COMPANIALEGIUNEABATALIONUL DE JANDARMI FORMAȚIUNI DE POLIȚIE [307312]
COMPANIA/LEGIUNEA/BATALIONUL DE JANDARMI FORMAȚIUNI DE POLIȚIE
În proiectul pentru reformarea corpului slujitoresc din anul 1845, [anonimizat]. Acest proiect va deveni lege și va intra în vigoare la data de 3/15 aprilie 1850. Corpul de jandarmi a [anonimizat], și hatmanului oștilor din punct de vedere militar. [anonimizat] 14 companii dintre care una în Iași și celelalte 13 în ținuturi. [anonimizat], căte unul la șase ținuturi.
În structura regimentului de jandarmi se prevedea a fi încadrați 18 [anonimizat] 68 de subofițeri repartizați între 3 și 5 [anonimizat]. În ținutul Roman care nu era considerat o [anonimizat] o companie având un efectiv de 14 carabinieri. [anonimizat]. [anonimizat], iar celălalt la Bărlad.
[anonimizat], Suceava, Bacău și Neamț se subordona maiorului care avea reședința la Botoșani. În articolul 7 din ,,Legiuirea votată de divanul obștesc în ședința din 12 martie 1850 pentru reforma corpului de slujitori în jandarmi” și întărit prin ofisele domnești din 3 aprile 1950 se arăta:
[anonimizat], [anonimizat] a treia a așezământului militar. Maiorii vor avea rezidențile: [anonimizat]: Dorohoiu, Suceava, Neamțu, Romanu și Bacău.
[anonimizat] 1433 jandarmi, repartizați la 14 companii.
Isprăvnicia Romanul avea repartizate următoarele efective de jandarmi:
Oberofițeri-1
Vaxmaiștri-1
Subofițeri călări-2
Subofițeri pedeștri-1
Carabinieri călări-14
Trâmbițași călări-1
Jandarmi călări-23
Toboșari pedeștri-1
Jandarmi pedeștri-15
Aceste efective de jandarmi erau dislocate în funcție de nevoile și specificul fiecărei isprăvnicii. La Roman repartiția efectivelor era următoarea:
La sediul companiei: 1 oberofițer, 1 vaxmaistru,1 subofițer pedestru și unul călare, 2 toboșari, 16 jandarmi călări și 12 jandarmi pedeștri;
La privitorii de școale: 1 subofițer și 16 jandarmi călări;
Pentru picheturi: 6 jandarmi călări și 3 pedeștri.
[anonimizat]. [anonimizat].
Se prevedea ca înrolarea în rândul jandarmilor să se facă voluntar cu respectarea unui termen obligatoriu de trei ani în această slujbă. În anul 1848, [anonimizat]-agă s-a transformat în aceea de șef al Poliției Capitalei. În anul 1859 această denumire a fost transformată în prefect de Poliție.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza regimentul de jandarmi s-a transformat în ,,Legion de jandarmi”, organizat pe 17 escadroane, prin alăturarea celor 3 escadroane de jandarmi din Basarabia aparținând județelor Ismail, Cahul și Bolgrad, retrocedate în anul 1858, după Războiul Crimeii. În conformitate cu prevederile Legii pentru organizarea puterii armate în România, această structură a fost inclusă în cadrul armatei permanente, a urmat un proces de restructurare și reorganizare, și înlocuită mai târziu în ținuturi cu corpul dorobanților.
În anul 1859, Compania de jandarmi ,,Roman” alături de cele 16 companii formau Legionul de jandarmi din Moldova. Legionul de jandarmi din Iași era comandat de colonelul Ion Duca, din statul major mai făcând parte: colonel ajutor Panait Antoniu, majori șefi de divizion, Ion Murguleț și Constantin Păcurariu, veterinar clasa I, Ion Cupărescu, șef de muzică, Herfner. Compania a 7-a ,,Roman” era subordonată Escadronului I din Legionul de jandarmi Iași și era comandată de căpitanul Gheorghe Canănău, ajutor fiind locotenentul Grigore Muntenu.
La data de 12/24 februarie 1864 s-a votat Legea pentru organizarea puterii armate în România care prevede printre altele faptul că jandarmeria se reorganizează și restructurează, și intră în compunerea armatei permanente, subordonată Ministerului de Război. La 30 iunie 1864, a fost elaborată Ordonanța nr. 896 care prevedea la punctul nr. 2 înființarea Inspectoratului 3 de dorobanți la Iași, care avea în subordine Detașamentul nr. 2 ,,Roman”. Regulamentul pentru serviciul jandarmilor de orașe decretat la data de 23 iunie 1865, prevedea faptul că jandarmii sunt puși sub autoritatea Ministerului de Întru și sub ordinile imediate ale Prefecților de poliție, în ceea ce privește serviciul polițienesc. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a prevăzut dreptul primarilor de a avea o poliție comunală. În orașul Roman care avea o populație ce depășea 2000 de locuitori, Poliția era condusă de un funcționar numit prefect de Poliție. În anul 1879, s-a înființat funcția de Inspector de Poliție.
Legea asupra gendarmeriei rurale apărută la data de 1 septembrie 1893, stipula faptul că întreg teritoriul rural al regatului se împarte ,,întrucât privesc serviciul Gendarmeriei, în companii, plutoane și secțiuni”. Conform prevederilor articolului 14 din această lege, compania cuprinde întregul efectiv de jandarmi al județului Roman, în timp ce plutoanele sunt formate din trupele mai multor secțiuni. Companiile erau comandate de câte un căpitan ajutat de un locotenent, în timp ce plutoanele erau comandate de sergenți majori. Organizarea jandarmeriei rurale la nivelul județului Roman care era împărțit teritorial administrativ în cinci plăși: ,,Moldova”, ,,Siret”, ,,Siretul de Jos”, ,,Siretul de Sus”, și ,,Fundul” era de 27 de jandarmi călări și 4 jandarmi pedeștri. La reședința județului Roman se afla un număr de 3 sergenți majori/plutonieri, un sergent călare, un sergent pedestru, 3 jandarmi călări și 3 jandarmi pedeștri.
La fiecare reședință de plasă se afla un sergent călare și 3 jandarmi călări, în timp ce la fiecare comună se afla o stațiune de jandarmi care era constituită dintr-un caporal, care era și cap de stațiune. Legea prevedea ca la fiecare sută de familii ai unei comune să îi corespundă minim un jandarm. Primul comandant al Companiei de jandarmi ,,Roman” a fost căpitanul Ronea Teodor. Într-un raport din data de 17 iulie 1874, întocmit de către doctorul Vafrino Marini medic șel al Spitalului ,,Precista Mare” se arăta faptul că Compania a VII-a de Jandarmi districtuali trimite la acest spital pentru tratament jandarmi bolnavi.
Legea nr. 2844 din 28 iunie 1899, abrogă Legea asupra gendarmeriei rurale din 16 martie 1896 și repune în vigoare cu unele modificări legea din 1 septembrie 1893 și prevede printre altele faptul că jandarmeria rurală se află sub comanda și supravegherea unui inspector general, cu gradul de general de brigadă sau ofițer superior cu gradul de colonel, ajutat de patru ofițeri superiori. Pentru județul Roman, Legea prevedea înființarea a 9 stațiuni cu un efectiv total de 65 de jandarmi dintre care 1 segent major, 1 sergent furier și 9 sergenți.
La data de 29 martie 1901, articolul 3 din Legea nr. 2844 din 28 iunie 1899, se modifică în sensul modificării efectivelor de cadre și soldați repartizați fiecărei companii. În conformitate cu prevederile acestei modificări companiei din județului Roman îi sunt repartizați un număr total de 25 de jandarmi, 1 sergent major, 5 sergenți șefi de stațiune precum și un număr 20 de cai. Se mai prevedea faptul că aceste companii vor fi comandate de un căpitan sau un locotenent, ajutat de un sergent major.
La data de 9 martie 1885, în baza ordinului nr.1491 al Corpului 4 Armată în subordinea Diviziei 7 Infanterie vor intra Compania 3 Jandarmi și Compania 4 Sanitară, iar statul major al Regimentului 4 Artilerie se va muta de la Iași la Roman. Această lege permitea ca ofițeri din armată să poată fi transferați în baza unui Înalt Decret în rândurile jandarmeriei rurare. Doi ofițeri superiori care au activat în unități din compunerea Diviziei 7 Infanterie au îndeplinit funcția de Inspector general al Jandarmeriei Rurale. Locotenent-colonelul Poroianu Sache, din Regimentul 8 Călărași ,,Roman” transferat la jandarmeria rurală a îndeplinit funcția de Inspector general al Jandarmeriei Rurale în perioada 10.02.1898 – 02.04.1898. Maiorul Miricescu Gheorghe, din Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”, transferat în anul 1899 în jandarmeria rurală, a îndeplinit funcția de Inspector General al Jandarmeriei Rurale în timpul Răscoalelor țărănești din anul 1907.
Prima lege organică de poliție va apărea la 1 aprilie 1913, sub denumirea Legea Organizării Poliției Generale a Statului. După desfășurarea Răscoalelor țărănești din anul 1907, când și pe raza județului Roman au avut loc manifestări violente soldate cu pierderi de vieți omenești, la data de 25 martie 1908, s-a votat Legea pentru modificarea Jandarmeriei rurale cunoscută sub numele de Legea Brătianu. Conform prevederilor acestei legi, efectivele de jandarmi au crescut la nivel național de la 2690 la 6310. Modificările suferite de această lege la data de 1 ianuarie 1911, stipulau faptul ,,că compania de jandarmi poartă denumirea județului, secția cuprinde toți jandarmii dintr-o plasă și poartă la rândul ei denumirea plășii respective”. De asemenea, se prevedea obligativitatea înfințării de posturi de jandarmi în toate comunele rurale. Prin Legea din 17 martie 1908, a fost creată Siguranța Generală a Statului, în cadrul poliției generale din Ministerul de Interne.
În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, la fiecare mare unitate, Jandarmeria a organizat un serviciu pretoral și un detașament de poliție militară. Funcția de pretor al Diviziei 7 Infanterie a fost îndeplinită de către căpitanul Gheorghe Crivăț, comandant al Companiei de jandarmi Dorohoi. Compania de jandarmi ,,Roman” a avut repartizați pe lângă marea unitate romașcană un număr de 26 jandarmi pentru partea operativă și un număr de 104 jandarmi destinați pentru întărirea pazei în interior.
În baza Înaltului Decret nr. 2500 din 19 iunie 1914 s-a acordat medalia ,,Răsplata serviciului militar” următorilor subofițeri din Compania de jandarmi Roman:
Plutonier Șlubeianu Vasile – pentru 20 de ani vechime;
Plutonier-major Manoliu Ioan – pentru 15 de ani vechime;
Sergent-major Anania Dumitru – pentru 15 de ani vechime.
Misiunea Companiei de jandarmi ,,Roman” în perioada premergătoare Războiului pentru Întregirea României, a constat în prncipal în executarea mobilizării efectivelor unităților din compunerea Diviziei 7 Infanterie care erau dislocate în județul Roman: Regimentul 14 Dorobanți, Regimentele 4 și 8 Artilerie și Regimentul 8 Călărași. În perioada inițială a desfășurării războiului, jandarmii romașcani au executat efectuarea de rechiziții, activități de căutare și prindere a spionilor și dezertorilor, asigurarea și întărirea pazei pe timpul deplasării convoaielor de muniții și de alimente necesare frontului.
În timpul Războiului pentru Întregirea României, funcția de pretor al Diviziei 7 Infanterie, a fost îndeplinită de către căpitanul Ion Moroianu, comandant al Companiei de jandarmi Vaslui. Compania de jandarmi Roman, a avut repartizați pe lângă marea unitate romașcană, un număr de 59 jandarmi, pentru partea operativă și un număr de 171 jandarmi, destinați pentru întărirea pazei în interior.
În luna decembrie 1916, în ordinea de bătaie a Diviziei 7 Infanterie erau încadrați ca forță combatantă un ofițer și 55 de jandarmi rurali. La începutul anului 1917, odată cu operațiunea de reorganizare a armatei care se afla dislocată în Moldova, s-a reorganizat și serviciul Jandarmeriei. Servicii pretorale pe lăngă unitățile operative s-au organizeazat numai la divizii și Marele Cartier General. Pe lângă Divizia 7 Infanterie ,,Roman” s-a constituit în locul vechiului detașament de jandarmi, o companie de poliție care avea în dotare o secție de mitralieră. Efectivul aceastei companii era mixt, fiind alcătuit jumătate din jandarmi rurali și jumătate oameni de trupă, aflați sub comanda unui căpitan de infanterie. Acestă companie de poliție, avea în subordine plutoane de poliție, care la rândul lor erau repartizate câte unui regiment din compunerea diviziei.
La sfârșitul anului 1916, s-a înființat în zona de operații și în spatele frontului, o structură de contrainformații militare denumită Serviciul Special de Siguranță româno-rus. Având în vedere faptul că în garnizoana Roman erau dislocate importante unități și mari unități ale armatei ruse, la începutul anului 1917, s-a constituit o brigadă specială subordonată Direcției Poliției și Siguranței Generale. Rolul acestei structuri nou înființate, era acela de a asigura munca informativă, în contextul în care fuseseră raportate un număr important de acte de spionaj în favoarea inamicului. Într-o listă publicată la 31 mai 1917, se regăseau 33 de spioni condamnați la moarte pentru acte de sabotaj.
Legat de acest aspect, este de remarcat un caz de suspiciune de spionaj petrecut pe raza garnizoanei Roman, în luna august 1916. Doamna Volumnia Beatrice Filip, fosta soție a unui ofițer din Regimentul 16 Dorobanți ,,Fălticeni” a călătorit cu trenul de la Brăila, via Mărășești, cu destinația Roman, la un văr care era mobilizat în Coloana de Reparații a Regimentului 4 Artilerie. Cum vărul plecase pe front, aceasta a lăsat un mesaj locotenentului inginer Atanase Teodorof, șeful Coloanei de Reparații a Regimentului 4 Artilerie . Volumnia Beatrice Filip a fost supravegheată și acostată de poliție la Bacău de subcomisarul Nicolae Bicuț, și trimisă sub supraveghere la Roman, acolo unde a declarat că îi este destinația. Două zile mai târziu, aceasta este observată de același subcomisar în trenul către Brăila în timp ce era „iarăși în discuții numai cu ofițeri”. În cele din urmă, Volumnia Beatrice Filip a fost reținută în gara Mărășești, fără a fi dovedită acuzația de spionaj.
În timpul retragerii armatei în Moldova, sub puternica presiune a forțelor inamicului, și în ondițiile în care în orașul Roman era traversat de mase mari de refugiați din sudul țării, asigurarea ordinii publice a revenit Companiei de jandarmi Roman. Situația determinată de izbucnirea revoluției bolșevice de la Petrograd, precum și faptul că unul din epicentrele acțiunilor grupurilor bolșevice din fosta armată țaristă a fost orașul Roman au impus o serie de măsuri specifice. Pe frontul românesc, ,,Comitetul militaro-revoluționar” avea să se declare drept autoritate supremă în armata rusă și va convoca un congres al tuturor unităților de pe front, ce se va ține în orașul Roman la data de 12 noiembrie 1917 .
După încheierea Războiului pentru Întregirea României, acțiunea de organizarea jandarmeriei a continuat și în provinciile românești realipite în 1918. În conformitate cu prevederile Înaltului Decret nr.1198/1918 care modifică Legea pentru organizarea Jandarmeriei Rurale la data de 01.06.1918 la Roman, era înfințat Batalionul I de Jandarmi care avea în subordine Companiile de jandarmi: Roman, Neamț, Bacău și Suceava. Batalionul I Jandarmi Roman se afla în subordinea Regimentului 4 Jandarmi Iași subordonat la răndul său Brigăzii II Jandarmi Iași.
În baza Înaltului Decret nr. 3179 din 18 octombrie 1918, după decretarea mobilizării parțiale a armatei, Divizia 7 Infanterie a primit o subunitate din batalionul de jandarmi pedeștri din București. La data de 1 mai 1919, în baza Înaltului Decret nr.1695/1919 a fost înființată pentru Bucovina o școală pentru jandarmi și ofițeri de poliție judiciară precum și Batalionul Jandarmeriei Moldova, constituit din 4 companii teritoriale: Storojineț, Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc și Rădăuți. La data de 31 mai 1919, în subordinea Diviziei 7 Infanterie se află un detașament de jandarmi compus dintr-un ofițer, 62 de soldați și 20 cai. Merită menționat în acest context discursul avocatului Dimitrie D. Ionescu deputat de Botoșani rostit în Parlamentul României cu ocazia dezbaterii Legii 912 din 23 martie 1929:
[…]Și este drept să arătăm ce au făcut acești jandarmi în război. Trebuie să-i slăvim, alături de cei mulți căzuți, pe câmpul de război și pe jandarmi, care la nevoie, au uitat că sunt funcționari și că au altă menire, și au intrat, cot la cot cu soldații și la Brașov, și la Tulgheș, și-au lăsat și ei pe câmpul de luptă dovada că jandarmul a știut să apere și granița și să apere drepturile fiecăruia dintre noi.
Decretul pentru modificarea Legii jandarmeriei rurale dat la 18 mai 1918, prevedea faptul că corpul jandarmeriei se compune din regimente de jandarmi, împărțite în batalioane, companii, plutoane, secții și posturi de jandarmi. Corpul de jandarmi român dispunea la nivel național la 1 aprilie 1920, de un efectiv de 27.401 jandarmi, organizați în: 4 brigăzi, 9 regimente, 1 batalion independent, 2 școli, 1 atelier de confecții, 30 de batalioane, 137 de plutoane, 609 secții și 4415 posturi de jandarmi.
Compania de jandarmi din Roman alături de cele din județele: Suceava, Neamț, Bacău, Botoșani Vaslui și Iași erau subordonate Regimentului 4 Jandarmi ,,Iași”, subordonat la rândul lui Brigăzii II Jandarmi ,,Iași”. Un an mai târziu, la data de 1 aprilie 1921, efectivul Corpului de jandarmi era de 507 ofițeri, 6550 de reangajați și 24.000 militari în termen, în total, 31.057 de jandarmi. În anul 1928, s-a publicat sub egida Inspectoratului Tehnic al Jandarmeriei, la Tipografia Corpului de jandarmi din București Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie. Prin Legea Poliției Generale din 21 iulie 1921, au fost stabilite atribuțiile poliției generale a statului , sub cele trei forme: poliție administrativă, poliție judiciară și poliție de siguranță de stat.
În articolul 1 din Legea nr. 912 din 23 martie 1929, pentru organizarea jandarmeriei rurale se preciza:
Jandarmeria rurală este un corp organizat militărește instruit pentru a veghea în comunele rurale, la siguranța de Stat, la menținerea ordinii publice, precum și la executarea legilor și regulamentelor.
În conformitate cu prevederile acestei legi, armata înființează pe lângă fiecare corp de armată, cel puțin un batalion de jandarmi, destinat în principal să formeze unitățile de jandarmi necesare armatei operative la mobilizare. În anul 1929, Legiunea de jandarmi ,,Roman” se subordona alături de cele opt legiuni din Moldova Inspectoratului nr.6 al Jandarmeriei rurale din Iași. Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului, votată de Senat la 6 iulie 1929 și de Cameră la 8 iulie 1929, este considerată prima lege modernă de organizare a Poliției Române
La 20 mai 1931, „Societatea Cultul Eroilor” prin președintele acesteia, Patriarhul României Miron Cristea, aducea mulțumiri Jandarmeriei pentru sprijinul acordat în identificarea tuturor eroilor de pe întregul cuprins al țării. Demn de remarcat este faptul că până la data de 1 aprilie 1932, când autoritățile militare vor înființa la nivelul unităților militare din țară și din garnizoana Roman organe specializate privind mobilizarea aceste atribuțiuni au revenit în exclusivitate jandarmeriei. Un exemplu în acest sens îl reprezintă și faptul că operațiunile de mobilizare ale Regimentului 14 Dorobanți la intrarea României în cel de-Al Doilea Război Balcanic se vor încheia în 5 zile, recruții răspunzând cu însuflețire la ordinul de mobilizare.
Centrele de recrutare ale regimentului, consemnează prezența a 1539 rezerviști în prima zi, 485 a doua zi, 264 a treia zi, 34 în ziua a patra, urmând ca în ziua a 5 – a, și ultima, să fie prezenți 10 recruți. Au fost mobilizate contingentele de completare și rezervă de la 1913-1901 inclusiv, iar din contingentele 1900-1895, numai acei care au primit ordin individual de chemare. Întreg efectivul armatei române pus pe picior de război, s-a ridicat la nivelul întregii țări, la mai mult de jumătate de milion de oameni.
În anul 1932, se produce o nouă reorganizaee a jandarmeriei, luând ființă trei subinspectorate generale, în timp ce inspectoratele de jandarmi capătă denumirea de inspectorate regionale. În același an, 97 de ofițeri din rândul armatei au fost repartizați către brigăzile de jandarmi având drept misiune instruirea recruților. În prima decadă a lunii octombrie 1932, pe raza Legiunilor de jandarmi Bacău, Baia, Neamț și Roman au loc ample manevre militare în cooperare cu unitățile armatei la care vor participa 12 ofițeri, 41 reangajați, 505 jandarmi și 24 cai. Misiunea principal a legiunilor de jandarmi era aceea de a îndeplini servicii de poliție la dispoziția unităților militare cărora le erau arondate. Din 1850 și până în 1932 ofițerii jandarmi erau selectați dintre ofițerii din alte arme. Prin Înaltul Decret nr. 1883 din 31 mai 1932, s-a înființat în garnizoana București, Școala Pregătitoare de Ofițeri Jandarmi.
În anul 1933, urmare unei noi restructurări, batalioanele de instrucție ale jandarmilor s-au transformat în regimente. Comandant al Legiunii de jandarmi Roman în anul 1934, era căpitanul Dărmănescu Virgil. La data de 1 februarie 1936, a fost înființată Legiunea de jandarmi C.F.R., iar la 1 februarie 1937, a fost înființată Legiunea de jandarmi mobilă purtată, cu reședința în Pantelimon- Ilfov, care era format dintr-un sector călare. În luna aprilie 1938, un sector din Legiunea de jandarmi mobilă s-a transformat în Legiune motorizată.
Regulamentul Legii și statutului jandarmeriei rurale prevedea că mai multe posturi formează o secție, care în principiu are întinderea unei plăși, mai multe secții formează o legiune care corespunde cu întinderea teritorială a unui județ. În urma instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea la data de 10 februarie 1938, se promulgă o nouă constituție la data de 27 februarie 1938. Noua Lege a Jandarmeriei promulgată la data de 3 iunie 1939, prevedea printre altele, revenirea organizării jandarmeriei pe regimente, precum și înlocuirea termenului de Inspectorat General cu cel de Corp de jandarmi. A fost înlocuit și termenul de inspector general al Jandarmeriei, cu acela de comandant al Corpului de jandarmi. În conformitate cu prevederilor acestei legi, a crescut substanțial rolul șefului de post, acesta devenind șef de garnizoană în ceea ce privește exectarea activităților de mobilizare a efectivelor.
În noua structură, la data de 3 iunie 1939, Legiunea de jandarmi Roman se subordona Regimentului 4 de jandarmi ,,Prut” alături de încă opt legiuni și de Legiunea 6 mobilă Iași. Regimentul 4 de jandarmi ,,Prut” și Legiunea de jandarmi ,,Roman” au avut un rol important începând cu luna septembrie 1939 în organizarea de baraje pentru interzicerea pătrunderii refugiaților polonezi din Moldova în Muntenia și Transilvania. Despre afluxul refugiaților polonezi în orașul Roman, profesorul Victorin Lozinschi consemna:
La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia și după câteva zile am văzut pe Strada Mare, două săptămâni zi și noapte într-o coloană nesfârșită, scurgându-se un șuvoi neîntrerupt de automobile cu refugiați polonezi. Într-una din zile, nu mică a fost mirarea, pentru cei care îl știau, văzându-l pe președintele Poloniei că a ieșit din restaurantul ,,La Burdujeni”, al cărui patron era Reder. Președintele cu chipul abătut era însoțit de o suită, toți încruntați, supărați dar plini de demnitate. Ieșind în stradă, s-au urcat în automobile dispărând în zare. Acest episod, mai puțin cunoscut, privit acum, conferă dimensiunea solidarității româno-polone.
Trebuie menționat faptul că șeful statului polonez, președintele Republicii Polone, Ignacy Moscicki, a fost cazat inițial în castelul regal din Bicaz în timp ce miniștrii și familiile acestora într-un hotel din stațiunea Slănic Moldova. Refugiații militari și civili polonezi au fost cazați în numeroase localități din țară, printre care și în orașul Roman. Conform statisticilor, în cadrul acestei operațiuni au fost evacuați pe calea ferată din localitățile județului Roman, în Călărași și Ialomița un număr de 578 refugiați polonezi. O parte dintre refugiații polonezi din orașul Roman au fost internați într-un imobil aflat în proprietatea industriașului german Valter. După data de 23 septembrie 1939, zonele de internare stabilite pentru refugiații polonezi în Moldova se vor desființa, aceștia fiind transferați în Oltenia și Muntenia.
Cu privire la afluxul de refugiați polonezi pe raza județului Roman, istoricul militar veteran de război, general de corp de armată (ret) Vasile Bărboi rememorează:
Eram în ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, respectiv a XII-a după sistemul nou de învățământ. Încă în toamna anului 1939, prin septembrie în drumul meu de acasă spre Liceul ,,Roman-Vodă” și înapoi, vedeam coloane de automobile, de camioane și mai ales turisme, cu militari din armata poloneză, care erau refugiați la noi și care se înregistrau la poliție. Începuse războiul, al doilea război mondial. Ce tristețe, câtă deznădejde în ochii acestor oameni care își părăsiseră Patria, casa, pământul lor, cotropiți fiind de Germania fascistă în strânsă și firească crimă cu Uniunea Sovietică. M-am bucurat că statul nostru îi ocrotea și le asigura condiții de viață dovedind astfel tradiționala umanitate și solidaritate apoporuui român cu cei aflați în dificultate.
După cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către Uniunea Sovietică în iunie 1940, Direcțiunea Siguranței din cadrul Direcției Generale a Poliției a emis la 2 septembrie 1940, Ordinul secret nr. 61789 în care se preciza:
[…] suntem informați că printre funcționarii refugiați cu întârziere din Basarabia și Bucovina de Nord sunt unii care se repatriază cu misiunea specială de a face spionaj în favoarea URSS. Față de această situație avem onoare a vă ruga să binevoiți a dispune ca aceștia să nu fie acceptați în serviciu, decât, după ce se va cere pentru fiecare caz, în parte avizul acestei Direcții Generale.
În luna octombrie 1940, serviciile secrete românești au identificat numeroase rețele sovietice de spionaj, formate în principal din refugiați basarabeni. De remarcat este faptul că orașul Roman, alături de Buzău și București, reprezenta principalul obiectiv vizat de spionajul sovietic.
La data de 12 iuie 1940, în baza Decretului nr. 2370 se contopesc cele două instituții de represiune, Jandarmeria și Poliția, măsură ce se va dovedi ulterior ca dăunătoare. Prin Decretul nr. 3118 din 13 septembrie 1940, au fost abrogate atât Legea Jandarmeriei din 1939 cât și Decretul de contopire a Jandarmeriei cu Poliția.
În ceea ce privește măsurile luate de Poliția orașului Roman privind activitatea subversivă a Partidului Comunist Român în armată, într-un raport din luna aprilie 1940 se arată:
Cercul de recrutare Roman raportează comandantului Corpului 4 armată teritorial că la data de 12 aprilie 1940 s-a descoperit în orașul Roman un nucleu comunist. S-a descoperit că din acest nucleu făcea parte și un soldat contingent 1939, fost inițial încorporat la Regimentul 12 Călărași apoi vărsat la Cercul de recrutare Roman. Ca urmare, Poliția orașului Roman cere Cercului de recrutare să înainteze sub escortă pe soldat, fiind implicat în mișcarea comunistă. Cercul a înaintat pe acest soldat Poliției orașului Roman, care la rândul său făcea cunoscut cercului că cercetările fiind terminate numitul, urmează să fie trimis cu ceilalți comuniști Tribunalului Militar al Corpului 4 Armată. În afară de nucleul comunist descoperit și arestat, Legiunea de jandarmi și poliția orașului Roman are identificați pe teritoriul județului mai mulți comuniști care sunt ținuți în strictă supraveghere și urmăriți în activitatea lor.
La data de 27 noiembrie 1940, într-un alt raport înaintat Corpului 4 Armată se preciza:
Divizia 7 Infanterie a înaintat Corpului 4 armată manifeste intitulate ,,Muncitori, țărani, intelectuali și soldați din Moldova”, semnate de Comitetul regional din Moldova al P.C.R., găsite în ziua de 25 noiembrie la punctele de comandă ale Regimentelor 7 infanterie și 37 infanterie din Pașcani.
În ceea ce privește activitatea elementelor legionare în armată, într-un raport din 23 ianuarie 1941 se precizează:
[…]Corpul 4 armată informa Divizia 14 infanterie că la Regimentul 12 călărași ofițerii sunt contra legionarismului și au fost câteva incidente între ofițerii regimentului și legionari.
În plină campanie militară a armatei române în U.R.S.S., la data de 4 noiembrie 1942, într-o notă informativă se preciza:
Serviciul special de informații raporta că încă de la 23 mai 1942, s-a semnalat Diviziei 7 Infanterie că un soldat a fost concentrat în Regimentul 14 infanterie din Roman face parte din oranizația comunistă și că din 1933 până la 1 iulie 1940 a fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. În foaia personal a acestuia scrie: Adept al principiilor comuniste. Ia parte la toate întrunirile și manifestările muncitorești unde sub formă deghizată, caută să insufle neîncredere în actuala stare social a statului nostru.
Serviciul de siguranță din București, raporta la 27 februarie 1943:
[…] că sunt urmăriți doi sublocotenenți, unul din Divizia 2 moto și altul din Regimentul 12 călărași care au legătură cu un comunist identificat și la care vin în vizită de mai multe ori pe săptămână. Se menționează că acest comunist este văzut mereu în anturajul ofițerilor ce vin de pe front[…]. Într-un alt raport se arată că un maior medic din Roman și un locotenent-colonel din Regimentul 12 cavalerie au legături cu un suspect pentru activitate comunistă.
În luna iunie 1941, Serviciul Special de Informații a organizat o unitate formată din militari și civili, denumită Eșalonul I operativ S.S.I., condusă direct de Eugen Cristescu. Acest eșalon, condus de Eugen Cristescu, s-a deplasat în după-amiaza zilei de 18 iunie 1941, cu automobilele din București în comuna Sofrăcești de lângă județul Roman, unde au fost cartiruiți la un conac boieresc. Acest eșalon era subordonat direct Marelui Cartier General care era cartiruit la Piatra Neamț. După pogromul de la Iași din 29-30 iunie 1941, Eșalonul condus de Eugen Cristescu, s-a mutat și s-a stabilit în orașul Iași, fiind instalat în localul și curtea Școlii comerciale superioare, care se află vis-à-vis de Chestura Poliției și Primărie.
În timpul anchetei din 1946, privind evenimentele de la Iași, Eugen Cristescu, fost șef Serviciului Secret de Informații declara: ,,În timpul când s-a petrecut pogromul de la Iași, Eșalonul Serviciului și eu personal mă găseam în comuna Sofrăcești, de lângă Roman”.
În acest stadiu al cercetării istorice nu deținem date și informații suplimentare privind misiunile și activitatea Eșalonul I operativ S.S.I. în garnizoana Roman.
La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial Inspectoratul General al Jandarmeriei era alcătuit din jandarmeria teritorială sau rurală și jandarmeria operativă. Legiunea de jandarmi Roman se subordona Inspectoratului Iași, alături de legiunile din Neamț,Vaslui, Fălciu și Bacău. În conformitate cu adresa nr. 4147 din 21 iunie 1941, transmisă de către Ministerul de Interne populația evreiască din satele și comunele fostului județ Roman au fost evacuați în orașul Roman. Într-un document păstrat în arhiva Comunității evreiești din Roman se arată numărul de familii și persoane evacuate din următoarele localități, după cum urmează:
Băcești, 129 familii a 320 persoane;
Bâra, 21 familii a 47 persoane;
Bozienii de Sus, 38 familii a 47 persoane;
Dămienești, 19 familii a 33 persoane.
Din zonele rurale ale județului Roman au fost evacuate un total de 290 familii a 677 persoane.
Începând cu data de 10 iunie 1941, Inspectoratul General al Jandarmeriei și-a concentrat efectivele, mobilizând și organizând servicii pretorale, plutoane și companii de poliție pe lângă marile unități operative ale armatei române. Astfel Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” îi era atașată Compania 7 poliție care avea un efectiv de 6-7 ofițeri și 250-300 jandarmi. Compania de poliție repartizată Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” avea următoarea dotare:
Animale: 33 cai din care, 7 ofițerești, 8 de șa, 10 de samar, 8 de ham ;
Mijloace de transport: 4 căruțe;
Armament: 252 arme cu baionetă, 27 carabine cu baionetă, 2 mitraliere, 29 revolvere și 29 de pumnale.
Compania 7 Poliție s-a aflat în subordinea Diviziei 7 Infanterie în perioadele 21.06.1941-12.10.1941; 17.09.1942-03.03.1942; 21.08.1944-23.08.1944 și 23.08.1944-15.09.1944 precum și în subordinea Legiunii de Jandarmi Iași în perioada 01.03.1944-21.08,1944. În subordinea Diviziei 7 Infanterie, în funcție de dispozitivul strategic s-a aflat și Compania 9 Poliție în perioadele 02.09.1942- 25.11.1942 și 25.11.1942-11.12.1942.
Misiunile unităților și subunităților de jandarmi care se aflau în subordinea unităților operative ale armatei, constau în principal în organizarea de razii, baraje de poliție, escortări de prizonieri, paza punctelor de comandă, gărzi fixe și mobile, controlul circulației, însoțirea convoaielor militare, lupta împotriva parașutistilor, partizanilor și a grupurilor inamice înarmate rămase în spatele frontului, paza depozitelor, podurilor, asanarea câmpului de luptă, constituirea de gărzi personale pentru însoțirea comandanților, folosirea în misiuni de ariergardă sau avangardă, evacuarea populației, cartiruirea trupelor etc.
La data de 21 iunie 1941, în orașul Roman a avut loc o întrunire a conducerii legiunilor de jandarmi reînființate înainte de recucerirea celor două provincii românești, Basarabia și Bucovina de Nord. La această întrunire unde s-au reunit legiunile din Orhei, Lăpușna și Bălți, orașe în care trăiau marile comunități evreiești din Basarabia, a fost prezent și inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piky) Vasiliu .
Generalul Constantin (Piky) Vasiliu a declarat în fața comandanților forțelor de jandarmi adunați la Roman, că prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi acea de „curățire a terenului”. La data de 7 iulie 1941, comanda garnizoanei Cernăuți a fost preluată de la colonelul Ion Mânecuță, inspector al Inspectoratului de Jandarmi Suceava, de către comandantul Regimentului 16 Infanterie ,,Suceava”, unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie .
În teritoriile românești eliberate de armata română au avut loc o serie de acțiuni ostile îndreptate împotriva populației evreiești, executate în mod solitar de elemente extremiste din cadrul Diviziei 7 Infanterie:
În târgul Herța au avut loc execuții sumare, minimum 132 persoane, și devastarea locuințelora circa 1500 evrei din localitate, de către militari din Divizia 7 Infanterie comandată de generalul Olimpiu Stavrat”.
În localitatea Siret, din sudul Bucovinei evreii au fost deportați la Dornești, localitate situată la 12 km distanță. De asemenea, în localitatea Noua Suliță unde Divizia 7 Infanterie a intrat la data de 8 iulie 1941 și localitatea Ciudei, au fost comise asasinate împotriva evreilor coordonate de către pretorul Gheorghe Vartic. Aceste acțiuni au fost consemnate de către Dumitru Hatmanu, secretarul pretorului Diviziei 7 Infanterie, și au fost considerate dovezi ale acuzării în ,,Rechizitoriul de acuzare contra generalului Stavrat” în anul 1948.
În urma Pogromului de la Iași din 29-30 iunie 1941, orașul Roman a fost tranzitat de unul din cele două ,,trenuri ale morții” cu cetățeni români de origine evreiască, care avea ca destinație finală localitatea Călărași. Conform declarației lui Ioji Petrea Rediu, sătean din comuna Mircești, dată în fața organelor de anchetă, și consemnată într-un Proces-verbal din data de 26 iulie 1945, aflat în arhive, acesta a participat la săparea unei gropi comune în satul Iugani, comuna Mircești, unde au fost îngropați 327 de oameni descărcați din camioane. Potrivit declarației acestuia, această acțiune a fost coordonată de un sublocotenent din Legiunea de jandarmi Roman, împreună cu șeful postului de jandarmi din comuna Mircești, Baltaru Dumitru, fiind executată de șase soldați jandarmi împreună cu câțiva locuitori. Această declarație a lui Petrea Rediu a fost susținută de doi martori: Dumitru Lungu și Ianoș Martin.
Conform declarațiilor acestuia, în ziua aceea și săteanul Petria Dîscă, ducea vaca la cireadă când a fost oprit de șeful de post și luat să sape groapa, alături de alți 20 de consăteni. Acestă cifră de 327 de morți înhumați în groapa comună de la Iugani este confirmată și printr-o adresă trimisă de Societatea Apelor Potabile din municipiul Iași S.A. la data de 3 iulie 1941, autorităților județului, printre care prefectului și comandantului garnizoanei Iași, prin care se solicită deshumarea cadavrelor. Conform informațiilor din această adresă groapa comună ar fi fost săpată în apropierea locului unde se aflau instalate conductele de apă care alimentau orașele Roman, Târgu Frumos și Iași, din izvorul de la Timișești, lucru care ar cauza infectarea apei potabile.
Cu adresa nr.1107 din 3 iulie 1941, semnată de colonelul Dumitru Captaru, prefectul județului Iași, adresată ministrului afacerilor interne, se solicită ca acesta din urmă, să ordone autorităților din județul Roman deshumarea cadavrelor și reînhumarea acestora în alt loc. Prin telegrama cifrată nr.4897 din 4 iulie 1941, ministrul de interne, generalul de divizie D.I.Popescu ordonă prefectului județului Roman luarea de măsuri urgent pentru reînhumarea cadavrelor în alt loc. Ca urmare, jandarmii au mobilizat din nou țăranii din Iugani pentru a săpa o nouă groapă, la marginea unei liziere, unde cadavrele au fost mutate și reînhumate, după trei zile, fiind transportate cu căruțele.
Legat de aceste evenimente tragice petrecute pe raza județului Roman, face referire și o adresă secretă, transmisă de comandantul Legiunii de jandarmi Roman, maiorul Nicolae Ștefănescu, către Inspectoratul General al Jandarmeriei:
Secret
Nr.37955/iulie ziua 9
Legiunea jandarmi Roman
Către
Inspectoratul G-l al Jandarmeriei
Serv. Jandarmeriei
Am a raporta următoarele:
În ziua de 2 iulie a.c. în conformitate cu ordinul Marelui Cartier General s-au înmormântat în lunca Siretului din comuna Mircești-Roman, un număr de 386 evrei, bărbați de toate vârstele, aduși cu trenul din Iași în vagoane închise. În cursul zilei de 2 iulie 1941, au fost înmormântați pe teritoriul comunei Săbăoani un număr de 172 evrei morți în vagoanele trenului ce transporta evreii evacuați din orașul Iași.
Comandantul Legiunii de Jandarmi
Maior N. Ștefănescu
În conformitate cu prevederile Legii nr. 264 din 22 aprilie 1943 pentru organizarea și funcționarea Jandarmeriei, această instituție își recapătă caracterul său militar și intră în subordinea Ministerului Apărării Naționale. Organizarea și funcționarea Jandarmeriei se va desfășura în conformitate cu Decretul-Lege publicat în Monitorul Oficial nr. 98 din 28 aprilie 1943. În anul 1944 sub egida Direcțiunii Generale a Poliției se publică la Tipografia Văcărești, din București Instrucțiuni asupra modului de comportare a formațiunilor polițienești pe zona de operațiuni, evacuare sau dispersare în timp de războiu care reglementează rolul Poliției pe timp de război. În cuprinsul acestor Instrucțiuni se precizează printre altele faptul că ,,polițistul nu este funcționar administrativ, el soldat la datorie” precum și faptul că ,,polițistul este forța publică; el este mijlocul prin care autoritatea administrativă se afirmă și îndeplineșteacel principiu de bază al existenței Statului sintetizat prin dictonul ,,Salus reipublicae suprema lex esto”.
La începutul anului 1944, în urma ocupării părții de nord-est a țării noastre de către trupele sovietice, Inspectoratul județean de jandarmi Cernăuți s-a retras spre sud. Drept consecință, în luna martie 1944, legiunile de jandarmi din Cernăuți, Hotin, Storojineț, Dorohoi și Suceava care se subordonau inspectoratului din Cernăuți, în baza ordinului Marelui Stat Major nr. 671113 /1944 s-au reorganizat în trei batalioane operative de jandarmi: Batalionul I Z.I. Roman, Batalionul II Z.I Vaslui și Batalionul III Z.I Mărășești. Aceste batalioane împreună cu Compania 217 poliție militară, s-au subordonat începând cu data de 23.05.1944, Comandamentului Etapelor.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Legiunea de Jandarmi și Poliția orașului Roman au fost angrenate în acțiuni de capturare a parașutiștilor sovietici lansați pe teritoriul garnizoanei. În ziua de 6 iunie 1944, pe raza comunei Onișcani jandarmii au capturat doi parașutiști sovietici, dintr-un lot mai mare care fuseseră lansați la data de 31 mai 1944. La cei doi parașutiști capturați, un bărbat și o femeie, a fost descoperit și un aparat de emisie-recepție.
La data de 9 august 1944, postul de jandarmi de la Mănăstirea Neamț a capturat un parașutist sovietic. Acesta a fost identificat în persoana lui Andrei Cojocaru, din comuna Grigoropol, județul Tiraspol. Asupra parașutistului s-a găsit un pistol mitralieră, cartușe, o busolă și o hartă a zonei. În comuna Schitu Frumoasa din județul Bacău a fost capturat la data de 19 august 1944, un parașutist care avea asupra lui un ordin de serviciu pe numele sublocotenentului Popescu Ioan din Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”. Acesta cunoștea limba română, era îmbrăcat în uniformă militară românească și avea asupra lui decorații românești și străine. În conformitate cu Ordinul nr. 696/1944, al Subinspectoratului General al Jandarmeriei Iași, armamentul automat capturat de la parașutiștii sovietici urma să rămână în dotarea posturilor de jandarmi.
Odată cu retragerea armatelor româno-germane în fața puternicei ofensive sovietice Inspectoratul de Jandarmi Iași împreună cu legiunile de jandarmi din Roman, Neamț, Vaslui, Fălciu, Bacău, Baia și Botoșani s-au evacuat către interior suferind mari pierderi. În acest context, Direcția Generală a Poliției-Direcția Poliției de Siguranță a emis la data de 10 aprilie 1944, Instrucțiunile asupra modului de comportare a formațiunilor polițienești pe zona de operațiuni, evacuare sau dispersare în timp de războiu. În cuprinsul acestor Instrucțiuni se preciza:
[…]Poliția-cot la cot cu Jandarmeria – să fie la înălțimea rolului social considerându-se armata liniștei interne. Ca armată trebuie să fie permanent pe baricadă, nepierzând nici o clipă din vedere, datoria de a asigura:
liniștea și ordinea internă;
siguranța avutului particular și obștesc;
Siguranța Statului
[…]Polițistul nu este funcționar administrativ, el este soldat la datorie[…]
Șefii de unități vor depune toată puterea lor de convingere ca imperativul vremurilor să pătrundă pe toți polițiștii, de orice grad și funcțiune, ca fiecare, din locul ce-l ocupă, să-și dea toată silința a dovedi abnegația, patriotismul și devotamentul ce-l datorește Țării, Regelui și Conducătorului.
Director General,
General N. Diconescu
În Instrucțiuni se mai preciza faptul că organele de poliție vor acționa ca auxiliari ai Pretorilor militari și ai Curților Marțiale.
Legiunea de Jandarmi Roman a fost operativă în perioada desfășurării celui de-Al Doilea Răzoi Mondial în perioadele 22.06.1941-30.07.1941 și 28.03.1944-23.08.1944, și a fost subordonată Inspectoratului de Jandarmi Iași aflat în subordinea Armarei a 3 – română. Legiunea de Jandarmi Roman a avut în subordine în perioada 10.04.1943-01,09,1943 și Compania Poliție Z.I .220.
Batalionul I jandarmi Z.I. Roman a fost operativ în perioada desfășurării celui de-Al Doilea Răzoi Mondial în perioadele 14.04.1944-23.08.1944 și 23.04.1944-31.08.1944, și a fost subordonat Inspectoratului General al Jandarmeriei în prima perioadă, și Comandamentului General al Etapelor în a doua perioadă. La data de 30 septembrie 1944, legiunile de jandarmi din Moldova printre care și cea din Roman au fost reorganizate după structura existentă înainte de 22 iunie 1941. În luna octombrie 1944 plutoanele și companiile de poliție atașate marilor unități desființate, printre care și Divizia 7 Infanterie au fost demobilizate.
Actul istoric de la 23 August 1944 a avut importante consecințe militare, politice și economice. Deși a salvat cea mai mare parte a teritoriului țării de la distrugerile care ar fi fost provocate de rezistența militară împotriva trupelor sovietice, ieșirea unilaterală din războiul împotriva Națiunilor Unite a avut tragice consecințe asupra trupelor de pe front, care, în lipsa unui acord de armistițiu cu partea rusă, au fost în mare parte dezarmate și capturate. Jandarmeria și-a adus o contribuție notabilă și în a doua etapă a participării României la cel de-al Doilea Război Mondial.
Jandarmeria teritorială și operativă a acționat în toate momentele importante ale acestei etape: desprinderea României de Axă și trecerea de partea Națiunilor Unite, participarea la operațiile pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest și, în continuare, la cele din Ungaria, Cehia și Slovacia. Noul inspector general al Jandarmeriei, generalul Constantin Anton, a transmis unităților de jandarmi Ordinul de luptă nr. 43629, prin care se preciza că formațiunile teritoriale sunt în stare de alarmă, cu misiunea de a riposta prin luptă în caz de atac din partea trupelor germane. După declararea stării de război cu Germania, în urma agresiunii, atacării și dezarmării mai multor unități române, s-a trecut la lupta contra elementelor germane răspândite pe întreg teritoriul țării, cu scopul de a le dezarma și a le face inofensive.
Prin Legea nr.59 din data de 23 martie 1947, Jandarmeria nu mai face parte din structura armatei, intrând în subordinea Ministerului Afacerilor Interne conform modelului sovietic. La data de 27 noiembrie 1947, Jandarmeria a intrat alături de grăniceri și pompieri în compunerea trupelor Ministerului Afacerilor Interne. Ulterior, conform Decretului nr. 25/1949 și Ordinului 10052/1949 al Secretariatului General pentru Trupe, Inspectoratul General al Jandarmeriei s-a separat în două direcții. Batalioanele și centrele de instrucție ale jandarmilor constituie Trupele de securitate iar inspectoratele, legiunile, secțiile și posturile de jandaemi, precum și Jandarmeria rurală intră în compunerea unei structuri nou înființate după model sovietic, Miliția subordonată Direcției Generale a Miliției.
În anul 1974, s-a înființat prima subunitate a Trupelor de Securitate pe teritoriul județului Neamț. Aceasta era subordonată unității de la Gheorgheni și avea misiunea de a asigura paza și apărarea Depozitului S.M. Bicazu Ardelean. În anul 1976, s-a înființat Compania 3 Pază Obiective Piatra Neamț, cu sediul în localitatea Stejaru. Această subunitate avea ca misiune principală executarea pazei și apărării Depozitului S.M. Bicazu Ardelean, Barajul de la Bicaz și Hidrocentrala de la Stejaru.
Eugen Cristescu
Eugen Cristescu, născut la data de 3 aprilie 1895, comuna Grozești, județul Bacău, a fost funcționar al Siguranței Statului și director general al Serviciului Secret de Informații în perioada 1940-1944.
La data de 18 iunie 1941, Eșalonul I operativ S.S.I., condus direct de Eugen Cristescu a fost dislocat în garnizoana Roman, într-un conac boieresc din comuna Sofrăcești. După încheierea războiului și instaurarea dictaturii comuniste, Eugen Cristescu a fost arestat în așa zisul proces al „marii trădări naționale”, care s-a desfășurat între 6 și 17 mai 1946, în urma căruia a fost condamnat la moarte pentru „crimă de război și dezastrul țării”.
Despre viața și activitatea fostului șef al SSI-ului, a scris Cristian Troncotă, volumele Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete românești, București, Editura Roza Vânturilor, 1995 și Omul de taină al mareșalului, Editura Elion, București, 2005, precum și volumul Documente SSI privind spațiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944, București, INST, 2004. O altă lucrare, a fost scrisă de Florin Pintilie, Serviciul Special de Informații din România (1939-1947), vol. I-II, București, Editura ANI, 2003.
Eugen Cristescu a decedat la 12 iunie 1950 în penitenciarul Văcărești.
Personalități ale jandarmeriei în garnizoana Roman:
General de brigadă Constantin Stavăr
Constantin Stavăr s-a născut în anul 1870 în comuna Piatra, plasa Muntele din județul Neamț. A urmat Școala Fiilor de Militari din Iași (1886-1888), Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu 1888-1890) și Școala Specială de Artilerie și Geniu(1890-1892).
Între anii 1891-1903 a îndeplinit funcția de comandant de pluton și de baterie în cadrul Regimentului 8 Artilerie ,,Roman” și funcția de comandant al Regimentului 12 Artilerie din Bacău (1904-1907). Începând cu anul 1908 a îndeplinit funcții de comandă în diferite structuri ale Jandarmeriei române: comandant al Companiei de jandarmi Iași(1908-1912), al Companiei de jandarmi Suceava(1913) și al Companiei de jandarmi Covurlui(1915), ofițer de stat major la Corpul de Jandarmi București(1916), comandant al Brigăzii 1 Jandarmi Iași(1917), șef al Serviciului de Control și Informații(1918). Între anii 1929-1930 a îndeplinit funcția de inspector General(provizoriu) al Jandarmeriei.
Pentru modul în care și-a îndeplinit datoria față de țară și rege, generalul de brigadă Constantin Stavăr a fost decorat cu următoarele ordine și medalii militare: Medalia jubiliară ,,Carol I”, Ordinul ..Coroana României” clasa a II-a (1912), Semnul onorific pentru 25 de ani, Medalia ,,Avântul Țării”(1913), Crucea ,,Meritul Sanitar”(1914) și Ordinul ,,Coroana României” în grad de comandor. În semn de respect și recunoțtiință numele său este purtat astăzi de Inspectoratul de Jandarmi Județean Neamț.
Maior Mirinescu Gheorghe
Mirinescu Gheorghe s-a născut la 25.02.1860 în București, plasa Dâmbovița, județul Ilfov. În urma absolvirii Școlii Militare de Infanterie a fost avansat sublocotenent la data de 01.07.1882 și repartizat la Regimentul 20 Dorobanți. În anul 1885, a fost avansat locotenent în cadrul Regimentuluin 4 Vânători și a fost repartizat la Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”. După o perioadă petrecută la Regimentul 26 Dorobanți și Regimentul 7 Linie în anul 1896 este numit la comanda Companiei de jandarmii Iași. La data de 08.04.1897 Mirinescu Gheorghe a fost avansat la gradul de maior la Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”. A fost trecut indisponibil la data de 16.07.1899, fiind numit în jandarmeria rurală. În timpul scurt în care a condus jandarmeria rurală, aceasta a participat împreună cu armata la restabilirea ordinii, cauzată de unele mișcări populare, ca urmare adoptării și aplicării legii maximale din aprilie 1899. Între anii 1901-1908 a îndeplinit funcția de inspector general al Jandarmeriei române. În timpul Răscoalei țărănești din 1907 aflat la comanda Jandarmeriei române, până la sosirea armatei, a concentrat în județele mai amenințate, jandarmi de la alte companii,. Acolo unde jandarmii păreau nu fi destul de energici sau prezentau o atitudine binevoitoare, a ordonat ca întregul efectiv a fost înlocuit.
În 1908, locotenent-colonelul Mirinescu Gheorghe a înființat prima Companie Mobilă și Școlile pentru șefi de posturi și pentru șefi de secții. A fost reactivat în cadrul Regimentului 27 Infanterie ,,Bacău”, iar în anul 1912 a fost numit comandant al Cercului de Recrutare și a Batalionului de Rezervă Bacău;
Mirinescu Gheorghe a fost trecut în retragere la data 1 octombrie 1912, și a fost decorat cu următoarele ordine și medalii militare: Cavaler al Ordinului „Coroana României” (1896), – Semnul Onorific de Aur pentru serviciul de 25 de ani în armată (Decretul nr. 4866/1905) și Medalia Jubiliară ,,Carol I” – 1906.
Locotenent-colonel Poroianu Sache
Poroianu Sache , s-a născut la data de 14 iunie 1838 în Târgul Vesti, plasa Ialomița. A fost încorporat în armata română la 1 ianuarie 1858 cu gradul de iuncăr. În anul 1860 a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul 3 Infanterie. După unele funcții îndeplinite la Brigada de Artilerie, Escadronul de Dorobanți ,,Argeș”, Escadronul Călări ,,Vlașca”, Escadronul Călări ,,Ialomița”, Regimentul 3 Călărași, la data de 8 aprilie 1879 a fost avansat la gradul de maior și repartizat la Regimentul 8 Călărași ,,Roman”.
A participat la Războiul pentru dobândirea Independenței de Stat a României din 1877. Mutat în Regimentul 4 Călărași și Regimentul 5 Călărași, a demisionat din armată, și a fost trecut în rezervă la data de 17 august 1892.
În anul 1896, a îndeplinit funcția de șef al Circumscripției de Jandarmi Craiova și ajutor al inspectorului de Jandarmi București. La data de 10 februarie 1898, locotenent-colonelul Poroianu Sache a fost numit inspector al Jandarmeriei ronâne. Ca inspector al Jandarmeriei, a continuat operațiunea de dotare a Jandarmeriei cu cai. Poroianu Sache și-a încheiat cariera militară în 1899, având vârsta de 61 de ani.
A fost decorat cu numeroase ordine și medalii militare: ,,Semnul onorific de argint” pentru serviciul militar de 18 ani, ,,Semnul onorific de aur” pentru serviciul militar de 25 de ani, Cavaler al ordinului „Steaua României”, Medalia „Trecerii Dunării” și Medalia „Apărătorii Independenței”.
General de brigadă Mihai Racoviță
Mihai Racoviță s-a născut la data de 3 noiembrie 1868 în comuna Ciorâta, județul Vaslui. Între anii 1883-1886 a urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu, obținând gradul de sublocotenent la data de 1 iulie 1886.
A îndeplinit funcții de comandant de subunitate în Regimentul 7 Artileie, Regimentul 4 Artilerie ,,Roman”, și comandant al Regimentelor 6 și 11 Artilerie. Mihai Racoviță a avut o frumoasă carieră militară atât în arma artilerie cât și în Jandarmerie. A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic și la Războiul pentru Întregirea României, unde a fost rănit. Prin Înaltul Decret nr. 2189 din 1909, maiorul Mihai Racoviță a fost confirmat în Jandarmeria regală. Între anii 1920-1922, a îndeplinit funcția de inspector general al Jandarmeriei române. Pentru meritele sale incontestabile a fost recompensat cu diferite ordine și medalii: Medalia jubiliară „Carol I” – 1906, Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer – 1910 și ,,Semnul Onorific de 25 de ani serviciu în armată’’.
Generalul Mihai Racoviță a fost implicat și în viața politică, ca membru al Partidului Agrar și deputat de Putna și Ismail. După instaurarea dictaturii comuniste, în noaptea de 5/6 mai 1950, la venerabila vârstă de 84 de ani a fost arestat și întemnițat în penitenciarul de exterminare Râmnicu Sărat. Ulterior, a fost transferat la închisoarea Sighet unde a trecut la cele veșnice în data de 13 iulie 1954. În semn de recunoștință, Inspectoratul Județean de Jandarmi Vaslui îi poartă numele.
General Ioan D. Vlădescu
Ioan D. Vlădescu, s-a născut la data de 8 iulie 1870, în comuna Comani, plasa Ștefănești. A urmat Școala Fiilor de Militari din Craiova(1886-1889), Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1891-1893) și Școala Superioară de Război(1894-1896). A îndeplinit funcții în statul major în Regimentul 8 Artilerie ,,Roman” și a ocupat funcția de comandant al Corpului de Jandarmi în anul 1927. A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic în funcția de șef de stat major al Diviziei 1 Infanterie și la Războiul pentru Întregirea României. A fost decorat cu următoarele ordine și medalii militare: Ordinul ,,Coroana României” clasa a IV-a cu panglică de ,,Virtute Militară”, Ordinul ,,Steaua României” clasa a III-a și a IV-a cu panglică de ,,Virtute Militară”, Ordinul ,,Sfântul Stanislav” clasa a II-a, Medalia ,,Avântul Țării” și Medalia jubiliară ,,Carol I”.
Generalul Ioan D. Vlădescu a decedat în anul 1949.
ARTILERIA TERITORIALĂ. TRUPELE DE POMPIERI
Regulamentul Organic pus în aplicare în Moldova la 1 ianuarie 1832, este documentul care statornicește primele măsuri de apărare a orașelor împotriva incendiilor. De la 15 mai 1835, apar la Iași, primele unități de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, sub comanda căpitanului Bacinschi și a locotenenților Racliș și Măcărescu.
Apariția Așezământului pentru organizarea comandei de pompieri din anul 1835, reprezintă documentul care poate fi considerat actul de naștere al serviciilor de pompieri din Moldova. Pentru orașul Roman, documentele nu stabilesc datarea cu exactitate a înființării Eforiei de pompieri . Se consemnează că în anul 1848, comanda de pompieri din oraș a primit de la Eforie, câteva instrumente vechi, iar doi ani mai târziu în anul 1850, avea în dotare 2 tulumbe cu hartamuri ,,de sfoară veche“.
În anul 1857, comanda pompierilor din orașul Roman era formată dintr-un comandant, 1 feltfebal, 2 subofițeri, 1 barabancic și 27 soldați, dotați cu o droagă de dus oameni, o scară dublă, ancore, căngi, topoare, tulumbe mari rusești cu 2 furtunuri și 2 țevi de alama, 4 sacale cu cercuri de fier. În același an, Comisia din orașul Roman raporta că s-au cumpărat din fondurile primăriei, două tulumbe. Trupele de pompieri din Moldova erau administrate de Ministerul de Război și cheltuielile de întreținere erau asigurate de către consiliile orășenești. În anul 1864, în ordinea de bătaie a ofițerilor de pompieri din Moldova, comandant al secției de pompieri din orașul Roman era locotenentul Iordache Luchian.
Prin Legea organizării puterii armate din 1868, pompierii din garnizoana Iași și București au intrat în rândurile armatei teritoriale. În baza Înaltului Decret nr.115 din 20 ianuarie 1869, contrasemnat de Ministrul de Resbel, colonelul Duca, locotenentul Uricaru Lascăr din escadronul de dorobanți Roman este numit comandant al secției de pompieri Roman. Prin Regulamentul asupra serviciului interior al Ministerului de Război, aprobat prin Decretul nr. 53 din 16 ianuarie 1870, trupele de pompieri intră în compunerea armatei permanente și depindeau de autoritatea militară în privința organizării și disciplinei militare. În Regulament se mai stipula faptul că compunerea acestora era în funcție de necesitățile și posibilitățile locațiilor de dislocare.
La data de 10 octombrie 1872, în conformitate cu Legea organizării armatei s-a hotărât ca secțiile de pompieri din căteva orașe, printre care și orașul Roman, să se transforme în unități de artilerie teritorială. Astfel, la Roman se înființează o baterie de artilerie teritorială, care avea câte o secție dislocată la Bacău și Botoșani.
În anul 1874 s-a înființat Corpul Pompierilor Militari, care cuprindea 15 unități, ce aveau în dotare și baterii de artilerie. În baza Înaltului Decret nr. 2065 ,,relativ la întrunirea bateriei de pompieri Iassy, bateriei de pompieri Roman, Bacău și secția Botoșani într-un singur corp sub denumirea de Divizion de pompieri ”. Acest division nou înființat, era comandat de un maior, având în statul major un locotenent sau administrator clasa a II-a, și un sublocotenent sau administrator clasa a III-a. Bateria de la Iași era comandată de un căpitan, având încadrată încă doi ofițeri, unul cu grad de locotenent, și celălalt cu grad sublocotenent. Bateria Roman – Bacău, cu o secție la Roman, era comandată de un căpitan și un sublocotenent, o secție la Bacău comandată de un locotenent și o secție la Botoșani comandată de un locotenent.
În baza Înaltului Decret nr.692/1874, trupele de pompieri au intrat în subordinea Ministerului de Război. Acest Înalt Decret Regal mai prevedea faptul ca noul comandant al pompierilor din orașul Roman să fie ofițer al armatei permanente. În consecință, căpitanul reformat Sion Emanoil, comandantul pompierilor din orașul Roman este desărcinat din această funcție la data de 1 aprilie 1874. Comandant al Bateriei de pompieri din orașul Roman a fost numit căpitanul Petrovici Ioan, mutat de la Divizionul de pompieri București.
În Războiul de Independență din 1877 – 1878, pompierii – artileriști au participat cu forța a șase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului național, cât și la luptele din Bulgaria. La data de 18 martie 1877, s-au pus practic bazele înființării artileriei teritoriale, organizându-se trei baterii la București și câte o baterie la Craiova, Pitești, Galați, Focșani, Iași și Roman. În timpul Războiului de Independență din anul1877, romașcanul Gheorge Makarovitsch, viitor general, personalitate marcantă a armatei române, a comandat Divizionul de Pompieri București.
Bateria de pompieri din Roman comandată de căpitanul Bujoreanu Constantin s-a remarcat în luptele purtate de armata română la asedierea Vidinului. Prin Înaltul Decret No. 1237 de la 22 Maiu 1878 ,,s-a acordat dreptul de a purta medalia Virtute Militară, D-lui căpitan Bujoreanu Constantin, din secția pompieri Roman, pentru conduita sa ca comandant al bateriei, la împresurarea Vidinului. De remarcat este faptul că la Piatra Neamț exista o fabrică de pulbere care furniza artileriei teritoriale cantitatea de pulbere necesară. La data de 1 aprilie 1878, artileria teritorială a fost reorganizată pe divizioane, baterii și secții, Bateria de la Iași având secții la Botoșani, Roman, Bacău și Iași. Divizionul de pompieri din Iași, subordonat Diviziei 4 Teritoriale, era comandat de maiorul Ghenovici George. Bateria de pompieri din Iași era comandată de căpitanul Bolintineanu Alexandru, care în Războiul de Independență a României, a comandat coloana de muniții a Regimentului 4 Artilerie ,,Roman”.
Bateria de pompieri din Roman era comandată de căpitanul Bujoreanu Constantin, secția din Bacău de sublocotenentul Hartular George, iar secția din Botoșani de locotenentul Sterie George. Prin Înalt Decret nr. 1255 din 22 Mai 1878, căpitanului Bujoreanu Constantin ,,i s-a acordat dreptul de a purta Semnul onorific de argint pentru serviciul militar de 18 ani împliniți”. Artileria teritorială a fost reorganizată începând cu data de 1 aprilie 1879. Secțiile teritoriale din Botoșani, Roman, Bacău și Iași au fost constituite în Bateria de artilerie teritorială, cu sediul la Iași. În anul 1879, secția de pompieri Roman se subordona Diviziei a 4-a Teritorială, având la comandă un ofițer cu gradul de sublocotenent.
La data de 1 aprilie 1881, s-a reorganizat artileria teritorială, constituindu-se 14 baterii de artilerie, fiecare luând denumirea garnizoanei de reședință. În garnizoana Roman s-a înființat o baterie de artilerie, cu o secție la Bacău:
În conformitate cu prevederile art. II din Înaltul Decret nr. 2947 din 7 aprilie 1881 se organizează artileria teritorială în 14 baterii. Bateriile vor lua denumirea după localitățile unde se află, și numerul de ordine de la 1-14 după cum urmează:[…]Bateria ,,Roman”, având una secție detașată la Bacău.
În anul 1883, bateriile de pompieri-artileriști au trecut în subordinea regimentelor de artilerie, bateria de pompieri Roman intrând astfel în subordinea Regimentului 4 Artilerie ,,Roman”. Conform articolului I din Înaltul Decret nr. 294 din 1 februarie 1886, comunei Roman i se repartizează pentru a vărsa la tezaurul public pentru întreținerea pompierilor în exercițiul 1886-1887 suma de 32000 lei. Prin ,,Decizia ministerială” nr.48 din data de 22 martie 1888 toate bateriile de artilerie teritorială din cadrul regimentelor de artilerie primesc misiunea de sprijini serviciul de pompieri. Urmare acestui ordin, bateriile care nu se aflau la acea dată în garnizoana de reședință, sunt aduse pentru instruire.
Începând cu luna aprilie 1891, se revine la organizarea artileriei teritoriale pe secții, acestea rămânând subordonate regimentelor de artilerie. Încadrarea acestora cu personal se executa prin grija regimentelor de artilerie cărora erau subordonate. În anul 1893 locotenentul Uricaru Lascăr din secția de pompieri ,,Roman” s-a mutat la Regimentul 4 Infanterie. Conform ,,Deciziei ministeriale”nr. 299 din 1 aprilie 1894, emisă de ministrul de Război, ,,pompierii vor fi alipiți la regimentele de artilerie după cum urmează:
Regimentul 4 de artilerie-secțiile Roman și Bârlad”.
Între anii 1894-1903, Secția de Pompieri ,,Roman” a avut următoarea încadrare în oameni și cai: 1 locotenent, 40 trupă, 1 cal ofițeresc și 20 cai pentru trupă. Uniforma militarilor din artileria teritorială era identică cu acceea a militarilor din unitățile de artilerie cu sigura deosebire că pe epoleți sub numărul regimentului de artilerie, erau așezate două topoare roșii încrucișate, iar în timpul intervențiilor pentru stingerea incendiilor militarii purtau pe cap o cască metalică. Ulterior, aceste unități de artilerie teritorială s-au transformat în unități de pompieri.
Conform Înaltului Decret nr. 3593 publicat în ,,Monitorul Oastei” din data de 23 august 1905 ,,cu privire la sumele pe care comunele urbane le vor vărsa la tezaurul public pentru întreținerea pompierilor pe exercițiul 1905-1906”, comuna Roman va contribui cu suma de 32000 lei.
Din anul 1874 pâna în 1926, trupele de pompieri s-au constituit ca unități de artilerie subordonate Ministerului de Război. Prin Decizia nr. 1152 din septembrie 1926 a Ministerului de Război, unitațile de pompieri au trecut în subordinea nou înființatului Inspectorat al Pompierilor Militari. În anul 1923, secția de pompieri din orașul Roman era subordonată Regimentului 4 Artilerie. Conform ordinii de bătaie a armatei în timp de pace pe anul 1927, secția de pompieri Roman era subordonată Companiei de pompieri Iași, alături de secțiile de pompieri din Bacău și Focșani. La data de 2 august 1929, Inspectoratul de Pompieri Militari a căpătat denumirea de Comandamentul Pompierilor Militari.
În anul 1936, a intrat în vigoare o nouă lege care reglementa activitatea pompierilor civili și militari din întreaga țară. Această lege, instituia o coordonare unică în activitățile de prevenire și combatere a incendiilor, concepând instituția pompierilor într-un tot unitar, în concordanță cu dezvoltarea societății românești. În cel de-Al Doilea Război Mondial, în garnizoana Roman a funcționat o secție de pompieri, subordonată companiei de pompieri din Iași, subordonată Grupului 4 Pompieri ,,Iași”. La data de 27 noiembrie 1947, Jandarmeria a intrat alături de grăniceri și pompieri, în compunerea trupelor Ministerului Afacerilor Interne.
ȘCOALA PREGĂTITORE DE SUBOFIȚERI DE INFANTERIE
Școala Pregătitoare de Subofițeri de Infanterie ,,Roman” a fost înființată cu scopul de a asigura o cât mai bună încadrare cu subofițeri a unităților de infanterie din compunerea Corpului 4 Armată. Între anii 1910-1917, au fost înființate cinci Școli Pregătitoare pentru Subofițerii ce urmau să se reangajeze, câte una pentru fiecare corp de armată, în localitățile: Craiova, București, Galați, Roman și Constanța. Școala Pregătitoare de Subofițeri ,,Roman” a funcționat în baza ,,Regulamentului școlilor de subofițeri” intrat în vigoare la data de 1 iulie 1908, semnat de ministru de Război, generalul Alexandru Averescu.
La articolul 1 din ,,Regulamentul Școalei Pregătitoare de Subofițeri de Infanterie” se stipulează:
Școala pregătitoare de sub-ofițeri este destinată a da tinerilor cari doresc să devie sub-ofițeri, instrucția și educația militară necesară, pentru a putea să intre la școala de sub-ofițeri.
Pe lângă aceste cinci școli pregătitoare de subofițeri, funcționa și o secție a meseriașilor, destinată să formeze meseriașii necesari serviciului armatei. Durata cursurilor în Școala Pregătitoare de Subofițeri de Infanterie era de doi ani, iar în secția meseriașilor de trei ani. Uniforma elevilor era cea utilizată de trupele de infanterie, având la partea de sus a gulerului tunicii un galon de lână galbenă de 10 mm lungime, și pe contra-epolet la tunică și manta inițialele S.P.S.( școala pregătitoare de subofițeri). Pentru secția meseriașilor, inițialele erau S.M. ( secția meseriașilor).
Școala Pregătitoare de sub-ofițeri de infanterie din Roman era supusă regimului militar, elevii având următorul program: 8 ore pentru somn, 6 ore de repaus și masă și 10 ore de lucru (cursuri, aplicații,instrucție, meditațiii, lucru la atelier). Personalul școlii era format dintr-un maior-comandantul școlii, un căpitan-ajutor al comandantului, un căpitan sau locotenent de infanterie, comandant al companiei elevilor, patru locotenenți și sublocotenenți, instructori și profesori, un medic, locotenent sau căpitan, un administrator-contabil în bani și materii, un maestru de gimnastică, scrimă, velocipede, etc, un maestru armurier-fierar, un maestru curelar și un maestru lemnar. Personalul de serviciu cuprindea un sergent-major sau plutonier, patru sergenți instructori, șase caporali, doi corniști și 25 de soldați.
Erau admiși pentru a urma cursurile acestor școli militare copii de trupă de la regimente, precum și tinerii care doreau să îmbrățișeze cariera de subofițer. Tradiția funcționării școlilor de subofițeri în garnizoana Roman a continuat și în perioada dictaturii comuniste. În fosta cazarmă a Regimentului 14 Dorobanți și-a desfășurat activitatea o școală de subofițeri de tancuri și auto, care ulterior a fost desființată, datorită producerii unor evenimente grave, soldate cu pierderi de vieți omenești.
ȘCOALA PREGĂTITOARE DE OFIȚERI DE REZERVĂ DE INFANTERIE
După încheierea Primului Război Mondial, prin Ordinul Circular nr. 7/29 septembrie 1920 al Ministerului de Război, s-a stabilit structura școlilor militare de ofițeri de rezervă care erau propuse a se înființa între anii 1920-1921. În Ordin se mai prevedea că pentru Corpurile 3 și 4 Armată, Basarabia și Bucovina, va funcționa o Școală Pregătitoare de Ofițeri de Infanterie de Rezervă. În consecință, la data de 14 octombrie 1920, în baza Ordinului circular nr. 9 s-a înființat în garnizoana Roman, Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă.
Până la apariția Ordinului Circular nr. 7/29 septembrie 1920 al Ministerului de Război, care stabilea structura școlilor militare de ofițeri de rezervă, activitatea școlilor militare de ofițeri era stipulată în ,,Regulamentul Școalelor Militare” din anul 1911. La articolele 1 și 5 din Regulament se preciza:
Școalele militare au de scop de a da tinerilor doritori educațiunea și instrucțiunea militară de bază necesară ofițerului[…]Pregătirea viitorilor ofițeri trebuie să fie morală, fizică și militară[…]pentru ca să se formeze și să se desvolte caracterul tânărului Român, judecata, voința și apucăturile sale, cari trebuie să fie dominate de simțul datoriei și al ordinei.
În conformitate cu prevederile articolului 52 din Legea Recrutării , erau admiși să candideze la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă tinerii care dețineau diplomă de bacalaureat, absolvenții școlilor profesionale cu dreptul de a continua studiile în învățământul superior, precum și absolvenții școlilor normale de învățători cu diplomă de capacitate.
Prin Decizia ministerială nr. 939 din 12 decembrie 1922, erau încadrați următorii profesori la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman”:
Tactica infanteriei: căpitan Crețulescu Ilie, locotenent Tulbure Emanoil;
Tactica cavaleriei: locotenent-colonel Macarovici Ion de la Regimentul 8 Călărași;
Tactica artileriei: colonel Florescu Gheorghe, locotenent Anghelide T. de la Regimentul 24 Artilerie și maior Ionescu Constantin de la Regimentul 4 Artilerie;
Tactica generală: colonel Ionescu Ștefan, locotenent Constantinescu C.;
Cunoștiințe generale asupra răsboiului: căpitan Crețulescu Ilie;
Topografia: profesor Mihăilescu Mina, sublocotenent Costinescu Gh.;
Fortificația: locotenent-colonel Lăzărescu N., sulocotenent Minea Ștefan;
Aviație.Aerostație: locotenent Zadic Gr. de la Regimentul 14 Artilerie;
Armamentul infanteriei și mijloace de luptă moderne: căpitan Costăchescu Gh., locotenent Tulbure Emanoil;
Organizarea militară: locotenent Constantinescu Const.;
Legislație și administrație: locotenent colonel Urbeanu Traian de la Cercul de Recrutare Roman și locotenent colonel Lăzărescu Gheorghe;
Funcționarea serviciilor: căpitan Frunzetti Gh.;
Comunicații și legături: maior Popescu Gheorghe de la Regimentul 54/56 Infanterie și locotenentul Ostapovici Aurel;
Educația militară morală și profesională: colonel Ionescu Ștefan
Higiena: medic Marcovici M.;
Hipologia: medic veterinar Lambrino Cezar;
Geografia României: institutor Dimitriu Ion și maior Popescu Gheorghe;
Limba română: institutor Dimitriu Ion;
Istoria românilor: profesor Cârstesu Virgil și căpitan Mateeș Emil;
Corespondență de război: colonel Ionescu Ștefan.
Conform Deciziei ministeriale nr. 253 din 10 martie 1922, din comisia examinatoare pentru obținerea gradului de sublocotenent de rezervă de către absolvenții Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman” fac parte următorii:
Președinte: General Lișcu Toma, comandant al Diviziei 14 Infanterie (colonel Ionescu Ștefan-comandantul Școlii Pregătitoare de Ofițeri de rezervă ,,Roman”);
Membrii: colonel Ioan Constantin, comandantul Brigăzii Roman;
Secretar: căpitan Crețulescu Ilie.
Prin Decizia ministerială Nr. 274 din 30 Aprilie 1923, se face cunoscut faptul că căpitanul Crețulescu Ilie și căpitanul Mateeș Ermil de la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman” au fost admiși la Școala Superioară de Război. Diurna profesorilor din Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman” pentru anul 1923 era în valoare de 42.180 lei. Legea ofițerilor de rezervă apărută în anul 1941 stipula faptul că la școlile pregătitoare de ofițeri de rezervă erau admiși să candideze și tinerii cu studii superioare. Școala Pregătitoare de Ofițeri de rezervă ,,Roman” a funcționat în localul Regimentului 14 Dorobanți, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie. Primul comandant al școlii a fost numit colonelul Ionescu V. Ștefan, care îndeplinea și funcția de comandant al Regimentului 54/56 Infanterie, unitate constituită din rezerva Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman” și Regimentului 16 Dorobanți ,,Suceava”. Ajutor al comandantului școlii a fost numit locotenent-colonelul Lăzărescu Nicolae din Regimentul 27 Infanterie ,,Bacău”. Pentru încadrarea funcțiilor vacante, au fost detașați ofițeri, subofițeri și sergeți instructori aparținând Corpului 7 Armată.
În conformitate cu prevederile Deciziei ministeriale nr. 274 din 30 aprilie 1923, începând cu data de 1 octombrie 1923, căpitanii Crețulescui Ilie și Mateeș Ermil de la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman”, au fost declarați admiși și încep cursurile ca ofițeri elevi la Școala Superioară de Război. În anul 1923, după trei ani de funcționare în garnizoana Roman, în baza Înaltului Decret nr. 1674 din 12 aprilie, se ordona mutarea Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman” în garnizoana Bacău, precum și schimbarea denumirii școlii în Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă nr. 2 ,,Bacău”.
Sub comanda noului comandant, locotenent-colonelul Lăzărescu Nicolae se întocmește în anul 1923, un ,,Proiect pentru reorganizarea școlilor pregătitoare de ofițeri de rezervă de infanterie” în cuprinsul căruia este definit pentru prima dată scopul acestui gen de școli militare:
Scopul școalelor pregătitoare de ofițeri de rezervă este de a da instrucțiunea și educațiunea militară tinerilor cu termen redus pentru a forma din ei buni conducători de subunități în timp de război[…]
Motivele care au stat la baza decizii de mutare a școlii din garnizoana Roman în Bacău au fost diverse: creșterea efectivelor de elevi, insuficiența spațiilor de cazare, asigurarea desfășurării unui program specific instituțiilor de învățământ și considerente de ordin militar.
Noul local al școlii din garnizoana Bacău a fost stabilit cazarma Regimentului 29/4 Obuziere, care deși nu satisfăcea în totalitate nevoile de învățământ, asigura în mare măsură desfășurarea procesului instructiv-educativ al elevilor militari, mai ales prin spațiile puse la dispoziție.
În baza Decretului nr. 2302 din 14 mai 1922, Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman” a trecut din subordinea Inspectoratului Învățământului Militar în subordinea Inspectoratului Tehnic al Infanteriei. Între anii 1925-1928 în subordinea Inspectoratului Tehnic al Infanteriei pe lângă comandamente și alte institușii militare de învățământ se afla și Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă nr. 2 ,,Bacău”. În anul 1924, Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” s-a mutat la Ploiești. Patronii spirituali ai Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” au fost ,,Sfinții Trei Ierharhi, Vasile, Grigore și Ioan”, sărbătoriți de Biserica Ortodoxă Română în fiecare an, la data de 30 ianuarie.
Conform ordinii de bătaie a armatei în timp de pace pe anul 1927, Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă nr. 2 ,,Bacău” era subordonată Comandamentului Școlilor Militare de Infanterie, depinzând de Inspectoratul Tehnic al Infanteriei, aflat ân subordinea Marelui Stat Major. Conform prevederilor Decretului nr.2180 din 29 august 1928, Comandamentul Școlilor Militare și Școlile Pregătitoare de Ofițeri Activi și de Rezervă se vor subordona Inspectoratului Învățământului Militar. Drept dovadă a înaltului profesionalism dovedit de către cadrele didactice ale școlii, precum și de elevii acesteia în procesul de instruire, stau și concluziile desprinse în urma inspectării școlii de căttre eșaloanele superioare. Astfel, în raportul întocmit în urma unei inspecții efectuate la data de 24 mai 1929, se arăta printre akltele, faptul că: ,,Școala de ofițeri de rezervă din Bacău este îndrumată pe o cale sănătoasă și lăudabilă”.
La o altă inspecție efectuată de generalul Nicolae Petala în acelașii an, 1929, se arăta:
Comandantul și ofițerii școlii își dau toată silința să formeze ofițeri de rezervă la înălțimea nevoilor pe care le are infanteria noastră, în special, și armata, în general.
Candidații selecționați pentru a urma cursurile școlilor de ofițeri de rezervă trebuiau să aibă diplomă de bacalaoreat, să fie absolvenți ai școlilor profesionale superioare cu dreptul de a continua studiile în învățământul superior, sau să fie absolvenți ai școlilor normale de învățători cu diplomă de capacitate. Admiterea la aceste școli se făcea prin concurs, iar durata studiilor militare era de un an de zile. În perioada anilor 1930-1937 la Școala Militară de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” pentru 520 de locuri scoase la concurs numărul de candidați a oscilat între 960 și 1770, ceea ce arată un aflux mare de tineri dornici să urmeze cariera militară în arma infanterie.
Programul de pregătire în școlile militare de ofițeri de rezervă era identic cu cel din școlile de ofițeri activi, diferența fiind făcută de numărul de ore de studiu, în primul caz, numărul acestora fiind mai redus. Printr-o reglementare apărută în anul 1933, în perioada 1 martie-30 octombrie a anului de învățământ, se prevedea și executarea unui stagiu la Centrul de Instrucție al Infanteriei sau la unități de instrucție. Ulterior, urma examenul pentru înaintarea la gradul de sublocotenent. În anul 1935, își desfășura activitatea în garnizoana Roman, ,,Cursul pregătitor de ofițeri superiori” subordonat Direcțiunii cursului pregătitor de ofițeri superiori, al cărei director era generalul Nicolae Ciupercă. Printre manualele utilizate în procesul de instruire al cursanților se număra și lucrarea Aplicațiuni tactice executate la Cursul pregătitor de ofițeri superiori în garnizoana Roman 1935, tipărită la București, de Ministerului Apărării Naționale în anul 1935.
În prefața lucrării de arată:
Apariția lucrării de față se datorește insistentelor cereri primate dela diferiți ofițeri din toată țara, de a li se procura aplicațiunile executate anul acesta la Cursul pregătitor de ofițeri superiori, în garnizoana Roman.
O altă lucrare utilizate în procesul de instruire al cursanților din garnizoana Roman se intitula Acțiunea detașamentelor, Principii-Procedee-Aplicațiuni, scrisă de maiorul Crăciunescu Gheorghe din Marele Stat Major, publicată în anul 1940, la București. Școala Militară de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” a fost inspectată în anul 1937 de către comandantul școlilor militare de infanterie care preciza:
Școala este la înălțimea așteptărilor. Comandantul școlii împreună cu subordonații săi, lucrează cu tot devotamentul și priceperea de a pregăti cât mai bine pe elevi. Aduc mulțumirile mele comandantului și tuturor ofițerilor pentru zelul și munca pricepută și cu folos ce depun neîncetat în folosul patriei.
În ziua de 22 iunie 1941, data intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost primit Ordinul telegrafic nr. 350.911 al Marelui Stat Major, care ordona încetarea temporară a activității școlii. Ofițerii, subofițerii și elevii T.R. urmau să fie repartizați la corpurile de armată de unde proveneau. În baza Ordinului nr. 85.791 al Marelui Stat Major din 1942, școala își reia activitatea în garnizoana Bacău, având în structură un batalion cu cinci companii T.R. și o companie depozit. Începând cu anul 1942, durata de școlarizare a fost redusă la doi ani, tinerii ofițeri urmând a fi repartizați la unități aflate pe front. La data de 1 aprile 1943, Școala Militară de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” a fost inspectată de către conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu, însoțit de ministrul de război, generalul Constantin Pantazi.
Concluziile mareșalului Ion Antonescu sunt redate în Registrul Istoric al școlii:
[…]Am găsit școala în condiții exemplare. Metoda de instruire superioară. Ținuta elevilor admirabilă. Instructorii perfect puși pe front. Gospodăria și instruirea foarte bune. Mulțumesc comandantului și ofițerilor, la toți pentru munca și conștiința lor.
La data de 17 aprilie 1944, Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” s-a refugiat în garnizoana Ineu, împreună cu cei 600 de elevi T.R.-iști, cu materialul necesar instrucției și cu armamentul din dotare. După data de 23 august 1944, Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” a primit misiunea de luptă de a apăra defileul Crișului Alb în raionul localităților Ineu și Gurahonț. În ziua de 16 septembrie 1944, efectivul de elevi T.R. al școlii s-a opus contraatacului executat de către trupele hortiste de valoarea a trei regimente de infanterie din Corpul 4 Armată Ungar, pe aliniamentul Cărând-Prunișor-Sebiș. În cadrul acestor lupte a căzut în mod eroic la datorie, sergentul Popescu Petre. Despre moartea eroului, locotenentul (ret) Nichifor Barbăneagră, pe front elev la Școala de Ofițerri de Rezervă de Infanterie ,,Bacău”, rememorează:
[…]Sebișul pustiu (localitate pe Crișul Alb, la circa 20 km. est de Ineu).Ici și acolo câte un trecător răzleț privea cu ochi nedumeriți la grupurile de elevi militari așezați pe ranițe la umbra copacilor sau pe lângă pereții clădirilor spre a se feri de arșița soarelui încă dogoritor.
Inamicul se apropia încet, cu multă precauție[…]Din șanț se auzeau strigăte de durere și ajutor. Nicolaide era rănit ; el abia mai mișca buzele, părând că spune ceva, dar eu nu auzeam nimic. Detunătura mă asurzise.
[…]Doi ostași au venit în fugă cu o pătură, l-au ridicat și l-au dus înapoi…Popescu, lovit în cap de o schijă, zăcea mort. Era primul căzut la datorie din cadrul școlii noastre[…]
Apogeul acestei încleștări a fost atins la data de 18 septembrie 1944, atunci când și-au pierdut viața 14 elevi T.R., 18 au fost răniți iar 12 au fost dați dispăruți. În ciuda acestui bilanț tragic, acțiunile de luptă ale elevilor școlii au continuat până la data de 21 septembrie 1944, dată până la care au fost eliberate nu mai puțin de 32 localități aflate sub ocuparea inamicului. Au fost capturați numeroși prizonieri și tehnică de luptă. Din efectivele Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” s-a constituit ,,Detașamentul de Nord” aflat în subordinea Diviziei 1 Infanterie-instrucție, cu un total de 1196 oameni, care se opuneau unui inamic de zece ori mai numeros.
Au căzut la datorie următorii eroi din rândurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”: sublocotenentul Adrian Vasile, căpitan Andrei Grigore, căpitan Dobrilă Eugen, elev sergent major Rădulescu Hristache, elev sergent Boscovici Dumitru, elev sergent Flotea Gheorghe, elev sergent Ghiorghiu Gheorghe, elev sergent Lungu Nicolae, elev sergent Popovici Nicolae-Cornel, elev sergent Popesu Petre, elev sergent Pogoreanu Ioan, elev Dinescu Constantin, elev Serițan Gheorghe. Acești eroi își dorm somnul de veci în cimitirele din localitățile Gurahonț, Brad, Bocsig, Buteni și Prunișor.
Pentru eternizarea memoriei acestor eroi s-au ridicat monumente la Prunișor și Sebiș, județul Arad, la Brad, județul Hunedoara și în incinta Școlii de Ofițeri de Rezervă din Bacău.
Elevul sergent major Fodor Constantin, după ce a fost ucis, a fost maltratat de către trupele horthiste, prin scoaterea ochilor și ciopârțirea urechilor. Drept recunoștință pentru vitejia și curajul dovedit pe câmpul de luptă de către cadrele și elevii școlii, aceștia au fost citați prin ordine de zi ale Armatei 1 română, precum și de generalul-locotenent Managarov, comandantul trupelor sovietice aliate care acționau în acea zonă.
În Ordinul de zi nr. 182 din 15 octombrie 1944 al Diviziei 1 Infanterie-instrucție, se arata:
Având în vedere dârzenia, vitejia,curajul cu care elevii Școlii de ofițeri de rezervă nr.2 ,,Bacău”, sub comanda colonelului N. Stănescu, au apărat pozițiile de la Cărand-Prunișor și înălțimile de la Sebiș, cu toate pierderile pe care le-au suferit în comandanți și elevi, având în vedere frumoasele fapte de arme săvârșite și exemplara comportare în cele mai grele situații, ordon: citarea prin ordin de zi pe divizie a Școlii de Ofițeri de Rezervă nr. 2 ,,Bacău”.
