbește astăzi de două tipuri (dar pe care unele firme globale contemporane le-au adoptat deja): corporația virtuală și organizația orizontală. Corporațiile viitorului trebuie să fie structuri duale, colaborative, ale căror frontiere mișcătoare să le asigure, în mod paradoxal, siguranța supraviețuirii.

Ca un element de noutate, am considerat necesar să realizăm o analiză a evoluției companiilor transnaționale și a impactului investițiilor străine ale acestora în România.

După anul 1990, în urma instaurării unui sistem democratic în România, și a adoptării unei legislații permisive față de ISD-uri, și punându-se în valoare o serie de avantaje pe care țara noastră le oferă potențialilor investitori, am început să beneficiem de aceste investiții care în ultimii ani au crescut foarte mult (începând cu anul 2003). În același timp, însă, și mai ales pe fondul actualei crize economico-financiare globale, statul trebuie să implementeze măsuri procompetitive, să favorizeze libera concurență, în paralel cu capacitatea de a interveni pentru prevenirea sau remedierea eșecului pieței.

Problemele principale ce necesită soluționare țin de crearea unui mediu atractiv pentru atragerea investitorilor străini. România are nevoie în primul rând de investiții străine directe, care să-i asigure dezvoltarea economică și creșterea competitivității prin crearea de noi locuri de muncă, sporirea veniturilor populației, promovarea exporturilor și realizarea unui transfer de cunoștințe și tehnologii performante, integrarea în sistemul economic european și mondial. Pentru aceasta este necesar să se creeze un climat investițional, pentru investitorii străini fiind importante: dimensiunea pieței interne, existența unor importante resurse naturale, forța de muncă ieftină, posibilitatea accesului la piețele externe de desfacere, liberalizarea politicilor economice interne, nivelul progresului tehnic și calitatea resurselor umane, eliminarea corupției și birocrației etc.

Ca o contribuție proprie și cu element de noutate, am realizat un studiu empiric privind contribuția CTN-urilor prezente în România în exporturile României, din care rezultă că societățile transnaționale sunt extrem de importante pentru economia României, având o pondere de peste 50% în exporturile României.

Un lucru este cert, investițiile străine directe sunt avantajoase pentru orice economie și implicit și pentru cea românească, deoarece în țările în care au găsit un mediu favorabil și s-au implicat puternic, ritmul rapid al creșterii economice și bunăstarea au devenit caracteristică esențială în raport cu efectele negative.

În concluzie, apreciem că efectele liberalizării comerțului internațional asupra companiilor transnaționale au fost extrem de benefice pentru acestea din urmă, iar corporațiile – care sunt cu certitudine cei mai importanți agenți economici de pe glob, au influențat, la rândul lor în vederea atingerii obiectivelor proprii, într-o manieră foarte importantă liberalizarea comerțului internațional.

Chiar dacă mijloacele prin care CTN-urile au acționat nu au fost dintre cele mai “ortodoxe”, va trebui să încercăm să le acceptăm cu avantajele și carențele lor, deoarece influența pe care o exercită la nivel mondial, bulversează ordinea existentă și modifică regulile jocului.

Fără îndoială lucrarea nu va constitui un capăt de drum și lasă deschisă cercetarea pe viitor a acestui fenomen complex – care sunt companiile transnaționale, în strânsă relație cu liberalizarea comerțului internațional, precum și a modului în care se influențează reciproc.

BIBLIOGRAFIE

1.Aldea, V., Bivol Gh., “Acordul General pentru Tarife și Comerț”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1997.

2.Bari, I., “Globalizare”, Ed. Economică, București, 2004.

3.Bartlett, Christopher A., Ghoshal, Sumantra, “Managing across Borders: New Organizational Responses”, în “The Strategy Process”, Prentice Hall Europe, 1998; publicată inițial în “Sloan Management Review”, Nr.43(1987).