În jurnalul de operații al Școlii de Ofițeri de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”se arăta:
Lipsiți de sprijinul artileriei, rămânând fără legătură și hrană, elevii au continuat lupta cu dârzenie și devotament, apărând cu prețul vieții lor fâșia de 15 km din pământul patriei.
Conform Ordinului nr. 43.238 din 17 octombrie 1944 al Marelui Stat Major, misiunile operative ale Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” au încetat, urmând ca această să își reia activitățile de învățământ. În urma măsurilor restrictive impuse de Uniunea Sovietică prin protocolul din 12 septembrie 1944, Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”a fost desființată la data de 23 ianuarie 1945.
Reînființată 20 de ani mai târziu, în anul 1965, această instituție militară de învățământ a funcționat până în anul 1997, an în care i s-a ridicat Drapelul corpului de oaste.
Drapelul corpului de oaste al Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” se află în colecția secției ,,Bacău” a Muzeul Militar Național ,,Regele Ferdinand I”.
Comandanții Școlii de ofițeri de infanterie nr. 2 Bacău:
Colonel Ionescu Ștefan 1920-1923 (Școala de ofițeri de infanterie a funcționat în garnizoana Roman);
Locotenent colonel Lăzărescu Nicolae 1923-1928;
Colonel Nițescu Grigore 1928-1929;
Colonel Tulescu Radu 1929-1936;
Colonel Angelescu Mihail 1936-1937;
Colonel Minescu Ioan 1937-1938;
Colonel Ionescu Gheorghe 1938-1942;
Colonel Iucăl Ioan 1942 – martie 1944;
Colonel Stănescu Nicolae martie 1944-februarie 1945.
General Ștefan Ionescu
Ștefan Ionescu, născut la Poenari, fostul județ Roman, a îndeplinit funcția de șef al biroului operații și subșef de stat major al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” în Războiul pentru Întregirea României. Unul dintre fii săi, Cezar Ionescu a fost medic militar în cel de-Al Doilea Război Mondial. Al doilea fiu, Marcel Ionescu a fost un cunoscut poet în perioada interbelică și a semnat sub pseudonimul literar de Silviu Roda. Colonelul Ștefan Ionescu a îndeplinit funcția de comandant al Regimentului 54/56 Infanterie, unitate constituită din rezerva Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman” și Regimentului 16 Dorobanți ,,Suceava”. De asemenea, colonelul Ștefan Ionescu, a ocupat funcția de comandant al Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman” între anii 1920-1923. În aceeași perioadă de timp, a fost și profesor la discilinele tactică generală și corespondență de război.
În registrul istoric al școlii este consemnată următoare apreciere a generalului Dragu despre primul comandant, colonelul Ionescu V.Ștefan:
Colonelul IONESCU ȘTEFAN este un prea bun comandant de școală, creat pentru a forma suflete de adevărați ostași, care să muncească din convingere și dragoste pentru scumpa noastră armată. Deci, este o mare fericire pe școală că are un asemenea comandant” .
În anul 1917, colonelul Ștefan Iinescu a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” cu spade în grad de Ofițer:
pentru curajul și destoinicia ce a arătat ca ofițer de stat major în timpul operațiunilor desfășurate între 25 Iulie-3 August 1917. Atât în serviciul exterior cât și ca șef al biroului operații a contribuit de aproape la reușita acelor operațiuni.
În cel de-Al Doilea Răboi Mondial, generalul Ștefan Ionescu a fost prefect al județului Roman și președintele Oficiului de Patronaj Social ,,Crucea Albastră”- filiala Roman.
Personalități care au urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”
Constantin Ciopraga
Constantin Ciopraga, născut la data de 12 mai 1916, la Pașcani a fost un critic și istoric literar român, memorialist, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române. A urmat Gimnaziul la Pașcani (1927-1932), Liceul ,,Nicu Gane" din Fălticeni (1933-1937) și Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din Iași (1937-1942). În paralel cu studiile universitare, a urmat pentru un an, cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr.2 din Bacău. În urma absolvirii, a obținut gradul de sublocotenent și a fost repartizat la Regimentul 14 Infanterie ,,Roman”.
Sublocotenentul Constantin Ciopraga a participat în calitate de combatant la luptele dramatice purtate de armata română la Odessa și Cotul Donului. A căzut prizonier la sovietici la data de 19 noiembrie 1942, și a fost internat în lagărul Oranki-Mănăstârca. Eliberat în anul 1946, după patru ani de detenție, experiențele dure ale războiului și prizonieratului, vor fi transfigurate de savant în romanul Nisipul (1989). Criticul literar va consemna experiențele dramatice ale războiului:
[…]Nimeni, absolut nimeni, nu percepe războiul în totul, mă încredințai gîndindu-mă la cărțile despre bătălii faimoase[…]La postul de prim-ajutor, băgam de seamă enorma deosebire dintre războaiele descrise în cărțile de istorie și chiar în romane, și războiul adevărat.
[…]Am căzut prizonier pe 19 noiembrie 1942. Am fost adunati in grupuri: romani, italieni, germani, romani, grupuri de cite opt sute – o mie si chiar mai mult. S-a călătorit pe jos, pe sute de kilometri, în care cei mai mulți, istoviți de nemîncare, de efort, au căzut. Cine rămânea cinci pași în urmă era împușcat, deși era absolut inutilă această măsură: de obosit ce erai, rămâneai oricum în zăpadă și nu puteai să te mai miști. Erau zăpezile rusești nesfârșite, de la o localitate la alta mergeam o sută de kilometri. De la prima întâlnire cu niște civili ruși, într-o dimineață de 20 noiembrie, zăpada imensă, am ajuns într-o localitate și eram răsfirați în grupuri de câte douăzeci – treizeci. Acolo au ieșit câțiva inși dintr-o casă și-au întrebat: "Care sint germani?". I-au pus deoparte, opt-zece tineri, i-au culcat la pământ, și-apoi, cu niște cabluri de metal groase, cu care se ancorau mașinile, i-au lovit in ceafă și i-au omorât.[…] Strecurat prin gerul năprasnic, trenul cu înfometații hrăniți auster cu pește sărat și pesmeți, avea vagoanele căptușite cu promoroacă. Acestea sunau „ca un contrabas", zgrepțănate de unghiile celor năuciți de sete. Foamea îi sălbăticise pe camarazi – mâncau orice, cadavre de cai înghețați, ba și din semenii congelați… Războiul „cea mai bestială nebunie" (Leonardo) însemna, pe lângă foame și frig, dizenterie, tifos exantematic, păduchi, mizerie și suferință psihică în orice clipă.
Savantul Constantin Ciopraga a decedat la data de 2 februarie 2009, la Iași.
Grigore Gheba
Grigore Gheba, născut la data 15 august 1912, în satul Poienița, comuna Dumitrești, fostul județ Râmnicu-Sărat, a fost general de armată și profesor de matematică român. Savantul a conceput și realizat 42 de culegeri de matematică, pentru toate nivelurile, publicate în peste 6 milioane de exemplare, în țară și în străinătate. După absolvirea studiilor liceale în Râmnicu Sărat, a urmat cursurile Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă nr.2 ,,Bacău”, la finalizarea cărora este înaintat la gradul de sublocotenent. Atras de științele exacte și îndeosebi de matematică, a absolvit Facultatea de Matematică a Universității București.
Grigore Gheba participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, în calitate de comandant de pluton și baterie atât la campania din Est cât și la cea din Vest. În timpul luptelor de la Cotul Donului, din luna noiembrie 1942, a fost capturat de sovietici și ținut prizonier în trei lagăre din Uniunea Sovietică. În lagărul din Vorkuta, extrem de slăbit și bolnav, a fost salvat de la moarte de medicul lagărului, căpitan Marusia Anka, alături de care a trăit o frumoasă poveste de dragoste. Această poveste de dragoste se va sfârși tragic, prin moartea Marusiei, exterminată de sovietici, din cauza idilei, chiar în lagărul în care s-au cunoscut.
Despre drama prizonieratului din U.R.S.S, povestește în cartea autobiografică Între viață și moarte, scrisă spre finalul vieții sale:
[…] În vagonul meu aveam nouă morți și în mijloc, o grămadă mare de excremente. Într-un alt vagon, cei rămași în viață tăiaseră fesele morților și le mâncaseră. După ce am trecut prin trei lagăre, dintr-un bărbat voinic, la 26 de ani, ajunsesem să cântăresc 39 de kilograme. Atunci a apărut îngerul vieții mele.
A fost eliberat din prizonierat ca urmare a înscrierii în Divizia ,,Tudor Vladimirescu’’, mare unitate înființată în octombrie 1943 și constituită din prizonierii români capturați de Armata Roșie. Cu această divizie, a revenit în țară și a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. A fost avansat în mod onorific la gradul de general de brigadă.
Grigore Gheba a murit în București, la data de 5 septembrie 2004, la vârsta de 92 de ani.
Căpitanul Marin Orița
Marin Orița s-a născut la data de 5 ianuarie 1897 în comuna Țigănești, plasa Nicorești, județul Tecuci. A fost încorporat la data de 15 septembrie 1917, în timpul Războiului pentru Întregirea Românei, la Regimentul 6 Recruți. În toamna anului 1919, a fost detașat la Școala Militară de Educație Fizică din București, pe care o absolvă în anul 1921. Legăturile marelui inventator militar cu orașul Roman, încep la data de 1 aprilie 1922, când, în baza Ordinului Ministerului de Război nr. 2783, a fost transferat la Școala Militară de Ofițeri de Rezervă ,,Roman”. Acesta a fost transferat la Roman, cu gradul de sublocotenent de la Regimentul 7 Vânători, încadrând funcția de instructor de educație fizică clasa a III-a.
La data de 31 octombrie 1923, comandantul Școlii de Ofițeri de Rezervă ,,Roman”, colonelul Ștefan Ionescu, nota despre subordonatul său că:
a depus o muncă foarte stăruitoare și apreciez bine rezultatele obținute…A conceput idea unei mitraliere ușoare care a fost găsită bună de comisia de experiență, în present se află la Reșița unde ministerul a aprobat ca să se facă un exemplar pentru experiență.
După o serie de funcții deținute în diferite structuri ale armatei, la data de 6 iunie 1938, Marin Orița în baza Înaltului Decret nr.901, a fost avansat la gradul de locotenent, și mutat la Arsenalul Armatei, fiind confirmat în Corpul Tehnic Militar.
La data de 28 februarie 1939, în baza Înaltului Decret nr. 905, a fost avansat la gradul de căpitan. Despre activitatea desfășurată de acesta, Directorul Arsenalului Armatei, colonelul D. Antonescu notează la data de 31 octombrie 1939: ,,Prin spiritual său inventiv a reușit să realizeze lucrări foarte interesante de real folos pentru armată […] La data de 5 iunie 1940, Marin Orița a fost transferat la Comisia Militară de Control și Recepție de la Uzinele Copșa Mică-Cugir ,,în scopul de a îndruma confecția prototipurilor pentru pistolul mitralieră, inventat de dânsul și aprobat de Direcția Tehnică”. Aici, acesta a conceput și realizat un pistol mitralieră care a fost adoptat de Consiliul Superior al Armatei, sub denumirea de ,,pistolul mitralieră Orița”. Prototipul acestei arme automate a fost finalizat și experimentat în cursul lunii februarie 1941, cu câteva luni înainte de intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial. Prima versiune, modelul M1941, a fost fabricată în producție de serie la Uzinele Copșa Mică și Cugir, și a intrat în dotarea armatei române în anul1943. În anul 1948 a fost realizată o versiune îmbunătățită cu pat de fier sau lemn, armă ce a fost în serviciul ,,Gărzilor Patriotice” până în anul 1970.
,,Pistolul mitralieră Orița” s-a dovedit deosebit de fiabil pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, și a rămas astfel în dotarea armatei române, până ce a fost înlocuit cu versiunea românească a automatului AK-47. La data de 10 ianuarie 1944, Marin Orița a fost pensionat pentru limită de vârstă, cu gradul de maior în rezervă, dar a rămas concentrat la Uzinele Cugir. Un exemplar din ,,Pistolul mitralieră Orița” se află expus la Muzeul Militar Național ,,Regele Ferdinand I” – secția Bacău. Pentru meritele sale deosebite în slujba Armatei Române, căpitanul Marin Orița a fost decorat cu ,,Insigna pregătirii premilitare clasa a II – a”, Medalia ,,Centenarul Regelui Carol I” și conform Înaltului Decret nr.1517/1940, cu Medalia ,,Coroana României” în grad de cavaler .
General de brigadă Iucăl I. Ioan
Ion Iucăl s-a născut la data de 22 octombrie 1895, în orașul Vaslui. După absolvirea liceului, a urmat între anii 1913-1915, cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie din București. A participat la Războiul pentru Întregirea României în cadrul Regimentului 1 Grăniceri și Regimentului 4 Dorobanți ,,Argeș ” distingându-se în luptă prin curaj și spirit de sacrificiu.După o serie de funcții de comandă îndeplinite în diferite structuri ale armatei, în perioada 1942 – martie 1944, a îndeplinit funcția de comandant al Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”. A îndeplinit și funcția de comandant al Brigăzii 9 Infanterie.
A participat la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde s-a distins în mod deosebit în timpul luptelor de la Oarba de Mureș. La data de 20 martie 1945, a fost avansat la gradul de general de brigadă și numit la comanda Diviziei 9 Infanterie ,pe care a comandat-o până la 9 aprilie 1945. A condus Comisiei pentru repatrierea prizonierilor de război și Serviciul Istoric al Armatei în perioada 23 iunie 1945- 9 august 1946. A fost decorat cu numeroase ordine și medalii printe care: Ordinul ,,Coroana României” clasa a IV-a, Ordinul ,,Steaua României” clasa a III-a, Medalia ,,Victoria”, Medalia ,,Sfânta Ana” etc. A fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade în baza Înaltului Decret nr. 2467 din 4 august 1945, ,,pentru curajul, devotamentul și spiritual de sacrificiu dovedit în luptele duse pe Târnave”.
Generalul Ion Iacăl a încetat din viață la data de 9 octombrie 1983
General-colonel Ilie Crețulescu
Printre personalitățile mililare care și-au desfășurat activitatea în cadul Școlii Militare de Ofițeri de Rezervă de Infanterie din Roman se numără și generalul-colonel Ilie Crețulescu.
Născut la data de 2 octombrie 1892 la Piatra – Neamț, în anul 1911, a absolvit cursurile Liceului ,,Petru-Rareș”din localitate și ulterior Școala Militară de Ofițeri Activi de Infanterie, cu gradul de sublocotenent. A participat la Războiul pentru Întregirea României în cadrul Regimentului 15 Dorobanți din Piatra Neamț. La data de 1noiembrie 1920, a fost detașat la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă ,,Roman”. A lucrat în Marele Stat Major al Armatei și la data de 28 martie 1931 a fost numit atașt militar la Belgrad. În perioada 1 aprilie 1938-27 februarie 1939 a comandat Regimentului 15 Dorobanți ,,Războieni” din Piatra Neamț.
A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial în cadrul statului major al Corpului 4 Armată, Diviziei 9 Infanterie și al comandamentului Diviziei 104 Munte. La data de 5 septembrie 1944 având gradul de general de brigadă a fost numit comandantul Diviziei 103 Munte. La data de 11 decembrie 1944, a fost numit subșef al Marelui Stat Major. A fost trecut în rezervă la data de 1 ianuarie 1948. În anul 1968 a publicat lucrarea memorialistică Peste crestele Carpaților. A fost decorat cu numeroase ordine și medalii militare printre care: Ordinul ,,Coroana României” clasa a III-a cu spade ,,Steaua României” clasa a III-a cu spade, ,,Vulturul Alb” clasa a IV-a în anul 1930, ,,Leul Alb” 1930. A fost decorat cea mai înaltă distincție militară de război Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade, în calitate de comandant al Diviziei 103 Munte conform Înaltului Decret nr. 2073 din 1 noiembrie 1944 ,,pentru destoinicia și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în operațiunile de eliberare a Transilvaniei”.
Generalul-colonel Ilie Crețulescu a încetat din viață la data de 30 noiembrie 1971.
General locotenent (ret) Daniil Lazăr
General locotenent (ret) Daniil Lazăr, a fost încorportat în anul 1940 în ca elev TR și a participal la ambele campanii ale celui de-Al Doilea Război Mondial. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Infanterie nr. 2 ,,Bacău” și a fost repartizat în cadrul Regimentului 27 Infanterie ,,Bacău”. Căzut prizonier la sovietici în timpul luptelor din 1941 de la Vașnij, în octombrie 1943, s-a înscris în Divizia ,,Tudor Vladimirescu”. A fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” cu spade și panglică de ,,Virtute Militară” în grad de cavaler și Ordinul ,,Steaua României” cu spade și panglică de ,,Virtute Militară” în grad de cavaler.
Eugen Russev
Eugen Russev, s-a născut la data de 24 decembrie 1915, în satul Cubei, județul Akkerman, din sudul Basarabiei. A absolvit Liceul de băieți nr. 5 din Chișinău și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Din noiembrie 1939, până în iunie 1940 a urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”. La data de 5 august 1941, Armata Roșie a părăsit Chișinăul și Eugen Russev, a fost mobilizat în unitățile de muncă numite ,,Trudarmia”. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost numit în funcția de director al Institutului de Istorie din Chișinău și i-a fost acordat titlul științific de membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Istoricul Eugen Russev a fost preocupat de studierea și editarea operelor marilor cronicari moldoveni. El a elaborat ample studii introductive la edițiile cronicarilor Ion Neculce (1969, 1974), Grigore Ureche (1971), Miron Costin (1972). A publicat monografiile: Cronicarul Ioan Neculce. Viața și opera (1956), în colaborare cu V. Coroban, Cronografia Moldovei din veacurile XV–XVIII (1977) etc. Lista publicațiilor științifice ale savantului român cuprinde circa 180 de titluri. Savantul Eugen Russev s-a sinucis la 17 mai 1982.
Colonel Iosif C. Ciobanu
Iosif Ciobanu a îndeplinit funcția de comandant de pluton în Regimentul 27 Infanterie ,,Bacău” în Războiul pentru Întregirea României. Sublocotenentul Iosif Ciobanu fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a conform Înaltului Decret nr.1137 din 3 octombrie 1917:
Pentru vitejia și energia cu care a condus lupta corp la corp în tranșeele de pe Dealul Chiletușului de la 27 iulie 1917.S-a distins în mod deosebit la 29 iulie 1917când a condus plutonul la atacul poziției inamice de pe Dealul Aninușului, antrenând și celelalte companii, iar atacul celei de-a treia creste a căzut grav rănit.
După încheierea Războiului pentru Întregirea României, Iosif Ciobanu a parcurs toate treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent la cel de colonel. A participat și la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial. Căzut prizonier la sovietici, s-a retras din comisia de înființare și organizare a Diviziei ,,Tudor Vladimirescu” , constituită pe teritoriul U.R.S.S., din prizonierii de război români. Colonelul Iosif Ciobanu a ocupat și funcția de profesor de tactica infanteriei la Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 din Bacău.
Victor Tulbure
Victor Tulbure (numele la naștere Popescu), s-a născut la data de 28 martie 1925, în comuna Caușani, judetul Tighina (azi in Republica Moldova). A urmat studii liceale la Salonta și București (1943). Între anii 1943 și 1945, a fost elev al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie de Rezervă nr. 2 din ,,Bacău”. A participat ca ofițer de infanterie de rezervă la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial. A urmat Facultatea de Litere a Universității din București (1945-l948) și in paralel a lucrat ca funcționar, la Giurgiu si București.
Absolvent al Școlii de Literatură „Minai Eminescu", a îndeplinit funcțiile de redactor la revistele ,,Flacara” (1948), ,,Scînteia” (1949) si Editura de Stat (1952). A ocupat funcția de redactor-șef adjunct la ,,Viața Românească” (1958-l961), apoi redactor-șef al unor reviste pentru copii.
Scriitorul Victor Tulbure a încetat din viață în anul 1997, la București.
Eroi și veterani din Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 ,,Bacău”:
Locotenentul post-mortem Anton Corniță
Anton Cornițăs-a născut la data de 9 martie 1898, în satul Fruntești, comuna Filipeni, județul Bacău. Având profesia de învățător își satisface stagiul militar cu termen redus la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă de Infanterie din Roman, primind la absolvire gradul de sublocotenent. A fost numit în anul 1944, în cel de-Al Doilea Război Mondial, comandant pentru paza tunelului de cale ferată Berești-Tălmășani, din județul Covurlui, azi Galați. A fost executat la data de 26 august 1944, de trupele germane aflate în retragere, deoarece a refuzat să se predea și să distrugă podul de cale ferată. În anul 1993, Consiliul local al orașului Berești din județul Galați, a hotărât să acorde numele eroului unei străzi din localitate. În anul 1995 cu prilejul Zilei Eroilor, în orașul Berești s-au dezvelit două plăci comemorative, una în stația C.F.R. și alta la Liceul ,,Paul Bujor” pe care s-a scris: ,,În amintirea învățătorului erou Anton Corniță, născut la 9 martie 1898 comuna Filipeni, județul Bacău, căzut la datorie la 26 august 1944. Veșnică amintire și recunoștință”.
Teohar Mihadaș
Scriitorul de origine aromână Teohar Mihadaș, născut la data de 9 noiembrie 1918 în localitatea Turia din Grecia, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, pe care a absolvit-o în 1943. A urmat Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 de la Bacău și a luptat pe frontul de Vest în luptele purtate în toamna anului 1944 pe Criș, la Gurahonț. După instaurarea dictaturii comuniste în România, Teohar Mihadaș a fost suspectat de activitate împotriva noului regim, și a fost încarcerat o perioadă de șapte ani. Între 1970 și 1973 a fost redactor-șef la revista ,,Tribuna” și a fost unul dintre semnatarii scrisorii deschise a Doinei Cornea către Nicolae Ceaușescu împotriva sistematizării satelor. Poetul și prozatorul Teohar Mihadaș a decedat la data de 29 noiembrie 1996, la Cluj.
Căpitan Constantin Arșinel
Constantin Arșinel s-a născut la data de 29 mai 1919, în comuna Dolhasca, județul Suceava. În perioada 1942-1943, a urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 de la Bacău. După ce a executat un stagiu de pregătire în cadrul Regimentului 8 Vânători din Cernăuți, a fost trimis pe front în primăvara anului 1944, în zona Tupilați, Văleni-Roman și Vânători-Neamț. Elevul plutonier-adjutant Constantin Arșinel a fost rănit la data de 6 mai 1944, în luptele purtate în munții Neamțului. După încheierea războiului, și-a continuat ocupația la catedră. A îndeplinit funcția de președinte a subfilialei Pașcani a Asociației Naționale a Veteranilor de Război.
Aurel Ciubotaru
Aurel Ciubotaru, fiul lui Gheorghe și Natalia, născut în anul 1922 în comuna Boghicea județul Neamț, a fost recrutat la Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 de la Bacău. A participat la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial.
Ioan Balaban
Ioan Balaban, născut în anul 1923 în comuna Boroaia județul Suceava, a fost recrutat la Școala de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 de la Bacău. A participat la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial.
Colonel doctor Tudor Diaconescu
Tudor Diaconescu s-a născut la data de 25 septembrie 1925, în satul Huși, comuna Preutești, județul Baia. La intrarea Rămâniei în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost concentrat în Regimentul 8 Vânători. A fost trimis să urmeze cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 din Bacău, în perioada în care școala era evacuată în garnizoana Slatina. Tudor Diaconescu a participat la luptele dramatice purtate de elevii școlii în luna septembrie 1944 în zona Carand, Prunișor și Sebeș. Trecut în rezervă la sfârșitul anului 1944, a urmat cursurile Facultății de Medicină din Iași, pe care a absolvit-o în anul 1950. Doctorul Tudor Diaconescu a profesat în localitățile Pașcani, Huși, Fălticeni, Târgu-Frumos și Pașcani. A publicat numeroase articole și comunicări de istorie locală și istorie a medicinei.
Colonel în retragere Ioan Peterfiu
Ioan Peterfius-a născut în anul 1913, la București. În perioada 1933-1937 a urmat cursurile Academiei Comerciale, angajându-se ca economist, la Centrala Cooperativă de Import – Export.
Între anii 1938-1939 a fost elev al Școlii de Ofițeri în Rezervă de Infanterie nr. 2 din Bacău. În anul 1942 a plecat pe front cu Regimentul 40 Infanterie, în localitatea Bazargic, regiunea Caliacra, în sudul Dobrogei. Cu această unitate a participat la luptele de la Cotul Donului, având gradul de sublocotenent. Veteranul de război rememorează ororile și dramatismul războiului:
În ziua de 17 noiembrie 1942, în timpul unui atac ce a avut loc la Cotul Donului, am scăpat ca prin urechile acului, când un glonț m-a nimerit în casca pe care o purtam, în zona urechii drepte. Îmi aduc aminte că toți militarii germani erau înzestrați cu pistoale mitraliere, în timp ce marea majoritate a soldaților români erau înzestrați cu puști semiautomate tip ZB, vechi și uzate. La 18 noiembrie 1942 am primit ordin ca plutonul meu să rămână pe loc, iar restul companiei să meargă în linia I. Din cei trimiși să lupte în această linie au murit 14. A fost groaznic. Nu vă puteți închipui!
Plutonul de rezervă, comandat de un locotenent pe nume, parcă predestinat, Rusu, a venit în sprijinul nostru. Locotenentul ne-a comandat să înaintăm spre corturile rușilor, dar eu, văzând pericolul iminent, i-am explicat că nu ar fi bine să mergem spre ei pentru că suntem în pericol. Atunci el a scos un pistol și ne-a explicat că la rândul lui a primit ordine clare, de la un domn colonel, pentru a urma traseul indicat, iar cine nu execută acest ordin va fi împușcat. Astfel ne-am conformat și am executat ordinul. În timp ce ne apropriam, rușii ne-au atacat, luându-ne prizonieri. Mie mi-au luat pistolul, vestonul, centura și un cojocel, rămânând doar cu un pulover foarte subțire. Fiind ofițer, un soldat inamic a încercat să mă omoare cu o baionetă, dar un ofițer rus a intervenit rapid și am scăpat de moarte pentru a doua oară.
Am rămas prizonier până în anul 1946, 4 ani lungi și grei! În perioada petrecută pe front am văzut oameni fără cap, mâini sau picioare. Războiul este oribil[…]
Plutonier TR Diaconescu Iulian
Diaconescu Iulian s-a născut la 27 ianuarie 1920 in comuna Dumeni, județul Dorohoi. Între anii 1941-1942 a urmat cursurile Școlii Normale de Învățători București. La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a înrolat voluntar în Regimentul de Garda ,,Mihai Viteazul ''. Diaconescu Iulian s-a înscris la cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie nr. 2 din Bacău. Eroul a luat parte cu gradul de plutonier TR la luptele de la Țiganca din vara anului 1941. La data de 12 iulie 1941 a fost grav rănit în urma unui bombardament al artileriei sovietice. Evacuat la un spital militar din garnizoana Bârlad, plutonierul TR Diaconescu Iulian a încetat din viață din cauza gravității rănilor. Eroul a fost decorat cu medalia ,,Bărbăție și Credință '', clasa a III- a cu spade.
Vasile Tomegea
Vasile Tomegea s-a născut la 30 decembrie 1882 în comuna Boroaia, jud. Suceava. În anul 1902 a absolvit Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași, și a fost repartizat ca învățător la Școala din Todirești-Pașcani. După doi ani a fost mutat pe valea Bistriței, la Școala din satul Crucea, comuna Broșteni. La data1 septembrie 1906 a revenit, prin transfer, ca învățător pe meleagurile natale în comuna Boroaia. Învățătorul Vasile Tomegea a efectuat stagiul militar în perioada 1 noiembrie 1903 – 5 iulie 1905, la Regimentul 16 Dorobanți ,,Suceava”, fiind lăsat la vatră cu gradul de sergent.
La 1 iulie 1914 a fost concentrat și trimis la Școala de Ofițeri de Infanterie de
Rezervă din Roman, care funcționa pe lângă Regimentul 14 Dorobanți. În urma absolvirii cursurilor, la data de 25 septembrie 1914, a fost înaintat în gradul de sublocotenent de rezervă. A participat la Războiul pentru Întregirea României, în funcția de comandant de pluton în Compania 10 din Regimentul 1 Infanterie. A fost avansat la gradul de căpitan, iar prin Înaltul Decret nr. 1070 din18 septembrie 1917 a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a:
Pentru vitejia și elanul cu care a comandat Compania a 10-a în luptele de la Mărășești. La 13 iulie 1917 a atacat poziția de la cota 791 de pe Dealul Lezei, respingând inamicul și luându-i două rânduri de tranșee și două mitraliere,
Drept recompensă,, Vasile Tomegea a fost împroprietărit cu 25 ha teren la Secuieni, lângă orașul Roman.În Foaia calificativă de la 17 mai 1917 la 1 februarie 1918,
comandantul Batalionului III din Regimentul Dolj nr. 1 Brigada II Infanterie, maiorul Megicanu concluziona:
[…]Afirm că face parte din învățătorii care au adus foloase reale pentru țară. […] Brav fără reproș. Disciplinat, ascultător și atât de punctual cum rar se găsesc astfel de oameni. Ofițer de nădejde, orice serviciu sau însărcinare primește, o îndeplinește cu tot ce fizicul și intelectul său poate. A fost obiectul de admirațiune al tuturor care l-au văzut la muncă. Fericit și corpul învățătoresc cu un astfel de om și mândră și țara cu un ostaș cum este căpitanul Tomegea.
Veteranul de război, Vasile Tomegea a încetat din viață la 15 august 1978, și a fost înhumat în cimitirul comunei Boroaia.
LICEUL MILITAR NR.1
(ȘCOALA MILITARĂ MEDIE ,,DIMITRIE CANTEMIR”)
Colegiul Militar „Ștefan cel Mare“ a fost înființat la 25 noiembrie 1924, la Cernăuți, actul său de naștere fiind consfințit prin Înaltul Decret Regal nr. 3889 semnat de regele Ferdinand I.
Evenimentele din perioada 1940-1945, au marcat existența liceului, determinând mutarea acestuia, de la Cernăuți la Roman (iunie 1940), la Târgoviște (iulie 1940) apoi la Câmpulung Muscel (octombrie 1940). Relocat la Cernăuți în octombrie 1941, a fost mutat la Timișoara (ianuarie 1944) și la Pitești (ianuarie 1945). În cele din urmă, în luna mai 1945, Liceul Militar „Ștefan cel Mare“ a fost desființat.
Liceul se reînființează sub numele de Școala Militară Medie Nr. 1 Câmpulung Moldovenesc, la 1 septembrie 1953, funcționând timp de 3 ani, până la terminarea construcției cu destinație specială din Câmpulung Moldovenesc, la Iași, în localul Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie nr. 3. La împlinirea a 450 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, la 2 iulie 1954, instituția reprimește numele marelui voievod și devine Școala Militară Medie ,,Ștefan cel Mare” Câmpulung Moldovenesc.
Liceul s-a mutat în localul nou construit din garnizoana Câmpulung Moldovenesc în perioada 1-10 august 1956. Schimbarea denumirii instituției din Școala Militară Medie ,,Ștefan cel Mare” în Liceul Militar „Ștefan cel Mare“ a avut loc la 1 ianuarie 1957, iar începând cu 1 decembrie 1999, Liceul Militar ,,Ștefan cel Mare” și-a schimbat denumirea în Colegiul Militar Liceal „Ștefan cel Mare”. La data de 1 iulie 1948 au fost desființate toate liceele militare din România.
La 27 iulie 1949, generalul-maior Mihail Florescu, șeful Direcției Superioare Politice a Armatei înainta Ministerului Apărării Naționale propunerea de înființare a unei ,,Școli Medii Militare” (cu durata de 4 ani), echivalenta școlii medii din învățământul public. Recrutarea tinerilor pentru această școală s-a făcut pe baza apartenenței sociale, urmând a fi primiți să studieze aici copii orfani din cel de-Al Doilea Război Mondial și copii de muncitori și țărani săraci. S-au selecționat 90 de elevi din clasa a VII-a a liceelor teoretice din întreaga țară, numai 58 rămânând să învețe în cadrul școlii nou create. De remarcat este faptul, că dintre aceștia, numai 6 erau fii de intelectuali. Școala a funcționat ca gimnaziu un an, pentru acomodare. Uniforma elevilor a fost făcută după modelul uniformei pe care o aveau elevii Liceului Militar „Suvorov” din U.R.S.S. Denumirea liceului, ,,Dimitrie Cantemir”, a fost aleasă dintr-un șir lung de mari personalități ale istoriei: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, loan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu.
La data de 25 noiembrie 1949, s-a înființat în garnizoana Roman prima instituție liceală de învățământ militar postbelic, ,,Liceul Militar nr.1” în localul Seminarulul ,,Sfântul Gheorghe”. Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 48259 din 21 noiembrie 1949, s-a reglementat activitatea noului liceu, iar patronul spiritual al instituției de învățamânt s-a hotărât să devină Dimitrie Cantemir. În Ordin de precizau și considerentele alegerii patronului spiritual: ,,istoric de vază al timpului său și totodată un mare învățat, savant de reputație europeană, membru al Academiei din Berlin din anul 1714”. Școala nou înființată și-a deschis cursurile la 20 decembrie 1949, cu un număr de 60 de elevi, repartizați în două clase. La data de 2 septembrie 1950, s-a organizat primul examen de admitere în clasa a VIII-a pentru anul școlar 1950-1951. Au susținut examenul de admitere un număr de 103 candidați și au fost declarați admiși un număr de 64 de elevi, pentru clasele a VIII-a și a IX-a. Relocarea școlii din garnizoana Roman în garnizoana Predeal s-a efectuat în perioada 28 septembrie – 10 octombrie 1950.
La data de 10 octombrie 1950, în baza Ordinului Direcției Superioare Politice a Armatei nr. 10167 din 28 septembrie 1950: ,,Școala Militară Medie „Dimitrie Cantemir” se dislocă din garnizoana Roman în garnizoana Predeal, în localul din Valea Râșnoavei, pe 11 octombrie a aceluiași an, deschizându-se cursurile cu clasele a VIII-a si a IX-a”. În ziua de 20 octombrie 1954, a fost terminată operațiunea de mutare a școlii din garnizoana Predeal, în orașul Breaza, în localul fostei Școli Militare Politice nr. 1.
În baza Dispoziției nr. C.I. 00266 din 16 ianuarie 1957, s-a schimbat denumirea Școlii Militare Medii „Dimitrie Cantemir” în Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”. În perioada 1960 – 1 iulie 1962 Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” a fost desființat. La data de 20 iulie 1962, liceul a primit de la Muzeul Militar Central drapelul corpului de oaste. Începând cu data de 1 decembrie 1999 instituția de învățământ militar funcționează în garnizoana Breaza, sub denumirea de Colegiul Militar Liceal ,,Dimitrie Cantemir”.
MUZICA MILITARĂ A GARNIZOANEI ROMAN
Primul Reglement asupra muzicilor militare în armata română a intrat în vigoare în conformitate cu prevederile Înaltului Decret nr. 738 din 11 mai 1867. Conform prevederilor acestui Reglement, se stipulau instrumentele din compunerea muzicilor militare, în funcție de specialitatea militară a regimentului: infanterie, cavalerie sau artilerie. În perioada interbelică, în garnizoana Roman au funcționat trei fanfare militare (Regimentul 1 Artilerie Gardă, Regimentul 14 Dorobanți și Regimentul 12 Călărași) ,,foarte bine pregătite, puse la punct în cele mai mici detalii”. În fiecare an, la data de 10 mai, în garnizoana Roman se organiza o paradă militară:
[…]Defilarea pornea din centrul orașului spre gară în următoarea ordine: elevii de liceu pe școli, organizațiile sportive, armata, veteranii și se încheia cu pompierii militari.
În anul 1934, atunci când în cadrul Liceului ,,Roman Vodă” a luat ființă o orchestră, locotenentul Alexandru Voicicovski, șeful muzicii Regimentului 14 Dorobanți a instruit în timpul liber și gratuit ,,elementele necesare fanfarei liceului nostru”. La data de 1 martie 1935, scriitorul Max Blecher, aflat în suferință, s-a mutat într-o casă închiriată de tatăl său, în apropierea cazărmii Regimentului 14 Dorobanți. Scriitorul romașcan Doris Mihăescu, exeget al operei lui Max Blecher va consemna: ,,trompetele cazărmii sunând melancolic stingerea, ca un fel de ecou al dramei consumate în casa cu terasă”. Din Memoriile, colonelului Ioan Vlăduță , inspector general al muzicilor din România, desprindem informații prețioase despre muzica militară din garnizoana Roman în perioada interbelică:
După această vizită regală de la Iași, au urmat manevrele regale ale Corpurilor 3 și 4 Armată. Inspectorul muzicilor, Mărgăritărescu tocmai făcea un turneu de inspecție pe la muzicile acestor corpuri de armată. După inspecția făcută mie și-a manifestat satisfacția și bucuria de a avea muzica mea pentru a cânta la masa regală în timpul manevrelor. Mi-a ordonat să iau și orchestra. Am executat ordinul, dar lucrurile schimbându-se, nu am mai cântat eu la cartierul regal din Botoșani. Am fost însă trimis cu muzica mea din Divizia a 8-a, în Divizia a 7-a la Dorohoi. În timp ce eu îmi împlineam misiunea de a înlocui cele opt muzici ale Diviziei a 7a, inspectorul Mărgăritescu, nu știu din ce motive a încercat să diminueze valoarea mea și a muzicii mele, uitând că o muzică slabă ca a mea, după cum o recomandase ofițerilor Regimentului 13 Infanterie, nu putea fi luată din Divizia a 8-a și trimisă să îndeplinească serviciul celor opt muzici ale Diviziei a 7-a. […]
În cursul anului 1938, directorul Liceului ,,Roman-Vodă” printr-o adresă trimisă comandantului garnizoanei Roman, solicită ca plutonierul Constantin Barbu, subșef al muzicii militare de la Regimentul de Artilerie de Gardă să pregătească și să conducă fanfara școlii. O personalitare marcantă în rândurile muzicilor militare din garnizoana Roman a fost căpitanul Gheorghe Stanciu, care a dirijat orchestre militare atât în țară cât și în în străinătate. În rândurile fanfarelor militare din garnizoana Roman au mai activat:
General Sergiu Paiu – inspector general al muzicilor din România;
Căpitan Bosch;
Plutonier Constantin Barbu;
Locotenent Sebacef;
Locotenent Alexandru Volcicovski.
Muzica militară a garnizoanei Roman organiza numeroase concerte în parcul orașului(Grădina Mare) unde dispunea și de un foișor special amenajat. Profesorul Victorin Lozinschi, consemna în cartea Nostalgii de aur și frunze de rubin :
[…] În timpul războiului am asistat la un concert de fanfară susținut în parcul orașului Roman, dat de două fanfare în mod alternativ. Una era fanfara militară din Roman care se instalase lângă debarcader[…] A doua fanfară era cu vreo 40 de membri și era formată din militari germani care se instalaseră în fața restaurantului de vară chiar în plină alee. Melodiile au fost pre-prezentate alternativ și acuratețea execuției era de ambele părți. Și la formația militară română și la formația militară germană străluceau instrumentele muzicale și echipamentul, vestimentația[…]
În perioada interbelică fanfarele militare din garnizoana Roman interpretau un repertoriu variat: Deșteaptă-te române, Hora Unirii, Primirea generalului, Marșul toreadorilor, Sârba roșiorilor, Parada militară, Visul unui rezervist, Steaua României, Drapelul român, Hora de la Grivița, Dragoste de țigan, Văduva Veselă, etc.
Personalități ale muzicii militare în garnizoana Roman:
Gheorghe Platon
Gheorghe Platon s-a născut la data de 9 august 1919, în comuna Bahna, satul Broșteni, fostul județ Roman. A urmat Seminarul Teologic ,,Sfântul Gheorghe” din Roman unde a fost coleg cu părintele Constantin Galeriu. După absolvirea Seminarului, s-a înscris în 1938, la Facultatea de Teologie din București. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial cu Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman” și cu Regimentul 10 Infanterie ,,Focșani”. A fost mobilizat în anul 1942 la Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman” și ulterior a urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă de Infanterie din Bacău, în urma absolvirii căreia a foat avansat la gradul de sublocotenent de rezervă. În perioada petrecută la partea sedentară a regimentului din garnizoana Roman, acesta s-a implicat în activitățile din cadrul orchestrei militare a unității romașcane. La data de 30 martie 1944, sublocotenentul de rezervă Gheorghe Platon a participat împreună cu întrega companie în luptele purtate de Regimentul 14 Dorobanți pe frontul Iași-Pașcani-Târgu-Neamț. Căzut prizonier la armata sovietică, la data de 28 aprilie, veteranul de război a consemnat într-un manuscris:
O să țin minte toată viața, cum la marginea orașului, de la intrarea în Botoșani […] eram zilnic vizitați de localnici, majoritatea erau evrei . Aceștia le aduceau alimente și îi încurajau. Această atitudine era flagrant contrastantă cu aceea la care se așteptau soldații români, ținând cont represaliile antisemite care avuseseră loc în România la începutul deceniului cinci. Răspunsul evreilor a fost la fel de surprinzător. Aceștia le-au spus că întrucât s-au născut în România și au trăit alături de români, se consideră cetățeni ai acestei țări, și așa vor trăi și în viitor, indiferent de regimurile politice care vor urma.
A petrecut o perioadă de patru ani de prizonierat, în apropiere de cercul polar de nord, regiunea Gorki, în Lagărul nr. 47 de la Oranki-Manastarka, la 470 km nord-est de Moscova. Vereranul de război consemnează:
Cele mai multe umilințe îndurate de prizonierii români n-au fost din partea rușilor, cât a basarabenilor, care, mândri că Basarabia făcea parte din nou din Uniunea Sovietică, voiau să-și dovedească loialitatea.
Gheorghe Platon a fost repatriat în țară la data de 7 mai 1948 și s-a încadrat ca profesor necalificat de limba română, muzică și limba rusă la Școala din Porcești, apoi director la școala și căminul cultural din Secuieni. În anul 1961, a fost transferat la catedra de teorie-solfegii și violoncel, la Școala de Muzică și Arte Plastice din Roman, în cadrul căreia își va desfășura activitatea timp de 20 de ani.
Dimitrie Teofănescu
Profesorul Dimitrie Teofănescu, s-a născut la 24 aprilie 1909 în satul Gura-Văii, comuna Căciulești, județul Neamț. În anul 1927 a început cursurile Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman, și la data de 1 iunie 1935 a fost numit diacon și dirijor la Categrala Episcopală din Roman. A înființat și condus corul Arsenalului Armatei din Roman și a fost profesor de muzică la Școala Tehnică Industrială auto nr. 3, care funcționa pe lângă Batalionul 3 Instrucție și Reparații Auto ,,Roman”. În perioada cât a fost profesor la această școală militară, a format un cor din ucenici și un cor bărbătesc format numai din militari. Despre Dimitrie Teofănescu, profesorul A.M. Ciobanu scria în revista Asachi nr. 137/2000:
Un Dumitru Teofănescu care, ca dirijor, a făcut din bagheta sa un crucifix al perfecțiunii sonore, ca solist mai ales în rugăciunea ,,Tatăl Nostru” a constituit un triumf vocal, o contopire de moment cu Dumnezeu, iar în ipostaza de compozitor ăl simțim cum se suprapune cu natura transcendentă, dar și omenească a muzicii bizantine.
CERCETĂȘIA. STRĂJERIA. PREGĂTIRE PREMILITARĂ
În colecția Muzeului de Istorie din Roman se păstrează documente care atestă faptul că în orașul Roman era înființată la data de 26 mai 1915, o cohortă de cercetași denumită ,,Alexandru cel Bun”. În timpul Războiului pentru Întregirea României, în cadrul Spitalului ,,Zonă Interioară 242” din Roman al Crucii Roșii Române, misiunile de curieri precum și alte obligații au fost îndeplinite de cercetași: Emanoil Cantemir, Mircea Raianu, Corneliu Gavrilescu, Constantin I. Crăiniceanu, Constantin Melinte, Aron Stangel, Ioan Ostache, Alexandru Rendel, Bubi Schmautz, Alexandru Daia etc.
La data de 15 august 1916, la data intrării României în război alături de puterile Antantei, proclamația regelui Ferdinand este urmată și de mobilizarea cercetașilor. Principele Carol predă comanda Marii Legiuni, către profesorul Gheorghe D. Mugur și profesorul Gh. M. Murgoci. Până la sfârșitul războiului, cercetașii vor fi întrebuințați atât la serviciile auxiliare ale armatei, cât și în serviciile publice, ca sanitari/brancardieri, curieri, furieri, telefoniști, telegrafi, observatori, paznici, călăuze, plantoane, picheri, polițiști, ajutoare în ateliere sau la munca câmpului.
Foarte important este faptul că prin efortul lor susținut, cercetașii au reușit să elibereze un surplus de combatanți pentru prima linie și au contribuit la menținerea unor activități vitale în spatele frontului. Din însemnările profesorului și publicistului Alexandru Daia consemnate în lucrarea memorialistică Eroi la 16 ani apărută în anul 1981 la Editura Ion Creangă din București, desprindem faptul că cercetașii din garnizoana Roman au avut o contribuție foarte importantă la efortul de război.
Organizația paramilitară ,,Straja Țării” a fost înființată în perioada interbelică, în anul 1935 de către regele Carol al II-a, după modelul ,,Tineretului hitlerist” din Germania, cu scopul principal de a contracara influența crescândă a ,,Gărzii de Fier” în rândul tineretului. Această organizație a constituit și una din căile de manifestare a cultului personalității în timpul dictaturii carliste între anii 1938-1940. În organizație erau înscriși, obligatoriu, toți băieții între 7 și 18 ani și fetele între 7 și 21 de ani.
În anul 1935, în timpul domniei regelui Carol al II-lea s-a promulgat Legea pentru pregătirea premilitară. La articolul 1 din Lege se prevedea:
Pregătirea premilitară urmărește:
Întărirea simțimintelor morale și naționale, cultivând spiritual de ordine și disciplină cetățeanească;
Desvoltarea aptitudinilor fizice;
Dobândirea cunoșrtiințelor militare elementare pentru o asimilare cât mai ușoară și repede a instrucției militare la chemarea sub drapel.
În cuprinsul Legii mai era stipulate faptul că: ,,pregătirea premilitară este obligatorie pentru toți tinerii de 18,19 și 20 ani, fii de cetățeni români”.
Mărturii iconografice consemnează faptul că în orașul Roman a funcționat ,,Cohorta Regele Ferdinand I” care a participat în anul 1936 la ,,Jamboreea cecetășească de la Brașov”. Profesorul Victorin Lozinschi, participant la ,,Jamboreea cecetășească de la Brașov” consemnează:
Sub comanda profesorului Benone Constantinescu și a maiorului Ioan I. Dimitriu, fiul învățătorului Dimitriu , am pornit din gara Roman spre Poiana Brașov, conduși de un alai impresionant. Călătoria cu trenul în vagoane speciale a fost minunată, într-o atmosferă plăcută și antrenantă.[…] Aici ]n Poian[ am g[sit zeci de parcele marcate, în care se aflau corturi și fiecare tabără își avea catargul cu drapelul țării respective.[…] Tabăra noastră, a orașului Roman, era din barăci de lemn, construite de vrednicii elevi de la Școala de Arte și Meserii. Sufrageria, magazia de alimente, bucătăria și altele erau tot de ei construite.
Începând cu anul 1937, după mutarea profesorului de matematică Benone Constantinescu la Iași, conducerea ,,Cohortei de cercetași Ferdinand I” din Roman a fost preluată de profesorul de educație fizică Victor Boțocan.
În ,,Buletinul Pregătirii Preliminare” nr. 1-2/1937 se arată faptul că:
La solemnitatea depunerii jurământului t.r. al Subcentrului Cuci-Roman, cuvântările S. Sale Părintelui Pigni și a d-lui locotenent în rezervă A. Marinescu, au făcut o deosebită impresie asupra marelui număr de locuitori care au manifestat pentru Pregătirea Premilitară.
După abdicarea regelui Carol al II-a în septembrie 1940, ziarul pregătirii premilitare a tineretului se intitula ,,Buletinul pregătirii premilitare și extrașcolare” și se tipărea periodic la Tipografia ,,Informația Zilei” din București.
Un poligon pentru exerciții de educație fizică a tineretului în cadrul premilităriei a funcționat pe un teren cu suprafața de 30.000 mp în vatra satului Gherăiești. Acest teren a constituit subiectul unei dispute între Episcopia Catolică din Iași și prefectul județului Roman, colonelul Pilat Vintilă, finalizată printr-o anchetă desfășurată la data de 16 februarie 1939 ora 10, la casa parohială Gherăiești.
În Ordinul de zi nr. 26301 din 1 Noiembrie 1937 Inspectorul Pregătirii Premilitare, generalul M. Skeletti arăta la investirea în funcție:
[…] Luând conducerea acestei instituțiuni vă invit a depune de aci înainte o activitate intensă și ritmul cerut de avântul tinerilor, a căror pregătire militară sunteți chenați a o iniția.
Convinși că sunteți pătrunși de importanța misiunei ce aveți a îndeplini, de marele ajutor ce-l aduceți în instrucția armatei și de apostolatul în serviciul Națiunei și Regelui, nu mă îndoiesc că rezultatele acestui an care începe, vor depăși pe cele anterioare, dacă se va urmări cu energie și continuitate spiritual directivelor date de acest inspectorat.
Deviza să ne fie astăzi mult mai bine ca ieri, mâine, mai bine ca astăzi.
În vederea intensificării pregătirii educației fizice în rândul elevilor, la data de 28 ianuarie 1938, Inspectoratul școlar Iași a comunicat Ordinul Ministerului Învățământului care prevedea ca profesorul care preda acest obiect, trebuia să se prezinte la școală în fiecare dimineață la ora 07,30 pentru a executa înviorarea elevilor. Spre exemplu, în cadrul Liceului ,,Roman –Vodă” s-a amenajat un teren de volei, se executau aruncări cu discuri, se patina și se juca oină. Elevii liceului au participat la concursurile de oină, volei și atletism organizate la nivelul orașului. La Dealul Mărului funcționa o pârtie de bob și sanie, iar în școală exista o echipă de hochei pe gheață.
La data de 14 mai 1939, sătenii din satele Gherăiești și Ferdinand alături de premilitari și străjeri au participat la inaugurarea monumentului realizat în Gherăiești sub egida Societății Naționale ,,Cultul Eroilor”. Alături de prefectul județului Roman, colonelul Traian Urbeanu, la această activitate a participat și comandantul Legiunii de străjeri Roman, Constantin. Grigoraș, comandantul Legiunii de jandarmi, maiorul Ionescu, precum și învățătorii din satele Gherăiești, Săbăoani, Pildești și Ferdinand. Ceremonia de sfințire a monumentului s-a încheiat cu defilarea străjerilor și a premilitarilor din Gherăiești și Săboani sub acordurile muzicii militare a Regimentului 14 Dorobanți. În perioada 8 iulie-5 august 1935, cercetașii din ,,Cohorta Ferdinand I” din Roman au participat la o tabără de cercetași organizată la Mănăstirea Neamț. Profesorul Victorin Lozinschi, consemnează:
Într-o vară am participat într-o tabără străjerească la Băile Strunga Roman unde străjerii au fost cazați la vila Robert, ocupând toate camerele. Străjerii erau numai din Roman. Vila avea în față un cerdac larg protejat de un acoperiș mare și aici se serveau toate bunătățile alimentare la mese lungi. Raportul și defilările se desfășurau în fața vilei, în parc, unde se plantase ad-hoc un catarg pe care flutura stindardul României.[…] Programul străjerilor era interesant și instructiv[…]
Pentru 1943, anul premilitar și extrașcolar, a început la data de 15 septembrie și s-a încheiat la data de 1 iunie 1944. Activitățile și manifestațiile sportive obișnuite obligatorii au fost repartizate pe trei sezoane.
În garnizoana Roman a funcționat Subinspectoratul de Pregătire Premilitară, subordonat Inspectoratului nr. 4 Regional de Pregătire Premilitară ,,Iași”. Șef al Subinspectoratului de Pregătire Premilitară al județului Roman era maiorul Scriban. Profesorul Victorin Lozinschi, consemnează:
[…]Premilitarii de la Liceul Roman Vodă și cei de la Liceul Comercial executau ședințele împreună.Vârsta minimă a premilitarului era 18 ani. Uneori la ședințe participau concret ofițerii activi pe lângă ofițerii rezerviști. Premilitarii purtau uniforma obișnuită a școlii, iar la ședințele de premilitară purtau pe cap berete kaki asemănătoare cu a soldaților de vânători de munte. Peste oraș și județul Roman, comandant era maiorul Scriban, iar la Liceul Roman Vodă comandant era tatăl meu, profesor Ștefan Lozinschi, în grad de locotenent.[…]
În cimitirul ,,Eternitatea” din orașul Roman se află amplasată o ,,Troiță a cercetașilor” dedicată tinerilor cercetași care și-au pierdut viața în Războiul pentru Întregirea României. Printre eroii romașcani care și-au pierdut viața în urma contaminării cu tifos exantematic se numără cercetașii Ion Dumitru și Popescu Gheorghe .
Din organizațiile ,,Cercetașii României” și mai târziu din ,,Straja Țării”,a făcut parte în perioada când era elev la Seminarul ,,Sfânul Gheorghe” și muzicologul Gheorghe Platon, personalitate marcantă a artei romașcane. În anul 1938, muzicologul și dirijorul Dimitrie Teofănescu a îndeplinit funcția de inspector al trupelor de premilitari.
Plutonierul ajutant principal (ret) Grigoraș Constantin, născut la 28 august 1924, în comuna Elisabeta Doamna a participat în calitate de premilitar la lucrările de fortificații executate în anul 1944 în zona Roman-Elisabeta Doamna (astăzi comuna Horia). Veteranul de război care locuiește în cartierul Nicolae Bălcescu împreună cu soția sa, își amintește faptul că după 23 august 1944 a participat la înhumarea soldaților români și germani în groapa comună din fața Liceului Agricol ,,Ion Ionescu de la Brad” din comuna Horia.
După terminarea războuiului, Grigoraș Constantin a fost încorporat prin Comisariatul Militar Roman la Regimentul 3 Artilerie Bacău, în perioada 18 septembrie 1946- 05 aprilie 1948, fiind lăsat la vatră cu gradul de sergent. A fost trecut onorific în anul 2000 în corpul subofițerilor și avansat succesiv până la gradul de plutonier adjutant principal. Prin Decretul nr. 548 din 2000 i s-a conferit medalia ,,Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial 1941-1945”. De asemenea, la data de 29 aprilie 2015, Primăria orașului Roman i-a acordat o Diplomă de Recunoștință ,,pentru devotamentul și patriotismul puse în slujba intereselor națiunii române”.
La data de 18 Septembrie 1994 în satul Pildești, comuna Cordun din județul Neamț s-a înființat un centru local AMD( Adormirea Maicii Domnului). ,,Misiunea cercetășiei în societatea românească este de a contribui la educarea tinerilor printr-un sistem de valori bazat pe o Promisiune și o Lege, de a ajuta la construirea unei lumi mai bune, în care oamenii sunt împliniți ca indivizi și joacă un rol constructiv în societate”, se precizează pe site-ul Cecetașii României.
General de brigadă Mihail Skeletti
Mihail Skeletti s-a născut la 12 august 1880 la Ostrov, plasa Silistra Nouă, județul Constanța. A urmat Școala Fiilor de Militari din Iași (1896-1900), Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1900-1902), Școala Specială de Artilerie și Geniu (19031905) și Școala Superioară de Război (1911-1913). Între anii 1909-1911, a îndeplinit funcția de comandant subunitate în Regimentul 4 Artilerie ,,Roman”.
A participat la Războiul pentru Întregirea României, îndeplinind în perioada 15 august 1916 -15 ianuarie 1918, funcțiile de comandant de baterie și divizion în Regimentul 4 Obuziere. A luptat pe frontul din Transilvania, pe valea Oituzului, la Nămoloasa și la Mărăști.
În perioada 1 noiembrie 1937-31 octombrie 1938, generalul de brigadă Mihail Skeletti a îndeplinit funcția de inspector al Pregătirii Premilitare. A fost distins cu numeroase ordine și medalii militare românești și străine: Medalia ,,Jubiliară 1906’’, Medalia ,,Avântul Țării’’-1913, Ordinul ,,Steaua României’’ cu spade clasa a V-a și cu panglica de ,,Virtute Militară’’; Ordinul ,,Steaua României’’ în grad de cavaler, ,,Crucea Comemorativă’’- 1919, Medalia ,,Victoria’’- 1921, Ordinul ,,Sfântul Vladimir’’ cu spade, clasa a II-a, Ordinul ,,Sfântul Stanislav’’ clasa a II-a, Ordinul ,,Imperiul Britanic’’ în grad de comandor, ,,Legiunea de Onoare’’ în grad de cavaler Ordinul ,,Sfințiii Mauriciu și Lazăr”.
Gheorghe D. Mugur
Gheorghe D. Mugur, născut în anul 1878, a fost profesor, publicist, inspector general al Cultelor și Artelor, director al Fundatiilor Regale. A mai îndeplinit și funcția de director de programe și director general al Radiodifuziunii. A sprijinit cercetășia încă de la primii pași ai organizării în România. Gheorghe D. Mugur este autor al celei mai importante lucrări despre începuturile cercetășiei in România intitulată O școală de împuternicire, apărută în anul 1916.
La data intrării Romaniei in Primul Război Mondial, primește comanda Marii Legiuni a Cercetașilor României, calitate în care organizeaza taberele de cercetasi din Moldova. Din acestă postură, profesorul Gheorghe D. Mugur inspectează în mai multe rânduri organizațiile locale din județul Roman. În perioada interbelică, din anul 1928, a fost numit inspector general al cercetășiei. Gheorghe D. Mugur a decedat în anul 1946.
Alexandru Daia
Profesorul și pubicistul Alexandru Daia a făcut parte din grupul primilor cercetași din România, în cadrul Liceului ,,Gheorghe Lazăr” din Bucuresti. A participat ca cercetas la Primul Război Mondial, întâmplările din acei ani fiind povestite in jurnalul autobiografic Eroi la 16 ani, lucrare publicată la București în anul 1981, la Editura Ion Creangă.
După încheierea Primului Război Mondial, rămâne in cercetășie si devine comandantul ,,Cohortei” III Bucuresti, intre anii 1928-1936. Va publica de-a lungul timpului diverse articole in ,,Cercetașul" si in alte reviste cercetășești. În anul 1990, Alexandru Daia a pornit si realizat demersurile pentru reinființarea cercetășiei. În ziua de 8 ianuarie 1917, Alexandru Daia în vârstă de 17 ani, cercetaș evacuat din București, în colonia Solești din județul Vaslui, pleacă în căutarea tatălui său, medic militar de rezervă, care se afla cartiruit cu Spitalul Mobil al Corpului II Armată în comuna Elisabeta Doamna (astăzi comuna Horia).
Ajuns la ora prânzului în orașul Roman, autorul consemnează:
[…] Orașul Roman, capitală de județ, este una din frumoasele așezări moldovenești. Oraș patriharhal. O grădină publică întinsă începe chiar din fața gării. Strada Mare, în continuarea șoselei naționale, se înfățișează cu o arhitectură proprie, cu mari clădiri în mijlocul curților gospodărești.
Impresionante sunt zidurile masive ca de cetate, ale bisericii ,,Precista” de la Episcopia Romanului, în clădirile căruia este instalat un mare spital militar.Pentru a ajunge la Spitalul Mobil al Corpului II de Armată, am trecut podul care încalecă apa Moldovei, Moldova lui Dragoș, cel care vînînd zimbrul îi puse chipul pe stema țării.
După o săptămână petrecută în garnizoana Roman, Alexandru Daia scrie:
A trecut o săptămână de cînd mă aflu la Elisabeta Doamna, un sat mare, modern, crescut în coasta Romanului, ca o suburbie a lui, de care este despărțit numai de apa Moldovei. De o săptămână încheiată fac parte din personalul auxiliar al Spitalului Mobil al Corpului II Armată.
Din însemnările autorului desprindem faptul că acesta se deplasase la Roman cu automobilul, împreună cu profesorul Gheorghe D. Mugur, comandantul ,,Corpului cercetașilor de război” care venise să inspecteze organizațiile locale cercetășești. Situația dramatică din garnizoana Roman, unde alături de un număr mare de structuri militare aflate în refacere și reorganizare, se aflau și un număr foarte mare de refugiați, se desprinde și din însemnările autorului, din data de 28 februarie 1917:
De dimineață mă duc la Roman, să văd dacă nu găsesc de cumpărat ceva de-ale mîncării, pentru drum[…] În băcănii nu găsești nimic. Piața, pe unde am trecut, de curiozitate, este goală[…] Am căutat degeaba[…]
Din însemnările autorului, consemnate la data de 15 martie 1917 aflăm despre primul caz de tifos exantematic de la Spitalul de contagioși din garnizoana Roman:
Tocmai venisem la infirmerie, când doi brancardieri aduceau pe targă un soldat, ce părea în agonie. Prezenta simptomele unei boli caudate și necunoscute. Toți erau înmărmuriți. Nimeni nu știa despre ce este vorba[…] La secția de contagioși a spitalului din Roman, medicii luați prin surprindere, n-au știut în primele zile ce diagnostic să pună.
Însemnările profesorului și publicistului Alexandru Daia din lucrarea Eroi la 16 ani-Însemnările unui fost cercetaș reprezintă o contribuție importantă la istoriografia miltară a garnizoanei Roman, în Primul Război Mondial.
Locotenent de rezervă Iorgu Popescu
Iorgu Popescu s-a născut la date de 5 februarie 1900 în localitatea Bălțătești, județul Neamț. Între anii 1916-1917, când era elev la Școala Normală ,,Gheorghe Asachi” a participat în calitate de cercetaș la îngrijirea răniților din spitalul militar organizat în sediul școlii. După încheierea războiului a urmat cursurile Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă de Infanterie din Roman. A participat la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial cu Regimentul 55 Infanterie din Piatra-Neamț, dublura Regimentului 15 Dorobanți ,,Războieni”.
Gheorghe Arghiropol
Locotenentul de rezervă Gheorghe Arghiropol a îndeplinit Funcția de comandant al trupelor premilitare din plasa Fundul, județul Roman, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Nepot al marelui istoric și om politic Nicolae Iorga, din partea mamei acestuia, Arghiropol Gheorghe s-a născut la data de 9 iunie 1898 în fostul județ Roman. A absolvit Școala Normală ,,Vasile Lupu” din Iași, promoția 1919. Între anii 1919-1920 a urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă din Iași. În anul 1921 a devenit învățător cu ordin ministerial în plasa Fundul, județul Roman. La data de 6 octombrie 1941, a fost concentrat cu gradul de plutonier TR, și la 22 iunie 1942, a fost avansat la gradul de sublocotenent. Despre momentul 23 august 1944, nepotul locotenentului de rezervă Gheorghe Arghiropol, domnul Rețeanu Toma-Tudor relata:
În 23 august 1944, bunicul meu se afla în sediul poștei. Acolo coordona trupa de soldați care răspundeau de apărarea pasivă a orașului. Plecarea din oraș a fost precipitată în acea zi. Trupele sovietice se aflau pe podul de peste Siret, la Gâdinți, în timp ce trupele germane și române traversau podul de peste Moldova în retragere. Bunicul meu a fost prins de sovietici(trupe de cazaci, tineri dar foarte sălbatici) în Secuieni[…]
Gheorghe Arghiropol a decedat la data de 29 decembrie 1947, la Roman.
Victorin Lozinschi
Victorin Lozinschi s-a născut la data de 15 martie 1926, la Orhei. În anul 1929 s-a stabilit la Roman, unde a urmat școala primară și Gimnaziul „Roman-Vodă”. A făcut parte din ,,Cohorta de cercetași Ferdinand I” și din ,,Străjeria” orașului Roman în perioada interbelică. De asemenea, a fost înrolat în trupele de premilitari în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. A urmat apoi cursurile Politehnicii din Iași, în urma absolvirii căreia a obținut diploma de inginer agronom. Victorin Lozinschi a fost profesor de specialitate și director al Liceului Agricol „Ion Ionescu de la Brad” din Roman. A fost colecționar de cărți vechi, timbre și ilustrate. În anul 2017, a fost publicată la Editura ,,Mușatinia” din Roman, lucrarea monografică Nostalgii de aur și frunze de rubin.
Victorin Lozinschi a încetat din viață la 1 septembrie 2006, la vârsta de 80 de ani.
David Emanoil
David Emanoil s-a născut în localitatea Botești, județul Roman. La data de 23 august 1944, pe când era funcționar civil al primăriei din Botești, a fost luat prizonier de către trupele germane în retragere. După ce inițial a fost internat în lagărul de prizonieri din Erfurt, a fost muat împreună cu încă 25 de români în lagărul de muncă forțată de la Kahlvinkel-Billroda, landul Weimar în Germania. La data de 1 mai 1945, lagărul a fost eliberat de către trupele americane. David Emanoil a întocmit o listă cu 50 dintre supraviețuitorii lagărului de muncă, între care și premilitarul Vîncă Vasile din orașul Roman. Memoriile lui David Emanoil păstrate în manuscris, reprezintă un valoros material documentar privind situația extrem de grea a prizonierilor români din lagărele de muncă din Germania nazistă în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial:
[…]Eram cazați în barăci cu paturi metalice suprapuse. Organizați pe echipe am fost repartizați la muncă în subteran, executând lucrări pregătitoare (săpături, transport materiale) pentru instalarea de mașini de la Weimar.[…] Lucram sub pază timp de 11-12 ore, muncă de sclav. Așa zisa hrană era compusă din 300 grame de pâine de proastă calitate, o cană de cafea dimineața, iar la amiază o fiertură care se numea ciorbă și care era un amestec de resturi de legume alterate (morcovi, castraveți, varză) având și un miros greu, neplăcut. Mulți au murit sau au fost omorâți[…]
Colonel în retragere Pantilimon Moroșanu
Pantilimon Moroșanu s-a născut în anul 1927 în satul Poiana, comuna Brusturi, județul Neamț. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a făcut parte din trupele de premilitari. Veteranul de război rememoreză:
În perioada războiului mă aflam la Breaza la o Școală de subofițeri. Părinții au fost evacuați în Botoșani, iar noi premilitarii am fost trimiși de la Breaza la Brașov. Pe front am plecat ca premilitar având vârsta de doar 17 ani, în anul 1944. Am plecat pe jos de la Târgu-Neamț până la Focșani, timp de tri luni de zile (februarie, martie, aprilie). După 23 august 1944 ne-am întors la Breaza, iar nemții în retragere împușcau tot ce găseau în cale[…] Noi a trebuit s[ fugim din calea acestora să nu ne omoare și ne-am ascuns în pădurile din Valea Prahovei, stând trei zile fără mâncare, dar am supraviețuit[…]
ASISTENTĂ SANITARĂ ÎN GARNIZOANA ROMAN
Compania a 4-a Sanitară. Ambulanța Diviziei 7 Infanterie. Spitale militare permanente și provizorii. Infirmeria de ochi. Școli de infirmiere voluntare și surori medicale.
În anul 1775, după încheierea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, soldat cu anexarea Bucovinei, autoritățile austriece au instaurat în mod abuziv un ,,cordon” sanitar contra bolilor contagioase, care ajungea până la limita județelor Roman și Botoșani. Asistenta sanitară la Roman a evoluat de la o formă primară, prin bolnițele de la mănăstirea ,,Sfinții Voievozi” și de la mănăstirea ,,Precista Mare”. Prima denumire a institutiei a fost ,,Ospitalul săracilor" și funcționa cu doar 10 paturi. Pe lângă spital funcționa si o spițerie, a cărei conducere a fost preluata de medicul Josephus Muehr, conform procesului verbal de preluare de la 1 aprilie 1798. Este posibil ca medicul Josephus Muehr, să fi făcut parte din Spitalul de Campanie al Corpului expediționar al armatei austriece în timpul războiului austro-turc din 1787-1792. Cert este faptul că după ocuparea orașului de către armata imperială austriacă, în iarna anului 1787, Comandamentul a fost cartiruit în sediul Episcopiei, în timp ce Spitalul de campanie n-ar fi exclus să fi fost dislocat în locul Bolniței de la mănăstirea ,,Precista”. În anul 1788, s-a înființat la Roman un lazaret care se ocupa cu ,,depistarea, strângera și îngroparea morților de ciumă”. Între anii 1824-1829 a funcționat ca medic al Spitalului ,,Precista Mare”, doctorul de origine greacă Nicolae Kiriacopol, primul medic din Moldova, autor de carte medicală. Nicolae Kiriacopol a îndeplinit funcția de medic militar la Iași între 1829-1832 și ulterior a funcționat ca medic la Ocna de sare de la Târgu Ocna. Nicolae Kiriacopol încetat din viața în anul 1842 și a fost înhumat în Cimitirul orașului Târgu Ocna.
Războaiele ruso-turce din anii 1828-1829 au condus la o aglomerare de trupe țariste, fapt ce a condus la răspândirea epidemiei de ciumă în orașele Moldovei, și implicit în orașul Roman. Această epidemie de ciumă a fost amplificată și de multitudinea de spitale ale armatei ruse instalate în diferite imobile din orașele Moldovei. În privința organizării serviciului militar sanitar în Moldova, este de remarcat faptul că dacă la data de 30 noiembrie/12 decembrie 1830 s-a aprobat regulamentul pentru înființarea spitalului militar din Iași, în acelașii an, a luat ființă în orașul Roman un așezământ sanitar ostășesc, care în anul 1833 a fost desființat. Între anii 1837-1838 în garnizoana Roman a funcționat un spital militar destinat străjerilor de graniță.
În lucrarea Boli, epidemii și asistența medicală în Moldova (1700-1831) identificăm o foarte interesantă descriere a Spitalului ,,Precista Mare” din Roman, pe la anul 1831:
[…]spitalul monastirii are trei odăi/ bez odae cu cămările ei în care șade doftorul, i bez o odăiță mică în care șade hirurgul și esti și încalțarile doftorului și bez alta odae în care șăd poslușnicii spitalului/ și sunt încăpătoare de douăzeci de crivaturi în care zac bolnavii ci că priimasc într-nsali. Iară mai multe crivaturi nu pot încape pentru că mai îndesandu-să apoi să pricinuești o strâmtoare, încât nici doftorul nu poate să umble cu îndemânare ca să-i caute, precum și aerul se strică fiind înghesuire.
Într-o statistică referitoare la numărul bolnavilor internați în spitalul din Roman în perioada 1 noiembrie 1831-31 octombrie 1832, se arată faptul că din ,,271 intrați, 266 lecuiți, 9 morți, 16 rămași”. Trebuie menționat faptul că în acea perioadă în ținutul Roman funcționa o puternică garnizoană a armatei țariste de ocupație, care a participat și la reprimarea Răscoalei țărănești de la Săbăoani din 24 aprilie 1831.
Medic șef al așezământului sanitar de la ,,Precista Mare” era din anul 1829, doctorul Alexandru Theodori (1799-1876). Având o instruire deosebita, un doctorat in filosofie la Buda in anul 1825 și unul in medicina la Viena in anul 1826, acesta si-a pus amprenta asupra evolutiei vietii medicale a orașului Roman. Între anii 1848-1850, în garnizoana Roman au fost cartiruite trupe țariste din ,,Comanda cazacilor”și Batalionul 3 din Divizia 14 Infanterie/Corpul 5 Armată rus, care au contribuit la reprimarea Revoluției de la 1848. Din evidențele spitalului, ținute pe registrele de internare ,,Consignațio aegregorum suscepterum”, reise faptul că în această perioadă erau internați militari ruși în baza unor ,,bilete de îndrumare” emise de locotenentul Șișkin, comandantul garnizoanei ruse din Roman. Mai mult decât atât, internarea în spital a militarilor ruși a fost reglementată de către ,,Epitropia generală” prin ordinul nr. 909 din iunie 1849. Acest ordin obliga Epitropia – filiala romașcană, să primească militari ruși în spital ,,fără vreo pricenuire ce nu a fi vacanție de crivaturi”.
În aceste condiții, doctorul Alexandru Theodori a organizat cu sprijinul ,,Ospitalului public” o secție distinctă pentru militarii ruși, fiind ajutat de patronul în hirurgie David Raitman. Într-un raport întocmit de către doctorul Alexandru Theodori la data de 18 noiembrie 1850, adresat Epitropiei generale, se menționează faptul că Spitalul ,,Precista” a fost vizitat de comandantul trupelor ruse din Principatul Moldovei, generalul locotenent Hasfort. Acesta din urmă și-a exprimat satisfacția față de modul în care erau tratați cei 16 soldați ruși internați în Spitalul ,,Precista”. Cu acest prilej în semn de recunoștință, doctorul Alexandru Theodori a fost decorat de către Înaltul Comandament Rus cu Ordinul ,,Crucea Sfântul Gheorghe” în grad de cavaler. Epidemia de holeră a revenit în garnizoana Roman, în iunie 1853 odată cu ocuparea orașului de către trupele țariste aflate în campania militară a ,,Războiului Crimeii”. După retragerea armatelor țariste, orașul Roman a fost ocupat în iunie 1854 de către trupele austriece. La ordinul ,,Departamentul trebilor dinăuntru”, în urma solicitărilor autorităților austriece, la Roman s-a înființat, un spital destinat armatei austriece dotat cu 80 de paturi care a funcționat o foarte scurtă perioadă de timp ( 22 august-13 septembrie 1854) în casele lui Leonida Eraclide.
După unirea Principatelor române la 24 ianuarie 1859, întâlnim o serie de elevi din ținutul Romanului care vor urma Școala Națională de Medicină. Într-o listă din anul 1861 cu elevii români din Moldova încorporați la Școala Națională de Medicină semnată de inspectorul Serviciului Sanitar, generalul Carol Davila, îl identificăm și pe Isăcescu Alecu din districtul Roman. În anul 1862, Sârbescu Nicolae din Miclăușeni, districtul Roman este numit elev extern al Școlii naționale de medicină . În anul 1868, elevul Bitron Lonis din Roman, va absolvi Școala de Medicină și va obține diploma de bacalaureat în ștințele pshiice și naturale. În baza Deciziei ministeriale nr.69 din 26 august 1869, doctorul Constantinescu Gheorghe, medic de batalion clasa 1 în batalionul de pompieri, a fost numit medic recrutor în județul Roman.
În anul 1870, domnitorul Carol I împreună cu suita printre care și doctorul Ștefan Capșa, director al Serviciului Sanitar al României a inspectat structurile militare din garnizoana Roman. În urma acestei vizite, s-a hotărât construirea la Roman începând cu anul 1872, a unui spital care a fost inaugurat 13 ani mai târziu, în anul 1884, sub denumirea de Spitalul ,,Precista”. În timpul Războiului pentru Independența României, lucrările pentru construcția spitalului au fost sistate, în incinta acestuia a funcționat un singur salon destinat pentru îngrijirea răniților de război cu o capacitate de 10 paturi.
În secția militară de la Spitalul ,,Precista Mare” se primeau numai ostași răniți din unitățile dislocate în garnizoana Roman, care erau tratați în principal de doctorul Mihai Burada și de secundul său, doctorul Frantz Melxner. În Spitalul Comunității Israelite, care avea la dispoziție numai două camere, erau tratați bolnavii incurabili. În acesată situație, pentru îngrijirea răniților de război a fost înființat cu ajutorul material al populației urbane și rurale un spital provizoriu denumit Spitalul ,,Virtutea Militară”, dotat cu 150 de paturi, care a funcționat în cazarma Regimentului 4 Artilerie. Acest spital militar a fost întreținut prin ofrande publice, fiind tratați atât ostași români cât și prizonieri turci. În condica de stare civilă pentru morți din data de 31 decembrie 1877 se consemnează decesul prizonierului turc Sarif Ahmed.
Printre personalul sanitar care au îngrijit răniții de război internați în acest spital amintim pe doctorul Ion Vallianu, medic primar de județ, pe doctorul Pandele Grigorescu, medicul orașului precum și infirmiera șefă Ecaterina Brăescu, președinta ,,Societății doamnelor române”- filiala Roman. Trebuie menționat faptul că Spitalul ,,Virtutea Militară”din Roman spre deosebire de celelalte spitale militare din țară, funcționa sub egida filialei Roman a ,,Societății doamnelor române”. Celelalte spitale militare din țară funcționau sub denumirea de ,,Spitalele Independenței” și se aflau sub patronajul ,,Societății Naționale de Cruce Roșie din România”. Statisticile consemnează faptul că pe întreaga perioadă de funcționare în Spitalul ,,Virtutea Militară” din Roman (noiembrie 1877- septembrie 1878) s-au înregistrat un număr de numai 25 de decese. Pentru devotamentul dovedit în tratarea răniților, următorul personal din Spitalul ,,Virtutea Militară” a fost decorat cu Medalia ,,Crucea comemorativă Elisabeta”:
Natalia Botez – vicepreședinta ,,Societății doamnelor române” – filiala Roman;
Doctor Ion Vallianu- medic primar al județului Roman;
Ecaterina Brăescu – infirmieră șefă.
Armata imperială rusă aliată și-a organizat la rândul ei începând cu luna iulie 1877, în apropierea gării Roman un spital militar. Amplasat într-o casă, care există și astăzi pe o stradă situată în apropierea centrului vechi al orașului, acest spital era o unitate mică și provizorie, condusă de medicul șef Soldatoff. Aceast stabiliment a funcționat pe o perioadă foarte scurtă de timp, fiind în cele din urmă mutat la unul din cele două spitale militare ruse care funcționau în Bacău și Piatra Neamț. În baza unui Înalt Decret din data de 1 ianuarie 1884, medicul de batalion Romașcu Leonida s-a mutat din Regimentul 8 Artilerie la Regimentul 4 Artilerie. Conform prevederilor aceluiași Înalt Decret, medicul de batalion Popovici Acontz s-a mutat din Regimentul 4 Artilerie la Regimentul 8 Artilerie. În anul 1884, comandant al Companiei a 4-a Sanitară care avea sediul la Iași, era administratorul clasa I, Ioanid Ioan. La data de 9 martie 1885, în baza ordinului nr. 1491 al Corpului 4 armată, Compania a 4-a Sanitară a intrat în subordinea Diviziei 7 Infanterie.
În anul 1885, la unitățile militare din garnizoana Roman erau încadrați următorii medici militari:
Regimentul 14 Dorobanți: medic de batalion stagiar Mauriciu Riegler;
Regimentul 8 Artilerie: medic de batalion clasa a II-a Popovici Arontz, medic de batalion Demetrescu Ioan, farmacist de batalion Caranda Matheiu, veterinar de regiment Predescu Dimitrie și veterinar de escadron Văleanu Constantin;
Regimentul 8 Călărași: veterinar de escadron Stăncescu Ion;
Regimentul 4 Artilerie: medic de regiment clasa a II-a Romașcu Leonida, medic de batalion Grancea Nicolae, farmacist de batalion Periețeanu George, veterinar de divizie Cuparencu Ion și veterinar de escadron Bungețeanu George.
La data de 02 noiembrie 1887 s-a înființat în garnizoana Roman, ,,Spitalul Divizionar”, care a funcționat la început, provizoriu, în cazarma Regimentului 14 Dorobanți. Înființarea ,,Spitalului Divizionar” în garnizoana Roman era consecința aplicării Legii comandamentelor, care stipula organizarea serviciului sanitar pe lângă comandamentele de corpuri de armată și divizii de infanterie. Pe lângă Spitalul Militar din București funcționa un spital militar pe lângă fiecare corp de armată și pe lângă unele divizii printre care și Divizia 7 Infanterie. În baza Înaltului Decret no. 3252 elevul Dobrescu Grigore din Școala militară de administrație se înaintează începând cu data de 1 iulie 1896 la gradul de administrator clasa a III-a și se repartizează la Infirmeria de ochi din Roman.
Conform Deciziei ministeriale nr. 441 din 8 martie 1897 a Direcției a 6-a sanitară, ofițerii sanitari de rezervă medic de regiment clasa a II, Popovici Ion, de la batalionul 4 vânători se repartizează la Regimentul 14 Miliții din Roman și veterinarul de regiment Negel Nicolae, de la comandamentul Diviziei 7 infanterie la Regimentul 14 Miliții din Roman. Conform prevederilor Înaltului Decret nr.1844 din 5 iulie 1897 Procopie George a fost trecut din corpul ofițerilor sanitari de rezervă la gradul de medic de battalion și repartizat la Spitalul militar al Diviziei 7 Infanterie.
În anul 1899, funcția de șef al Spitalului militar al Diviziei 7 Infanterie era ocupată de medicul de division Fragulea Nicolae. În anul 1900 medicul de regiment clasa a II-a Crăiniceanu George din Regimentul Constanța nr. 34 se mută la Infirmeria de ochi din Roman în locul medicului Barozzi A. George mutat la Regimentul 7 Vânători. Farmacistul administrator clasa a III-a Dobrescu Grigore se mută de la Infirmeria de ochi Roman la Regimentul 14 Dorobanți și administratorul clasa a III-a Mihalcea Nicolae din Regimentul Râmnicu-Sărat nr. 9 la Infirmeria de ochi din Roman. Farmacistul administrator clasa a III-a Luca George de la Compania 4 Subzistență s-a mutat de la la comandamentul Corpului 4 Armată și veterinarul Văleanu Constantin s-a mutat din Regimentul 7 Călărași la Regimentul 8 Artilerie .
La data de 1 ianuarie 1902, locotenentul medic Dimitriu T. Dimitrie din Regimentul 8 Călărași ,,Roman” a fost avansat la gradul de căpitan. Ordinea de bătaie a Companiei 4 Sanitară în personal militar conform prevederilor din ,,Monitorul Ostei” din anul 1902 era următoarea: comandant, 1 administrator clasa I, 2 sergenți la companie, 3 sergenți la Spitalul Iași, 1 sergent la Spitalul Roman, 1 sergent la Spitalul Botoșani, 5 caporali la companie, 6 caporali la Spitalul Iași, 2 caporali la Spitalul din Roman, 2 caporali la Spitalul din Botoșani, 32 soldați la companie ( dintre care 2 ordonanțe), 40 soldați la Spitalul Iași, 10 soldați la Spitalul din Roman și 10 soldați la Spitalul din Botoșani.
În baza Înaltului Decret nr. 1230 din 1903 s-a înaintat la gradul de căpitan în rezervă și s-a repartizat să execute stagiul de un an la serviciul sanitar al Divizia 7 Infanterie următorii medici militari: locotenentul medic Negruzzi C. Ioan de la Infirmeria de ochi din Roman și locotenentul medic Russ L. Ludovic, de la Regimentul 7 Călărași.
În anul 1902, șef al Infirmeriei de ochi Roman era medic major Crăiniceanu George în timp ce funcția de ajutor era ocupată de medicul locotenent stagiar Repezeann George. În același an, șef al Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie era locotenent-colonelul medic Braîlov Dimitrie, iar șeful farmaciei era căpitanul farmacist Albescu Vasile. Comandant al Companiei a 4-a Sanitară era administrator clasa I, Botez Nicolae, subaltern fiind administrator clasa a II-a, Ionak Nicolae.
Serviciul sanitar al Diviziei 7 Infanterie era încadrat în anul 1902 de următorii medici militari: locotenent-colonel Anastasievici Leonate, locotenent-colonel Petrași Constantin, maior Cherembac C. Nicolae, căpitan Friedman Lazăr, căpitan Răuțolu Constantin, căpitan Antonescu George, căpitan Adam Petre, căpitan Manasian Nicolae, căpitan Tinc C. Dimitrie, căpitan Teohari Chiriac, căpitan Pilescu Alexandru, căpitan Roca A. Dimitrie, căpitan Riegler Mauriciu, locotenent Arpad Heinal, locotenent Țăranu Grigore Iacob, locotenent Moraru George, locotenent Moisiu George, sublocotenent Gavrilescu Ioan.
În anul 1903, farmaciei Diviziei 7 Infanterie i s-a alocat prin buget suma de 70 lei, în timp ce Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie i s-au repartizat 30 lei pentru cheltuieli de salubritate și menaj, tunsul și rasul bolnavilor, conservarea efectelor spitalicești etc. Pentru repararea și întreținerea instrumentelor chirurgicale s-a alocat suma de 1000 de lei, în timp ce pentru unsul și întreținerea trăsurilor și materialelor de ambulanță s-a alocat suma de 15 lei. Pentru spălatul rufelor, Spitalului Diviziei 7 Infanterie i s-a alocat un maxim lunar de 50 lei, în timp ce pentru lămpile de iluminat i s-a repartizat un funt de lumânări pe lună. Erau stabilite alocații bănești și pentru cheltuieli de înmormântare ale militarilor din garnizoana Roman, care la nivelul anului 1903, aveau următoarele praguri: pentru un ofițer superior, 250 lei, pentru un ofițer inferior, 150 lei, pentru un subofițer, 25 lei și pentru un caporal sau soldat, 10 lei.
În anul 1903 medicul căpitan Gălășescu Petre din Regimentul 8 Călărași se mută la serviciul sanitar al Diviziei 7 Infanterie. În ordinea de bătaie a armatei române pentru anul 1903, efectivul Compania a 4-a sanitară avea următorul efectiv la pace:
Administrator clasa I, comandantul companiei – 1 ofițer;
Administrator clasa a III-a – 1 ofițer;
Sergenți: 2 la companie, 3 la Spitalul Militar Iași, 1 la Spitalul Militar Roman, 1 la Spitalul Militar Botoșani;
Caporali: 5 la companie, 6 la Spitalul Militar Iași, 2 la Spitalul Militar Roman, 2 la Spitalul Militar Botoșani;
Soldați: 32 la companie dintre care 2 ordonanțe, 40 la Spitalul Militar Iași, 10 la Spitalul Militar Roman, 10 la Spitalul Militar Botoșani;
Total Compania a 4-a Sanitară: 2 ofițeri și 115 trupă.
În anul 1907, funcția de șef al Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie era încadrată de locotenent-colonel medic Ștefănescu Anghel și ajutor locotenent medic Niculescu Gheorghe. Funcția de comandant al Companiei a 4-a Sanitară, cu sediul la Iași, era ocupată de administrator Protopopescu Matache.
Între anii 1906-1912, o parte din laboratorul catedrei din București al marelui savant Victor Babeș a fost mutat la Roman, în scopul executării de examinări și experimente pentru combaterea pelagrei. Rezultatele științifice ale campaniei de cercetări efectuate pe teren și în spital, coordonate de fratele savantului Aurel Babeș, au fost publicate în Analele Academiei Române. De remarcat este faptul că împreună cu echipa savantului lucra în mod voluntar și medical căpitan Gheorghe Niculescu, din Regimentul 14 Dorobanți.
La data intrării României în cel de-Al Doilea Război Balcanic șef al serviciului sanitar al Diviziei 7 infanterie Roman era locotenent- colonel doctor Papiu Alexandru, fost medic al Regimentului 4 Artilerie și farmacist șef locotenent Ștefănescu Victor. Șeful ambulanței divizionare era maiorul doctor Sava Goiu, farmacist șef căpitanul Șomlea și veterinar căpitanul Anghelescu Victor. Generalul medic Papiu Alexandru, fostul șef al serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a publicat în anul 1921 lucrarea Organizarea și funcționarea Serviciului sanitar în campania din Transilvania 1918-1919 la Tipografia ,,Viața Românească” din București.
La 25 iulie 1913, o secție a ambulanței Diviziei 7 Infanterie și o secție a spitalului mobil au înființat în localitatea Zlatnița din Bulgaria un lazaret pentru bolnavii de holeră și un spital de evacuare. Până la acea dată Divizia 7 Infanterie s-a înregistrat cu 300 de militari bolnavi, dintre care 19 au decedat datorită epidemiei de holeră. Un militar romașcan participant la campania din Bulgaria consemnează într-un jurnal:
[…]la Spitalul Mobil amplasat în satul Bereșnița mi-a venit până la data de 26 iulie 1913, 21 de bolnavi din Diviviziile 7 și 8 Infanterie dintre care 4 ofițeri și restul răniți. În ziua de 16.VII. ora 8,00 a.m., s-a înmormântat soldatul Ungureanu Neculai, voluntar din Regimentul IV Artilerie Roman, fiind bolnav. Impresia trupelor a fost foarte dureroasă, însușii domnul colonel Gavrilescu plângea ca un copil, după ce a plecat convoiul la cimitirul bulgăresc, unde preotul nostru, după ce a oficiat cele cuvenite, l-a predat pe soldat cetățenilor bulgari, rugându-i să aibă milă și să aprindă câte o lumânare pe mormânt.Câteva mame bulgare plângeau în hohote și au jurat împreună cu soții lor că vor îngriji ca pe copilul lor, cari nu mai știau prin ce șanțuri i-au pierdut, la Burgas și Adrianopole[…]
În baza Înaltului Decret nr.308 din 12 iunie 1914, începând cu data de 1 aprilie 1914, medicul căpitan Constantinescu N. Dumitru, comandantul Companiei a 4-Sanitară a fost numit contabil în materii al companiei și al depozitului de ambulanță al Corpului 4 Armată, în locul administratorului sublocotenent Gârcianu Aurel. Medicul sublocotenent elev Ionescu-Buzău Ionel, conform Înaltului Decret nr. 2727 din 9 iulie 1914, a obținut titlul de doctor în medicină și chirurgie, a fost înaintat la gradul de locotenent și repartizat la Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie.
În Războiul pentru Întregirea României activitatea sanitară militară pe raza județelor Neamț, Bacău și Roman în zona de acțiuni operative a Diviziei 7 Infanterie era coordonată de către Compania a 4-a Sanitară, partea sedentară. Șeful Serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie la intrarea României în Primul Război Mondial era locotenent-colonelul Mihăilescu Spiridon, șeful ambulanței era maiorul Țintă Odobești Gheorghe, iar căpitanul Gheorghiu Constantin încadra funcția de farmacist. Șeful serviciului veterinar era maiorul medic Bădulescu Vintilă. Ambulanța Diviziei 7 Infanterie era compusă din trei secții și o coloană volantă de brancardieri. La data de 15 august 1916, în spitalele și centrele spitalicești din garnizoana Roman se aflau 555 de paturi categoria I și 240 de paturi categoria a II-a. În satele Pâncești și Dragomirești se mai asigurau 200 de locuri pentru bolnavii aflați în convalescență.
La mobilizarea armatei române, serviciul sanitar avea în dotare 20 de trenuri permanente și 12 improvizate, numărul celor din urmă a crescut treptat ajungând în aprilie 1917, la 43. Pe parcursul desfășurării acțiunilor militare, 28 de trenuri improvizate au fost puse la dispoziția armatei aliate ruse. Într-un ordin semnat în data de 13 august 1916, de șeful Biroului 2 Mobilizare din Ministerul de Război, maior P.Păltineanu se stabilesc locurile de evacuare ale trenurilor sanitare improvizate de la nr. 11 la 22 inclusiv. În ordin se prevede ca Spitalul Militar ,,Regina Elisabeta” din București să pună la dispoziția Brigăzii 14 Infanterie, mare unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie două trenuri: trenul sanitar improvizat nr. 20 dispus la Agăș, rezervă Tîrgu Ocna, și trenul sanitar improvizat nr. 21 dispus la Piatra Neamț, rezervă Bacău sau Roman.
Pentru prevenirea epidemiei de holeră au fost organizate opt centre regionale: Galați, Slobozia, Râmnicu-Sărat, Bârlad, Iași, Ploiești, București și Roman. Fiecare din aceste centre era condus de un medic șef, care avea puteri depline în luarea măsurilor necesare. Pe lângă fiecare centru mai funcționa un laborator și o echipă de vaccinare. Controlul și supraveghierea acestor centre le avea profesorul doctor Ioan Cantacuzino, care a dat și o serie de dispozițiuni pentru prevenirea holerei.
Misiunea organizării spitalelor de zonă interioară a revenit ,,Comitetului Central Sanitar” care avea subordonate în fiecare capitală de județ câte un ,,Comitet regional de acțiune”condus de către prefectul județului. În garnizoana Roman ,,Comitetul regional de acțiune” a fost condus de către George Kapri, prefectul județului. Conform Planului acestui comitet, spitalele de zonă interioară din Roman trebuiau să asigure 555 de paturi categoria I, 180 de paturi categoria a II- a și 285 de paturi categoria a III-a pentru convalescenți. În Spitalul de pelagroși de la Pâncești-Dragomirești se prevedea amenajarea a 150 de paturi categoria a III-a.
Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie a fost înființat la data de 2 noiembrie 1887, cu sediu provizoriu în cazarma Regimentului 14 Dorobanți. A funcționat și în localul fostei Școli Publice din Roman, până la mutarea în sediul situat lângă comandamentul Diviziei 7 Infanterie. Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie a funcționat pe timp de pace cu două secții, interne și chirurgie, având și un ,,izolator” pentru bolile contagioase. Denumit la intrarea în război, ,,Spital Militar nr. 246” al Diviziei 7 Infanterie, la acest spital au fost internați și contagioși de tifos exantematic, febră recurentă și febră tifoidă. La data de 12 octombrie 1916, în Spitalul de contagioși din Roman se aflau internați 2 bolnavi cu febră tifoidă și 4 bolnavi de tuberculoză.
Izolatorul Spitalului Miltar al Diviziei 7 Infanterie a trebuit să fie mărit datorită numărului mare de bolnavi cu afecțiuni contagioase. Personalul medical și administrativ în anii Primului Război Mondial din Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie: colonel doctor Mihăilescu Spiridon-comandant, locotenent-colonel doctor Mirinescu Constantin, locotenent-colonel doctor Salter Adolf, locotenent-colonel doctor Negoescu Virgiliu, locotenent-colonel doctor Banu Gheorghe, doctor Moise Enescu, maior doctor Botez Aurel, maior doctor Mironescu, maior doctor profesor Constantin Bacaloglu, căpitan doctor Baroncea Grigore, căpitan doctor Ionescu-Buzău Dimitrie, căpitan farmacist Iordache Ion, administrator căpitan Missir Bogdan, administrator locotenent Tăutu Gheorghe, sublocotenent doctor Waissmann Avram, administrator sublocotenent Ebner Nicolai, plutonier sanitar Sachelarie Gheorghe, plutonier major sanitar Cozma Gheorghe, plutonier sanitar Ouatu Spiru, elev sanitar Jerebie Mihail, ș.a. Funcția de farmacist șef al Spitalului Miltar al Diviziei 7 Infanterie era ocupată de locotenent-colonel farmacist Teodor Badenschi.
La intrarea României în Primul Război Mondial Spitalul ,,Precista Mare” din orașul Roman a ieșit de sub egida ,,Spiridoniei” din Iași și a fost militarizat, primind denumirea de Spitalul ,,Zonă Interioară 242 ”al Crucii Roșii Române. Comandant al spitalului a fost numit doctorul Constantin Mârzescu, directorul civil al instituției, care a fost mobilizat cu gradul de sublocotenent de rezervă. De remarcat este că acest spital militar a fost singurul destinat a executa numai operații chirurgicale complexe. Printre colaboratorii spitalului ,,Zonă Interioară 242 ”s-a numărat și subchirurgul Iancu Velt de la Spitalul Israelit din orașul Roman.
În Spitalul ,,Zonă Interioară 242 ”a mai activat în cadrul serviciului medical în timpul Războiului pentru Întregirea României următorul personal:
Medic Ion Popescu;
Subchirurgi: drd. Dimitrie(Coco) Vîrnav, Dimitrie Ceaușu;
Mediciniști: elev sanitar Ciobanu Alexandru, Nicolae Borcea, Dimitrie Vârnav, Niculina Manoliu (Săvulescu), Grigore Buicliu, Mircea Simulescu, Marcel Kapri, Herman Coniver și studentul chimist Neculae Tăbuș;
Infirmiere voluntare: Ana Mârzescu, Elena Decker, Olga Macri (Gheorghiu), Maria Țurcanovici, Sofia Spivak, Aurelia Simulescu (Mihăilescu), Aglae Verona (Boerescu), Marieta Vârnav, Elena Vrânceanu, Aurelia Spinghel, Helene Rauten, Ruxandra Balaiș, Titica Misir, Tițica Teohari (Răutu), Victoria Calmuschi, Adela Calmuschi, Maria Ciocan, Adela Meiltz (Băncilă), Liza Stand, Maria Belciug, Eugenia Botez, Olimpia Antonie, Margot Antonescu (Mazăre) ș.a.
Farmaciști: Hr. Coniver;
Gardieni: Natalia Grumăzescu, Liza Stand, Marioara Helcuig.
În condițiile în care Spitalul ,,Precista Mare” a fost militarizat, Spitalul Comunității Israelite a fost rechiziționat și transformat într-o secție externă a spitalului ,,Zonă Interioară 242”, fiind destinat pentru tratarea populației civile. Datorită faptului că medicii evrei Leon Henic și Max Ginsberg, au fost mobilizați la alte spitale militare din oraș, de tratarea populației civile s-a ocupat în principal doctorul Nicolae Quinez, medicul orașului. În timpul luptelor din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în Spitalul ,,Zonă Interioară 242” au fost internați până la 700 de răniți, cazați și în tărgi amplasate pe coridoare și holuri.
În perioada 10 septembrie 1916-18 iunie 1918, la Spitalul ,,Zonă Interioară 242”s-au înregistrat 293 de morți. Din octombrie 1917 până în august 1918 Spitalul ,,Zonă Interioară 242”, a fost evacuat, localul fiind ocupat de ,,Spitalul American”. În aceste condiții Spitalul „Precista Mare” a funcționat întru-un local neadecvat, o casă situată pe str. Alexandru cel Bun nr. 3 din orașul Roman. Clădirea Spitalului „Precista Mare” a avut de suferit în timpul războiului, fiind serios avariată încălzirea centrală, instalația de apă curentă și cea tehnico-sanitară era scoasă din uz, sute de geamuri fuseseră înlocuite cu scânduri. Au fost necesare eforturi materiale mari și timp îndelungat pentru a se înlătura urmările Primului Război Mondial.
Spitalul ,,Zonă Interioară 242” din Roman s-a demilitarizat la data de 19 august 1918, revenind la Epitropie sub vechiul său nume.În anii Războiului pentru Întregirea României în garnizoana Roman au funcționat în perioada refugiului populației și rezistenței armate din Moldova pe lângă spitalele permanente, Spitalul Miltar al Diviziei 7 Infanterie și Spitalul ,,Zonă Interioară 242”, spitale militare provizorii ale aliaților: trei ale Misiunii Militare franceze, unul englez, unul american și unul rusesc. Cele 11 spitale militare și 6 infirmerii cu paturi care au funcționat în Primul Război Mondial au format așa zisul: ,,Lagăr de spitale militare din Romanul Primului Război Mondial”.
Spitalul nr.481 ,,Principele Mircea” al Crucii Roșii Britanice a fost relocat de la Buftea și a funcționat la parterul Spitalului „Precista Mare”, fiind comandant de maiorul doctor Duncan C.L. Fitzwilliams. Într-un articol publicat în ziarul ,,L” Independence Roumanie” din 3/6 octombrie 1917 se arăta :
În urma luptelor de la Mărăști, Mărășești și Oituz la Spitalul Englez din Roman au fost internați peste 1000 de răniți, cărora li s-a efectuat 400 de examene radiografice, iar de la începutul anului 1917 au fost practicate 1100 operații chirurgicale.
Spitalul nr.481 ,,Principele Mircea” al Crucii Roșii Britanice și-a încheiat activitatea în garnizoana Roman la data de 9 noiembrie 1917. Locul Spitalului nr. 481 ,,Principele Mircea” al Crucii Roșii Britanice a fost luat de Spitalului nr.481 al Crucii Roșii Americane, instalat în localul Spitalului „Precista Mare” și comandat de maiorul doctor N.D. Kirkpatrik. În perioada 6 octombrie 1917-18 februarie 1918 la Spitalului nr. 481 al Crucii Roșii Americane s-au înregistrat 8 decese. Spitalul ,,Zonă Interioară nr. 243” al Crucii Roșii Române aflat sub comanda locotenent-colonelului (r) doctor Nicolar Țurcanovici a fost înființat la data de 1 octombrie 1916 în localul Seminarului Teologic ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Acest spital dispunea de 40 de paturi și a fost destinat pentru tratarea în principal, a bolilor interne și efectuării de operații de mică chirurgie. Funcția de farmacist era ocupată de locotenentul de rezervă farmacist Traian Bulbuc.
Spitalul ,,Zonă Interioară nr. 244” al Crucii Roșii Române aflat sub comanda locotenent-colonelului (r) doctor Mauriciu Riegler a fost înființat la data de 3 octombrie 1916 în localul ,,Școlii Frobeliene”(Grădinița de copii). Acest spital a dispus inițial de 60 de paturi, dar a ajuns la 125 bolnavi internați, situație în care a mai primit un sediu situat în apropiere. Personalul medical era format din: locotenent doctor Vasile Nazarie, infirmierele: Maria Riegler, Ortansa Bârgăoanu, domnișoara Beller și domnișoara Apostoleanu. În acest spital, a încetat din viață la data de 9 octombrie 1917, grav rănit în luptă, locotenent-colonelul Constantin Macarovici, comandant secund al Regimentului 24 Artilerie ,,Roman” și la data de 2 ianuarie 1917 soldatul Beru Leizer.
Începând cu luna decembrie 1916, Spitalul ,,Zonă Interioară nr.243” și Spitalul ,,Zonă Interioară nr. 244” au trecut sub controlul Misiunii Medicale Franceze. La comanda ,,Spitalului nr.243 francez”, destinat a efectua operații de mare chirurgie a fost numit maiorul doctor francez Thieux. În perioada 21 decembrie 1916-30 aprilie 1917, la acest spital au fost înregistrate un număr de 50 de decese. La ,,Spitalul nr. 244 francez” au activat medicii francezi Legale Lasale, Bloch și Pinard, precum și locotenent-colonelul (r) doctor Mauriciu Riegler și locotenentul doctor Vasile Nazarie.
Misiunea Medicală Franceză a înființat și un spital propriu denumit ,,Spitalul francez de triaj al gării Roman”, destinat a executa repartiția răniților și bolnavilor sosiți cu trenurile sanitare la celelalte spitale militatre din garnizoana Roman. Personalul acestui spital a fost format printre alții din: căpitanul doctor Pierre Philardeaux, doctorul Legal Lasalle, doctorul Pinard, doctorul Pages, locotenentul doctor Anastasiu și Lucie Philardeaux, soția medicului șef. În gara Roman a mai funcționat și o anexă a ,,Spitalului francez de triaj al gării Roman”, denumit ,,spital barăci” în cadru căruia și-au desfășurat acrivitatea și sublocotenentul elev Duicescu Traian și studentul în medicină King Merry. Înființarea acestor barăci a fost impusă de numărul mare de bolnavi și răniți care soseau de pe front cu trenurile sanitare în gara Roman. Documentle de arhivă consemnează sosirea în gara Roman, într-un transport din luna iulie 1917, a două trenuri sanitare cu 300 de răniți.
,,Spitalul nr. 460” al Crucii Roșii Române a fost înființat la 20 ianuarie 1917, după preluarea de către Misiunea Medicală Franceză a Spitalului ,,Zonă Interioară nr. 243” și Spitalului ,,Zonă Interioară nr.244”. Acesta a fost înființat în localul Școlii Israelito-Române cu scopul preluării de la cele două spitale a personalului medical, inventarului și a unei părți din bolnavi.
Medic șef a fost numit doctorul Nicolae Țurcanovici căruia i s-a alăturat și Mauriciu Riegler. Acest spital a funcționat o perioadă foarte scurtă de timp, până în iulie 1917, lucru datorat în primul rând retragerii din activitate a celor doi medici. La data închiderii, ,,Spitalul nr. 460” al Crucii Roșii Române era condus de un renumi medic refugiat din Craiova, doctorul Ion Augustin.
La data de 15 noiembrie 1916, ,,Spitalul Militar de Răniți nr. 360”, numit mai târziu Spitalul ,,Regina Maria” se retrage din București în garnizoana Roman. După ce tranzitează orașul Tecuci și Iași acest spital, condus de Clotilda Averescu, se va reloca la Roman. Amplasat în casele avocatului Botez situate pe strada Smirodava nr.13, acest spital își va începe activitatea în garnizoana Roman începând cu data de 26 ianuarie 1917. Medicii curanți ai acestui spital au fost: locotenent medic Niculescu (26.I.1917-8.I.1918), medic Pandele Ștefan, locotenent medic de rezervă Troteanu Virgil. La Spitalul ,,Regina Maria” s-au înregistrat pe întreaga perioadă de funcționare un număr de 11 decese.
Pentru preluarea cazurilor de soldați bolnavi de afecțiuni contagioase a fost înfințat la data de 29 ianuarie 1917, ,,Spitalul de contagioși nr. 3”, în localul Infirmeriei Regimentului 54 Infanterie, situată pe Bulevardul Carol, nr. 3. Datorită numărului mare de pacienți au fost echipate și barăcile aflate în actualul Cartier Muncitoresc, care au fost construite din anul 1913, în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic. În aceste condiții, acest spital putea primi până la 500 de internați militari și civili, bolnavi de tifos exantematic, febră recurentă, febră tifoidă și TBC pulmonar, situație în care au fost mobilizați și medici rezerviști. ,,Spitalul de contagioși nr. 3” era dotat și cu un Laborator de bacteriologie și o Farmacie condusă de căpitanul de rezervă farmacist Aurel Scurtu. ,,Spitalul de contagioși nr. 3 a fost mutat la data de 21 ianuarie 1918, la Negrești-Vaslui unde s-a contopit cu ,,Spitalul nr. 10 Contagioși”.
Medicii curanți ai acestui spital au fost: locotenent-colonel de rezervă doctor Mirinescu Mihail-comandant, maior doctor Mironescu Eugen, locotenent doctor Radu Emil, locotenent de rezervă doctor Banu Gheorghe, locotenent doctor Rădulescu, locotenent doctor Popescu Cristian, doctor Ghinsberg Max, locotenent-colonel doctor Leo Henic și student medicinist sublocotenent de rezervă Bart Constantin. La ,,Spitalul de contagioși nr. 3” s-au înregistrat pe întreaga perioadă de funcționare un număr de 174 decese.
Un alt spital tot cu profil de boli contagioase, Spitalul nr. 245 ,,Pavilionul de izolare” a fost instalat în localul Infirmeriei orașului pe strada Sfinții Voievozi, nr. 23 și a fost iaugurat la 1 decembrie 1916, fiind destinat atât civililor cât și militarilor. În cadrul acestui spital și-a desfășurat activitatea și medicul orașului, doctorul Nicolae Quinez, ajutat de personalul mediu al infirmeriei: subchirurg Lupașcu C., sanitar Toma Vasile, moașa Armeanu Lidia precum și trei cercetași, Rintzler Mendel, V.Tomescu și I.Dumitru, ultimul decedat din cauza contaminării cu o formă de tifos. La Spitalul nr. 245 ,,Pavilionul de izolare” s-au înregistrat pe întreaga perioadă de funcționare un număr de 40 decese, dintre care 29 au fost militari și 11 civili.
Conform ordinului șefului Serviciului Sanitar al Armatei la data de 26 august 1916 ,,Spitalul de contagioși nr. 4” din Iași a fost dislocat în garnizoana Roman, devenind funcțional patru zile mai târziu, la data de 30 august.
,,Spitalul 480 de triaj” al Companiei 4 Sanitare a fost înființat la 20 decembrie 1916, și a funcționat cu profil de interne-contagioase. Acesta a funcționat în două localuri situate pe strada Miron Costin la nr. 35 și 123. În cadrul acestui spital și-a desfășurat activitatea: locotenent doctor Luceanu Lucian, locotenent doctor Mircea, maior doctor Nicolau, locotenent doctor Boeda, maior doctor Mironescu și locotenent-colonel doctor Ioan Augustin. La ,,Spitalul 480 de triaj” al Companiei 4 Sanitare s-au înregistrat pe întreaga perioadă de funcționare un număr de 95 decese.
,,Spitalul de triaj” al garnizoanei Roman avea misiunea de a îndruma pacienții către spitalele de profil în funcție de cazurile de boală. Acest spital a fost condus de medicul evreu locotenent-colonel doctor Leon Henic, de la Spitalul Israelit. Pe lângă spitalele militare permanente și provizorii, în garnizoana Roman au funcționat în timpul Războiului pentru Întregirea României și următoarele infirmerii:
Infirmeria garnizoanei Roman, condusă de locotenent doctor Popescu Gheorghe și locotenent-colonel doctor Henic Leon;
Infirmeria Cercului de recrutare, condusă de locotenent doctor Luceanu Lucian;
Infirmeria ,,Batalionul de subofițeri”, condusă de locotenent medic Popescu Cristian;
Infirmeria Regimentului 14 Dorobanți, condusă de căpitanul doctor Dumitrescu;
Infirmeria Regimentului 54 Infanterie, condusă de doctor Ghinsgerg Max;
Infirmeria Regimentului 8 Artilerie, condusă de căpitan doctor Solomon Teodor;
Infirmeria Manutanței Roman, condusă de medic-ajutor Glandstein Iosef;
Infirmeria ,,bordeelor garnizoanei”, condusă de locotenent doctor Cosma Dimitrie.
În localitățile limitrofe orașului Roman au funcționat în Primul Război Mondial un număr important de spitale regionale, centre sanitare și infirmerii:
Spitalul din Miclăușeni, a funcționat în incinta Palatului Sturza și în clădirea Școlii Primare;
,,Spitalul militar Zona Interioară 464” din Strunga, cu profil de boli interne-contagioase era condus de profesor doctor Dimitrie N. Manolescu ajutat de doctor Laurian Segal. Înființat la 17 decembrie 1916 acest spital a funcționat timp de 17 luni, interval de timp în care a înregistrat un număr de 17 decese din rândul militarilor și civililor.
,,Spitalul regional de contagioși” din satul Butea, comuna Miclăușeni a funcționat în perioada 17 iunie 1917-10 iunie 1918 în localul Școlii Primare. A fost condus de locotenentul doctor Mandler Mihai, ajutat de sergentul sanitar Petru Pomârleanu, directorul Școlii Primare din Butea. La ,,Spitalul regional de contagioși” din satul Butea s-au înregistrat pe întreaga perioadă de funcționare un număr de 12 decese, printre care și sergentul sanitar Petru Pomârleanu.
,,Centrele sanitare” care au funcționat în comunele mari ale județului Roman (Bîra, Gherăiești, Cuza Vodă) aveau o misiune curativă și profilactică. În comuna Cuza Vodă ( astăzi în județul Iași) a funcționat ,,Centrul sanitar Vlașca” evacuat de la Giurgiu. Acesta desevea efectivele Regimentului 1 Vânători și ale Regimentului 1 Artilerie aflate în refacere. La ,,Spitalul Centrului sanitar Vlașca” și la cele două infirmerii ale regimentelor cartiruite în comuna Cuza Vodă, s-au înregistrat pe întreaga perioadă de funcționare un număr de 333 de decese.
Infirmeria Regimentului 4 Călărași din Miclăușeni, condusă de locotenentul doctor Rădulescu Vasile, a fost funcționat ca izolator pentru ostașii bolnavi. La această infirmerie s-au raportat un număr de 10 decese.
Infirmeria Lagărului de prizonieri austro-ungari, amplasată în Miclăușeni;
Infirmeria Regimentului 2 Vânători, condusă de locotenentul doctor Casanovici Dumitru, a fost instalată în sediul Școlii Primare din satul Hândrești, comuna Miclăușeni. La această infirmerie s-au raportat un număr de 22 decese.
,,Spitalul mobil nr. 10”, al Diviziei 10 infanterie direcționat inițial spre Băcești, a fost în cele din urmă instalat în satul Bozieni, 5 km mai la vest, unde se găsiseră localuri suficiente pentru spitalizarea a 60-70 de oameni.
,,Spitalul Mobil al Corpului II Armată” în comuna Elisabeta Doamna (astăzi comuna Horia).
Spitalul armatei imperiale ruse amplasat în incinta Institutului Franciscan din Hălăucești.
La jumătatea lunii septembrie 1916, Divizia a 7-a avea în dotare 10 autovehicule sanitare. Dacă din punct de vedere al răniților nu s-au înregistrat cazuri deosebite, o trăsătură caracteristică a activității sanitare în zona Armatei de Nord a fost reprezentată de lupta contra epidemiilor. Au fost semnalate câteva cazuri de febră tifoidă, tifos exantematic și tetanos, inclusiv o mică epidemie, în zona Piatra-Neamț care a fost stinsă rapid.
Un plan mai detaliat de luptă cu flagelul biologic reprezentat de holeră a fost însă adoptat la 21 octombrie 1916. Pentru a preveni (răspândirea) bolii, au fost organizate 8 centre, printre care unul la Roman de care depindeau Bacău, Piatra-Neamț și Fălticeni, sub conducerea dr. Baroncea. O perioadă de timp, tratarea soldaților ruși în spitalele românești nu a fost reglementată, de aceea în noiembrie 1916, Direcția a 4-a Sanitară a hotărât ca bolnavii ruși să fie primiți în toate spitalele românești.
În luna decembrie 1916, șeful serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie era locotenent-colonelul medic Mihăilescu Spiridon, ajutor studentul în medicină Papacodă Dumitru, veterinar fiind căpitanul Constantinescu Achile. Secțiuni ale Misiunii Militare Sanitare Franceze au acționat și la Roman, Bacău, Piatra-Neamț. În orașul Roman, ca de altfel în întreaga Moldovă, molima tifosului a luat proporții catastrofale, datorită în principal aglomerației și lipsei de igienă a populației.
Generalul Scărișoreanu, comandantul Diviziei 7 Infanterie a emis un ordin la data de 17 decembrie 1917, în care se arată:
Toți locuitorii Romanului își vor curăța casele, latrinele și curțile unde stau.Gunoaiele vor fi adunate în curți într-un singur loc, de unde să poată fi ușor ridicate de căruțe[…]Această ordonanță este obligatorie pentru oricine locuiește în Roman, civil sau militar de orice naționalitate și din orice armată.
Epidemia de tifos din Roman s-a stins în luna iunie 1917, atunci când ultimii 20 de bolnavi internați la spitalul din Luțca care a fost transportat la Galați au fost evacuați la Spitalul Militar. La data de 1 martie 1917, secțiile Ambulanței Diviziei 7 Infanterie erau dislocate astfel: secția I, la Căiuți iar secțiile II și III la Răcăciuni. Conform Înaltului Decret nr. 319 din 12 aprile 1917, începând cu data de 1 martie 1917, sublocotenentul medic Constantin Mârzescu de la Spitalul nr. 242 ,,Precista Mare” a fost înaintat la gradul de medic locotenent de rezervă. În baza aceluiași ordin, sublocotenentul Bargan Grigore din Regimentul 8 Artilerie a fost înaintat la gradul de medic locotenent de rezervă.
În aprilie 1917, șeful serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie era colonelul medic Mihăilescu Spiridon iar veterinar, căpitanul Dinulescu Vasile. În luna octombrie 1917, acestora li se adaugă ca ajutor al serviciului sanitar, locotenentul Marinescu Petre și farmacist căpitanul Cerchez. Ambulanța Diviziei 7 Infanterie era comandată de maiorul medic Țintă Gheorghe, secția I, de locotenentul medic Teodorescu Gheorghe, secția a II-a, de locotenentul medic Zernoveanu Dumitru și secția a III-a, de maior medic Mitulescu Ion.
În luptele grele purtate de armata română pe dealul Cireșoaia a fost grav rănit și sublocotenentul de rezervă Ilie T. Dragu din Regimentul 31 Infanterie. Eroul a fost evacuat întrr-un spital militar din Roman, unde datorită rănilor grave suferite a decedat. În anii Primului Război Mondial frontul se apropia de ținuturile Moldovei. Datorită numărului mare de răniți, spitalele militare din orașul Roman deveniseră neîncăpătoare. În această situație, autoritățile militare și civile au început să improvizeze în grabă alte spitale militare.
În acest context, Liceul ,,Roman-Vodă” a fost evacuat, și localul a fost transformat în spital militar.Cursurile liceale se desfășurau în Grădina mare de lângă gară, precum și în chiliile și clopotnița Episcopiei, unde la etajul întâi era o cameră mare și luminoasă. În anul 1917, spitalul militar provizoriu a fost evacuat și localul liceului a fost ocupat de un comandament de mare unitate din subordinea Armatei a 9 – rusă, care avea dislocate unitățile în localități din jurul orașului Roman. Serviciul sanitar al Armatei a 9-a ruse avea amenajate în zona de dislocare numeroase spitale militare provizorii, fapt ce a contribuit într-o mare măsură la răspândirea epidemiei de tifos exantematic. Datorită gradului foarte mare de ocupare al spitalelor cu răniți, la data de 26 septembrie 1916, Ministerul de Război a comunicat faptul că ,,ofițerii în convalescență puteau fi îngrijiți de rudele lor la domiciliu” decizie care s-a demonstrate mai tărziu că nu a fost bună. În ordinul 2730 din 27 octombrie 1917, Marele Cartier General a ordonat că gradele inferioare nu li se permite ,,a se căta acasă” ci se vor îngriji numai în spitale.
În conformitate cu adresa nr.1163 din septembrie 1916, a comandantului Corpului 4 Armată, răniții beneficiau de 4 zile de concediu, la care se adăugau zilele necesare pentru deplasare și primeau hrană pentru 6 zille, 4 de concediu și 2 de transport. La data de 9 ianuarie 1917, generalul Constantin Prezan comandantului Corpului 4 Armată, a ordonat să nu se mai acorde concediu medical niciunei categorii de militari. Se mai ordona deasemenea, ca începând cu data de 5 ianuarie 1917, ostașii externați din spitale nu mai aveau voie să se prezinte la unitățile lor fără a fi însoțiți de către delegați. La data de 31 mai 1917, s-a ordonat ca leziunile mici să fie operate în spitalele mobile de campanile, spitalele zonă interioară urmând să opereze militarii grav răniți.
În conformitate cu adresa nr. 29309 din 1917a Serviciului Sanitar al Armatei a 2-a, în intervalul de timp cât se aflau internați în spitalele militare permanente sau provizorii armamentul militarilor era trimis la ,,Depozitul de armătură” al armatei care era dislocat în gara Răcăciuni, sau la Centru de Instrucție din Bacău. Răniții evacuați de la spitalele mobile erau dirijați spre triajele sanitare, de la Sascut și Bacău. În vara anului 1917, în gările Sascut și Bacău funcționau două triaje sanitare. Armata a 2-a română avea repartizate patru trenuri sanitare, câte unul la Pădureni și Onești unde era capăt de linie și două se aflau în rezervă la Sascut.
Primul tren sanitar permanent din armata română a funcționat pe ruta Roman-Iași în timpul manevrelor regale executate la Roman în perioada 22-29 septembrie 1898. Triajul din Sascut se ocupa cu răniții neevacuabili, pe care îi trimitea spitalelor de evacuare din oraș, în timp ce triajul din Bacău împărțea răniții la spitalele de evacuare sau regionale din Bacău, Roman și Piatra Neamț.
Răniții a căror recuperare și vindecare necesita îngrijiri medicale mai îndelungate de 30 de zile, erau evacuați fie în spitalele zonei interne, fie în anumite centre organizate ad-hoc, în perspectiva evacuărilor către Rusia. Periodic, spitalele de evacuare și cele regionale din Sascut, Bacău, Roman și Piatra-Neamț selecționau răniții, care se încadrau în clasificarea mai-sus descrisă. Cu acordul prealabil din partea Marelui Cartier General, îi evacuau prin intermediul trenurilor sanitare, spre destinațiile convenite. Problemele de specialitate precum cele de oftalmologie și chirurgie faciale ale militarilor, erau tratate la Spitalul Militar din Iași, în timp ce problemele de stomatologie erau tratate la Spitalul Militar din Bacău, înființat în octombrie 1916.
Printre unitățile subordinate Diviziei 7 Infanterie în anii Primului Război Mondial s-a numărat și Regimentul 15 Dorobanți ,,Războieni” cu cazarma în Piatra Neamț. În cazarma acestui regiment a funcționat în anii războiului ,,Spitalul militar Zonă Interioară nr.168”. Într-un raport se arată că în intervalul 1 anuarie-31 iuie 1917, în acest spital au murit 326 militari bolnavi de febră tifoidă și icter. Într-un ordin al Serviciului Sanitar al Armatei a 2 -a română emis la 4 octombrie 1917, se stipula ca vizitarea răniților și bolnavilor de către rude și cunoscuți să se facă numai în zilele de joi și duminică între orele 14,00-17,00.Se prevedea că pentru cei veniți din alte localități se permitea accesul în orice zi din săptămână și la orice oră, în afara vizitelor medicale. La data de 14 decembrie 1916, prefectul județului Neamț, informa Compania a 4-a Sanitară a Corpului 4 Armată aflată la Roman:
că existau spitale și răniți în comunele rurale: Doamna, Gârcina, Dobreni, Bodești-Precista, Crăcăoani, Bălțătești, Filioara, la mănăstirile Secu și Neamț precum și la Piatra și Tărgu Neamț, dar din păcate acestea nu aveau medici.
În aceași adresă, se mai solicita trimiterea de studenți mediciniști pentru a încadra spitalele care nu aveau medici.
Numărul militarilor decedați datorită bolilor contagioase în special al tifosului era foarte mare la începutul anului 1917. În consecință, conform unui ordin emis de către medical șef al Armatei a II-a română, în februarie 1917 se stipula că:
bolnavii care au murit de boli contagioase, indiferent de gradul lor, să fie imediat transportați la morga cimitirului destinat pentru boli contagioase și să fie îngropați fără paradă.Trebuia să se anunțe familia, numai dacă acest lucru era posibil .
În aprilie 1917, la Iași au avut loc funeralii naționale pentru doctorul Jean Clunet, din Misiunea Militară Franceză, mort la datorie în spitalul de boli infecțioase din Iași, unde trata militarii români bolnavi de febră tifoidă și febră recurantă.
În spitalele militare permanente și provizorii din garnizoana Roman care au funcționat în perioada Primului Război Mondial, au fost tratați pe lângă militari și civili și prizonieri de război. Aceste spitale au beneficiat și de sprijinul material populației orașului Roman. Pentru bolnavii de tuberculoză era destinat ,,Spitalul militar Sub-Pietricica”, din Piatra-Neamț, intrat în funcțiune la 12 august 1917, și subordonat Regimentului 15 Dorobanți ,,Războieni”. Acesta era construit din material lemons și dispunea de 4 barăci cu un total de 100 de paturi. Printre unitățile subordonate Diviziei 7 Infanterie în anii Primului Război Mondial s-a numărat și Regimentul 27 Infanterie, cu cazarma în Bacău.
La Bacău a funcționat din toamna anului 1916 în perioada Primului Război Mondial, cel mai mare un lazaret din Moldova, destinat bolnavilor de tifos exantematic. Acest spital s-a numit la început Spitalul ,,Lazaret nr. 220”, iar după 1 ianuarie 1917 a primit denumirea de ,,Spitalul de Contagioși al Armatei a II-a” . De la înființarea acestuia, până la sfârșitul războiului, în acest spital au fost îngrijiți peste 12. 000 de militari și civili bolnavi de tifos exantematic.
Printre comandanții acestui spital militar s-a numărat și colonelul medic Imbert, din Misiunea Militară Franceză, care a construit la data de 21 octombrie 1917 o capelă de lemn amplasată în Cimitirul Eroilor ,,Lazaret” aflat în apropiere. În acest cimitir în 50 de gropi comune și câteva morminte individuale își odihnesc somnul de veci în jur de 2500 de eroi. În prezent se efectuează cercetări coordonate de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor pentru identificarea ostașilor români înhumați în Cimitirul Eroilor ,,Lazaret”.
În primăvara anului 1917 a fost înființat la Piatra Neamț un Centru de convalescență pentru Armata a 2 – română. Acesta, funcționa sub administrarea unui Comitet de Patronaj. Scopul acestui centru era: ,, redarea în timpul cel mai scurt, și în stare de a suporta greutățile campaniei, pe soldații care în urma bolilor avute, au ieșit din spitale debilitați” precum și acesta trebuia să fie ,,un adevărat cămin de reîntremare fizică, recreațiune sufletească și înălțare morală”. Acest Centru de Convalescență a fost conceput cu două părți distincte: Centrul de Triaj, cu sediul la Gârleni în județul Bacău și Sanatoriul ,,În Carpați” cu sediul în comuna Doamna, lângă Piatra Neamț. Avea în compunere mai multe secții printre care: secția-psihoterapie, secția-fizioterapie, secția- ,,debilități de boale contagioase” secția, – debilități supuși regimului alimentar special”, și secția destinată bolnavilor care rămâneau a fi tratați în sanatoriu.
În conformitate cu prevederile ordinului nr. 8826 din 3 mai 1917 al Comandantului Armatei a 2 – a română, generalul Alexandru Averescu, toți convalescenții din Sanatoriul ,,În Carpați” complet întrenați erau trimiși direct la corpurile de trupă de pe front. În stațiunea Bălțătești a funcționat ,,Spitalul militar 31 C” care avea internați la data de 10 decembrie 1916, pe lângă 275 militari români și 13 militari ruși, printre care se afla un locotenent, un plutonier și 11 soldați. Trebuie remarcat faptul că în spitalele militare permanente, provizorii și mobile care au funcționat în perioada Primului Război Mondial și-au desfășurat activitatea în calitate de voluntar și personal clerical.
Elocvent în acest sens este că, după încheierea războiului, din cele 60 de maici de la Mănăstirea Vătatec care plecaseră pe front sau în diverse spitale s-au întors în mănăstire un număr de 38. Cinci dintre acestea muriseră, una era bolnavă, 9 rămăseseră în spitalele unde erau repartizate, iar despre 7 dintre acestea, nu se știa nimic. Campania militară din anii 1916-1918, a demonstrat că organizarea Serviciului sanitar al armatei române a fost defectuoasă, datorită faptului că ambulanțele divizionare, spitalele mobile și de evacuare, erau în mod excesiv încărcate cu materiale și nu aveau mobilitatea necesară.
În Campania militară desfășurată de armata română în Transilvania și Ungaria între noiembrie 1918-1919, Serviciul sanitar a utilizat numai ambulanțele divizionare, care au fost redimensionate și au primit un caracter spitalizator. În noiembrie 1918, șeful serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie era colonelul medic Mihăilescu Spiridon iar șeful serviciului veterinar colonelul medic Colben Ion. În aprilie 1919, farmacist era căpitanul Ghiorghiu Constantin, iar șef al serviciului veterinar locotenent-colonelul medic Hortopan Grigore.
Ambulanței Diviziei 7 Infanterie i s-au repartizat efecte spitalicești pentru instalarea a 100 de paturi, și i s-au redus trăsurile grele și furgoanele. Ambulanța diviziei avea în dotare o trăsură de subzistență, o căruță, o trăsură farmacie și un cuptor de deparazitare, care mai târziu a fost înlocuit cu etuve. Personalul medical era format din patru medici, 1 medic șef, 1 chirurg și un internist, 2 farmaciști, un ofițer administrator și 75-100 trupă. Pe lângă aceste efecte spitalicești ambulanța mai era dotată cu materiale sanitare și farmaceutice: 2 lăzi cu medicamente, 5 lăzi cu pansamente, 1 ladă cu instrumente chirurgicale, 1 masă de operație, 2 cutii cu alifie contra scabiei, 1 bidon de formol, 1 bidon alcool, 1 bidon alcool denaturant, 1 bidon petrol lampant, 2 dușuri zinc.
Pe lângă Ambulanța Diviziei 7 Infanterie, funcționa și o echipă de profilaxie și de deparazitare, condusă de un medic care avea misiunea de a aplica măsuri de combatere a epidemiilor. De asemenea, ambulanța dispunea și de o coloană volantă alcătuită din 120-130 oameni, ce s-a dovedit foarte utilă în evacuarea răniților de la posturile de prim ajutor la ambulanță. Trăsura de ambulanță regimentară a fost înlocuită cu câte o căruță de rechiziție pe batalion, iar fiecărui batalion de infanterie, divizion de artilerie și divizion de cavalerie i s-a dat câte o ladă cu medicamente nr. 1 și o ladă cu pansamente nr. 4. Asupra batalioanelor au fost lăsate câte 16 genți cu pansamente, 14 genți cu medicamente și 8 tărgi Percy. Medicamentele, pansamentele, serurile și vaccinurile necesare trupei erau aprovizionate de la Depozitul sanitar din Brașov și Depozitul central al Comandamentului trupelor din Transilvania aflat la Cluj. Instrucțiunile sanitare propriu-zise, semnate de generalul medic Nicolae Vicol erau concentrate în 6 puncte. Primul punct al instrucțiunilor prevedea ca diviziile din prima linie (1 Vânători și 7 Infanterie) și cele din linia a doua (12 Vânători și a 6-a Infanterie), să utilizeze ambulanțele divizionare spitalicești, urmând ca în cadrul comandamentelor respective să se decidă modalitatea concretă de acțiune a ambulanțelor respective, în funcție de necesitățile concrete.
Ambulanțele spitalizatoare se puteau instala, în lipsă de alte localuri, în spitalele civile, dar numai parțial, permițând acelor spitale civile funcționale să își continue activitatea. În caz de luptă, comandamentul avea puterea de decizie privind poziționarea diverselor secții ale ambulanței. Pentru intervalul de timp 8/21 ianuarie – 15/28 februarie 1919, conform unei sinteze întocmită la nivelul Serviciului sanitar al armatei, Divizia a 7-a Infanterie se confrunta, din punct de vedere sanitar cu următoarele cazuri: 144 epidemiologic, 9 de gripă spaniolă și 7 de tifos exantematic, variola și febra tifoidă nu afectau nici un soldat sau ofițer al diviziei romașcane.
În timpul executării ofensivei de pe Tisa, Marele Cartier General prin Serviciul Sanitar, au pus la Dispoziția Diviziilor 1,6 și 7 Infanterie mijloace de evacuare constând în 9 camionete. În mod suplimentar, secția franceză a donat un număr de 18 camioane sanitare și în timp ce secția americană, a oferit 11 camionete. Trenul sanitar nr. 2 aflat în gara Debrecin, a fost pus la dispoziția Diviziei 7 Infanterie pe întreaga durată a operațiunilor militare desfășurate de marea unitate romașcană la malurile Tisei. Serviciul sanitar al Diviziei 7 Infanterie a avut sub supraveghere sanitară și lagărul de prizonieri amenajat în localitatea Tapio Sully.
Ambulanța Diviziei 7 Infanterie având în dotare o echipă de profilaxie și o coloană volantă de brancardieri a primit în dotare o etuvă și fost completată cu materiale sanitare de la Depozitul central al Comandamentului trupelor din Transilvania, aflat la Cluj. A fost pus la dispoziția ambulanței diviziei care a acționat în localitățile: Mureș, Cluj, Dej, Baia Mare, Benedek și Falva, în mod suplimentar, pe lângă trenul sanitar nr. 2 și ,,trenul bae” nr.17. În prima decadă a lunii martie 1919, s-au organizat serviciile de evacuare pentru Armata de Nord, serviciul de evacuare pentru Divizia a 7-a Infanterie fiind stabilit la Dej.
Ambulanța divizionară spitalizatoare a Diviziei 7 Infanterie se afla în stare de funcționare, și era formată din trei secții . Prima secție cu o capacitate de 200 de paturi, condusă de locotenent-colonelul medic Negoescu, funcționa în incinta Palatului de Justiție de la Dej, care includea și închisoarea locală și adăpostea 87 de bolnavi. Dintre aceștia, 20 sufereau de sifilis, 16 de șancru, 3 de blenoragie, 9 de gripă, 7 se aflau în convalescență după tratamentul împotriva tifosului exantematic, iar 32 prezentau răni ușoare în urma incidentelor armate româno-maghiare.
În timpul operațiunilor militare desfășurate între 14 aprilie și 13 mai 1919, de la linia de demarcație până la Tisa, Ambulanța Diviziei 7 Infanterie a funcționat la Cluj și Debrecin, îngrijind 331 bolnavi și 91 răniți.În această perioadă de timp, Ambulanțele Diviziilor 7 și 16 Infanterie au înființat un spital de campanile în localitatea Debrecin.
Serviciul de ambulanța Diviziei a 7-a Infanterie, a îngrijit la Cluj în cea de-a doua jumătate a lunii aprilie 1919, un număr de 256 de bolnavi, din care 60 răniți. Începând chiar cu data de 1 mai, serviciul de ambulanța Diviziei a 7-a Infanterie s-a mutat la Debrețin, unde au fost îngrijiți, până la jumătatea lunii mai, 190 de bolnavi, dintre care 85 de răniți aparținând Diviziei a 6-a Infanterie. Ambulanța Diviziei 7 Infanterie avea următoarea încadrare: 9 medici, 115 trupă, 14 cai, 4 boi și 5 trăsuri. La data de 9 mai 1919, s-a ordonat ca Serviciul Sanitar al Diviziilor 6,7 Infanterie, și 2 Vânători să preia din punct de vedere sanitar și escadrilele de aeroplane dislocate în localitățile: Debrecin, Oradea Mare și Bekisciaba. La data de 28 iulie 1919, Ambulanța Diviziei 7 Infanterie va reveni în Transilvania prin pasul Ghimeș-Palanka. Această structură sanitară va traversa Tisa pe la Kiskore și va funcționa în localitățile Bereny,Tapioszap, Pezel, și. Maglod.
La 5 septembrie 1919, Ambulanța Diviziei 7 Infanterie a intrat în Budapesta împreună cu marea unitate romașcană, și s-a instalat în spitalul Honvezilor. Misiunea primită era aceea de a organiza serviciul de spital de garnizoană, și de evacuare a bolnavilor în stânga Tisei prin Portul de Triaj din gara Szolnok. Ambulanța Diviziei 7 Infanterie a început deplasarea la data de 7 noiembrie 1919 spre Careii Mari, unde a rămas fără a funcționa până la data de 25 decembrie 1919, dată la care a revenit în țară.
În timpul Primului Război Mondial, activitatea Asociației Generale a Medicilor – filiala Roman a încetat datorită faptului că majoritatea membrilor acesteia au fost mobilizați pe front sau în spitalele militare permanente și provizorii. A existat un consiliu medical interaliat, care se întâlnea periodic și la care participau medici români, ruși, francezi și americani. În cadrul acestor întâlniri, medicii militari făceau schimb de cunoștiințe teoretice și practice, privind îngrijirea ostașilor lolnavi sau răniți aflați internați în cele 12 spitale militare din garnizoana Roman.
Activitatea Asociației Generale a Medicilor – filiala Roman s-a reluat în anul 1919, la îndemnul noului medic primar de județ, doctorul Moise Enescu. În conformitate cu prevederile art. II din Decretul-lege privitor la împărțirea administrațiunii sanitare a Regatului în 7 regiuni, publication Monitorul Oficial nr. 9 din 27 aprilie 1919 județul Roman, Râmnicu-Sărat, Putna, Bacău și Neamț au fost arondate regiunii a VI-a sanitară cu reședința în orașul Bacău.
Pentru înlesnirea administrației societății și ocrotirea orfanilor de război de pe întreg teritoriul țării, societatea s-a împarțit în 6 secțiuni regionale având centrele în Iași, București, Craiova, Chișinău, Cernăuți și Sibiu. Regiunea Iași, de care aparține și garnizoana Roman mai cuprinde județele: Dorohoi, Botoșani, Suceava, Neamțu, Bacău, Putna, Covurlui, Tecuci, Tutova, Fălciu, Iași și Vaslui. În perioada Războiului pentru Întregirea României în cadrul Companiei 4 Sanitară fost încadrat pentru o perioadă de trei luni, sublocotenentul medic Grigore T. Popa, viitor membru corespondent al Academiei Române.
În anul 1920, la Spitalul militar al Diviziei 7 Infanterie se aflau încadrați pe lângă personalul medico-sanitar un număr de 55 de grade inferioare dintre care: 4 sergenți, 4 caporali și 47 de soldați. În același an, ordinea de bătaie a personalului militar al Companiei a 4 – a Sanitară era următoarea: 5 ofițeri dintre care unul cu gradul de maior sau căpitan comandant, 2 subofițeri de adfministrație, 2 plotonieri majori, 2 plotonieri, 2 sergenți instructori, 6 sergenți, 8 caporali și 11 soldați. În anul 1922, Depozitul sanitar al Corpului 4 Armată era încadrat în Trupele și serviciile neindivizionate și era dislocat în garnizoana Roman. După încheierea Primului Război Mondial, în cadrul Cercului medico-farmaceutic din Roman, noua denumire a asociației, vor activa medici și farmaciști civili și militari, iar începând cu anul 1925 și medici veterinari. Printre medicii militari care s-au remarcat prin tematica științifică abordată în cadrul ședințelor filialei, amintim pe căpitanul radiolog doctor Mihai Eliescu de la Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie. Acesta, în colaborare cu doctorul Aurel Titus Grecu medic secundar la Spitalul ,,Precista Mare” au susținut comunicarea: ,,Stenoza pilorică ulceroasă”.
Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie i s-a stabilit în conformitate cu prevederile Deciziei ministeriale nr. 340 din 25 mai 1923 o alocație de 9150 lei pentru perioada 1 aprilie – 31 decembrie 1923. Conform ordinii de bătaie a armatei în timp de pace pe anul 1927, Compania a 4 -a Sanitară era dislocată la Roman și avea în subordine Spitalul Militar al Corpului 4 Armată Iași, Spitalul Militar Cernăuți, Spitalul Militar Botoșani, Spitalul Militar Roman, Spitalul Militar Bălți, precum și Spitalele de ochi din Cernăuți și Iași.
În baza Înaltului Decret nr. 2824 din 26 iulie 1930, medicul locotenent Apostolescu Nicolae a obținut titlul de doctor în medicină și chirurgie la Institutul Sanitar Militar, și a fost repartizat la Spitalul Militar Roman.
În ,,Monitorul Oastei” pe anul 1931 se stipuilează faptul că:
,,Administratorul locotenent Tăbaltoc Ioan se numește contabil în materii în depozitul sanitar Roman pe data de 1 aprilie 1930 în locul farmacistului căpitan Țănescu D. desărcinat pe aceeași dată”.
,,Locotenent Stănescu Eugen se numește contabil în materii la farmacia spitalului militar Roman pe ziua de 21 Noiembrie 1930 în locul farmacistului locotenent Sakiencay, desărcinat pe aceeași dată”.
În aprilie 1939 în cadrul Infirmeriei de Cai a Diviziei 7 Infanterie funcționa ,,Școala de infirmieri de cai”, care organiza cursuri pentru pregătirea infirmierilor din Divizia 7 Infanterie, Corpurile 3 și 4 Armată, Divizia 2 Cavalerie și Regimentul 1 Artilerie gardă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în garnizoana Roman au funcționat două spitale militare permanente, Spitalul Diviziei 7 Infanterie, denumit ,,Spitalul Zonă Interioară 445” și Spitalul ,,Precista Mare” care în urma militarizării a devenit ,,Spitalul Zonă Interioară nr. 448”.
Spitalul Diviziei 7 Infanterie, denumit ,,Spitalul Zonă Interioară 445” era comandat de locotenent-colonel doctor Rusu Romulus și era încadrat în iulie 1941 cu 2 ofițeri și 32 trupă, total 34 oameni. Șeful secției chirurgie era căpitanul doctor Radu Popovici iar șeful secției interne era căpitanul doctor Eraclie Calfaiani. În perioada 21 iunie 1941 – 18 august 1944, la Spitalul Diviziei 7 Infanterie s-au înregistrat un număr de 66 de decese. Între anii 1941-1942, într-o aripă a localului Liceului ,,Roman-Vodă” a funcționat un spital anexă B, sub conducerea ,,Spitalului militar Z.I. nr. 445”. Aici se vor amenaja 100 de paturi numai de boli interne, fiind degrevate astfel, ,,Spitalul Zonă Interioară nr.447” și ,,Spitalul Militar nr. 445”. În timp ce internatul a fost desființat, în vila liceului erau camere ocupate de birouri ale armatei germane. În această perioadă cursurile s-au desfășurat în aripa dreaptă a localului, până la data de 19 martie 1944, atunci când instituția și personalul au fost evacuate în localitatea Dumbrăveni, din fostul județ Tîrnava-Mică.
Într-un Procesul vebal din data de 30 august 1941 se prevedeau următoarele:
[…]Dacă numărul bolnavilor de boli interne depășește numărul paturilor destinate pentru boli interne la anexa Spitalul Militar nr.445 acești bolnavi se vor evacua la Spitalul Pelagroși Roman care este prevăzut cu 100 paturi de boli interne. Deoarece acest spital se găsește la 4 km. de oraș, Roman se va îngriji de a găsi modalitatea de transport a acestor bolnavi de la gară la spitalul de pelagroți.Acest spital este bine utilat pentru acest scop.
Se mai precizează că,, mărirea capacittății spitalelor pune și problema personalului auxiliar și cel de serviciu care se va mări. Era nevoie ăn special și de înlocuirea personalului ajutător care era format din profesoare, învățătoare și doamne de la Crucea Roșie, nevoite, din toamnă de a părăsi activitatea spitalelor și a se deda școlii, mai ales că majoritatea profesoarelor vor avea de înlocuit la catedre câte 2 și chiar 3 colegi mobilizați, deci nu vor avea timp necesar a active și la spitale.În dorința unei bune funcționări pentru serviciul de noapte la spitalele din oraș se va intervene la Episcopia Roman,pentru Mănăstirea Giurgeni și la Mitropolia Iași, pentru mănăstirile din Piatra Neamț, pentru a se da din mănăstirile respective, călăgărițe, multe din ele fiind și infirmiere brevetate.
,,Spitalul Zonă Interioară nr. 448” se afla sub conducerea directorului său din timp de pace, Nicolae Fălcoianu care a fost mobilizat cu gradul de căpitan. Spitalul era încadrat la data de 23 iulie 1941 cu 5 ofițeri, 1 subofițer, 54 trupă, total 60 militari. Căpitanul doctor Nicolae Fălcoianu a fost ajutat de trei medici primari: doctorul Remus Moga specializarea contagioase, doctorul Ioan Micu specializarea interne și medicul primar radiolog Nicolae Horga. Acestora li s-au adăugat și medicii secundari: doctor Gheorghe Malot specializarea chirurgie, doctor Veronica Fălcoianu de la maternitate, doctor Maria Străchinescu, doctor Boris Plămădeală, specializarea interne, subchirurg Eftimie Gavriluță și farmacista Constanța Popescu (Dobrin).
În cadrul ,,Spitalului Zonă Interioară nr. 448” și-au desfășurat activitatea în cel de-Al Doilea Război Mondial personal auxiliar și infirmiere voluntare ale Crucii Roșii Române:
Studenți mediciniști: Tăutu Constantin, Popuțoaia Alexandrina-Budurcă, Gavrilescu Corneliu, Simionescu Lidia, Năsturaț Corneliu, Averescu Geta, Munteanu Vasile, studenta farmacistă Valter Ana, Bulmeza Victor, ș.a.
Infirmiere voluntare: profesoară Ligia Tăutu, înățătoare. Platon Aurelia, învățătoare Pintilescu Aurelia, învățătoare Andrieș Tincuța, studenta Vlad Iustina, eleva Kling Ecaterina, Solomon Aurica, Enea Maria ș.a.
Activitatea cadrelor auxiliare era coordonată de Viorica Agarici, președinta filialei Roman a Societății de Cruce Roșie. Pesonalul militar al spitalului era alcătuit dintr-un pluton de 40 de soldați rezerviști comandat de locotenentul de rezervă Petrov Octav. ,,Spitalul Zonă Interioară nr. 448” a funcționat în perioada 21 iunie 1941-19 august 1944, dată la care a fost evacuat la Brașov și demobilizat. Începând cu luna octombrie 1944, spitalul a revenit în garnizoana Roman și a intrat în subordinea Ministerului Sănătații. În același timp, la Roman au funcționat încă două spitale militare provizorii, în perioada 22 iunie-1 septembrie 1941: ,,Spitalul Zonă Interioară 446” al Crucii Roșii Române, amplasat în localul Seminarului Teologic ,,Sfântu Gheorghe” și ,,Spitalul Zonă Interioară 447”, al Oficiului de patronaj ,,Crucea Albastră” care a funcționat în clădirile Liceului de fete ,,Sturza Cantacuzino”.
,,Spitalul Zonă Interioară 446”al Crucii Roșii Române, denumit și ,,Spital școală” amplasat în localul Seminarului Teologic ,,Sfântu Gheorghe” dispunea la data de 23 iulie 1941 de un personal încadrat de 301 militari, după cum urmează: comandant-general doctor Cezar Popovici, 21 ofițeri, 3 subofițeri și 277 trupă. Acest spital care funcționa sub egida Inspectoratului județean Roman și al Societății Române de Cruce Roșie dispunea de 200 de paturi și era organizat pe două secții: chirurghie și interne. În cadrul ,,Spitalului Zonă Interioară 446 ”și-au desfășurat activitatea în cel de-Al Doilea Război Mondial medici, personal auxiliar și infirmiere voluntare ale Crucii Roșii Române:
Medici: căpitan de rezervă doctor Ion Agapie, locotenent doctor Nicolae David, locotenent doctor Dobrotă Eugen, doctor Tănase Ciacatura, doctor Popovici M. Traian și căpitan de rezervă farmacist Hanga C. Teodor.
Surori și infirmiere voluntare: soră șefă Jana Filipescu, învățătoare Bălan Elena, învățătoare Tăune Elena, învățătoare Teodorescu Xenia, Aurica Mihăilescu, Lony Popovici, Nadia Simulescu, Aurica Cantemir, Maria Bogza, Ana Iordache, Lili Focșa, șa.
În cele șapte luni de funcționare, ,,Spitalul Zonă Interioară 446 ” a avut în îngrijire un număr de 1996 răniți dintre care s-au înregistrat 19 decese.
,,Spitalul Zonă Interioară 447” al Oficiului de patronaj ,,Crucea Albastră” care a funcționat în clădirile Liceului de fete ,,Sturza Cantacuzino” dispunea de un personal încadrat de 188 militari, după cum urmează: comandant, locotenent-colonel medic Constantin Enăchescu, 14 ofițeri, 2 subofițeri, 172 trupă. Acest spital a fost programat să funcționeze cu 200 de paturi, cu două secții, interne și chirurgie și o echipă de profilaxie și deparazitare. În cadrul ,,Spitalul Zonă Interioară 447 ”și-au desfășurat activitatea în cel de-Al Doilea Război Mondial medici, personal auxiliar și infirmiere voluntare ale Crucii Roșii Române:
Medici: maior doctor Bondescu Alexandru, căpitan doctor Micu Ioan, sublocotenent doctor Popa Nicolae, căpitan de rezervă doctor Nițulescu Iulius, căpitan de rezervă doctor Pașov Ștefan, locotenent doctor Rusu Artemiza, doctor Cristea Socor, doctor Ioan Jenică Popescu, locotenent farmacist Mihăilescu Ion, sublocotenent farmacist Chițu Nicolae.
Infirmiere voluntare: profesor Camelia Mihail-directoarea liceului, profesoara Aurora Silberg, profesoara Clemansa Vasiliu, profesoara Melania Pașov, profesoara Maria Cojiță, profesoara Elena Boghiceanu, profesoara Ana Tonchevici, profesoara Constanța Constantinescu, profesoara Matilda Gherman, profesoara Ecaterina Andrei, profesoara Victoria Popovici, profesoara Elena Ploschi, învățătoarea Valentina Enache, învățătoarea Boureanu Ioana, învățătoarea Victorița Manoliu, secretara Drosino Merope, registratoarea Criveanu Maria, registratoarea Iancu Dulița, maestra de lucru Gotcu Eufrosina ș.a.
Mediciniști: Samson Achilina, Ionescu Neculae, Ghebu Sumelioara, Pântea Maria, Veronica Pârvulescu, ș.a.
Gestionar: plutonier major de rezervă G. Grigoriu.
Casier: locotenent de rezervă Pântea Constantin.
Personalul militar al spitalului era alcătuit dintr-un pluton de 48 de soldați comandat de sublocotenentul Bălan Vasile. ,,Spitalul Zonă Interioară 447” a fost desființat, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 209.775/29 septembrie 1941. Ca urmare a intensificării acțiunilor militare ale armatei române pe frontul de Est, a crescut și numărul răniților, situație în care s-au luat măsuri pentru creșterea capacității de internare în spitalele militare permanente și provizorii din Roman. În spitalul din Bâra, localitate limitrofă orașului Roman, a fost instalată Ambulanța Diviziei 13 Infanterie comandată de maiorul doctor Filipaș, având ca subalterni pe sublocotenentul doctor G. Șușnea și doctorul Constantin Tăutu. Astfel, în baza Deciziunei Președenției Consiliului de Miniștri nr. 28778 din 21 iunie 1941 și a Ordinului Ministrului Sănătății nr.612 din 27 iunie 1941 cu privire la ,,Normele de reorganizare și funcționare a spitalelor de zonă interioară” se mărește și capacitatea spitalelor militare din garnizoana Roman. În Procesul verbal din data de 30 august 1941 sunt stipulate următoarele măsuri :
Spitalul,, Precista Mare”, din Roman, centru chirurgical de 200 paturi la 250 paturi pentru chirurgie și separat 50 paturi pentru contagioși.
,,Spitalul Zonă Interioară nr.446” în clădirea Seminarului de la 380 paturi la 480 paturi numai pentru chirurgie.
,,Spitalul Zonă Interioară nr.447”, în clădirea Liceului de fete Roman, care a funcționat până în prezent cu 100 paturi chirurgie și 100 paturi boli interne, va funcționa pe viitor cu 259 paturi numai chirurgie.
,,Spitalul militar nr.445” în clădirea Spitalului Militar Roman, care a funcționat cu 50 paturi chirurgie și 40 paturi boli interne, va funcționa pe viitor cu 90 paturi, toate pentru chirurgie.
În garnizoana Roman a funcționat în cel de-Al Doilea Război Mondial și Serviciul Sanitar al Prefecturii Roman, condus de medicul Ștefan Pașov, ajutat de funcționar principal Teodor Furduiescu. Profesorul Victorin Lozinschi, aflat pe atunci în practică la Serviciul Sanitar al Prefecturii Roman consemnează:
[…]Chiar din primele zile ale războiului, am văzut zeci de trăsuri rechiziționate cu tot cu birjar care transportau de la gară răniți militari, la spital, am văzut imagini de suferințe.Vremelnic, clădirile Seminariului și ale Liceului de fete, au fost transformate în spitale.Nu pot uita[…]
Prin Decizia Ministerială nr. 2212 din 30 septembrie 1942, s-au numit membrii în Comisiile Medicale Mixte de la comandamentele teritoriale. La județul Roman au fost numiți următorii medici: Fălcoianu Nicolae, Micu Ioan, Moga Remus și Horga Nicolae. În jurul datei de 18 august 1944, ambele spitale militare permanente ,,Spitalul Zonă Interioară 445” al Diviziei 7 Infanterie și ,,Spitalul Zonă Interioară nr.448” au fost evacuate în grabă, din fața ofensivei armatei sovietice. Primul, a fost evacuat în localitatea Târgu Jiu iar cel de-al doilea în Brașov. ,,Spitalul Zonă Interioară nr. 448” a fost evacuat parțial, acesta păstrând un număr de 30 de paturi complet echipat, o parte din instrumentar, medicamente și un depozit de alimente ce au fost puse la dispoziția populației civile. După ocuparea orașului Roman de către trupele sovietice, Spitalul ,,Precista Mare” a fost transformat în lagăr de tranzit pentru prizonieri români și germani. Partea ce rămăsese pe loc din ,,Spitalul Zonă Interioară nr.448” a fost transferată către ,,Spitalul Israelit ”din Roman ce fusese reînființat. Armata sovietică și-a înființat propriul spital militar, în sediul Școlii Primare ,,Vasile Alecsandri”.
Pe lângă ,,Spitalul Israelit” a fost înființat în camerele Palatului ,,Nevruzi” un spital denumit ,,Spitalul Orășenesc” condus de doctorul Bențin Hascal, ajutat de doctor Cahan Leizer, doctor Levi Velt, doctor Dulberger Marcel și personal medical voluntar. Rata mortalității în acest așa zis spital era extrem de mare, bolnavii stăteau pe paie, mâncați de păduchi și măcinați de boli gangrenoase. În cadrul acestui spital funcționa și o secție destinată militarilor români suferinzi de boli contagioase precum dizinteria, febra tifoidă și tifosul exantematic. Această secție funcționa în locuința lui T. Solomon, pe strada Cuza Vodă. Descrierile făcute de către administrator Stafie Ilie și infirmiera Mazăre Elena sunt dramatice: ,,în fiecare dimineață o căruță a primăriei încărca cu vârf noii morți, transportându-i la groapa comună de la cimitir”. ,,Spitalul Central-Orășenesc” a fost desființat în luna noiembrie 1944, bolnavii internați fiind mutați în Spitalul ,,Precista Mare”, revenit din refugiu de la Brașov. Pentru militarii germani care sufereau de aceleași afecțiuni, a fost improvizat un un lazaret care a funcționat în clădirea ,,Școlii Armenești”.
Dintr-o adresă din data de 19 decembrie 1944 transmisă de către directorul Seminarului din Roman conducerii Liceului ,,Roman-Vodă”, aflăm faptul că din localul școlii fusese evacuat un spital militar sovietic.
,,Spitalul 6 Campanie” al Crucii Roșii Române a fost instalat în vara anului 1944 în sediul actualului Liceu Agricol ,,Ion Ionescu de la Brad” situat în comuna Horia. Misiunea acestui spital era de asigura asistență neurochirurgicală răniților cranieni și medulari din Armata a 4-a română și asistență chirurgicală combatanților din Corpul 5 Armată Român. ,,Spitalul 6 Campanie ” era comandat de căpitanul de rezervă profesor universitar doctor Alexandru Moruzi, fondatorul neurochirurgiei ieșene, ajutat de căpitanul de rezrervă medic primar chirurg Lupu Emil, locotenentul de rezervă neurochirurg Urbanovici Vsevolod și sublocotenentul de rezervă medic secundar chirurg Octavian Troianescu. Doctorul Epifanie Cozărescu, veteran de război, medic militar în Regimentul 5 Artilerie Grea consemnează:
Aflându-mă și eu mobilizat acolo, ca medic de divizion în Regimentul 5 Artilerie Grea[…]aveam dreptul să ocolesc Ambulanțele Divizionare, trimițând răniții la respectivul spital de campanie, unde se acorda o asistență net superioară. Câteodată, îndeosebi pe ofițerii răniți îi însoțeam până acolo. O făceam cu plăcere deoarece majoritatea medicilor îmi erau cunoscuți[…]
În curtea Liceului Agricol ,,Ion Ionescu de la Brad” se află un cimitir în care sunt înhumați militarii decedați în cadrul ,,Spitalului 6 Campanie” al Crucii Roșii Române. În anul 1970, pictorul romașcan Gheorghe Iliescu a ridicat în acest cimitir o troiță în memoria eroilor și a amenajat câteva morminte.
În spitalele permanente și provizorii din garnizoana Roman au mai activat în cadrul serviciului medical în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: locotenent medic V. Stamate, sublocotenent medic D. Ghiorghiade, plutonier sanitar C. Chinole, plutonier sanitar D. Pricopie, plutonier veterinar C. Voinea, plutonier veterinar I.Văcărașu, soră de caritate Florea Ortansa.
Personal auxiliar și de serviciu care și-a desfășurat activitatea în spitalele militare permanente și provizorii din garnizoana Roman în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: soră de caritate Luca Ludovica, supraveghetoare cu 2 gradații Șenchea Maria, soră de infirmerie Toma Natalia, infirmieră cu 1 gradație Abageru Elena, infirmieră fără gradație Ambrozie Ana.
În ordinea de bătaie a Regimentului 14 Dorobanți la data de 22 iunie 1941 funcția de medic militar era încadrată de medicul de corp, maior Cosciușco Valeriu, sanitar fiind plutonierul rezervist Zamă Vasile. În Cimitirul eroilor ,,General Ion Dragalina” din Tighina se află mormântul căpitanului medic Petrovici Tudor din Regimentul 14 Dorobanți căzut eroic la data de 30 august 1941 în luptele purtate de armata română pentru cucerirea Odessei.
Conform ,,Anuarului general al medicilor din România în anul 1941”, în structurile sanitare din garnizoana Roman și-au desfășurat activitatea în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, următorii medici:
Doctor Bădescu Emanoil, născut la data de 6 aprilie 1907, în comuna Baciu-Vlașca, județul Teleorman. A absolvit în anul 1935, Facultatea de Medicină din București. A locuit în orașul Roman pe strada Sturza-Cantacuzino nr. 23 ( în prezent strada Tineretului).
Doctor Enăchescu Gheorghe, născut în anul 1895 în satul Șimon din Bran, județul Brașov. A absolvit în anul 1922, Facultatea de Medicină din Cluj. A locuit în orașul Roman pe strada General Florescu nr. 2.
Doctor Gheorghiescu Ioan, născut la data de 14 ianuarie 1901, în comuna Pâncești, județul Roman. A absolvit Facultatea de Medicină din București. A locuit în orașul Roman, pe strada Sucedava, nr.165.
Doctor Pop Octavian, născut la data de 20 octombrie 1906 în comuna Murgești, județul Mureș. A absolvit Facultatea de Medicină din București.
Doctor Popescu Alecu, născut la data de 15 iunie 1897 în comuna Helegiu, județul Bacău. A locuit în comuna Băcești, județul Roman.
Doctor Lucescu Nicolae, născut la data de 26 august 1900, la Iași. În anul 1928 a absolvit Facultatea de Medicină din Iași. A locuit în orașul Roman, pe strada Ștefan cel Mare nr. 222.
Doctor Mocanu Gheorghe, născut la data de 4 octombrie 1907, în comuna Ciucea, județul Cluj. În anul 1935 a absolvit Facultatea de Medicină din București. A locuit în comuna Săbăoani, județul Roman.
Doctor Nădejde Ștefan(Poberejniuc), născut la data de 1 decembrie 1902, în Tighina. În anul 1929, a absolvit Facultatea de Medicină din Iași. A locuit în orașul Roman, pe strada Petru Aron, nr. 10.
Doctor Harrich Victor Vasile, născut la data de 19 octombrie 1900 în orașul Giurgiu. În anul 1927, a absolvit Facultatea de Medicină din București. A locuit în orașul Roman, pe strada Dimitrie Sturdza, nr. 11.
Doctor Mardiros Aurelian Ștefan, cetățean român de origine armeană, s-a născut la data de 18 noiembrie 1901 la Dorohoi. A absolvit Facultatea de Medicină din București. A locuit în orașul Roman, pe strada Ștefan cel Mare nr. 231.
Medic militar Eugen Teodorescu, a îndeplinit funcția de comandant al Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”.
Doctor Botez Aurelian, născut la data de 9 noiembrie 1186 în comuna Urecheni, județul Neamț. A locuit în orașul Roman, pe strada Ștefan cel Mare nr. 287 bis.
Doctor Gapiteanu Constantin, medic în Regimentul 29 Infanterie.
Doctor Sandu Dumitru. A fost încadrat în Batalionul 4 administrativ.
Doctor Staicu Ion. A locuit în orașul Roman, pe strada Bogdan Dragoș, nr. 49.
Doctor Tocan V. Vasile, născut în comuna Chiștelnița-Orhei în anul 1902. A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în anul 1928. A locuit în orașul Roman, pe strada Aviator Buzoianu, nr. 15.
Doctor Ungureanu D. Nicolae. A locuit în orașul Roman, pe strada Melidon, nr. 25.
Doctor Pașov Ștefan, născut la Bolgrad la 8 aprilie 1899. A absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1928. A locuit în orașul Roman, pe strada Ștefan cel Mare, nr. 297.
Doctor Socor Cristea, născut la Iași în 1876. A absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1906. A locuit în orașul Roman, pe strada Griviței, nr. 18.
Doctor Belort Alexandru, născut la Roman la data de 6 ianuarie 1875. A absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1898. A locuit în orașul Roman, pe strada Gheorghe Asachi, nr. 6.
Doctor Bodeanu Vladimir, născut la data de 23 octombrie 1910 în comuna Țânțăreni, Tighina. A fost medicul circumscripției Gâdinți. A absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1939. A locuit în comuna Carol I, orașul Roman.
Doctor Calfaiani Eracle, născut la 17 octombrie 1886 la Roman. A absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1914. A locuit în orașul Roman, pe strada I.C Brătianu, nr. 6.
Dr. Fălcoianu Veronica, născută la 20 iukie 1903 în comuna Movileni Iași. Medic secundar în serviciul chirurgical al spitalului ,,Precista Mare”și medic al Liceului Industrial de fete.
Doctor Grecu Aurel Titus, născut la 20 februarie 1896 în comuna Pojorta-Făgăraș. A absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1922. Medic primar al Spitalului de Pelagroși și al Liceului Industrial de Băieți. A locuit în orașul Roman, pe strada Smârdan, nr. 3.
Doctor Herman Ioan, născut în anul 1910 în comuna Mocira, județul Satu Mare. A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în anul 1938.
Doctor Horga Nicolae, născut în anul 1902 la Păstrăveni, județul Neamț. Medic primar radiolog la Spitalul ,,Precita Mare” și al asigurărilor sociale. A absolvit Facultatea de Medicină din București și a domiciliat în Roman.
Doctor Micu Andrei Ion, născut la 15 august 1895 la Blaj. Medic de boli interne al Spitalului de stat și medic diriginte la asigurările sociale. A absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1926 și a domiciliat în Roman, pe strada Principesa Elisabeta, nr.1.
Doctor Moga Remus, născut la 29 mai 1896 la Sibiu. Medic primar de boli contagioase al Spitalului de stat și medic de penitenciar. A fost medicul Seminarului Teologic ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în anul 1924 și a domiciliat în Roman, pe strada Vasile Alecsandri, nr.11.
Doctor Popescu C. Ioan, născut în anul 1882, la Roman. A absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1907și a domiciliat în Roman, pe strada Cuza Vodă, nr.36.
Doctor Rusu Artemiza, născută în anul 1899, în comuna Doljești, județul Roman. Medic al orașului Roman și al Liceului de fete. A absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1926 și a domiciliat în Roman, pe bulevardul Carol, nr.5.
Doctor Samson Constantin, născut în anul 1889, la Bârlad. Medic al asigurărilor sociale și al Liceului ,,Roman Vodă”. A absolvit Facultatea de Medicină din București și a domiciliat în Roman, pe strada V.A. Morțun, nr.24.
În serviciul sanitar al Spitalului Militar , Companiei a 4 -a Sanitare și structurilor militare din garnizoana Roman, și-au desfășurat activitatea în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, următorii subofițeri sanitari/veterinari și droghiști:
Spitalul Militar: plt.adj. Lazăr Constantin, plt.maj. Ambrozie Adam, plt.maj. Toader Dumitru, droghist Neculau Vasile.
Compania a 4-a Sanitară: Constantin Dascălu, plt.adj. Toderașcu Costică, plt.maj. Gheorghesci Gheorghe, sg. maj. Stalaciuc Octavian, sg. maj. Ceraru Petru, veterinar Cojocaru Constantin, veterinar Solcan Ștefan, droghist Ivan D. Nicolae, droghist Iorga Gheorghe și droghist Caramalău Nicolae.
Regimentul 24 Artilerie: plt. maj. Văcărașu Ioan , plt.maj. Șurubaru Gh. Gheorghe.
Regimentul 14 Dorobanți: plt. maj. veterinar Voinea Constantin.
Regimentul 12 Călărași: plt.maj. Popescu Ioan, plt.maj. veterinar Munteanu Gheorghe.
Arsenalul Armatei: plt.maj. Tănăsuică I. Stan.
Centrul Teritorial: plt. maj. Aramă Gheorghe, plt. maj. Bucă V. Gheorghe.
Regimentul 8 Artilerie: plt. Maftei C. Vasile.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, farmacistul Constantin Dascălu, a condus Farmacia nr. 31 din orașul Roman, aflată la intersecția Străzii Ștefan cel Mare cu Dobrogeanu Gherea.
În preajma celor două războaie mondiale, în garnizoana Roman au funcționat ,,Școli de infirmiere voluntare” ale Crucii Roșii Române, destinate a pregăti personalul auxiliar pentru îngrijirea militarilor bolnavi și răniți. Prin Decizia ministerială nr. 182543 din 1936, s-a pus problema înfințării în orașul Roman a unui spital-școală, instituție care a fost aprobată prin ordinul nr. 114293 din 1937, și care a funcționat în incinta Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Școlile din oraș au contribuit la organizarea și înzestrarea acestui spital cu sume de bani și obiecte de îmbrăcăminte adunate de la elevi. Se mai prevedea ca acest spital-școală să fie administrat pe timp de pace de Ministerul învățământului iar în timp de război de Crucea Roșie. Absolventele acestor cursuri erau femei din toate categoriile sociale din orașul Roman, care au muncit cu zel și abnegație în infirmerii și spitalele militare permanente și provizorii. În anul 1942 a luat ființă în garnizoana Roman, ,,Școala de Surori Medicale” cu o durată a cursurilor de doi ani. Prima serie formată din 11 absolvente, au fost repartizate în spitalele militare în anul 1943, în timp ce a doua serie din 1944, au continuat școala în refugiu de la Brașov.
Muzeul spitalului din Roman, înființat de medicul Epifanie Cozărescu, în anii 1960 a fost amplasat inițial în odaia de la primul etaj al turnului clopotniță al Mănăstirii ,,Precista Mare” a fost mutat în anul 1973, în loja portarului de lângă turn. În anul 1989 muzeul a fost mutat într-o încăpere spațioasă din interiorul Spitalului ,,Precista Mare” și conținea o expoziție complexă, alcătuită din mai multe fonduri. În prezent, Muzeul de medicină și farmacie se află amplasat în incinta Muzeului de Istorie din Roman.
Personal medical român și străin decorat cu ordine și medalii militare:
S-a acordat Ordinul ,,Steaua României” cu spade în grad de Cavaler următorilor medici din Misiunea Militară Britanică:
Doctorului Duncan Fitz Wiliams, ,,pentru zelul și deosebitul devotament cu care a îngrijit răniții și bolnavii noștri în spitalul Crucii Roșii britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1917”.
Doctorului Gerard Fitz Wiliams, ,,pentru zelul și deosebitul devotament cu care a îngrijit răniții și bolnavii noștri în spitalul Crucii Roșii britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1917”.
Prin Înaltul Decret No. 972 de la 28 Aprilie 1878, ,,s-a acordat dreptul de a purta medalia ,,Virtute Militară” gradelor inferioare ce urmează care se găsesc în căutarea spitalului din Roman, în urma rănilor primite pe câmpul de luptă:
Soldatului Șerban Costache, din regimentul 5 de linie;
Soldatului Cosmulescu Constantin, din regimentul 14 de dorobanți;
Soldatului A. Ștefanov Ioan, din regimentul 15 de dorobanți;
Soldatului Grădinaru George, din regimentul 5 de linie;
Soldatului Ciornei Ioan, din regimentul 2 de artilerie;
Soldatului Ciornei Dimitrie, din regimentul 16 de dorobanți;
Soldatului Constantin P. Stan, din regimentul 5 de linie;
Soldatului Hanganu Iordache, din regimentul 16 de dorobanți;
Soldatului Roșca Dimitrie, din regimentul 2 de linie”.
Prin Înaltul Decret nr. 136 din 13 ianuarie 1895, ,,s-a acordat dreptul de a purta medalia ,,Virtutea Militară” de argint sergentului major Tobac Gheorghe din compania a 4-a sanitară pentru 12 ani de serviciu neîntrerupt în gradul de sub-oficer”.
Au fost decorați cu Medalia ,,Bărbăție și Credință” cu spade clasa a II-a următorii subofițeri:
,,Sergent Trifaș Andrei, din compania 4 sanitară, pentru bravura și credința ce a arătat pe câmpul de luptă”.
Au fost decorați cu Ordinul ,,Coroana României” cu spade în grad de Cavaler:
,,Medicul-locotenent în rezervă Theodorescu D. Nicolae, de la ambulanța diviziei VII ,,pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care a dat îngrijiri medicale bolnavilor contagioși în 1917”.
,,Medicul locotenent în rezervă Catrinaru Dumitru, de la ambulanța diviziei VII ,,pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care a dat îngrijiri medicale bolnavilor contagioși în 1917”.
,,Farmacistului -locotenent în rezervă Andriescu Mihail, de la ambulanța diviziei VII, pentru concursul priceput și continuu ce a dat medicilor ambulanței, pentru combaterea bolilor contagioase în 1917”.
Ordinul „Crucea Regina Maria” a fost o distincție de război și de pace, instituită de regele Ferdinand I prin Înaltul Decret nr. No. 85 din 15 februarie 1917 și ratificată prin Legea 201 din 17 martie 1917. Ordinul Crucea Regina Maria, avea ca scop declarat: „recompensarea serviciilor aduse țării în timp de răsboi sau în caz de epidemii în timp de pace persoanelor care se vor fi distins în chesitunile sanitare”. Ordinul era acordat de rege prin intermediul Ministerului de Război sau motu propio și avea trei clase: I, II și III. Conform legii, membrii ordinului erau aleși pe viață iar numărul lor era nelimitat.
Personalului sanitar militar și civil din armata română și din misiunile militare ale aliaților, care s-a evidențiat în activitatea desfășurată în spitalele militare permanente și provizorii din garnizoana Roman, în timpul Primului Război Mondial, i-a fost acordat Ordinul „Crucea Regina Maria” după cum urmează:
,,Înalt Decret No. 1564 din 28 Decemvrie 1917
FERDINAND I,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
Am decretat și decretăm:
Art. I- Conferim Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a I-a după cum urmează:
,,D-nei Morțun V. Cornelia, președinta filialei Crucei Roșii din Roman, pentru zelul și frumoasele calități sufletești de care a dat dovadă în timpul campaniei din 1916-1917 înființând filiala Crucei Roșii din Roman a desvoltat o activitate excepțională și a contribuit la îngrijirea și alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din război”.
Art. II- Conferim Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a II-a după cum urmează:
,,D-nei Țurcanovici M., locțiitoare de președintă, pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care și-a îndeplinit serviciul în 1917 contribuind de aproape la alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Conducătoarei de lingerie Ruxandra Balaiș, pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care și-a îndeplinit serviciul în 1917 contribuind de aproape la alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Luiza Negri, pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care și-a îndeplinit serviciul în 1917 contribuind de aproape la alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,D-nei dr. Mârzescu Aneta, conducătoarea sterilizărei pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care și-a îneplinit serviciul în 1917 contribuind de aproape la alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
Art. III- ,,Conferim Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a III-a următoarelor persoane pentru zelul și devotamentul cu care a contribuit la îngrijirea răniților și bolnavilor din spitale în 1916-1917:
,,Lenjeriței Constantinescu Casuca, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Supraveghetoarei de cameră Ciocan I. Maria dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Maeri Olga, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Decker Elena, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Praporgescu Pulcheria, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Belinschi Alexandrina, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Millo Elena, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei-șefă Missir Ecaterina, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,D-lui Ceaușu Dumitru, subchirurg în spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Soldatului sanitar Timoftiu Vasile, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei Efronia Irimescu, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei Musta Iosefina, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei Antoni Olimpia, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
,,Infirmierei Popovici Victoria, dela spitalul Crucei Roșii, filiala Roman”.
Înalt Decret No. 1631 din 30 Decemvrie 1917
FERDINAND I,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
Am decretat și decretăm:
Art. I – Conferim Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a I-a după cum urmează:
,,D-nei Mazăre Margot, pentru devotamentul excepțional și pentru activitatea cu care a lucrat pe lângă spitalul misiunei sanitare britanice ,,Principele Mircea”. S-a distins nu numai ca o infirmieră model dar și prin ajutorul ce a dat la aprovizionare cu alimente a spitalului, contribuind la alinarea suferințelor răniților aflați în căutarea misiunei britanice”.
Art. II- Conferim Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a II-a după cum urmează:
,,D-nei Macarovici Alexandrina, pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care a îngrijit răniții din spitalul Crucei Roșii britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
,,D-nei Eugenia Alcaz, pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care a îngrijit răniții din spitalul Crucei Roșii britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
Art. III- ,,Conferim Ordinul ,,Crucea Regina Maria ” clasa a III-a după cum urmează:
,,D-nei Adela Melz, pentru zelul și devotamentul cu care a îngrijit răniții din spitalul Crucei Roșii britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
,,D-nei Petcu Paraschiva, pentru zelul și devotamentul cu care a îngrijit răniții din spitalul Crucei Roșii britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
Conform Înaltului Decret No. 294 din 15 fevruarie 1918 a fost conferit Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a III-a, sergentului major Tăbărășanu Christian de la Ambulanța Diviziei 7 Infanterie.
Personal sanitar militar și civil, din misiunilor militare aliate care a fost decorat cu Ordinul ,,Crucea Regina Maria”:
Ordinul ,,Crucea Regina Maria ” clasa a I-a:
,,Medicului general Sternberg Adalbert, atașat la direcțiunea Crucei Roșii ruse a armatei IV, pentru zelul și solicitudinea remarcabilă ce a arătat înființând la gara Galbeni o cantină pentru soldații români și ruși precum și depozite alimentare pentru populația civilă din Bacău,Vaslui, Roman și Bârlad în 1917”.
Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a II-a:
,,D-nei Natalie Pogoneff, pentru curajul și devotamentul excepțional cu care a îngrijit răniții la spitalul Crucei Roșii Britanice,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
,,D-nei Stephen Neal, pentru zelul și devotamentul excepțional cu care și-a îndeplinit serviciul la spitalul Crucei Roșii Britanice,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a III-a:
,,D-lui Sydney Smith, pentru zelul și devotamentul cu care și-a îndeplinit serviciul la spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
,,D-lui J. Condon, dela spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman, pentru deosebitul devotament și priceperea cu care a îngrijit bolnavii și răniții noștri în 1917”.
,,D-șoarei E.Barber, dela spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman,, pentru deosebitul devotament și priceperea cu care a îngrijit bolnavii și răniții noștri în 1917”.
,,D-șoarei E.Barrow, dela spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman,, pentru deosebitul devotament și priceperea cu care a îngrijit bolnavii și răniții noștri în 1917”.
,,D-șoarei H.Colman, dela spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman ,,pentru deosebitul devotament și priceperea cu care a îngrijit bolnavii și răniții noștri în 1917”.
,,D-șoarei E.Hyde, dela spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman, pentru deosebitul devotament și priceperea cu care a îngrijit bolnavii și răniții noștri în 1917”.
,,D-șoarei E.Iacob, dela spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman, pentru deosebitul devotament și priceperea cu care a îngrijit bolnavii și răniții noștri în 1917”.
Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a III-a următoarelor infirmiere:
,,Antoine Svestouchine, Elisabeth Seltzoff, Caterine Slionina, Caterine Stchenka, Zniade Kouptcka, Pauline Scliar, Olga Dubrovina și Natahlia Platonoff: ,,pentru zelul și devotamentul cu care au îngrijit răniții la spitalul Crucei Roșii Britanice ,,Principele Mircea” din Roman în 1916-1917”.
A fost conferit Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a III-a conform Înaltului Decret nr. 7498 din 2 iulie 1917 :
Plutonierului sanitar Munteanu Andrei, ,,din compania 4 sanitară, pentru zelul cu care a secondat pe medicul-șef al stațiunei de carantină Galbeni în prevenirea și combaterea boalelor contagioase, achitându-se în mod conștiincios de toate însărcinările date în 1917”.