4.Bartlett, Christopher A., Ghoshal, Sumantra, “Matrix Management: not a Structure, a Frame of Mind”, în “The Strategy Process”, Prentice Hall Europe, 1998.

5.Bergman, T., “National Parliaments and the EU Affairs Committees”, în Journal of European Public Policy, 1999.

6.Berle, A., and Gardiner C. Means, “The Modern Corporation and Private Property”, Ed. William S. Hein & Co, Buffalo, 1982.

7.Borregos, J., Bejar, A., A., Jomo, K.,S., “Capital, the State and Late Industrialization”, Westview Press, 1996.

8.Brada, C. Josef, and Tomsik, Vladimir, Reinvested Earnings Bias, The “Five Percent” Rule and the Interpretation of the Balance of Payments –With an Application to Transition Economies, William Davidson Working Paper Number 543, 2003.

9.Chaisrisawatsuk, S., Chaisrisawatsuk, W., "Imports, exports and foreign direct investment interactions and their effects". A study by the Asia-Pacific Research and Training Network on Trade, No 45,October 2007, United Nations, New York.

10.Coase Ronald H. (1937), ”The nature of the Firm”, Economica 4, pg. 386-405, republicată în Williamson și Winter (1993), Capitolul 2.

11.Coen, D., “The Large Firm as a political Actor in the EU”, London: Routledge,1998.

12.Daemen, H., și Van Schendelen, M., “The Advisory Committee on Safety, Hygiene and Health Protection at Work”, în: Van Schendelen, 1998.

13.Dăianu, D., “Globalizarea: între elogii și respingere”, Economica, IRLI, anul XI, 2002.

14.Dăianu, D., Drăgulin, I., Voinea, L., Vrânceanu, R., “Deschiderea contului de capital în România: cât de mult si cât de repede?”, Institutul European din România, București, 30 septembrie 2002.

15.Dunning, J, H., Multinational Enterprises and the Global Economy, Wokinghan/England, Addison-Wesley Publishing Company, 1993.

16.Ernst&Young, “SEE Attractiveness Survey – SouthEast Europe: An Emergent FDI Destination in Europe”, Aprilie 2008

17.Floroiu, B., D., “Repere ale dezvoltării companiilor transnaționale”, publicat de autor în volumul Conferinței Internaționale “Competitiveness and stability in the knowledge-based economy”, 30 mai–01 iunie 2008, Craiova.

18.Floroiu, B., D., “Rolul companiilor transnaționale în economie”, publicat de autor în volumul Conferinței Internaționale “Competitiveness and stability in the knowledge-based economy”, 30 mai–01 iunie 2008, Craiova.

19.Floroiu, B., D., “Companii globale sau companii transnaționale?”, publicat de autor în Tribuna Economică nr. 45, Noiembrie 2008, București.

20.Floroiu, B., D., “Globalizarea ca formă de manifestare a economiei”, publicat de autor în Tribuna Economică, Revista de Comerț, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2008.

21.Fota, C-tin, “Economie internațională”, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2004.

22.Friedrich, C., “Limited Government”, Englewood Cliffs: Prenitce Hall, 1974.

23.Gilpin, R., “Economia mondială în secolul XXI.Provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, București, 2004.

24.Green Cowles, M., “Organizing Industrial Coalition”, în Wallace and Young. 1997.

25.Greenwood, J., “Representing interests in EU”, London, Macmillan, 1997.

26.Greenwood, J., “Corporatism, Pluralism and the Capacities of Eurogroups”, în Claeys and others, 1998.

27.Hill, Ch., W.L., “International Business – Competing in the Global Marketplace”, Irwin McGraw Hill, 1997.

28.Hirschman, A., “Exit, Voice and Loyalty”, Cambridge, Mass: Harvard U.P., 1970.

29.Hofstede, G., “Cultures and Organization”, McGraw-Hill, 1991.