Plutonierului sanitar Rusu Constantin, ,,din compania 4 sanitară, pentru zelul cu care a secondat pe medicul-șef al stațiunei de carantină Galbeni în prevenirea și combaterea boalelor contagioase, achitându-se în mod conștiincios de toate însărcinările date în 1917”.
Caporalului sanitar Ciuciu Iosef, ,,din compania 4 sanitară, pentru zelul și devotamentul cu care a îngrijit bolnavii din infirmeria carantinei Galbeni în 1917”.
Soldatului infirmier Athanasiu Aurel și mecanicului Hruză Wilhelm din Compania 4 Sanitară.
Medalia ,,Bărbăție și credință” cu spade clasa a II-a:
Plutonier Călugăreanu Ștefan, ,,dela ambulanța diviziei VII, pentru zelul și devotamentul cu care a dat îngrijiri răniților precum și pentru prețiosul concurs ce a dat pentru construirea cuptoarelor de deparazitare în 1916-1917”.
Plutonier Scurei Gheorghe, ,,dela ambulanța diviziei VII, pentru zelul și devotamentul cu care a dat îngrijiri răniților precum și pentru prețiosul concurs ce a dat pentru construirea cuptoarelor de deparazitare în 1916-1917”.
Conform Listelor de pierderi publicate în ,,Monitorul Oastei” în anul 1917, Ambulanța Diviziei 7 Infanterie a înregistrat următoarele pierderi:
Ofițeri: ,,Administrator sublocotenent de rezervă Sandu I. Constantin, comandamentul etapelor armatei II (fost la ambulanța diviziei VII)”.
Soldați: Nicoară Dumitru, Brumă Teodor, Daniel Oprea, Pruteanu Nicolae, Ciobanu Dumitru.
Conform Listei de pierderi nr. 272 din 26 mai 1917, Compania 4 Sanitară a înregistrat următoarele pierderi:
Soldat Năstase Gheorghe, Brumă Gheorghe, Vasilache Ignat.
Conform Listelor de pierderi publicate în ,,Monitorul Oastei” în anul 1917, Compania 4 Sanitară a înregistrat următoarele pierderi:
Soldați: Măzărenu Costache, Lupașcu Dumitru, Dohan Ioniță.
În spitalele militare permanente/provizorii din garnizoana Roman, Ambulanța Diviziei 7 Infanterie și Spitalul Companiei a 4- Sanitară au încetat din viață în timpul Războiului pentru Întregirea României următorii eroi din Regimentul 1 Grăniceri, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie în vara anului 1917:
Sergent Barbu Gheorghe – decedat la data de 31 august 1917 în Spitalul ,,Principele Mircea” nr. 481 din Roman;
Caporal Albușel Gheorghe – decedat la data de 12 septembrie 1917 în Spitalul nr. 480 din Roman;
Caporal Doncu Ioan – decedat la data de 25 septembrie 1917 în Spitalul nr. 480 din Roman;
Caporal Pestroiu R.P.P. Dumitru – decedat la data de 1 septembrie 1917 la spitalul Ambulanței Diviziei 7 Infanterie;
Soldat Bârligea Ghiță – decedat la data de 25 septembrie 1917 la spitalul Ambulanței Diviziei 7 Infanterie;
Soldat Hurmuzache Gheorghe – decedat la data de 28 octombrie 1917 la spitalul Ambulanței Diviziei 7 Infanterie;
Soldat Florea Ioan – decedat la data de 3 octombrie 1917 la spitalul Ambulanței Diviziei 7 Infanterie;
Soldat Munteanu Ile – decedat la data de 29 martie 1917 la spitalul Companiei a 4 – Sanitară;
Soldat Buligă Ioan – decedat la data de 29 martie 1917 la spitalul Companiei a 4 – Sanitară;
Soldat Calbuz Costache – decedat la data de 4 august 1917 la Spitalul Z.I. 242 din Roman;
Soldat Nicolae Marin – decedat la data de 2 august 1917 la spitalul Ambulanței Diviziei 7 Infanterie;
Soldat Anghela Iordache – decedat la data de 29 august 1917 la Spitalul Z.I. 242 din Roman;
Soldat Constantinescu Constantin – decedat la data de 8 august 1917 la Primăria comunei Roman;
Soldat Partetetea Gheorghe – Constantin – decedat la data de 17octombrie 1917 la Spitalul American din Roman.
Soldat Brandabur Nicolae – decedat la data de 8 aprilie 1917 la Spitalul Militar din Roman;
Personal medical în garnizoana Roman:
Alexandru Theodori
Doctorul Alexandru Theodori a ocupat în august 1829, postul de medic la spitalul Mănăstirea ,,Precista”. A desfășurat și o susținută activitate publicistică, contribuind la publicarea în anul 1825, a Lexiconului poliglot de la Buda și a lucrării Scurtă arătare despre om și despre alcătuirile lui. A contribuit la înființarea primei ,,Școli publice” la Roman în anul 1832, și a fost un susținător al mișcării unioniste. În anul 1831 la Spitalul ,,Precista Mare” din Roman funcționa o secție militară, care a fost desființată în anul 1833.
Alexandru Theodori a încetat din viață la 6 august 1876, la Roman.
Vafrino Marini
Vafrino Marini, născut la 26 ianuarie 1823, în Loretto (Ancona), Italia, a fost licențiat al Facultății Pontificale medico-chirurgicale din Macerate. În anul 1860, a obținut doctoratul în medicină și dreptul de liberă practică la Universitatea din Bologna. A luptat în Carbonaria, o organizație secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea, inspirată de principiile Revoluției franceze. Urmărit de către poliția habsburgică, Vafrino Marini a fost nevoit să se repatrieze în Moldova. Sosit la Iași la 2 iulie 1856, Comitetul Sănătății din capitala Moldovei, i-a acordat libera practică a chirurgiei. Până fi repartizat la Roman, a lucrat ca medic în armata otomană și în armata română, ca medic al Batalionului 3 de mușchetari din Ismail, și medic de regiment clasa a II- a în garnizoana Pitești.
Afost numit de Epitropie medic primar definitiv la Roman, prin Înaltul Decret domnesc nr. 386 din 19 mai 1864. Ca fost medic militar, Vafrino Marini a căutat să instaureze ordinea și disciplina în Spitalul ,,Precista”. Spre exemplu într-un Raport ultimativ înaintat Epitropiei la 15 august 1864 se arăta faptul că:
pentru a stârpi neorânduielile și abuzurile găsite la venirea lui în spital a cerut și a obținut aprobarea Epitropiei ca toți poslușnicii (infirmierii) și vătaful lor să nu mai asculte de casier, ci de medicul prima, de la o vreme, zicând că o face cu știrea Epitropiei, casierul a început a-i îndemna pe poslușnici la neascultare față de medic.
În perioada 15 iunie 1867 -15 septembrie 1871, acesta a predat medicina populară la Seminarul ,,Sfântul Gheorhe”, îndeplinind și funcția de medic al internatului. În perioada Războiului de Independență a fost mobilizat ca chirurg la Spitalul Colțea din București, unde a predat și cursuri pentru surorile de caritate.
Doctorul Vafrino Marini a adus servicii importante Spitalului ”Precista” din Roman fiind considerat ,,un chirurg abil și îndrăzneț” , și un bun organizator.
General doctor Iuliu Theodor
Iuliu Theodori s-a născut la data de 7 iulie 1834, la Roman. Medic militar cu doctorat în medicină la Berlin obținut în anul 1858, și profesor de patologie și terapie generală la Facultatea de Medicină din București, a devenit inspector general al Serviciului Medical al Armatei. Lucrarea de doctorat pe care a obținut-o la Berlin a avut ca subiect tratarea pelagrei în Moldova. Din anul 1884, a îndeplinit funcția de medic al Casei Regale a României. Generalul medic Iuliu Theodori a fost decorat cu medalia ,,Carol I”. În semn de respect și prețuire o stradă din București îi poartă numele.
Iuliu Theodori a decedat la 23 aprilie 1914, la București.
Mihail T. Burada
Mihail T. Burada, născut la Iași, pe 1 martie 1841, a fost descendent al unei vechi familii de cărturari din ținutul Odobeștiului. A început studiul muzicii la Iași, și a urmat Facultatea de Științe Naturale și Medicină din Paris, obținând doctoratul în medicină în 1867. În 1870, medicul Burada a fost numit la Spitalul ,,Precista Mare” din Roman, unde a pus bazele unui laborator clinic, a introdus dezinfecția cu acid fenic și a modernizat terminologia limbajului medical. Între anii 1870-1907, perioadă în care și-a desfășurat activitatea la Roman, acesta a fost ajutat de secundul său, doctorul Frantz Meixner.
Numele lui Mihai Burada se leagă de înființarea, în 1907 a Societății Culturale ,,Miron Costin”, una dintre primele de acest gen din țară. A compus muzică de pian și a realizat prelucrări de melodii populare din zona Romanului.
Mihail T. Burada a încetat din viață la data de 9 noiembrie 1918.
Nicolae Quinez
Nicolae Quinez, a participat în calitate de medic militar la cel de-Al Doilea Război Balcanic, unde a îngrijit soldați bolnavi de holeră. În timpul Războiului pentru Întregirea României a fost mobilizat la ,,Spitalul Zonă Interioară 245”, și a asigurat vizita și la Spitalul Israelit. În această calitate a contribuit la combaterea epidemiilor de tifos exantematic, febră tifoidă și febră recurentă. A participat în mod activ la viața culturală a orașului Roman. A desfășurat o activitate intensă în cadrul Societății culturale ,,Miron Costin” și a fost membru fondator al revistei ,,Viața Românească” alături de Garabet Ibrăileanu și Constantin Stere. După război, s-a preocupat de combaterea epidemiilor de tuberculoză pulmonară.
Doctorul Nicolae Quinez, personalitate marcantă a medicinei romașcane a încetat din viață în anul 1928, la vârsta de 62 de ani.
Generalul doctor Nicolae Vicol
Nicolae Vicol, născut la 17 martie 1861, la Piatra Neamț a condus Serviciul Sanitar al Marelui Cartier General, în timpul Războiului pentru Întregirea României. A urmat cursurile Facultății de Medicină din Iași și București, și în anul 1892, a susținut teza de doctorat în medicină. După obținerea titlului de doctor, a fost trimis să-și facă stagiul militar la Spitalul Militar Iași, ca secundar al spitalului. Stagiul doctorului Nicolae Vicol de la Spitalul Militar Iași și calitățile sale excepționale, au atras de la început atenția și aprecierile șefilor ierarhici, care l-au sfătuit să se activeze. În 1899, a fost activat, avansat la gradul de medic de batalion, clasa I, în garnizoana Iași. În 1909, după dezvoltarea serviciului chirurgical al Spitalului Militar Iași, a ajuns locotenent-colonel, și a fost transferat la Ministerul de Război. Împreună cu generalul dr. Constantin Papilian, inspectorul general al armatei, a reușit să pună bazele medicinii militare științifice.
În anul 1912, colonelul doctor Nicolae Vicol a condus cu multă competență serviciul chirurgical din Spitalul Militar Central. După cel de-Al Doilea Război Balcanic din anul 1913, a funcționat la diferite mari unități, iar în prima perioadă a războiului de reîntregire a condus Serviciul Sanitar al Armatei de Nord. A scris numeroase lucrări de medicină, și a redactat ordine, broșuri și instrucțiuni medico-militare în perioada Războiului pentru Întregirea României. În perioada interbelică, a rămas implicat în activitatea serviciului sanitar militar și civil, dovedindu-se unul din cei mai de seamă medici pe care i-a avut armata română și societatea civilă. A îndeplinit funcția de vicepreședinte al Societății Regale Române pentru Istoria Medicinii.
Generalul dr. Nicolae Vicol a încetat din viață în anul 1936.
Colonel doctor Spiridon Mihăilescu
Colonelul doctor Spiridon Mihăilescu a îndeplinit funcția de șef al serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” în timpul Războiului pentru Întregirea României(1916-1919).
În baza Înaltului Decret nr. 5177 din 6 decembrie 1919, colonelului Spiridon Mihăilescu, șeful serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie i-a fost acordat Ordinul ,,Steaua României” cu spade în grad de ofițer, ,,pentru zelul, devotamentul și destoinicia cu cari a condus serviciul sanitar al diviziei în timpul operațiunilor din Transilvania în 1919”.
Colonel doctor Romulus Rusu
Romulus Rusu s-a născut la data de 1 septembrie 1900, la Firminiș-Cuceu, județul Sălaj, în familia uni preot ardelean. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Institutului Medico-Militar din București în anul 1926. După un stagiu de pregătire în garnizoana Timișoara, a fost repartizat la Regimentul de Artilerie Gardă(Regimentul 4 Artilerie) din Roman. A îndeplinit funcția de comandant al Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. După venirea comuniștilor la putere, în anul 1948 a fost degradat, împreună cu maiorul doctor Cezar Ionescu și colonelul farmacist Ilie Stan, fost șef al Spitalului Militar al Diviziei 7 Infanterie. Spitalul Militar a funcționat în garnizoana Roman până în anul 1958. Pentru merite deosebite dovedite în activitatea medicală, doctorul Romulus Rusu a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” și Ordinul ,, Crucea Regina Maria”. În perioada postbelică, și-a desfășurat activitatea în Policlinica Roman și în Spitalul de Stat, noua denumire a Spitalului ,,Precista Mare”.
Colonelul medic Romulus Rusu a decedat în anul 1991, la Roman.
Alexandru Moruzi
Alexandru Moruzi, născut în anul 1900, urmaș de familie domnitoare din Moldova, a fost un medic neurochirurg, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Iași, șeful primului serviciu de neurochirurgie din Iași.
A urmat cursurile Facultății de Medicină din Paris, specialitatea neurochirurgie. Revenit în țară, a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Iași în 1935, creând primul serviciu de neurochirurgie din Iași la Spitalul „Caritatea”. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a fost mobilizat cu gradul de căpitan, ca medic militar și a condus ,,Spitalul 6 Campanie” al Crucii Roșii Române. ,,Spitalul 6 Campanie” al Crucii Roșii Române a fost instalat în vara anului 1944 în sediul actualului Liceu Agricol ,,Ion Ionescu de la Brad” situat în comuna Horia. Misiunea acestui spital era de asigura asistență neurochirurgicală răniților cranieni și medulari din Armata a 4-a română și asistență chirurgicală combatanților din Corpul 5 Armată român. În curtea Liceului Agricol ,,Ion Ionescu de la Brad” se află un cimitir în care sunt înhumați militarii decedați în cadrul ,,Spitalului 6 Campanie” al Crucii Roșii Române.
La 19 mai 1947, după instalarea regimului comunist, pentru a nu fi arestat, a fost nevoit să părăsească în mod clandestin țara cu un avion al Crucii Roșii suedeze. A emigrat în Elveția, Venezuela și în Statele Unite ale Americii, unde. deși i-au fost recunoscute studiile medicale, nu a mai putut profesa.
Profesorul Alexandru Moruzi a încetat din viață la data de 3 mai 1957.
Gheorghe Chipail
Gheorghe Chipail, născut la 15 februarie 1905, în comuna Durnești, jud. Botoșani. a fost printre cei mai valoroși profesori de chirurgie din Europa, formator de școală chirurgicală la Iași. Școala primară a început-o în satul natal și a finalizat-o la Iași, după care a urmat cursurile Liceului internat. După absolvirea facultății, ca asistent de anatomie, a devenit secundar de chirurgie la Iași, apoi prin concurs (1936), la București. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial ca medic militar în serviciul sanitar al Companiei a 4 – a Sanitare.
A fost membru de onoare al Academiei de Științe Medicale din România, al unor societăți științifice naționale, al Societății Internaționale de Chirurgie și al Societății Europene de Chirurgie Cardiovasculară, și decorat cu distincția „Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941–1945“.
Gheorghe Chipail a încetat din viață la data de 2 august 1997, la Iași.
Gheorghe Iacomi
Gheorghe Iacomi s-a născut la data de 19 aprilie 1914 la Piatra Neamț. După ce a urmat școala primară și Liceul ,,Petru Rareș” din orașul Piatra Neamț, a studiat medicina la Cluj și București. Între anii 1936-1939, doctorul Gheorghe Iacomi a practicat medicina în București. La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a fost mobilizat ca medic militar, specialitatea chirurgie, în cadrul Companiei A 4- Sanitară Roman. În această calitate, a participat cu spitalul mobil unde a fost repartizat, la campania armatei române din Basarabia și de la Cotu Donului
În anul1942, a revenit la Piatra Neamț, unde a profesat ca medic specialist chirurg (1942 – 1949) și apoi ca medic primar chirurg până la pensionare, în anul 1978. După încheierea războiului, a îndeplinit funcția de medic șef de secție la Spitalul Județean Neamț, iar în urma pensionării a profesat în cadrul Policlinicii Piatra Neamț.
În anul 1948, doctorul Gheorghe Iacomi a fondat Filiala Neamț a Uniunii Societăților de Sțiințe Medicale din România. Drept recunoaștere a activitatii, și ca urmare a faptului ca a fost întemeietorul școlii moderne medico-chirurgicale în ținutul Neamțului, în 1981 i s-a conferit premiul ,,Bisturiul de aur". A promovat și susținut activități privind cunoașterea și protejarea mediului înconjurător, punând bazele turismului montan și ale Salvamontului în județul Neamț. A scris numeroase lucrări de cercetare privind muntele Ceahlău: Ceahlău – ghid turistic, Harta turistică a masivului Ceahlău, Ceahlăul în spiritualitatea românească, Din trecutul vieții monahale și creștinești în zona Ceahlăului, Ghid turistic și din istoria turismului în Ceahlău. În semn de prețuire și recunoștință, a fost declarat post-mortem cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț, iar o stradă din localitate îi poară numele.
Doctorul Gheorghe Iacomi a încetat din viață la data de 18 octombrie 1991, la Piatra Neamț.
Căpitan doctor Gheorghe Niculescu
Medicul militar Gheorghe Niculescu din Regimentul 14 Dorobanți a deschis la Roman în anul 1914 primul cabinet medical care efectua radiografii și radioscopii. Acesta a participat ca medic militar cu Regimentul 14 Dorobanți la Războiul pentru Întregirea României. Eroul căpitan doctor Gheorghe Niculescu și-a pierdut viața pe front, căzând victimă unui bombardament aerian inamic.
Între anii 1906-1912 o parte din laboratorul catedrei din București al marelui savant Victor Babeș a fost mutat la Roman, în scopul executării de examinări și experimente pentru combaterea pelagrei. Rezultatele științifice ale campaniei de cercetări efectuate pe teren și în spital, coordonate de fratele savantului Aurel Babeș, au fost publicate în Analele Academiei Române. De remarcat este faptul că împreună cu echipa savantului, a lucrat în mod voluntar și medicul căpitan Gheorghe Niculescu.
General medic Cezar Popovici
Născut în familia unui preot de țară dintr-un sat din Moldova, Cezar Popovici a făcut parte din prima serie de elevi ai Liceului Internat din Iași. A urmat apoi Facultatea de Medicină la Paris, iar în țară a devenit medic militar. În Primul Război Mondial, a jucat un rol important pe frontul din Moldova, în 1917.
Generalul medic Cezar Popovici a comandat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Spitalul ,,Zonă Interioară 446 ” al Crucii Roșii Române, denumit și ,,Spital școală” amplasat în localul Seminarului Teologic ,,Sfântu Gheorghe”. Acest spital dispunea la data de 23 iulie 1941 de un personal încadrat de 301 militari, după cum urmează: 21 ofițeri, 3 subofițeri și 277 trupă. Spitalul funcționa sub egida Inspectoratului județean Roman și al Societății Române de Cruce Roșie, dispunea de 200 de paturi și era organizat pe două secții: chirurghie și interne. În cadrul Spitalului ,,Zonă Interioară 446”și-au desfășurat activitatea în cel de-Al Doilea Război Mondial medici, personal auxiliar și infirmiere voluntare ale Crucii Roșii Române.
Radu Popovici
Radu Popovici s-a născut la data de 16 octombrie 1900 în comuna Borca, județul Neamț. În anul 1923, a absolvit Facultatea de Medicină din București.
Doctorul Radu Popovici a îndeplinit funcția de șef al secției chirurgie din Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Căpitanul doctor Radu Popovici, a contribuit la îngrijirea evreilor din ,,trenul morții” care a tranzitat orașul Roman în iulie 1941. A domiciliat în orașul Roman , pe strada C.A. Rosetti, nr.1.
Tudor Nandriș
Tudor Nandriș s-a născut în satul Mahala de lângă Cernăuți, în anul 1906. A urmat Liceul ,,Aron Pumnul” din Cernăuți și Facultatea de Medicină din Cluj în anul 1934. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial ca medic militar în Regimentul 16 Dorobanți ,,Suceava”, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”. Experiențele dure ale celui de-Al Doilea Război Mondial au fost consemnate în lucrarea de memorii Jurnal de campanie 1939-1945 :
[…]23 decembrie 1942. După mai multe zile și nopți petrecute sub cerul liber, în oceanul de zăpadă, la o temperatură de -31 grade, am ajuns într-un sat, Wisinovka, dacă nu mă înșel. În acest sat au fost adunați toți ofițerii Diviziei 7 Infanterie de sub comanda generalului Trestioreanu, la o ședintă, care a avut loc in localul școlii primare din acest sat. L-am văzut pe generalul Trestioreanu, înconjurat de Statul Major al Diviziei, stând la o masă lungă, ridicată pe un podium. După ce s-au adunat toți ofițerii, generalul s-a ridicat în picioare și a început să vorbească .Printre altele a spus: În clipa de față, suntem înconjurați din toate părțile de inamic. Nu avem nici o șansă de scăpare decât luptând cu arma în mână și sfărmând cercul care ne inconjoară .Eu singur voi lupta cu arma in mână ca un simplu soldat. În momentul ăsta să uităm de parinți, de soție, de frați, de copii și să pornim lupta[…]
Doctorul Tudor Nandriș a decedat în anul 1989, la vârsta de 83 de ani.
Nicolae Țurcanovici
Locotenent-colonelul(r) doctor Nicolar Țurcanovici, a ocupat funcția de comandant al Spitalului ,,Zonă Interioară nr. 243” al Crucii Roșii Române, înființat la data de 1 octombrie 1916 în localul Seminarului Teologic ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Acest spital dispunea de 40 de paturi și a fost destinat pentru tratarea în principal, a bolilor interne și efectuării de operații de mică chirurgie.
După preluarea de către Misiunea Medicală Franceză a Spitalului ,,Zonă Interioară nr. 243” și Spitalului ,,Zonă Interioară nr. 244”, la data de 20 ianuarie 1917, a luat ființă ,,Spitalul nr. 460” al Crucii Roșii Române în localul Școlii Israelito-Române. Acest spital a fost înființat cu scopul preluării de la cele două spitale a personalului medical, inventarului și a unei părți din bolnavi. Soția doctorului Nicolar Țurcanovici, Maria, a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Societății de Cruce Roșie-filiala Roman în timpul Războiului pentru Întregirea României. Pentru meride deosebite dovedite în tratarea și îngrijirea răniților a fost decorată cu Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a II-a după cum urmează:
D-nei Țurcanovici M., locțiitoare de președintă, pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care și-a îndeplinit serviciul în 1917 contribuind de aproape la alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din spitalul Crucei Roșii, filiala Roman.
Leo Rabner
Leo Rabner s-a născut în anul 1854 în târgul Lipsko din Galiția, în familia profesorului erudit ebraist Matias Simha Rabener. A urmat studiile universitare la Viena, unde a obținut cunoștiințe temeinice de medicină generală, stomatologie și oftalmologie. Leo Rabner a îndeplinit funcția de medic de regiment în armata austr-ungară și a fost decorat cu Ordinul ,,Frantz Iosef”. În anul 1885, a ocupat postul de medic la Spitalul Israelit din Roman. De asemenea, a profesat și în cabinetul particular aflat în Hotelul Dacia și ca medic de plasă. Sora soției sale, Otilia venită în vizită la Roman, l-a inspirat pe profesorul și criticul literar Garabet Ibrăileanu în scrierea romanului Adela. Fiul său din prima căsătorie, locotenent de rezervă Ernst Emil Rabner a căzut pe front în anul 1916.
Leo Rabner a încetat din viață la 29 iulie 1926 la București, și a fost înhumat în Cimitirul Bellu-creștin.
Leon Henic
Leon Henic, născut la 2 aprilie 1870 la Botoșani, a îndeplinit funcția de șef al Spitalului Israelit din Roman. A absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1897. A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic contribuind la combaterea epidemiei de holeră din armata română. În timpul Războiului pentru Întregirea României a fost mobilizat cu gradul de colonel de rezervă la spitalele militare din Roman, unde a îngrijit soldații contaminați de tifos exantematic. A contactat în cele din urmă o formă malignă de boală care i-a afectat miocardul. Internat la rândul său în Spitalul militar al Diviziei 7 Infanterie, colonelul de rezervă doctor Leon Henic a încetat din viață la 8 decembrie 1918, și a fost înhumat în Cimitirul evreiesc din Roman.
Avram Wexler
Avram Wexler, născut în anul 1881 la Focșani, a absolvit Facultatea de Medicină din Viena în anul 1915. A îndeplinit funcția de șef al Spitalului Israelit din Roman. A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic în Regimentul 54 Infanterie, contribuind la combaterea epidemiei de holeră. În timpul Războiului pentru Întregirea României a fost mobilizat ca medic militar în cadrul Regimentului 14 Dorobanți. A întocmit o lucrare intitulată Manual de chirurgie practică pentru război în anul 1914 la Editura ,,Noile ateliere grafice” din București. A fost avansat până la gradul de colonel în rezervă, și a fost decorat cu următoarele ordine și medalii: Ordinul ,,Coroana României” în grad de ofițer (1919), ,,Meritul Sanitar” clasa a II-a(1914), ,,Meritul Sanitar” clasa a I-a(1916), ,,Avântul Țării”(1913).
Colonelul în rezervă doctor Avram Wechsler a încetat din viață la Roman, la data de 12 martie 1948 .
Wilhelm E. Vasile Tebinca
Wilhelm Eduard Vasile Tebinca, născut în anul 1862 la Roman, a participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic și la Războiul pentru Întregirea României. După retragerea armatei române în Moldova în 1917, a activat în cadrul Ambulanței Sanitare a Diviziei 15 Infanterie, care era dislocată în comuna Scânteia, județul Vaslui. După încheierea războiului, a revenit la Roman și a condus farmacia ,,La Speranța” moștenită de la tatăl său. Wilhelm Eduard Vasile Tebinca a avut o fată și patru băieți, dintre care trei au urmat calea armelor. Victor a fost ofițer, și a căzut în luptele purtate de armata română la Mărășești. Al doilea fiu, colonelul Vasile Tebinca a participat la Războiul pentru Întregirea României, și a îndeplinit funcția de comandant de batalion în Regimentul 14 Dorobanți în cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României”. Cel de-al treilea băiat, Virgil a fost subofițer în marina militară și ulterior a urmat tradiția familie,i îndreptându-se către asistența farmaceutică. Alexandru, cel de-al patrulea fiu, a absolvit Facultatea de Farmacie din București și a continuat alături de sora sa Sofia, tradiția farmaceutică a familiei Tebinca în orașul Roman.
Wilhelm E. Vasile Tebinca a decedat în anul 1941, în orașul Roman.
Mauriciu Riegler
Mauriciu Riegler s-a născut la data de 5 noiembrie 1854, în localitatea Grozești(astăzi Oituz) în județul Bacău. A urmat școala primară la Târgu Neamț, Seminarul „Sfântul Gheorghe” din Roman și Liceul Național din Iași. Împreună cu fratele său geamăn Emanoil, urmează studiile medicale la Universitatea din Viena, obținând titlul de doctor în medicină în 1880. Revine în orașul Roman ca medic și profesor de științe fizice la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” și Liceul ,,Roman-Vodă”.
În anul 1884, Mauriciu Riegler îndeplinea funcția medic de batalion stagiar în cadrul Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman”. În anul 1907, căpitanul medic Mauriciu Riegler era încadrat ca ofițer de rezervă la Divizia 7 Infanterie ,,Roman”. A ocupat funcția de primar al orașului Roman între anii 1905-1907. De asemenea, Mauriciu Riegler a avut o importantă contribuție pe plan cultural, fiind membru al Societății Culturale ,,Miron Costin”. Mauriciu Riegler a fost bunicul academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici.
Mauriciu Riegler a decedat la data de 7 ianuarie 1925, la Roman.
General doctor Nicolae Fragulea
Colonelul Nicolae Fragulea a îndeplinit în anul 1899, funcția de șef a serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”.
În cel de-Al Doilea Război Balcanic, a ocupat cu gradul de general de brigadă funcția de șef al serviciului sanitar al Corpului 4 Armată. În anul 1886, și-a susținut la Facultatea de Medicină din București, Teza pentru doctorat în medicină și chirurgie. A susținut conferințe științifice și a publicat numerose articole și lucrări de medicină militară: Septicemia Gangrenoasă supra-acută(1911), Recrutația în județul Dorohoi(1911), Musca columbacă(Musca de Banat) și mușcăturile sale la om, Hrana militară de rezervă, etc.
Ludowig Russ
Ludowig Russ, născut la data de 16 august 1816, la Pfaffenschlag, Austro-Ungaria a fost un medic chirurg austriac, stabilit în Moldova. A îndeplinit funcția de șef al serviciului de chirurgie de la Spitalul „Sfântul. Spiridon” din Iași, și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. A urmat studiile medicale la Viena, și a obținut în 1841, diploma de magistru în chirurgie. În 1857 a obținut doctoratul în medicină la Universitatea din Halle. Ludowig Russ s-a stabilit la Iași în 1843, și a activat o scurtă perioadă la Spitalul Militar.
A fost profesor la Facultatea de Medicină din Iași creând, în 1880, Catedra de Chirurgie, fiind considerat creatorul școlii științifice de chirurgie ieșene. Pe parcursul carierei, a colaborar și cu medicii romașcani de la Spitalul ,,Precista Mare” din Roman. La data de 10 martie 1880, împreună cu medicii Ioan Văleanu și Mihail Burada s-a deplasat la moșia Stârcea de la Văleni pentru un cotrol efectuat Ecaterinei (Catinca) Stârcea. Deși în vârstă de 61 de ani, doctorul Ludowig Russ a participat ca voluntar, alături de fiul său, la Războiul de Independență din 1877. Ca medic militar cu gradul de colonel, a dirijat ambulanțele Crucii Roșii ale Moldovei și a operat în spitalele de campanie stabilite la Turnu Măgurele. A fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” și cu Ordinul ,,Coroana României”.
Doctorul Ludowig Russ a decedat în luna noiembrie 1888, la Iași.
Generalul de brigadă medic Savel Niculescu
O personalitate a medicinii militare românești care și-a desfășurat activitatea în garnizoana Roman, îndeplinind funcția de medic militar în cadrul Regimentului 8 Călărași, a fost generalul de brigadă medic Savel Niculescu.
În anul 1904, tânăr locotenent, a fost repartizat de la Arsenalul Armatei la unitatea de cavalerie romașcană, unde a activat timp de un an de zile. Pentru scurta activitate petrecută în garnizoana Roman medicul militar Savel Niculescu a fost bine apreciat de către șeful Serviciului Sanitar al Armatei, și de generalul Arnold Beller, comandantul Diviziei 7 Infanterie. Savel Niculescu va urma o carieră militară de excepție îndeplinind funcții importante precum cea de medic șef al Diviziilor 6 și 14 Infanterie al Corpului 4 Armată. A condus în perioada 1931-1935, Serviciul Medical din cadrul Inspectoratului Militar al Geniului.
În anul 1935, a fost trecut în rezervă și pus la dispoziția Corpului 4 Armată, iar în anul 1942, a fost trecut în retragere. În decursul carierei militare a fost decorat cu: Medalia jubiliară ,,Carol I” în anul 1905, Medalia ,,Avântul Țării” în anul 1913, Medalia ,,Meritul Sanitar” clasa a III-a, Ordinul ,,Coroana României” cu spade în grad de ofițer în anul 1917, și Crucea ,,Regina Maria”, ,,pentru zelul și devotamentul dovedit în îngrijirea răniților și bolnavilor în Războiul pentru Întregirea României”.
Colonel medic Gafencu Mihail
Un medic militar care și-a desfășurat activitatea în garnizoana Roman și care s-a remarcat în timpul ocupării de către armata română, la solicitarea guvernului polonez a Pocuției în anul 1919, a fost colonelul medic Gafencu Mihail. Acesta a activat și în cadrul Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman” în anii premergători Războiului pentru Întregirea României. În calitate de medic șef al Serviciului Sanitar al Diviziei a 8-a Infanterie, a înaintat un memoriu asupra stării sanitare din Pocuția anului 1919 în care arăta printre altele:
În teritoriul ocupat de armata Română în Pocuția. Nici o organizație sanitară, nici un serviciu pentru combaterea epidemiilor, nici o spitalizare și nici un ajutor medical pentru populația civilă, aceasta este situația sanitară găsită.
În baza acestui acestui memoriu, colonelul medic Gafencu Mihail a întocmit plan de igienizare sanitară și morală a acestei provincii aflate sub ocupație românescă până în august 1919.
Constantin Mârzescu
Constantin Mârzescu s-a născut în anul 1879, și a absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1904. În perioada 15 iunie 1901-1 noiembrie 1902, a fost intern stagiar militar în Secția medicală a Spitalului Militar Iași. În anul 1909, a câștigat prin concurs postul de medic primar chirurg la Spitalul ,,Precista Mare” din Roman, fiind confirmat în acest post prin Decret Regal.
O perioadă de timp acesta și-a desfășurat activitatea în paralel și la Spitalul ,,Sfântul Spiridon” din Iași. La data intrării României în Primul Război Mondial, doctorul Constantin Mârzescu a fost mobilizat cu gradul de sublocotenent și devine medic șef al orașului, iar Spitalul ,,Precista Mare”este transformat în Spital militar ,,Zonă interioară 242”. Într-un certificat cu nr. 8408/3 octombrie 1930 eliberat de Compania a 4-a Sanitară Roman se arată: ,,Certificăm că Medicul Cpt.Mârzescu Constantin, a figurat ca medic șef al Spitalului Z.I. 242 ,,Crucea Roșie”, pe tot timpul războiului, de la 15.VII.1916 până la 31.VII.1918.” În timpul războiului soția acestuia, a fost infirmieră voluntară în cadrul spitalului. În anul 1918, perntru merite deosebite, doctorul Constantin Mârzescu a fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” cu spade în grad de Cavaler:
Medicului căpitan în rezervă Mârzescu Constantin, chirurg șef al spitalului ,,Crucea Roșie” din Roman, pentru abilitatea chirurgicală și devotamentul remarcabil de care a făcut dovadă cu prilejul tratamentului medical al răniților din spitalul ,,Crucea Roșie” din Roman la 1916-1918.
Constantin Mârzescu a încetat din viață, bolnav de cancer, în anul 1929.
Gabriel Socor
Gabriel Socor, cetățean român de origine armeană, născut la data de 15 august 1848 la Iași, a fost doctor, primul profesor universitar de fiziologie umană. Specializat în Germania, doctorul Gabriel Socor a pus bazele medicinei experimentale la Facultatea de Medicină din Iași. A avut preocupări într-o serie de domenii noi, necunoscute până atunci, bazate mai ales pe fiziologia și psihofiziologia sistemului nervos central. Profesorului Gabriel Socor îi datorăm primele cercetări românești referitoare la influența exercitată de muzică asupra omului și animalelor. Profesorul Gabriel Socor a fost printre primii profesori universitari, care și-au editat prelegerile. O perioadă i s-a încredințat și demnitatea de decan al Facultății de Medicină din Iași. A fost membru al Asociației medicilor din România (1897) și a publicat un număr important de lucrări științifice: Analele Casei Spitalelor și Ospiciurilor Sf. Spiridon, Iași, 1893 sau, Statistica pe anul 1889 a serviciului de oculistică însoțită de observații clinice, Iași 1890, 127 pagini, etc.
A participat, deși avea o vârstă înainttă, în calitate de șef al ambulanței, la Războiul pentru Întregirea României. Potrivit medicului Dan Gabriel Arvătescu, dacă din familia Arvătescu numai tatăl său a fost medic, în familia mamei sale medicina își are originile încă din secolul XIV:
Familia Socor făcea parte din comunitatea armenilor ieșeni, a căror prezență este semnalată încă din secolul XIV. Era o comunitate de negustori, de funcționari publici și alte meserii. Din ce știu, din punct de vedere istoric, în secolul XIX, la Iași este consemnată familia Grigore și Ana Socor. Primul lor copil, Gabriel, după studii efectuate la Viena, devine medic. Încă de mic era pasionat de fiziologie. La Viena face studii de neurofiziologie și oftalmologie și, deși a primit oferte să rămînă la Viena, se întoarce la Iași. În 1882, prin decret regal, Carol I numește primii patru profesori universitari din cadrul Universității din Iași, printre care se afla și Gabriel Socor. Acesta a înființat catedra de Fiziologie din cadrul facultății de medicină, fiind decan în perioada 1906-1911. În paralel, a fost și profesor de Oftalomologie. De altfel, el avea și alte preocupări, fiind cunoscut și ca un bun compozitor. În 1916, el a susținut un concert în fața familiei regale[…]
Un alt membru al familiei Socor, Mircea Socor, bunicul domnului doctor Dan-Gabriel Arvătescu a fost ofițer, cu gradul de locotenent de rezervă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A făcut parte din Regimentul 7 Dorobanți ,,Prahova” și a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, conform Înaltului Decret nr. 40 din 7 ianuarie 1942 ,,Pentru eroismul de care a dat dovadă în luptele din jurul Odessei”. După instaurarea comunismului în România, Mircea Socor a fost hăituit de securitate, a fost arestat dar nu a fost condamnat.
Doctorul Gabriel Socor a încetat din viață în luna august 1928, și a fost înhumat în cimitirul din Tătărași, Iași.
Căpitan medic Levandovschi Stanislav
Levandovschi Stanislav, medic militar de reverză, a fost făcut parte din Misiunea Militară Medicală rusă în Primul Război Mondial. După ieșirea armatei ruse din război, acesta a încadrat o funcție de medic militar în cadrul Regimentului 16 Infanterie ,,Fălticeni”, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”. După încheierea Primului Război Mondial, Levandovschi Stanislav s-a stabilit definitiv în orașul Bacău și a activat ca medic pediatru în Spitalul de copii. Cazul medicului Levandovschi Stanislav nu este singular. După Revoluția bolșevică din Rusia din octombrie 1917, o serie de ofițeri ruși au demisionat din armata rusă bolșevizată și au încadrat unități din compunerea armatei române.
Căpitan medic Constantin Cosma
Constantin Cosma s-a născut la 28 martie 1906 în localitatea Stănița, județul Roman. A urmat Institutul Sanitar Militar-Facultatea de Medicină Militară. A fost avansat succesiv la gradul de sublocotenent (1927), medic locotenent (1930), medic căpitan (1939) și medic maior post-mortem.
A îndeplinit funcțiile de medic la Spitalul Militar ,,Regina Elisabeta” și medic al Batalionului 16 Vânători de Munte. A participat cu unitatea sa, Batalionul 16 Vânători de munte, la luptele pentru ocuparea Odessei din toamna anului 1941. S-a distins prin bravură și eroism fiind apreciat de superiorii săi, îngrijind deopotrivă răniți români, sovietici și populație civilă.
A fost decorat ,,Post Mortem” cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a în baza Înaltului Decret nr.445 din 12 februarie 1942:
Pentru eroismul de care a dat dovadă în sângeroasele lupte duse de acest batalion în zilele de 24-27 septembrie 1941, când postul de comandă al grupului Vânători de Munte și al batalionului Vânători Munte, fuseseră încercuite de inamic, din proprie inițiativă, pornește la contraatac, cu o mână de oameni adunați în grabă de la comanda grupului, și pionerii de întărire, reușind să pătrundă în flancul și spatele inamicului și să recucerească tunurile pierdute ale divizionului tunuri munte. Întors la batalion, ia conducerea dreptei contraatacului, care pornea cu rămășițele a două companii,să cucerească pentru a treia oară marginea satului,dinspre inamic, reușind să ocupe liziera de Nord. Batalionul fiind din nou copleșit de forțele numeroase, medicul căpitan Cosma C. Constantin, s-a gândit la ultimii săi răniți, căzuți în aceste contraatacuri, încercând să-i salveze. A fost prins de inamic, iar a doua zi, la reocuparea satului a fost găsit împușcat.
Emanoil Manea
Emanoil Manea s-a născut la 12 martie 1905, la Chilii, fostul județ Roman, într-o familie de armeni. A absolvit Liceul ,,Roman -Vodă", din Roman în anul 1924, și a urmat studiile universitare la Facultatea de medicină din București. Înainte de a ajunge la Roman, Emanoil Manea și-a desfășurat activitatea profesională în mai multe localități din țară. A fost angajat la Spitalul ,,Gheorghe Mîrzescu" din Brașov și a profesat ca medic secundar la Spitalul din Făgăraș.
În urma susținerii unor examene de specialitate, ajunge la Spitalul Ciumulești – Baia, după care a fost transferat la Spitalul Gheoghieni – Ciuc, ca medic primar. După această dată, medicul Emanoil Manea a fost repartizat la Spitalul ,,Precista Mare” din Roman, unde și-a desfășurat activitatea o perioadă foarte scurtă de timp. Între 1 noiembrie 1940-31 august 1950, Emanoil Manea a funcționat ca medic de circumscripție la spitalul din Mircești, județul Roman. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a fost mobilizat ca medic militar cu gradul de locotenent de rezervă, în rândurile serviciului sanitar al Corpului V Armată.
Doctorul Emanoil Manea a decedat la 22 ianuarie 2003, și este înmormântat în sectorul armenesc din cimitirul ,,Eternitatea” din Roman.
Moise Enescu
Moise Enescu s-a născut la 20 iunie 1879, în satul Simon-Bran, regiunea Brașov. A absolvit Facultatea de Medicină din București, unde i-a avut profesori pe Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Mina Minovici, Nicolae Paulescu și Ion Cantacuzino. După terminarea studiilor, a ales un post de circumscripție sanitară rurală, în fostul județ Tutova. La intrarea României în Primului Război Mondial, Moise Enescu s-a angajat voluntar ca medic în armata română. După terminarea războiului, începând din 1919, Moise Enescu a ocupat postul de medic primar al județului Roman și medic al circumscripției C.F.R., funcții pe care le-a deținut până la vârsta pensionării.
Activitatea medicului Moise Enescu a fost împărțită în muncă de cercetare și în preocupări de organizare sanitară și medico-socială. Medicul Moise Enescu a desfășurat o importantă activitate științifică. Pornind de la constatările de pe teren, asupra problemei sanitare a țăranului, el a abordat, într-o serie de lucrări, aspectele igienei rurale.
A întocmit lucrarea Pentru ce nu avem o stare sanitară bună, alături de lucrările de pionierat referitoare la alimentația țăranului moldovean: Cercetări asupra alimentației țăranului moldovean, cu indicațiuni asupra regimul pelagroșilor, lucrare scrisă în colaborare cu dr. A. Radenschi, și Situația economică a populației rurale în raport cu sănătatea publică și igiena. În anul 1940 a apărut numărul jubiliar al ,,Revistei de Igienă Socială”, în care sunt prezentate realizările în domeniul sanitar și al alimentației. Demn de remarcat este faptul, că la acest număr a contribuit și medicul Moise Enescu, prin articolul ,,Alimentația populației rurale din Moldova”.
Cezar Ionescu
Cezar Ionescu, născut la data de 27 ianuarie 1915 1915, la Roman a urmat cursurile Liceului ,,Roman-Vodă”. În anul 1940, a absolvit Facultatea de Medicină din București. A fost unul dintre cei doi fii ai generalului Ștefan Ionescu, subșef de stat major al Diviziei 7 Infanterie în Războiul pentru Întregirea României, și prefect al județului Roman în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat cu gradul de maior medic, și a fost încadrat la secția chirurgie a Spitalului Militar Roman. După instaurarea dictaturii comuniste în România, doctorul Cezar Ionescu a fost degradat în mod abuziv. A continuat să activeze până la ieșirea la pensie, ca medic chirurg în cadrul Spitalului Municipal din Roman. Doctorul Cezar Ionescu a decedat la Roman și este înhumat în Cimitirul ,,Eternitatea”.
Locotenent-colonel doctor veterinar
Nicolae Hortopan
Locotenent-colonel medic Nicolae Hortopan a îndeplinit funcția de șef al serviciului veterinar al Diviziei 7 Infanterie în Războiul pentru Întregirea României. Această structură medicală a avut un rol foarte important, având în vedere numărul mare de cai care încadrau unitățile de artilerie și cavalerie din garnizoana Roman. În prejma intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial, în garnizoana Roman a funcționat și o ,,Școală de infirmieri de cai”, care organiza cursuri pentru pregătirea infirmierilor din Divizia 7 Infanterie, Corpurile 3 și 4 Armată, Divizia 2 Cavalerie și Regimentul 1 Artilerie Gardă.
LUCA ION (1894-1972), dramaturg, eseist
Sergent sanitar Ion Luca
Ion Luca, născut la data 7 decembrie 1894, la Roman, a fost un scriitor român. A urmat Școala primară la Roman și Bacău și a continuat studiile la Seminarul ,,Veniamin Costache" din Iași. Licentiat in drept la Universitatea din Iași și în teologie la București, își va lua doctoratul in ambele discipline. In timpul Primului Război Mondial a fost încadrat ca sergent sanitar in Rusia, intr-un spital orășenesc din Nikolaev (1917-1918). A fost diacon, apoi profesor si avocat la Bacău. După 1930, s-a dedicat teatrului și a debutat in anul 1933, pe scena Teatrului National din București, cu piesa luda.
A compus și publicat peste 40 de piese de teatru, unele dintre ele fiind jucate de teatre din București, Iași, Cluj: Cele patru mări, Alb și negru, Chiajna, Dumitru, Cuza Vodă, Leana Vrăjitoarea, Pelina, Amon-Ra, Salba Reginei, Femeia Cezarului, Năframa iubitei, Javra pământului, Marisa, Neliniștea doamnei, Fiica bărbatului, Când țipa animalul, Apele-n prag și Iubire învrăjbită etc. Despre personalitatea lui Ion Luca, profesorul A.M. Ciobanu consemna:
Teatrul lui Ion Luca acoperă cu modalitățile de scriitură un spațiu european larg, pornit de la istorismul lui Shakespeare și ajuns la speologia psihologică a unui Stindberg. Eroii săi sunt decât arareori oameni cotidieni, cu liniaritate repetabila și cu amplitudinea lăuntrică neînsemnată ci ei formează o dinastie de supercaractere. Luca este un speolog psi până la obsesie, iar peștera sa preferată, în întunecimea căreia se complace coboară mereu rămâne cea a Evei. Pe cheagul acestor căutari subterane, autorul crează o altă istorie a timpurilor și o altă logică a demersului faptic.
Dramaturgul și eseistul Ion Luca a încetat din viață la 30 ianuarie 1972 la București.
Infirmieră șefă Ecaterina Brăescu
Ecaterina Brăescu a îndeplinit funcția de infirmiera șefă la Spitalul ,,Virtutea Militară”din Roman în timpul Războiului de Independență. Spitalul ,,Virtutea Militară”din Roman, spre deosebire de celelalte spitale militare din țară, funcționa sub egida filialei Roman a ,,Societății doamnelor române” a cărei președintă era Ecaterina Brăescu. Pentru devotamentul dovedit în tratarea răniților, internați în Spitalul ,,Virtutea Militară”, Ecaterina Brăescu a fost decorată cu Medalia ,,Crucea comemorativă Elisabeta”.
Personalități culturale în serviciul sanitar al Diviziei 7 Infanterie:
Octav Băncilă
Octav Băncilă , născut la data de 4 februarie 1872 în orașul Botoșani, a fost un pictor realist român. În anul 1900, a efectuat serviciul militar și în timpul Războiului pentru Întregirea României a fost mobilizat din postul de profesor de pictură la Școala de Belle-Arte la partea sedentară a Companiei a 4-a Sanitare.
Un lucru de remarcat este faptul că tematica militară l-a preocupat pe Octav Băncilă o lungă perioadă din cariera sa. Acest lucru este demonstrat de o serie întreagă de tablouri: ,,De planton” , ,,Santinela”, ,,Din Armată” precum și ,,Dezertorul”. Aceste tablouri cu tematică militară, descriu viața grea din armată, în care ostașii erau măcinați de persecuții și boli.
La data de 21 august 1917, directorul Școlii de Belle-Arte din Iași, Gheorghe Popovici trimitea o scrisoare către Statul Major General, Partea Sedentară în care se arăta:
[…]D-ul profesor Octav Băncilă, împlinind la 25 ianuarie 1918, 46 de ani face parte ca militar din contingentul 1894 și e socotit la compania a 4-a sanitară Iași. Fiind de vârstă înaintată aproape de limita care, după lege, îi dă dreptul de a fi în afară de orice serviciu[…]
Pictorul Octav Băncilă a decedat la data de 3 aprilie 1944, la București.
Neculai Anghel
Neculai Anghel s-a născut la 5 octombrie 1888, la Palazu Mare, județul Constanta 6. Încorporat soldat recrut în octombrie 1909, Neculai Anghel a servit ca subofițer cu gradul de plutonier în Compania a 4 – a Sanitară din regimentul 17 Artilerie ,,Bacău”. Conform Înaltului decret nr. 58. din 31 ianuarie 1913 al regelui Carol I, a fost decorat cu Medalia ,,Bărbăție și Credintă”, clasa a II-a. În timpul Războiului pentru Întregirea României, Neculai Anghel și-a desfăâurat activitatea la Cercul sanitar Scorțeni-Bacău, structură aflată în subordinea Companiei a 4-a Sanitară. Considerat poet bacovian, numai pe baza primului volum publicat, Neculai Anghel este de fapt un simbolist rural.
Neculai Anghel a încetat din viață în anul 1968, la Scorțeni în județul Bacău.
CENTRUL DE INSTRUCȚIE AL ARMATEI DE NORD
În urma măsurilor adoptate de Marele Stat Major-Partea Sedentară, și de Comandamentul General al etapelor, începând cu data de 16 octombrie 1916 în garnizoana Roman a început să funcționeze Centrul de instrucție al Armatei de Nord. Efectivele Centrului de instrucție de la Roman erau următoarele:
62 ofițeri,124 gradați și 5444 soldați pentru arma infanterie;
1 ofițer, 33 gradați și 313 soldați pentru arma cavalerie;
15 gradați și 479 soldați pentru arma artilerie
Total: 63 ofițeri, 172 gradați și 6236 soldați.
Pe lângă Centrul de instrucție era atașată și Școala de mitraliere cu 21 secții de mitraliere cu un efectiv total de: 1 ofițer comandant, 4 ofițeri instructori, 21 subofițeri, 252 gradați și 651 soldați. Aproape jumătate din efectivul Centrului de instrucție era format din oameni neinstruiți aparținând diferitelor contingente: amânați, dispensați, scutiți, reformați, revizuiți etc. Aceștia aveau nevoie de un timp destul de lung de instrucție pentriu a deveni capabili să înlocuiască trupele de pe front. La data de 27 octombrie 1916, Centrul de instrucție din Roman dispunea de următoarele efective: 82 ofițeri, 25 subofițeri și 6635 trupă.
În conformitate cu prevederile Ordinului nr. 13 din 23 iunie 1918 al Directorului Superior și Inspector General al Infanteriei, Școala de Tragere și de Specialități a Infanteriei a început să funcționeze operativ începând cu 1 iulie 1918 la Mănăstirea Neamț. La data de 13 noiembrie 1918, Inspectoratul General al Infanteriei a ordonat mutarea Școli de Tragere și de Specialități ale Infanteriei de la Mănăstirea Neamț la Slobozia în județul Ialomița.
Printre personalitățile militare care au urmat cursurile Centrului de instrucție de la Roman s-a numărat și episcopul general de brigadă Partenie Ciopron, pe atunci recrut în Regimentul 29 Infanterie ,,Dorohoi”.
CENTRUL DE INSTRUCȚIE ROMÂNO-GERMAN
În preajma intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial efectivul armatei germane aflat în țara noastră se cifra la aproximativ 70.000 de militari. Aceștia încadrau o Divizie motorizată concentrată în zona Brașov-Câmpina-Ploiești-București-Târgoviște și câteva centre de instrucție care erau dispuse strategic pe teritoriul național. În garnizoana Roman, în cazarma Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman ” aflată pe Bulevardul Republicii(fost Carol I), era cartiruit unul dintre cele două Centre de Instrucție ale infanteriei armatei germane din România. Al doilea Centru de Instrucție al infanteriei se afla la Făgăraș, în timp ce la Sibiu se afla Centrul de Instrucție al Cavaleriei, la Râmnicu-Vâlcea, Centrul de Instruție geniu/transmisiuni, la Ghimbav-Brașov, Centrul de Instrucție Motomecanizat, la Mihai Bravu, Centrul de Instrucție al Artileriei și la Chitila Centrul de Instruție Căi Ferate.
În Ordinul General nr. 877 din 30 octombrie 1940, transmis către unitățile și marile unități ale armatei române generalul Ion Antonescu arăta:
Ostași!
Sunt informat că nu cunoașteți rostul sosirii trupelor germane în țara noastră și nu toți știți cum trebuie să vă conduceți față de ele. Trupele germane[…] au fost chemate de Conducerea țării, deci n-au venit fără voința noastră, n-au venit cu gândul de cucerire sau de ocupare, ci au venit cu gând de frate. Am chemat trupele germane să vă învețe folosirea noului armament, pe care îl vom primi din Germania; le-am chemat să vă învețe procedurile de luptă întrebuințate de ei, cu rezultate atât de strălucite în ultimele războaie. După ce își vor îndeplini misiunea ei se vor întoarce în țara lor. Ei își vor da și viața, dacă va fi nevoie, pentru apărarea pământului și neamului nostru.
Ostași!
Sunt sigur că acum, când cunoașteți rostul venirii trupelor germane la noi, veți ști să le întineți mâinile frățește, veți ști să-i faceți să simtă, cu o clipă mai curând cât de mult prețuim camaraderia lor.
Un moment important l-a constituit dislocarea batalionului 2 al Regimentului 14 Dorobanți în baza ordinului nr. 18467 din 13 octombrie 1940 al Corpului 10 Armată, în garnizoana de reședință Roman, pentru a încadra Centrul de instrucție constituit în cooperare cu armata germană.
Pentru pregătirea în comun a cadrelor din infanterie, Centrul de Instrucție al infanteriei și-a schimbat denumirea în Centrul de Instrucție Mixt româno-german. În cadrul acestor centre de la Roman și Făgăraș a luat ființă cursul de formare și perfecționare a comandanților de grupă, pluton, companie și batalion cu durata unei serii de șase săptămâni. Pe lângă Centrul de Instrucție Mixt Româno-German, s-a organizat și a funcționat un batalion de instrucție a căror efective proveneau din elevii Școlii de Subofițeri de Infanterie detașate de la regimentele de infanterie din țară. Scopul înființării acestui batalion era acela de a forma cât mai mulți instructori, care să fie în măsură să instruiască trupele din infanteria română după regulamentele de instrucție ale armatei germane. În acest batalion pe lângă ofițerii români încadrați conform statului de organizare, a mai funcționat un al doilea rând de instructori germani. Începând cu anul 1941, în paralel cu subunitățile românești în Centrul de Instrucție Mixt Româno-German de la Roman s-au instruit și subunități ale armatei germane de nivel grupă, pluton și companie.
Misiunea Militară Germană în România era necesară în egală măsură atât părții germane cât și celei române, dar costurile de ordin financiar, în privința cazării și a dotării cu armament erau extrem de mari. Referitor la această problemă generalul Ion Antonescu, conducătorul statului punea pe raportul din 23 octombrie 1940 o rezoluție referitoare la condițiile colaborării cu Misiunea Militară Germană din România:
[…]Principiul fiind a nu transforma o bună intenție politică și militară într-o ruină financiară și economică pentru România. Suntem destul de secătuiți ca să mai putem continua procedeul.
La nivelul garnizoanei Roman, unde era cartiruit un număr foarte mare de personal militar german, situația nu era diferită. Stare de spirit a populației orașului Roman era nefavorabilă:
[…]În Roman s-a înființat un ,,Centru de Instrucție Româno-German” și de atunci viața a început să fie cu totul diferită de aceea de dinainte. Prețurile la alimente au crescut și tot ce era mai bun pe piața alimentară se rezerva pentru hitleriști. Vagoanele poștale erau tixite de colete cu alimente. Le expediau ostașii nemți în Germania, unde un ou avea mare valoare, iar o bucată de costiță afumată de porc era ca un noroc căzut din cer. Dacă însă totul s-ar fi redus la articolele alimentare, poate că nu am fi fost prea șocați. Aveam destule și puteam să dăm de pomană la alții: necazul cel mare era exploatarea nerațională a resurselor noastre de minereuri și de țiței. Puseseră hitleriștii stăpânire pe mai toată industria noastră extractivă[…]
La data de 12 decembrie 1940, a avut loc vizita Șefului Misiunii Germane în România, generalul Hansen, însoțit de către generalul Nicolae Tătăranu, subșef în Marele Stat Major. ]naltele oficialit[‚i militare au vizitat Centrul de Instrucție româno-german și Cercul Militar din Roman, fiind întâmpinați de către generalul Olimpiu Stavrat, comandantul Diviziei 7 Infanterie.
În perioada mai-iunie 1941, în ajunul intrării României în război împotriva Uniunii Sovietice, Comandamentul german a masat în România numeroase trupe, numărul acestora ajungând la aproximativ 500.000 de militari germani. Începând cu anul 1941 în procesul de instruire al armatei române au fost introduse principiile de luptă ale armatei germane. În cursul pregătirii de specialitate desfășurate în Centrul de Instrucție Mixt româno-german de la Roman se întrebuința Regulamentul de instrucție al infanteriei germane, vol. 9 partea 1- Conducerea și lupta infanteriei și partea a 2-a – Batalionul de infanterie. A mai fost introdus în pregătirea de specialitate a unităților de infanterie Regulamentul provizoriu pentru instrucția infanteriei, partea I-a, vol. I – Instrucția tactică a individului, grupei și plutonului, adaptate după regulamentul infanteriei germane.
În arhivele militare istorice se consemnează faptul că până la data de 10 septembrie 1942, Regimentul 14 Dorobanți se afla în cazarma de pace, mai puțin batalionul 2 și compania de cercetare, care se aflau dislocate în barăcile soldaților germani aflate în apropierea cazărmii.
LAGĂRUL PROVIZORIU DE PRIZONIERI
După ocuparea orașului Roman de către trupele sovietice, inventarul Spitalului ,,Precista Mare” ( Z.I. 448) a fost evacuat la Spitalul Israelit. Răniții au fost depuși pe paie în ,,Spitalul Orășenesc” înființat în localul palatului Nevruzzi, unde a fost înființată o secție de chirurgie. În incinta Spitalului ,,Precista Mare”, a fost înființat de către armata sovietică un lagăr de tranzit pentru prizonierii români și germani. La data de 24 august 1944 generalul Alexandru Saidac, comandantul Diviziei 1 Infanterie a fost arestat de către sovietici în localitatea Buhuși, în apropiere de Bacău, deoarece a refuzat ordinul acestora de a depune armele. După arestare, acesta a fost transportat de la Bacău la Roman.
Generalul Alexandru Saidac a consemnat în memoriile sale că în lagărul de prizonieri de la Roman a fost tratat ,,deplorabil”. De la Roman a fost evacuat la Prăjești, apoi la Recea și în alte localități ,,peste tot întâlnind alte sute și mii de militari români capturați în condiții similare”.
Colonelul Atanase Lișcu, șeful de stat major al Corpului 7 Armată, aflat în drumul spre Piatra Neamț consemnează la rândul său:
Am văzut zeci de mii de soldați dezarmați și dezechipați, în deplasare de la Nord spre Sud, către Muntenia și de la Sud la Nord, în Moldova. Acest tablou dureros se întregea cu un nesfârșit șir de arme de tot felul și cu vehicule azvârlite pe drumurile de retragere. După 28 august 1944, rușii au început a duce în lagăr pe toți ostașii în curs de marș spre casă.
La data de 25 august 1944, a fost luat prizonier de către sovietici în zona Buhuși, locotenent-colonelul Ioan Bădiceanu și internat în lagărele de la Roman, Bălți și Oranki-Mănăstârca. În lagărul de prizonieri de la Roman au fost internați la data de 2 septembrie 1944 și comandamentul Diviziei 104 Munte, structură ce fusese înfințată la 18 octombrie 1943 sub denumirea ,,Comandamentul Siret” ca dublură a Diviziei 4 Munte. La 4 septembrie 1944, din efectivele Comandamentului 104 Munte s-a constituit un batalion de vânători de munte și un batalion de pioneri de munte, care a fost deplasat spre Moinești, unde a intrat în subordinea Diviziei 103 Munte. În lagărul de prizonieri de la Roman au fost internați în intervalul 25 august-3 septembrie 1944 și combatanți din unitățile subordonate Diviziei 1 Gardă care au fost dezarmați de către trupele sovietice.
Generalul de corp de armată (r) Ionescu Alexandru Saint – Cyr, consemnează :
La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan – ofițer de stat major brevetat, șef al biroului 3 operații în statul major al Diviziei 1 gardă[…] Comandamentul 104 munte și unități de artilerie, deși cu o bună capacitate combativă și regrupate în zona exclusiv Bacău, exclusiv Roman, Buhuși, au fost dezrmate – conform hotărârii Comandamentului Sovietic. Efectivele au fost internate în lagăre la Roman, Bacău, apoi la Iași și în final U.R.S.S.
Toader Clipa-Donuța, combatant în Regimentul 8 ,,Cernăuți” consemnează:
În 24 august eram la Mărășești, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt aliați, dinspre ruși însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime. Dacă acesta a fost ordinul până la Roman, unde am fost cantonați, cu promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat și ne-au dus pe jos la Târgu – Frumos-aici nu mai era comandament, ci lagăr. Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Fălești-Basarabia, apoi la Bălți. La Bălți era un lagăr înfricoșător populat de vreo douăzeci și cinci de mii de prizonieri[…]
La data de 2 septembrie 1944, Divizia 13 Infanterie a fost dezarmată de către sovietici la ieșirea din Sud a satului Broșteni, ofițerii și trupa fiind internați în lagărul din Roman. Comandantul, statul major, și ofițerii cu grade superioare au fost internați în lagărul din Bacău. Lagărul de prizonieri din curtea spitalului ,,Precista Mare” nu a fost singurul lagăr provizoriu de prizonieri care a funcționat în Roman în cel de-Al Doilea Război Mondial. Sublocotenentul Mihai Timaru, din Compania 73 Atelier Mobile, subordonată Batalionului 3 Instrucție și reparații auto din Roman scrie în memoriile sale:
În Roman nu fusesem niciodată, trecusem doar când m-am dus pe frontul de răsărit, dar numai prin gară. Și Romanul, de la început m-a impresionat, parcă era o grădină de flori cu pomi fructiferi, cu un parc minunat care la vremea aceea se socotea perla Moldovei. M-au impresionat orașul și oamenii, deși trecuseră trupele rusești pe acolo iar cazărmile fuseseră transformate în lagăre, totuși, cu toată starea aceea pe care o provocau trupele rusești, îți lăsa impresia unui oraș primitor. Romanul era unul din cele mai mari garnizoane militare din Moldova. Am ajuns acolo în 18 august 1945 – prima unitate militară sosită în oraș – și toate cazărmile erau devastate, așa că am refăcut cazarma, până au venit celelalte unități precum și Batalionul 3 Auto care era dispersat la Craiova […].
Veteranul de război, sublocotenent (ret) Toderașcu Ștefanache, din Divizionul 6 Tunuri consemnează faptul că în luna august 1944 ,,unitatea a fost ajunsă din urmă de către trupele sovietice la Roman și toți au fost luați prizonieri de război – ostași și ofițeri, pe care i-au pus sub pază într-o cazarmă”.
Sergent Ion Moșescu
Ion Moșescu s-a născut la 27 ianuarie 1916 în satul Mărgăriți, comuna Beceni, județul Buzău. A fost recrutat la Cercul de Recrutare din Ploiești la 10 martie 1938, și repartizat în funcția de pușcaș în Regimentul 7 Dorobanți din Odorhei, unitate din subordinea 13 Diviziei 13 Infanterie. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial în calitate de combatant în Brigada 4 Mixtă Munte. Sergentul Ion Moșescu a fost luat prizonier la data de 23 august 1944, și internat în Lagărul provizoriu de prizonieri din garnizoana Roman. Transferat în lagărele de prizonieri de pe teritoriul Uniunii Sovietice, veteranul de război a revenit în țară din captivitate, la data de 22 decembrie 1945
Militari români internați în lagărul de prizoniei din Roman:
Fruntaș Mihai Lefter, din Regimentul 4 Fortificații, a fost capturat de trupele sovietice la 25 august 1944 și eliberat la 1 decembrie 1944.
Caporal Ion Arhire, a participat la război cu Regimentul 23 Artilerie și Regimentul 11 Artilerie, a fost capturat de trupele sovietice la 23 august 1944 și eliberat la 1 decembrie 1944.
Căpitan Ion , a fost luat prizonier de către trupele sovietice la 23 august 1944 și trimis în lagărul Mănăstârca. S-a înrolat în Divizia ,,Horia Cloșca și Crișan” și s-a înapoiat în țară în anul 1946.
Caporal Neculai Caba, din Regimentul 8 Roșiori ,,Botoșani” – a fost luat prizonier de către trupele sovietice la 25 august 1944 și trimis în lagărul Bălți și apoi în munții Urali. Veteranul de război va consemna:
[…]când ne-au luat prizonieri, soarele nu se mai vedera.Vedeam doar praf roșu, răscolit de explozia bombelor.Se făcuse întuneric ca noaptea.Nu știam unde să fugim, fiindacă nu se mai vedea clar un drum de acces. Ne-au prins pe o pajiște și ne-au dezarmat, ducându-ne apoi la Roman, și de aici pe jos spre Iași. După o pauză de două zile am mărășluit spre Bălți, închizându-ne într-un lagăr de la marginea orașului[…] Apoi am fost deplasați cu trenul spre Sverdlovsk. De aici am mers pe jos circa 120 km, până în inima munților Urali […]
Caporalul Neculai Caba a fost eliberat din prizonierat la data de 31 octombrie 1945.
Caporal Dumitru Radu, din Regimentul 3 Pioneri – a fost luat prizonier la 23 august 1944, închis în lagărul din Roman, transferat apoi în lagărul din Bălți și apoi în Ucraina. A fost eliberat din prizonierat în octombrie 1948.
Soldat Gheorghe Andronic, din Regimentul 7 Vânători Galați – a fost luat prizonier la 24 august 1944, închis în lagărul din Roman, transferat apoi în lagărul din Bălți și apoi în Ucraina. A fost eliberat din prizonierat în octombrie 1946.
Sublocotenent (ret) Toderașcu Ștefanache, născut la 18 aprilie 1922 în satul Helegiu, județul Bacău președinte al subfilialei A.N.V.R., comuna Helegiu, județul Bacău a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial cu gradul de sergent. A fost luat prizonier la Roman de trupele sovietice împreună cu întreg efectivul Divizionului 6 Tunuri și reușit să evadeze din Lagărul de prizonieri de la Roman. După încheierea războiului a fost decorat cu medalia ,,Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial”.
Lagărul de prizonieri din curtea spitalului ,,Precista Mare” nu a fost singurul lagăr provizoriu de prizonieri care a funcționat în garmizoana Roman în cel de-Al Doilea Război Mondial. Conform mărturisirilor unor veterani de război, în prima parte a anului 1945, funcționa la Trifești, în incinta Depozitului de armament și muniții un lagăr administrat de armata sovietică, destinat prizonierilor de război români.
Lagărul provizoriu de prizonieri de la Roman a funcționat până la sfârșitul lunii noiembrie 1944, dată la care Spitalul ,,Precista Mare” s-a întors din evacuare. O mică parte din prizonierii de război români internați în lagărul din Roman au fost eliberați, dar cei mai mulți au fost transferați în lagăre de pe teritoriul Uniunii Sovietice.
BATALIONUL 3 INSTRUCȚIE REPARAȚII AUTO ROMAN. ȘCOALA TEHNICĂ INDUSTRIALĂ MILITARĂ AUTO NR. 3
Batalioanele Auto au fost înființate între aniii 1939-1940 pe lângă fiecare dintre ce 7 Corpuri de Armată, inclusiv la Corpul 4 Armată Iași. Conform ordinii de bătaie a forțelor armate în timp de pace la data de 1 iulie 1943 în garnizoana Roman funcționa Grupul 3 Instrucție și Reparații auto care avea în subordine Batalionul 3 Instrucție Reparații ,,Roman” și Batalionul 7 Instrucție Reparații ,,Bârlad”. Grupul 3 Instrucție și Reparații auto era subordonat Direcției superioare a motomecanizării subordonată la rândul ei Subsecretariatului de Stat al Armatei de uscat.
Conform Deciziei ministeriale nr. 1640 din 19 august 1942 în garnizoana Roman a funcționat începând cu data de 1 octombrie 1942 o școală de conducători auto pe lângă Liceul Industrial Roman.În cuprinsul ,,Monitorul Oastei” nr.19 din1 ianuarie 1943 sunt trecuți elevii anului I și II care urmează Școala Tehnică Industrială auto nr. 3 care funcționează pe lângă Batalionul 3 Instrucție și Reparații Auto ,,Roman”.
Prin Decizia ministerială nr. 4403 din 23 decembrie 1943 s-a hotărât :
Se numesc profesori pentru anul școlar 1943-1944 spre a preda cursurile de mai jos la școala tehnică industrială militară auto nr. 3, care funcționează pe lângă Batalionul 3 Instrucție și Reparații Auto, următorii profesori civili:
Cursuri: Profesori:
Științe Naturale – Pantea Aurelia – Înloc. plut. t.r. Cuciureanu Șt.
Mecanică. – Pantea Aurelia – Înloc. plut. t.r.Vișoiu Octav
Geografia. – Pantea Aurelia – Înloc. plut. t.r. Cuciureanu Șt.
Aritmetica – Pantea Aurelia – Înloc. plut. t.r. Ucraineț Nist.
Geometria – Pantea Aurelia. – Înloc. plut. t.r. Cuciureanu Șt.
Istoria – Vasiliu Aspazia – Înloc. plut. t.r. Cuciureanu Șt.
Româna – Buzatov Constanța – Înloc. plut.t.r. Cuciureanu Șt.
Desen proecție – Cantemir Gheorghe – Înloc. plut. t.r. Manarcă Gavrilă
Desen geometrie – Cantemir Gheorghe – Înloc. plut. t.r. Manarcă Gavrilă
Cursuri:
Desen Industrial – Cantemir Gheorghe – Înloc. plut. t.r. Manarcă Gavrilă
Desen ornamental – Cantemir Gheorghe – Înloc. plut. t.r. Manarcă Gavrilă
Plata orelor de curs pentru profesorii menționați mai sus se va face conform deciziei ministeriale în vigoare.
3. Direcția Superioară a Moto Mecanizării este însărcinată cu aducerea la îndeplinire a prezentei decizii ministeriale.
La disciplina ,,Educație Morală”, a fost numit profesor în baza Deciziei ministeriale nr. 3999 din 19 noiembrie 1943, preotul maior Adăscăliței Gheorghe.
Prin Decizia ministerială nr.821 din 15 iulie 1946, s-a stabilit funcționarea în subordinea Direcției Motomecanizării a Școlii Tehnice Industriale Militare Auto nr. 3, pe lângă Batalionul 3 Instrucție Reparații ,,Roman”. Aceste școli tehnice militare erau echivalente gimnaziilor din subordinea Ministerului Educației Naționale. Școala Tehnică Industrială Militară Auto nr. 3 ,,Roman” avea repartizat pentru anul școlar 1946-1947 un număr de 20 de locuri destinate tinerilor cu vârsta între 11-14 ani, absolvenți a patru clase primare.
Eroi și veterani din Batalionul 3 Instrucție Reparații ,,Roman”:
General de brigadă în retragere Dimofte Gh. Ștefan, președinte al Uniunii Veteranilor de Război și Urmașilor Veteranilor filiala Iași a fost încadrat în anul 1946, în Batalionul 3 Reparații Auto ,,Roman”.
Sergent Mihai Vasiluță, fiul lui Ion și Profira, născut în Oneaga, și-a stabilit domiciliul în Răușeni. Mobilizat în februarie 1942, la Regimentul 7 Vânători, vărsat, la 25 octombrie 1942, la Batalionul 14 Vânători Munte ,,Suceava”, la 15 martie 1943 la Batalionul 3 Reparații Auto ,,Roman” și la 1 august 1943 în Batalionul 1 Instrucție ,,Sibiu”, a fost trimis pe front la 1 aprilie 1944. A dispărut la 23 august 1944.
Caporal Gheorghe Bejinaru , a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial cu Regimentul 8 Roșiori ,,Botoșani”. A fost încadrat, după ce a urmat patru luni Școala de Șoferi din Batalionul 7 Instrucție și Reparații Auto ,,Sibiu”, la Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Vasile G. Sofiea, născut în anul 1922, în comuna Baia, județul Suceava a fost mobilizat la Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Ioan Dragostin, născut în anul 1922, în comuna Baia, județul Suceava aparticipat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Dumitru Cucolaș, născut în anul 1922, în comuna Boroaia, județul Suceava aparticipat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Sergent Gheorghe Chelbosu, născut în anul 1922, în comuna Boroaia, județul Suceava aparticipat la campania din Vest cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Vasile Coca, născut în anul 1922, în comuna Cornu Luncii, județul Suceava aparticipat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Toader Trifan, născut în anul 1922, în comuna Horodniceni, județul Suceava aparticipat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Dumitru Pinciuc, născut în anul 1920 în comuna Stroiești, județul Suceava aparticipat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Soldat Vasile Cuvinciuc, născut în anul 1906, în comuna Oțeleni, județul Suceava a participat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Caporal Petru Pericică, născut în anul 1920, în comuna Oțeleni, județul Suceava, a participat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Dumitru Acsinte, fiul lui Vasile și Ilinca, născut în anul 1920 în comuna Boghicea, județul Neamț, a participat la război cu Batalionul 3 Auto ,,Roman„.
Sergent major Gheorghe Olariu, fiul lui Costache și Profira, născut în anul 1920 în comuna Boghicea, județul Neamț, a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Ștefan Lefter, fiul lui Aglaia născut în anul 1923 în comuna Boghicea, județul Neamț, a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”.
Gheorghi Vasilescu, fiul lui Raveica, născut în anul 1923 în comuna Boghicea, județul Neamț, a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial cu Batalionul 3 Auto ,,Roman”. Mutat la Regimentul 10 Infanterie ,,Focșani” a participat la campania din Vest în luptele purtate în Ungaria și Cehoslovacia.
Batalionul 3 Instrucție Reparații auto a funcționat în garnizoana Roman până în anul 1949.
Mihai Timaru
Mihai Timaru s-a născut la 5 februarie 1918, în comuna Gornesti, judetul Mures. Urmează școala primară în comuna natală, și ulterior, în anul 1940, absolvă cursurile Liceului Industrial din Târgu Mureș. S-a înrolat voluntar în rândurile armatei române, ca elev T.R., cu gradul de sergent. A participat la Campania militară purtată de armata română în cel de-Al Doilea Război Mondial în calitate de combatant, pe ambele fronturi. A fost primul ostaș din regimentul său care a trecut Prutul și a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei și pentru cucerirea Odessei. Pentru faptele de eroism dovedite pe câmpul de luptă, elevul sergent Mihai Timaru a fost decorat cu medaliile ,,Bărbăție și Credință", ,,Crucea Serviciului Credincios” și Ordinul ,,Virtutea Militară" clasa I, cea mai înaltă distincție militară acordată gradelor inferioare.
La 24 ianuarie 1942, părăsește frontul, fiind propus pentru a urma cursurile Școlii de Ofițeri pentru Tehnica Auto din Bucuresti. Legăturile lui Mihai Timaru cu orașul Roman încep în luna aprilie 1944, atunci când tânăr sublocotenent, este repartizat la Batalionul 3 Instrucție și reparații auto din garnizoana Roman. Încadrat în cadrul Companiei 73 Ateliere Mobile, va participa cu această subunitate la întreaga campanie militară din Vest, în luptele purtate de armata română în Ungaria și Cehoslovacia. Demn de remarcat este faptul că pentru faptele de arme, a fost decorat din nou, cu Ordinul ,,Coroana României". După încheierea războiului și instaurarea dictaturii comuniste, Mihai Timaru a fost trecut, în anul 1946, în mod abuziv în rezervă, datorită faptului că a refuzat să colaboreze cu noile autorități. În această situație, rămas fără mijloace de trai, a fost nevoit să părăsească orașul Roman, și să se stabilească cu domiciliul în orașul Panciu, din județul Vrancea, unde, pentru a se întreține, a lucrat ca muncitor în viticultură. În acest oraș, își desfășura activitatea în mod subversiv o grupare de rezistență armată anticomunistă denumită ,,Vrancea ", condusă de către studentul Ion Paragină.
În anul 1948, Mihai Timaru a fost de acord să-și pună experiența la dispoziția ,,partizanilor", pe care a început să-i instruiască, după toate rigorile artei militare. În acelasi timp, a menținut legătura și cu alți câțiva ofițeri superiori trecuți în rezervă în mod abuziv de regimul comunist. La 18 octombrie 1949, ca urmare a trădării, este arestat, judecat și condamnat la 15 ani muncă silnica. În urma schimbului de focuri dintre luptătorii anticomuniști și forțele de securitate Mihai Timaru a fost rănit, fiind împușcat într-un picior. În cei 15 ani de închisoare a trecut prin penitenciarele de la Galați, Gherla, Vaslui, Jilava și Aiud. La Gherla, Mihai Timaru a cunoscut toate atrocitățile ,,reeducării", cea mai cumplită metodă de tortură, utilizată de către torționarii securității.
Eliberat in 1964, se stabileste la Roman, impreună cu sotia, care l-a așteptat 15 ani. Datorită pregătirii militare din domeniul auto, se angajează cu mare greutate, ca maistru instructor la Școala de șoferi a Fabricii de Țevi din Roman, de unde a ieșit la pensie în anul 1982.
În anul 1994, Mihai Timaru s-a mutat în București, unde la îndemnul familiei, al fiului Toader și nepotului Mihăiță, a așternut pe hârtie amintirile și memoriile în lucrările: Destinul unui ofițer, Memorial din cotul Carpaților și Amintiri de la Gherla. Într-un interviu acordat în orașul Roman la data de 1 iulie 1992, Mihai Timaru arăta printre altele:
Dacă am reușit să supraviețuiesc, am datoria să mărturisesc în numele celor care nu mai sunt, al celor uciși în,,camera morții" la Gherla, la Pitești și pretutindeni. Noi cei care am supraviețuit avem această obligație morală, să o mărturisim, să o spunem la lumea întreagă. Să știe cei de azi și cei de mâine, să știe copiii și nepoții noștri ce a pătimit acest popor, așezat aici la răscrucea furtunilor venite din răsărit.
Memoriile autorului se înscriu, alături de alte lucrări apărute după anul 1989 în sfera literaturii de penitenciar politic.
Mihai Timaru a încetat din viață la data de 13 mai 2005, la vârsta de 87 de ani.
DEPOZITUL DE RECRUTARE. CERCUL DE RECRUTARE
În ,,Raportul la domn” nr.136 din 11 ianuarie 1865, înaintat de generalul Gheorghe Manu, ministru de Resbel, se propune ca Gheorghe Cănănău comandantul Escadronului 7 ,,Roman” cu gradul decăpitan, să îndeplinească și funcția de membru al ,,consiliului de revizie în operațiile recrutării pentru alegerea contingentului anului 1865”. Prin Decretul Regal nr. 206 din 22 aprilie 1867, s-a stabilit efectivul contingentului anului 1867. Din cei la 6100 de recruți stabiliți la nivel național, districtului Roman i s-au repartizat pentru recrutare un număr de 230 de tineri. Membru în comisia de revizie pentru contingentul anului 1867, la nivelul județului Roman a fost numit căpitanul Gheorghe Cănănău. Această numire s-a făcut în baza rezoluției favorabile a Domnitorului Carol I, pe Raportul nr. 4082 din 1867, înaintat de ministrul de război.
Cei 230 de recruți din districtul Roman au fost repartizați în următoarele regimente ale armatei permanente:
Regimentul 7 Infanterie – 220 recruți;
Regimentul 1 Lănceri – 2 recruți;
Regimentul 2 Lănceri – 2 recruți;
Batalionul de geniu – 4 recruți;
Regimentul de Artilerie – 2 recruți;
Total – 230 recruți.
În conformitate cu prevederile Legii privind recrutarea în armată din 5 decembrie 1864, prin Decretul Regal nr. 1264 din 12 august 1868, s-a introdus serviciul militar personal și obligatoriu și s-a stabilit efectivul contingentului anului 1868. Din cei 10.000 de recruți stabiliți la nivel național, districtului Roman i s-a repartizat pentru recrutare un număr de 360 de tineri. Conform prevederilor articolului 2 din acelașii Înalt Decret, în primă fază au fost recrutați un număr de 6100 de recruți, prevăzuți în statistica anului 1867, urmând ca restul de 3900 să fie recrutați după ce Senatul va aproba legea contingentului anului 1868. În această situație, județului Roman îi revenea pentru concentrare un număr de 200 de recruți. Serviciul sub arme era de 4 ani la infanterie, 5 ani la călărașii cu schimbul și 6 ani la dorobanții cu schimbul. Rezerva o constituia după terminarea serviciului sub arme, tinerii până la vârsta de 36 de ani. Milițiile erau încadrate de bărbați de la 30-36 ani și gloatele din cei cu vârsta cuprinsă între 36 și 42 de ani.
Membru în comisia de revizie pentru contingentul anului 1868, la nivelul județului Roman, a fost numit căpitanul Tăut. Această numire s-a făcut în baza rezoluției favorabile a Domnitorului Carol I, pe Raportul nr. 8089 din 12 august 1868 înaintat de al ministrul de război.
Repartiția pe corpuri a celor 200 de recruți din județul Roman a fost următoarea:
Regimentul nr.4 Infanterie – 100 recruți;
Batalionul 1 Vânători – 10 recruți;
Batalionul 3 Vânători – 50 recruți;
Regimentul nr.1 Lănceri – 10 recruți;
Regimentul de Artilerie – 10 recruți;
Batalionul 1 Geniu – 15 recruți;
Tren – 5 recruți;
Total – 200 recruți.
În virtutea Legii privind organizarea armatei din 11 iunie 1868, vârsta de încorporare a recruților era între 20 și 27 de ani pentru armata permanentă și miliția activă și de la 30 ani la 50 ani în guardia cetățenească. Recruții cu vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani care nu au fost trași la sorți pentru încadrarea în armata permanentă și miliția activă și nu făceau parte din guardia cetățenească, precum și cei cu vârsta cuprinsă între 27 și 40 de ani care au fost încorporați în armata permanentă și miliția activă și nu aparțin guardiei crtățenești vor face parte din miliția neactivă. Se prevedea ca în rândul gloatelor să fie încorporați recruți de la 17 la 20 de ani și de la 40 la 50 de ani care nu făceau parte din armata permanentă, din miliția activă sau guardia cetățenească. Durata efectuării serviciului militar, conform prevederilor noii legi, era de trei ani pentru armata permanentă și patru ani pentru rezervă.
Conform prevederilor art. 1 din Legea Organizării reservei din 11 iunie 1868, toți militarii din armata permanentă, după trei ani de serviciu activ, treceau pentru o perioadă de patru ani în rezerva armatei. Chemarea rezerviștilor în activititate se executa după aprobarea corpurilor legiuitoare ale țării, excepție făcând urgențele, atunci când aceștia erau mobilizați în baza unei ordonanțe domnești. Recrutarea efectivelor pentru nevoile armatei se desfășura în baza unei legi adoptatela data de 5 decembrie 1864, în timpul domniei Alexandru Ioan Cuza.
Dintr-un total de 7200 de recruți necesari pentru completarea cadrelor armatei în anul 1869 la nivel național, din districtul Roman, au fost încorporați un număr de 229 tineri, stabiliți prin tragere la sorți dintr-un total de 932. Raportul nr. 9475 din 24 iulie 1869 înaintat de ministrul de Resbel, regelui Carol I conține numele tuturor ofițerilor desemnați a coordona consiliile de revizie pentru recruții contingentului 1869. Pentru districtul Roman, a fost desemnat să execute acestă însărcinare căpitanul Burchi Nicolae, comandantul Batalionul 21 de Miliții. Condițiile obligatorii de aptitudini și pregătire fizică necesare recruților pentru a încadra unități ale armatei permanente erau stabilite în Decretul nr.205 din 9 octombrie 1862, modificat și completat prin Decretul nr.719 din 17 mai 1865.
Cei 229 de recruți din districtul Roman au fost repartizați în următoarele regimente ale armatei permanente:
Regimentul nr. 3 de Infanterie – 129 recruți;
Regimentul de Călărași – 30 recruți;
Regimentul nr. 5 de Infanterie – 40 recruți;
Regimentul 3 de Vânători – 9 recruți;
Regimentul nr. 2 de Artilerie – 21 recruți.
Pentru anul 1870, a fost desemnat să coordoneze consiliul de revizie, maiorul Burchi Nicolae, comandantul Batalionul 21 de Miliții. Consiliul de revizie constituit la nivelul fiecărui județ era compus din prefectul (președinte) județului, un membru al consiliului județean și un ofițer numit de domn.
Pentru anul 1874, s-a prevăzut a se recruta de pe raza județului Roman pentru a încadra armata permanentă și teritorială un număr de 405 recruți din 1375 înscriși. Prin bugetul anului 1874 cadrele și efectivul trupei escadroanelor de călărași destinați serviciului cu schimbul în Regimentul 8 Călărași era după cum urmează: 10 sergenți, 20 brigadieri, 4 trompeți și 240 soldați. Pentru formarea unui schimb pentru serviciul ordinar în interiorul districtului Roman au fost repartizați de la 1 martie 1874 un număr de 68 de oameni din care 41 călări.
Regimentului 8 Dorobanți i s-a repartizat un număr de 250 de tineri recruți după cum urmează:
50 din plasa ,,Moldova”, 70 din plasa ,,Siretu-de-Sus” și 40 din orașul Roman pentru Compania 8 ,,Roman”;
30 din plasa ,,Siretu-de-Jos” pentru Compania 9 ,,Siretul”;
60 din plasa ,,Fundul”, pentru Compania 10 ,,Fundul”.
În anul 1876 au fost recrutați de pe raza județului Roman pentru a încadra structuri din armata permanentă și cea teritorială un număr de 360 tineri din cei 1123 înscriși. Repartiția recruților pentru trupele de dorobanți a fost următoarea:
30 din plasa ,,Moldova”, pentru compania 8, ,,Roman”;
60 din plasa, ,,Siretu de sus”, pentru compania 8, ,,Roman”;
31 din orașul Roman, pentru compania 8, ,,Roman”;
11 din plasa ,,Siretu de jos”, pentru compania 9, ,,Siretul”;
10 pentru plasa ,,Fundul”, pentru compania 10 ,,Fundul”.
Înscrierea tinerilor care au împlinit 21 de ani în anul precedent, pe tabelele de recesământ era făcută de o comisie compusă de un delegat al ministerului de interne, de primarul comunei respective și de un ofițer delegat al Ministerului de Război. Pentru comuna Roman, care era o comună urbană, recesământul tinerilor se executa de o comună a plasei, compusă din primar, ofițerul delegat și corpul poliției orașului. Ofițer recrutor pentru formarea contingentului 1876 a fost numit în județul Roman, colonelul Budișteanu Constantin iar medic asistent la operațiunile de recrutare ale consiliilor de revizie a fost desemnat medicul principal clasa II, Otremba Gustav.
În baza Înaltului Decret nr. 1242 din 30 mai 1877 a fost a fost numit ca ofițer recrutor pentru formarea contingentului 1877 pentru județul Roman, căpitan Vicol Nicolae din Regimentul 5 Infanterie. Conform Deciziei ministeriale nr. 30 din 2 iulie 1877, medic recrutor pentru județul Roman a fost numit doctorul Ion Valianu.
În baza Înaltului Decret nr. 171 din 10 aprilie 1878, a fost a fost numit ca ofițer recrutor pentru formarea contingentului 1878 pentru județul Roman, căpitan Costăchescu Constantin din Regimentul 13 Dorobanți. Pentru anul 1878, județul Roman avea înregistrat pe tabelele de recesământ un număr de 1030 tineri, dintre care au fost încorporați 399. Dintre aceștia 137 erau destinați pentru armata permanentă, 48 pentru călărași și 214 pentru dorobanți. În baza Înaltului Decret nr. 1602 /1879 a fost numit ca ofițer recrutor pentru formarea contingentului 1879 pentru județul Roman locotenent-colonelul Boteanu George din Regimentul 14 Dorobanți iar medic recrutor, medicul de regiment clasa I, Bălăceanu George, din Regimentul 5 Linie.
Pentru formarea contingentului 1881 în județul Roman, a fost numit ca ofițer recrutor colonelul Peretz Alexandru, comandant al Regimentului 8 Călărași. Șef al depozitului de recrutare al garnizoanei Roman în anul 1884 era căpitanul Chiriță Giossan Nicolae. Depozitul de recrutare era dislocat în cazarma Regimentului 14 Dorobanți. Medic recrutor a fost numit medicul de regiment clasa I, doctorul Corivan George, medicul-șef al Diviziei 7 Infanterie. Conform Deciziei ministeriale nr.231 din 15 octombrie 1886 a fost numit medic recrutor pe lângă consiliul de revizie al județului Roman, medicul de regiment clasa a II a Popovici A. din Regimentul 8 Artilerie. Șef al depozitului de recrutare al garnizoanei Roman în anul 1888 era căpitanul Chiriță Giossan Nicolae.
În anul 1888, au fost repartizați pentru călărașii cu schimbul în Regimentul 8 Călărași un număr de 183 de tineri recruți din județele: Roman, Neamț și Suceava. În baza Înaltului Decret nr. 2763 din 13 iulie 1893 a fost numit ca ofițer recrutor pentru formarea contingentului 1893 pentru județul Roman locotenent-colonelul Ștefănescu Nicolae din Regimentul 4 Artilerie, iar medic recrutor, medicul de regiment clasa II Oncescu Nicolae. Pentru călărașii cu schimbul, au fost repartizați Regimentului 8 Călărași în anul 1893, un număr de 170 de tineri recruți dintre care: 53 din județul Roman, 67 din județul Bacău și 56 din județul Neamț. Pentru armata permanentă, au fost recrutați pentru regimentele de dorobanți un număr de 285 tineri dintr-un număr de 828 recruți înscriși. Ofițer recrutor membru al consiliului de revizie pentru formarea contingentului anului 1895 pentru județul Roman este numit maiorul Boerescu Nicolae, din Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman”. Au fost repartizați călărași cu schimbul în Regimentul 8 Călărași un număr de 119 recruți: 35 pentru escadronul ,,Roman”, 45 pentru escadronul ,,Bacău” și 39 pentru escadronul ,,Neamț”.
Ofițer recrutor membru al consiliului de revizie pentru formarea contingentului anului 1896 pentru județul Roman a fost numit locotenent-colonelul Boteanu Dimitrie, comandantul Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman”. Din contingentul anului 1896, din cei 33 recruți din județul Roman, 25 de tineri au fost repartizați călărașilor cu schimbul și opt flotilei Conform prevederilor Înaltului Decret nr. 1159 ,,relativ la deplasările de trupe ce se vor face pe ziua de 21 aprilie 1896”. În anul 1896, Regimentul 5 Roșiori s-a dislocat din garnizoana Craiova, în garnizoana Roman.
Ofițer recrutor membru al consiliului de revizie pentru formarea contingentului anului 1898 pentru județul Roman este numit maiorul Boerescu Nicolae din Regimentul Roman nr. 14, conform prevederilor Înaltului Decret nr. 217 din 25 ianuarie 1897. În conformitate cu prevederile dispoziției Direcției a 6 – a Sanitară din Ministerul de Război privind înlocuirea medicilor recrutori pentru anul 1898 la județul Roman, medicul de regiment clasa II Halungu Mihail, din Regimentul Răsboieni nr. 15, este numit în locul medicului de regiment clasa I Popescu Groseanu. Din contingentul anului 1898 recrutați din județul Roman un număr de 25 de recruți au fost repartizați Regimentul 7 Călărași și 8 recruți repartizați Comandamentului Flotilei.
Au fost repartizați din județele Roman și Vaslui în unitățile subordonate Corpului 4 Armată cartiruite în garnizoana Roman un număr de recruți după cum urmează:
Regimentul 4 Artilerie – 69 recruți dintre care 10 cu știință de carte, 14 fără știință și 45 absenți.
Regimentul 8 Artilerie – 65 recruți dintre care 15 cu știință de carte, 27 fără știință de carte, 3 auxiliari și 30 absenți.
Compania 4 Sanitară – 14 recruți dintre care 2 cu știință de carte, 1 fără știință de carte, 1 auxiliari și 10 absenți.
Escadronul 4 Tren – 20 recruți dintre care 1 cu știință de carte, 3 fără știință de carte, 1 auxiliari și 15 absenți.
Depozitul de recrutare pentru clasa anului 1898 l-a constituit cazarma Regimentului 14 Dorobanți.
În baza Înaltului Decret nr. 499 ,,relativ la numirea oficerilor recrutori, membri ai comisiilor de revisie pentru formarea contingentului 1901”, pentru județul Roman a fost numit ofițer recrutor locotenent-colonelul Pandelescu Anton din Regimentul 8 Dragoș No. 29. Medic recrutor a fost numit medicul de divizie Fragulea Niculae de la Divizia 7 Infanterie. Pentru încadrarea efectivelor escadronului cu schimbul din Regimentul 7 Călărași au fost repartizați un număr de 36 recruți din județul Roman.
Conform Înaltului Decret nr. 19494 din 12 februarie 1903 a fost numit ofițer recrutor în garnizoana Roman pentru formarea contingentului anului 1904, colonelul Popescu Grigore, comandant al Regimentului 8 Călărași. În baza aceluiași Înalt Decret Regal colonelul Boerescu Iulius, comandantul Regimentului 8 Artilerie a fost numit ofițer recrutor pentru județul Botoșani, în timp ce colonelul Iliescu Constantin, comandantul Regimentului 4 Artilerie a fost numit ofițer recrutor pentru județul Iași.
Prin Înalt Decret nr. 754, la propunerea ministrului de război, colonelul Boerescu Iulius a fost înlocuit din funcția de ofițer recrutor pentru județul Botoșani, de locotenent-colonelul Dimitriu Vasile din Regimentul Suceava nr.16. De asemenea, prin Înaltul Decret nr.729 maiorul Stoenescu Sterie din Regimentul 7 Călărași a fost numit ofițer recrutor pentru județul Roman, pe timul absenței colonelului Popescu Grigore, comandantul al Regimentului 8 Călărași.
Dintre tinerii recrutați din județul Roman un număr de 24 erau destinați a completa efectivele cavaleriei cu schimbul, fiind repartizați Regimentului 7 Călărași. Pentru anul 1906 a fost numit ofițer recrutor pentru garnizoana Roman, maiorul Iosif Marin din Regimentul 6 Artilerie. Medic recrutor pe lângă consiliul de revizie pentru formarea contingentului anului 1906 pentru județul Roman, a fost numit medicul căpitan Eliad A. Petre de la Regimentul Mircea no. 32. Pentru județul Botoșani, a fost numit ofițer recrutor colonelul Mustață Alexandru, comandantul Regimentului 8 Călărași în timp ce pentru județul Iași, a fost numit colonelul Iliescu Constantin, comandantul Regimentului 4 Artilerie.
Dintre tinerii recrutați din județul Roman un număr de 26 erau destinați a completa efectivele cavaleriei cu schimbul, fiind repartizați Regimentului 7 Călărași. În ,,Monitorul Oastei” nr. 31 – Partea Regulamentară din 15 septembrie 1908 sunt precizate localitățile arondate Biroului de recrutare și mobilizare Roman:
Județul Roman: Tupilați, Hălăucești, Văleni, Răchiteni, Săbăoani, Mircești, Gherăiești, Botești, Heleșteni, Cuza-Vodă, Miclăușeni, Strunga, Doljești, Tămășeni, Dulcești, Carol I, Elisabeta Doamna, Brănișteni, Secuieni, Simionești, Roman, Băcești, Bozieni, Cotu-Vameș, Trifești, Bâra, Sagna, Dagâța, Averești, Stănița, Gâdinți, Pâncești, Porcești, Onișcani, Cârligi, Negri, Bahna, Galbeni, Giurgeni, Butnărești, Spiridonești, Brătianu, Chilii, Bălușești, Roșiori, Dămienești și Oniceni;
Județul Vaslui: Rafailă, Cursești, Cosești, Oșești, Gârceni, Pungești, Dumești, Borești, Negrești, Tansa, Țibănești, Todirești și Drăgușeni;
Județul Iași: Rumea, Sinești, Brăești, Târgu-Frumos, Băiceni, Belcești, Popești și Lungani;
Județul Suceava: Ruginoasa și Vascani.
Districtului Roman îi erau repartizați pentru recrutare în cadrul Regimentului 8 Călărași pentru anul 1912 un număr de 50 de tineri recruți. Comisar al guvernului în Circuscripția IX Fălticeni, care cuprindea județele, Suceava Neamț și Roman pentru lichidarea bonurilor de rechiziție pentru anul 1913 a fost numit Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, mare proprietar din zona Romanului. Medic în consiliul de recrutare pentru anul 1915 în orașul Roman este numit medicul căpitan Cernat Nicolae de la Spitalul militar ,,Regina Elisabeta” din București. Prin Decizia ministerial nr. 559 din 10 noiembrie 1914 se numește ca medic în consiliu de recrutare pentru formarea claselor 1916-1917 în garnizoana Roman, căpitanul Becescu I. Nicolae din Regimentul 15 Dorobanți Războieni.
În baza Înaltului Decret nr. 26 din 8 Ianuarie 1914, plutonierul reangajat de rezervă Mihu N. Gheorghe, dela Cercul de recrutare și batalionul de rezervă Roman, a fost înaintat la data de 31 decembrie 1913, la gradul de sublocotenent în rezervă și repartizat la Regimentul 6 Tecuciu nr. 24. Cercul de recrutare Roman avea obligația de a recruta în anul 1915 un număr de 100 tineri destinați pentru trupa cu schimbul călare 43 pentru grăniceri, 50 pentru jandarmi rurali și 19 pentru marina militară. În preajma intrării României în Primul Război Mondial, datorită numărului foarte mare de recruți, timpul de așteptare la Centrul de Recrutare Roman pentru luarea în evidență și repartiția la unități se întindea pe parcursul a câteva zile. Veteranul de război Ion Ghivirigă din Miclăușeni, fostul județ Roman, consemnează în jurnal:
[…] La Cercul de recrutare am stat o săptămână, până ce delegații, adunau câte o grupă care erau repartizați și apoi îi duceau la tren, la destinație. Mi-a venit și mie rândul, mi-a dat ordinul și am plecat la gară singur. Am călătorit până la București, sub o căruță într-un vagon descoperit și ploua, în vagoane nu mai era loc.
Conform Ordinului circular nr. 36 din 23 februarie 1917, în luna aprilie 1917, urma să înceapă cursurile noilor școli militare de ofițeri de rezervă, la care erau admiși pentru înscriere și absolvenții Școalei Medii de Agricultură din Roman.
Ordinea de bătaie pe anul 1920-1921, a Cercului de Recrutare Roman era următoarea: 1 comandant cu gradul de maior sau locotenent-colonel și 1 comandant adjunct. Biroul recrutare era compus din: șef birou recrutare, 2 ajutori șef birou recrutare, 1 subofițer de administrație, 4 plutonieri majori, 1 plutonier de administrație-arhivar, 4 subofițeri cu rechizițiile, 6 secretari, 8 ajutori. Biroul rechiziții-statistică era compus din: 1 șef de birou cu gradul de maior, ajutor un ofițer cu gradul de locotenent, 1 subofițer de administrație, 2 sergenți secretari, 3 caporali secretari. Serviciile Cercului de recrutare ,,Roman” erau încadrate cu următorul personal: 2 caporali bicicliști curieri, 1 caporal și un soldat telefonist, 1 caporal cu aprovizionarea, 1 caporal responsabil cu cazarmarea, 1 caporal sanitar, 2 soldați corniști, 1 soldat bucătar, 4 soldați destinați pentru ordine și curățenie în birouri, 6 soldați conductor, 10 soldați ordonanțe ofițerești, 3 soldați îngrijitori cai. Totalul general în oameni și cai al Cercului de recrutare Roman era de 7 ofițeri, 12 subofițer i(reangajați) 52 soldați în termen, 6 cai ofițerești și 8 cai trupă.
Conform ,,Anuarului Armatei Române” pe anul 1923, Cercul de Recrutare ,,Roman” era subordonat Comandamentului 4 Teritorial Iași. În anul 1923 de pe raza județului Roman era planificat a se recruta un număr de 95 tineri pentru grăniceri, 130 pentru jandarmi, 50 pentru trupe cu schimbul călare și 10 pentru marina militară. Conform Deciziei ministeriale nr. 211 din 2 martie 1921 a fost numit ca președinte al consiliului de recrutare pentru județul Roman, colonelul Gheorghiu Teodor, comandant al Cercului de Recrutare Roman. Medic recrutor a fost numit, în baza Deciziei ministeriale nr. 232 din 8 martie 1922 medicul căpitan Trandafirescu Gheorghe, de la Școala de Educație Fizică.
În anul 1924, de pe raza județului Roman era planificat a se recruta un număr de 230 tineri pentru grăniceri, 280 pentru jandarmi, 120 pentru trupe cu schimbul călare și 5 pentru marina militară. Prin Decizia ministerială nr. 164 din 20 februarie 1925, președinte al comisiei de recrutare pentru județul Roman a fost numit colonelul Gheorghiu Teodor, comandant al Cercului de Recrutare ,,Roman”. În anul 1926 de pe raza județului Roman era planificat a se recruta un număr de 200 tineri pentru grăniceri, 300 pentru jandarmi, 150 pentru trupe cu schimbul călare și 150 pentru vânători de munte. Prin Decizia ministerială nr. 305 din 4 aprilie 1930 s-a numit președinte al consiliului de recrutare al județului Roman locotenent-colonelul Urbeanu Traian, comandantul Cercului de Recrutare ,,Roman”. Colonelul Georman Mihai, a fost numit conform Deciziei ministeriale nr. 586 din 16 iunie 1930 președinte al consiilor de recrutare pentru județele: Roman, Fălticeni, Botoșani și Dorohoi, aflate în zona de responsabilitate a Corpului 4 Armată.
În ,,Monitorul Oastei” pe anul 1931 s-a stipulat faptul că ,,administratorul locotenent Măinescu Constantin se numește contabil în bani și materii la Cercul de recrutare Roman pe ziua de 15 Octombrie 1930, în locul căpitanului Cojiță Petrina, desărcinat pe aceeași dată”. Prin decizia ministerială nr. 804 din 3 iunie 1931 președinte al comisiliului de recrutare pentru operațiunile de recrutare ale clasei 1932 în județul Roman a fost numit colonelul Urbeanu Traian. Pentru operațiunile de recrutare ale clasei 1937 a fost numit ofițer recrutor colonelul Urbeanu Traian și înlocuitor colonel Placa Matei . Pentru anul 1937, pentru operațiunile de recrutare din județul Roman, a fost numit colonel Urbeanu Traian și înlocuitor colonel Ghineraru Nicolae.
În anul 1941, locotenent-colonelul Radu I. Grigore și locotenentul colonel Antoni A. Gherasim încadrați la Cercul de Recrutare ,,Roman” au fost discutați de consiliul superior al Armatei și propuși pentru avansare.
În anul 1942, în plină campanile militară a armatei române pe frontul de est, sunt publicate la Tipografia Marelui Stat Major Instrucțiuni provizorii nr. 87000 din 10 iunie 1942 relative la atribuțiunile Cercurilor de Recrutare. La articolul 3 din Instrucțiuni se prevedea:
Cercurile de recrutare sunt ajutate la executarea controlului oamenilor de la vatră și rechizițiilor, de șefii de garnizoană cari funcționează în fiecare comună rurală, iar în comunele urbane de șefii de circumscripții polițienești și șefii de subcentre militare, potrivit Instrucțiunilor Marelui Stat Major.
În conformitate cu prevederile Instrucțiunilor, Cercul de recrutare ,,Roman” avea următoarea organizare la pace și război:
Comandant;
Biroul 1 Recrutare, Urmăriri, Pensii;
Biroul 2 Organizare, Mobilizare, Control Vatră, Evrei;
Biroul 3 Mobilizarea Teritoriului, Evacuări, Apărarea Pasivă, P.P., M.T.R., spitalizări, mână de lucru;
Biroul 4 Materiale, Rechiziții;
Biroul Adjutanturei și Registraturei;
Servicii: Serviciul Caseriei;
Serviciul Îmbrăcămintei;
Serviciul Armăturei, Aprovizionării, Cazarmare;
Plutonul trupei;
Șefii de garnizoane după numărul comunelor rurale.
Cercul de recrutare ,,Roman” a revenit din localitatea Vișina Veche din județul Dolj în garnizoana Roman la miljocul anului 1945. Prin Decizia Ministerială nr. 142 din 13 septembrie 1945, s-a stabilit subcomisia pentru executarea lucrărilor pregătitoare pentru efectuarea rechizițiilor de autovehicule în conformitate cu prevederile articolelor 7 și 12 din Convenția de Armistițiu încheiată cu Uniunea Sovietică.
Componența comisiei pentru județul Roman era următoarea:
Președinte: Ionescu Nicolae, delegatul Prefecturii
Membri: – Catinschi Ion, delegatul Tribunalului
Slt. Timofte Iulian, delegatul Centrului Teritorial
Abrenovici Marcu, delegatul Poliției
Grosu Constantin, delegatul Administrației Financiare.
În garnizoana Roman au funcționat și alte structuri militare: Centrul de exploatare teritorial(la Băcești), Cercul teritorial, și Comenduirea garnizoanei, structuri militare ce au constituite fonduri de arhivă, în cadrul Arhivelor Militare Române.
Cojocariu Alecu, născut în anul 1892 la Dagâța, județul Roman a participat în calitate de combatant la Războiul pentru Întregirea României și cel de-Al Doilea Război Mondial. A fosr rănit în luptele purtate de Armata română în septembrie 1916, la Turtucaia și a fost decorat cu Medalia ,,Virtutea Militară” clasa I. În anul 1942, a fost lăsat la vatră și a mobilizat de către Cercul de recrutare ,,Roman”, pentru lucru, în satul Pâncești, județul Roman. ( conform Ordin de Mobilizare pentru lucru nr. 393/23. I.1942).
COMPANIA 4 SUBZISTENȚĂ. MANUTANȚA GARNIZOANEI ROMAN
Compania 4 Subzistență a luat ființă odată cu înființarea Depozitului regional al Corpului 4 Armată, în anul 1891. În anul 1893, a fost înființată Compania 4 Administrație pentru confecționarea efectelor trupelor Corpului 4 Armată. În garnizoana Roman au funcționat croitoriile Zeilic și Grunberg, specializate în confecționarea uniformelor militare. Amplasate în apropierea Bisericii ,,Precista Mare”, cele două croitorii asigurau integral necesarul de confecții militare pentru efectivele care încadrau unitățile din garnizoana Roman, și parțial pentru structurile din Corpul 4 Armată. În anul 1896, s-a adoptat Regulamentul asupra organisărei și funcționărei manutanțelor militare care prevedea la articolul 1: ,,Manutanțele sunt stabilimente militare în cari se esecută serviciul de fabricație a pâinei și pesmeților destinați hranei trupei[…]Manutanța Corpului 4 Armată funcționa în garnizoana Roman, și era dislocată în cazarma Regimentului 14 Dorobanți. Această structură militară era parte a Depozitului regional al Corpului 4 Armată și avea misiunea de a depozita, transforma și conserva rezervele de produse agroalimentare necesare la mobilizare, război sau asediu.
Produsele principale agroalimentare care erau manipulate în manutanța garnizoanei Roman erau următoarele:
Pâinea, pesmetul, pâinea de război, etc.
Zahărul;
Cafeaua;
Orezul și legumele seci;
Conserve alimentare de carne, pastramă, cârnați, brânză, etc.;
Lichide: vin, rachiu, oțet etc.
La articolul 8 din Regulamentul asupra organisărei și funcționărei manutanțelor militare se stipula faptul că până la înzestrarea manutanțelor de garnizoană cu instalații complete, acestea au misiunea de a fabrica numai pâinea destinată trupelor din garnizoană, precum și conservarea și manipularea produselor aprovizionate. La articolul 120 din Regulament se prevedea ca pâinea fabricată în manutanță să aibă greutatea de 1130 grame, cântărită la 2 ore, după scoaterea din cuptor, cu o toleranță de 20 grame în plus sau minus. Forma pâinii era rotundă, iar în situația în care se organizau marșuri, manevre militare sau în timp de război era fabricată în formă de coltuc. Manutanța era condusă de un director, care avea în subordine un subdirector, șefi de ateliere, personal militar și civil și trupă.
Prin Decizia ministerială nr. 19 din 28 martie 1898, s-a stabilit tariful după care manutanțele militare vor vinde pâinea în perioada1 aprilie – 1 octombrie 1898. Pentru garnizoana Roman a fost stabilit un tarif de 19 lei pentru rația de 1130 grame pâine.
În anul 1900, Compania IV Subzistență era constituită din 5 secțiuni dislocate în următoarele garnizoane:
Secțiunea 1 la Iași, pentru pâine și pesmeți;
Secțiunea 2 la Iași, pentru lemne și furaje;
Secțiunea 3 la Botoșani, pentru pâine, pesmeți, furaje și lemne;
Secțiunea 4 la Botoșani, pentru pâine și pesmeți;
Secțiunea 5 la Roman, pentru lemne și furaje.
Ordinea de bătaie a Companiei IV Subzistență era următoarea: 1 administrator clasa I-comandant, 3 administratori clasa a II-a, 3 administratori clasa a III-a, 6 subofiței de administrație clasa a II-a, 1 sergent-major, 5 sergenți, 8 caporali și 110 soldați. În anul 1907, Secțiunea 4 din Compania 4 Subzistență se afla dislocată în garnizoana Roman și comandată de administrator Rozescu Ion. În ordinea de bătaie a subunității mai erau încadrați 5(cinci) subofițeri de administrație clasa a II-a: Popovici Ioan, Cristea Gheorghe, Stancov Manole, Sălceanu Constantin, Ionescu D. Gheorghe.
În baza Înaltului Decret nr. 1165/1914 administratorul-sublocotenent Rang Constantin s-a mutat de la Regimentul 14 Dorobanți la Compania 4 Subzistență. În anul 1916, sub egida Direcțiunii Subsistențelor s-a publicat la Imprimeria Statului ,,Instrucțiuni ministeriale asupra fabricațiunii pâinii și găleților precum și asupra întrebuințării și funcționării cuptoarelor actuale în serviciul armatei”. La articol 2 din aceste Instrucțiuni sunt prevăzute cantitățile de materiale necesare pentru coacerea unei rații de pâine, în timp ce la articolul 3 se părecizează faptul că forma pâinii ,,este cea rotundă pentru timpul de pace și coltuce (rotunde fără a fi lipite și bine coapte) pentru marșuri, sau care e destinată a fi transportată”.
La 18 noiembrie 1916, din ordinul Marelui Stat Major a început evacuarea Atelierul Central de Echipamemt din București. Echipamentul a fost îmbarcat în 4 trenuri de marfă și a fost transportat în diferite depozite și mici ateliere din garnizoanele din zona Iași-Bârlad-Bacău și Roman.
În perioada 1 aprilie 1916-31 martie 1920, funcția de contabil în materii al Manutanței Roman a fost ocupată de următorii ofițeri de administrație:
Administrator locotenent Haler Ioan (1 aprilie 1916-31 martie 1917);
Administrator locotenent Cristea Nicolae (1 aprilie 1917-8 martie 1918);
Administrator sublocotenent Popescu Stoica (9 martie 1918-30 aprilie 1919);
Administrator sublocotenent Mocanu Constantin (1 mai 1919-25 octombrie 1919);
Administrator locotenent Anastasia Nicolae (26 octombrie 1919-31 martie 1920).
În timpul Războiului pentru Întregirea României funcția de administrator al ,,parcului de vite” din Roman a fost îndeplinită de administratorul-locotenent de rezervă Ionescu C. Constantin.
Între 7 iunie 1920 și 31 decembrie 1927, funcția de contabil în materii la Manutanța garnizoanei Roman a fost îndeplinită de sublocotenentul Gavriloaia Grigore. După această dată, funcția de contabil în bani și de materii a fost ocupată de administrator căpitan Taciuc Ion.
Manutanța garnizoanei Roman era subordonată Batalionullui 4 Administrativ Iași și avea în anul 1920, următoarea organizare: 1 administrator cu gradul de locotenent-șeful manutanței, un administrator contabil cu gradul de sublocotenent sau locotenent, 2 subofițeri de administrație, un sergent meseriaș, 2 sergenți și 4 caporali. Manutanța garnizoanei Roman era încadrată în anul 1923 în trupele și serviciile neîndivizionate ale Corpului 4 Armată.
În anul 1920, Depozitul de lemne și furaje Roman avea următoarea ordine de bătaie: șef de deposit cu gradul de locotenent sau sublocotenent, 1 subofițer de administrație, 1 ordonanță, 1 bucătar, 1 cizmar și 5 soldați. Prin Decizia Ministerială nr. 1259 din 10 decembrie 1936, Manutanța Roman, era clasificată de categoria 1-a iar ,,atribuțiunile de direcțiune și supraveghere sunt exercitate de un administrator maior ca șef”. În cadrul Serviciului intendență al Diviziei 7 Infanterie în cel de-Al Doilea Război Mondial a activat și sergentul Vasile Vulpe, născut în 1907 în Gâdinți, județul Roman. De asemenea, în cadrul Manutanței Roman în cel de-Al Doilea Război Mondial a fost încadrat și soldatul Burcă C. Ioan, din satul Misihănești, comuna Ciuturești, județul Roman.
Intendentul-major Pârvulescu Constantin, din serviciul intendenței Diviziei 7 Infanterie în Războiul pentru Întregirea României, a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României”cu spade în grad de Ofițer ,,pentru zelul și devotamentul deosebit cu care a exploatat zonele repartizate diviziei VII, asigurând hrana trupelor și cailorîn timpul luptelor din 1917”.
Conform Listei de pierderi nr. 270 din 24 mai 1917, Compania 4 Subzistență a înregistrat următoarele pierderi:
Soldat Horobovanu Gheorghe.
Conform Listelor de pierderi publicate în ,,Monitorul Oastei” în anul 1917, Compania 4 Subzistență a înregistrat următoarele pierderi:
Soldați: Brânză Ion, Simion I. Maricel, Crețu Dumitru, Popescu Constantin, Anton Vasile, Ciolodei Vasile, Buzilă Nicolae, Bujor Petrea, Popa Gheorghe.
Conform Listelor de pierderi publicate în ,,Monitorul Oastei” în anul 1917, Manutanța Roman a înregistrat următoarele pierderi:
Soldat Gheorghiță Giurgi.
Conform Listelor de pierderi publicate în ,,Monitorul Oastei” în anul 1917, Manutanța Roman a înregistrat următoarele pierderi:
Soldați: Poterașu Dumitru, Florea Gheorghe, Marcu Vasile.
ASISTENȚA RELIGIOASĂ ÎN GARNIZOANA ROMAN.
BISERICA MILITARĂ
Desfășurarea războiului ruso-turc dintre 1806-1812 și mișcarea eteristă din anul 1821 au avut repercusiuni asupra vieții bisericești din orașul Roman. Boierii din partida filorusă au încercat în anul 1806 să înlăture din scaunul episcopal pe episcopul Gherasim al Romanului și pe episcopul Meletie al Hușilor. În cele din urmă, în luna iunie 1807 a fost redactat un act semnat de mai mulți boieri în sprijinul episcopului Gherasim, în care se consemna printre altele: […] Episcopul Gherasim al Romanului s-a purtat ca un bărbat înțelept și râvnitor, păstor fiind întru toate următor spre cinstea și folosul patriei[…]
Mișcarea eteristă din anul 1821 condusă de Alexandru Ipsilanti a fost dezavuată de patriarhul Grigorie al Constantinopolului printr-o carte de blestem. Această carte a fost trimisă și episcopului Gherasim al Romanului, care la rândul lui a poruncit preoților ,,să cetească în auz pe la bisericile toate de obște această carte”, cu scopul de a împiedica poporul să se alăture mișcării eteriste. În cele din urmă, datorită tulburărilor provocate de confruntările dintre eteriști și turci, episcopul Gherasim a părăsit scaunul episcopal și a plecat la Fălticeni și ulterior în Bucovina.
În timpul Războiului de Independență, episcopul Melchisedec Ștefănescu a relevat slaba înzestrare a armatei române și a îndemnat pe credincioșii din eparhiile Dunării de Jos, Hușilor și Romanului ,,să subscrie pentru ajutorarea ostașilor de pe câmpul de luptă de la Plevna, Grivița și Smârdan”.
Prin Înaltul decret No. 311 din 15 februarie 1878, ,,s-a acordat dreptul de a purta medalia ,,Virtutea Militară”, oficerilor și gradelor inferioare ce urmează, pentru fapte meritorii de curagiu și devotament săvârșite cu ocasiunea diferitelor lupte ce s-au succedat:
Preot Ursu Gavrilă, din regimentul 4 artilerie”.
În Războiul de Independență a României au participat și au plătit un important tribut de sânge un număr important de ostași din satele de confesiune catolică din jurul Romanului. Documentele istorice consemnează faptul că au căzut în lupte 153 de ostași români catolici din Moldova, dintre cate 72 din localitățile județului Bacău, înrolați în batalionul subordonat Regimentului 14 Dorobanți și în escadronul subordonat Regimentului 8 Călărași.
În anul 1884, serviciul religios în cadrul Corpului 4 Armată era compus din preot Grigoriu Ilie, confesor al Spitalului militar din Iași și econom Ursu Gavrilă, confesor în garnizoana Iași. În urma Deciziei ministeriale nr. 70 din 22 mai 1893, preotul Mavrodin Ion a fost numit confesor în garnizoana Roman. În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din anul 1913, confesor al Diviziei 7 Infanterie Roman a fost numit preotul Melchisedec Mârza.
La data de 18 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales în unanimitate ca Protopop al preoților de armată în caz de război, pe iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie, fost director al Seminarului ,,Sfântul Georghe” din Roman. Prin Ordinul nr. 3451 din octombrie 1915 al Marelui Stat Major au fost stipulate ,,Instrucțiunile asupra atribuțiilor preoților la armată”. În cuprinsul acestui ordin se arăta printre altele:
[…]Nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoție și de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii.
Aceste Instrucțiuni tipărite prin grija Marelui Stat Major, au fost puțin cunoscute în armată de către comandanții de unități și mari unități. Acest lucrru s-a datorat faptului că în avalanșa de evenimente, sosiseră mult prea târziu, chestiunile strict militare având prioritate. Acuratețea cu care au fost alcătuite respectivele Instrucțiuni l-au îndreptățit pe protopopul Constantin Nazarie să afirme: […] în timpul războiului, cu toată varietatea de situații, n-am ieșit o singură dată din litera și spiritul lor, și n-am avut vreun caz care să nu fie prevăzut în ele”. Protopopul Constantin Nazarie, în același timp cu elaborarea Instrucțiunilor amintite, a emis și zece cuvântări într-o lucrare intitulată Cuvântări pentru soldați și rugăciuni pentru Rege, oaste și popor în vreme de război, menită,,a da preoților un model de felul cum trebuie să vorbească trupei în diferite ocaziuni și situații de război”.
În zilele de 20-21 iunie 1916, a avut loc în prezența Mitropolitului Primat, Conon Arămescu Donici, o convocare cu tematică religioasă la care au participat toți preoții mobilizați din Eparhia Mitropoliei Ungro-Vlahiei. În plină campanile militară a Războiului pentru Întregirea României, la data de 21 februarie 1917, Mitropolitul Moldovei și Sucevei a acordat o dispensă de post pe perioada războiului, datorată în principal începutului epidemiilor și a lipsei de hrană. În perioada 15 iunie 1917-1 mai 1918, un număr de 147 de preoți mobilizați au foat înaintați la gradul de căpitan asimilat, drept recunoștiință a meritelor lor deosebite în activitatea pastorală.
În Instrucțiunile asupra atribuțiilor preoților la armată se mai preciza printre altele faptul că preotul aflat în campanie trebuia să poarte mereu asupra sa micul echipament de îndeplinire a serviciului religios, format dintr-o geantă din piele compartimentată, prevăzută cu tapițerie interioară protectoare, în care se găseau: Epitrahilul, cutiuța de metal cu Sfânta Împărtășanie, Crucea, Agheasmatarul și Panahida sau Molitvelnicul, două procovețe mici, lingurița, o sticlă de vin, o farfurioară metalică, o sticluță de spirt și chibrituri pentru dezinfectarea linguriței, pachetul individual de pansament și carnetul de notare a datelor individuale relative la decese.
Capela de campanie consta dintr-o ladă din lemn în care se păstrau toate accesoriile necesare slujirii Liturghiei, respectiv: stihar, felon, epitrahil, brâu, mânecuțe, antimis, potir, disc, steluță, copie, linguriță, trei procovețe, disc de anafură, lingură, cărți liturgice, Evanghelie, Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri, lumânări, tămâie, mănunchi de busuioc pentru stropire, castron metalic de aghiazmă, rechizite diverse ca elemente auxiliare ale serviciului liturgic. Această ladă, din punct de vedere practic, s-a dovedit a fi deosebit de utilă în condițiile date, fiindcă, în foarte multe cazuri, serviciile religioase aveau loc în aer liber sau într-un cort special pus la dispoziție de unitate cu rol de capelă, fără a exista însă, similar unei biserici obișnuite, amenajări accesorii serviciului divin, ca strană, tâmplă sau catapeteasmă.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul-lege al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publicat în ,,Monitorul Oficial” nr.72 din 17 iunie 1919 ,,se înființează pe ziua de 1 Septembrie 1919, câte un seminar în orașele Curtea-de-Argeș, Roman și Huși”. Seminarul teologic Sfântu Gheorghe din Roman înființat în anul 1858, și desființat în anul 1901, a fost reînființat la data de 17 iunie 1919 la intervenția episcopului Teodosie Athanasiu. Un sprijin foarte important pentru asistența sanitară a venit și din partea Episcopiei Roman, care prin vocea episcopului Teodosie, solicita Protoeriei ca în fiecare biserică din județul Roman să se colecteze bani pentru Crucea Roșie ,,îndemnând pe credincioși de a da fiecare ceia ce va putea și-l va lăsa inima în ajutorul răniților și a familiilor celor morți pentru patrie”.
Într-o scrisoare pastorală din data de 15 august 1916, ziua intrării României în Primul Război Mondial, semnată de Episcopul Romanului Teodosie Atanasiu se arată printre altele:
Acum, cînd armatele române pornesc pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei și înfăptuirea idealului nostru național, gândul nostru al tuturor trebuie să fie îndreptat către Cel Atotputernic[…]
În conținutul pastoralei se mai stipulează faptul ca toți preoții Eparhiei Romanului vor înălța rugăciuni ,,pentru biruința ostașilor noștri. Ar fi o trădare și o adâncă jignire, adusă trecutului Bisericii noastre naționale, dacă preoțimea nu-și va face datoria acum, și mai ale acum, când, e vremea faptelor[…] Episcopul Teodosie Athanasiu al Romanului îi îndemna pe slujitorii bisericești din eparhia sa:
Dați ajutorul vostru familiilor ostașilor și în rugăciunea voastră răgați-vă lui Dumnezeu ca să ocrotească țara și viteaza ei armată ! Să faceți rugăciuni în Biserică pentru izbânda de luptă, iar pentru cei rămași în urma lor să aveți toată solitudinea cuvenită în asemenea timpuri grele. Bunul Dumnezeu să protejeze neamul nostru românesc!
Din eparhia Romanului au participat la Războiul pentru Întregirea României un număr de 14 preoți, dintre care 6 de la bisericile din orașul Roman iar 8 de la bisericile din localitățile limitrofe. Printre preoții militari care au asigurat asistență religioasă în mari unități și unități ale armatei române amintim pe Gheorghe Marcu, din Cașin-Bacău (Regimentul 14 Infanterie), Gheorghe Popovici, din Trifești (Regimentul 3 Dâmbovița), Tănăsescu Dobrotă, din Roman (Spitalul nr. 4 contagioși), Gheorghe Ionescu, din Roșiori (Regimentul 16 Infanterie), Ilie Gavrilescu (la Ambulanța Diviziei 7), Gheorghe Nițu, din Roman (Brigada 7 Artilerie), Petru Popa ( Regimentul 54 Infanterie). În anul 1918, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în baza ordinului circular nr. 277 a solicitat tuturor preoților să întocmescă memorii din care să reiasă activitatea lor bisericescă desfășurată în timpul Războiului pentru Întregirea României. Demn de remarcat, este faptul că în Protopopiatul Roman s-au întocmit peste șaizeci de memorii, care se constituie într-un valoros material documentar. Astfel, în raportul întocmit de preotul Petru Popa din Dagâța, se consemnează:
Încă din 1915, mi s-a făcut cunoscut de Onor Protoierie și de comandantul Regimentului 54 Infanterie că sunt numit duhovnic al acestui regiment pe timpul mobilizării. Ca bun român, mă hrănisem încă din copilărie cu speranțele împlinirii idealului național, totuși, acum când întreg neamul românesc era chemat la înfăptuirea acestui ideal, la această acțiune demnă de virtutea neamului românesc, un simțământ de mândrie ascunsă s-a ivit în mine.
Episcopul Teodosie, alături de mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei s-a implicat activ în efortul de război, inspectând spitalele și aducând alinare răniților. În octombrie 1919, Episcopul Teodosie Athanasiu a intervenit pentru înființarea unei grădinițe de copii în orașul Roman, într-un imobil, aflat în proprietatea sa. Înaltul ierharh a făcut apel la preoții săi, să doneze salariul pe o zi pentru hrana familiilor celor mobilizați din Transilvania. De asemenea, a dispus ca în fiecare biserică din Eparhia sa să fie instalată o cutie pentru ,,Crucea Roșie”, unde se vor face colecte pentru răniți și familiile celor căzuți pe front. Episcopia Romanului a organizat mai multe spitale provizorii pentru îngrijirea răniților de război la mănăstirile din zona ducerii acțiunilor militare: Mănăstirea Cașin, Mănăstirea Bogdana, Mănăstirea Măgura Ocnei precum și la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe”. Episcopul Teodosie Athanasiu a înființat la Roman în anii Primului Război Mondial și Asociația ,,Familia luptătorilor” cu un rol important în ajutorarea și sprijinirea familiilor ostașilor români care luptau pe frontul românesc. În momentul retragerii armatei, administrației și a populației civile în Moldova, toate mănăstirile au devenit adăposturi pentru numeroșii refugiați. La mănăstirea Neamț a funcționat Spitalul Militar Z.I. nr. 33, cu o capacitate de 800 de locuri. La Mănăstirea Bistrița a funcționat un spital militar rusesc, și unul românesc. Spitale militare provizorii au mai funcționat și la mănăstirile Secu, Râșca, Cetățuia, Agafton.
La Mănăstirea Giurgeni, de lângă Roman s-au confecționat pansamente pentru răniți, iar preoții rămași acasă îi suplineau în școlile de la sate pe învățățătorii concentrați pe front. La Mănăstirea Văratic, Spitalul Militar Z.I. nr. 32, amenajat în august 1916 era condus de maiorul de rezervă doctor N. Penescu și avea o capacitate de 700 de locuri. Un număr de 15 maici de la Văratic au fost repartizate la spitalele militare permanente și provizorii înființate pe raza județelor Neamț, Roman și Iași.
Maicile de la Mănăstirea Văratic au activat ca surori de caritate, infirmiere, îngrijitoare în spitale militare permanente și provizorii, infirmerii improvizate sau direct pe front la toate campanile militare desfășurate de armata română. La Văratic au fost organizate cursuri de Crucea Roșie, în timp ce unele maici și surori au urmat între anii 1914-1916, cursurile Institutului de Caritate din București. După absolvirea cursurilor, acestea au fost repartizate la Spitalul militar provizoriu de la Mănăstirea Neamț, precum și la spitale militare permanente și provizorii din subordinea Companiei a IV-a Sanitară ,,Roman”. Elocvent în acest sens este că, după încheierea războiului, din cele 60 de maici de la Mănăstirea Vătatic care plecaseră pe front sau în diverse spitale s-au întors în mănăstire un număr de 38. Cinci dintre acestea muriseră, una era bolnavă, 9 rămăseseră în spitalele unde erau repartizate, iar despre 7 dintre acestea, nu se știa nimic La atelierele de țesătorie de la Mănăstirea Agapia se confecționau uniforme, bandaje și pansamente pentru armată și spitale. Tot în localul Mănăstirii Agapia, în timpul Războiului pentru Întregirea României, a funcționat un orfelinat care a adăpostit 400 de copii.
În Războiul pentru Întregirea României, în unitățile combatante din garnizoana Roman au fost înrolați numeroși ostași români de confesiune catolică. Într-un articol publicat în calendarul catolic pe anul 1919, apărut la Editura ,,Presa Bună” din Iași se arăta:
Și catolicii noștri au luat parte foarte activă la acest război. Am fi fericiți să dăm amănunte despre bravura lor în timpul războiului, dar n-a sosit timpul pentru acest lucru.Totuși strigăm din inimă: Slavă lor! Căci prin aceasta au dat o nouă dovadă de patriotism și au distrus orice bănuială că ei nu și-ar iubi Țara pe care o locuiesc încă dinaintea înființării Principatelor Române.Contribuind prin eroismul lor și prin jertfirea vieții la formarea României Mari…și-au câștigat dreptul pentru ai lor ca absolut în toate să fie puși pe picior egal cu toții ceilalți cetățeni ai țării.
Din satele și comunele Diocezei de Iași au participat la război peste 12.000 de combatanți de confesiune catolică, dintre care jumătate au căzut la datorie. La 9 iulie 1918, Ulderic Cipolloni, locțiitorul de episcop din Iași, a dispus să se celebreze în toate bisericile parohiale un requiem solemn pentru odihna sufletelor celor căzuți pentru apărarea țării. Înaltul prelat „a lăudat inițiativa unor părinți parohi din jud. Roman, care hotărâseră să ridice câte un monument în onoarea eroilor căzuți în răsboiu din satele respective”. De remarcat este faptul că încă din luna august 1918 s-au ridicat monumente la Adjudeni și Răchiteni (sfințite la 19 august 1918), Rotunda (sfințit la 7 octombrie 1918) și ulterior la Tămășeni și Butea.
În unitățile combatante din garnizoana Roman au fost înrolați în Războiul pentru Întregirea României numeroși ostași români de confesiune iudaică, care au dat un important tribut de sânge pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Pe Monumentul dedicat eroilor de confesiune iudaică din Cimitirul evreiesc din Roman se află înscrise numele ostașilor care și-au dat viața pentru țară.
Extras din corespondența purtată de către personalul clerical din unitățile subordonate Diviziei 7 Infanterie Roman în Războiul pentru Întregirea României:
Armata de Operatiuni
Divizia VII
Brigada a 7-a Artilerie (Serviciul Religios)
Regimentul 4 Artilerie
Nr.59 din 2 martie 1918
Preotul Gh. N. Nițu
Către
Șeful Serviciului Religios, Marele Cartier General,
Protoiereu C.Nazarie, profesor universitar
Pe lângă aceasta, respectuos va înaintez un exemplar din raportul d-lui lt.colonel
Petru Georgescu din Regimentul 4 Artilerie, pe baza căruia Marele Cartier General, cu ordinul nr. 36576 a admis avansarea subsemnatului la gradul de căpitan asimilat.
Întrucât acest raport sintetizează oarecum, întâi felul cum subsemnatul a înteleș vointa Prea Sfințitului Episcop Eparhiot de a mă trimite ca preot în campanie si al doilea exprima, cred, întrucâtva dorința din ordinul Prea Cucerniciei Voastre nr. 230 din 5 noiembrie 1916: ,,Nevoiți-vă a satisface toate nevoile” – vă rog respectuos să binevoiti a dispune trimiterea acestui raport, în original sau copie, Prea Sfințitului meu Episcop
Eparhiot D.D. Theodosie al Romanului.
Preot Gh.N. Nițu
Nr.725 din 21 septembrie 1917
Grupul III
către
Regimentul 4 Artilerie
Am onoare a raporta că preotul Nițu Gh. de la mutarea Grupului III în regiment, a fost atasat pe lângă acest grup.
Cum de atunci și pâna în prezent, subsemnatul am fost zilnic în legături de serviciu cu acest preot, mă cred dator sa intervin ca sa binevoiți a-i face propunere de înaintare, întrucât merită cu prisosință.
Este un preot distins prin cultura, munca si devotamentul său.
Îl cunosc la serviciu chiar de la începutul campaniei si veșnic a fost în mijlocul trupei, povășuind pe toți la muncă.
Serviciile religioase oficiate de acest preot vor ramâne pentru grup adevărate pilde pentru devotamentul ce fiecare trebuie să-l aibă în cariera sa.
Foarte curajos. Au fost cazuri când a facut înmormântari în timpul acțiunilor. L-am văzut pe acest preot la Cașin stând în mijlocul proiectilelor inamice, încurajând personalul bateriei. A pus multă muncă pentru combaterea bolilor între locuitori si nu i-a scăpat nici o împrejurare pentru a da ajutor tuturor bolnavilor, intervenind fara preget pe lânga medici. Atent peste masura în ordinele ce primea, a stiut sa se achite fata de toti ofiterii de toate serviciile care cadeau în sarcina sa, subsemnatul aducându-i întotdeauna elogii.
Nu a căutat sa tragă nici un profit, nici chiar ca trai, preferând să stea în cort, lângă trupă, până când boala l-a doborât în ultimul grad.
În sfârșit, este un preot eminent sub toate raporturile.
Comandantul Grupului III,
Lt. colonel Georgescu
[Rezoluție:]
Nr. 2343 din 5 martie 1918
Preotul căpitan Ioan A. Partenie
Confesorul Regimentului 15 Infanterie Războieni
către
Marele Cartier General(Serviciul Religios)
Am onoare a vă raporta:
În orășelul Tisa Türed, pe malul Tisei, duminică 4 mai, în prezenta întregului regiment, a unui batalion de ardeleni, a artileriei si a comandantului Brigazii 13, am oficiat un parastas pentru cei 12 eroi, căzuți din regiment la ofensivă si un Tedeum de multumire pentru biruințele căpătate, idealul ajuns si ajungerea armatelor române la Tisa.
Subsemnatul, sufletește mă simt multumit si întărit, dar cele 56 zile ce le-am făcut ca prizonier la secuii și bolșevicii unguri, mi-au zdruncinat sănătatea. De la 23 februarie la 19 aprilie am suferit bătăi groaznice, foame, ger, amenințarea veșnică cu moartea și acum, fără sa am o boala definită, mă simt slab trupește. Sunt gol si dezbrăcat, căci am fost de toate prădat. Am nevoie de repaus si îngrijire mare trupească. Pentru aceasta rog sa binevoiți a mă demobiliza pe 1 iunie a.c. Rog să faceți din timp cunoscută demobilizarea mea Protoieriei si Revizoratului școlar din jud. Suceava spre a intra de la 1 iunie stil nou în drepturile mele de preot paroh si învățător titular.
Preot I.A.Partenie
A. M. R., fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 36, f.189
Nr. 2 din 26 mai 1919
Preotul Gh. Ciosu, confesorul Regimentului 14 Infanterie
către
Prea Cucernicul Protoiereu al preoților de armată,
Marele Cartier General, Serviciul Religios
Potrivit ordinului Prea Cucerniciei Voastre, nr.540 din 28 februarie 1919 – privitor la activitatea desfășurata ca (!) confesor al Regimentului 14 Infanterie la care sunt mobilizat de la 1 decembrie 1918 – cu onoare vă supun la cunoștință următoarele:
Am căutat pe cât posibil de a fi în mijlocul soldaților întotdeauna, ridicându-le moralul atât prin cuvântările săptamânale cât si în altele ocazionale. Le-am arătat vremurile mari prin care trece neamul nostru și datoria noastră de a corespunde în totul, fiind cu toții la înălțimea acestor înalte timpuri. În toate cuvântarile am căutat sa le sădesc credința în Dumnezeu, îndemnându-i să se înarmeze cu răbdare creștinească, căci numai asa vom putea învinge – putând astfel să ne realizam idealul pentru care părinții și strămoșii noștri au îndurat atâtea suferințe, necruțând nici viața lor pentru realizarea visului nostru milenar ,,Unitatea tuturor Românilor într-un singur mănunchi” și tot pentru acest ideal eroii de la Mărăști-Oituz si Mărășești și-au vărsat cu drag sângele – murind cu zâmbetul pe buze – satisfăcuți că mor pentru mărirea neamului – aratându-le deci înalta lor chemare de a duce la bun sfârșit opera începută. Întotdeauna am urmărit, ca (!) cuvântarile rostite sa fie adecvate cu împrejurările în care ne aflam și totodată am ținut să ating toate chestiunile pe care Prea Cucernicia Voastră ni le-ați enumerat prin ordinul nr.20 din 7 noiembrie 1918. În cursul Sfântului și Marelui Post am mărturisit trupa; căutând pe cât mi-a fost posibil de a combate toate relele pe care le-am observat, insistând mult asupra urâtului obicei de a fura și a înjurăturilor. Am căutat de a le da sfaturi sănătoase, îndemnându-i a suferi cu plăcere și multumire greutățile războiului, arătându-le că bunul Dumnezeu pe noi ne-a destinat de a aduce la îndeplinire unirea neamului nostru. Am insistat mult asupra faptului de a nu da ascultare acelor șoapte diavolesti, pe care străinii caută să le strecoare în sufletele ostașilor noștri de a-și lăsa arma jos, arătându-le că acești dușmani urmăresc de a cuceri prin fel de fel de tentații aceea ce n-au putut cuceri cu arma. În privința serviciilor religioase am căutat după împrejurări să le oficiez,variind când Sfințirea Apei – Tedeum și oficierea Sf. Liturghii, când împrejurările au permis. Întrucât regimentul n-a fost la un loc, fiind împarțit câte un batalion în altă localitate – de aceea pe rând am fost la fiecare, unde le oficiam un serviciu religios si vorbindu-le aceeași cuvântare la fiecare batalion.
[…]În trăsături generale v-am expus felul cum mi-am desfășurat activitatea pastoral de la 1 decembrie 1918 și până la 22 mai 1919, data plecării Regimentului din
Transilvania, enumerând totodată și subiectele cuvântărilor rostite, pe care le-am crezut mai potrivite pentru împrejurarile în care ne-am aflat.
În privința rezultatului acestor cuvântări, pot spune într-un cuvânt că au avut o mare înrâurire asupra trupei – deoarece moralul trupei până în prezent e cât se poate de ridicat – apoi și din convorbirile avute cu ei și, cu deosebire, de la Taina Mărturisirii am constatat cu mulțumire că au ținut seama de cele vorbite și totodată acum pricep bine marile vremuri prin care trecem.
Preot Gh.Ciosu,
Regimentul 14 Infanterie
M. R., fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 40, f.95-96
iunie 1919
Memoriu asupra activității mele ca preot militar în războiul nostru
pentru întregirea neamului
Am fost mobilizat pe ziua de 15 august 1916, cu gradul de preot locotenent, la Spitalul de Contagioși Nr.3.
Aici am căutat, ca prin orice mijloc și pe orice cale am crezut mai nimerit, să-mi aduc la îndeplinirea greaua si marea sarcina ce mi s-a încredințat, făcând serviciul religios și îngrijind și de bolnavii de tifos exantematic. În această nobilă misiune, m-am ajutat cu succes de sanitarii pe care singur i-am format în vederile mele prin sfaturi, istorioare și predici ținute aproape în fiecare zi.
Cu acest spital am urmat trupele în luptele din Transilvania mai întâi, când s-a primit ordin ca spitalul sa meargă la Predeal din cauză că Brașovul, unde erau stabiliți, se evacua, mi s-au încredințat mie personal 3 furgoane cu material sanitar pe care l-am dus în perfecta stare.
[…]La evacuarea Brăilei, mi s-a dat direcția Balintești-Covurlui, de unde am fost trimis la Roman unde tifosul exantematic făcea ravagii. Astfel că sub a mea supraveghere am mers pâna la Roman, încredințându-mi coloana spitalului, unde am ajuns la 1 ianuarie1917, pe un timp geros, cu zăpadă. Peripețiile prin care am trecut sunt prea dureroase și nu se pot descrie, având în vedere acel timp geros cu zăpadă, noroi și fără cantonamente de cele mai multe ori. Din această cauză și astăzi sufăr de reumatismul ce l-am căpătat cu acea ocazie. La început, la Roman, mortalitatea era foarte mare; din 100 bolnavi mureau 50. Gratie măsurilor luate în grabă si muncii depuse din zi si pâna în noapte a reușit să scadă mortalitatea mai întâi la 20 și în ultimul timp la 5.
Cu această ocazie cade bolnav administratorul spitalului și atunci, prin ordin de zi, mi s-a încredințat, efectiv, supravegherea si administrația spitalului. În timpul de la 12 februarie 1917, cad și eu bolnav și mă restabilesc pe la 10 martie 1917 când îmi iau din nou serviciul în primire. De la Roman am plecat la Cudalbi, jud. Covurlui, unde ne-am instalat în școala primară de băieți si apoi de aici am trecut la Tecuci. În orasul Tecuci, de asemenea, am făcut serviciul și la alte unități, ducându-ma oriunde eram chemat pentru serviciu.
În acest oras m-am îmbolnăvit de icter cu o complicatie internă; după trei saptamâni de suferință m-am restabilit, cerând de la Marele Cartier General, Serviciul Religios, sa-mi dea orice regiment. Ordinul l-am primit pentru a mă prezenta la Regimentul 14 Roman. La Regimentul 14 Roman, toate serviciile mele divine săvârșite erau însotite regulat de câte o predică. Zilnic vizitam pe soldați prin cantonamente, vorbind cu ei si sfătuindu-i a se feri de boli și să aibă încredere în viitorul țării noastre, căci Dumnezeu nu ne va lăsa.
În acest regiment am convins pe un evreu să treacă la creștinism. În consecință, la 12 ianuarie 1918, l-am botezat.
Acestea sunt faptele săvârșite de mine în timpul campaniei noastre și le-am expus aici să se vadă mai bine misiunile pe care le-am îndeplinit în tot timpul, spre a putea revendica dreptul ce mi se cuvine și mie dupa cum s-a dat tuturor preoților militari, adică de a fi avansat la gradul de preot căpitan, mai ales că și astăzi sunt
mobilizat la Brigada 3 Artilerie.
După cum se poate vedea, am muncit și eu în limitele puterilor mele pentru țară și însuși Mântuitorul nostru recunoaște dreptul celui ce a lucrat zicând: ,,Vrednic este lucrătorul de plata sa”. Este adevărat, am primit plata de locotenent, pe care și azi o primesc; n-am primit însă pâna în prezent răsplata muncii, dupa cum au primit-o toți frații mei, adică înaintarea la gradul de căpitan si decorația potrivită poziției mele.
Confesor Brigada a 9-a Artilerie,
Preot Sachelar D. Filiuță
M. R., fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 38, f.66-67
PREOT GAVRILESCU ILIE – de la Ambulanta Diviziei a 7-a, rezistent, a făcut campania, fiind în vârstă trecut de 60 ani. Tot timpul campaniei a avut o purtare demnă. Bine educat ca preot, a fost iubit de șefi și de trupă. A executat toate ordinele fără reclamație (Colonel Dr. Țintă). A făcut serviciul de confesor al ambulanței, tot timpul campaniei cu multă tragere de inimă și bunăvoință. Cu toata vârsta înaintată a suportat fără murmur toate greutățile, fiind totdeauna la post. (Colonel Dr. Mihăilescu).
PREOTUL NIȚU GH.– Brigada a 7-a Artilerie, a intrat în campanie cu Regimentul 8 Artilerie. În zilele de 15, 16, 17 si 18 septembrie 1916 a luat parte la luptele din jurul Odorheiului, stând tot timpul lângă tunurile Bateriei a 6-a. În cursul lunii octombrie ia parte la luptele de la Goioasa – Agăș și acele de pe valea Uzului, unde activitatea sa se manifestă, prin administrarea celor religioase răniților din arma infanteriei mai ales și la ajutorul dat serviciului medical. În cursul lunii noiembrie ia parte la luptele de la Călugareni. Cât timp a fost atașat lângă Regimentul 8 Artilerie, a ținut 65 cuvântari patriotice trupei. Cât timp a fost atașat la Regimentul 4 Artilerie activitatea sa se manifesta pe lângă serviciile religioase și la secondarea medicilor de la toate regimentele, aflate în sectorul Mănăstirea Cașin, la căutarea populației civile. Tot astfel și în timpul ocupării sectorului Halos și în perioada de instrucție la Jevreni. Îmbolnăvindu-se fu evacuat la 10 iulie 1917 la Roman și se întoarce la 8 septembrie 1917 când regimentul se găsea în sectorul Cireșoaia. Aici se manifestă, pe lânga serviciile religioase săvârșite regulat în biserica din Poeni și la completarea serviciilor religioase la mormintele celor căzuți în lupta din regimentele 4 si 8 artilerie. De la 4 decembrie 1917 până la 18 ianuarie1918 este evacuat ca bolnav de pleurezie. În Bucovina activitatea sa s-a mărginit la săvârsirea serviciului strict religios și la ținerea de cuvântări trupei. În Dolhești pe lânga serviciul religios ajuta efectiv pe medicii divizioanelor la căutarea bolnavilor din regiment precum si a populației civile. Ține în regimentul 4 Artilerie 52 cuvântări patriotice. Preotul Nițu a adus reale servicii, în tot timpul detașării sale. Cultură superioară, caracter distins, excelent camarad(Colonel Hențescu).
PREOTUL GH. MARCU – Regimentul 14 Infanterie. Cunoaște foarte bine serviciul religios, servind frumos și reprezentând bine cele sfinte, fiind impunător. Avansat, inteligent și cult, vorbește convingător oamenilor. A răspuns totdeauna când a fost chemat pentru a îngropa și a face serviciul religios în imediata apropiere a frontului, fapt ce a probat ca nu-i lipsește curajul. (Colonel Ioan).
Decizie ministerială no. 514 din 4 Iulie 1922:
,,Având în vedere propunerea garnizoanei Roman no. 995/922: Având în vedere recomandațiunea Sf. Episcop din Roman no. 427/922 și consimțământul preotului Sachelar N. Davidescu, cum și dimisiunea preotului econom Ilie Gavrilescu.
Decid:
Se primește demisiunea preotului econom Ilie Gavrilescu pe ziua de 1 Martie 1922, din postul de confesor al Garnizoanei Roman și se numește în locul vacant preotul Sachelar N. Davidescu, pe aceeași zi confesor al acelei garnizoane”.
p.Ministru Secretar General
Șeful serv. personalului
General Munteanu
Colonel Rădulescu
În baza raportului ministrului secretar de stat la departamentul de Război nr. 18140 din 23 mai 1925, se primesc în cadrele active ale armatei și,,se confirmă cu gradul de preoți căpitani, următorii preoți foști în răsboiul pentru întregirea neamului, cu vechimea arătată în dreptul fiecăruia:
Cu vechimea de la 1August 1917:
Tănăsescu I. Dobrota, la cercul de recrutare Roman.
Cu vechimea de la 1 Ianuarie 1918:
Gavrilescu Ilie, la cercul de recrutare Roman;
Nițu Gheorghe, la cercul de recrutare Roman.
Cu vechimea de la 20 Iulie 1921:
Dănilă Ioan, la cercul de recrutare Roman;
Popa Petre, la cercul de recrutare Roman;
Popovici Gheorghe, la cercul de recrutare Roman;
Popovici Teodor, la cercul de recrutare Roman”.
Într-o adresă trimisă de Biroul Recrutare din subordinea Cercului de Recrutare Roman către Episcopia Romanului se comunica ,,Tabelul nominal cu ostașii din județul Roman morți pentru țară în războiul cu U.R.S.S. care și-au pierdut viața în luptele pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord”.
Numele acestor opt eroi au fost pomenite în toate duminicile și sărbătorile cu ocazia serviciilor religioase pentru pomenirea eroilor căzuți pe câmpul de luptă în serviciile oficiate în Sfânta Episcopie a Romanului și în toate bisericile urbane și rurale din județul Roman:
Soldat Alexa Petru din Regimentul 14 Dorobanți;
Fruntaș Spătariu Dumitru din Regimentul 14 Dorobanți;
Sergent Dumitrache Ioan din Regimentul 14 Dorobanți;
Soldat Șoarec Constantin din Regimentul 14 Dorobanți;
Caporal T.R. Cojocaru Gheorghe din Regimentul 12 Călărași;
Fruntaș Munteanu Ioan din Regimentul 14 Dorobanți;
Locotenent Secușeanu I.Gheorghe din Regimentul 7 Artilerie Grea;
Sublocotenent Pântea Vergiliu din Regimentul 14 Dorobanți.
Într-o adresă trimisă la data de 8 august 1941 de către prefectul județului Roman, colonelul Romulus Stănescu către P.S. Episcop al Romanului se arată:
În conformitate cu ordinul telegrafic nr.16462 ce am primit de la Ministerul Afacerilor Interne, am onoarea a vă ruga să vinevoiți a dispoza ca Duminică 10 august a.c. să se citească la Sfânta Episcopie lista ostașilor morți în războiul actual și șă se facă pomenirea lor. La această pomenire va asista susemnatul cu tot personalul administrativ. Pentru județ ne-am adresat Circ. Protoerii. Pe contra pagină dăm numele ostașilor morți, știută până în prezent.
În lista respectivă, erau trecuți un număr de 23 de eroi dintre care: un căpitan, un sublocotenent, doi sergenți, un caporal T.R., un elev caporal, șase caporali, un fruntaș și zece soldați. Ordinul a fost ulterior transmis telefonic tuturor pretorilor și primarilor din județul Roman, pentru a se lua măsuri ca la data de 10 august ,,să se citească în biserică listele ostașilor morți în războiul actual și să se facă pomenirea lor”.
Prin Decizia Ministerială nr. 1949 din 3 octombrie 1941, s-a hotărât susținerea unui concurs în localul Școlii de Ofițeri de Infanterie București, în ziua de 1 noiembrie 1941 pentru ocuparea a 20 de locuri vacante de preoți ortodoxi militari activi, asimilați gradului de căpitan. Președinte al comisiei pentru examinarea candidaților a fost desemnat P.S. dr. Partenie Ciopron, Episcopul Armatei. Preotul vicar al Episcopiei Romanului, Nicolae Toderici consemna:
Preoții din unitățile luptătoare ale armatei de pe teritoriul de dincolo de Nistru se transformau în duhovnici ai locuitorilor din localitățile pe unde treceau, refăcând altarele, botezând și cununând pe cei cărora le-au fost interzise aceste ritualuri creștine pe timpul comunismului.
Preoții militari erau obligați să întocmească și să trimită lunar la Episcopia militară o dare de seamă despre activitatea de pe front. Preotul căpitan Nicolae Floroiu, confesor al Regimentului 16 Infanterie, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” consemna în ,,Darea de seamă despre activitatea pastorală din luna decembrie 1941”:
De la 17 la 19 decembrie am pregătit, cu batalionul <<colindele>> iar cu un grup de ofițeri și gradați T.R., am pregătit răspunsurile pentru Sfânta Liturghie. În ziua de 20 decembrie a fost adunat întreg batalionul I, căruia i-am vorbit despre <<Rostul sfintei mărturisiri>>.[…] În ajunul Nașterii, seara, grupuri de ostași mergeau cu steaua pe la comandamentele ofițerilor, ale camarazilor lor și pe la civili, vestind nașterea Domnului.
Episcopul Romanului, Lucian Triteanu a vizitat de mai multe ori spitalele militare permanente și provizorii din garnizoana Roman, oferind militarilor internați pe lângă binecuvântări, cărticele de rugăciuni, cruciulițe și dulciuri. Într-un tabel întocmit de primăria comunei Gherăiești și înaintat parohiei catolice cu adresa nr. 112 din 18 ianuarie 1942 sunt nominalizați următorii eroi căzuți la datorie între 28 iunie-11 octombrie 1941: sold. Gălățanu Vasile, caporal Iștoc Vasile, sergent Pal Vasile, soldat Trifaș Vasile, soldat Râtan Mihai, caporal Androșcă Mărtin, soldat Gherghelucă Mihai.
La data de 16 aprilie 1942, cu adresa nr. 5, Primăria comunei Mircești aducea la cunoștiința Parohiei Gherăiești numele eroilor căzuți la datorie de confesiune catolică: soldat Balan Ianuș, soldat Rediu Dumitru, soldat Ghercă Iosif, sergent T.R. Bălteanu Petru, soldat Antăluță Vasile din Iugani și soldat Stoleriu Dumitru din Tețcani.
Biserica militară a garnizoanei Roman
Biserica ortodoxă din garnizoana Roman, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” este construită în anul 1889, odată cu construirea cazărmii Regimentului 14 Dorobanți în care este amplasată, fiind una dintre cele mai vechi biserici militare din țară. În lucrarea Istoricul armatei române apărută la Editura Librăriei Socecū&Bucuresci cu prilejul aniversării a 25 de ani de la Războiul de independență sunt consemnați ca patroni spirituali ai Regimentului 14 Dorobanți ,,Sfințiii împărați Constantin și Elena”.
Atât biserica, cât și cazarma au fost ridicate din contribuția cetățenilor orașului Roman care au vrut astfel să își arate recunoștința față de trupele ce reveniseră de pe frontul Războiului de Independență. Biserica este ridicată din cărămidă având plan de navă, păstrând în interior împărțirea caracteristică, respectiv altarul, naosul, pronaosul și un pridvor. De menționat că în în pridvor, se află un punct muzeistic înființat de preotul militar Bucur Ionel, unde alături de Sfântul Antimis și o parte din odoarele ce au aparținut bisericii până în anul 1949 se află și veșmintele ultimului preot militar, Gheorghe Adăscăliței. În această biserică a slujit și vrednicul de pomenire Episcop al Armatei Dr. General de Brigadă Partenie Ciopron care a fost coleg la Facultatea de Teologie din Cernăuți cu ultimul preot al Regimentului 14 Dorobanți și al Diviziei 7 Infanterie, preotul militar Gheorghe Adăscăliței.
În baza Legii cultelor din 3 august 1948 episcopul Partenie Ciopron a fost exclus din armată, ierharhul întorcăndu-se în cadrul structurilor Bisericii Ortodoxe Române, ca vicar patriharhal. Din păcate, acesta nu va scăpa de represaliile autorităților comuniste, fiind acuzat că a elaborat o serie de pastorale în timpul Campaniei din Est, în care îndemna soldații să lupte împotriva bolșevismului. Începând cu data de 4 martie 1962, Partenie Ciopron va ocupa scaunul de episcop al Episcopiei Romanului și Hușilor, funcție pe care o va ocupa până la data de 1 ianuarie 1978, cănd se va retrage la Mănăstirea Văratic. Episcopul Partenie Ciopron a încetat din viață la data de 28 iulie 1980, fiind înmormântat în cimitirul acestui străvechi lăcaș de cult.
Preotul militar Gheorghe Adăscăliței a încetat din viață în anul 1970 și este înmormântat în cimitirul orașului Roman. Odată cu desființarea clerului militar din Armata României, întregul corp de clădire al bisericii a avut diferite destinații: magazie, moară, sală de sport, club. În anul 2002, Episcopia Romanului prin Prea Sfințitul Ioachim Băcăuanul acordă binecuvântare pentru a se începe lucrările de redare a destinației inițiale, pe care a avut-o până în anul 1949 și anume cea de Biserică de garnizoană a Romanului.
Episcopia a încredințat lucrările de refacere preotului militar Bucur Ionel, astfel că, în anul 2003 se încep lucrările de renovare, ce se vor finaliza în anul 2006. Pe data de 29 octombrie 2006 a avut loc sfințirea lăcașului de cult de către Prea Sfințitul Ioachim Băcăuanul însoțit de un sobor de preoți din Roman, preoți militari din garnizoanele Moldovei și reprezentanți din conducerea Ministerului Apărării Naționale.
Episcop Teodosie Atanasiu
Teodosie Atanasiu, s-a născut în luna februarie 1851, în localitatea Sascut, județul Bacău. După absolvirea Seminarului ,,Sfântul Gheorghe ” din Roman, a fost numit preot la biserica ,,Sfinții Împărați” din Bacău. Între anii 1881-1893, a îndeplinit funcția de protopop al județului Bacău. A urmat studii teologice la Atena. În anul 1897, s-a călugărit și a fost numit arhimandrit de scaun la Episcopia Romanului. La data de 4 februarie 1912, a fost numit episcop al Romanului, demnitate pe care o va ocupa pe întrega durată a Războiului pentru Întregirea României. În acestă calitate, episcopul Teodosie Atanasiu s-a implicat activ în acțiuni filantropice de susținere a efortului de război. S-a remarcat și ca un erudit cărturar și traducător de lucrări teologice din limba greacă.
Episcoul Teodosie Atanasiu a trecut în neființă la data de 7 februarie 1927, la Mănăstirea Neamț.
Arhiereul Veniamin Pocitan
Veniamin Pocitan, s-a născut la 5 decembrie 1870, în localitatea Ciumași, județul Bacău. După absolvirea Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman s-a înscris la facultățile de Teologie și Drept din București. Între 1897-1928, preotul Vasile Pocitan a slujit la Biserica ,,Sfinții Voievozi" din București. În 1914 a fost detașat ca slujitor la biserica românească din Paris, și în 1926 a obținut doctoratul în teologie. În timpul Războiului de Întregire a României, preotul Veniamin Pocitan a fost subșef al Serviciului religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, și profesor la liceele bucureștene ,,Matei Basarab", ,,Sfântul Sava" și la Seminarul Pedagogic Universitar ,,Titu Maiorescu”. În 1929, a fost ales arhiereu-vicar al Episcopiei Hușilor, primind tunderea în monahism la Mănăstirea Neamț, cu numele de ,,Veniamin". Între anii 1932-1934, a ocupat funcția de locțiitor al Episcopului de Huși. În anul 1935, a fost numit de patriarhul Miron Cristea ca arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor cu titlul de ,,Ploieșteanul”. La desființarea instituției arhierului-vicar conform legii cultelor din 1948, ierarhul Veniamin Pocitan și-a pierdut postul de vicar, și s-a retras la mănăstirea Cernica. A scris și publicat lucrări de drept canonic și de istoria bisericii, precum și numeroase articole în diferite publicații teologice.
Arhiereul Veniamin Pocitan a încetat din viață la 14 martie 1955, la mănăstirea Cernica.
Preot Iustin Pârvu
Iustin Pârvu, s-a născut la 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, din județul Neamț. În anul 1936 s-a călugărit la mănăstirea Durău, și din anul 1939 a început cursurile la Seminarul monahal de la Cernica. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial între anii 1942-1944, ca preot confesor al Diviziei 4 Vânători de Munte. După încheierea războiului, a continuat clasele a VII și a VIII-a la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. După instaurarea dictaturii comuniste în România, Iustin Pârvu, a fost arestat și condamnat la 16 ani de închisoare. Despre anii grei petrecuți în detenție, acesta va consemna:
Moartea făcea parte din viața noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viața de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăș și mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa.
După eliberarea din închisorile comuniste, a slujit la mănăstirile Secu și Bistrița Neamț. În anul 1991 a întemeiat Mănăstirea ,,Petru-Vodă”, al cărei stareț și duhovnic a fost până la trecerea în neființă, la data de 16 iunie 2013.
Preot Nițu Gheorghe
Nițu Gheorghe, s-a născut la data de 21 martie 1882, în localitatea Diocheți, județul Vrancea. A fost profesor de greacă și latină la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman și de limba germană și limba latină la Liceul ,,Roman Vodă”. A slujit ca preot la biserica ,,Precista Mică” din Roman. A participat la Războiul pentru Întregirea României, în calitate de preot militar al Brigăzii 7 Artilerie din Roman. A însoțit Regimentele 4 și 8 Artilerie din garnizoana Roman, și a acordat asistență religioasă și medicală pe toate fronturile de luptă unde au participat unitățile romașcane. În plan politic, părintele Gheorghe Nițu a pus bazele mișcării legionare în județul și orașul Roman, și a participat în calitate de candidat la alegerile pentru Camera Deputaților din 1933 și 1935. După instaurarea regimului comunist, a fost arestat și condamnat la ani grei de închisoare în temnițele comuniste. Preotul Gheorghe Nițu a decedat în detenție, la data de 7 noiembrie 1952, la Centrul de triere București-Ghencea.
Preot Neculai Davidescu
Neculai Davidescu, s-a născut la data de 22 decembrie 1895 în satul Fruntești, comuna Filipeni, județul Bacău. A urmat Școala primară în satul natal și Seminarul ,,Veniamin Costache” din Iași pe care l-a absolvit în anul 1916. În luna august 1920 a fost transferat la parohia Cotu-Vameș, iar între anii 1921-1924 a ocupat postul de profesor de științe teologice la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. În anul 1926, Neculai Davidescu a trecut în rândul preoților militari și a fost repartizat cu gradul de căpitan, ca preot confesor al garnizoanei Roman. Neculai Davidescu a încetat din viață la 14 iulie 1975 și este înhumat la Cimitirul ,,Eternitatea” din orașul Roman.
Preot Gheorghe Adăscăliței
Gheorghe Adăscăliței s-a născut la data de 7 noiembrie 1906 în satul Butnărești, fostul județ Roman. Rămas orfan de mamă de la vârsta de un an, acesta a urmat școala primară în satul natal, și studiile liceale la Colegiul ,,Roman Vodă”, și la Seminarul ,,Sfântu Gheorghe”. După absolvirea seminarului, în anul 1926, s-a înscis la Facultatea de Teologie din Cernăuți,pe care a absolvit-o în anul 1930.
La 1 septembrie 1928, a început activitatea de slujitor al altarului în parohia Sohodol din județul Bacău, după care, a slujit în parohia din satul Sofrăcești, comuna Trifești, fostul județ Roman. În urma unui examen, începând cu data de 1 decembrie 1935 a trecut în rândul clerului militar, dată începând cu care, la cererea sa, devine confesorul garnizoanei Roman. Preotul Gheorghe Adăscăliței, pe întreg parcursul vieții sale de slujitor al credinței,s-a bucurat de stima și respectul credincioșilor pe care i-a păstorit și de aleasă atenție din partea celor care l-au cunoscut. Acesta a dat dovadă de o pregătire cărturărească temeinică, fiind un bun liturghisitor și talentat predicator. Meritele sale au fost apreciate de către conducerea bisericească, primind distincția de econom strafovor. A fost coleg la Facultatea de Teologie din Cernăuți cu viitorul episcop al armatei, general de brigadă doctor Partenie Ciopron, de care îl va lega o frumoasă prietenie întrega viață.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, preotul Gheorghe Adăscăliței a însoțit trupele Diviziei 7 Infanterie la toate operațiunile militare desfășurate, contribuind la ridicarea moralului militarilor romașcani care încadrau această mare unitate. În jurnalul de operații al Diviziei 7 Infanterie se consemnează:
În ziua de 26 octombrie 1944 s-a oficiat la Jucu de Jos un serviciu religios de către preotul maior Gheorghe Adăscăliței cu prilejul eliberării ultimei brazde de pământ din Transilvania de Nord.Comandantul diviziei a rostit cuvinte de mare vibrație patriotică, arătând jertfele de sânge făcute de Armata Română pentru îndeplinirea idealului național. Festivitatea s-a terminat cu defilarea trupelor.
După anul 1948, atunci când episcopia armatei a fost desființată, preotul Gheorghe Adăscăliței a slujit la Biserica ,,Precista Mare” din Roman. A trecut la cele veșnice la data de 4 februarie 1970 și a fost înmormântat în cimitirul ,,Eternitatea ” din orașul Roman, în prezența a numeroși credincioși, reprezentanți ai celorlalte culte din oraș, precum și foști camarazi. În anul 1948, a fost desființată și Biserica militară a garnizoanei Roman, unde a slujit de multe ori și Partenie Ciopron, care a ocupat și scaunul vlădicesc de Episcop al Episcopiei Romanului și Hușilor.
Preotul I.V.Pascu, prezent la ceremonia înmormântării preotului Gheorge Adăscăliței, consemnează faptul că rugăciunile de dezlegare au fost citite de către Preasființitul Episcop Partenie Ciopron care, după terminarea slujbei, a rostit un cuvânt funebru spunând că decedatul:
[…] nu și-a îngropat talanții, ce i-au fost încredințați, el i-a înmulțit ca sluga cea vrednică din parabolă. Ca unul ce lupta cea bună a luptat, alergarea a săvârșit, credința a păzit, se poate înălța înaintea Dreptului Judecător pentru a-și primi cununa dreptății.
Au mai rostit câte un necrolog, preotul Gheorge Vlad, în calitate de fost director al Seminarului Teologic din Roman, preot N. Burlacu, în numele colegilor de seminar, protopopul D. Aanei în numele preoților din Protopopiatul Roman, căpitanul în rezervă L.Bonteanu în numele foștilor camarazi, preotul Toma Victor și Gheorghe Crețu. În cuvântul lor, toți vorbitorii au elogiat meritele celui dispărut, exprimându-și profundul regret pentru dispariția neașteptată a preotului Gheorghe Adăscăliței care a lăsat în urmă ,,un gol și adânci păreri de rău”.
Preot Nicolae Toderici
Nicolae Toderici, s-a născut la data de 10 septembrie 1926 în comuna Almașul Mic de Munte, județul Hunedoara. A urmat clasele primare în satul natal, și între anii 1937-1939 cursurile Școlii Normale ,,Andrei Șaguna” din Abrud, județul Alba. În anul 1942 s-a înscris ca elev particular la Liceul Militar ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia. A fost încadrat în postul de anagnost asimilat cu diacon-cântăreț, la Episcopia Armatei din Alba Iulia, până în anul 1948. Între anii 1976-1980, a ocupat postul de protopop al protopopiatului Romanului. Preotul Nicolae Toderici a publicat articole în revista ,,Mitropolia Ardealului”,și ,,Telegraful român”, în revista ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, și în ,,Cronica Romanului”. În anul 1992 a fost numit vicar administrativ al Episcopiei Romanului și Hușilor.
Preot Th. Teodorescu
Th. Teodorescu, s-a născut în anul 1858, în satul Humulești, din județul Neamț. A fost hirotonit ca preot la Biserica ,,Sfântul Ilie” din comuna Carol I(cartierul Nicolae Bălcescu). În anul 1900 a fost numit de către episcopul Gherasim Safirim preot paroh la Biserica ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. În anul 1916, în timpul Războiului pentru Întregirea României, preotul Th. Teodorescu a fost confesor al garnizoanei Roman.
Sublocotenent Costache Sângeap
Costache Sângeap, din satul Răușeni, județul Botoșani, fiul lui Dumitru și al Mariei, absolvent al Seminarului Ortodox din Iași, a fost încadrat preot militar la Regimentul 14 Dorobanți.
Preot Petru Popa
Petru Popa, născut la Dagâța, județul Roman a îndeplinit funcția de preot-duhovnic al Regimentului 54 Infanterie ,,Roman” în timpul Războiului pentru Întregirea României. A fost mobilizat la data intrării României în război, dar s-a îmbolnăvit de inimă și reumatism în timpul luptelor purtate de Regimentul54 Infanterie în vara anului 1917 la Nămoloasa și Mărășești, și a fost demobilizat.
Protosinghelul Isaia Cotârleț
Isaia Cotârleț s-a născut în anul 1887 în localitatea Cașin, județul Bacău și fost mobilizat la data intrării României în război. A fost luat prizonier și internat într-un lagăr, de unde a evadat. A intrat în monahism în anul 1919 la Mănăstirea Bogdana, județul Bacău. A îndeplinit funcția de administrator al Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman, stareț al Mănăstirii Bogdana și administrator al Bisericii ,,Precista Mare” din Roman. Isaia Cotârleț a încetat din viață în anul 1974, și este înhumat în cimitirul din satul Gurița, comuna Cașin, județul Bacău.
Preot Stoian Sandu
Stoian Sandu, s-a născut la Târgu Ocna, și a participat la Războiul pentru Întregirea României cu Regimentul 27 Infanterie ,,Bacău”, unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”.
Preot Tudorache Gheorghe
Tudorache Gheorghe, s-a născut la Târgu Ocna, și a participat la Războiul pentru Întregirea României ca preot confesor în Regimentul 27 Infanterie ,,Bacău”, unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”. Pentru faptele de vitejie dovedite a fost decorat cu medalia ,,Virtutea Militară”.
Preotul Gheorghe Marcu, din Cașin, județul Bacău a îndeplinit funcția de preot-confesor al Regimentului 14 Infanterie ,,Roman”.
Preotul Popovici Gheorghe, din Trifești, județul Roman a fost duhovnic al Regimentului 3 ,,Dâmbovița”.
Preotul Tănăsescu Dobrotă, din Roman, a fost atașat la Spitalul de contagioși nr. 4 din Piatra-Neamț în perioada 1916-1918. Pentru merite deosebite, a fost avansat la gradul de căpitan.
Preotul Ionescu Gheorghe, din Roșiori, județul Roman, a îndeplinit funcția de duhovnic al Regimentului 16 Infanterie ,,Fălticeni”.
Preotul Gavrilescu Ilie, din Roman, și-a desfășurat activitatea pastorală la Ambulța Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”.
Cântăreț Filimon N. Gheorhhe, din Cârligi, județul Roman și-a desfășurat activitatea la Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”. Pentru faptele de vitejie dovedite a fost avansat la gradul de sergent.
Cântăreț Rotaru Gheorghe, din Cârligi, județul Roman și-a desfășurat activitatea la Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”. A fost luat prizonier, și pentru faptele de vitejie dovedite a fost avansat la gradul de sergent.
Cântăreț Ioan Vlad, de la Biserica ,,Precista Mare” din Roman, datorită unei infirmități la un picior, a fost mobilizat la partea sedentară a Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman”.
Mina Hociotă
Mina Hociotă, s-a născut la data de 18 august 1896 în localitatea Săliște, județul Sibiu. În perioada de neutralitate a României, s-a înscris voluntară pentru urmarea cursurilor organizate de Crucea Roșie la Mănăstirea Văratic. În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi.
După încheierea Războiului pentru Întregirea României, în semn de prețuire și recunoștiință, maicile și surorile de la Mănăstirea Văratic au fost recompensate cu numeroase ordine și medalii militare. Maica Mina Hociotă, pentru activitatatea desfășurată la un spital militar din Tecuci, în timpul Războiului pentru Întregirea României a fost decorată cu medaliile ,,Crucea comemorativă a războiului 1916-1918” și ,,Virtutea Ostășească” clasa a I-a. Despre activitatea desfășurată în război, maica Mina Hociotă consemna:
Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiulu.
A fost mobilizată și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la Spitalul Militar din Câmpulung Muscel.
Mina Hociotă a decedat la data de 7 iulie 1977 și a fost înhumată în cimitirul Mănăstirii Nămăești, județul Argeș.
Absolvenți ai Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman combatanți în Primul Război Mondial și și cel de-Al Doilea Război Mondial:
Constantin Matasă
Constantin Matasă s-a născut la 20 ianuarie 1878, în satul Răpciuni (azi Ceahlău), comuna Hangu, județul Neamț. Între anii 1885-1886, a urmat primele două clase la școala din satul natal. Din 1887 până în 1891 a urmat școala primară și cel dintâi an de gimnaziu la Piatra Neamț. Între 1891-1894, a continuat gimnaziul la Seminarul Teologic ,,Sfântul Gheorghe”din Roman unde l-a avut ca profesor pe Calistrat Hogaș. Din anul 1894, a urmat cursul superior al Seminarului ,,Veniamin Costachi" din Iași, și între anii 1900-1904 a urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității București.
Între 1907-1912 a activat voluntar, ca preot confesor și conferențiar, la închisoarea militară din incinta Mănăstirii Pângărați. Paza acestei închisori militare era asigurată de ostași din Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”. Din 1909 până în 1912, Constantin Matasă a ocupat funcția de protoiereu al Protopopiatului Piatra Neamț. În 1915 se mută la Piatra Neamț, fiind preot slujitor și apoi paroh. În timpul Războiului pentru Întregirea României a fost mobilizat și a desfășurat o intensă activitate misionară și filantropică în cadrul spitalelor militare permanente și provizorii din Piatra Neamț. În 1934, preotul Constantin Matasă a înființat Muzeul Arheologic Regional Piatra Neamț (astăzi Muzeul de Istorie și Arheologie). Între 1941-1945, a îndeplinit, pentru a doua oară, funcția de protoiereu al Protopopiatului Piatra Neamț. Pe 3 noiembrie 1971, părintele Constantin Matasă a încetat din viață la vârsta de 93 de ani.
Savin Gh. Ioan
Savin Gh. Ioan, s-a născut la 18 decembrie 1885, în localitatea Jorăști, județul Galați. După absolvirea Seminarului ,,Sfântul Gheorhe” din Roman a urmat între anii 1905-1909, Facultatea de Teologie din București. Între anii 1910-1915 a urmat studii de specializare la Berlin, și în anul 1915 a obținut un doctorat în filosofie la Universitatea din Heidelberg. A participat cu gradul de sublocotenent de rezervă la Războiul pentru Întregirea României. A scris și publicat numeroase lucrări de drept canonic și de istoria bisericii: Apologetica.Elemente de filosofia religiunii creștine (1929), Dovezile raționale pentru existența lui Dumnezeu. Studiu introductiv (1932), Cultură și religie (1927), Creștinismul și gândirea contemporană (1940), Ce este ortodoxia (1942), Teologie și istorie (1943), Problema cultelor din România (1937) etc. După instaurarea regimului comunist, a fost arestat și închis în penitenciarul Sighet între anii 1950-1955. Savin Gh. Ioan a fost unul dintre cei mai importanți teologi români ai secolului XX. A încetat din viață la data de 22 februarie 1973, la București.
Savin Pavel
Savin Pavel, născut la 10 august 1857 în localitatea Bibirești, județul Bacău, a urmat cursurile Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman între anii 1874-1877. La data de 28 mai 1899 a fost numit director al Seminarului ,,Veniamin Costache” din Iași. În perioada Războiului pentru Întregirea României, a organizat și condus Spitalul Militar nr. 272 care a funcționat în localul Seminarului ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. A publicat o serie de lucrări de teologie: Câteva cuvinte asupra înființării seminarului Veniamin Mitropolitul, Patru conferințe, Două conferințe, Mica Biblie cu icoane la îndemțna tuturor creștinilor etc. În anul 1904 a fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de cavaler iar la data de 10 septembrie 1908 i s-a conferit medalia ,,Răsplata Muncii pentru Biserică” clasa I. Nicolae Savin fiul său, și-a luat licența în teologie în anul 1910. Între anii 1926-1938, Nicolae Savin a fost angajat al Arhivelor Statului, ocupând pe rând, fucțiile de copist, paleograf și registrator. Din 1938 până în anul 1945 a fost preot la biserica „Sfântul Gheorghe Lozonschi” din Iași. Savin Pavel a încetat din viață la data de 18 aprilie 1926, și a fost înhumat în cimitirul din Iași.