30.Jensen Michael C, and Kevin J. Murphy (1990), “Performance Pay and Top-Management Incentives”, Journal of Political Economy 98.

31.Khor, M., “Rethinking Intellectual Property Rights and TRIPs. Global Intellectual Property Rights- Knowledge, Access and Development”. Editat de Peter Drahos și Ruth Mayne, Ed. Oxfam, Marea Britanie, 2002.

32.Koeppl, S., “The acceptance, relevance and dominance of lobbying the EU Commission”, în Journal of Public Affairs, vol. I, 2001.

33.Kotler, P., “Principiile marketingului”, Ed. Teora, București, 1999.

34.Knill, C., and Lehmkuhl, D., “The Globalisation of European Interest Representation: the Case of the Consumer Electronics Industry”, Firenze: EUI (working paper SPS 97/9), 1997.

35.Knoedler, Janet. T., “Institutionalist Theories of Business Enterprise, from Coase, Williamson, and
Veblen: Convergence, Divergence, and Some Evidence”, Mimeo, Bucknell University, 1995.

36.Krugman, P., Obstfeld, M., “Internațional Economics, Theory and Policy”, editia a V-a, Addison-Wesley Publishing Company, 2000.

37.Landmarks, “The European Public Affairs Directory”, Brussels: Landmarks, 2000.

38.Laserre, Ph., “Managing Large Groups in the East and West”, în “The Strategy Process”, Prentice Hall Europe, 1998.

39.Lee, H., Van der Mensbrugghe, D., “Interactions between Foreign Direct Investment and Trade in a General Equilibrium Framework”, Research Institute for Economics and Business Administration, Kobe University, Development Prospects Group, The World Bank, 2005.

40.Maskus, K., “Intellectual Propery Rights in the Global Economy”, Institute for International Economics, Washington, 2000.

41.Maskus, K., E., “Regulatory Standards in the WTO: Comparing Intellectual Property Rights with Competition Policy, Enviromental Protection and Core Labour Standards”, 2002, World Trade Review 1,2.

42.Mintzberg, Henry,“The Structuring of Organizations”, în The Strategy Process, Prentice Hall Europe, 1998.

43.Miron, D., “Economia Integrării Europene”, Ed. ASE, București, 1998.

44.Munteanu, Costea, Horobeț, Alexandra, “Finanțe transnaționale”, București, Ed. All Beck, București, 2005.

45.Ostry, S. “Intellectual Property Protection in the WTO: Major Issues in the Millenium Round”, Paper for the Fraser Institute Conference, Santiago, Chile, Aprilie 19, 1999.

46.Papp, D, “Contemporary International Relations”, MacMillan, 1991.

47.Pijnenburg, A., “EU lobbying by ad-hoc coalition”, în Journal of European Public Policy, vol. 5.2, 1998.

48.Pâslaru, S.,– “Deficitul contului curent – corelații cu indicatori economici și abordări structurale”, Conferința “Tinerilor economiști” București, 15 septembrie 2008.

49.Pollack, M., “Representing diffuse interests in EC policy-making”, în Journal of European Public Policy, vol. 4.4, 1997.

50.Raunio, T., și Wiberg, M., “Does Support lead to Ignorance”, în Acta Politica, 2000.

51.***The Reference Press, “Hooverss’s Handbook of World Business 1993”, The Reference Press Inc., Austin-Texas,1993.

52.***Registrul central al comerțului, Sinteză Statistică a datelor din Registrul Central al Comerțului la 30 aprilie 2008 – Buletin nr. 120.

53.Rollet, Ph., Huart, Fl., “Du grand marche a l’union economique et monetaire”, Ed. Cujas, Paris, 1995.

54.Samuelson,  A, “Relations Commerciales Internationales”, ed. II-nd, Paris, 1997.

55.Schmitter, Ph., and Streeck, W., “The Organization of Business Interests”, Köln: Max Planck Institute, 1999.