Ermil Ionescu, născut la 29 februarie 1924, în Secuieni, fostul județ Roman, a absolvit cursurile Seminariului ,,Sfântul Gheorghe ” din Roman în anul1945. A participat la campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial. A urmat cursurile Facultății de Teologie din Suceava și ale Facultății de Istorie și Filosofie din Iași între anii 1969-1974. Între anii 1951-1955 a îndeplinit funcția de director al școlii din Trifești. După pensionare, a fost secretarul Asociației veteranilor de război din comuna Trifești. A fost decorat cu medalia ,,Crucea comemoratrivă 1941-1945” pentru participarea la cel de-Al Doilea Război Mondial.
Herbst Constantin, a fost profesor de geografie la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman, începând cu 1 februarie 1946. A participat la Campania din Est de la data de 1 septembrie 1942, și a căzut prizonier la sovietici. S-a înrolat cu gradul de căpitan în Divizia ,,Tudor Vladimirescu”.
Pruteanu Grigoruță, născut la 4 septembrie 1923 la Târgu Ocna, județul Bacău, a absolvit cursurile Seminartului ,,Sfântul Gheorghe ” din Roman în anul1942. Între anii 1942-1946, a urmat cursurile Facultății de drept din București, în urma absolvirii căreia a devenit licențiat în drept. A fost încorporat pentru executarea stagiului militar în 1943, la Școala de ofițeri de aviație de la Buzău, în urma absolvirii căreia a obținut gradul de sublocotenent. A participat la Campania din Vest, unde a luptat împotriva trupelor hitleriste în munții Tatra. După încheierea războiului, a ocupat o serie de funcții didactice în orașul Târgu Ocna, și între anii 1952-1954 a fost încadrat pe funcția de director de studii la Școala profesională metalurgică nr. 2 din Roman. Între anii 1964-1990, și-a desfășurat activitatea ca avocat, la judecătoria Târgu-Ocna.
La data de 17 decembrie 2018 cu prilejul împlinirii a 160 de ani de învățământ seminarial la Roman, a fost inaugurat în incinta Liceului Teologic ,,Episcop Melchisedec”, ,,Muzeul Centenarului Războiului pentru Întregirea Neamului”.
LISTA MORȚILOR DE RĂZBOI DIN GARNIZOANA ROMAN
În seria lucrărilor de referință de istorie militară închinate monumentelor dedicate eroilor din unitățile militare care au fost cartiruite în garnizoana Roman se înscriu la loc de frunte lucrarea domnului colonel în rezervă de vânători de munte Octavian Mancu, Monumente și însemne memoriale din județul Neamț, apărută la Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț în 2007 și Județul Bacău altar de jertfă și eroism, autor colonel în rezervă Corneliu Chirieș, apărută la Editura Babel în anul 2009. La acestea se adaugă lucrările de istorie militară scrise de domnul colonel în rezervă Constantin Chiper, Veterani în slujba patriei, vol I-IV.
Războiul de Independență a României – 1877
Tabel cu ostașii din Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman” morți și dispăruți pe câmpul de luptă în Războiul de Independență :
Lista cu ostașii din Regimentul 4 Artilerie ,,Roman” care au murit în Războiul de Independență:
Lista cu ostașii din Regimentul 8 Călărași Roman care au murit în Războiul de Independență:
În Necrologul pentru ofițerii morți în război apărul în ,,Monitorul Ostei. Partea Oficiale” este consemnat și locotenentul Cătănescu Nicolae din Escadronul ,,Suceava”-Regimentul 8 Călărași căzut pe câmpul de luptă la data de 30 noiembrie 1877.
Lista cu ostașii din Regimentul 14 Dorobanți, Regimentul 4 Artilerie și Regimentul 8 Artilerie morți de holeră în cel de-Al Doilea Război Balcanic:
Lista cu eroii căzuți la datorie în Primul Război Mondial:
Soldat Dorneanu Dumitru, născut în Târgu Ocna, a făcut parte din Regimentul 24 Artilerie;
Soldat Huțanu Gheorghe, născut în Târgu Ocna, a făcut parte din Regimentul 14 Dorobanți;
Sergent Mihăilă Constantin, născut în Târgu Ocna, a făcut parte din Regimentul 24 Artilerie;
Sergent Șvartz Velneru, născut în Târgu Ocna, a făcut parte din Compania a 4-a Sanitară;
Soldat Toive H. Toive, născut în Târgu Ocna, a făcut parte din Regimentul 24 Artilerie;
Soldat Ignat Nicolae, a făcut parte din Regimentul 14 Dorobanți și este înhumat în Cimitirul Eroilor din Slănic Moldova.
Lista cu eroii căzuți la datorie în Primul Război Mondial înhumați în ,,Cimitirul cu tunuri” din Târgu Ocna:
Sublocotenent Vamă Constantin, din Regimentul 14 Dorobanți;
Caporal Pruteanu Gheorghe, din Regimentul 8 Obuziere;
Caporal Ariciu Dumitru, din Regimentul 8 Obuziere.
Printre cei 95 de eroi căzuți la datorie în Primul Război Mondial din satul Scorțeni, județul Bacău se numără și Dorhan Costache și Popa Vasile, din Regimentul 14 Dorobanți ,,Roman”.
Lista cu prizonierii români morți în lagărul de la Ostffyasszonyfa-Ungaria:
În programul de lucru al Societății ,,Cultul Eroilor” pe anul 1928 se preciza faptul că se va derula la nivel național un vast program de lucru pentru centralizarea a peste 50.000 de morminte de eroi. Printre județele din Moldova și Basarabia cuprinse în acest program, unde urma a se înființa cimitire de onoare, obeliscuri și troițe a fost și județul Roman. În incinta Cimitirului civil ,,Eternitatea ”din orașul Roman, a fost amenajat în anul 1928, Cimitirul de onoare al eroilor români și germani din Primul Război Mondial.
Necropola cuprinde două parcele cu 64 morminte individuale și un osuar, în care au fost depuse osemintele a peste 5.000 eroi români și germani.
Lista eroilor înhumați în morminte individuale în Cimitirul de onoare al eroilor din Primul Război Mondial din Roman:
Monumentul central este format dintr-un portal așezat pe un postament masiv din beton armat, în patru trepte, pe care se înalță 6 coloane masive din beton de formă dreptunghiulară. Coloanele sunt legate printr-o cupolă din beton. Între coloanele din mijloc, pe un suport din beton mozaicat, se află o cruce cu trei brațe, ce are înfățișarea unui soldat cu brațele întinse în lateral. Crucea este flancată de două candelabre din fier forjat. Pe stâlpii de sub candelabre se găsesc basoreliefuri care înfățișează simbolul aducerii aminte (casca ostășească și sabia). În partea superioară a portalului, pe o placă de marmură, este inscripționat textul: Cinstire și veșnică pomenire eroilor.
Sub postament se află osuarul în care sunt depuse osemintele militarilor centralizați din cimitirele izolate, amenajate în diferite localități de pe raza fostului județ Roman. În urma cercetărilor efectuate de către specialiști ai Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au fost identificați un număr de 1366 eroi:
1. soldat Abăhnărițoi Ioan
2. soldat Abrușel Gheorghe
3. soldat Acsente Alexandru
4. soldat Adam Damian
5. soldat Adăscălițăi Dumitru
6. soldat Agape Ioan
7. soldat Agapiu Zamfir
8. soldat Aget Ioan
9. soldat Agherculări Ionoș
10. soldat Ahiteriu Gheorghe
11. soldat Aifetu Neculai
12. soldat Alai Niță
13. soldat Albei Dumitru
14. soldat Albici Vasile
15. soldat Aldea Neagu
16. soldat Alecu Constantin
17. soldat Alesandru Gheorghe
18. soldat Alexandru Neculai
19. soldat Alexandru Neculai
20. soldat Alexandru Gheorghe
21. soldat Alghescu Ioan
22. soldat Alter Cocoș
23. soldat Alupei Ioan
24. soldat Amani Petru
25. soldat Amarințoi Constantin
26. soldat Amorogeanu Ilie
27. caporal Ancuța Ioan
28. soladt Andreescu Neculai
29. soldat Andrei Gheorghe
30. soldat Andrei Neculai
31. soldat Andrei Ioan
32. soldat Andrei Alecu
33. soldat Andrei Ioan
34. soldat Andrei Neculai
35. soldat Andrei Ioan
36. soldat Aneac Ioan
37. soldat Anghel Dumitru
38. soldat Anghel Toader
39. soldat Anghel Marin
40. soldat Anghel Vioreanu
41. soldat Anghel Iordachi
42. soldat Anghel Petru
43. soldat Anica Petru
44. soldat Antaci Gheorghe
45. soldat Antal Alexandru
46. soldat Antochi Vasile
47. caporal Antochi Dumitru
48. soldat Anton Bortaș
49. soldat Anton Gavrilă
50. soldat Antotu Micu
51. soldat Apetri Vasile
52. soldat Apostol Mihai
53. soldat Apostol Mihai
54. soldat Apostol Grigore
55. soldat Apostol Cărlianu
56. soldat Apostol Mihai
57. soldat Arcoleanu Neculai
58. soldat Ardeleanu Constantin
59. soldat Ardeleanu Constantin
60. soladat Ardieș Ioan
61. soldat Arhip Cherecheș
62. soldat Arsene Ioan
63. soldat Arteman Ioan
64. soldat Asaftei Mihai
65. soldat Asaftei Mihaiu
66. soldat Asan Ioan
67. caporal Asandei Grigore
68. soldat Asandei Iordache
69. soldat Aslavii Gheorghe
70. soldat Aur Ioan
71. soldat Avădanei Panaite
72. soldat Avădani Tudor
73. soldat Avram Constantin
74. soldat Avram Ioan
75. soldat Avram Ilie
76. soldat Babalica Ioan
77. soldat Bacamală Marin
78. soldat Baciu Vasile
79. soldat Baciu Dumitru
80. soldat Bădescu Ioan
81. soldat Badia Ioan
82. soldat Badica Ioan
83. soldat Badiea Ilie
84. soldat Badiea Gheorghe
85. soldat Badiu Constantin
86. caporal Badiu Andrei
87. soldat Badure Alecu
88. soldat Bahnea Ilie
89. soldat Balaban Dumitru
90. soldat Bălăiță Ștefan
91. soldat Bălan Gheorghe
92. soldat Bălan Gheorghe
93. soldat Bălan Dumitru
94. soldat Bălan Petre
95. soldat Bălan Neculai
96. soldat Bălan Neculai
97. soldat Bălan Gheorghe
98. soldat Bălașa Ioan
99. soldat Balboi Dumitru
100. caporal Balbură Constantin
101. soldat Baltanescu Constantin
102. soldat Baltariu Gheorghe
103. soldat Bălteanu Jojă
104. soldat Balu ștefan
105. soldat Băluță Vasile
106. soldat Bancu Vasile
107. soldat Bâncu Alexandru
108. soldat Banea Ioan
109. soldat Bantoș Ioan
110. soldat Bâră Anton
111. soldat Barbă Teofil
112. soldat Barbău Titu
113. soldat Bărboi Neculai
114. sergent Barbu Gheorghe
115. soldat Barbu Borcea
116. soldat Barbu Gheorghe
117. soldat Barbu Vasile
118. soldat Barbu Ioan
119. soldat Barbu Grigore
120. soldat Bărbulău Neculai
121. soldat Bărbulescu Neculai
122. soldat Barcă Gheorghe
123. soldat Bârlădeanu Vasile
124. soldat Bartic Gheorghe
125. soldat Bârzu Toader
126. soldat Bată Antonescu
127. soldat Băurescu Constantin
128. soldat Bechioagă Ioan
129. soldat Bechirescu Vasile
130. caporal Bejan Ioan
131. soldat Bejan Gheorghe
132. soldat Bejan Ioan
133. soldat Bejan Michalachi
134. soldat Belceanu Constantin
135. soldat Beledea Dumitru
136. soldat Belinschi Toader
137. soldat Bendem Alexandru
138. soldat Benea Andrei
139. soldat Benjeliu Ioan
140. soldat Beratză Gheorghe
141. soldat Bercu Dumitru
142. soldat Berenbig Ferderu
143. soldat Berescu Constantin
144. soldat Berluc Vasile
145. soldat Bertub Ioan
146. soldat Besdedeanu
147. soldat Beu M. Ioan
148. soldat Beuga Treuți
149. soldat Bidă Costache
150. soldat Biran Neculai
151. soldat Bircă Ioan
152. soldat Bitzu Vasile
153. soldat Blaj Trenț
154. soldat Blănariu Ioan
155. soldat Blașcă Ștefan
156. soldat Blegu Vasile
157. soldat Blidaru Petre
158. caporal Bobina Dumitru
159. soldat Boboc Gheorghe
160. soldat Bocălău Constantin
161. soldat Bodanu Constantin
162. soldat Bogdan vasile
163. soldat Bohască Gheorghe
164. soldat Bolai Neculai
165. soldat Bold Grigore
166. soldat Boldariu Alexe
167. soldat Boldariu Ioan
168. soldat Boldură Alexandru
169. soldat Bolovan Constantin
170. soldat Borcan neculai
171. soldat Bordei Ioan
172. soldat Bordoc Ioan
173. soldat Borjochian Constantin
174. soldat Bornea Voicu
175. soldat Borolă Constantin
176. soldat Borșan Vasile
177. caporal Bostan Ioan
178. soldat Bosturică Iord.
179. soldat Bosu Ilie
180. soldat Boteanu Simion
181. soldat Botezatu N. Ioan
182. soldat Botezatu Neculai
183. soldat Botia Dumitru
184. soldat Bran Ilie
185. soldat Brandaliul Neculai
186. soldat Brandor Ioan
187. soldat Brândușor Ștefan
188. soldat Brănescu Neculai
189. soldat Bratul Mihalachi
190. soldat Brotea Manolea
191. soldat Bucatariu Vasile
192. soldat Bucătaru Negdă
193. soldat Bucățică Ștefan
194. soldat Bucur Spiridon
195. caporal Buda Marin
196. soldat Budacă Vasile
197. soldat Budeanu Ioan
198. soldat Bugală Constantin
199. soldat Bugianu Ioan
200. soldat Bugoală Constantin
201. soldat Buhlea Ștefan
202. soldat Bujor Costachi
203. soldat Bujoreanu Dumitru
204. soldat Buladă Gheorghe
205. soldat Bulgariu Ilie
206. soldat Bunăgele Ilie
207. soldat Bunduc Petrachi
208. soldat Buranc Neculai
209. soldat Burcă Ianoș
210. soldat Burcea Dumitru
211. soldat Burlacu Alexandru
212. soldat Burlacu Ioan
213. soldat Burlacu Ioan
214. soldat Burlacu Marin
215. soldat Burlacu Constantin
216. soldat Burtea Dumitru
217. soldat Burtică Ștefan
218. soldat Bușescu Andrei
219. soldat Butnariu Ioan
220. soldat Butoria Gheorghe
221. soldat Cabinai Matei
222. soldat Căhiu Ioan
223. soldat Călătorescu Gheorghe
224. soldat Căldare Gheorghe
225. soldat Calfă Grigore
226. soldat Calfă Dumitru
227. soldat Călin Stanciu
228. soldat Calină Toma
229. soldat Caliu Ioan
230. soldat Căluda Mihai
231. soldat Câmpeanu Tudor
232. soldat Câmpianu Gheorghe
233. soldat Canaci Dumitru
234. soldat Cantoveanu Ioan
235. soldat Capriceanu Mihalachi
236. soldat Caprie Alexandru
237. soldat Căprieanu Ștefan
238. soldat Capruteg Gheorghe
239. soldat Cara V.Alexandru
240. soldat Cărare Gheorghe
241. soldat Caraul Dumitru
242. soldat Cărăușu Alexandru
243. soldat Cârciumaru Petre
244. soldat Carmai Vasile
245. soldat Carmutuș Gheorghe
246. soldat Carp Constantin
247. soldat Carp Gheorghe
248. soldat Carp Rasor
249. caporal Carpău Dumitru
250. soldat Carscii Vasile
251. soldat Căruntu Gheorghe
252. soldat Cășoarcă Ioan
253. soldat Cătai Petre
254. soldat Cătălinoi Ștefan
255. soldat Cataranciuc Neculai
256. soldat Causchi Ștefan
257. soldat Cazacu Ianoș
258. soldat Cazan Ioan
259. soldat Cemlios Gheorghe
260. sergent Cercan Gheorghe
261. soldat Cercel Costachi
262. soldat Cerinpei Alexandru
263. soldat Cernătescu Miron
264. soldat Cervic Ștefan
265. soldat Chele Stan
266. soldat Cheptănariu Dumitru
267. soldat Chibuș Constantin
268. soldat Chiperi Dumitru
269. soldat Chirică Costachi
270. soldat Chirilă Gheorghe
271. soldat Chirilă Mihai
272. soldat Chirilă vasiliu
273. soldat Chiripi Neculai
274. soldat Chiscop Dumitru
275. soldat Chițan Ilie
276. soldat Chițu Dumitru
277. soldat Chiulescu Silvestru
278. soldat Chivu Ioan
279. soldat Cioază Gheorghe
280. soldat Ciobănică Florea
281. soldat Ciobanu Dumitru
282. soldat Ciobanu Dumitru
283. soldat Ciobanu Jojă
284. soldat Ciobanu Mihai
285. soldat Ciobanu Ioan
286. soldat Ciobanu Constantin
287. soldat Ciobanu Dumitru
288. soldat Ciobotaru Gheorghe
289. caporal Ciocan Alexandru
290. soldat Ciocoboc Neculai
291. soldat Cioroabă Toader
292. soldat Cioroi Chivu
293. soldat Ciosaban Negoi
294. soldat Cireșeanu Dumitru
295. soldat Ciubota vasile
296. soldat Ciubotariu Andronache
297. soldat Ciubotariu Iordache
298. soldat Ciubotariu Gheorghe
299. soldat Ciubotaru Gheorghe
300. caporal Ciuhureanu Gheorghe
301. soldat Ciurariu Iordachi
302. soldat Cluceriu Constantin
303. soldat Cobea Ioan
304. soldat Cocia Gheorghe
305. soldat Codreanu Alexandru
306. soldat Codreanu Gheorghe
307. soldat Cojoacă Florea
308. soldat Cojoc Vasile
309. soldat Cojocariu Constantin
310. soldat Cojocariu Ioan
311. soldat Cojocaru Vasile
312. soldat Cojocaru Vasile
313. soldat Cojocaru Gheorghe
314. caporal Coman Anghel
315. soldat Coman Toma
316. soldat Coman Gheorghe
317. soldat Coman Ioan
318. soldat Comjoranu Gheorghe
319. soldat Conceanu Ioan
320. soldat Constantin Alexandru
321. soldat Constantin Costinescu
322. soldat Constantin
323. soldat Constantin Marin
324. soldat Constantin Grigore
325. soldat Constantin Ioan
326. soldat Constantin Gheorghe
327. soldat Constantin Eugen
328. soldat Constantin Ioan
329. soldat Constantin I. Gheorghe
330. sergent Constantinescu Ștefan
331. soldat Constantinescu Constantin
332. soldat Copaci Grigore
333. soldat Copilescu Dumitru
334. soldat Copilescu Ioan
335. soldat Coră Ioan
336. soldat Coran gheorghe
337. soldat Cosani Neculai
338. soldat Coscioc Pantelimon
339. soldat Cosma Vasile
340. caporal Costache Constantin
341. soldat Costachi Stoian
342. soldat Costachi Florea
343. soldat Costachi Dumitru
344. soldat Costea Ioan
345. soldat Costea Marin
346. caporal Costescu Vasile
347. soldat Costescu Ioan
348. soldat Costin Gheorghe
349. soldat Costin Gheorghe
350. soldat Cotoi Ștefan
351. soldat Cotoiu Gheorghe
352. soldat Cozma Pavăl
353. soldat Crăciun David
354. soldat Craioveanu Constantin
355. soldat Cristea Gheorghe
356. soldat Cristea Vasile
357. soldat Cristea Alexandru
358. soldat Cristian Dumitru
359. soldat Cristoi Fănică
360. caporal Crudu Gheorghe
361. soldat Cucu Gheorghe
362. caporal Cucu Ioan
363. soldat Curalariu Constantin
364. soldat Curam Toader
365. soldat Curpăn Ioan
366. soldat Dacrișan Constantin
367. soldat Dajă
368. soldat Damăl Chirilă
369. soldat Dănilă Constantin
370. soldat Dănilă Ioan
371. soldat Danu Gheorghe
372. soldat Darie Gheorghe
373. soldat Darie Gheorghe
374. soldat David Crăciun
375. soldat Davidan Ilie
376. soldat Decu Ioan
377. soldat Dediu Ioan
378. sergent Diaconu Vasile
379. soldat Diaconu Ioan
380. soldat Diaconu Ioan
381. soldat Diaconu Paraschiv
382. soldat Diaconu Raceu
383. soldat Diaconu Dumitru
384. soldat Diaconu Marin
385. caporal Diea Dumitru
386. soldat Dima Sandu
387. soldat Dima Dumitru
388. soldat Dimaru Mahici
389. soldat Dimitroi Gheorghe
390. soldat Dinga Ștefan
391. soldat Dinu Constantin
392. soldat Dinu Neculai
393. soldat Dobre Grigore
394. soldat Dobre Dumitru
395. soldat Dobrea Ioan
396. soldat Dobrin Ioan
397. soldat Dobrrin Constantin
398. soldat Dochiță Ilie
399. soldat Dogorai Constantin
400. soldat Donicu Necuali
401. soldat Dorneanu Gheorghe
402. soldat Dorobanțu Constantin
403. soldat Doroftei Teodor
404. soldat Dosan Gheorghe
405. soldat Dovletă Ioan
406. soldat Drăgan Dumitru
407. soldat Drăgan Petrea
408. soldat Drăgănescu Alexandru
409. soldat Drăghiceanu Sandu
410. soldat Drăghici Marin
411. soldat Drăghici Ioan
412. soldat Drăghici Grigore
413. soldat Drăgoi Petrea
414. soldat Dragomir Ioan
415. soldat Dragomir Marin
416. soldat Dragomir Gheorghe
417. soldat Dragomir Gheorghe
418. soldat Drumuia Neculai
419. soldat Dubă Chiriac
420. soldat Dudă Dumitru
421. soldat Dudău Dumitru
422. soldat Dulgheru Vasile
423. caporal Dumitrache Toader
424. soldat Dumitrașcu Gheorghe
425. soldat Dumitrașcu Gheorghe
426. soldat Dumitrescu Mircea
427. soldat Dumitrescu Aristotel
428. soldat Dumitriu Astan
429. soldat Dumitriu Ioan
430. sergent Dumitru Vasile
431. sergent Dumitru Ioan
432. soldat Dumitru Gheorghe
433. soldat Dumitru Gr. Constantin
434. soldat Dumitru Răuț
435. soldat Dumitru Tudor
436. soldat Dumitru D.Ștefan
437. soldat Dumitru Ionel
438. soldat Dumitru Gheorghe
439. soldat Dumitru Gheorghe
440. ofițer Dumitru Gheorghe
441. soldat Dumitru Ioan
442. soldat Dumitru Mircea
443. soldat Dumitru Gheorghe
444. soldat Dumitru Gh. Dumitru
445. soldat Dumitru Alexandru
446. soldat Dumitru Constantin
447. caporal Dumitru Andrei
448. soldat Durilea vasile
449. soldat Duță Constantin
450. soldat Duțu Gheorghe
451. soldat Enachi Stan
452. sergent Enachi Neculai
453. soldat Enachi Vasile
454. soldat Enachi Toader
455. soldat Enachi Rusu
456. soldat Enachi Dumitru
457. soldat Enea Ede
458. soldat Enea Ștefan
459. soldat Enea Ioan
460. soldat Epure Constantin
461. soldat Ertaghi Gheorghe
462. soldat Fabian Vasile
463. soldat Falcău Ioan
464. soldat Fălcuța Alexe
465. soldat Fălui Vasile
466. soldat Fecioru Neculai
467. soldat Fecioru Neculai
468. soldat Filip Alexandru
469. soldat Filip Popa
470. soldat Flintașul Gheorghe
471. soldat Floare Ioan
472. soldat Floarea Constantin
473. soldat Florea Ioan
474. soldat Florea Vasile
475. soldat Florea Gheorghe
476. sergent Florescu Petru
477. soldat Florescu Neculai
478. soldat Florescu Gheorghe
479. soldat Foamete Ioan
480. soldat Fotachi Gheorghe
481. soldat Frâncu Constantin
482. soldat Frâncu Dumitru
483. soldat Frentz Giurgi
484. soldat Găbrean Gheorghe
485. soldat Gabroveanu Gheorghe
486. soldat Gâdia Gheorghe
487. soldat Gagianu Ioan
488. soldat Gaisan Alex
489. soldat Gal Petre
490. soldat Gălbenuș Neculai
491. soldat Gâlcă Dumitru
492. soldat Gâlcă Constantin
493. soldat Gălușcă Vasile
494. soldat Gănea Florea
495. soldat Gârleanu Dumitru
496. soldat Garlic Gheorghe
497. soldat Gasub Gramil
498. caporal Gavril Zaharia
499. soldat Gavril Tudorache
500. soldat Gavrilescu Ioan
501. soldat Geman Vasile
502. soldat Genai Ilie
503. soldat Georgescu Silvestru
504. soldat Georgescu Ioan
505. soldat Gheorghe Petrescu
506. soldat Gheorghe Alexandru
507. soldat Gheorghe Ioan
508. soldat Gheorghe Refletor
509. soldat Gheorghe Ioan
510. soldat Gheorghe Enache
511. soldat Gheorghe Ștefan
512. soldat Gheorghe Ștefan
513. soldat Gheorghe Dumitru
514. soldat Gheorghe Matei
515. soldat Gheorghescu Ioan
516. soldat Gheorghică Ianoși
517. soldat Gheorghiu Ioan
518. soldat Gheorguță Mihai
519. soldat Gherabău Gheorghe
520. soldat Gherasim Dumitru
521. soldat Ghercea Ioan
522. soldat Gherguț Jojă
523. soldat Ghezilă Martin
524. soldat Ghiac Nicolaie
525. soldat Ghica Gheorghe
526. soldat Ghiorghiaș Iorgu
527. soldat Ghiorghuță Gigi
528. soldat Ghiorguță Jojă
529. soldat Ghisă Gheorghe
530. soldat Ghiță Neculai
531. soldat Gioboc Constantin
532. soldat Giurcă Radu
533. soldat Giurge Simion
534. soldat Giurgiu Gheorghe
535. soldat Gligore Vasile
536. soldat Gordoc Ioan
537. soldat Gosei Grigore
538. soldat Grădinaru Ioan
539. soldat Gramă Neculai
540. soldat Gramă Vișan
541. soldat Grceapie Gheorghe
542. soldat Grecu Ioan
543. soldat Grigoraș Vasile
544. soldat Grigore Neculai
545. soldat Grigorescu Marin
546. sergent Gropariu Tudor
547. soldat Grosu Ioan
548. soldat Gruie Sandu
549. soldat Grumieră Constantin
550. soldat Gurmăzescu Haralambie
551. soldat Guță Ioan
552. soldat Guță Ioan
553. soldat Hacă Ioan
554. soldat Hagia Constantin
555. soldat Haladiuc Neculai
556. soldat Haliu Ilie
557. soldat Hanganu Vasile
558. soldat Harag Mihai
559. soldat Haralambie Lupu
560. soldat Haralambie Arsenescu
561. soldat Haranduș Ștefan
562. soldat Harbuz Constantin
563. soldat Harciag Gheorghe
564. soldat Hardiucă Neculai
565. soldat Hargiucă Constantin
566. soldat Hârtie Mihai
567. soldat Hatcu Vasile
568. soldat Hazapariu Dumitru
569. soldat Helper Crusastea
570. soldat Helvig Gheorghe
571. soldat Herariu Toma
572. soldat Herciu Adam
573. soldat Hodariu Dumitru
574. soldat Hoțoman Constantin
575. soldat Hristin Mihai
576. soldat Hritcu Gheorghe
577. soldat Hureiș Iacob
578. soldat Husar Ianuși
579. soldat Iacob Constantin
580. soldat Iacob Ștefan
581. soldat Iajică Ianoș
582. soldat Ianariu Ioan
583. soldat Iancu Ioan
584. soldat Iancu Dumitru
585. soldat Ianici Iulian
586. soldat Ianuș Luian
587. soldat Iasub Preda
588. soldat Iavin Ioan
589. soldat Ichiava Alexei
590. soldat Ichim Negoiță
591. soldat Idu Florea
592. soldat Iedu Ioan
593. soldat Ignat Neculai
594. soldat Ignea Ioan
595. soldat Ilad Ilie
596. soldat Ilarion Farcaș
597. soldat Ilea Franț
598. soldat Ilie ioan
599. soldat Ilie Ioan
600. soldat Ilie Dumitru
601. soldat Ilie Vasile
602. soldat Ilie Ioan
603. soldat Ilie Stan
604. soldat Iliescu Ștefan
605. soldat Iliescu Dumitru
606. soldat Iliescu Dumitru
607. caporal Iliescu Ioan
608. soldat Imbrea Mihai
609. caporal Imbrea Adrian
610. soldat Înaltu Grigore
611. soldat Ioan Călugăru
612. soldat Ioan Ioan
613. soldat Ioan Cozma
614. soldat Ioan Ionel
615. soldat Ioan Gheorghe
616. soldat Ioan A. Zamfir
617. soldat Ioan Gheorghe
618. caporal Ioan Petrică
619. soldat Iohan Franț
620. soldat Ionel Gheorghe
621. sergent Ionescu Ștefan
622. soldat Ionescu Dumitru
623. soldat Ionescu Gheorghe
624. soldat Ionescu Neculai
625. soldat Ionescu Vasile
626. soldat Ionescu Vasile
627. soldat Ionescu Gheorghe
628. soldat Ionică Iancu
629. soldat Ioniță Petruț
630. soldat Ioniță Dumitru
631. soldat Ioniță Ioan
632. sergent Iordache Neculai
633. soldat Iordache Dănilă
634. soldat Iordache Ioan
635. soldat Iordache Gheorghe
636. soldat Iordache Gh. Neculai
637. soldat Iordăchescu Petru
638. soldat Iordachi Vasile
639. soldat Iordan Neculai
640. soldat Iorga Ioan
641. soldat Irimia Ioan
642. soldat Irimia Dumitru
643. soldat Isac Ioan Dumitru
644. soldat Isami Neculai
645. soldat Isop Gheorghe
646. caporal Istrate Gheorghe
647. soldat Istrati Ioan
648. soldat Iurgu Ioan
649. soldat Ivan Constantin
650. soldat Ivan Ioan
651. soldat Ivanciu Gherena
652. soldat Ivănescu Marin
653. soldat Jianu Constantin
654. soldat Jitariu Florea Ioan
655. soldat Johan Birjele
656. soldat Jojă Raza
657. soldat Juvină Toader
658. soldat Kaul Weisinger
659. soldat Kos Iosif
660. soldat Kuichert Adolf
661. soldat Lăcătuș Gheorghe
662. soldat Lăcătușu Ilie
663. soldat Larion Gheorghe
664. soldat Lascăr Paraschiv
665. soldat Lațu Stan
666. soldat Lazăr Vasile
667. soldat Lazăr Vasile
668. soldat Lazăr Mihaiu
669. soldat Lecunci Andrei
670. soldat Leontici Constantin
671. soldat Lepădatu Petre
672. soldat Leu Constantin
673. caporal Leu Vasile
674. soldat Leubei Andrei
675. soldat Lică Simion
676. soldat Lidiță Gheorghe
677. soldat Litoi Mărgărint
678. soldat Lituc Costache
679. soldat Lizu Gheorghe
680. soldat Lotrea Alexandru
681. soldat Luca Ioan
682. soldat Lucan Ioan
683. soldat Luchian Constantin
684. soldat Luchicea Toader
685. soldat Lucilă Ioan
686. soldat Luciu vasile
687. soldat Luncaș Gheorghe
688. soldat Lungu Vasile
689. soldat Lungu Gheorghe
690. soldat Lungu Gheorghe
691. soldat Lungu Gheorghe
692. caporal Lupu Gheorghe
693. soldat Lupu Grigore
694. soldat Lupu Ioan
695. soldat Lupu Marin
696. soldat Lupu Gheorghe
697. soldat Lupu Dumitru
698. soldat Lupu Constantin
699. soldat Lupu Petru
700. caporal Lupu Petrea
701. soldat Luță Șerban
702. sergent Macovei Neculai
703. soldat Macovei Iorgu
704. soldat Macovei Mihai
705. soldat Macovei Ioan
706. soldat Macri Dionise
707. soldat Macsim Vasile
708. caporal Maftei Constantin
709. soldat Magiu Neculai
710. soldat Mai Pajor
711. soldat Majoreață Ioan
712. soldat Maleș Neculai
713. soldat Mandea Ioan
714. soldat Mandică Ioan Ștefan
715. soldat Mândrilă Toma
716. soldat Manea Marin
717. soldat Manea Gheorghe
718. soldat Manea Sanduc
719. soldat Manea Dumitru
720. soldat Manea Gheorghe
721. soldat Maniță Ilie
722. soldat Manolachi Vasile
723. soldat Manolea Dumitru
724. soldat Mantale Ioan
725. soldat Manu Lason
726. soldat Mararmeu Vasile
727. soldat Mărbea Neculai
728. sergent Marchidan Neculaie
729. soldat Marchis Ioan
730. soldat Mardari Alexandru
731. soldat Marea Florea
732. soldat Mărgărit Ștefan
733. soldat Mărigan Marin
734. soldat Marin Gheorghe
735. soldat Marin Constantin
736. soldat Marin Marin
737. soldat Marin Gheorghe
738. soldat Marin Vasile
739. soldat Marin Toma
740. soldat Marin Sava
741. soldat Marin Mihai
742. soldat Marin Vasile
743. soldat Marin Ioan
744. soldat Marin petrea
745. soldat Marin Ilie Neculai
746. soldat Marin Ioan
747. soldat Mărinescu Costachi
748. soldat Marza Dumitru
749. soldat Mateescu Alexandru
750. caporal Matei Costache
751. soldat Matei Martin
752. soldat Matei M. Marin
753. soldat Matei Toma
754. soldat Matei Ioan
755. soldat Matei Neculai
756. soldat Matuleagă Alexandru
757. soldat Matușă Dumitru
758. soldat Măzdogă Dumitru
759. soldat Melionaru
760. soldat Melițaru Ioan
761. soldat Menlă Costachi
762. soldat Merlescu Toader
763. soldat Mianca Gheorghe
764. soldat Mică Mihai
765. soldat Michia Dumitru
766. soldat Michil Alter
767. soldat Micu Ioan
768. caporal Mihai Gheorghe
769. soldat Mihai Neculai
770. soldat Mihai Ioan
771. soldat Mihai Ioan
772. soldat Mihai Constantin
773. soldat Mihai Gheorghe
774. soldat Mihai Dumitru
775. soldat Mihai Vasile
776. soldat Mihail Vântură
777. soldat Mihăilă Stan
778. soldat Mihăilescu Neculai
779. soldat Mihalachi Gheorghe
780. soldat Mihalciu Gheorghe
781. soldat Militaru Ioan
782. soldat Militaru Dumitru
783. soldat Milu Andrei
784. soldat Mionici Ilie
785. soldat Mircea Constantin
786. soldat Miron Ilie
787. soldat Miron Ioan
788. soldat Mitroi Petru
789. soldat Mitroi Dumitru
790. soldat Mitroi Ioan
791. soldat Mitruță Andrei
792. soldat Mocanu Gheorghe
793. soldat Mocanu Gheorghe
794. soldat Mocanu Samoil
795. soldat Mocanu Ioan
796. soldat Modoran Gheorghe
797. soldat Mogoșoi Mihai
798. soldat Mohor Ilie
799. soldat Moină Ioan
800. soldat Moisă Gheorghe
801. soldat Moisă Dumitru
802. soldat Moisă Petrea
803. soldat Moise Constantin
804. soldat Moldovanu Grigore
805. soldat Moldoveanu
806. soldat Morărașu Toader
807. soldat Morariu Ioan
808. soldat Morariu Gheorghe
809. soldat Morariu Neculai
810. soldat Morariu Ilie
811. soldat Morariu Toader
812. soldat Moroșanu Gheorghe
813. soldat Moroșanu Ioan
814. soldat Mosa Gheorghe
815. soldat Moscu Vasile
816. soldat Muică Ilie
817. soldat Munteanu Constantin
818. soldat Munteanu Ioan
819. soldat Munteanu Iordache
820. soldat Munteanu Soia
821. soldat Mureșeanu Ioan
822. soldat Muscalu Iamandi
823. soldat Mustecioară Dumitru
824. soldat Musteță Petrachi
825. soldat Nacu Haralambie
826. soldat Naforniță Constantin
827. caporal Nasei Ioan
828. soldat Nastasă Ioan
829. soldat Năstase Pricop
830. soldat Nastasie Gheorghe
831. soldat Natan Constantin
832. soldat Neacșu Ioan
833. caporal Neagu Vasile
834. soldat Neagu Gheorghe
835. soldat Neagu Ioan
836. soldat Neagu Ioan
837. soldat Neagu Vasile
838. soldat Neatu Ilie
839. soldat Nechifor Alexa
840. soldat Nechita Ioan
841. caporal Nechita Neculai
842. soldat Nechitura Vasile
843. soldat Necodiu Gheorghe
844. soldat Neculai Mircea
845. soldat Neculai Ioan
846. soldat Neculai Ioan
847. soldat Neculai Ioan Costin
848. soldat Neculai Ioan
849. soldat Neculai Gheorghe
850. soldat Neculai Ioan
851. soldat Neculai Dumitru
852. soldat Neculai Ioan
853. soldat Neculai Constantin
854. soldat Neculescu Mircea
855. soldat Neculescu Staicu
856. soldat Necunoscut
857. soldat Necunoscut
858. soldat Necunoscut
859. soldat Necunoscut
860. soldat Necunoscut
861. soldat Necunoscut
862. soldat Necunoscut
863. soldat Necunoscut română
864. soldat Necunoscut
865. soldat Necunoscut
866. soldat Necunoscut
867. soldat Necunoscut
868. soldat Necunoscut
869. soldat Necunoscut română
870. soldat Necunoscut
871. soldat Necunoscut română
872. soldat Necunoscut Neculai
873. soldat Necunoscut
874. soldat Necunoscut
875. soldat Necunoscut
876. soldat Necunoscut
877. soldat Necunoscut
878. soldat Nedeia Tache
879. soldat Nedelcu Dima
880. soldat Nedelcu Alexandru
881. caporal Nedelea Sandu
882. soldat Nedelea D. Neculai
883. soldat Nedelea Neculai
884. soldat Nedianu Marin
885. soldat Nediea Guriță
886. soldat Nedion Stan
887. soldat Nefiortă Anton
888. soldat Negoescu Tudurachi
889. soldat Negoiță Vasile
890. soldat Negoiță Vasile
891. soldat Negoiță Neculai
892. soldat Negu Constantin
893. soldat Negură Costachi
894. soldat Negură Ștefan
895. soldat Neguță Constantin
896. soldat Neidentificat
897. soldat Neidentificat
898. soldat Nembu Cristin
899. soldat Nemțeanu Vasile
900. soldat Nica Gheorghe
901. soldat Nicoară Tănase
902. caporal Niculescu Ienachi
903. soldat Niculescu Gheorghe
904. soldat Niculescu Vasile
905. soldat Niculescu Gheorghe
906. soldat Niculeți Avram
907. soldat Nimernicu Florea
908. soldat Nistor Nicu
909. soldat Nistor Nicu
910. soldat Nistorău Dumitru
911. soldat Niță Toma
912. soldat Niță Marin
913. soldat Niță Ioan
914. soldat Niță Gheorghe
915. soldat Nițu Aurel
916. soldat Nuță Dănilă
917. soldat Nuță Gheorghe
918. soldat Nuțoi Vasile
919. soldat Oană Loșcă
920. soldat Oancea Neculai
921. soldat Ochiană Dumitru
922. soldat Olariu Dumitru
923. soldat Olariu Vasile
924. soldat Olariu Neculai
925. soldat Olaru Gh. Petre
926. soldat Olaru Gheorghe
927. soldat Olteanu Ilie
928. soldat Olteanu Constantin
929. soldat Olteanu Constantin
930. soldat Oncea Ioan
931. soldat Onescu Anton
932. soldat Onofrei Ioan
933. soldat Onu Dumitru
934. română Oprea Ioan
935. soldat Oprea Ioan
936. soldat Oprea Gheorghe
937. soldat Oprea Marin
938. soldat Oprea Constantin
939. soldat Oprea Voicu
940. soldat Oprea Vasile
941. soldat Oprea Ioan
942. soldat Oprean Dumitru
943. soldat Orchidac Ioan
944. soldat Ordină Dumitru
945. soldat Orneanu Gheorghe
946. soldat Ortansă Robescu
947. soldat Pachenam Necula
948. soldat Pactașiu
949. soldat Pădurariu Ioan
950. soldat Păduraru Gheorghe
951. soldat Păduraru Dumitru
952. soldat Păduraru Niță
953. soldat Păduraru Neculai
954. soldat Paitel Gheorghe
955. soldat Paiu Tudor
956. soldat Paiuș Andrei
957. soldat Palade Neculai
958. soldat Palazan
959. soldat Pană Ioan
960. soldat Pană Ioan
961. soldat Pană tudor
962. soldat Pană Toma
963. soldat Panaite Constantin
964. soldat Pandelea Gheorghe
965. soldat Panțiru Costachi
966. soldat Papalău Ioan
967. soldat Parascan Neculai
968. soldat Pârcălăboi Neculai
969. soldat Pârcălabu Ilie
970. soldat Pârea Grigore
971. soldat Parlea Ștefan
972. soldat Pârlog Alexandru
973. soldat Pârlogeanu Neculai
974. soldat Partui Pandelea
975. soldat Paruțoiu Dumitru
976. soldat Pârvu Petrică
977. soldat Pascariu Nicolaie
978. soldat Pascariu Marin
979. soldat Pascu Gheorghe
980. soldat Patrașcu Petrea
981. soldat Pătrașcu Neculai
982. soldat Pătrașcu Petrea
983. soldat Pătrașcu Spiridon
984. soldat Patrulete Vasile
985. soldat Păun Enea
986. soldat Păun Drăghici
987. soldat Păun Ioan
988. soldat Păun Marin
989. soldat Păun Ilie
990. soldat Păuță Ioan
991. soldat Pavăl Vărzare
992. sergent Pavel Nicolaie
993. soldat Pelin Clizer
994. soldat Pelinceanu
995. soldat Peliță Gheorghe
996. soldat Pentehi Roissanti
997. soldat Percă Gheorghe
998. soldat Pescariu Iopan
999. soldat Pescu Gheorghe
1000. soldat Petahă Petru
1001. soldat Petrachi Zamfir
1002. soldat Petrachi Neculai
1003. soldat Petre Neculai
1004. soldat Petrea Constantin
1005. soldat Petrea Iancu
1006. soldat Petrea stancu
1007. soldat Petrea Gh. Alexandru
1008. soldat Petrea Ansa
1009. soldat Petrea Florea
1010. soldat Petrea Ioan
1011. soldat Petrea M. Ciceu
1012. soldat Petrescu Constantin
1013. soldat Petrescu Ioan
1014. soldat Petrgoi Ioan
1015. soldat Petricel Anton
1016. soldat Petrojoi Dumitru
1017. soldat Petruță Anton
1018. soldat Petulici Ilie
1019. soldat Picheruță Al. Mihai
1020. soldat Picria Constantin
1021. soldat Pintilie Vasile
1022. soldat Pircop Tudor
1023. soldat Pitiș Gheorghe
1024. soldat Pitoc Neculai
1025. soldat Pleșa Andrei
1026. soldat Pleșca Vasile
1027. soldat Plezasareanu Neculai
1028. soldat Pocragic Constantin
1029. soldat Poenaru Vasile
1030. soldat Popa Marin
1031. soldat Popa Constantin
1032. soldat Popa Gheorghe
1033. soldat Popa Toader
1034. soldat Popa Neculai
1035. soldat Popa Vasile
1036. soldat Popa Ioan
1037. soldat Popa Iosif
1038. soldat Popanu Vasile
1039. sergent Popescu Gheorghe
1040. caporal Popescu Ioan
1041. soldat Popescu Ioan
1042. soldat Popescu Dumitru
1043. soldat Popescu Zaharia
1044. soldat Popinopol Ioan
1045. soldat Postaru Iordache
1046. soldat Potop Mihai
1047. soldat Praschiv Gheorghe
1048. soldat Preda Badiea
1049. soldat Preda Neculai
1050. soldat Preda Constantin
1051. soldat Preoteasă Neculai
1052. soldat Preotu Gheorghe
1053. soldat Prepelică Anghel
1054. soldat Pricop Vasile
1055. soldat Pricopii Bucur Ioan
1056. soldat Prisăcariu Gheorghe
1057. soldat Prisăcariu Gheorghe
1058. soldat Pruteanu Neculai
1059. soldat Puderi Neculai
1060. soldat Pușcașu Dumitru
1061. soldat Pușcașu Ioan
1062. soldat Pușcașu Ioan
1063. soldat Rădescu Iosif
1064. soldat Radica Mihai
1065. sergent Radu B.Ioan
1066. soldat Radu Onofrei
1067. soldat Radu Vasile
1068. soldat Radu Chivu
1069. soldat Radu Petrea
1070. soldat Radu Jianu
1071. soldat Radu Neculai
1072. soldat Radu Ioan
1073. soldat Radu Simion
1074. soldat Radu Gheorghe
1075. soldat Radu Cocolic
1076. soldat Radu Dumitru
1077. soldat Radu Gheorghe
1078. soldat Rădulescu Ioan
1079. soldat Raileanu Ștefan
1080. soldat Răileanu Mihai
1081. soldat Rașcă Gheorghe
1082. soldat Raucea Dumitru
1083. soldat Reader Ichim
1084. soldat Rednic Vasile
1085. soldat Resmeliță Dumitru
1086. soldat Robu Mihai
1087. soldat Roia Corbu
1088. soldat Roibu Ilie
1089. soldat Roman Vasile
1090. soldat Roman Constantin
1091. soldat Româncea Petrea
1092. soldat Rosiceanu Gheorghe
1093. soldat Roșu Ioan
1094. soldat Rotă Iosif
1095. soldat Rotariu Dumitru
1096. caporal Rotariu Ioan
1097. soldat Rotiță Gheorghe
1098. soldat Rotundu Ilie
1099. soldat Rudoslav Petre
1100. soldat Ruse Vasile
1101. soldat Rusu Vasile
1102. soldat Rusu Marinescu
1103. soldat Rusu Grigore
1104. soldat Rusu Lascarachi
1105. soldat Rusu Gheorghe
1106. soldat Rusu Gheorghe
1107. soldat Rusu Constantin
1108. soldat Rusu Constantin
1109. soldat Sabaniu Petre
1110. soldat Safiean Ioan
1111. soldat Safta Dumitru
1112. soldat Safta Petre
1113. soldat Săgăceanu Alex
1114. soldat Șalariu Ioan
1115. soldat Sanda Alexandru
1116. soldat Sandu Gheorghe
1117. soldat Sandu Ștefan
1118. soldat Sandu Paraschiv
1119. soldat Sandu Vangelu
1120. soldat Sandu Constanciuc
1121. soldat Sandu vasile
1122. soldat Santoru Dumitru
1123. soldat Sarghi Gheorghe
1124. soldat Săroi Constantin
1125. soldat Satariu Gheorghe
1126. soldat Savă Mihai
1127. soldat Savin Gheorghe
1128. soldat Savu Vasile
1129. soldat Savu Gheorghe
1130. soldat Scabie Neculai
1131. soldat Scăpău Marin
1132. soldat Schiopu Dumitru
1133. soldat Schivernac Șerban
1134. soldat Scripcariu Iordache
1135. soldat Scripcariu Costache
1136. soldat Scurtu Solomon
1137. soldat Scutariu Vasile
1138. soldat Sebeș Ștefan
1139. soldat Șelachi Ioan
1140. soldat Șendrea Gheorghe
1141. sergent Șerban Toader
1142. soldat Șerban Mihai
1143. soldat Șerban Ioan
1144. soldat Sergentu Ioan
1145. soldat Sergentu Ioan
1146. soldat Sergiu Iopan
1147. soldat Sganbă Ioan
1148. soldat Sgârlea marin
1149. soldat Sichiu Gheorghe
1150. soldat Simion Neculai
1151. soldat Simion Marin
1152. soldat Simionescu Ioan
1153. soldat Simionescu Ionescu
1154. soldat Sitariu Mihai
1155. soldat Sitarul Mihai
1156. soldat Sivrui Neculai
1157. soldat Smarand Ioan
1158. soldat Smărăndescu Neculai
1159. soldat Smărăndescu Nicolai
1160. soldat Soare Lipoveanu
1161. soldat Soare Ioan
1162. soldat Soare Simion
1163. soldat Sobă Ioan
1164. soldat Sofican Dumitru
1165. soldat Solomon Gheorghe
1166. soldat Șontică Constantin
1167. soldat Sorescu Gheorghe
1168. caporal Spanache Gheorghe
1169. soldat Spânu Tudor
1170. soldat Spire Dumitru
1171. soldat Spiță Soare
1172. soldat Spoială Neculai
1173. soldat Stamati Ioan
1174. soldat Stamati Constantin
1175. sergent Stan Gheorghe
1176. soldat Stan Neculai
1177. soldat Stan Ilie
1178. soldat Stan Gavril
1179. soldat Stan Buzatu
1180. soldat Stan Gheorghe
1181. soldat Stan Vasile
1182. soldat Stan Niculae
1183. soldat Stan Ioan
1184. soldat Stan Gheorghe
1185. soldat Stan Ioan
1186. soldat Stan Matei
1187. soldat Stanan Dumitru
1188. soldat Stăncescu Ștefan
1189. soldat Stanciu Constantin
1190. soldat Stanciu Costachi
1191. soldat Stanciu Ioan
1192. soldat Stanciu Radu
1193. soldat Stanciu Soc
1194. soldat Stanciu Sandu
1195. soldat Stanciu Ștefan
1196. soldat Stanciu Gheorghe
1197. caporal Stanciu Ioan
1198. soldat Stancu Gheorghe
1199. soldat Stancu Dumitru
1200. soldat Stângaciu Ioan
1201. soldat Stavarachi Ioan
1202. caporal Stavi Ștefan
1203. soldat Ștefan Edi
1204. caporal Ștefan Edi
1205. soldat Ștefan Ioan
1206. soldat Ștefan Vasile
1207. soldat Ștefan Florea
1208. soldat Ștefan Constantin
1209. soldat Ștefan Dumitru
1210. soldat Ștefănescu Mitică
1211. soldat Sterian Pavel
1212. soldat Sterian Constantin
1213. soldat Stioca Andrei
1214. soldat Stoian Sârbu
1215. soldat Stoica Toader
1216. soldat Stoica Vasile
1217. soldat Stoica Dumitru
1218. soldat Stoica Anton
1219. soldat Stoica Ioan
1220. soldat Stoica Ioan
1221. soldat Stoica Ioan
1222. soldat Straia Neculai
1223. soldat Stran Iorgu
1224. soldat Strati Ioan
1225. soldat Strechie Stan
1226. soldat Stroie Dumitru
1227. soldat Stupariu Ilie
1228. soldat Sufăr Vasile
1229. soldat Sultan Constantin
1230. soldat Surdu Costachi
1231. soldat Surugiu Ioan
1232. soldat Sută Dumitru
1233. soldat Sutar Dumitru
1234. soldat Tabac Ioan
1235. soldat Tabacariu Dumitru
1236. soldat Tabască Ioan
1237. soldat Tailup Mihail
1238. soldat Tămășanu Mihai
1239. soldat Tănase Dumitru
1240. soldat Tănase Iancu
1241. soldat Tănase Anghel
1242. soldat Tănase Gheorghe
1243. soldat Tănase Neculai
1244. soldat Tănase Neculai
1245. soldat Tanciu Ioan
1246. soldat Tantază Ioan
1247. soldat Tapian Constantin
1248. soldat Țarălungă Spiridon
1249. soldat Târâș Ilarion
1250. soldat Tărnăceanu Neculai
1251. soldat Tărnăceanu Gheorghe
1252. soldat Tărnăceanu Gheorghe
1253. soldat Taroiu Dumitru
1254. soldat Teliman Toma
1255. soldat Țelirca Toma
1256. soldat Teodor Carbai
1257. soldat Teodor Mihai
1258. soldat Tiberiu Ioan
1259. soldat Tifiri Dobrin
1260. sergent Timofti Constantin
1261. soldat Tipău Ioan
1262. soldat Toader Constantin
1263. soldat Toader Rusu
1264. soldat Tochia Vornicu
1265. soldat Tociu Mihalachi
1266. soldat Todirică Ioan
1267. soldat Todiriță Panaitescu
1268. soldat Tofan Costachi
1269. soldat Toma Dumitru
1270. soldat Toma Gheorghe
1271. soldat Toma Vasile
1272. caporal Toneja Ioan
1273. soldat Totoc Iosif
1274. soldat Trăistariu Gheorghe
1275. soldat Trandafir Gheorghe
1276. soldat Trandafir Marin
1277. soldat Trenți Benga
1278. soldat Trifan Ioan
1279. soldat Trifan Ilie
1280. soldat Trifu Ilie
1281. soldat Trigure Constantin
1282. soldat Tucă Gheorghe
1283. soldat Tudor Nicolaie
1284. soldat Tudor Chica
1285. soldat Tudor Niță
1286. soldat Tudor Ilie
1287. soldat Tudor Ioan
1288. soldat Tudor Simion
1289. soldat Tudor Gheorghe
1290. soldat Tudorache Stoica
1291. soldat Tudorachi Stan
1292. soldat Tudosă Neculai
1293. soldat Tudosă Neculai
1294. soldat Tudose Tudor
1295. soldat Tudurică Ioan
1296. soldat Tuduriță Gheorghe
1297. soldat Tuduriu Vasile
1298. soldat Tufă Florea
1299. soldat Țugureanu Tănase
1300. soldat Turbatu Alesandru
1301. soldat Țurcă Marin
1302. soldat Turis Constantin
1303. soldat Tuscău Ioan
1304. soldat Tutoveanu Constantin
1305. caporal Tutunaru Vasile
1306. soldat Ultanu Ioan
1307. soldat Ungureanu Ioan
1308. soldat Ungureanu Ioan
1309. soldat Ungureanu Constantin
1310. soldat Ungureanu Constantin
1311. soldat Ungureanu Constantin
1312. soldat Uratu Ioan
1313. soldat Urican Constantin
1314. soldat Ursu Năstase
1315. soldat Ursu Dumitru
1316. soldat Ursu Năstase
1317. sergent Urzicuță I. Dragan
1318. soldat Ușurelu Ioan
1319. soldat Văduvă Ioan
1320. soldat Văduvă Marin
1321. soldat Vagă Ioan
1322. soldat Vajdorgă Dumitru
1323. soldat Vălcescu Marin
1324. soldat Vănescu Grigore
1325. soldat Vântu Vasile
1326. soldat Vârlan Gheorghe
1327. soldat Vârvana Neculai
1328. soldat Varvara Constantin
1329. soldat Vărvara Dumitru
1330. caporal Vasile Marin
1331. soldat Vasile Ioan
1332. soldat Vasile Ticu
1333. soldat Vasile Ioan
1334. soldat Vasile Ioan
1335. soldat Vasile Constantin
1336. soldat vasiliu Ioan
1337. soldat Vatavu Ioan
1338. soldat Vatoagă Ioan
1339. soldat Velicu Velicu
1340. soldat Verdes Gheorghe
1341. soldat Vică Radu
1342. soldat Vieriu Neculai
1343. soldat Vieru Ioan
1344. soldat Vintilian Constantin
1345. soldat Vitanov Constantin
1346. soldat Vizitiu Petrea
1347. soldat Vizitiu Ioan
1348. caporal Vlad Gheorghe
1349. soldat Vlad Ilie
1350. soldat Vlad Ioan
1351. soldat Vlad Ioan
1352. soldat Vlădiu Ioan
1353. soldat Vlădoi Ilie
1354. soldat Vlașcu Dumitru
1355. soldat Voicu Stan
1356. soldat Voiculescu Ioan
1357. soldat Zabană Neculai
1358. soldat Zaharia Neculai
1359. soldat Zaharia Dumitru
1360. soldat Zaharia Ioan
1361. soldat Zaharia Baciu
1362. soldat Zamfir Chirilă
1363. soldat Zamfir Ioan
1364. soldat Zamfir Ioan
1365. soldat Zarta Gheorghe
1366. soldat Zedic Mihai
Lista cu ostașii din comuna Boroaia, județul Suceava combatanți în Regimentul 16 Dorobanți/ Divizia 7 Infanterie și Regimentul 56 Infanterie morți în Primul Război Mondial:
Lista eroilor înhumați în morminte individuale în Cimitirul de onoare al eroilor din cel de-Al Doilea Război Mondial din Roman:
Eroi de confesiune iudaică din Cimitirul evreiesc din Roman, căzuți în Primul Război Mondial (soldați contingentul 1893-1917):
Eroi de confesiune catolică căzuți în Războiul pentru Întregirea României:
Eroi căzuți la datorie din satul Iugani în Primul Război Mondial:
Soldat Gabor Iojă, 24 ani, fiul lui Giurgi și Anița încadrat în compania 1 din Regimentul 14 Dorobanți, decedat în ziua de 28 septembrie 1916 în Spitalul din Iași.
Soldat Lungu Mihai, 37 ani, fiul lui Anton și Nița, decedat la data de 11 noiembrie 1916 în luptele de pe râul Argeș.
Soldat Bălteanu Dumitru, 28 ani, fiul lui Martin și Elena, căzut în luptele de la Mărășești, la data de 13 iulie 1917.
Soldat Dâscă Martin, 25 ani, fiul lui Petrea și Varvara, împușcat la data de 25 decembrie 1917 în luptele de la Schitu-Buluc.
Soldat Dâscă Dumitru, 28 ani, fiul lui Martin și Elena, decedat în ziua de 13 mai 1917 în Spitalul nr.442 al Regimentului 13 Infanterie.
Soldat Antăluțe Ianuș
Soldat Cocuț Dumitru
Soldat Bălteanu Anton
Ciuchiș Petrea
Soldat Farcaș Dumitru
Soldat Iuganu Augustin
Soldat Balan Gheorghe, din Regimentul 54 Infanterie, 37 ani, fiul lui Petru și Varvara, a decedat în ziua de 11 iulie 1917 în luptele de la Nămoloasa.
Soldat Frențoaia Vasile, din Regimentul 54 Infanterie, 45 ani, fiul lui Petre și Maria, decedat la 14 iunie 1917 în Spitalul Botoșani.
Listă cu eroii din unitățile subordonate Diviziei 7 Infanterie căzuți în cel de-Al Doilea Război Mondial:
Poetul Marin Aurel, născut la 25 aprilie 1909, la București, a fost unul dintre scriitorii români care și-au dat viața pentru țară în cel de-Al Doilea Război Mondial. A urmat, timp de doi ani, Facultatea de Litere și Filosofie, apoi Școala Militară de Ofițeri de Infanterie. A vansat la gradul de sublocotenent, în 1932 a fost repartizat într-o unitate de vânători de munte, la Brașov. A fost rănit, în anul 1941, iar după vindecare, a fost trimis la Școala Superioară de Război, pe care a absolvit-o în 1944. Întors din nou pe front, ca ofițer de stat major,eroul cade la datorie, la data de 16 mai 1944, lângă orașul Roman. A fost înhumat în cimitirul bisericii din Brașovul Vechi.
Eroi din cel de-al Doilea Război Mondial din satul Ciuturești, comuna Odobești, jud. Bacău:
Ion Pușcașu, 30 ani, soldat, Compania 5, Batalionul 2, Regimentul 14 Dorobanți;
Dumitru Giosa, 22 ani, soldat, Regimentul 14 Dorobanți.
Eroi căzuți la datorie din satul Iugani în al Doilea Război Mondial:
Soldat Balan Ianoș, 29 ani, fiul lui Giurgi și Varvara, din Compania a 9-a Regimentul 14 Dorobanți, decedat la 25 august 1941 în luptele de la Berezeni Kalinin în Ucraina.
Soldat Ghercă Iosif, 25 ani, fiul lui Ioan și Maria, din Compania a 2-a Regimentul 14 Dorobanți, decedat la 2 septembrie 1941, în luptele de la Vajinig în Ucraina.
Soldat Antăluț Vasile, 32 ani, fiul lui Mihai și Varvara, decedat la 3 septembrie 1942, în lutele de la Berezeni, Ucraina.
Tabel nominal cu eroii din Regimentul 12 Călărași ,,Roman” căzuți în luptele purtate pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în cel de-Al Doilea Război Mondial :
Cimitirul eroilor ,,General Ion Dragalina” din Tighina 1941-1945
Cimitirul eroilor ,,Ilinca”din regiunea Odessa:
Evidența prizonierilor de război din județul Roman îngropați pe teritoriul Lagărului Karaganda (Kazastan):
Soldat Pîlniceanu Gheorghe, născut în anul 1922 în satul Poenari, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 31 martie 1944 în raionul Iași.
Soldat Adrian Nicolae Gheorghe, născut în anul 1919 în satul Budești, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 02august 1941 în Basarabia.
Soldat Vlăduț Mignon Anton, născut în anul 1916 în satul Hălăucești, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 23august 1944 la Tighina, în Basarabia.
Soldat Dicu Constantin Nicolae, născut în anul 1908 în satul Valea Ursului, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 27 februarie 1942. A decedat la data de 01 ianuarie 1943 în Spitalul de campanie nr. 3757.
Caporal Isăilă Constantin Gheorghe, născut în anul 1911 în satul Bâra, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 24 august 1944. A decedat la data de 04 decembrie 1944, la Morșansk.
Soldat Chif Vasile Vasile, născut în anul 1923 în satul Bozieni, județul Roman, a fost luat prizonier în raionul Prut la data de 9 august 1941.
Soldat Conache Vasile Dumitru, născut în anul 1909 în satul Tămășeni, județul Roman, a fost luat prizonierîn raionul Dobinskoi. A decedat la data de 23 iulie 1944 în sanatoriul nr.1512.
Sergent Popa Ion Ion, născut în anul 1921 în satul Averești, județul Roman, a fost luat prizonier în Vaslui la data de 22 august 1944 și a încetat din viață la 28 noiembrie 1944 în Lagărul nr.64.
Soldat Rusu Constantin Petre, născut în anul 1921 în satul Dulcești, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 20 martie 1944.
Soldat Stoleru Nicolae Alexe, născut în anul 1909 în satul Văleni, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 08 septembrie 1941.
Soldat Filip Ion Nicolae, născut în anul 1904 în satul Rotunda, județul Roman, a fost luat prizonier la data de 09 august 1941.
General de brigadă Corneliu Serghievici
Corneliu Serghievici s-a născut la 16 iulie 1891 în comuna Gorbănești, jud. Botoșani. A urmat Școala Militară de Ofițeri de Infanterie de la Anklam, Germania. A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic cu Regimentul 24 Infanterie ,,Tecuci”, și la Războiul pentru Întregirea României cu Divizia 2 Cavalerie. A îndeplinit și funcția de comandant al Regimentului 37 Infanterie, ,,Botoșani”, unitate subordonată Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, generalul Corneliu Serghievici a comandat două mari unități: Brigada 7 Infanterie și Divizia 20 Infanterie. S-a distins în mod deosebit pe timpul luptelor de la Cotul Donului, fiind rănit la piciorul drept, în decembrie 1942. Corneliu Serghievici a fost avansat la gradul de general de brigadă la data de 20 martie 1943.
Pentru fapte de vitejie, în luptele de pe Don și râul Cir, comandantul Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”, generalul Constantin Trestioreanu Trestioreanu l-a propus pentru a fi decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”. A fost decorat cu ordine și medalii germane și românești: Ordinul ,,Crucea de Fier” clasa a II-a, Ordinul ,,Steaua României” cu spade în grad de Cavaler și panglică de ,,Virtute Militară, și Ordinul ,,Steaua României” cu spade în grad de Comandor și panglică de ,,Virtute Militară”. În zilele de 23-24 aprilie 1944, Divizia 20 Infanterie a dus lupte foarte grele, blocând pătrunderea inamicului între râul Moldova și Dealul Boiștea.
Datorită faptului că a refuzat să execute un ordin care prevedea executarea unui contraatac sortit eșecului, generalul de brigadă Corneliu Serghievici, s-a sinucis la data de 28 aprilie 1944 în punctul de comandă al Diviziei 20 Infanterie dislocat în localitatea Războieni, județul Neamț. A fost înhumat la 29 aprilie 1944, în curtea Mănăstirii Războieni, județul Neamț.
VIZITE REGALE ÎN GARNIZOANA ROMAN
Prima vizită a principelui Carol I în ținutul Roman a avut loc în luna august 1866, la numai câteva luni de la venirea în țară. Suveranul a sosit în orașele din Moldova pentru a cunoaște locurile și oamenii. Timp de trei săptămâni a parcurs cu trăsura 1500 km și a vizitat 11 din cele 14 județe ale țării. Principele Carol I a trecut pe la Roman, a poposit la moșia Ghica de la Dulcești, și s-a îndreptat spre Piatra Neamț.
În memoriile regelui Carol I. se consemnează:
Înainte de a ajunge la Roman, trebuie să treacă peste poduri de lemn două râuri frumoase, Bistrița și Moldova. Romanul este un oraș de vreo 20.000 de locuitori. Toată populația e în picioare. Înaintea vechii biserici episcopale prințul se oprește, episcopul cu întregul cler – foarte numeros – îl primește și el asistă la un Te-Deum, slujbă bisericească plină de efect mai ales din cauza corului frumos. Apoi prânz cu toast; seara orașul e luminat.
De la Piatra Neamț, Carol I s-a deplasat apoi la Văratec, unde a fost impresionat de frumusețea satului mănăstiresc îngrijit fără cusur de cele peste 200 de slujitoare ale Domnului. A doua vizită a domnitorului Carol I în garnizoana Roman a avut loc în anul 1870, cu scopul inspectării structurilor militare din garnizoană.
Pe lângă trupele de dorobanți din compunerea Divizionului II, și cele de pompieri cartiruite în garnizoana Roman, suveranul a inspectat și Spitalul ,,Precista Mare”. După numai doi ani de la acestă primă vizită, în anul 1872, în conformitate cu Legea organizării armatei, la Roman s-a înființat Regimentul 8 Dorobanți și Regimentul 8 Călărași. În conformitate cu prevederile aceleași Legi, trupele de pompieri din orașul Roman s-au vor transformat într-o baterie de artilerie teritorială, având în subordine câte o secție la Bacău și Botoșani.
În luna noiembrie 1876, din batalionul III al Regimentului 8 Dorobanți s-a format Regimentul 14 Dorobanți. În luna februarie 1877, s-a înființat în garnizoana Roman și Regimentul 4 Artilerie. Din orașul Roman au participat la Războiul pentru Independența României din anul 1877, nu mai puțin de trei unități miliare: Regimentul 14 Dorobanți, Regimentul 4 Artilerie și Regimentul 8 Călărași. În anul 1878, domnitorul Carol I a efectuat o nouă vizită în orașul Roman. Suveranul a călătorit cu trenul, și a fost întâmpinat în gara Roman de oficialitățile orașului și de Î.P.S. Isaia Vicol. La data de 2 martie 1880, la Roman, s-a inaugurat în prezența domnitorului Carol I, Școala de meserii de ambele sexe.
La data de 26 martie 1881, Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de rege al României. Cu acel prilej, răspunzând la felicitările Parlamentului și ale membrilor Guvernului, Carol I preciza în mod solemn faptul că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea țării”.
Un moment extrem de important l-a constituit înființarea la 16 martie 1883 a Diviziei 7 Infanterie al cărui comandament va fi dislocat în orașul Roman. În anul 1885, a avut loc o nouă vizită a M.S. Carol I în garnizoana Roman, de această dată în calitate de Rege al României. În acestă vizită, regele Carol I a fost însoțit de către către ministrul de război, generalul Ștefan Fălcoianu și de ministrul de interne, generalul Constantin Barozzi.
În anul 1887, a sosit în garnizoana Roman, M.S. regele Carol I aflat în drum spre Iași. Înaltul oaspete a fost întâmpinat de către comandantul garnizoanei Roman, generalul Pilat Constantin, alături de autorităile civile ale orașului. După ce a participat la un Te-Deum la Episcopie și s-a întâlnit cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, M.S. regele Carol I a părăsit orașul Roman în cursul aceleași zile, și a continuat deplasarea către Iași.
În anul 1889, au loc manevre regale pe teritoriul orașului Bacău pe durata a șapte zile, la care au participat și unitățile militare din garnizoana Roman, subordonate Corpului 4 Armată.
Costache Radu, primar al orașului Bacău, a relatat in lucrarea: Bacăul de la 1850 la 1900 despre această vizită făcută la Bacău de regele Carol I si principele Ferdinand:
[…] În septembrie 1889 au fost la Bacău marile manevre regale, cu doua corpuri de armată, al treilea si al patrulea. În tot timpul manevrelor, orașul a fost in deplină sărbătoare, și multă animație; căci M.S. Regele Carol si A.S.R. Principele Ferdinand au stat șapte zile la Bacău, având cartierul general in casele lui I. Iurasc[…]In ziua a treia, pe dealul de la Șerbănești s-a primit defilarea corpului al patrulea ce venea dinspre Roman[…]
A șasea zi a fost marea defilare pe câmpul de la Hemeiuș, ținând patru ore si jumătate. Fiind mai aproape de oraș, tot câmpul era plin de orășeni, de țărani veniți de prin sate si mulți din orașele învecinate, Roman si Piatra, care sosiră cu trenuri de plăcere[…]”
La data de 26 septembrie 1898, regele României Carol I împreună cu suita, a sosit în gara Roman, cu trenul regal, cu scopul desfășurării manevrelor regale. Deschiderea manevrelor regale în garnizoana Roman a fost executată de însuși regele Carol I, în prezența Marelui Stat Major al Armatei Române, a corpului de atașați militari străini și a unui numeros public. M.S. regele Carol I a fost întâmpinat pe peronul gării Roman de comandantul garnizoanei, de episcop, de prefectul și primarul județului.
Imagini inedite care înfățișează sosirea M.S. Regele Carol I în gara Roman cu trenul regal precum și din timpul desfășurării manevrelor regale au fost imortalizate într-o colecție de cărți poștale tipărite la Roman, de frații Rothenberg. Regele Carol I și o parte din suita regală a fost cazată la Casa Nevruzzi și la conacul boierului Bogdan Lupu din localitatea Gâdinți, în apropierea căruia se afla un poligon de manevră.
La manevrele regale de la Roman din toamna anului 1898, care au început printr-o trecere în revistă a trupelor participante de către regele Carol I împreună cu Marele Stat Major și atașații militarii străini, au participat toate unitățile militare din garnizoană. Aceste manevre de mare amploare și foarte bine organizate, au avut loc în trei locații: lângă Gâdinți, pe malul râului Siret, în spatele cărămidăriilor lui Moșinski și Decher, pe locul fostului aerodromul militar și la Horia, pe malul râului Moldova. La bilanțul desfășurat la încheierea acestor manevre s-a convenit că manevrele executate pe malul râului Moldova au fost cele mai reușite, pregătirea teoretică și practică a efectivelor din garnizoana Roman fiind bună.
La data de 25 septembrie 1911, a sosit în gara Hălăucești, de la Sinaia și M.S. regele Carol I însoțit de regina Elisabeta, pentru a participa la manevrele militare regale desfășurate între Roman și Pașcani. Printre oficialitățile locale și pesoanele venite în întâmpinarea familiei regale pe peronul gării Hălăucești, s-a aflat și Paulina, soția marelui poet Vasile Alecsandri, care la solicitarea reginei, s-a întreținut cu altețele regale. La data de 15 ianuarie 1917, regina Maria a vizitat spitalele provizorii ale misiunilor militare aliate din garnizoana Roman.
La data de 21 august 1917 atunci când unitățile militare din compunerea Diviziei 7 Infanterie purtau lupte deosebit de grele la în zona Oituz, M.S. regina Maria a vizitat spitalele militare din orașul nostru. În legătură cu vizita efectuată la Spitalul militar al Misiunii Militare Engleze ,,Principele Mircea” din garnizoana Roman, regina Maria va consemna în Memorii:
[…]Din păcate au și foarte mulți amputați – peste tot moralul e bun, soldații sunt plini de curaj, foarte interesați de jocul războiului – dar, văzând prăpădul, îmi repetam: ce nebunie, ce nebunie! Și peste tot aduc daruri și vorbesc și îmi fac datoria cu curaj, cât mai bine pot! Dar e obositor; totuși știu că este monstruos să te gândești la puțină oboseală când ai în față atâta suferință, așa că îmi înăbuș toate senzațiile fizice și merg înainte tot înainte și nu refuz pe nimeni dacă sunt rugată să mai vizitez un loc. Ajută moralului răniților, doctorilor și infirmierelor; vizitele acestea nu sunt în zadar; și apoi așa pot asculta necazurile tuturor și pot ajuta acolo unde e nevoie.
În vara anului 1917 Regina Maria a vizitat un sat din apropierea orașului Roman unde într-o casă mare țărănească erau găzduiți 13 copii. În memoriile sale suverana României consemnează:
Câțiva dintre copii aveau un farmec căruia nu te puteai împotrivi, mai ales doi dintre băieței. De câte ori văd câte un băiețaș între patru și cinci ani, simt o dorință nestăpânită de a-l strange la pieptul meu. Le-am dat bomboane și câte o cruciuliță de purtat la gât.
În noiembrie 1917, regina Maria și principesa Elisabeta au inclus în programul lor de vizite în garnizoana Roman și cele două cantine care distribuiau alimente la peste 800 de familii sărmane. Presa vremii consemnează faptul că suverana României a fost întâmpinată de un public numeros, în majoritate compus din femeile și copiii mobilizaților, care au salutat-o pe suverană cu strigăte de: „Trăiască regina, trăiască principesa! Trăiască buna noastră mamă!”.
În cadrul acestei vizite regina Maria a primit explicații despre modul de funcționare al celor două cantine și i s-a prezentat un raport detaliat asupra funcționării acestora. Regina Maria a vizitat în garnizoana Roman și Spitalul administrat de Crucea Roșie Americană. În volumul II, pagina 275 a lucrării colonelului medic Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, apărut în 1926, la Cluj, se consemnează:
nov./ 4 Dec.1917
În săptămâna trecută cu ocasiunea zilei de mulțumire – o sărbătoare specială a Americanilor M.S. Regina Maria cu Prințesa Elisaveta au vizitat Spitalul Crucii Roșii Americane din Roman, fiind conduse de colonelul Andersonm șeful misiunii americane, și Maiorul doctor Kirpatrik, directorul serviciului medical. Înaltele vizitatoare au cercetat cu deamănuntul toate salele, interesându-să de fiecare rănit și împărțindu-le daruri bolnavilor. Buna noastră Regină ș-a exprimat deplina mulțumire și admirașie pentru felul cum este condusă instituțiunea. La dejunul oferit de misiune în onoarea Auguștilor oaspeți, Colonelul Anderson a rostit un foarte frumos și bine simțit toast.
Ziua de mulțumire este la Americani o sărbătoare națională pe care întreg poporul o serbează prin rugăciuni și servicii religioase pentru a mulțumi lui Dumneazeu pentru binefacerile acordate în cursul anului expirat.
Mărturiile iconografice consemnează faptul că după câteva luni de la această vizită, între 20-21 august 1918, regina Maria împreună cu principesa Elisabeta se vor afla împreună cu membrii Crucii Roșii Americane și ai Crucii Roșii Engleze la Spitalul ,,Precista Mare” din Roman.
Legăturile Casei Regale a României cu unitățile militare din garnizoana Roman au continuat și după încheierea Războiului pentru Întregirea României. Regina Maria a sosit în orașul Roman în anul 1925, prilej cu care la tipografiile din oraș au fost editate o serie de cărți poștale. Aceste mărturii iconografice, păstrate până în zilele noastre, o înfățișează pe M.S. regina Maria într-o plimbare de agrement pe lacul din ,,Grădina Mare” a orașului Roman, actualul parc municipal. Suveranii au fost cazați pe timpul vizitelor în orașul Roman, la ,,Casa Nevruzzi”, actualul sediu al Muzeului de Istorie.
În baza Înaltului Decret nr. 3659 din 30.08.1920, drapelul Regimentului 4 Artilerie ,,Roman” a fost decorat cu cea mai înaltă distincție militară de război, Ordinul ,,Mihai Viteazul”: ,, pentru vitejia și avântul de care au dat dovadă ofițerii și trupa regimentului în cursul bătăliilor din anii 1916-1917 și 1919”.
Prin Ordinul de zi nr. 2717 din 9 noiembrie 1922, regele Ferdinand I a devenit comandantul onorific și cap al Regimentului 4 Artilerie. În baza Decretului Regal nr. 3204 din 9 septembrie 1930, Regimentul 4 Artilerie, unitate de elită a armatei române, a fost denumit „Regimentul de Artilerie de Gardă”. Această titulatură onorantă prevedea faptul că toți militarii Regimentului 4 Artilerie aveau dreptul de a purta cifrul regelui Ferdinand I pe epoleți. Conform regulamentului, ofițerii aveau cifrul din metal alb, iar trupa din postav negru.
Prin Decretul Regal nr. 2193 din 19 iunie 1930 s-a stabilit ca uniforma ofițerilor Regimentului de Artilerie de Gardã să fie ca cea a artileriei de câmp, cu următoarele deosebiri: broderii de gardă la gulerul și manșetele tunicii de ceremonie, petlițe cu broderii de gardă la vestonul ținutei de zi, eghileți de gardă aurii, înspicați cu negru. De asemenea, este adoptat un cifru ,,Ferdinand” de model special, propiu acestui regiment, care era purtat pe epoleți.
În cronica neoficială apărută în ,,Monitorul Oficial” nr.140 din 14 septembrie 1918 – Partea Neoficială pagina 2333-2334 se consemnează:
În ziua de 7 septembrie 1918 M.S. Regele însoțit de adjutantul de serviciu, S-a transportat de la Iași cu automobilul în garnizoana Roman,în scopul de a decora cu Ordinul militar de răsboi ,,Steaua României” cu spade drapelele regimentelor 9 călărași și 22 artilerie.
La ora 10,50 M.S. Regele a primit, la intrarea în oraș, raportul comandantului garnizoanei Roman, dl. general de brigadă Moșoiu Traian, în acelașii timp și comandant al diviziei VII, după care M.S. Regele S-a îndreptat pe platoul de lângă comandamentul diviziei, unde a fost primit de d. general de divizie Petala N., comandantul corpului IV armată, și de toți ofițerii superiori din corpul de armată din garnizoana Roman.
După trecerea în rezistă, la ora 11, a trupelor din garnizoana Roman, care încadrau cele două drapele, M.S. Regele, în fața frontului, a procedat la decorarea drapelului regimentului 9 călărași și apoi la acela al regimentului 22 artilerie, adresând vorbe de îmbărbătare fiecărui comandant de regiment. Aceștia, mulțumind, au asigurat pe M.S. Regele despre devotmentul nețărmurit și dragostea ce au pentru MM.LL. Regele și Regina, întreaga Familie Regală, Patrie și tron.
La ora 11,45 M.S. Regele a părăsit garnizoana Roman și s-a înapoiat la Iași.
În 1918, pe când se afla la Târgu Neamț la comanda Regimentului Vânători de Munte, principele Carol al II-lea a dezertat la Odessa pentru a se căsători în secret cu Zizi Lambrino. Pentru dezertare, principele Carol al II-lea, a fost pedepsit cu 75 de zile de arest la Mănăstirea Horaița, județul Neamț, loc izolat și greu accesibil la acea vreme. În acea perioadă, prințul Carol I a vizitat de multe ori și conacul familiei Schina din satul Cuci, fostul județ Roman.
Palatul Regal de la Bicaz, clădire în care astăzi funcționează Primăria, a constituit loc de refugiu pentru familia regală română, din iulie până în octombrie 1918. În perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, regele Mihai I împreună cu ,,Regina Mamă” au vizitat de mai multe ori Palatul Regal de la Bicaz și mănăstirile de pe raza județului Neamț.
Documentele de arhivă consemnează faptul că vizitele regale oficiale în garnizoana Roman, ale suveranilor României, au continuat prin regele Carol al II-lea ( 1934) și regina Elena (1941). În anul 1934 regele Carol al II-a a sosit în garnizoana Roman cu un avion care a aterizat pe Aerodromul Militar. ,,Regina Mamă” Elena a vizitat la data de 03 iulie 1941, împreună cu soția generalului Iosif Iacobici, șeful Statului Major General ,,Spitalul Zonă Interioară 446” dislocat în incinta Seminarului Teologic ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. La data de la 27 august 1943, regele Mihai I a participat la funerariile mareșalului Constantin Prezan, care a fost înhumat în curtea reședinței sale, din satul Schinetea, fostul județ Roman. Unitățile militare din garnizoana Roman au fost inspectate în numeroase rânduri de membrii familiei regale, în timpul participării la manevrele regale și la campaniile militare.
CAVALERI AI ORDINULUI ,,MIHAI VITEAZUL”
Ordinul ,,Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție militară românească. A fost instituită de regele Ferdinand I în anul 1916 prin Decretul Regal nr. 2968 din 26 septembrie pentru a răsplăti faptele excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului.
Ordinul ,,Mihai Viteazul” există pe trei clase: clasa I, a II-a și a III-a, numărul membrilor acestui ordin fiind nelimitat. Inițial nu a avut un regulament, așa că forma decorației pentru modelul 1916 nu era prevăzută într-un act regal, astfel că modul de conferire al decorației și portul acesteia s-a stabilit în acea vreme prin uz. Însemnul ordinului clasa a III-a, 1916, era o cruce din argint aurit, în centrul acesteia găsindu-se cifrul regelui Ferdinand I, iar deasupra coroana regală cu o dimensiune de 20 mm lungime. Pe revers crucea de 40 mm este smălțuită tot în albastru și poartă inscripționat anul ,,1916". Panglica era din moar roșu-vișiniu închis, lată de 37 cm având pe fiecare latură o bandă din fir de aur lată de 3 mm.Ofițerii, subofițerii și trupa din unitățile militare decorate cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” purtau ca element de ținută distinctiv Furajera ordinului ,,Mihai Viteazul”. Aceasta a fost instituită de regele Carol al II-lea prin Decretul Regal nr. 328 din 10 februarie 1931.
Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a se purta pe partea stângă a pieptului.
Unități militare din subordinea Diviziei 7 Infanterie și cartiruite în garnizoana Roman decorate cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” :
Regimentul 4 Artilerie a fost decorat la 19 noiembrie 1921 de către Majestatea Sa Regele la Patriarhie, la Palatul Regal din București cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III – a, Înalt Decret nr. 3659 din 30 august 1920:
Pentru vitejia și avântul de care au dat dovadă ofițerii și trupa regimentului în luptele de la Moghioruși, Ghimeș (16 august 1916), Csikrakos, St. Tamaș-Benzed, Kecsetkisfalud (15-17 septembrie), Valea Trotușului,Valea Sulței, Ciobănașului,Valea Uzului, Valea Argeșului, Otopeni (noiembrie), Odobeasca, Lacul Baban, Lacul Calicului, Străoani, Vitănești Găgești (decembrie 1916), Pralea, Mănăstirea Cașin (ianuarie-aprilie 1917), Valea Slănicului, Coșna, Ungureanu, Cireșoaia și Târgu Ocna în 1917, precum și în luptele contra maghiarilor de la Maramureș, Sighet, Hadat, Also-Sopar, Varsoles, Mateszalka, Vamos Percs, Ladany, Canalul Hortobagy, Tisafured, Ur Negyes, Ur Batosi, Nagy-Kalo și Orase-Szalo, în 1919.
Drapelul Regimentului 4 Artilerie a mai fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a II-a, în cel de-Al Doilea Război Mondial conform Înalt Decret nr. 1160 din 21 aprilie 1942:
Pentru vitejia, și devotamentul cu care ofițerii, subofițerii și trupa acestui regiment, au sprijinit și au deschis drum vânătorilor, în luptele pentru forțarea Nistrului.De aceeași bravură au dat dovadă în luptele de la Savinți-Cozinți-Vierhofka, precum și în cele de la Malaja Belosjorka.
Regimentul 14 Dorobanți a fost decorat la 10 mai 1931 de către Majestatea Sa Regele la Patriarhie, în București cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a 3 – a, Înalt Decret nr. 1525 din 2.05.1931:
Pentru vitejia și disprețul de moarte de care au dat dovadă ofițerii și trupa regimentului, în luptele de la Csikszereda, Olah, Odorheiu, Kisfalud, în înaintarea vertiginoasă din Transilvania și apoi stăvilind înaintarea inamicului în localitățile Agaș, Valea Ciobănașului, Asău, Tunelul Goioasa și Vârful Ederii (august-noiembrie 1916), capturând foarte mulți prizonieri. În noiembrie 1916, a luat parte la marea bătălie de la Argeș- Neajlov, repurtând succese la Crânguri și Brăniștari, iar între 14-30 decembrie 1916, regimentul luptă cu aceeași vitejie la Motnau, Podul Lacului, Cotești, Dealul Dulei, Dealul Hoților, Vitănești și Găgești. În zilele de la 1-6 ianuarie 1917, câștigă o frumoasă victorie contra trupelor bavareze, cucerind cotele 773 și 672 de la Pralea. Între 25 iulie și 13 august 1917, regimentul ia parte cu mari succese în luptele din Valea Oituzului și Valea Slănicului, oprind prin contraatacuri înaintarea inamicului care era cu mult superior. În 1918-1919, respinge trupele ucrainene din Maramureș și apoi ia parte la operațiunile contra forțelor ungare din Munții Apuseni, ocupând Satmar, iar la 31 iulie 1919 în fruntea trupelor trece Tisa la Kiskore, urmărind și dezarmând ultimele unități inamice, după care apoi intră în Budapesta.
Drapelul Regimentului 8 Artilerie a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, Înaltul Decret nr. 3091 din 7 noiembrie 1941:
Pentru vitejia și spiritual de sacrificiu de care au dat dovadă, ofițerii, subofițerii și trupa acestui regiment în sprijinirea infanteriei pe tot timpul operațiunilor întreprinse de Divizia 7-a.
Batalionul Vânătorilor de Munte a fost decorat la 2 aprilie 1919 de către Majestatea Sa regele Ferdinand I la Târgu Neamț cu Ordinul,,Mihai Viteazul” clasa a III-a în baza Înaltului Decret nr. 323 din 22 ianuarie 1919:
Pentru vitejia și avântul excepțional cu care ofițerii, subofițerii și soldații batalionului, au atacat și înfrânt pe inamic, în ziua de 30 iulie 1917. Respingându-l, în sectorul Dealul Vrânceanu-Măgura, i-a capturat 17 ofițeri, 400 trupă, 4 mitraliere, 1500 arme și mult material de război. În ziua de 6 august, vânătorii de munte, trecând printr-un foc puternic de baraj, au atacat și cucerit poziția inamică de la cota 764, care fusese pierdută de un alt corp de trupă, în ziua de 8 august, batalionul sosind pe Coșna, tocmai în momentul în care inamicul reușise a scoate pe apărători, de pe poziție, contraatacă cu furie și în 30 de minute îi respinge de pe întreg frontul de atac.Acest eroic battalion, s-a distins prin aceleași multe virtuți ostășești și în crâncenele lupte, ce s-au dat în zilele de 27-29 august 1917, în sectorul Pârâul Fundul-Bogata.
Regimentul 27 Infanterie ,,Bacău” unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a la Palatul Regal din Iași la data de 27 mai 1918 . În cadrul Înaltului Decret Regal nr.4351 din 22 octombrie 1920 se arată:
Pentru vitejia și avântul de care au dat dovadă ofițerii și trupa regimentului, în luptele de la Pralea, în iarna anului 1917, când după o luptă crâncenă corp la corp au respins pe inamic la cota 773, Bordeiul lui Mihai și cota 779, capturând prizonieri și mitraliere. În luptele de la Cireșoaia în iulie 1917,când inamicul înaintase cu forțe superioare la aripa dreaptă a Diviziei 7, Regimentul 27 Infanterie,contraatacă cu furie trupele vrăjmașe respingându-le, restabilește situația și capturează 200 prizonieri, 3 mitraliere și 1 tun. În ziua de 28 august, atacă cu avânt cota 707, Pârâul Fânațului-Bisericii-Cireșoaia și cu toate pierderile grele suferite, liniile de asalt înaintează sub focul violent de baraj al artileriei dușmane, până la 50 metri de poziția inamică, unde fixează pe un nou front, pe care se mențin apoi cu toate contraatacurile disperate ale vrăjmașului.
A mai fost decorat cu Ordinul,,Mihai Viteazul”clasa a III-a la data de 10 mai 1917 pe platoul de la Hipodromul Iași drapelul Regimentului 4 Vânători, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie.În conținutul Înaltului Decret nr.17 din 10 ianuarie 1917 se precizează:
Pentru vitejia și elanul de care au dat dovadă atât ofițerii și trupa acestui brav regiment, în luptele extrem de grele pe care le-au dat la Parajd în Transilvania, la Uz, Călugăreni și Odobești.
Regimentul 1 Grăniceri a fost decorat la 8 noiembrie 1918 de către Majestatea Sa Regele la Palatul Regal din Iași:
Pentru vitejia și avântul cu care au luptat ofițerii, subofițerii și soldații acestui eroic regiment, în crâncenele lupte din 1916. În ziua de 25 august atacând cu furie, silește un regiment inamic a se retrage în grabă de pe pozițiile ce ocupă și capturează prizonieri, precum și un blindat; apoi s-au distins, în luptele de la Coți și în toate luptele ce au urmat de la Munții Făgărașului și până la Milcov, dând dovadă de cele mai frumoase calități militare ce un corp de trupă poate arăta pe câmpul de luptă.
Regimentul 2 Grăniceri a fost Decorat la 10 mai 1919, de către Majestatea Sa Regele la Mitropolia din București cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a .Înalt Decret nr. 17 din 10.01.1917:
Pentru vitejia, elanul și devotamentul de care au dat dovadă atât ofițerii cât și trupa, în luptele extrem de înverșunate pe care acest brav regiment le-a dus la Turtucaia.
Drapelul Regimentului ,,Alexandru cel Bun” Nr. 37 a fost decorat la cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a în baza Înaltului Decret nr. 30917 noiembrie 1941:
Pentru curajul, tenacitatea și spiritul de jertfă de care au dat dovadă ofițerii, subofițerii și trupa acestui eroic regiment.
Drapelul Regimentului 24 Artilerie a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, Înalt Decret nr. 3090 din 7 noiembrie 1941:
Pentru bravura și spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă ofițerii, subofițerii și trupa acestui regiment, în bătălia din jurul Odessei.
Ofițeri din unitățile subordonate Diviziei 7 Infanterie și cartiruite în garnizoana Roman decorați cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” :
General de brigadă Olimp Stavrat, Comandantul Diviziei 7 Infanterie A fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” cl. a III-a la 7 Noiembrie 1941 prin Înalt Decret nr. 3063:
Pentru bravura și destoinicia cu care și-a comandat Divizia în bătălia din jurul Odessei.
Locotenent-colonelul Rujinschi Gheorghe din comandamentul Diviziei 7 Infanterie, în baza Înaltului Decret nr.1365 din 18 noiembrie 1917:
Pentru vitejia de care a dat dovadă în îndeplinirea misiunii încredințate de comandantul diviziei de a verifica situația trupelor în calitate de ofițer de stat major, când trcând printr-un puternic foc al inamicului și aflat în fruntea unor unități, a participat la atacul poziției de la Cireșoaia.
Căpitan Gheorghiu P. Victor din Batalionul 7 Asalt al Diviziei 7 Infanterie ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a ,,Post Mortem” Înalt Decret nr.40 din 07.01.1942:
Pentru eroismul de care a dat dovadă la atacul din localitatea Mihailovskie.
Crăciunescu Gheorghe
Colonel, Comandantul Regimentului 14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3 „Post Mortem”. Înalt Decret nr.1888 din 12.10.1944.
Dimitriu C. Ioan
Maior din Regimentul 14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3.Înalt Decret nr.445 din 12.02.1942:
Pentru inițiativa, curajul și sângele rece de care a dat dovadă în luptele pentru cucerirea Odessei, remarcându-se în special în luptele de la Vest Mihailovskie(18 August 1941), Est Wajnii, cucerirea colhozului Sewcenco (21 August 1941), și acțiunea de la Tatarca, (9-10 Octombrie 1941). Grație intervențiilor sale, a reușit întotdeauna să cucerească obiectivele ordonate și să respingă pe inamic, capturând prizonieri și mult material de război.
Dumitriu I. Ioan
Maior din Regimentul nr.14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3 „Post Mortem”.Înalt Decret nr.40 din 7.01.1942:
Pentru curajul și spiritul de sacrificiu cu care și-a condus batalionul în luptele de la Karpova.
Dumitriu I. Iosif
Căpitan din Regimentul 14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3. Înalt Decret nr.2040 din 16.07.1942.
Pentru eroismul de care a dat dovadă în luptele pentru cucerirea înălțimei cu cota 76,2 (2-8 septembrie 1941).
Niță T. Călin
Căpitan din Regimentul nr.14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3. Înalt Decret nr.40 din7.01.1942:
Pentru curajul și bravura de care a dat dovadă din ziua de 18 august 1941, la atacul de la Mihailoskie.
Exclus prin D.R. 1207 din 12 aprilie 1945 datorită unei hotărâri de condamnare rămasă definitivă.
Teodor Gh. Ștefan
Maior din Regimentul nr.14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3, „Post Mortem”. Înalt Decret nr.40 din 7.01.1942:
Pentru curajul și sângele rece cu care și-a condus batalionul în luptele de la Karpova.
Vintilă G. Ioan
Maior din Regimentul nr.14 Dorobanți „Roman”
„Mihai Viteazul”clasa 3. Înalt Decret nr.1647 din 15.06.1943.
Pentru bravura personală, energia și priceperea cu care și-a comandat batalionul.
Căpitan Luca Constantin, din Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman” conform Înaltului Decret nr. 3874 din 8 septembrie 1919:
Pentru vitejia și elanul cu care a comandat trupa de manevră în noaptea de 3-4 ianuarie 1919, când după executarea unui marș de 60 km, în teren muntos, a căzut în spatele inamicului mult superior numeric, ce ocupa poziția la satul Vadul. A reușit prin luptă să-l forțeze să se retragă din poziție, după care i-a tăiat definitiv retragerea la Sighet – Kamara, unde după un nou atac la baionetă a capturat 12 ofițeri, 430 ostași trupă și întregul material de război.
Căpitan Cebuc V. Damian – din Regimentul 8 artilerie, D.R. 3266/20.12.1943-cl. III:
Pentru bravura și spiritul de sacrificiu cu care și-a condus bateria în luptele de pe Don.
Căpitan Sufețel P. Aurel – din Regimentul 8 Artilerie, D.R. 3266/20.12.1943-cl. III:
Pentru bravura și priceperea cu care și-a condus divizionul pe câmpul de luptă.
Locotenent Burchi C. Leon, decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul ” clasa a III-a , conform Înaltului Decret nr. 3266 din 20 decembrie 1943.
Locotenent-colonel Iliescu V. Ioan II, din Regimentul 24 Artilerie, Înalt Decret nr. 40/07.01.1942, clasa a III-a :
Pentru bravura și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în luptele pentru trecerea Nistrului.
Căpitan Iftimie V. Dumitru, din Regimentul 24 Artilerie, Înalt Decret nr. 3063/07.11.1941, clasa a III-a:
Pentru curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă, în lupta cu forțele inamice de infanterie.
Sublocotenent (r) Andronic L. Dionisie Nicolae, din Regimentul 24 Artilerie, Înalt Decret nr. 3063/07.11.1941, clasa a III-a:
Pentru curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă.
Sublocotenent Pușcașu Constantin, din Regimentul 24 Artilerie, Înalt Decret nr. 3063/07.11.1941-clasa a III-a:
Pentru curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în luptele cu forțele inamice de infanterie.
Locotenent Keller P. Alexandru din Regimentul 12 Călărași a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”clasa a III-a ,,Post Mortem” conform Înaltului Decret nr. 517 din 9 martie 1944:
Pentru bravura deosebită și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă pe câmpul de luptă.
Locotenent-colonel Lovinescu V. Constantin , comandantul Grupului 54 Cercetare, a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, ,,Post Mortem”, conform Înaltului Decret nr. 1647din 15 iunie 1943:
Pentru curajul, spiritul de jertfă și abnegația de care a dat dovadă , reușind să oprească înaintarea inamicului la West Kletskaia.
Maiorul Bădulescu Virgil, Comandantul Batalionului Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 227 din 12 februarie 1918:
Pentru vitejia și destoinicia cu care a atacat în fruntea batalionului său de vânători inamicul la Cireșoaia, în ziua de 30 iulie 1917, respingându-l și luându-i prizonieri. La 2 august a dat un contraatac energic urmărind inamicul până în valea Slănicului.
Sublocotenent Bozianu Nicolae, din Batalionul de Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 2130 din 17 august 1918:
Pentru vitejia rară cu care a condus vârful avangărzii în luptele de la 30 iulie de la Cireșoaia precum și în cele de la 6-8 august 1917 de la Coșna unde a apărat sectorul respingâng toate atacurile inamicului.La Poiana Bogată s-a distins prin remarcabilul avânt cu care s-a aruncat cu compania sa asupra dușmanului, unde, căzând la datorie, prin jertfa sa, a îmbărbătat trupe care s-au fixat apoi pe terenul cucerit.
Căpitan Cerchez Traian, din Batalionul de Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 227 din 12 februarie 1918:
Pentru priceperea cu care a condus compania sa de mitraliere în luptele de la Sinaia,Panciu, din anul 1916, și de la Cireșoaia din anul 1917, unde așezându-și mitralierele la 30 de pași de rețelele de sârmă a provocat inamicului pierderi foarte mari.
Căpitan Ionescu M. Ghe.Sinaia, din Batalionul de Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 1191 din 16 octombrie 1917:
Pentru vitejia și elanul cu care a atacat inamicul la 30 iulie 1917, luând prizonieri, precum și la 8 august 1917, când a ocupat cota 730, silind inamicul să se retragă în fugă de pe Coșna.
Căpitan Pantazi Constantin, din Batalionul de Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 1191 din 16 octombrie 1917:
Pentru vitejia cu care a comandat compania pe câmpul de onoare.În luptele de la 6-8 august 1917 a condus linia a I-a a atacului de la Cireșoaia iar în 27-29 august 1917 a dirijat personal tăierea rețelelor de sârmă ale inamicului și nua a părăsit locul unde se afla – 15 m de acestea- decât la ordinul categoric al comandantului de battalion.
Căpitan Radu Teodor, din Batalionul de Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 1191 din 16 octombrie 1917:
Pentru vitejia cu care în ziua de 3 iulie 1917 a ocupat culmea Măgura, iar în ziua de 31 iulie a atacat din nou inamicul, ocupând obiectivul a capturat material de război și prizonieri.
Căpitan Vrânceanu Dumitru, din Batalionul de Vânători de Munte, conform Înaltului Decret nr. 1191 din 16 octombrie 1917:
Pentru vitejia cu care a condus compania de avangardă la ocuparea crestei dealului Vrânceanu din 30 iulie 1917. De asemenea, s-a remarcat în luptele duse în defileul Slănic din zilele de 6 și 8 august 191, conducând primul val de atac, când a și căzut rănit.
Căpitan Calotescu C. Gheorghe, din Regimentul 37 Infanterie a fost decorat la cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a ,,Post-Mortem” în baza Înaltului Decret nr. 3266 din 20 decembrie 1943:
Pentru curajul și priceperea de care a dat dovadă , pentru apărarea liniei de rezistență în satul Krimskaja.
Căpitan Ciornea G. Dumitru, din Regimentul 37 Infanterie ,,Alexandru cel Bun” a fost decorat la cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a”, în baza Înaltului Decret nr. 40 din 7 ianuarie 1942:
Pentru curajul deosebit de care a dat dovadă în luptele de la Mihailovskie.
Maior Ghețaru Gh. Nicolae, din Regimentul 37 Infanterie ,,Alexandru cel Bun” a fost decorat la cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a” ,în baza Înaltului Decret nr. 40 din 7 ianuarie 1942:
Pentru curajul și priceperea cu care a condus batalionul 1, la atacul de la Mușenița.
Căpitan Grigorescu I. Gheorghe, din Regimentul 37 Infanterie ,,Alexandru cel Bun” a fost decorat la cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a” ,în baza Înaltului Decret nr. 2040 din 16 iulie 1942:
Pentru elanul de care a dat dovadă în luptele de la Mihailovskie.
Sublocotenentul Gheorghe Ante, din Regimentul 15 Dorobanți ,,Războieni”, în baza Înaltului Decret nr.2769 din 3 iulie 1919:
Pentru avântul și vitejia cu care a luptat împotriva maghiarilor în luptele de la Zalău din 22-25 februarie 1919.În noaptea zilei de 22, pe când inamicul ataca cu înverșunare orașul, cu un grup de 20 de soldați a înlesnit retragerea unor baterii de artilerie, scoțându-le din pericolul de a fi încercuite. La 10 aprilie a condus direct focul unei secții de mitraliere, iar la 1 mai a atacat la Tiszafured flancul inamicului, silindu-l să se retragă în dezordine.
Maior Coroamă Dumitru, din Regimentul 15 Dorobanți ,,Războieni”, conform Înaltului Decret nr. 2254 din 14 iunie 1919:
Pentru vitejia și elanul cu care a condus unitatea în luptele de la Varsoltz, când a atacat inamicul puternic întărit, respingându-l.La 17 aprilie 1919 a silit inamicul să se retragă în dezordine în direcția cotei 302.De asemenea, în luptele de la Szent Agota a atacat cu hotărâre și pricepere, trecând și podul sub un foc ucigător de mitralierepe care l-a ocupat., după care a urmărit inamicul, cu o companie, pe care îl atacă în flanc și în spate, reușind să îl pună pe fugă. S-a distins și în lupta pentru ocuparea satului Tisafured, din ziua de 1 mai 1919.
Căpitan Ionescu Constantin, din Regimentul 15 Dorobanți ,,Războieni”, conform Înaltului Decret nr. 3874 din 8 septembrie 1919:
Pentru vitejia și elanul cu care și-a comandat compania în luptele de la Zalău, din zilele de 22-25 februarie 1919, când înaintând cu curaj a cucerit gara Zalău, unde a capturat o mitralieră.În după-amiaza aceleași zile a cucerit cota 264 respingând inamicul, unde a mai capturat încă patru mitraliere, arme și muniții, determinând inamicul să se retragă în grabă în dezordine.
Sublocotenentul Ciobanu C.Iosif din Regimentul 27 Infanterie Bacău, conform Înaltului Decret nr.1137 din 3 octombrie 1917:
Pentru vitejia și energia cu care a condus lupta corp la corp în tranșeele de pe Dealul Chiletușului de la 27 iulie 1917.S-a distins în mod deosebit la 29 iulie 1917când a condus plutonul la atacul poziției inamice de pe Dealul Aninușului, antrenând și celelalte companii, iar atacul celei de-a treia creste a căzut grav rănit.
Locotenent de rezervă Văgăunescu Mihail, din Regimentul 27 Infanterie Bacău, conform Înaltului Decret nr.633 din 19 martie 1918:
Pentru vitejia și avântul cu care a comandat compania în lupta de pe muntele Csiphes în ziua de 7 octombrie 1917, când a pus stăpânire pe munte, capturând prizonieri și material de război și înlesnind apărarea defileului Bicaz.
Locotenent-colonel Gherculescu Dumitru, comandantul Regimentului 4 Vânători, conform Înaltului Decret nr. 3055 din 27 octombrie 1916:
Pentru energia cu care a condus operațiunile militare la Czere-Domb, respingând de mai multe ori contraatacurile inamicului, menținând și asigurând stânga trupelor care au operat la Kerekdomb.
Locotenent Aramă Sb. Ion, din Regimentul 4 Vânători, conform Înaltului Decret nr.3267 din 27 decembrie 1916:
Pentru vitejia și iscusința cu care a condus atacul a două companii în luptele de la Poiana Uzului din 1916 împotriva unei redute dușmane, punând stăpânire pe ea și făcând prizonieri întregul efectiv.
Căpitan Giurgănescu Eduard, din Regimentul 4 Vânători, conform Înaltului Decret nr.830 din 9 aprilie 1918:
Pentru vitejia și elanul cu care a luptat la Savard și Călugăreni în septembrie și noiembrie 1916 unde, deși a fost rănit de mai multe ori a continuat să lupte în fruntea unității sale.
Maior Gurău Gheorghe, din Regimentul 4 Vânători, conform Înaltului Decret nr. 2990 din 1 octombrie 1916:
Pentru curajul și vitejia de care a dat dovadă pe câmpul de luptă în noaptea de 2/3 septembrie 1916 la ieșirea din defileul spre Odorhei.
Sublocotenent Paul I. Nerva, din Regimentul 4 Vânători, conform Înaltului Decret nr. 3267 din 22 decembrie 1916:
Pentru vitejia de care a dat dovadă în luptele de la Poiana Uzului, în zilele de 13 și 14 octombrie 1916, când a pornit în fruntea companiilor care cântau ,,La arme”, a atacat pe inamic la baionetă, ocupându-i pozițiile și capturând prizonieri și un bogat material de război.
Locotenentul Strat Procopie din Regimentul 16 Infanterie ,,Suceava”, în baza Înaltului Decret nr.1264 din 25 martie 1920:
Pentru vitejia și avântul cu care și-acondus compania în luptele de la Racoș, Edera, Goioasa, Piscul cu Pini,Buturugeni și Găstești în 1916. S-a distins în luptele de la Edera și Goioasa, când fiind cu compania în avangardă a cucerit pozițiile inamice, capturând peste 500 prizonieri și material de război.În luptele de la Piscul cu Pini a rezistat pe poziție 48 de ore până la sosirea ajutoarelor. În luptele de la Găstești, pe timpul unui contraatac, este rănit în fruntea companiei sale.
Colonel Visarion C. Constantin, comandantul Regimentului 16 Dorobanți ,,Baia-Mareșal Josef Pilsudski”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, în baza Înaltului Decret nr. din 9 martie 1944:
Pentru brabura și destoinicia cu care a comandat gruparea tacticii pe câmpul de luptă, în luptele de la Karpova-Mihailovskie.
Maior Gh. Dumitru din Regimentul 16 Dorobanți ,,Baia-Mareșal Josef Pilsudski”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, în baza Înaltului Decret nr.40 din 7 ianuarie 1942:
Pentru bravura și abnegația de care a dat dovadă în atacul de la Grigoriopol. De asemenea s-a distins în mod cu totul deosebit în luptele de la Karpova.
Locotenent Ambrosă I. Ioan, din Regimentul 16 Dorobanți ,,Baia-Mareșal Josef Pilsudski”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, în baza Înaltului Decret nr.40 din 7 ianuarie 1942:
Pentru priceperea, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în acțiunile de la Baineuț-Clinăuți.
Locotenent Fătu Ghe. Ioan, din Regimentul 16 Dorobanți ,,Baia-Mareșal Josef Pilsudski”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, în baza Înaltului Decret nr.3266 din 20 decembrie 1943:
Pentru bravura și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în luptele de la N.V. Topkilog.
Căpitan Levărdă C. Alexandru, șef al Biroului Operații din Regimentul 16 Dorobanți ,,Baia-Mareșal Josef Pilsudski”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, în baza Înaltului Decret nr.3266 din 20 decembrie 1943:
Pentru curajul deosebit, energia și spiritul de jertfă de care a dat dovadă pe timpul luptelor din regiunea Topkilog-Blinowskuj.
Maior Manole Gh. Dumitru, din Regimentul 16 Dorobanți ,,Baia-Mareșal Josef Pilsudski”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, ,,Post-Mortem” în baza Înaltului Decret nr.40 din 7 ianuarie 1942:
Pentru bravura și abnegația de care a dat dovadă în atacul de la Grigoriopol.De asemenea s-a distins în mod cu totul deosebit în luptele de la Karpova.
Locotenent-colonel Cantacuzino Gheorghe, comandantul Regimentului 1 Grăniceri a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, conform Înaltului Decret nr. 2990 din 1 octombrie 1916:
Pentru bravura și vrednicia arătate pe câmpul de luptă în Carpați.
Locotenent Enescu Gheorghe, din Regimentul 1 Grăniceri a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, conform Înaltului Decret nr.3087 din noiembrie 1916:
Pentru curajul și vitejia de care a dat dovadă în Valea Oltului într-un strălucit atac cu baioneta , când a reușit să respingă inamicul care rupsese legătura între trupele românești.
Căpitan Popovici Ioan, din Regimentul 1 Grăniceri a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, conform Înaltului Decret nr. 3087 din noiembrie 1916:
Pentru vitejia și energia cu care și-a condus unitatea pe câmpul de luptă, respingând forțele inamice care erau superioare numeric.
Căpitan Stoenescu Calistrat, din Regimentul 1 Grăniceri a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, conform Înaltului Decret nr. 3087 din noiembrie 1916:
Pentru eroismul și destoinicia ce le-a dovedit în luptele de la Cărbunari și în special pentru curajul cu care a ocupat un masiv muntos.
Locotenent Tonița Nicolae, din Regimentul 1 Grăniceri a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, conform Înaltului Decret nr. 3106 din 20 noiembrie 1916:
Pentru exemplul de curaj și vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din anul 1916. Rănit grav, a dat dovadă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale, pentru a se gândi numai la compania sa.
Locotenent Cocârgeanu N. Gheorghe din Regimentul 2 Grăniceri în baza Înaltului Decret nr. 1177 din 9.X.1917:
Pentru avântul și vitejia cu care a comandat compania pe câmpul de luptă.La 3 august 1917 la Runcu a atacat cu energie trupele inamice mult superioare și le-a silit să se retragă în dezordine.La 4 și 5 august a atacat și imobilizat inamicul iar în timpul respingerii unui atac a fost rănit dar a rămas neclintit la postul de comandă.
Maior Costăchescu Alexandru din Regimentul 2 Grăniceri în baza Înaltului Decret nr. 1327 din 11.XI.1917:
Pentru vitejia și avântul cu care a condus batalionul la atacul dat asupra pozițiilor de la cotele 789 și 704 de pe dealul Coșna în ziua de 31 iulie 1917.Văzându-se copleșit de numărul și focul inamicului a contraatacat violent făcându-l să se retragă în dezordine de pe poziție.
Locotenent în rezervă Georgescu Gh. Ilie, din Regimentul 2 Grăniceri în baza Înaltului Decret nr. 1236 din 23.X.1917:
Pentru bravura și elanul cu care a atacat împreună cu compania sa, poziția de la cota 789 de pe dealul Coșna, în ziua de 31 iulie 1917, ocupând tranșeele și căzând grav rănit în mijlocul grănicerilor săi.
Locotenent-colonel Rădulescu Dumitru, din Regimentul 2 Grăniceri în baza Înaltului Decret nr. 1327 din 11.XI.1917:
Pentru bravura și elanul de care a dat dovadă când și-a condus Regimentul la atacul dat asupra pozițiilor inamice de la cotele 789 și 703 din ziua de 31 iukie 1917.
PERSONALITĂȚI CIVILE, MILITARE ȘI ECLEZIASTICE ÎN GARNIZOANA ROMAN
Ion Agârbiceanu
Ion Agârbiceanu, născut la 12 septembrie 1882 în localitatea Cenade, comitatul Alba de Jos, a fost un scriitor, ziarist și prozator român, parlamentar, academician și protopop unit al Clujului.
În perioada studenției la Budapesta i-a cunoscut pe Octavia Goga, Alexandru Lapedatu și Octavian Tăslăuanu împreună cu care înființează revista ,,Luceafărul”. Din anul 1910, Ion Agârbiceanu se stabilește ca preot în Orlat, până în septembrie 1916, când se retrage odată cu armata română în orașul Roman. Petre Alexandrescu-Roman elev al Colegiului ,,Roman-Vodă” va consemna în revista ,,Școala Nouă”- Număr Jubiliar în anul 1972:
[…] Localul liceului nostru a fost transformat și el în spital.Un timp cursurile s-au ținut în Grădina mare, de lângă gară.
Mi-aduc aminte, între altele, de cursurile ținute de părintele Agârbiceanu, refugiat cu familia sa la Roman. Era un om de o rară frumusețe. Înalt, cu o barbă mare și neagră, cu ochii de un albastru luminous, cu un ten lăptos ușor îmbujorat, părintele Agârbiceanu fusese invitat de marele nostrum professor Neculai Apostol să țină cîteva prelegeri și părintele ne vorbea de fel de fel de lucruri anodine, spuse cu un ton egal într-o mare eflorescență de figuri, unele mai poetice decît altele, comparații nenumărate, epitete ornante, alegorii în care florile de cireși și cele de zarzări își disputau întîetatea, încadrînd legiuni de îngeri dolofani și de arhangheli de carnaval[…]Ne plăcea că ne vorbea de fluturi, de libelule, de copaci plini de fructe coapte, de o lume ireală, în timp ce ostașii noștri mureau cu miile, apărînd pămîntul strămoșesc.
Ion Agârbiceanu a trăit războiul și refugiul, ca preot militar în Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni. Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni a reprezentat un corp de voluntari constituit în noiembrie 1917, pe teritoriul neocupat al României, în localitatea Hârlău, județul Iași.
În această structură militară de nivel regiment, au fost înrolate cadre provenite atât din rândul prizonierilor de război austro-ungari de naționalitate română din Imperiul Rus, cât și din rândul ardelenilor refugiați în Regatul României. Preotul Ion Agârbiceanu a scos la Hârlău un ziar de front și a publicat în 1918, o lucrare emoționantă: O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea țării. În această lucrare își va revărsa bucuria copleșitoare a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918: […]îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoșilor[…]
Ion Agârbiceanu s-a stins din viață la 28 mai 1963, la Cluj.
Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri născut la data de 21 iulie 1921 la Bacău, a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române. A fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Moldova. Vasile Alecsandri a participat la castelul Sturdza de la Dulcești, județul Roman, la numeroase întâlniri conspirative alături de Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki și alți patrioți unioniști. A avut relații de prietenie cu boierul Bogdan Lupu, pe care îl vizita deseori la conacul său de la Gâdinți.
După unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, Vasile Alecsandri a fost numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza ministru al afacerilor externe și a fost trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii. În timpul Războiului de Independență a contribuit la susținerea structurilor militare din garnizoana Roman la efortul de război. După ce a donat spitalului ,,Virtutea Militară”, din Roman, bani, alimente și obiecte de bucătărie, a trimis și 50 de broșuri cu poemul Dumbrava Roșie în semn de cinstire pentru eroii romașcani din Războiul de Independență. În 1878, Vasile Alecsandri a publicat volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în Războiul de Independență.
Vasile Alecsandri a încetat din viață la 22 august 1890 la Mircești, județul Roman.
Viorica Agarici
Viorica Agarici s-a născut la data de 24 februarie 1886 în București, și a fost președinta filialei din Roman a Crucii Roșii, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În calitatea de președinte al filialei locale a Crucii Roșii din Roman, Viorica Agarici a solicitat și a obținut permisiunea autorităților militare române și germane de a li se asigura evreilor sosiți în gara Roman cu ,,trenul morții’’ la data de 03 iulie 1941, în urma pogromului de la Iași, asistență medicală, alimente și îmbrăcăminte.
Pentru curajul de care a dat dovadă, la 8 iunie 1983, Institutul ,,Yad Vashem" din Ierusalim i-a acordat post mortem, diploma și titlul de Drept între popoare. După 1989, în orașul Roman, numele ei a fost atribuit unei străzi, iar în anul 2011 a fost declarată cetățean de onoare.
În anul 2001 în gara Roman i s-a ridicat un bust, operă a sculptorului Florin Mircea Zaharescu. Pe placa de sub statuie este scris: ..Viorica Agarici: 1886-1979. Pe timpul războiului, la iulie 1941, fiind președinta filialei de Cruce Roșie Roman, și-a expus viața oprind trenul morții cu evrei deportați spre lagărele de concentrare, astfel salvând mii de vieți. Societatea Culturală ,,Roman Mușat ".
Medicul militar Epifanie Cozărescu de asemenea cetățean de onoare al orașului Roman, consemnează printre altele în lucrarea ,,Paramedicalia”:
[…] Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călărași – Ialomița, având a parcurge o distanță mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staționeze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie și Târgu Frumos și alte gări mai mici pe parcurs, mulți deținuți evrei înghesuiți în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiați, fiind debarcați prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei și la Călărași au ajuns nevătămați 776 de deținuți, toți eliberați, după cum se știe în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici, așa cum am arătat în articolul meu.., supliciul evreilor înghesuiți în vagoane a luat sfârșit datorită, intervenției președintei de Cruce Roșie din Roman, doamna Viorica Agarici sprijinită în acțiunea ei filantropică de prefectului județului Roman, colonelul Ștefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soția directorului Spitalului Roman și med. cpt. dr. Radu Popovici, șef al secției Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistență sanitară și socială civil și militar, toți aceștia nereușind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniți din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareșalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer și lumină. Ca urmare trenul a fost oprit și li s-a acordat asistența necesară[…]
Această acțiune umanitară a Vioricăi Agarici nu a rămas fără urmări. În urma presiunilor la care a fost supusă de către autorități, a fost nevoită să renunțe la conducerea filialei locale a Crucii Roșii din Roman, părăsind în cele din urmă orașul și mutându-se în București.
Faptele curajoase ale acestei eroine în acele momente de cumpănă ale istoriei noastre naționale, când și-a pus în joc propria viață, au rămas adânc întipărite în memoria supraviețuitorilor acelor atrocități.
Viorica Agarici a decedat la data de 18 februarie 1979, la București.
General Alexandru Anghelescu
Ministru de Război
21 februarie1886-4 noiembrie 1887
Generalul Alexandru Anghelescu s-a născut la data de 4 septembrie 1836 la București. A urmat între anii 1854-1856 Școala Militară de Ofițeri din București, pe care o absolvă cu gradul de sublocotenent de artilerie. A participat la mișcarea antidinastică din anul 1870 inițiată cunoscută sub numele de ,,Republica de la la Ploiești”, în urma căreia este judecat și achitat deTribunalul Târgoviște.
Alexandru Anghelescu a fost primul comandant al Regimentului 4 Artilerie ,,Roman” în anul 1877.
În timpul Războiului de Independență se află la comanda Diviziei 4 Infanterie, iar de la data de 14 octombrie 1877 a fost numit comandantul artileriei Armatei de observații din zona Calafat. Alexandru Anghelescu are meritele incontestabile de a fi comandat Divizia 4 Infanterie în atacul redutei Grivița 1 și în primul atac al redutei Grivița 2.
La data de 8 aprilie 1881 a fost înaintat la gradul de general de brigadă, fiind numit la comanda Corpului 3 armată funcție pe care o deține între între anii 1883 – 1886. A deținut funcția de ministru de Război în perioada 21 februarie 1886 – 4 noiembrie 1887. În timpul mandatului său au fost adoptate o serie de legi printre care ,,Legea pentru organizarea Flotilei militare și Serviciului Porturilor”. De asemenea, în timpul mandatului său s-a constituit Inspectoratul Geniului, în luna februarie 1887.
A fost acuzat de ,,mituire și violare de lege” în calitate de ministru și în consecință în baza Înaltului Decret nr. 3793 din 21 decembrie 1888 i s-a retras gradul și a fost șters din ,,Controalele armatei”, în timp ce instanța judecătorească l-a condamnat în data de 7 decembrie 1888 la 3 luni închisoare corecțională.
Generalul Alexandru Anghelescu a decedat la data de 9 septembrie 1911 în București.
Gheorghe I.Brătianu
Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 21 Ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Debutul științific al istoricului Gheorghe I. Brătianu are loc în primăvara anului 1916 în ,,Revista istorică” tipărită la Vălenii de Munte de către marele istoric Nicolae Iorga. Atât Nicolae Iorga cât și Gheorghe I.Brătianu au făcut referire de-a lungul timpului, în diverse împrejurări, la debutul științific amintit, ca moment marcant în derularea colaborării dintre cei doi istorici, vreme de aproape un sfert de veac.
Cu o săptămână înainte de începerea Primului Război Mondial, la data de 8 august 1916 Gheorghe I.Brătianu se afla alături de tatăl său, prim-ministrul Ion I.C.Brătianu, în automobilul ce îi aducea de la București la conacul de la Florica – Argeș.
Tatăl meu – scrie marele istoric se uita lung la dealurile de lângă Florica,la via care se pierdea în zarea prăfuită și ploioasă; în privirea lui tristă și întunecată se întrezărea limpede o mare și dureroasă întrebare.Pe sufletul acestui om, care pleca să declare războiul,apăsau greu răspunderile hotărârii,poate și teama nedeslușită a nenorocirilor viitoare.
La data de 14 august 1916 România avea să declare război Austro-Ungariei, a doua zi, Germania va declara la rândul ei război țării noastre acuzând-o de încălcarea tratatelor în vigoare. În această situație, Gheorghe I. Brătianu cere consimțământul scris al părintelui său prim-ministrul Ion I.C. Brătianu și se înrolează voluntar în Regimentul 2 Artilerie-București. În perioada 10 octombrie 1916-31 martie 1917 timp de aproape șase luni de zile Gheorghe I. Brătianu a urmat Școala pregătitoare de ofițeri de rezervă de artilerie.
În lucrarea File rupte din cartea războiului apărută în anul 1934 marele istoric va evoca acțiunile militare din vara anului 1917, când sublocotenentul Gheorghe I. Brătianu este ofițer adjutant și de legătură la Divizionul 1 din cadrul Regimentului 4 Artilerie. În această calitate, sublocotenentul Gheorghe I. Brătianu va participa la luptele sângeroase purtate de către armata română în luna august 1917 la Coșna și Cireșoaia despre care consemnează: ,,Ultimul asalt, la Cireșoaia a fost extrem de greu și de sângeros. Prin desișul nepătruns al pădurii, pregătirea artileriei nu s-a putut face îndeajuns, iar când infanteria a pornit la ora hotărâtă, rețelele de sârmă erau întregi și mitralierele dușmane neatinse” .
Rănit la braț în timpul ultimului asalt de la Cireșoaia, sublocotenentul Gheorghe I. Brătianu a fost evacuat la ambulanța Diviziei I, ulterior fiind transportat cu trenul în orașul Bacău, via Onești-Adjud. După o lună de convalescență, sublocotenentul Gheorghe I. Brătianu revine pe front în ordinea de bătaie a Regimentului 4 Artilerie, unde va funcționa până la data de 28 aprilie 1918 când va fi demobilizat în baza Ordinului Marelui Cartier General nr. 2231.
Elocventă este evocarea maiorului Nicolae Dăscălescu, viitor general și comandant al Armatei a 4- a române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, comandantul Divizionului 1 din Regimentului 4 Artilerie despre sublocotenentul Gheorghe I. Brătianu:,,Astfel de caractere îți redau încrederea în armată și în omenire”.
La data începerii operațiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 Infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. Gheorghe I. Brătianu a urmat o carieră politică și științifică de excepție fiind primit membru titular al Academiei Române la data de 28 mai 1942. Lucrarea istoricilor militari Petre Otu și Aurel Pentelescu, Gheorghe I. Brătianu istorie și politică, publicată în anul 2033 la Editura Corint tratează personalitatea lui Gheorghe Brătianu, ca istoric și om politic.
După instaurarea dictaturii comuniste în România, este arestat în noaptea de 7/8 mai 1950, de către organele securității și întemnițat la închisoarea din Sighet, fără să fi fost judecat și condamnat. Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoarea din Sighetu Marmației, la vârsta de 55 de ani, în condiții încă neelucidate.
General de corp de armată Vasile Bărboi
Vasile Bărboi s-a născut la data de 7 februarie 1922 în orașul Roman. A urmat cursurile Liceului ,,Roman-Vodă”, apoi între anii 1940-1942, Școala Militară de Ofițeri de Apărare contra Aeronavelor din București. La data de 10 mai 1941, a fost avansat la gradul de sublocotenent și a fost repartizat la Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, în funcția de comandant de secție la Bateria 212 mitraliere calibru 13,2 mm ,,HOTKISS”.
A participat la toată Campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial, atât pe frontul de Est cât și în Vest. După încheierea războiului a îndeplinit funcții de răspundere în diferite eșaloane ale armatei, între care: șef al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat și apoi șef de stat major al Comandamentului Artileriei (1970-1981).
A parcurs toate treptele carierei militare, fiind fost pensionat în anul 1981, în gradul de general-locotenent. După anul 1989, generalul Vasile Bărboi s-a consacrat redactării și tipăririi monumentalei lucrări Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. A publicat de-a lungul timpului numeroase articole de istorie militară în publicații de specialitate.
Este unul dintre autorii lucrării Istoria orașului Roman 1392-1992 apărută la Roman, în anul 1992, sub egida Societății Culturale ,,Roman-600”. În memoriile sale, tânărul absolvent al Liceului ,,Roman-Vodă”, consemnează dramatismul ruperii din trupul țării a Basarabiei și Bucovinei de Nord, la data de 26 iunie 1940:
Către sfârșitul lunii iunie 1940, tocmai trecusem cu brio examenul de bacalaureat și savuram bucuria în frumosul parc al orașului, departe de grijile aspre ale vieții…Deodată ca un trăsnet, din senin, ni se smulgea din trupul țării Basarabia străbună și o parte destul de mare din Bucovina voievodală! Am rămas înmărmuriți; în casă părinții erau deosebiți de mâhniți. Unitățile Diviziei 7 Infanterie care fuseseră dispuse pe frontieră, au revenit în parte în garnizoană, în condiții dramatice, umilite și împovărate de amărăciunea de a nu fi avut posibilitatea de a se bate pentru pământul strămoșesc. De a-l apăra cu prețul vieții!
Acesta a fost imboldul pentru care Vasile Bărboi și o mare parte din colegii săi au urmat cariera militară:
Ne-am întâlnit, iarăși noi, tinerii absolvenți ai liceului, în același parc și fără să ne fi pus în gând nici măcar de acasă, ne-am exprimat în cea mai mare parte dorința fierbinte de a da examenul de admitere la Școlile militare de ofițeri activi. Am mers la Școlile Militare căci simțeam că acolo ne cheamă PATRIA.
Într-un interviu acordat în anul 1997, istoricului militar comandor (ret) profesor univ. dr. Aurel Pentelescu, pentru revista de psihologie militară ,,Spirit Militar Modern”, generalul Vasile Bărboi consemna:
Acolo pe front, în Cotu Donului,mai întâi, apoi pe frontul de Vest, după 23 august 1944, am cunoscut două mari adevăruri, le-aș numi istorice: noblețea sufletească a ostașului român, cu comportamentul său țărănesc, ancestral, cu mult,bun simț, cumpătare și neînfricoșat în fața greutăților și chiar a morții și răspunderea ce revenea ofițerului, fie el doar comandant de secție sau baterie de artilerie a.a. ca mine, pentru tot, îndeosebi pentru conducerea trupei…În gerurile acelea năprasnice din stepele Rusiei, soldații mei mă încălzeau cu trupurile lor, strânși în jurul meu!
Vasile Bărboi s-a căsătorit cu Virginia, la data de 21 octombrie 1947 la Roman, ceremonia fiind oficiată de preotul militar locotenent-colonel Gheorghe Adăscăliței, ultimul preot militar al garnizoanei Roman, în prezența Episcopului Armatei, general de brigadă dr. Partenie Ciopron.
Generalul de corp de armată (ret) Vasile Bărboi a încetat din viață în anul 2005 și este înmormântat în Cimitirul Militar Ghencea 1 din București.
Dumitru D. Botez
Dumitru D. Botez, născut la data de 10 martie 1904, în orașul Roman a fost un dirijor, compozitor și profesor la Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu”, azi Universitatea Națională de Muzică.
Educația muzicală a început-o în Liceul ,,Roman Vodă” din Roman, unde l-a avut profesor pe Ioan Cristu Danielescu. Între anii 1938-1942, Dumitru D. Botez a fost profesor de muzică la Liceul Militar ,,Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu din Târgoviște.
Într-un articol publicat în revista ,,Școala Nouă” – Număr jubiliar din anul 1972, profesorul Dumitru D. Botez consemna:
[…] Era în iarna anului 1918. Din teritoriul de atunci al țării noastre nu mai rămăsese liberă decît Moldova, unde se îngrămădiseră guvernul, armata, refugiații, tot ce nu căzuse în mâinile cotropitorilor. Mizeria, lipsurile, tifosul exantematic secerau mii de vieți, fără a mai vorbi de cei ce cădeau pe front.
A fost decorat în anul 1982, cu ,,Medalia comemorativă Zoltan Kodaly” din Budapesta și în anul 1983, i-a fost decernat ,,Marele premiu al Uniunii Compozitorilor”. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964, al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, dirijorului Dumitru Botez i s-a acordat titlul de ,,Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă”: „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”. A întocmit numeroase lucrări teoretice și practice, fiind fondatorul școlii românești de dirijat coral.
La data de 11 noiembrie 2018, la casa natală a dirijorului situată pe strada Smirodava, din în orașul Roman, s-a amplasat o placă comemorativă.
Compozitorul Dumitru D. Botez a decedat la data de 5 octombrie 1988, la București.
Alexandru Cojocaru
Născut pe data de 10 februarie 1917 la Miroslovești, jud. Iași, profesorul emerit Alexandru Cojocaru a fost o personalitate marcantă a matematicii.
După terminarea cursurilor primare, a urmat studiile secundare la Liceul „Roman-Vodă” pe care l-a absolvit în anul 1936, ca șef de promoție.
A urmat Facultatea de Matematică a Universității din Iași, după care a plecat la Școala militară din Timișoara și de acolo direct pe front, fiind decorat Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler. Alexandru Cojocaru a fost demobilizat la 1 septembrie 1945.
Între anii 1945 – 1947 a fost profesor de matematică la Liceul „Cuza Vodă” din Huși, iar în perioada 1 septembrie 1947-1 septembrie 1985 a fost profesor la Liceul „Roman-Vodă”.
A participat la Congresul al III-lea al matematicienilor din Balcani și la Congresul Internațional organizat de către UNESCO în anul 1968, la București. A fost membru permanent în Comisia Națională de pe lângă Ministerul Învățământului, membru în comisiile de acordare a gradelor didactice, autor de manuale școlare. A elaborat și publicat în „Gazeta de Matematică”.
Pentru activitatea desfășurată, prof. Alexandru Cojocaru a primit următoarele distincții: „Profesor Emerit”; „Gradația de merit” (1976), „Ordinul Muncii clasa a III-a” (1957) și Cetățean de onoare al orașului Roman (1993).
A fost o viață întreagă un dascăl competent, conștiincios și corect. Un om și o viață dominate de suprema valență a gândirii matematice, a cărei reprezentare grafică ar fi însumată printr-un sistem de coordonate, prefigurat din abscisa muncii și ordonata dăruirii.
Profesorul Alexandru Cojocaru a încetat din viață în data de 6 noiembrie 1999.
Frederic Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld
Prințul Frederic Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld, născut la data de 26 decembrie 1737, a fost general în armata austriacă. În Războiul ruso-turco-austriac din 1788, a comandat un corp de armată și a ocupat Moldova. Într-un raport întocmit la data de 26 noiembie 1788, de administratorul austriac al districtului Roman, Freyherr von Metzburg, către superiorul său din Ministerul afacerilor străine, se consemnează faptul că prințul de Coburg și-a stabilit cartierul general în garnizoana Roman. De remarcat, este faptul că la 24 septembrie 1789, în orașul Roman, i s-a născut un fiu nelegitim pe nume Frederic, care a fost exclus din linia de succesiune Saxa-Coburg-Saalfeld. Între 1793-1794, prințul Josias de Saxa-Coburg a comandat armata austriaco-olandeză în campania din Flandra. După ocuparea unor teritorii din Franța, au urmat o serie de eșecuri militare și divergențe cu autoritățile politice și militare austriece, lucru care au determinat demisia din funcția de feldmareșal.
Prințul Frederic Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld a încetat din viață la data de 26 februarie 1815, la Coburg.
Epifanie Cozărescu
Epifanie Cozărescu, născut la data de 24 ianuarie 1914 în orașul Cernăuți, cetățean de onoare al orașului Roman, a fost o figură emblematică a vieții medicale și culturale romașcane.
A urmat Liceul românesc ,,Aron Pumnul” din Cernăuți și ulterior Facultatea de Medicină din Iași. La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial este mobilizat, iar după susținerea tezei de doctorat, la sfârșitul anului 1941, a fost înrolat la Școala Medico-Militară din București, unde urmează un curs de război cu durata de două luni. După absolvirea acestui curs, este repartizat în scopul combaterii epidemiei de tifos exantematic în localitatea Cubei din sudul Basarabiei și la Săveni în județul Botoșani. În anul 1944 a fost mobilizat pe front ca sublocotenent medic militar în cadrul Regimentului 5 Artilerie Grea. Pentru merite deosebite în activitatea desfășurată a primit următoarele distincții și medalii: ,,Semnul de Distincție Crucea Roșie”, ,,Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial” și ,,Diploma de Onoare” a Asociației medicale din România. Memoriile sale de război, constituie o importantă sursă de documentare privind desfășurarea acțiunilor militare în garnizoana Roman, în cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost membru al Societății Române de Istorie a Medicinei și al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.
După încheierea războiului, medicul Epifanie Cozărescu, a înființat un muzeu care a fost amplasat inițial în odaia de la primul etaj al turnului clopotniță al Mănăstirii Precista. În anul 1989, muzeul a fost mutat într-o încăpere spațioasă din interiorul Spitalului Precista, și avea în patrimoniu o expoziție complexă, alcătuită din mai multe fonduri. În prezent, Muzeul de medicină și farmacie se află amplasat în incinta Muzeului de Istorie din Roman.
Lucrarea Istoricul spitalului municipal Precista Mare din Roman până la bicentenar, 1998, parțial și al vieții medico – farmaceutice romașcane, apărută la editura Știință și Tehnică, în anul 2001, scrisă de veteranul de război medic Epifanie Cozărescu și doctorul Octav Clocotici reprezintă o importantă contribuție privind asistența sanitară în garnizoana Roman, în timpul celor două războaie mondiale.
Doctorul Epifanie Cozărescu a încetat din viață la data de 4 martie 2010, în orașul Roman.
Mitropolit primat Conon Arămescu Donici
Conon Arămescu-Donici, născut într-o familie de preot din satul Arămești, comuna Bahna de lângă orașul Roman, a deținut funcția de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1912-1918. La 7 iulie 1895, Conon Arămescu-Donici era înălțat la treapta de arhiereu la Mitropolia Moldovei, cu titlul Băcăoanu, fiind hirotonit de mitropolitul Iosif Naniescu.
După o scurtă perioadă ca vicar al episcopiei Romanului, a fost ales episcop al Hușilor, la 8 februarie 1902. După zece ani, la 14 februarie 1912, avea să fie înscăunat ca și mitropolit primat al României. Conon Arămescu-Donici s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, urmând mai apoi cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, unde a obținut și titlul de doctor în teologie. S-a stabilit ulterior la Iași, unde a fost profesor la Școala Centrală de Fete și la Seminarul,,Veniamin".
Instalarea sa ca și mitropolit primat în anul 1912 avea loc într-un context bisericesc extrem de complicat, după decenii de frământări pe tema organizării Bisericii din Vechiul Regat, a naturii raporturilor care trebuie stabilite între stat și biserică și după numeroase demisii și scoateri forțate din scaun a numeroși ierarhi. Alegera lui Conon Arămescu-Donici în funcția de mitropolit primat a fost considerată o soluție de compromis, menită să atenueze o situație care devenea din ce în ce mai complicată și mai explozivă. Dezastruoasa campanie a armatei române din toamna anului 1916, soldată în cele din urmă cu ocuparea întregii Muntenii, și a capitalei României, de către armatele Puterilor Centrale, a avut consecințe dramatice, inclusiv în plan bisericesc. Ierarhii munteni rămăseseră în teritoriile ocupate, o parte la București, alții în centrele lor eparhiale, în timp ce ierarhii din Moldova s-au adunat la Iași, în jurul regelui și al guvernului refugiat în capitala moldavă.
Asupra ierarhilor rămași în zonele ocupate s-au exercitat presiuni puternice, pentru a-i determina să acționeze în sensul influențării autorităților române să încheie pacea cu Puterile Centrale. Astfel, Episcopul Sofronie de la Râmnic a fost închis de către germani, pentru atitudinile sale ferme la adresa ocupanților, în timp ce Episcopul Calist al Argeșului a decedat în mai 1917. Singurii înalți ierarhi care au continuat să activeze oficial pe teritoriul ocupat au fost episcopul Dionisie al Buzăului și mitropolitul primat Conon Arămescu Donici.
Maior Panait Donici
Panait Donici s-a născut în anul 1825 în satul Buruenești, fostul județ Roman. A fost fiul lui Miron Donici și al Paraschivei, fiica marelui postelnic Dimitrie Drăghici. A urmat cursurile Academiei Mihăilene din Iași și ale Academiei Tehnice din Paris, numărându-se printre primii ingineri români în domeniul construcțiilor. Demn de remarcat este faptul că împreună cu George Radu Melidon, fondatorul Bibliotecii Municipale din Roman, au fost primii studenți romașcani plecați la studii în Franța.
Panait Donici a deținut numeroase demnități și funcții politice precum cea de Inspector general al Lucrărilor Publice în Moldova între anii 1857-1859 și ministru al Agriculturii,Comerțului și Lucrărilor Publice în perioada noiembrie 1867-februarie 1868. De asemenea, acesta a îndeplinit și funcții în cadrul Armatei Principatelor Unite, căpitan și comandant al Batalionului de geniu din Moldova (septembrie 1859-decembrie 1860) și căpitan și maior-comandant al Batalionului de geniu din Muntenia (decembrie 1860 – aprilie 1862).
Panait Donici a fost întemeietorul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București (1864) fiind considerat și „organizatorul trupelor de geniu” din armata română În semn de respect și prețuire față de ilustrul înaintaș o structură din compunerea Armatei Române poartă denumirea onorifică de,,Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD și Apărare CBRN,,Panait Donici”, în timp ce o stradă din orașul Roman îi poartă numele.
În calitate de inginer, este ctitor al podurilor de la Giurgeni și Horia localități situate în apropierea orașului Roman, a clădirii Liceului,,Ion Ionescu de la Brad” precum și a liniei de cale ferată Roman-Iași. Ca deputat în Parlamentul României, Panait Donici a votat înființarea Gimnaziului,,Roman-Vodă” la data de 30 septembrie 1872.
Este cunoscut și ca publicist, printe scrierile sale se numără: Calendarul bisericii de răsărit în stil vechi și stil nou, Etude sur la concordance des épactes avec le ciel, Résumé du Calendrier de l'église d'Orient en Viene et en nouveau style etc.
Panait Donici s-a stins din viață la data de 31 mai 1905, și este înmormântat în curtea bisericii din comuna Valea Ursului, județul Neamț.
General de flotilă aeriană Vasile A. Gavriliu
Născut în orașul Roman, în cantonul de lângă calea ferată, situat la aproximativ 200 metri sud de gara Roman, la data de 1 ianuarie 1919, Vasile Gavriliu a fost unul dintre așii aviației militare de vânătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial.
În timpul copilăriei, petrecută în orașul Roman, Vasile Gavriliu a locuit tot timpul în preajma gării, fiind prieten cu marele actor Radu Beligan. Despre copilăria petrecută la Roman, Vasile Gavriliu rememoreză: ,,Copilărind pe lângă gara Roman, cam pe la vârsta de opt ani, cățărându-mă pe platforma unui vagon de marfă, în momentul frânării trenului, am căzut de pe acea platformă și, cu toate că m-am dat de-a dura pe vreo 5 trepte ale vagonului, am scăpat teafăr[…]
În anul 1925 Vasile Gavriliu a fost înscris la Școala primară nr.4 din Roman pe care o absolvă în anul 1929, ulterior urmând cursurile Colegiului ,,Roman-Vodă” din aceeși localitate până în anul 1934. Martor ocular al manevrelor militare executate în garnizoana Roman, în perioada interbelică, Vasile Gavriliu rememoreză:,, Pe la vârsta de 10-12 ani, fugeam la câmpul din spatele Regimentului 14 Dorobanți, unde aterizau avioanele Potez XXV venite de la Iași, pentru manevre sau exerciții de cooperare cu trupele terestre. Pentru mine acei piloțicu căști, ochelari, fulare, etc.mi se păreau niște zei și nici nu îndrăznean măcar a visa că voi ajunge vreodată ca ei”.
După absolvira Liceului ,,Alexandru cel Bun” din Iași, Vasile Gavriliu, se înscrie la insistențele mamei sale, la Școala Politehnică ,,Gheorghe Asachi” din Iași. Abandonează studiile universitare influențat de către unul dintre frații săi, Traian, care era ofițer de aviație, și se înscrie la Școala de Ofițeri de Aviație de la Cotroceni. În luna martie 1943, după consemnările veteranului de război generalul de flotiă aeriană Ion-Stratulat Dobran: […]am fost ,,sortați”, eu, Ghițu Gavriliu, Mircea Șenchea și alții să trecem la aviația de asalt sau pe avioanele de tip Messerschmit, de vâbătoare și abia atunci să ajungem pe front, în contact cu inamicul”.
La data de 20 august 1944, Vasile Gavriliu aterizează pe Aerodromul Militar din Roman alături de Grupul 9 Vânătoare comandat de Bâzu Cantacuzino. Misiunile de luptă executate la Roman de către Grupul 9 Vânătoare la care a participat și Vasile Gavriliu, sunt detaliate în lucrarea Jurnalul locotenentului Dobran. Eroul aviator Vasile Gavriliu a participat la acțiunile de luptă aeriană atât pe Frontul de Est căt și pe Frontul de Vest, având 306 misiuni la inamic, soldate cu 12 victorii sigure, 2 probanile și 5 avioane distruse la sol. După 1989 eroul aviator Vasile Gavriliu s-a implicat în în reânființarea Asociației Naționale a Cavalerilor Ordinului ,,Virtutea Aeronautică”, a cărei președinte a fost ales, precum și la înființarea Asociației Române pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii. Pentru meritele de pe front, eroul aviator Vasile Gavriliu a fost distins printre numeroase ordine și medalii cu ordinul ,,Mihai Viteazul” cu spade, clasa a III-a.
Biografia acestui aviator de excepție, precum și faptele de eroism săvârșite în timpul celui de-al Doilea Război Mondiali, sunt tratate detaliat în lucrarea Eroul aviator Vasile A. Gavriliu scrisă de comandor (r) Constantin Iordache, apărută la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, în anul 2004.
Calistrat Hogaș
Calistrat Hogaș, născut la data de 19 aprilie 1847, la Tecuci a fost un prozator român. A urmat clasele primare la Tecuci și în perioada 1860-1869, a urmat studiile liceale la Academia Mihăileană din Iași. Profesorul Calistrat Hogaș s-a stabilit în orașul Roman în anul1891. La Roman, a locuit într-o vilă aflată în apropierea Liceului ,,Roman-Vodă”, transformată astăzi în Muzeul ,,Vila Hogaș”. Calistrat Hogaș a debutat în 1874 cu poezia ,,Legenda lăcrămioarei" în nr. 5 al ziarului local ,,Corespondenția provincială”. În anul 1912, la editura Viața Românească s-a început tipărirea primei ediții a volumului Pe drumuri de munte. Aflat în garnizoana Roman, în timpul Războiului pentru Întregirea României, în funcția de director al Liceului ,,Roman-Vodă”, Calistrat Hogaș a scris numeroase articole mobilizatoare adresate ostașilor români.
Calistrat Hogaș s-a stins din viață la 28 august 1917, în orașul Roman.
Alexandru Ipsilanti
Alexandru Ipsilanti , născut la data de 12 decembrie 1812 la Constantinopol în Imperiul Otoman, a fost conducătorul organizației secrete Philiki Etaireia care avea ca scop dobândirea independenței Greciei de sub jugul otoman.
A fost încadrat în armata țaristă unde a fost avansat până la gradul de maior. Cu o armată strânsă în Basarabia și formată din greci, macedoromâni, bulgari, sârbi, albanezi și arnăuți, Alexandru Ipsilanti a trecut în principate, bazându-se pe sprijinul domnitorului moldovean Mihail Suțu. La 1 martie 1821, în fruntea a 2.000 de ostași, a trecut prin Bârlad, Roman și Focșani, îndreptându-se spre București.
La București, a intrat în conflict cu Tudor Vladimirescu, ce conducea revoluția română din Țara Românească. La data de 27 mai , eteriștii îl ucid pe Tudor Vladimirescu și-i aruncă trupul într-o fântână părăsită de lângă orașul Târgoviște. Revoluția lui Alexandru Ipsilanti nu a avut sorți de izbândă datorită în principal, nesusținerii acesteia de Imperiul Țarist și de către populația Principatelor Române. În lupta de la Drăgășani din 7 iunie 1821,trupele Eteriei au fost învinse de armata otomană.
Alexandru Ipsilanti a încetat din viață în anul 1828 într-o închisoare din Viena.
Nicolae Iorga
Nicolae Iorga, născut la 17 ianuarie 1871, la Botoșani, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. În timpul copilăriei, Nicolae Iorga și-a petrecut vacanțele de vară la Roman la unghiul său din partea mamei, Emanoil Arghiropol. Acesta din urmă, era avocat și publicist, editor al unei reviste literare, ”Jurnal pentru toți” (care a apărut la Iași, între1868 și 1869), și al ziarului liberal ”Romanu”, care apărea la Roman între anii 1879 și 1890. La vârsta de 13 ani, Nicolae Iorga va publica, câteva articole în ziarul deținut de unchiul său. Despre perioadele de timp petrecute la Roman, marele savant va rememora:
Pacea sufletului venea numai odată cu vacanțele cele mari. La Roman aștepta marea bibliotecă a unchiului de acolo, cu cărți franceze de știință popularizată, cu splendide volume ilustrate despre tainele mării, cu nuvele ca acelea rusești ale lui Sologub. Fără a pomeni scrierile înseși ale lui Emanuel Arghiropol: versuri, nuvele, amintiri din războiul de la 1877. Pachetele de ziare veneau zilnic, aduse de Iacob Riven, secretarul, și cu ce lăcomie mă aruncam asupra hîrtiei proaspete! Oprit o clipă înaintea primejdiei științei și filozofiei fără Dumnezeu din Contemporanul lui Ion Nădejde, am ajuns să mă cufund într-o lectură care mi-a răpit toată evlavia lungilor așteptări în picioare, în fața stranelor de la Sfinții Voievozi, lîngă casa cucoanei Balașa, cu nucii bătrîni și prunii bogați în goldane dulci. Cînd nu rătăceam pe malurile Moldovei largi, unde se scăldau sîmbăta întregi tabunuri de evrei, cari nu se sfiau să-și expuie goliciunile de ambe sexe, cînd nu atacam broaștele care-și scoteau din mlaștini boturile sure și ochii de aur, cînd nu dădeam vinovate tîrcoale cabinelor unor băi improvizate – și ce goană am tras noi trei, fiind și un tovarăș ocazional, care el ne învățase, înaintea unui frate care voia să răzbune onoarea familiei! -, cînd nu prindeam peștișorii care se zbăteau în valuri, cînd, cu șapca de gardă națională a unchiului în cap și în hainele de dril ale verii, ne rupeam ciorapii prin scaii deși în care-și pieptănau mițele de păr galben murdar porcii mahalalelor, stăteam la masa lui ”moșu’ Manole”, care, cu ciubărul în care-și răcea vinul supt masă, îmi dicta pentru ziarul, pe care apoi, proaspăt venit de la tipografia lui Kubelka, îl pătuream și-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Moléri pe care mă îndărătniceam să-l scriu Molière, ori, retras în colțul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra sau judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care ,,moșu” le găsea reușite[…]
Vasta operă istorică a lui Nicolae Iorga cuprinde și numeroase lucrări de istorie militară.
Nicolae Iorga a fost ucis de legionari, la data de 27 noiembrie 1940, în localitatea Strejnic, județul Prahova și a fost înhumat în Cimitirul Bellu din București.
Mihail Jora
Mihail Jora, născut la data de 2 august 1891, la Roman, a fost un compozitor și dirijor român, membru titular al Academiei Române. Clasele primare le-a urmat la Gimnaziul ,,Roman-Vodă” din orașul Roman. A fost profesor și Rector al Academiei Regale de Muzică din București și este considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai liedului în muzica românească. La intrarea României în Primul Război Mondial, Mihail Jora și-a întrerupt studiile și s-a înrolat voluntar în armata română. A fost grav rănit la un picior în luptele purtate de armata română pentru eliberarea Transilvaniei. În urma rănilor din război, marele compozitor a rămas infirm pentru întreaga viață.
Mihail Șora a încetat din viață la data de 10 mai 1971, la București.
Rodion Malinovski
Rodion Iakovlevici Malinovski, născut la 22 noiembrie 1898 la Odesa în Imperiul Rus a fost un mareșal rus, unul dintre principalii comandanți militari sovietici din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un comandant sovietic de mare importanță și a fost președintele Comisiei Aliată de Control(Sovietică) pentru România. Rodion Malinovski a fost onorat cu cele mai importante decorații sovietice. A îndeplinit funcția de comandant al Frontului 2 Ucrainean, grup de armate sovietic care a subordonat întreaga armata română după data de 23 august 1944. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial o piață centrală din orașul Roman a purtat numele mareșalului sovietic. Mareșalul rus este responsabil pentru moartea celor 11.000 de ostași români morți în bătălia de la Oarba de Mureș din septembrie-octombrie 1944 înpotriva trupelor germane.
Mareșalul Rodion Iakovlevici Malinovski a decedat la 31 martie 1967 la Moscova în U.R.S.S.
Constantin Motaș
Profesorul universitar Constantin Motaș, savant de renume mondial, membru titular al Academiei Române, s-a născut la data de 8 iulie 1891, în localitatea Vaslui .
A fost zoolog, biolog, ecolog, hidrobiolog, și a pus bazele unei noi ramuri a limnologiei, freatologia. De asemenea, în activitatea științifică, a identificat noi termeni ecologici pentru fauna din mediul subteran acvatic. Urmează cursurile gimnaziale la Vaslui și ulterior absolvă Liceul Național din Iași, unde va fi coleg cu scriitorul Cezar Petrescu.
În anul 1915, absolvă Facultatea de Științe Naturale din cadrul Universității din Iași,unde îi are ca profesori pe Ion Simionescu și Paul Bujor, savanți de renume mondial. A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.
Activitatea de observator aerian a lui Constantin Motaș începe odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, atunci când, după absolvirea Școlii de ofițeri de artilerie, în primăvara anului 1917, a cerut să fie transferat la aviație. A urmat în lunile aprilie-mai 1917 Școala de observatori aerieni de la Botoșani,fiind repartizat după absolvire, la Escadrila F.7 din Grupul 2 Aeronautic Tecuci. Avansat la gradul de sublocotenent de rezervă, Constantin Motaș a îndeplinit prima misiune de luptă în luna iulie 1917, executând o recunoaștere aeriană în timpul bătăliei de la Mărășești.
Legăturile savantului cu orașul Roman încep în anul 1918, atunci când Aerodromul militar din Roman, a fost destinat drept teren de bază al celor două escadrile din compunerea Grupului 3 Aeronautic Român.
După data de 10 noiembrie 1918, când Regele a decretat noua mobilizare, piloții, observatorii aerieni și servanții au răspuns la prima chemare, fără nici o rezervă, deși fuseseră demobilizați în conformitate cu prevederile tratatului de pace semnat cu Puterile Centrale. Grupul 3 Aeronautic dislocat pe aerodromul din Roman cu cele două escadrile a fost repartizat Corpului 4 Armată, fiind singura formațiune de aviație din compunerea acestei mari unități. La acea dată, escadrila ,,Sopwith -12” era comandată de căpitanul aviator Racoveanu Gheorghe și avea ca piloți, printre alții, pe plutonierul aviator Popa Constantin și ca observator aerian, pe sublocotenentul Constantin Motaș.
În baza Ordinului 3973 al Corpului de Aviație, s-a hotărât ca o parte din aparatele de zbor și eșalonul greu, să se deplaseze pe calea ferată de pe aerodromul Roman în localitatea Someșeni, județul Cluj . De asemenea, se ordonă ca două aparate să rămână dislocate pe aerodromul din Roman, urmând să treacă munții în zbor atunci când vremea le va permite. Misiunea Grupului 3 Aeronautic era de a sprijini unitățile din compunerea ,,Grupului de armate general Traian Moșoiu”, în luptele purtate împotriva bolșevicilor maghiari, pentru apărarea României Mari. Urmare acestui ordin, la data de 15 decembrie 1918, comandantul escadrilei ,,Sopwith-12” căpitanul aviator Racoveanu Gheorghe, a raportat printr-o telegramă că eșalonul greu a ajuns pe terenul Someșeni de lângă Cluj. În conformitate cu ordinul de serviciu nr.115 al Comandantului Grupului 3 Aviație, cele două avioane au decolat de pe aerodromul Roman către Cluj la data de 22 decembrie 1918. Unul dintre aparatele de zbor, care a decolat la ora 12.00, a fost pilotat de către plutonierul aviator Popa Constantin, având ca observator aerian pe sublocotenentul aviator Motaș Constantin .
Constantin Motaș a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” cu spade în gradul de ofițer și panglică de ,,Virtute Militară”, ,, pentru curajul cu care a făcut serviciul de observator în zboruri deosebit de periculoase peste linia frontului inamic, îndeplinindu-și misiunile cu o deosebită pricepere în anul 1919”. A fost decorat și cu ordinul ,,Virtutea Aeronautică” în grad de ofițer conform Decretului Regal nr.3325/1930.
Constantin Motaș s-a stins din viață la data de 15 ianuarie 1980 și este înmormântat la cimitirul Bellu din București, în parcela rezervată membrilor Academiei Române.
Ionel Mocsony Stârcea
Ioan I. Mocsony-Stârcea, născut la data de 6 mai 1909, la Cernăuți, în Bucovina a fost un moșier, industriaș și om politic. Tatăl său natural a deținut terenuri numeroase în comuna Văleni din județul Neamț, precum și mai multe clădiri, printre care școala din comună. Ioan I. Mocsony-Stârcea a fost unul dintre cele mai active personaje ale vieții politice românești în perioada interbelică. Începând cu anul 1930 a fost mare maestru de vânătoare al Curții Regale, secretar particular al Regelui Mihai și promovat apoi în funcția de mareșal al Curții Regale, între 1942-mai 1944. Această ascensiune se datora și faptului că, la începutul anilor ’40, tânărul baron vânduse castelul și domeniul contelui Hunyady de la Săvârșin (jud. Arad) regelui Mihai pentru o sumă modică. Ioan I. Mocsony-Stârcea a fost implicat în arestarea mareșalului Ion Antonescu la 23 august 1944. După instaurarea dictaturii comuniste în România, a fost condamnat de către Tribunalul Militar la doi ani de pușcărie. La data de 14 aprilie 1954 a fost condamnat și în ,,procesul Pătrășcanu” la 15 ani închisoare, 5 ani degradare civică și confiscarea întregii averi. După 14 ani petrecuți în închisorile comuniste, în anul 1964 a plecat în Elveția. În anul 2018, a fost publicată la Editura Cetatea Doamnei din Piatra Neamț, lucrarea domnului Ovidiu Leonte, STÂRCEA O familie cu blazon din fostul județ Roman.
Ioan I. Mocsony-Stârcea a decedat la da ta de 24 octombrie 1991, în stațiunea elvețiană Yverdon-Les-Bains.
General Vasile Nădejde
Vasile N. Nădejde s-a născut la data de 8 mai 1887 în comuna Porcești, fostul județ Roman, (azi Moldoveni, în județul Neamț) într-o familie numeroasă. A urmat cursurile primare în comuna natală, și ulterior gimnaziul ,,Roman Vodă” din orașul Roman, unde absolvă clasa a IV-a, clasându-se primul, din 155 de elevi. Aici a fost coleg de clasă cu Istrati T. Edgar, o minunată voce de bas, unul dintre întemeitorii Operei române. Începând cu anul 1903 ocupă un post de învățător suplinitor în comuna Bahna, ocupându-se și de educația religioasă a elevilor săi.
După trei ani dedicați catedrei, în anul 1907, se înscrie la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie pe care o absolvă în anul 1909, cu gradul de sublocotenent. Repartizat în cadrul Regimentului 27 Infanterie ,,Bacău”, unitate formată în anul 1880 din batalionul ,,Bacău” al Regimentului 14 Dorobanți, Vasile N. Nădejde va parcurge o carieră militară de excepție.
Se remarcă prin fapte de eroism în timpul Războiului pentru Întregirea României, fiind grav rănit de două ori și recompensat cu înalte distincții militare. Maiorul Vasile Nădejde a fost mutat în Regimentul 15 Dorobanți ,,Războieni” în baza Înaltului Decret nr. 2420 din 10 septembrie 1918. La 2 decembrie 1918, Regimentul 15 ,,Războieni” a intrat în orașul Târgu Mureș. După câteva zile, mai exact în 6 decembrie 1918, primii soldați din batalionul comandat de maiorul Vasile Nădejde au ajuns în gara care pe atunci se numea Szekely Kocsard (Cucerdea Secuiască). Impresionat de primirea făcută, maiorul Vasile Nădejde, s-a adresat mulțimii cu cuvintele: ,,Această gară și acest nod de cale ferată, fiind ocupate de unități ale regimentului 15 Războieni se va numi de acum Războieni”. În perioada interbelica lui Vasile Nădejde i s-au încredințat misiuni creștine în rândul elevilor la diferite licee militare, precum cele din Târgu Mureș, Iași, Craiova și Chișinău. Va desfășura acțiuni misionare și la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie Sibiu, unde va colabora cu ilustrul teolog Dumitru Stăniloaie.
La data de 10 februarie 1920, datorită meritelor sale în acest domeniu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl va acorda medalia ,,Răsplata Muncii pentru Biserică”. Vasile N. Nădejde obține și titlul de doctor în drept, remarcându-se drept unul dintre cei mai reprezentativi istoriografi militari ai începutului de secol XX. În anul 1930 vor apărea și lucrările de istorie militară semnate de către istoricul militar, locotenent colonel Vasile N. Nădejde, intitulate Istoria Armatei Române, Vol. I. – Din primele timpuri cunoscute până la întemeierea Principatelor Române, apărută la Tipografia ,,Cultura Românească”, Iași, 1930 și onorată de către Academia Română cu premiul ,,Gheorghe Asachi” precum și lucrarea Centenarul renașterii Armatei Române 1830-1930. De asemenea, în anul 1944 va apărea și lucrarea Bătălia de la Varna” (1444), publicată de istoricul militar romașcan, la jumătate de mileniu de la desfășurarea ei.
Colonelul Vasile N.Nădejde va dona bibliotecii gimnaziului ,,Roman-Vodă” două dintre operele sale: Istoria Armatei Române Vol.II și Bătălia de la Varna” (1444) ocazie cu care va declara: ,,Vă rog să binevoiți a se dispune să se înregistreze la biblioteca liceului ce conduceți, instituție ce a contribuit în largă măsură la pregătirea mea sufletească și intelectuală prin distinșii săi profesori de talia marelui roman Nicolae Apostol”. Este demn de remarcat faptul că la data de 14 iunie1940 în cadrul emisiunii ,,Ora Armatei” academicianul Simion Mehedinți va face o excelentă recenzie lucrării Centenarul renașterii Armatei Române 1830-1930 scrisă de către istoricul militar Vasile N. Nădejde.
A participat în calitate de ofițer al armatei române și la Campania militară a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde s-a dovedit a fi un bun apărător al valorilor creștine ale neamului românesc. Pentru faptele de vitejie dovedite pe câmpul de luptă, a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” în grad de cavaler. După instaurarea dictaturii comuniste Vasile N. Nădejde, ca de altfel foarte mulți ofițeri ai armatei române, a avut de suferit în mod dureros și nedrept opresiunea noilor autorități.
Vasile Nădejde a încetat din viață la data de 2 martie 1978, la vârsta de 91 de ani.
Mareșalul Constantin Prezan
Constantin Prezan s-a născut la data de 27 ianuarie 1861 în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov. A urmat școala primară în satul natal, apoi a studiat la Școala fiilor de militari din Iași, pe care o absolvă în anul 1878. La data de 1 iulie 1878 se înscrie la Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie, pe care o absolvă după doi ani, fiind clasificat al 14-lea din 35 de cursanți. Constantin Prezan va parcurge o carieră militară de excepție, fiind numit la data de 15 decembrie 1916 șef al Marelui Cartier General, având gradul de general de armată, cel mai înalt în ierharhia armatei române la acea dată.
Prima legătură a lui Constantin Prezan cu orașul Roman datează din anul 1897,când acesta, având gradul de locotenent-colonel, a cumpărat de la Constantin Livaditi, un avocat din Iași, un conac în satul Schinetea, fostul județ Roman. Constantin Prezan va prelua comanda Diviziei 7 Infanterie la data de 30 martie 1911, calitate în care va participa în anul 1913 la cel de-Al Doilea Război Balcanic. Campania armatei române în sudul Dunării a evidențiat calitățile de comandant ale generalului Constantin Prezan. Acesta a luat măsuri ferme pentru organizarea marșurilor și pentru bunul trai al trupelor. Din documentele de arhivă reiese faptul că divizia romașcană a înregistrat pierderi minime, ca urmare a epidemiei de holeră, care a afectat armata română.
Registrul istoric al Diviziei 7 Infanterie, consemnează faptul că această mare unitate a înregistrat un număr mic de victime în comparație cu pierderile altor mari unități.
Un participant la campania din sudul Dunării, generalul Constantin Pantazi, viitorul ministru de război al României între anii 1942-1944 consemna faptul că ,,Divizia 7 Infanterie s-a remarcat prin disciplină și executare precisă și metodică a tuturor misiunilor primite”. Nu este lipsit de importanță faptul că la data de 7 septembrie 1916 în plină campanie militară, generalul Constantin Prezan trece prin Roman și discută cu prefectul județului G.Capri despre un incendiu petrecut la conacul său de la Schinetea. În urma acestei afirmații, prefectul județului Roman, după ce îl interoghează pe șeful gării din Băcești, se deplasează la conacul de la Schinetea. Acesta discută cu Olga Prezan, soția generalului, care nu susține punctul de vedere al soțului, care considera că incendiul ar fi fost provocat ,,de niște jidani din târgul Băcești”. Olga Prezan credea că acest incendiu ar fi fost provocat de către Adela Hasselbach, cetățean de origine germană, fostă servitoare la conacul de la Schinetea. De remarcat este faptul că în acest moment, cercetările istorice nu au demonstrat faptul că această servitoare, Adela Hasselbach, ar fi fost un spion german în apropierea generalului Constantin Prezan. Acesta a evitat să se implice activ în viața politică, deși a indeplinit funcția de senator, în perioada postbelică, în baza înaltei sale poziții din armată, precum și cea de membru al Consiliilor de Coroană. Odată cu trecerea anilor, personalitatea mareșalului Constantin Prezan s-a impus în opinia publică, acesta fiind considerat pe drept, un artizan al Marii Uniri. Dovada cea mai elocventă a recunoașterii meritelor sale cu totul deosebite, a fost acordarea gradului de mareșal în iunie 1930 de către regale Carol al II-lea.
Constantin Prezan, a primit numeroase distincții și medalii, fiind ales membru de onoare al Academiei Române și al Academiei de Științe din România, începând cu 21 decembrie 1935.
Marele istoric Nicolae Iorga îl caracteriza astfel:
Constantin Prezan, se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sânge rece, dreaptă măsură, atât optimism cât trebuia pentru a domina dezorientarea și demoralizarea și pentru a fi gata oricând de hotărârile reparatoare ale revanșei. Ieșise complet curat, numai cu moșioara sa din Roman (Schinetea)-Vaslui, dintr-o situație în care atâția au făcut avere. Avea o singură dorință: de a putea să organizeze, fără servituți de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate.
Mareșalul Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, fiind înmormântat cu funeralii naționale, în prezența M.S. Regele Mihai, în curtea reședinței sale din satul Schinetea, fostul județ Roman.
General de brigadă Gheorghe Manu
Ministru de Război
(14 iulie 1869-17decembrie 1870)
(12 noiembrie 1888-4 noiembrie 1889)
(22 decembrie 1904-12 martie 1906)
Gheorghe Manu s-a născut la 26 iulie 1833 în București și a fost fiul marelui vornic Ioan Manu, descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu. A urmat studii militare în Prusia și a fost avansat în anul 1853 la gradul de sublocotenent de artilerie în armata prusacă. A parcurs toate treptele ierharhiei militare până la gradul de general de brigadă.
A participat la Războiul de Independență a României cu gradul de general, și a fost, primul român decorat cu ,,Virtutea Militară” (1877). În anul 1883 a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 7 Infanterie, fiind primul commandant al acestei mari unități înființată în garnizoana Roman. A îndeplinit funcția de ministru de Război în mai multe mandate, și prim-ministru al României între anii 1889-1891. Generalul Gheorghe Manu a încetat din viață la data de 16 mai 1911, la București.
General de brigadă Nicolae Dabija
Ministru de Război
(8 ianuarie – 10 iulie 1879)
Născut la 15 august 1837, la Huși, fiu de paharnic, Nicolae Dabija urmează cursurile Academiei Mihăilene din Iași. În anul 1858, datorită calităților dovedite, a fost trimis, cu sprijinul Ministerului Cultelor din Moldova, în Franța, la Școala Militară din Metz. A parcurs treptele ierharhiei militare de la gradul de sublocotenent la general de brigadă, îndepliniind de-a lungul carierei diferite funcții în structurile armatei.
A îndeplinit funcția de subdirector al stabilimentelor de artilerie în anul 1864, a activat la Direcția Artileriei în perioada 1865-1866, Ministerul de Război ( 1869,1871-1872), subdirector al Școlii Militare de Artilerie (1869-1871) fiind avansat general de brigadă în anul 1883. A îndeplinit funcția de comandant al Regimentului 4 Artilerie Roman, în perioada 1877-1879.
În această calitate a participat cu brava unitate romașcană la campania din Bulgaria în timpul Războiului pentru Independența României.În anul 1877, colonelul Nicolae Dabija a îndeplinit și funcția de șef al artileriei Diviziei a III – a. În intervalul 30 iunie-3 iulie bateria a 4-a din Regimentul 4 Artilerie a executat trageri asupra orașului Nicopole, susținând în acest fel acțiunile ofensive ale armatei ruse. Instalate la Bechet, după data de 13 iulie 1877, bateriile 3 și 6 din Regimentul 4 Artilerie au executat un puternic bombardament asupra Rahovei, în timp ce bateria a 4-a instalată la Corabia a executat trageri asupra a două monitoare otomane, precum și asupra pozițiilor ocupate de inamic.
Generalul de brigadă Nicolae Dabija a fost unul dintre cei care au contribuit substanțial la dezvoltarea artileriei române moderne. În perioada cât a fost ministru de Război a fost reorganizată artileria teritorială, secțiile de artilerie din Botoșani, Roman, Bacău și Iași au format Bateria Iași. Generalul de brigadă Nicolae Dabija a îndeplinit numeroase funcții guvernamentale, fiind ministru lucrărilor publice (24.10.1880-01.08.1884) și ministru interimar de finanțe (10-27.04.1881).
Generalul de brigadă Nicolae Dabija a încetat din viață la data de 2 decembrie 1884, la Paris, la vârsta de 47 de ani.
General de divizie Ion Rășcanu
Ministru de Război
(27 septembrie-28 noiembrie 1919)
(5 decembrie1919-2 martie1920)
(13 martie 1920-13 decembrie 1921)
Ion Rășcanu, s-a născut la data de 4 ianuarie 1874 în Cahul. A urmat Școala Fiilor de Militari din Iași, Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu și Școala Superioară dec Război. La data de 22 aprilie 1903 căpitanul Ion Rășcanu, a fost repartizat la Regimentul 4 Artilerie ,,Roman”. După un stagiu de pregătire la Viena, revine în garnizoana Roman în anul 1907, fiind încadrat la Regimentul 8 Artilerie. A fost numit atașat militar la Berlin, și a ocupat acest post în diplomația militară până la data de 1 aprilie 1911. A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic ca ofițer de legătură de pe lângă Marele Cartier General grec. În timpul Războului pentru Întregirea României, a fost numit atașat pe lângă Marele Stat Major francez. La data de 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de general de brigadă și a fost numit comandant al Școlii de Artilerie Geniu și Marină. A îndeplinit funcția de ministru de Război pentru scurte perioade de timp între anii 1919-1921.Pentru merite deosebite a fost decorat cu numeroase ordine și medalii militare: Ordinul ,,Steaua României” clasa a V-a, Ordinul ,,Coroana României” clasa a V-a, Ordinul ,,Medgidie” în grad de cavaler și Medalia Jubiliară ,,Carol I”. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a îndeplinit funcția de primar al orașelor Vaslui și București. După instaurarea dictaturii comuniste în România, generalul Ion Rășcanu a fost închis la penitenciarul Sighet, unde a murit la data de 25 februarie 1952.
Emanoil Riegler
Emanoil Riegler s-a născut la data de 5 noiembrie 1854 în localitatea Grozești(astăzi Oituz) în județul Bacău. A urmat școala primară la Târgu Neamț, Seminarul „Sfântul Gheorghe” din Roman și Liceul Național din Iași. Împreună cu fratele său geamăn Mauriciu, a urmat studiile medicale la Universitatea din Viena, obținând titlul de doctor în medicină în 1880.
Emanoil Riegler a revenit la Iași în anul 1881 și a ocupat postul de profesor suplinitor al catedrei de Chimie a Facultății de Medicină. Ajunge profesor universitar de terapeutică și farmacologie, fiind considerat drept fondatorul învățământului chimiei clinice. Emanoil Riegler a elaborat lucrări de referință în medicina mondială, punând la punct metoda de dozare a ureei și a acidului uric din lichidele biolo- gice. În anul 1904, Emanoil Riegler a devenit membru corespondent al Academiei Române. Doctorul Emanoil Riegler ocupat și funcția de profesor de științe fizico-chimice la Liceul Militar din Iași.
În ,,Monitorul Oastei”din ianuarie 1914 se arată:
Înalt Decret No. 51 din 3 Ianuarie 1914
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat în departamentul de răsboiu sub No. 3458/913,
Am decretat și decretăm:
Art. I. – Demisiunea din serviciul armatei a d-lui dr. Emanoil Riegler profesor de științe fizico-chimice la liceul militar Iași, este primită de Noi pe ziua de 1 Decembrie 1913.
Art. II și cel din urmă.- Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboiu este însărcinat cu executarea decretului de față.
Dat în București, la 3 Ianuarie 1914.
Ministru de răsboiu
GENERAL DE DIVIZIE C. HÂRJEU CAROL
Emanoil Riegler a încetat din viață la data de 30 august 1929, la Iași.
General de corp de armată Nicolae Samsonovici
Ministru al Apărării Naționale
(11 august 1932-14 noiembrie 1933)
Născut la 7 august 1877, la Ștefănești, fostul județ Dorohoi, Nicolae Smsonovici a absolvit Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București în 1897. După avansarea la gradul de sublocotenent de infanterie, a fost repartizat în funcția de comandant pluton pușcași la Regimentul 14 Dorobanți Roman.
La Roman, și-a desfășurat activitatea timp de 13 ani, până în anul 1910, după care a urmat Școala Superioară de Război pe care a absolvit-o în anul 1912, ca șef de promoție.
După absolvirea acesteia, datorită rezultatelor foarte bune obținute, a fost repartizat la Marele Stat Major unde a activat până în anul 1916, excepție făcând anul 1913, când a îndeplinit cu gradul de maior, funcția de comandant al batalionului 2 din Regimentul 14 Dorobanți în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic.
A îndeplinit și funcția de șef de stat major al Diviziei 7 Infanterie Roman în perioada premergătoare declanșării Războiului pentru Întregirea României.
Ofițerul a urcat toate treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (1897) până la cel de general de corp de armată (1938).
S-a remarcat în timpul Primului Război Mondial, în bătălia de la Mărășești, unde a participat ca șef de stat major al Armatei a 1-a română. După încheierea războiului a deținut funcția de director de studii al Școlii Superioare de Război. În 1921 a studiat, timp de 4 luni, organizarea învățământului militar superior în Franța.
A ocupat funcția de Șef al Marelui Stat Major al Armatei între anii 1928-1932 și 1934-1937 precum și cea de Ministru de Război între 11 august 1932 și 14 noiembrie 1933. Generalul Nicolae Samsonovici a avut un rol relevant în promovarea relațiilor externe, planificarea strategică și organizarea armatei. S-a implicat, de asemenea, în planurile operative ale Micii Înțelegeri, încercând să estimeze și să planifice eventualele conflicte din centrul Europei. Generalul Samsonovici a depus eforturi notabile și pentru transformarea Înțelegerii Balcanice, constituită în februarie 1934, într-o alianță politico-militară reală, ca și în direcția coroborării inițiativelor militare ale Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice.
Generalul Nicolae Samsonovici a urmărit, cât timp a ocupat cele mai importante funcții militare din statul român, ca puterea armată să fie întrebuințată în trei ipoteze fundamentale, mai exact, în respingerea unei agresiuni din partea vecinilor cu pretenții revizioniste (Ungaria, Bulgaria, Uniunea Sovietică), în „acțiuni preventive” și de contracarare a unor posibile agresiuni din partea țărilor menționate și în caz de război european. Toate ipotezele se bazau pe tratate bilaterale de alianță defensivă și forme de securitate colectivă, regională și continentală.
Ofițer de stat major, comandant și profesor militar, generalul Nicolae Samsonovici a lăsat și o vastă operă teoretică, alcătuită din conferințe, studii și numeroase articole.
Dintre lucrările sale, o vom menționa pe cea premiată de Marele Stat Major și intitulată Cum se rezolvă o temă tactică. Conferințe și aplicațiuni de tactică generală, volumul 1, Defensiva, volumul 2, Ofensiva, volumul 3, Detașamente 1924-1926. În cuprinsul acestor lucrări, a formulat idei și aprecieri cu privire la arta militară, activitatea statelor majore, metodica întocmirii și rezolvării diferitelor situații tactice și multe altele.
Pentru meritele sale, generalul Samsonovici a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”clasa a II – a ,,pentru priceperea, interesul și energia de care a dat dovadă ca șef de Stat Major al Armatei, în timpul bătăliei de la Mărășești, desfășurate între 24 iulie-7 august 1917. Prin hotărârea, curajul răspunderii și finalul prevăzător, a ajutat într-un mod înțelept pe comandantul armatei în conducerea, desfășurarea și obținerea victoriei în acele dificile operațiuni militare. A mai fost decorat cu următoarele ordine și medalii românești și străine: ,,Coroana României” clasa a IV – a, ,,Sfântul Vladimir” și ,,Sfântul Stanislav” ( Rusia), ,,Legiunea de Onoare” în grad de ofițer, ,,Crucea de Război”( Franța), ,,Polonia restituită” clasa a II – a ( Polonia) etc.