56.Schneider, S., Barsoux, J.-L., “Managing across cultures”, Prentice Hall, 1997.

57.Stoian, I., Dragne, E., “Comerț Internațional. Tehnici și proceduri.” Vol.I , Ed. Caraiman 1997.

58.Stone Sweet, A., și Caporaso, J., “From Free Trade to Supranational Polity: the European Court and Integration”, în Sandholz an Stone Sweet, 1998.

59.Stulz, R., “Managerial Control of Voting Rights: Financial Policies and the Market for Corporate Control”, Journal of Financial Economics, 20, 1988.

60.Sută, N., “Comerț Internațional și politici comerciale contemporane”, Ed. All, București, 1995.

61.Sută, N., “Comerțul internațional și politici comerciale contemporane”, volum I, Editura Eficient, București 2000.

62.Sută, N., Sută-Selejan, S., “Comerț internațional și politici comerciale contemporane”, Editura Economică, București, 2003.

63.Sută-Stejan, S., “Politica Comercială Contemporană”, Ed. Economică, București, 1999.

64.Șerbănescu, Ilie, “Corporațiile transnaționale”, Editura Politică, București, 1978.

65.Tamaș, D., “Organizația Mondială a Comerțului”, Ed. All, București, 1998

66.Toffler, A., “Corporația Adaptabilă”, Editura Antet, Oradea, 1999.

67.***Transparency International, Indicele de percepție a corupției 2008 al Transparency International, Londra/Berlin, 2008.

68.***UNCTAD, World Investment Report 1996, “ Investment, Trade and International Policy Arrangements”, New York and Geneve, 1996.

69.***UNCTAD, WORLD Investment Report 2002, “Transnational Companies and Export Competitiveness”, New York and Geneve, 2002.

70.***UNCTAD, WORLD Investment Report 2007, “Transnational Companies, Extractive Industries and Development”, New York and Geneve, 2007.

71.***UNCTAD, WORLD Investment Report 2008, “Transnational Corporations and the Infrastructure Challenge”, New York and Geneve, 2008.

72.Van Schendelen, R., “Machiavelli in Brussels.The Art of Lobbying the EU”, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2003.

73.Verwey, W., “HDTV and Philips”, în Pedler și Van Schendelen, 1994.

74.Voinea, L., “Corporațiile transnaționale și economiile naționale”, Editura I.R.L.I., București, 2001.

75.Warleigh, A., “Citizenship practice, NGOs and policy coalitions in the EU”, în Journal of European Public Policy, vol. 7.2, 2000.

76.Watal, J., Intellectual Property Rights in the WTO: The Way Forward for Developing Countries, New Delhi: Oxford University Press, India and London: Kluwer Law International, 2000c.

77.Wilkins, M., “Japanese multinational enterprise before 1914”, Business History Review, No. 60, 1986.

78.***World Trade Organisation, “Focus News Leter”, Media Relations Division, Geneve, 1995.

79.***World Trade Organisation, “The TRIPs agreement 10 years on”, Conclusions by Pascal Lamy, International Conference on the 10th Anniversary of the WTO TRIPs Agreement, Brussels, 24 June 2005.

80.***World Trade Organisation, “THE TRIPS AGREEMENT 10 YEARS LATER”. Speech by Mogens Peter Carl, Director General DG Trade. International Conference on the 10th Anniversary of the WTO TRIPs Agreement. Bruxelles, 24 June 2005.

81.***World Trade Organisation, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007, Geneva.

****

Colecții de reviste

Anuarul Statistic al României

Business Week

The Economist

Ziarul Financiar

Surse internet

www.arisinvest.ro

www.bnr.ro

www.cnp.ro

www.corporateeurope.org/

www.ert.be/

www.dce.gov.ro

www.focusweb.org/

www.foeeurope.org/

www.gatswatch.org/

www.mae.ro

www.onrc.ro

www.sunsonline.org/

www.tni.org/

www.unctad.org

www.wto.org