A demisionat din armată la data de 21 februarie 1937, după 42 de ani de muncă și fapte de arme remarcabile, datorită în principal refuzului unor politicieni de a susține mărirea bugetului pentru apărarea țării.
După venirea comuniștilor la putere, a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în calitatea sa de fost ministru de război, și întemnițat în penitenciarul Sighet.
Generalul de corp de armată Nicolae Samsonovici, a decedat la 15 octombrie 1950, fiind îngropat în Cimitirul Săracilor, de pe malul râului Tisa.
Nicolae Stețcu
Nicolae Stețcu s-a născut la data de 10 noiembrie 1910 în satul Galbeni, județul Roman. Între anii 1918-1922 a urmat Școala primară din satul natal și cursurile Liceului ,,Roman-Vodă” între anii 1922-1929. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Iași și a fost profesor de limba română al Liceului ,,Roman-Vodă” în perioada 1 iunie 1949-1 septembrie 1973. În anul 1972 a fondat primul muzeu al Liceului ,,Roman-Vodă”. A scris împreună cu Gheorghe A.M. Ciobanu monografia Pagini din istoria Liceului Roman-Vodă din Roman, publicată la Tipografia Piatra Neamț în anul1972,
În 2013 a văzut pentru prima dată lumina tiparului volumul Contribuții la viața lui Garabet Ibrăileanu, semnat de Nicolae Grigorie Stețcu.
„Într-o perioadă foarte tulbure, în care clasa a XI-a de la Liceul „Roman Vodă” era practic „decimată” de comuniști, profesorul Stețcu, împreună cu profesorul de limba română Teofănescu, s-au comportat admirabil și nu au cedat în fața presiunilor regimului[…], a spus Florin Bratu.
Profesorul Nicolae Stețcu, a participat cu gradul de sergent TR la cel de-Al Doilea Război Mondial. Afost încadrat la comandamentul Armatei a 3-a române și a fost distins cu medalia ,,Bărbăție și Credință”. Aflat pe front, Nicolae Stețcu le rostea camarazilor săi cuvinte de înaltă vibrație patriotică:
În timp de război, râurile țării nu mai au apă, ci lacrimi, doina e mai jalnică decât altă dată, tulnicul și cimpoiul hăulesc văile munților cu tânguit de jale și suspine, feciorii și fiicele noastre au toți ochii în lacrimi și sufletele copleșite de durere și nimeni nu este să-i mângâie. Iată cuvintele ce am vrut să vi le spun, aici departe de satele noastre românești, de unde am plecat toți, nemaiștiind că ne vom întoarce acasă lângă cei dragi, pe care i-am lăsat la vetrele lor strămoșești, plângând în prag după noi.
Rog pe bunul Dumnezeu să ne dea și acum, ca și în trecut, harul Său, ca aceste vremuri grele, ce pentru cei slabi și necredincioși, sunt vremuri de descurajare, îndoială și zbucium, iar cei credincioși le pomenesc cu liniște și ies din ele întăriți, să le petrecem cu bine.
Profesorul Grigore Stețcu s-a stins din viață în anul 1995.
Dimitrie Sturza
Ministru de Război
(14 februarie 1901-20 decembrie 1904)
Dimitrie Sturza s-a născut la 10 martie 1833, în comuna Miclăușeni județul Roman, și a fost escendentul unei vechi familii boierești moldovene. A urmat studii superioare la mari universități din Gemania, unde s-a specializat în economie finanțe și istorie. A intrat în viața politică și a îndplinit funcția de președinte al Partidului Liberal între anii 1892-1908. De asemenea, a îndeplinit de mai multe ori și funcția de prim-ministru al României. În perioada 14 februarie 1901-20 decembrie 1904, Dimitrie Sturdza a ocupat funcția de ministru de Război. În perioada cât a ocupat funcția de ministru de Război, s-a reușit achiziționarea de piese de artilerie modene. Dimitrie Surdza a îndeplinit și funcția de președinte al Academiei Române între anii 1882-1884. A scris numeroase cărți și articole, fiind un susținător al vieții cultural-științifice.
Dimitrie Sturdza a încetat din viață la data de 8 octombrie 1914, la București.
Partenie Ciopron
Născut la data de 30 septembrie 1896 în satul Păltiniș, plasa Lascăr, județul Dorohoi și botezat cu numele de Ștefan, vlădica Partenie Ciopron, va fi primit ca frate la mănăstirile Gorovei și Slatina din jud. Suceava, după absolvirea școlii primare din satul natal.
Încorporat în Regimentul 29 Infanterie la începutul Primului Război Mondial, a luptat ca soldat și subofițer pe front, fiind rănit la data de 12 iulie 1917 în luptele purtate în zona Cașin-Oituz . Demobilizat în anul 1921, va reveni la Mănăstirea Slatina, fiind primit în rândul monahilor cu numele de Partenie, ulterior fiind hirotonit ierodiacon și mutat la Mitropolia Moldovei ca diacon la catedrala mitropolitană. Calitățile sale precum și dragostea de învățătură determină trimiterea sa la Seminarul teologic ,,Veniamin Costachi” pe care îl va absolvi în anul 1929. Va deveni ulterior student la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde va fi coleg cu preotul confesor al garnizoanei Roman, Gheorghe Adăscăliței.
Demn de remarcat este faptul că între cei doi se va statornici o strânsă prietenie, peste ani, Partenie Ciopron din postura de Episcop al Armatei va oficia de multe ori la biserica militară a garnizoanei Roman înființată în anul 1889 și care se află și astăzi în cazarma fostului Regiment 14 Dorobanți. Prin Decretul Regal din 18 iunie 1924 se promulgă Legea și Regulamentul privitoare la organizarea clerului militar, act normativ destinat,,să asigure soldatului român o educație sufletească, și să manifeste iubire de neam și de țară ” după cum afirma Î.P.S. Pimen în anul 1921. În virtutea acestei legi, conducerea acestei noi structuri din cadrul Armatei Române era încredințată unui episcop militar, numit episcop de Alba Iulia și care era situat în fruntea unui Inspectorat al Clerului Militar. Episcopul general de brigadă dr. Partenie Ciopron a păstorit clerul militar din data de 17 iunie 1937 până în august 1948, când autoritățile comuniste, laicizând armata, au desființat Episcopia Armatei și clerul militar.
Merită menționat faptul că în anul 1937 când va fi numit episcop al Armatei, Generalul de Brigadă Partenie Ciopron se va confesa decanului Facultății de Teologie din Cernăuți:
Timpul petrecut la Cernăuți rămâne pentru mine cel mai frumos al vieții. La această facultate, unde am urmat la cursuri patru ani, zi cu zi, oră cu oră, m-am simțit ca într-un templu sacru și sufletul mi-a fost pururi înălțat de strălucitele prelegeri ale foștilor mei profesori. Facultatea de Teologie din Cernăuți este pentru mine Ierusalimul cel Sfânt, către care voiu avea întodeauna îndreptate privirile cu cea mai adâncă revelațiune
Partenie Ciopron a fost hirotonit arhiereu și ales episcop militar cu titlu de Alba Iulia și investit în funcție la data de 8 octombrie 1937, prilej cu care, la Castelul Peleș, locul unde a avut loc ceremonia declara ,,Pe front (1916-1918) cu arma am alungat pe dușman, de azi înainte cu arma cuvântului evanghelic- secondat de preoții militari – voi predica ostașilor de la un capăt la altul al țării credința lui Dumnezeu, credință și supunere Regelui, iubirea de patrie, disciplina necondiționată”.
Instalarea lui Partenie Ciopron în Scaunul Episcopal a avut loc la data de 10 octombrie 1937 în Biserica Catedralei Încoronării din Alba Iulia. După instalarea sa în Scaunul Episcopal, generalul de brigadă dr. Partenie Ciopron a demarat procesul de organizare a Inspectoratului Clerului Militar, și de creare a cadrului adecvat de acțiune al preoților militari, a căror numire a hotărât să se facă în urma susținerii unor concursuri.
În prima sa scrisoare pastorală către preoții militari din subordine, aflați pe tot cuprinsul țării, datată 20 noiembrie 1937, episcopul Armatei, Partenie Ciopron, scria:
Ca fost ostaș, îmi dau seama ce influență are cuvîntul preotului, mai ales în împrejurări grele. Și astăzi, după 20 de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front (preotul Ion Danalachi, confesorul Regimentului 29 Infanterie Dorohoi), la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu, și îmi amintesc cu emoție de cuvintele pe care ni le spunea înainte de începerea luptelor, oțelindu-ne sufletele: «Viața unui om – spunea el – oricît de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic față cu veșnicia; deci a-ți încheia viața mai tîrziu sau mai devreme, n-are importanță, însă foarte important este felul cum ți-ai încheiat viața și ce moștenire ai lăsat urmașilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit, pe care sfîrșitul vieții l-a găsit făcîndu-și datoria.
Elocvent în acest sens este faptul că, dacă în 1937 numărul preoților militari era de 30, la data de 22 iunie 1941 data intrării României în război numărul acestora crescuse la 108, cărora li s-au adăugat 200 de preoți mobilizați în timpul Campaniei din Est. În perioada cât a stat în fruntea clerului militar a acționat pentru îndrumarea activității celorlalte culte cu reprezentare în armată, încadrând mulți preoți pentru cultele minoritare. Un moment extrem de important îl reprezintă apariția în luna mai 1940 la Alba Iulia a revistei ,,Arma Cuvântului”, buletinul Episcopiei Armatei, care se va dovedi cea mai puternică, reprezentativă și influentă revistă de pe Frontul de Est. După cum sugerează chiar titlul ei, revista punea în legătură două instituții fundamentale ale țării, Armata și Biserica. Episcopul Partenie Ciopron referindu-se la obiectivele publicației declara că în paginile acesteia vor fi prezentate ,,probleme de actualitate, care interesează cadrele militare, rezultatele activității preoților, se vor dezbate toate problemele care privesc fortificarea sufletească a ostașului român”.
În perioada 1940-1944, durata celor patru ani de apariție a revistei, au fost editate 19 fascicole, cuprinzând 48 de numere și 1053 pagini, în interiorul cărora deslușim profunzimea pastorației clerului militar, duritatea încleștărilor de pe front, eroismul, tăria morală și spiritul de jertfă al ostașilor noștri. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial i-a găsit pe episcopul Partenie Ciopron și întreg clerul militar pregătiți pentru îndeplinirea misiunilor ce li se vor încredința. Prestigiul și aprecierea de care s-a bucurat episcopul Partenie Ciopron se desprind și din aprecierile de serviciu întocmite de superiorii săi pe linie ierarhică. Astfel, generalul de divizie Carlaonț, secretarul general al Ministerului de Război consemna:,, Episcopul Partenie Ciopron a vizitat atât unitățile din interior, cât și acelea de pe front, propovăduind cuvântul Domnului și aducând alinare sufletească celor ce mergeau să-și facă datoria. Se impune prin sobrietatea vieții ce-și impune și prin ținuta sa demnă și morală. Se bucură de un prestigiu bine meritat și își păstorește credincioșii în mod cu totul lăudabil. Este un eminent episcop militar”.
Începând cu data de 23 august 1944, timp de patru ani, Episcopia Armatei a dus o luptă între pastorație și înregimentare în regimul comunist impus de armata sovietică. La data de 22 august 1948 Episcopia Armatei a fost desființată, încheindu-se astfel un lung răstimp în care Armata și Biserica evoluaseră împreună.Cu această ocazie încetează și rolul jucat de unul dintre cei mai prestigioși conducători ai Episcopiei Armatei – Episcopul general de brigadă Partenie Ciopron. Întors în rândurile Bisericii Ortodoxe române, Partenie Ciopron va ocupa între anii 1948-1949, funcția de profesor și director al Seminarului monahal din mănăstirea Neamț, vicar patriarhal între 1949-1950, stareț al mănăstirii ,,Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava 1950-1961, și, locțiitor de episcop al Romanului și Hușilor în perioada, decembrie 1961- februarie 1962.
La data de 4 martie 1962 Partenie Ciopron a fost înscăunat episcop al Episcopiei Romanului și Hușilor, unde va păstori până la data de 1 ianuarie 1978, când bolnav, dar și din cauza necazurilor făcute de Securitate, se va retrage la Mănăstirea Văratic. Nu va scăpa însă de represaliile regimului comunist instalat la putere în țară, pe motiv că în timpul campaniei din Est a elaborat o serie de pastorale în care îndemna ostașii să lupte contra bolșevismului ateist, și pentru apărarea credinței și gliei strămoșești. În anul 1960 este anchetat de către autoritățile comuniste, având drept cap de acuzare, elaborarea acelorași pastorale din timpul campaniei împotriva Uniunii Sovietice când a îndeplinit funcția de Episcop al Armatei.
Episcopul Partenie Ciopron a încetat din viață la data de 28 iulie 1980, și a fost înmormântat în cimitirul aflat în curtea Mănăstirii Văratic. Slujba înmormântării s-a săvârșit în ziua de 30 iulie, printre participanți numărându-se Î.P.S. Mitropolit Teoctist al Moldovei și Sucevei, P.S. Eftimie Luca al Romanului și Hușilor, P.S. Roman Ialomițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, P.S. Cuv.Arhim. Bartolomeu Anania, directorul Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, maica stareță Nazaria Niță, profesori de la Seminarul teologic de la Roman, preoți, consilieri, protopopi, călugări, soborul maicilor, rude, precum și un mare număr de credincioși.
În anul 2016, a apărut la Editura Militară, volumul Episcopii Armatei Romane. Biografii. Documente (1921-1948), semnat de prof. univ. dr. Aurel Pentelescu si drd. Ionuț-Constantin Petcu. Pentru prima dată în istoriografie, au fost adunate sub coperțile unei singure lucrări documente in temeiul cărora Episcopia Armatei Române, in anii 1921-1948, a fost o instituție de importanță majoră in societatea românească, cu un rol major în educația creștină si cetățenească a militarilor.
Nicolae Fălcoianu
Nicolae Fălcoianu s-a născut la 3 august 1899 în satul Valea Caselor, comuna Lipova, județul Vaslui.
A urmat cursurile primare și gimnaziale în comuna Lipova, și ulterior a intrat ca bursier la Institutul Medico-militar din Iași la Facultatea de Medicină. La data de 20 iunie 1934 a participat la o ședință a Societății naționale de chirurgie din Franța, prilej cu care a fost remarcat de celebrul profesor doctor M.J. Okinczyc. Din anul 1935 a ocupat, prin concurs, postul de medic chirurg la Spitalul ,,Precista Mare”din Roman, unde a devenit șef al Secției Chirurgie, și apoi director. Doctorul Nicolae Fălcoianu a avut un rol deosebit de important în redresarea și modernizarea Spitalului ,,Precista Mare”din Roman.
După venirea comuniștilor la putere, a fost arestat politic și obligat să accepte postul de medic primar la Câmpulung Muscel. Aici, a fost apreciat ca un foarte bun chirurg, cu o experiență bogată, fiind foarte apreciat de localnici. La data de 22 iunie 1941, odată cu României în cel de-Al Doilea Război Mondial Spitalul ,,Precista Mare” din Roman a fost militarizat și a devenit Spitalul Zonă Interioară 448. Directorul spitalului din timp de pace, doctorul Nicolae Fălcoianu a fost mobilizat cu gradul de căpitan medic și a fost numit comandant al Spitalului Zonă Interioară 448.
Demn de remarcat, este faptul că soția acestuia, doctor Veronica Fălcoianu și căpitanul medic Radu Popovici, șef al secției Chirurgie a Spitalului Militar au fost medicii de gardă din gara orașului la data de 3 iulie 1941, atunci când în urma pogromului de la Iași, ,,trenul morții” a tranzitat orașul Roman. Cei doi medici romașcani au avut un rol important, și au sprijinit acțiunile umanitare desfășurate de către Viorica Agarici, președinta Crucii Roșii – filiala Roman în acordarea de asistență medicală, alimente și îmbrăcăminte evreilor sechestrați în vagoane.
Alături de Spitalul Militar al Diviziei 7 Infanterie, Spitalul ,,Precista Mare” – Z.I. 448, a fost singurul spital militar permanent din garnizoana Roman care au funcționat până la data de 18august 1944. La acea dată, ambele spitale permanente au fost evacuate în grabă la Târgu Jiu, datorită înaintării trupelor sovietice. După ocuparea orașului Roman de către trupele sovietice, în curtea spitalului ,,Precista Mare” a fost înființat un lagăr de tranzit pentru prizonierii români și germani capturați între Bacău și Roman. Casa în care a locuit doctorul Nicolae Fălcoianu din orașul Roman, a fost confiscată de către autoritățile comuniste, și a avut diverse destinații după cel de-Al Doilea Război Mondial. Clădirea este monument istoric, fiind, înscrisă în lista monumentelor istorice din județul Neamț. Imobilul a avut parte de mai multe lucrări de reparații și lucrări de întreținere și s-a reușit păstrarea unor elemente esențiale de arhitectură originală. În prezent găzduiește expoziția temporară, biblioteca, birourile, depozitele Muzeului de Istorie și patrimoniul fostului Muzeu al farmaciei și medicinii din Roman. În semn de respect și prețuire, doctorului Nicolae Fălcoianu i-a fost ridicat un bust comemorativ, care se află în curtea Muzeului de Istorie din orașul Roman.
Nicolae Fălcoianu a decedat la Câmpulung Muscel la data de 6 octombrie 1962, în urma unui infarct.
George N. Kapri
George N. Kapri, cetățean român de origine armeană, s-a născut în anul 1876, în orașul Roman. A urmat cursurile primare și gimnaziale în Roman și Facultatea de Drept în București. A fost șef de cabinet și director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, fiind un colaborator apropiat al lui Spiru Haret. A participat ca ofițer de rezervă la campania militară a celui de-Al Doilea Război Balcanic. George N. Kapri a fost deputat în Parlamentul României și a îndeplinit funcția de prefect al orașului Roman la intrarea României în Războiului pentru Întregire. În Albumul ilustrat al Partidului Național-Liberal întocmit de Vasile C. Metaxa se arată:
[…] e decorat cu ord. Coroana României și medalia Medalia Avântul Țărei. E locotenent în rezervă în reg. 4 Artilerie. E mare proprietar în Roman și se ocupă personal cu agricultura contribuind la progresul principalului isvor de avuție de la noi. E membru marcant al organizației liberale de la Roman.
George N. Kapri a încetat din viață în anul 1924, la București.
General de divizie Traian Moșoiu
Ministru de Război
(2-12 martie 1920)
Generalul Traian Moșoiu s-a născut la data de 2 iulie 1868, în localitatea Tohanul Nou din fostul județ Făgăraș. A absolvit clasele primare în localitatea natală, și ulterior prestigiosul Liceu ,,Andrei Șaguna" din Brașov. În ianuarie 1889, Traian Moșoiu și-a finalizat cursurile Școlii Militare ,,Wiener Neustadt", pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent în armata austro-ungară, fiind repartizat la un regiment din garnizoana Sibiu. După aproximativ doi ani, demisionează din armata austro-ungară, trece munții, și este primit în cadrele active ale Armatei Române, fiind repartizat la Regimentul 9 Infanterie din Râmnicu Sărat. Traian Moșoiu a publicat în 1909-1910 două lucrări de teorie și strategie militară privind infanteria: Spiritul ofensiv al infanteriei și Instructorii recruților de infanterie. A participat la Campania militară din Bugaria în cel de-Al Doilea Război Balcanic, îndeplinind funcția de comandant de baterie în cadrul Regimentului 30 Infanterie.
La 15 august 1916, data intrării României în Primul Război Mondial, colonelul Traian Moșoiu ocupa funcția de comandant al Regimentului 2 Vâlcea, calitate în care participă la Campania militară din anul 1916, desfășurată de Armata 1 – a Română pe Valea Oltului. După reorganizarea armatei române din anul 1917, datorită calităților militare și organizatorice dovedite, Traian Moșoiu a fost înaintat la gradul de general de brigadă. La data de 1 iunie 1918 generalul de brigadă Traian Moșoiu este numit comandant al Diviziei 7 Infanterie, mare unitate aflată în subordinea Corpului 4 Armată. După înfăptuirea ,,Marii Uniri”, Marele Cartier General al Armatei Române a înființat la data de 24 decembrie 1918, un comandament unic al trupelor din Transilvania, a cărui comandă a fost încrediințată generalului de brigadă Traian Moșoiu.
Misiunea noului comandament era aceea de a coordona acțiunile de luptă ale marilor unități române din Transilvania, în scopul apărării ,,Marii Uniri” proclamată la 1 decembrie 1918. Postul de comandă al noului comandament a fost instalat la Sibiu, în scopul conlucrării strânse cu Consiliul Dirigent, instituit de Adunarea de la Alba Iulia, care își avea reședința în același oraș. La 12 aprilie 1919, generalul de divizie Traian Moșoiu a fost numit comandant al ,,Grupului Nord” structură militară care contribuit în mod decisiv la eliberarea părții de vest a țării. După pătrunderea Armatei Române în Budapesta, la data de 3 august 1919, generalul Traian Moșoiu a fost numit comandant al garnizoanei Budapesta, și guvernator militar al teritoriului de la vest de Tisa.
În luna decembrie 1919, trece în rezervă la cerere, și intră în Partidul Națioinal Liberal, fiind numit ministru de război, la data de 2 martie 1920, în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod. În întreaga activitate militară a fost decorat cu următoarele ordine și medalii: Cavaler al Ordinului ,,Coroana României”, Medalia Jubiliară ,,Carol I”, ,,Semnul Onorific de Aur pentru serviciul militar de 25 de ani împliniți”, Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a și ,,Legiunea de onoare franceză”. La data de 12 august 2007, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la moarte, în Parcul Central din Bran, a fost dezvelită o statuie a generalului Traian Moșoiu.
S-a stins din viață la data de 15 august 1932, la București și a fost înmormântat în Cimitirul Militar Bellu.
Mihail Manoilescu
Mihail Manoilescu a fost un important gânditor economic și politician român născut la data de 9 decembrie 1891 în orașul Tecuci. În calitatea sa de ministru al afacerilor străine al României a semnat Dictatul de la Viena la data de 30 august 1940.
Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) de la semnarea căruia s-au împlinit anul acesta la data de 30 august, 75 de ani, a fost un act internațional, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.
Mihail Manoilescu consemnează în memoriile sale dramatismul semnării acestui odios dictat:
Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înțeleg nimic… Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest, pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată, și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru… În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința. Nu mai trăisem o asemenea senzație fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecție cu novocaină la o operație mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis. Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg a deschis ușa alergând prin mulțimea care umplea sălile strigând: «Un pahar cu apă, un pahar cu apă!»… Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou și am avut puterea să duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase și atâtea gânduri bune pentru țara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot așa.
Mihail Manoilescu a fost unul dintre puținii gânditori economici originali din România, lucrările sale de economie fiind traduse încă din timpul vieții. În anul 1915 a fost concentrat cu gradul de sublocotenent la Regimentul 4 Artilerie Roma unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie. În perioada 1916-1918 este detașat la Direcția Munițiilor în cadrul atelierelor Wolff, care au fost evacuate la Iași. Un lucru mai puțin cunoscut din biografia lui Mihail Manoilescu este faptul că acesta a proiectat și executat obuzierul de 210 mm model, care a străjuit Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol până în anul 1960. A fost arestat de către autoritățile comuniste în perioada 12 octombrie 1944-decembrie 1945, și la data de 19 decembrie 1948, a fost întemnițat fără a fi judecat.
Mihail Manoilescu a decedat la data de 30 decembrie 1950 în închisoarea Sighet, trupul său fiind aruncat într-o groapă comună.
Camil Petrescu
La data de 15 august 1916, România a declarat război Puterilor Centrale după doi ani de neutralitate. Animați de realizarea idealului național ,,România Mare”, tânăra generație a dat curs acestui deziderat, și s-a înrolat în număr mare în rândurile oștirii. Excepție nu au făcut nici tânărul scriitor Camil Petrescu care a fost înrolat în Regimentul 16 Infanterie ,,Suceava”, unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie .
Sublocotenentul Camil Petrescu a îndeplinit funcția de comandant al secției I – mitraliere / compania a 8-a din Regimentul 16 Infanterie . A fost rănit la data de 26 iulie/8 august 1917 în timpul luptelor crâncene purtate pe dealul Coșna. Într-un articol publicat după război intitulat ,,La Oituz prin foc și fier” scriitorul consemna:
Muntele Ungureanu, 8 august.
Peste noapte germanii s-au mai potolit, dar azi s-au sculat mai de dimineață trimițându-ne din zori salutul lor cu obuze de 305 mm. Artileria lor varsă foc asupra noastră ca ei să nu mai aibă nevoie de ajutoare…Obuzele de 305 mm scot copaci din rădăcini, sfarămă codrul, stejarii bătrâni plesnesc în bucăți, în explozia lor se ivesc fântâni arteziene.Vezuviul se mută aici și-și deschide craterul său[…]Nu știm ce se întâmplă, ce se mai petrece, peste tot e un iad.
Camil Petrescu fost luat prizonier și dus inițial în lagărul de la Râșnov și ulterior a internat în lagărele din Sapronyek (Ungaria) și Plan (Boemia) de unde s-a întors la data de 10 martie 1918. În Ordinul de zi nr.560 din 1 august 1917, extras din registrul istoric al Regimentului 16 Infanterie, se prevedea ștergerea din evidență a 13 ofițeri, morți în luptele de la 26-30 iulie 1917 unde la nr.5 figura și Camil Petrescu.
În realitate acesta căzuse prizonier, revenind în țară la 10 martie 1918. În legătură cu această perioadă scriitorul își amintește: ,,Tânărul firav s-a întors din război, adâncit în judecata lui despre oameni, dar la trup nu tot așa cum please…toată generația de după război, e o generație condamnată, din punct de vedere cultural,superficialității. Luptând cu greutățile material de neînvins, pierzându-și timpul cu ocupații mărunte, dar menite să-i asigure existența cotidiană, neputându-se dedica unor studii mai îndelungate, nici nu are măcar posibilitatea să se instruiască”.
Anii de război și de prizonierat au lăsat urme adănci în conștiința tânărului Camil Petrescu. Însemnările redactate de scriitor vor rememora suferințele fizice și morale îndurate de ostașul român precum și manifestările sociale soldate cu intensificarea mișcării pentru emancipare națională ale popoarelor aflate sub stăpânire austro-ungară. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal:
Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc[…]Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent.
Experiențele dramatice trăite de scriitorul Camil Petrescu în timpul Războiului pentru Întrgirea României, se vor regăsi în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apărut în anul 1930.
Cezar Petrescu
Cezar Petrescu s-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari, județul Iași. A fost fiul inginerului Dimitrie Petrescu, profesor la Școala agricolă Trifești, de lângă Roman, unde viitorul scriitor a și învățat între 1901-1903. Cezar Petrescu a urmat studiile liceale la Liceul ,,Roman-Vodă” din Roman și, apoi, la Iași, unde își ia bacalaureatul în anul 1911. A fost unul dintre cei mai importanți jurnaliști și unul dintre scriitorii cei mai populari din prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost director al ziarului ,,România", în 1938, și al revistei ,,România literară". În 1955, a fost ales membru al Academiei R. P. Române.
Opera lui cuprinde aproape 70 de volume: romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică și literatură pentru copii, studii, note de călătorie și memorialistică. Cezar Petrescu nu a fost combatant în Războiul pentru Întregirea României. Cel mai reușit roman al său e considerat Întunecare, care reprezintă o frescă a României în perioada Primului Război Mondial. A obținut Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952.
Cezar Petrescu a incetat din viata la 9 martie 1961.
Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu, născut la data de 5 noiembrie 1880 la Pașcani a fost un povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. A fost unul dintre cei mai importanți și prolifici scriitori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice. Primul contact al marelui scriitor cu viața militară a avut loc în anul 1902 când și-a satisfăcut stagiul militar în cadrul Regimentului nr. 16 ,,Suceava”, unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie ,,Roman”. Viața de cazarmă, austeră și rigidă, cu multe restricții dar și cu o solidaritate ce nu se regăsește în alte grupuri sociale, și-a pus amprenta asupra personalității tânărului Sadoveanu.
Experiența acumulată în acea perioadă, a constituit subiectul cărții, Amintirile căprarului Gheorghiță publicată în anul 1905, lucrare ce constituie o veritabilă frescă a vieții ostășești de la începutul secolului XX. De asemenea, în acelașii an, Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din viața soldaților români care au luptat în Războiul pentru Independența României. După încheierea stagiului militar, Mihail Sadoveanu în calitatea sa de ofițer de rezervă, a participat la mai multe concentrări cu Regimentul nr.16 ,,Suceava”.
În anul 1912, Mihail Sadoveanu a fost mutat la Regimentul 15 ,,Războieni” din Piatra Neamț, unitate care era subordonată la acea dată Diviziei 7 Infanterie . Sub drapelul acestei unități de elită, scriitorul a participat la Campania militară a celui de-Al Doilea Război Balcanic în perioada iulie-septembrie 1913. Mihail Sadoveanu a fost concentrat la sfârșitul lunii iunie 1913 și încadrat comandant de pluton în compania a 12-a comandată de un alt om al literelor de pe meleaguri nemțene, căpitanul poet Nicolae Vulovici.
Jurnalul de front al scriitorului a început să fie publicat în corespondență, în ziarul ,,Universul” începând cu data de 20 septembrie 1913. Ulterior, aceste notări au fost reunite în volumul 44 de zile în Bulgaria, apărut la Editura Minerva în anul 1916. Generalul de corp de armată Ilie Crețulescu, care era între anii 1913-1914 tânăr locotenent în Regimentul 15 Dorobanți ,,Războieni” rememorează:
În Regimentul 15 Dorobanți l-am cunoscut pe Mihail Sadoveanu, cu care am devenit prieten toată viața. Era locotenent în rezervă și comanda un pluton. Lua cuvântul la adunările ofițerilor. Vorbea cum numai el știa să vorbească, despre vitejia fără seamăn a poporului nostru, de-a lungul veacurilor. El ,,tătucul” se înflăcăra când vorbea de unirea tuturor românilor, de Ardealul ce trebuia eliberat.
Marcat de ororile războiului, aflat cu regimentul în localitatea Golemi-Izvor, din Bulgaria prozatorul scria îndurerat:
[…]cruci mărunte și morminte proaspete acopereau un tăpșan; acolo dormeau flăcăii dintr-un regiment de artilerie. Era așa de trist și de singur colțul acela de lume cu cruci străine și morți necunoscuți ! Fanfara cînta departe ușor, după serbarea păcii, și sunetele înăbușite treceau rîul și adiau colțul acela al morților noștri.
Trebuie menționat faptul că ostașii români înhumați în acel cimitir improvizat, au murit datorită epidemiei de holeră, care a secerat sute de vieți din rândul armatei române în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din anul 1913. Mobilizat la data de 15 august 1916 odată cu intrarea României în război, căpitanul Mihail Sadoveanu a lucrat la cenzură în București, până în iarna anului 1916, când a fost înrolat la Regimentul 16 Infanterie unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie. A fost mutat ulterior la Marele Cartier General unde a primit misiunea să conducă un ziar scris și tipărit pentru soldați, dar și pentru populația din Moldova care îndura lipsurile și suferințele războiului.
Ziarul intitulat ,,România – organ al apărării naționale”, apărut în anul 1917 la inițiativa unui grup de scriitori, era de fapt o continuare a unui alt ziar apărut în anul 1916. Tipărit tot la inițiativa armatei ,,Glasul ostașilor” a fost scos de Mihail Sadoveanu împreună cu Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Minulescu și Onisifor Chibu.
Publicația de propagandă ,,România – organ al apărării naționale” avea scopul nedeclarat ,,de a îmbărbăta și de a întări, sufletele luptătorilor de pe front și din spatele frontului”. Acesta avea să apară la Iași în 15000-20000 de exemplare având ca prim redactor pe marele poet transilvănean, Octavian Goga.
Mihail Sadoveanu s-a stins din viață pe data de 19 octombrie 1961 în localitatea Vînători din județul Neamț, și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Episcop Melchisedec Ștefănescu
Melchisedec Ștefănescu născut la data de 15 februarie 1822 în localitatea Gârcina, județul Neamț, a fost un episcop și istoric român, politician și membru titular al Academiei Române. A primit la botez numele Mihail, fiind unul dintre cei 11 copii ai preotului Petru și Anastasiei Ștefănescu. Însuflețit patriot, a luptat pentru unirea Principatelor, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc a sprijinit reformele lui Al.I. Cuza și Războiul de Independență, a fost ministru al Cultelor și membru de drept în Senatul României. În anul 1873 a fost desemnat în comisia însărcinată cu elaborarea proiectului de regulament. În ședința din 28 mai 1874 a fost adopătat,,proiectul de regulament pentru jurământul preoților” care se referea în special la preoții militari.
În perioada Războiului de Independență, Melchisedec Ștefănescu a îndeplinit funcția de episcop al Dunării de Jos. Din această postură a inițiat măsuri concrete de ajutorare și sprijinire a efortlui de război. În urma Tratatului de la Berlin prin care cele trei județe românești, printre care și Ismailul, au intrat ăn stăpânirea Rusiei la data de 22 februarie 1878 colegiul electoral bisericesc l-a ales episcop de Roman. În anul 1884, episdcopul Melchisedec Ștefănescu a vizitat împreună cu fratele său Valerian, monumentul ostașilor de la Grivița.
Episcopul Melchisedec Ștefănescu a încetat din viață la data de 16 mai 1892, la Roman.
Constantin Dascălu
Profesorul și arheologul Constantin Dascălu s-a născut la data de 5 iunie 1879 în satul Blândești, comuna Cârniceni, din județul Iași . După ce urmează timp de șase ani școala primară din satul Căminărești, în anul 1900 absolvă Liceul Internat, astăzi Colegiul Național „C. Negruzzi” din Iași. După absolvirea liceului, Constantin Dascălu s-a înscris pentru a urma cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității Iași, secția Filologie Clasică și Istorie. La data de 13 decembrie 1907 Constantin Dascălu a fost admis la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Berlin, ulterior la 22 noiembrie 1910 fiind admis la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Bonn. Constantin Dascălu este cunoscut în arheologia românească în principal, datorită participării sale, ca reprezentant al statului român, la campania de săpături arheologice de la Cucuteni, întreprinse de arheologul german Hubert Schmidt, în anul 1910. Din această postură, el a fost implicat în selectarea și expedierea la Berlin a materialelor arheologice, descoperite la Cucuteni. De asemenea, Constantin Dascălu a efectuat cercetări arheologice și la Cetatea Nouă a Romanului, construită în timpul domniei lui Ștefan cel Mare,situată pe malul râului Siret, la o distanță de aproximativ 5 km de orașul Roman.
Profesorul Constantin Dascălu a fost și director al Liceului din Roman în perioada 20 iunie 1927-1 februarie 1929 și 10 decembrie 1931-15 noiembrie 1935.
Profesorul și arheologul Constantin Dascălu a participat în calitate de ofițer la campaniile militare desfășurate de armata română în cel de-Al Doilea Război Balcanic și la Războiul pentru Întregirea României. Încorporat inițial în Regimentul 13 „Ștefan ce Mare”, din Iași la data de 1 noiembrie 1900, ca urmare a absolvirii cursurilor universitare, Constantin Dascălu a fost înaintat la gradul de sublocotenent în rezervă, la data de17 noiembrie 1906, în cadrul Regimentului 25 „Rahova”. În condițiile intrării României în cel de-Al Doilea Război Balcanic profesorul a fost concentrat la data de 2 iunie 1913, în cadrul Regimentului 14 Dorobanți,,Roman”, fiind mobilizat pe front .
Din perioada participării la campania din Bulgaria, în arhiva familiei se păstrează patru cărți poștale, în care sunt descrise ororile războiului Astfel, într-o carte poștală militară trimisă familiei la data de 18 august 1913, aflat cu Regimentului 14 Dorobanți,,Roman” în retragere către țară, Constantin Dascălu consemna faptul câ,,pe locul unde au cantonat trupe au rămas morminte înșirate în linie”. Deși nu a avut contact direct cu inamicul, arhivele militare istorice consemnează faptul că Regimentului 14 Dorobanți, a înregistrat în timpul campaniei militare din Bulgaria un număr de 42 de ostași morți, din cauza epidemiei de holeră.
Profesorul și arheologul Constantin Dascălu a fost demobilizat la data de 31 august 1913, fiind decorat pentru participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic cu medalia ,,Avântul Țării,” la data de 14 ianuarie 1914. Între anii 1914-1915, a fost concentrat de mai multe ori în cadrul Regimentului 54 Infanterie, rezerva Regimentului 14 Dorobanți. La data de 28 decembrie 1915 a fost iarăși concentrat, fiind înaintat la gradul de locotenent, la data 1 aprilie 1916. Profesorul Constantin Dascălu, cu gradul de locotenent a fost mobilizat la data de 15 august 1916, odată cu intrarea în Războiul pentru Întregirea României participând cu Regimentul 54 Infanterie la luptele pentru eliberarea Transilvaniei
Demobilizat la data de 31 mai 1918, a fost mobilizat pentru o scurtă perioadă de timp în lunile ianuarie-februarie 1919, fiind înaintat ulterior la gradul de căpitan la data de 1 februarie 1920. Pentru faptele sale de vitejie și eroism dovedite în timpul Războiului pentru Întregirea României, a fost decorat cu medalia,, Crucea comemorativă a războiului 1916-1918” cu baretele Ardeal, Carpați și Mărășești la data de 1 iulie 1920, precum și cu baretele, Ardeal și București la 15 martie 1922. De asemenea, la data de 10 octombrie 1924, a fost decorat cu medalia ,,Victoria a marelui război pentru civilizație 1916-1919” și pe 13 februarie 1926 cu ,,Steaua României” în grad de cavaler, cu însemne civile. Demn de remarcat este faptul că eroul locotenent Sorin Dascălu, fiu al profesorului Constantin Dascălu, a fost combatant la rândul său în Regimentul 14 Dorobanți, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Eroul și-a va pierdut viața la data de 9 octombrie 1941 la Tatarca, în luptele purtate de Regimentul 14 Dorobanți pentru cucerirea orașului Odessa.
Profesorul și arheologul Constantin Dascălu a decedat la data de 15 noiembrie 1935, și a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din orașul Roman.
Marcu Câmpeanu
Marcu Câmpeanu s-a născut la data de 21 ianuarie 1872 la București fiind unul dintre cei opt fii ai familiei iudaice Iancu David și Adela Schonfild. În 1891, la vârsta de 19 ani, a absolvit Colegiul Național din Craiova, după care a urmat Facultatea de medicină din București, secția militară. Marcu Câmpeanu s-a creștinat în anul 1895. După un stagiu efectuat la Spitalul Militar din București, la data de 1 aprilie 1896, și-a susținut teza de doctorat în medicină și chirurgie. În același an, Marcu Câmpeanu a fost înaintat medic de batalion permanent la Infirmeria de ochi din Roman. Un an mai târziu, a fost avansat medic de regiment clasa a II-a cu gradul de căpitan, în cadrul Regimentului 14 Dorobanți. Între anii 1898 – 1899 se află la studii pentru perfecționare în specialitatea oftalmologie, la Paris, unde,, concomitent, urmează cursurile Facultății de Filozofie – Psihologie ale prestigioasei Universități Sorbona.
Prima conferință de psihologie militară din lume intitulată ,,Psihologia mulțimii armate ” a fost susținută de medicul de regiment clasa a II-a Marcu Câmpeanu la data de 24 aprilie/7mai 1899 la Cercul Militar din Roman. Până la data de 1 iulie 1901 când este trecut în rezervă, ocupă funcții în cadrul serviciului militar al armatei, în diferite structuri. Ca ofițer de rezervă, a fost mobilizat în Campania militară din cel de-Al Doilea Tăzboi Balcanic în cadrul Spitalului de holeră din Rahova, precum și în Războiul pentru Întregirea României. Pentru activitatea sa deosebită a fost distins cu medaliile ,,Crucea Meritul Sanitar ", clasa a II-a, ,,Avântul Țării” și Crucea ,,Meritul Militar”clasa a II-a. Demn de remarcat este faptul că brevetul medaliei ,,Crucea Meritul Sanitar ", clasa a II-a acordată la data de 14 mai 1914 era semnat de ministrul de interne al României, omul politic romașcan Vasile Morțun.
În perioada cât a fost medic militar activ, dar și în anii în care a fost student militar la Facultatea de Medicină din București, Marcu Câmpeanu s-a distins printr-o intensă activitate științifică și profesională. În anul 1901 va publica la Paris în limba franceză lucrarea Încercare de psihologie militară individual și colectivă cu o prefață semnată de savantul Theodule Ribot, considerat părintele psihologiei experimentale franceze. Activitatea sa ca medic militar este impresionantă, îndeosebi cât a funcționat ca medic-șef al infirmeriei bolnavilor de ochi din garnizoana Roman. În acea perioadă orașul Roman a fost bântuit de conjunctivită granuloasă dar și de conjunctivită purulentă.
Astfel, în ,,Raportul științific anual” pentru anii 1896-1897, medicul de regiment clasa a II-a Marcu Câmpeanu arăta că în infirmeria bolnavilor de ochi din Roman ,,au intrat 1210 bolnavi, 897 sănătoși fiind înapoiați la regimente”. Contribuția medicului militar Marcu Câmpeanu la temelia psihologiei militare românești și mondiale este una de pionerat. Acesta rămâne un profesionist exemplar care și-a dedicat întreaga viață pentru semenii săi, atât ca medic militar, cât și ca medic civil.
A decedat la data de 10 ianuarie 1948, la Râmnicu Sărat, la vârsta de 76 de ani.
Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza, născut la data de 20 martie1820 la Bârlad, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante. Legăturile lui Alexandru Ioan Cuza cu ținutul Romanului sunt atestate încă din timpul revoluției de la 1848 in Moldova, și sunt consemnate de domnul general în retragere Ion Maftei în studiile și cercetările sale pe această temă:
În secolul al XVIII-lea, satul Dulcești devine proprietatea boierilor din familia Sturdza. Ei au construit în apropierea bisericii un conac, unde se adunau revoluționarii de la 1848, ce militau pentru realizarea Unirii Principatelor, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza a poposit de multe ori aici, în drumul său spre Iași.
Cuza venea noaptea, pe drumuri ferite, de obicei călare, trecea râul Moldova prin vadul de la Corhana, iar apoi, pe drumul, împădurit atunci, de la Corhana la Dulcești, intra incognito în palat. Intrarea în curtea palatului se făcea pe o poartă ai cărei stâlpi se mai văd și astăzi, iar pe o vale se ajungea la palat. Eliza Sturdza și frații Hurmuzachi au denumit această vale, „Valea lui Cuza” și așa era cunoscută și de către membrii familiei C. N. Vasiliu-Bolnavu.
Alexandru Ioan Cuza avea camera sa la palat. Era camera principală, care a devenit ulterior camera soților Vasiliu, după cumpărarea moșiei din Dulcești de către Constantin Vasiliu-Bolnavu, cameră cu un balcon, din care se putea sări în parcul palatului în caz de primejdie. Tot din camera lui Cuza exista o ieșire secretă, prin care se putea ajunge, în caz de pericol, în șoseaua Roman-Piatra Neamț: se ridica un chepeng, iar printr-o scară cu 7-8 trepte se intra într-un tunel pietruit, cu lățimea și înălțimea de circa doi metri, care ducea spre șoseaua Roman – Piatra Neamț. Poate mai există și acum. Se spune că Alexandru Ioan Cuza ar fi folosit de mai multe ori acel tunel.
Alexandru Ioan Cuza a fost atât de legat de palatul moșiei din Dulcești, încât, după ce a ajuns Domn, a construit în curtea palatului o fântână din marmură, cu stema Principatelor Unite, în amintirea activităților desfășurate la palatul din Dulcești pentru unirea Moldovei cu Țara Românească.
Alexandru Ioan Cuza a decedat la data de 3 mai 1873, în Heidelberg, Imperiul German.
Octav Dessila
Octav Dessila, născut în decembrie 1895 la București, a fost un important romancier și dramaturg român din perioada interbelică. A fost elev al Liceului ,,Roman-Vodă” din Roman și a absolvit cursurile Liceului Militar ,,Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Construit în anul 1912, pe dealul ce se înalță ca un zid de apărare a Cetății Domnești Târgoviște, Liceul Militar ,,Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu a rămas în istoria națională ca simbol al școlilor militare de elită din România. Într-un articol publicat în revista Liceului ,,Roman-Vodă”- ,,Școala Nouă”, Octav Dessila consemna în 1972 :
Fiind vorba de o școală prin care am trecut, desigur am rămas cu multe amintiri de atunci[…]Așadar, începutul carierei mele literare în școala d-voastră – adaug cu mândrie: și a mea – s-a întâmplat. Iar dacă e să denunț și pe primul sfătuitor care a găsit de cuviință să mă îndemne la scris, fiindcă i s-au arătat semene să-l determine la aceasta, o fac, fie și dacă i-aș scoate la iveală o înșelare, rugîndu-i umbra să mă ierte: e profesorul meu de română de atunci, Neculai Apostol[…]
Octav Dessila participă la Campania militară a Războiului pentru Întregirea României, cu gradul de sublocotenent de cavalerie și se remarcă în luptele desfășurate de armata română la Oituz, în vara anului 1917. După Primul Război Mondial, a deținut funcții importante, fiind atașat militar la Legația Română din Viena și șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Octav Dessila a debutat in literatură în anul 1927, cu romanul Dragomir Valahul. În 1935 a obținut Premiul Societății Scriitorilor Români, iar în 1936, Premiul ,,Al. Brătescu-Voinești” al Academiei Române. În perioada interbelică, romanele semnate Octav Dessila s-au bucurat de o certă popularitate, acestea fiind reeditate între 1930 și 1946, într-un număr mare de exemplare. A scris printre altele și primul marș pentru elevii militari intitulat: ,,Marșul elevilor de la Dealu”:
Camarazi, să fim cu toții azi gata,
Căci vremuri grele ne sosesc,
Este ziua ca să dăm răsplata
Dușmanilor ce ne asupresc.
Cu inima-ncărcată de avânt,
Să ne-ndreptăm spre-ai noștri frați,
Să desrobim un scump pământ,
Haideți cu toți peste Carpați.
La Teatrul Național din Iași i s-a jucat piesa: ,,Un om care dă palme vieții”, dramatizare a romanului Neastâmpăr, publicată cu titul Nu poți înfrânge viața.
Scriitorul Octav Dessila a mai publicat: Zvetlana” (1930), Bucuresti, orașul prăbușirilor (1930), Turba (1936), Cartea cu minciuni (1936), Două chemări (1936), Porți fără număr(vol. I-II, 1946).
Trilogia Iubim (194l – l943), urmează si incheie succesul de public al romanelor sale.
Scriitorul Octav Dessila a încetat din viață la data de 3 august 1976, la București.
Constantin Virgil Gheorghiu
Constantin Virgil Gheorghiu, născut la data de 15 septembrie 1916 în localitatea Războieni din județul Neamț a fost un important scriitor și teolog român. Urmează clasele primare în satul Petricani, și ulterior cursurile Liceului Militar ,,Ferdinand I ” din Chișinău.
În anul 1936, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București. În perioada studenției, publică în mai multe reviste, printre care și în „Bilete de Papagal", condusă de Tudor Arghezi. Debutează în februarie 1937, cu volumul de poezii: Viața de toate zilele a poetului, iar în luna martie 1940, câștigă premiul de poezie al Fundației Regale, cu volumul Caligrafie pe zăpadă. La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial este mobilizat într-o unitate de vânători de munte, și ulterior este repartizat la Marele Stat Major, în cadrul Studioului Central de Radio. Angajat corespondent de război la Secția de Presă și Propagandă, pleacă pe front de unde trimite reportaje pentru ziarul „România", ce vor fi reunite în volumul: Ard malurile Nistrului apărut în anul 1941 și prefațat de Tudor Arghezi
Despre perioada petrecută în spatele frontului, Constantin Virgil Gheorghiu va consemna cu amărăciune:
Trebuia să ascult, ziua și noaptea, cu casca la urechi, emisiunile în limba franceză ale tuturor posturilor de radio din întreaga lume […].Colegii mei se aflau acolo în linia a I-a, exercitându-și temerara lor profesie între ghiulele, șloanțe și obuze.Eu ședeam cu casca la ureche și ascultam știrile transmise de ei.Trebuia să plec.Eram hotărât să ajung pe front[…]
În cele din urmă, la solicitarea sa, va fi numit corespondent de război și repartizat la Secția de Presă și Propagandă, cu misiunea de a însoți unitățile operative ale armatei române în campania împotriva Uniunii Sovietice.
În volumul Ard malurile Nistrului autorul prezintă în calitate de martor ocular, aspecte dramatice din timpul bombardamentelor executate de aviația sovietică asupra orașului Roman, în luna iunie 1941:,,Pe aeroportul din Roman, care se afla lângă cimitir, aflu că în cursul nopții avioanele inamice au aruncat bombe.Unele au căzut în cimitir scoțând oasele morților afară, iar altele au căzut chiar pe aerodrom. Deși au căzut multe bombe nici una nu a făcut explozie…Am dormit la niște lipoveni din Roman care mi-au dat pâine de casă, ouă fierte și lapte cald[…]”
A participat la campania militară a armatei române din Bucovina de Nord și din Crimeea, în urma căreia s-a îmbolnăvit, și a fost demobilizat. Ulterior, a primit o misiune diplomatică, fiind trimis atașat cultural la Legația Română din Zagreb. După încheierea războiului, a fost internat o perioadă de doi ani într-un lagăr de prizonieri. După eliberare, se stabilește la Heidelberg, unde se înscrie la Facultatea de Teologie. În anul 1948, a publicat romanul Ora 25, capodopera literară, ce va fi ecranizată la Hollywood, în 1961, cu Antony Quinn și Virna Lisi, în rolurile principale.
La 23 mai 1963, Constantin Virgil Gheorghiu a fost hirotonisit preot la Biserica Ortodoxă Română „Sf. Arhangheli" din Paris și înălțat, în 1966, la gradul de econom-stavrofor de Patriarhul României, Justinian Marina. Personalitate complexă și controversată a exilului românesc, Constantin Virgil Gheorghiu a încetat din viață la Paris, la data de 22 iunie 1992.
Nicolae Grigoraș
Nicolae Grigoraș s-a născut data de 13 noiembrie 1911, în satul Cotu-Vameș, comuna Horia, județul Neamț. A urmat școala primarã în satul natal, Liceul ,,Roman-Vodă” din Roman și a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea „Aexandru Ioan Cuza” din Iași. În perioada interbelică, a participat la cursurile Universității de vară înființată de istoricul Nicolae Iorga la Vălenii de Munte. În anul 1939 a fost numit secretar al Seminarului de Istoria Românilor „A.D. Xenopol” din Iași, iar în anul 1940 a fost numit asistent la Catedra de Istoria românilor. Doctoratul în istorie l-a susținut cu lucrarea Dregãtorii târgurilor moldovenești pânã la Regulamentul Organic (1941). Profesorul Nicolae Grigoraș s-a remarcat ca cercetător și specialist în istoria medievală. A scris și publicat numeroase lucrări de istorie: Instituțiile feudale din Moldova. Organizarea de stat pânã la mijlocul secolului al XVIII-lea (1971), Țara Româneascã a Moldovei pânã la Ștefan cel Mare, Moldova lui ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Biserica „Trei Ierarhi din Iași”, Curtea și biserica domneascã din Iași etc. A participat în calitate de combatant la cel de-Al Doilea Război Mondial cu Regimentul 24 Artilerie ,,Roman”. A întreținut o intensă corespondență cu camaradul său de arme, profesorul Gheorghe Rețeanu. De asemenea, a avut o frumoasă relație de prietenie, cu o altă personalitate culturală a orașului Roman, profesorul Grigore Stețcu. În 1951 a fost scos de la catedră din motive politice, fiind acuzat de simpatii cu mișcarea de extremă dreapta Liga Apărării Național-Creștine, condusă de profesorul A. C. Cuza. Pesonalitate marcantă a culturii naționale, profesorul Nicolae Grigoraș a publicat de-a lungul vieții, 125 de studii și 12 cărți.
Nicolae Grigoraș a încetat din viață la data de 31 august 1987, la Iași și a fost înhumat în cimitirul din satul Cotu Vameș.
Eudoxiu Hurmuzachi
Eudoxiu baron de Hurmuzachi, născut la data de 29 septembrie 1812 la Cernăuca-Cernăuți, a fost un istoric, politician austriac și patriot român, membru al Academiei Române. După absolvirea Liceului în Cernăuți, a studiat în perioada 1830-1836, la Facultatea de Drept a Universității din Viena. Proprietatea familiei Hurmuzachi de la Cernăuca, a fost centru de activitate pentru revoluționarii de la 1848, iar ei au ajutat material și financiar revoluționarii români exilați. Eudoxiu Hurmuzachi a îndeplinit funcția de mareșal al Ducatului Bucovinei, postură din care a luptat pentru drepturile românilor din Bucovina, reprezentând una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești din Imperiul Austriac.
La data de 2 august 1872, a fost primit în rândurile Academiei Române. Studiile de cercetare efectuate de patriotul român, au fost sintetizate în unsprezece cărți științifice și istorice, între ele cele cinci volume intitulate Fragmente din Istoria Românilor. Studiile conțin documente consulare cu numeroase date și informații despre ținutul Romanului din perioada stăpânirii austriece. Familia Hurmuzachi a deținut o moșie în comuna Dulcești, fostul județ Roman, unde a activat un puternic centru unionist în anul 1859. Alexandru și Constantin, doi dintre frații lui Eudoxiu Hurmuzachi, au fost înmormântați în curtea Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Dulcești. Actuala strada ,,Zimbrului” din cartierul Nicolae Bălcescu a purtat denumirea de strada ,,Frații Hurmuzachi”.
În subordinea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni funcționează o instituție afiliată Ministerului de Externe denumită Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni. Aceasta este o instituție publică de interes național, cu personalitate juridică proprie, unică prin programele pe care le oferă tinerilor etnici români de pretutindeni care trăiesc astăzi în afara frontierelor României.
Eudoxiu baron de Hurmuzachi a decedat la data de 10 februarie 1874, la Cernăuți.
Ion Irimescu
Ion Irimescu, născut la data de 27 februarie 1903, în comuna Preotești, județul Suceava. a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.
Într-un interviu din 1997 păstrat în Arhiva de istorie orală, artistul rememorează câteva aspecte din perioada în care a fost înrolat în armată:
[…]Am venit în țară și de la Paris direct, am intrat pe poarta regimentului și m-a încorporat, că eram și nesupus la încorporare, că-mi venise termenul dar eram la Paris și nu eram să vin pentru acest lucru. Și schimbarea de atmosferă, de mentalitate, de decor de la Paris, te trezești în curtea regimentului îmbrăcat soldățește!… Și am făcut stagiul militar respectiv, de un an, în care am avut șansa unei întâmplări din tinerețe, că am avut un accident la mâna stângă, care este stricată. Mi-a plesnit un focos de grenadă, ca copil, era Primul Război Mondial. Mi-a stricat mâna. În fine, credeam că am să scap de armată, dar n-a fost posibil, că m-a luat la armată la Serviciul geografic, ca să fac hărți. Și a venit și războiul, și am făcut și războiul. Am fost cu armatele românești, sub asistența nemților, până aproape de Cotul Donului, într-un sat unde s-a oprit. Eram la Comandamentul Armatei a 3-a, făceam hărțile topografice pe care se desfășurau luptele. Și am făcut aproape un an de zile pe front, îndurând toate rigorile și toate mizeriile, că eram soldat fruntaș. Ofițerii o duceau mai bine, că mâncau la popotă, eu, la cazarmă, așa, cu soldații. Dormeam și eu pe unde puteam. Iarnă grea în Rusia. Dar, în fine, au trecut toate.
Informațiile și datele despre perioada petrecută în armată de către marele artist nu sunt foarte numeroase. După cum reiese din propriile mărturisiri, după întoarcerea de la Paris, artistul a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar în Regimentul 16 Dorobanți ,,Făticeni”, unitate din subordinea Diviziei 7 Infanterie Roman. După intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, Ion Irimescu a fost detașat la Serviciul Topografic al Armatei a 3-a română. Aceast lucru mi l-a confirmat și domnul Dăscălescu Gheorghe, fost director al Muzeului de Artă ,,Ion Irimescu” din Fălticeni, într-o discuție telefonică pe catre am purtat-o cu domnia sa în anul 2016.
În legătură cu experiența de front a marelui artist, domnul Dăscălescu Gheorghe a declarat într-un interviu acordat în Ziarul ,,Lumina” din 15 octombrie 2017:
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost și trimis pe front. Dar nu în linia întâi, ci la Statul-Major, unde desena hărțile militare. În timpul acela a făcut și o lucrare – «Autoportret», o avem în muzeu. A stat pe front până în 1943. În această perioadă, soția lui a lucrat ca soră sanitară la Crucea Roșie Română și a căutat prin toate mijloacele să-l aducă acasă. Obișnuia să spună: «Dacă nu mă aducea nevastă-mea, îmi rămâneau oasele la Stalingrad». S-a întors, îmi povestea maestrul, într-un marfar, în care trebuia să stea treaz mereu, altfel ar fi înghețat și ar fi murit.
Pentru merite deosebite în artă, marele artist a fost recompensat cu următoarele premii și ordine: Premiul de Stat clasa I (1955), Premiul pentru Excelență în Cultura Română (2001) și Ordinul ,,Steaua României” în grad de Mare Ofițer (2001).
Sculptorul Ion Irimescu a încetat din viață la 28 octombrie 2005 și este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni din orașul Fălticeni.
General adjunct Ion Istrati
Șef al Statului Major General
(1 noiembrie 1909-31 martie 1911)
Ion lstrati, născut la data 12 decembrie 1860 în localitatea Tecuci a fost o personalitate marcantă a Armatei Române.
A parcurs toate treptele carierei militare, de la gradul de sublocotenent, la cel de general adjutant, îndepliniind funcția de Șef al Statului Major General în perioada 01.11.1909-31.03.1911. La intrarea României în Primul Război Mondial, generalul Ion Istrati ocupa funcția de comandant al Diviziei 7 Infanterie,,Roman”. De remarcat este faptul că una dintre cele două fiice ale generalului, Ecaterina, a fost căsătorita cu George Ghika, din ramura Ghikuleștilor de la Trifești, fostul județ Roman.
În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acțiuni anarhice, și exista riscul declanșării unui război civil între mișcarea națională moldovenească și cea bolșevică. În această situație dificilă, Sfatul Țării a solicitat sprijin Guvernului României. După îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât la data de 4 ianuarie 1918 să autorizeze intevenția Armatei Române în Basarabia.Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării. Misiunea conducerii operațiunilor militare din Basarabia, a revenit Corpului 6 Armată, la comanda căruia se afla generalul Ion Istrati.
Șef de Stat Major al Corpului 6 Armată era colonelul Toma Dumitrescu, personalitate marcantă a diplomației militare și fost ofițer în cadrul Regimentului 14 Dorobanți. Marile unități din compunerea Corpului 6 Armată au trecut Prutul succesiv, fiind primite cu entuziasm de populația din Basarabia. În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 a avut loc ședința Sfatului Țării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de unire a Basarabiei cu România.
Rolul armatei române în Basarabia a fost subliniat de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati, care arăta într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada ianuarie-martie 1918:
Misiunile trupelor noastre au constat în preluarea armamentului de la populația rurală și urbană; asigurarea celei mai complete ordini; împingerea peste Nistru a ultimelor coloane ruse din Basarabia, care veneau dim Moldova; asigurarea condițiilor pentru ca activitatea agricolă, economică și comercială să înceapă; adunarea și inventarierea armamentului lăsat de trupele ruse; o purtare corectă, demnă și desfășurarea unei propaganda active ( conferințe, șezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie populația de toate naționalitățile, iar moldovenii, în special, să fie deșteptați la viața națională, combătând-se agitațiile străinilor contra noastră.
În luptele purtate pentru eliberarea Basarabiei, Corpul 6 Armată a înregistrat următoarele pierderi: 3 ofițeri și 22 trupă morți și 12 ofițeri și 300 trupă răniți. De asemenea, în legătură cu rolul armatei române în actul unirii Basarabiei cu România se exprima și Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț:,,Pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău, a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor”.
Constantin I. Istrati
Constantin I. Istrati s-a născut la data de 7 septembrie 1850, în Roman și a fost fiul stolnicului Ion Istrati și al Mariei Capșa. Urmează Școala primară din Roman și Academia Mihăileană din Iași (1864-1869), apoi Școala de Medicină și Farmacie din București. În anul 1877 își susține doctoratul în medicină la Universitatea București. Împreună cu Petru Poni, a pus bazele învățământului universitar românesc în domeniul chimiei. Cei doi sunt de fapt, fondatori ai școlii românești de chimie, cu cercetări de laborator apreciate în străinătate. A fost președinte al Academiei Române în perioada 1913-1916. Legăturile medicului romașcan cu medicina militară, încep încă de pe vremea când urma cursurile Academiei Mihăilene din Iași. Atunci a fost remarcat de către doctorul de origine franceză Carol Davila, considerat întemeietorul medicinii militare românești.
Preocuparea științifică pentru chimie, a păstrat-o și între anii 1869–1870, când a devenit student al Facultății de Medicină din București, care pregătea medici și farmaciști pentru serviciul sanitar al armatei române. Între anii 1876–1877, membrii Societății Studenților în Medicină, la inițiativa lui Constantin Istrati, solicită să facă instrucție militară în vederea participării ca voluntari la Războiul pentru Independența României. După susținerea tezei de doctorat, în 1877, având ca temă ,,cremațiunea cadavrelor”, a preluat conducerea unei secții a Crucii Roșii, calitate în care a participat la Campania militară desfășurată de armatele româno-ruse la Plevna, împotriva trupelor otomane. Va îngriji soldați bolnavi de tifos, atât români cît și otomani, el însuși molipsindu-se de aceastã boalã. După însănătoșire, a fost trimis pentru recuperare în stațiuni balneare din Austria.
Medicul Constantin Istrati a fost decorat atât de regele României Carol I, cât și de sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, pentru „umana îngrijire a ostașilor sãi prizonieri”. În timpul neutralitãții, care a precedat Războiul pentru Întregirea României, doctorul Constantin Istrati a plecat ca misionar, pentru a lãmuri strãinãtatea, asupra sentimentelor naționale ale țãrii. A trãit alături de întreg neamul românesc chinurile sufletești ale înfrîngerii și refugiului în Moldova.
A murit la Paris, la data de 17 ianuarie 1918, departe de țară, în atmosfera de zbucium și tristețe ce învăluia sufletele românești dupã armistițiul silit semnat cu Puterile Centrale. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că actuală Școală de Subofițeri de Poliție de la Câmpina este construită pe terenul savantului romașcan.De asemenea, Constantin Istrati l-a connvins pe Bogdan P. Hasdeu să construiască castelul Iuliei Hasdeu la Câmpina, pe un teren care i-a aparținut.
În semn de respect și prețuire, la data de 4 noiembrie 1928, în Parcul Carol I din București, a fost inaugurată o statuie în bronz a doctorului Constantin I. Istrati, operă a sculptorului Oscar Späthe.
General de divizie Alexandru Lupescu
Șef al Marelui Stat Major
(01.10.1923-21.06.1927)
Alexandru Lupescu s-a născut la data de 24 februarie 1865, la Botoșani. A urmat Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1884-1886), Școala Specială de Artilerie și Geniu(1886-1888) și Școala Superioară de Război (1895-1897. După o serie de funcții deținute în diferite regimente de artilerie, și-a desfășurat activitatea și în garnizoana Roman, ocupând funcții de ofițer de stat major în comandamentul Diviziei 7 Infanterie. În perioada Războiului pentru Întregirea României a îndeplinit funcțiile de șef de stat major al Armatei 1 (1916-1917) și subșef al Marelui Cartier General (1917-1918). Generalul Alexandru Lupescu a condus Delegația Miltară Română, în negocierile privind Armistițiul cu Puterile Centrale, și a semnat Armistițiul la Focșani. De asemenea, a fost șeful Comisiei militare care a semnat Pacea de la București. Pe parcursul carierie militare a îndeplinit în paralel, și funcția de profesor de istorie militară la Școala Superioară de Război.
În perioada interbelică, între 1 octombrie 1923-21 iunie 1927 a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române. În timpul mandatului său la conducerea armatei, a fost adoptată,,Legea de organizare a armatei”, conform prevederilor Constituției din anul 1923. Generalul Alexandru Lupescu a avut un rol important în luarea măsurilor de reorganizare a armatei. Pentru merite deosebite a fost decorat cu numeroase ordine și medalii militare: Ordinul ,,Coroana României”, Ordinul ,,Steaua României”, ,,Răsplata muncii pentru învățământ” etc.
Generalul de divizie Alexandru Lupescu a încetat din viață în anul 1934.
Dumitru Mărtinaș
Dumitru Mărtinaș s-a născut la 11 mai 1897 în satul Butea, comuna Miclăușeni, fostul județ Roman, din părinți țărani de confesiune romano-catolică.
A absolvit facultatea de filologie a Universității din Iași în anul 1922, studiind limba și literatura română, limba latină și filozofia. După finalizarea studiilor universitare a lucrat în următoarele instituții de învățământ: Liceul german și Școala Normală din Cernăuți, Liceul German din Trontino, județul Cetatea Albă, Școala Medie nr. 2 din Arad, Liceul,,Principele Nicolae’’ din Sighișoara, iar de la 1 septembrie 1925 la Liceul ,,Alexandru Papiu Ilarian’’ din Târgu-Mureș. Opera sa științifică cuprinde câteva eseuri pedagogice și lucrarea Originea ceangăilor din Moldova, pentru redactarea căreia a făcut cercetări și analize timp de aproape 50 de ani, în peste 70 de sate locuite romano-catolici (ceangăi). În anul 2017, s-au împlinit 120 de ani de la nașterea profesorului Dumitru Mărtinaș, prilej cu care, la data de 27 octombrie 2017, la Complexul Muzeal ,,Iulian Antonescu" din Bacău a avut loc lansarea cărții: O viață închinată unei opere: In memoriam professoris Dumitru Mărtinaș (Iași, Editura Sapientia, 2017), volum pregătit de profesor dr. Anton Coșa.
În cadrul manifestărilor dedicate memoriei ilustrului cercetător, la aceiași dată ,,la biserica ,,Sfinții Petru și Paul" din Bacău, în prezența unui public numeros a avut loc ceremonia de dezvelire și sfințire a bustului profesorului Dumitru Mărtinaș. În cadrul colocviului științific ce a urmat lansării volumului, intitulat: ,,Originea și identitatea romano-catolicilor din Moldova. 120 de ani de la nașterea profesorului Dumitru Mărtinaș", profesorul dr. Anton Coșa, coordonatorul lucrării, arăta printre altele:,,[…] Volumul de față, pe care l-am intitulat O viață închinată unei opere. In memoriam professoris Dumitru Mărtinaș, adună în paginile sale o serie de materiale (inedite și edite) dedicate de-a lungul timpului profesorului Dumitru Mărtinaș. Este autorul cărții Originea ceangăilor din Moldova, operă publicată postum, care a adus în mediul științific o abordare deosebită privind originea românească a populației romano-catolice din Moldova[…]
Dumitru Mărtinaș a participat în calitate de combatant la Campania militară a Războiului pentru Întregirea României. Fratele său, Iosif Mărtinaș, a fost combatant în Regimentul 14 Dorobanți și a căzut la datorie în luptele purtate de unitatea romașcană în campania din Ungaria, în anul 1919. Lucrarea domnului profesor dr.Anton Coșa, O viață închinată unei opere: In memoriam professoris Dumitru Mărtinaș reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea și promovarea operei ilustrului cercetător, născut pe meleaguri romașcane. În semn de respect și prețuire, o stradă din orașul Roman poartă numele ilustrului cercetător.
Profesorul Dumitru Mărtinaș a încetat din viață la 3 februarie 1979, în orașul Buzău.
Gib Mihăescu
Gib I. Mihăescu s-a născut la data de 23 aprilie 1894, în localitatea Drăgășani, județul Vâlcea și a fost prozator, romancier și dramaturg român . A absolvit cursurile Colegiului National ,,Carol I" din Craiova și ale Facultatii de Drept, din cadrul Universității Bucuresti.
Aflat în refugiu în Moldova, în mai 1917, absolvă Școala de Ofițeri de Infanterie de la Iași cu gradul de elev plutonier, și este repartizat la Regimentul 42/66 Infanterie. Regimentul 42 Infanterie a fost înființat în anul 1914, și era dislocat în garnizoana Drăgășani. Conform Ordinului general nr.1014/12.12.1916 al Marelui Cartier General, datorită pierderilor mari suferite în Campania anului 1916, Regimentele 42 și 66 Infanterie, s-au contopit, constituind din luna ianuarie 1917, Regimentul 42/66 Infanterie. Prin numărul mare de pierderi omenești înregistrate în luptele purtate pentru apărarea Bucureștiului și în zona Argeșului, Regimentul 42 Infanterie a înscris pagini de bravură în epopeea Războiului pentru Întregirea României.
Surse din arhiva familiei scriitorului stau mărturie, că la sfârșitul lunii noiembrie 1916, după tentative eșuate de a ajunge la Drăgășani, Gib Mihăescu împreună cu prietenul său George Stoian ,,uzi, înfometați și învinețiți de frig, mai apucă să găsească unul din ultimele trenuri care plecau spre Moldova”. În ultimele zile ale anului 1916, Gib Mihăescu se află în garnizoana Roman, la Doljești, cu Regimentul 42 Infanterie, care se afla cartiruit în această comună, în urma retragerii în Moldova.
În registrul istoric al Regimentul 42 Infanterie, se consemnează faptul că, aflat în cantonament la Doljești, comanda regimentului a primit ordin să identifice: ,,cauzele ce au determinat numărul mare de pierderi, mai cu seamă în ce privește pe acei militari a căror pierdere nu e justificată din împrejurări, ci s-a făcut de bună voie”. Trebuie menționat faptul că, în memoriul personal al sublocotenentului rezervist Gib Mihăescu a intervenit o eroare, datorită inițialei tatălui, care îl putea costa pe acesta acuzația de trădare, prin încercarea de evadare la inamic.
Gib Mihăescu a participat la întreaga campanie militară a Războiului pentru Întregirea României, fiind combatant cu gradul de sublocotenent, în luptele purtate de armata română în vara anului 1917, pe frontul din Moldova. În februarie 1919, Gib Mihăescu debuteaza in revista ,,Luceafărul” cu schița ,,Linia intâi", scriere inspirată din evenimentele Primului Razboi Mondial.
După război, Gib Mihăescu a fost avocat la Chișinău, în orașul său natal Drăgășani, și a colaborat la revistele ,,Sburătorul”, ,,Gândirea” și ,,Viața Românească”. La 1 mai 1921, apare la Cluj primul numar al revistei ,,Gandirea", scoasă de către Gib Mihăescu, împreună cu Cezar Petrescu, un scriitor legat puternic de meleagurile romașcane. Gib Mihăescu devine licențiat în drept în anul 1932, iar pentru o perioadă scurtă de timp, profesează avocatura la Chișinău. Ultimul său roman, Donna Alba, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul Primului Război Mondial, reflectă experiența dură trăită de scriitor în anii conflagrației mondiale.
În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului român, care ține piept cu baioneta armatelor germane, dar și viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului.
Scriitorul Gib Mihăescu a încetat din viață la București, la data de 19 octombrie 1935, și este înmormântat la Drăgășani.
General de divizie Mircescu Ludovic
Ministru de Război
(30 martie 1926-3 iunie 1927)
Ludovic Mircescu, născut la 22 noiembrie 1872 în localitatea Frățești, județul Vlașca, a fost un politician și general român. A urmat Gimnaziul Militar din Craiova, Școala de Ofițeri de Cavalerie și în anul 1906, a absolvit Școala Superioară de Război. Locotenent colonelul Ludovic Mircescu și-a desfășurat activitatea în garnizoana Roman, în perioada neutralității României, începând cu 1 aprilie 1914, dată la care a fost numit în funcția de șef de stat major al Diviziei 7 Infanterie.
Pentru faptele deosebite de eroism din vara anului 1917, a fost avansat general de brigadă, iar prin Înaltul Decret nr.1327 din 11 noiembrie 1917 i-a fost conferit Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a:,,Pentru vitejia și elanul cu care a condus brigada sa în luptele de pe Valea Oituzului, în iulie și august 1917, pentru cucerirea poziției de la Coșna, remarcându-se în special în zilele de 29-31 iulie 1917”. În perioada 1918-1919, generalul de divizie Ludovic Mircescu a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române și funcția de ministru al apărării naționale în intervalul 30 martie 1926 – 3 iunie 1927. La jumătatea anului 1928, un incident internațional avea să pună în umbră cariera militară a generalului de divizie Ludovic Mircescu. Serviciile secrete britanice au informat Ministerul de Război despre identificarea unor copii ale unui document strict secret: ,,Planului de mobilizare al armatei române pe anul 1926”. Mai mult decât atât, originalul acestui document se afla în posesia Uniunii Sovietice.
În urma cercetărilor care au durat aproape doi ani, au fost găsiți vinovați pentru pierderea documentului, fostul ministru de Război, generalul Ludovic Mircescu și fostul secretar general al Ministerului, Ion Florescu. Plecat cu partenera sa în concediu la Vatra Dornei, în vara anului 1926, ministrul a luat în servietă Planul de Mobilizare al Armatei, pentru a-l studia în amănunțime. Documentul conținea 100 de pagini, unde erau anexate grafice și schițe, care aveau un caracter strict secret.
Acest document extrem de important, i-a fost sustras de către partenera acestuia, agent al serviciilor secrete sovietice. Aceasta a fost infiltrată de către serviciile secrete sovietice în anturajul acestuia, încă din perioada când acesta se afla la Cernăuți și îndeplinea funcția de comandant al Diviziei 8 Infanterie.
Stabilind culpabilitatea generalului Ludovic Mircescu în dispariția documentului, comisia de anchetă i-a cerut să demisioneze din armată. În fața refuzului său ferm, afacerea a fost mușamalizată, pentru a nu produce tensiuni în rândul armatei. Generalul Ludovic Mircescu a încetat din viață la data de 17 noiembrie 1930 în București, lăsând în urma sa o carieră militară de excepție, umbrită însă de culpa pierderii Planului de mobilizare al armatei române pe anul 1926, în favoarea Uniunii Sovietice.
Preot Constantin Nazarie
Constantin Nazarie s-a născut la 16 martie 1865 în satul Grădiștea, comuna Vultureni, fostul județ Tecuci, într-o familie cu origini de țărani răzeși. A urmat școala primară în orașul Bacău, cursurile Seminarului Teologic din Roman, între anii 1881-1885 și ulterior trei clase superioare la Seminarul,,Veniamin Costachi” din Iași.
La Seminarul Teologic din Roman, elevul Constantin Nazarie a fost impresionat de preotul iconom Dimitrie Matcaș, director și profesor, despre care va scrie mai tărziu:,,Nu voi pretinde că Economul Dimitrie Matcaș a fost parte din categoria oamenilor și bărbaților noștri geniali, voi pretinde că a fost un preot bun, un dascăl excelent și mai presus de toate un eminent patriot”.
În anul 1888, Constantin Nazarie ajunge student la Academia Teologică din Kiev, cu sprijinul Episcopului Melchisedec Ștefănescu, protectorul și binefăcătorul său. Lucrarea de licență pe care a tipărit-o în anul 1894 în Roman poartă titlul Prea Sfințitului Melchisedec Ștefănescu fost episcope al Romanului – Membru al Academiei Române- memorie eternă. De aermenea, în această lucrare de licență Constantin Nazarie va aduce un elogiu și fostului director al Seminarului,,Sf. Gheorghe” din Roman, Arhiereului Ioanichie Flor. La 1 ianuarie 1894 a fost numit secretar și pedagog șef la Seminarul Teologic din Roman, iar la data de 1 septembrie același an, a fost numit directorul Cancelariei Episcopiei Romanului. În anul 1894 s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Stupcanu din Roman, cu care a convețuit zece ani și a avut doi copii. Soția sa a decedat în anul 1904 și Constantin Nazarie a rămas văduv toată viața, conform tradiției canonice creștin-ortodoxe. La data de 26 ianuarie 1896 a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopală din Roman, iar la sfârșitul acelui an a fost numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. În anul școlar 1898-1899 a fost transferat în funcția de profesor și director, la Seminarul Central din București.
A publicat de-a lungul timpului valoroase lucrări de teologie: Raportul dintre teologia morală și teologia dogmatică, București, 1904, Duminica,botezul și ierharhia bisericească după adventiști, București, 1910, Combaterea principalelor învățături adventiste, București, 1913, Activitatea preoților de armată în Campania 1916-1918, București, 1921, etc.
Cu adresa nr. 60 din 18 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înștiința pe părintele profesor Constantin Nazarie:
Noi avem onoarea a vă face cunoscut că în ședința sa din 15 mai curent, v-a ales, cu unanimitate, ca protopop sau supravizor al preoților din armată, în caz de mobilizare, atașat pe lângă Marele Cartier General, ca delegate al Sfântului Sinod în această însărcinare.Vi se transmite deci odată cu aceasta, în copie, și decizia votată de Sfântul Sinod în această ședință, privitoare la preoții de armată, spre știință și confirmare.
De remarcat, este faptul că această adresă era semnată de către Președintele Sfântului Sinod, Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici. Decizia de numire în această funcție era semnată de zece ierharhi, în frunte cu Mitopolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei.
Protopopul Constantin Nazarie a funcționat ca șef al Serviciului Religios al Armatei în gradul de colonel asimilat. În campania anilor 1916 – 1918, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizați în total 252 de preoți. La sfârșitul Războiului pentru Întregirea României, din totalul celor 204 preoți mobilizați pe front, au fost, ca pierderi de război, un număr de 30 de preoți, din care: 5 morți, 6 răniți și 19 dispăruți.
Faptele de eroism ale preoților mobilizați și aflați pe front în Războiul Întregirii Neamului au fost impresionante. Elocvent în acest sens este discursul rostit la data de 10 aprilie 1918, de către generalul Constantin Prezan, fost Șef al Statului Major General, aflat în vizită la Serviciul Religios: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam“. De remarcat în acest context sunt faptele de eroism săvârșite de protosinghelul (asimilat gradului de locotenent) Justin Șerbănescu, din Regimentul 21 Infanterie, care a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a conform Înaltului Decret nr. 1561 din 25.06.1918:
Pentru priceperea, vitejia și dragostea de patrie de care a dat dovadă pe câmpul de luptă în anul 1916, când văzând că regimentul ,,Feldioara” a pierdut în luptă toții ofițerii și pe comandantul care fusese rănit pe Clăbucetul Taurului, a luat comanda regimentului și, luptând zi și noapte, a respins inamicul până la Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe muntele Dihamului, a condus un batalion de dispersați, iar la 17 noiembrie 1916 a fost pentru a doua oară rănit pe muntele Sorica, refuzând evacuarea pentru a nu se despărți de vitejii săi ostași.
În anul 2016 a fost tipărită la Editura Militară, lucrarea Episcopii armatei române.Biografii.Documente (1921-1948) scrisă de comandor (ret) prof. univ. dr. Aurel Pentelescu și drd. Ionuț-Constantin Petcu. Lucrarea conține un capitol dedicat preotului iconom stavrofor Constantin Nazarie intitulat: ,,Preotul iconom stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926) promotor al episcopatului militar românesc”. Contribuții istoriografice privind personalitatea lui Constantin Nazarie au avut de-a lungul timpului alături de cei doi autori menționați mai sus, părintele Scarlat Porcescu și preotul Constantin Galeriu.
Preotul profesor Constantin Nazarie a încetat din viață la data de 21 martie 1926, la vârsta de 61 ani și este înhumat în Cimitirul Bellu Militar din București.
Iuliu Maniu
Ministru de Război
( 5-13 aprilie 1930)
Iuiliu Maniu născut la data de 8 ianuarie 1873 în localitatea Șimleul Silvaniei din județul Sălaj, a fost un mare om politic român, președinte al Partidului Național Țărănesc și prim-ministru al României. A îndeplinit și funcția de ministru de Război pentru o perioadă de câteva zile între 5-13 aprilie 1930, după demisia generalului Henri Cihosky.
A făcut parte dintr-o veche familie nobiliară ardeleană, fiind rudă cu Simion Bărnuțiu, conducătorul politic și ideologic al Revoluției de la 1848 din Transilvania. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că, în perioada 8-11 septembrie 1892, în orașul Roman a avut loc al XII- lea Congres al studenților români. Scopul principal al acestui congres era de a urmări soluționarea revendicărilor din programul „Ligii pentru unitatea culturala a tuturor românilor“.
Iuliu Maniu, în calitatea sa de președinte al Societății Academice ,,Petru Maior’’ a studenților români din Transilvania, va participa la acest congres desfășurat la Roman, trecând pentru prima dată, clandestin, frontiera României. În cadrul dezbaterilor din cadrul acestui congres studențesc Iuliu Maniu a prezentat un manifest în care își exprima indignarea față de înscenarea judiciară intentată semnatarilor Memorandumului din 1892, precum și solidaritatea față de prevederile acestuia. ,,Memorandumul’’ a fost o petiție semnată de toți liderii români din Transilvania și înaintată împăratului Austro-Ungariei, Franz-Josef, în care se denunțau gravele inechități și brutalități la care era supusă populația românească. De asemenea, în cadrul acestui congres, Iuliu Maniu a semnat jurământul că își va închina viața țelului suprem de a lupta pentru unirea Ardealului cu Țara:,,nici o jertfă nu e prea mare pentru neam și adevăr. Jur pe Dumnezeu, pe conștiință și pe onoare, că îmi voi jertfi viața pentru triumful cauzei românești’.
În cadrul lucrărilor congresului va susține o conferință, care a avut ca temă emanciparea social și morală a țărănimii intitulată:,, Considerațiuni psihologice din viața țăranului român. și scriitorul Spiridon Popescu. După încheierea congresului de la Roman, Iuliu Maniu se va deplasa la București, unde va asculta pentru prima dată Imnul regal român. Despre acest eveniment avea să scrie într-un articol publicat în ziarul Dreptatea din data de 18 noiembriee 1938:
Când am trecut-destul de tânăr-pentru prima oară Carpații și am ascultat pentru întâia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoție de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit și cu lacrimi de sfântă emoție în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor.
În ceea ce privește activitatea militară, Iuliu Maniu, a fost înrolat inițial ca simplu soldat, și ulterior a urmat timp de 6 luni Școala de ofițeri de rezervă de la Sibiu, fiind avansat sublocotenent la 1 noiembrie 1917 și repartizat la Regimentul 32 Obuziere din armata austro-ungară .
A participat la luptele din Primul Război Mondial, pe frontul rusesc și italian în calitate de commandant de baterie. La 31 octombrie 1918, Iuliu Maniu era încadrat în Regimentul 64 Orăștie, de unde a inițiat organizarea militară a românilor din armata imperială înființând Senatul Militar. La data de 1 decembrie 1918 a fost avansat la gradul de locotenent.
S-a impus în scurt timp ca lider al românilor din armata austro – ungară, fiind catalizatorul constituirii armatei naționale în Transilvania, din ofițeri și soldați români ce până atunci au făcut parte din armata imperială. În calitate de reprezentant al Comitetului Național Român se va afla în fruntea unui „Sfat al ofițerilor și soldaților români” constituit la Viena în perioada prăbușirii frontului austro-ungar. Din această postură, Iuliu Maniu a făcut apel la soldați și ofițeri „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească”. La data de 1 Decembrie 1918 în Sala Cercului Militar din Alba Iulia, Iuliu Maniu va susține un memorabil discurs:
Dacă privim îndărăt la suferințele indurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu știm cum să mulțumim lui Dumnezeu, că ne este dat,nouă, celor din generația de acum, să trăim aceste timpuri de înălțare. În aceste momente ne vom purta vrednic de timpurile pe care le trăim. Vrednicia națională se judecă după înțelepciunea, cumințenia și înălțarea sufletească cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră. Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste, judecat pentru „înaltă trădare” și condamnat la închisoare pe viață
Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Emmanuel de Martonne
Emmanuel de Martonne, născut la data de 1 aprilie 1873, în orașul Chabris din Franța, a fost un geograf și pedagog francez. A fost cunoscut în România pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României.
După încheierea Primului Război Mondial, a fost desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, etc.) și de infrastructurile teritoriului. Emmanuel de Martonne a contribuit, în mod semnificativ, la stabilirea granițelor din 1918-1921. În anul 1921, savantul a poposit la Roman în scopul efectuării de cercetări și a fost găzduit într-un imobil situat pe strada Infirmeriei. În semn de omagiu, în aprilie 2005 a fost inaugurată o placă comemorativă de către Societatea Culturală ,,Miron Costin”. De asemenea, o stradă din orașul Roman a purtat numele ilustrului savant francez. În semn de recunoaștere a meritelor sale, Academia Română l-a ales membru de onoare.
Emmanuel de Martonne a decedat la data de 24 iulie 1955, în localitatea Sceaux din Franța.
Vasile Gheorghe Morțun
La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, de la Palatul Cotroceni, care a dezbătut și aprobat intrarea României în Primul Război Mondial, a participat în calitate de ministru de interne, și omul politic romașcan,Vasile G.Morțun. În interiorul Consiliului de Coroană s-au confruntat trei opinii principale: intrarea în război alături de Antantă, păstrarea neutralității, și intrarea în război alături de Puterile Centrale.
Vasile G. Morțun s-a născut la 30 noiembrie 1860, în orașul Roman, și a fost un publicist, colecționar de artă și om politic român. A urmat studiile primare la Școala nr.1 din Roman, după care a absolvit Institutul Academic din Iași, unde, în anul 1875, l-a avut profesor de limba germană pe Mihai Eminescu. După absolvirea Colegiului Sainte-Barbe din Paris, a frecventat cursuri de artă dramatică, și cursurile Facultății de Litere de la Sorbona, activând în paralel ca militant socialist și gazetar. Vasile G. Morțun s-a căsătorit civil și religios cu Morțun Cornelia, .în orașul Roman la data de 27 februarie 1883. Sora lui Vasile Morțun, Ortansa a fost căsătorită cu colonelul Gheorghe Văsescu, personalitate militară și diplomat, prieten și apropiat al marelui istoric Nicolae Iorga. Unchiul său, Costachi Morțun, a fost ales la vârsta de 27 de ani în divanul ad-hoc din anul 1857, în ținutul Sucevei. Vasile G. Morțun a desfășurat o susținută activitate de propagare a ideologiei socialiste în orașul Roman, atât în cadrul publicațiilor editate: ,,Contemporanul”, ,,Revista socială” sau ,,Lumea nouă”, precum și în cercul socialist înființat de acesta.
A devenit primul deputat socialist în Parlamentul României în 1888, trecând apoi în anul 1899, la liberali, alături de gruparea ,,socialiștilor generoși". Ca urmare a acestei mutări, Vasile G. Morțun a ajuns să îndeplinească cele mai înalte demnități și funcții ale statului. În anul 1901, este ales ca deputat de Roman, la Colegiul al II-lea, devenind în 1902, vicepreședinte al Camerei Deputaților. În anul 1913, omul politic Vasile G. Morțun s-a înrolat ca voluntar în Regimentul 14 Dorobanți și a participat la campania Armatei Române din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, fiind avansat pe câmpul de luptă la gradul de sergent.
În perioada 4 ianuarie 1914 – 10 decembrie 1916, Vasile G. Morțun a îndeplinit funcția de ministru de interne. În această calitate, a participat la Consiliile de Coroană din 21 iulie 1914, când s-a declarat neutralitatea României și 14 august 1916, când România a declarat război Puterilor Centrale. În anul 1916, a fost ales președinte al Camerei Deputaților, instituție care se refugiase în Moldova, la Iași, împreună cu regele Ferdinand I și guvernul României .
De remarcat este faptul că Vasile G. Morțun, a prezidat Adunarea Constituantă care a realizat cele două reforme fundamentale din anii războiului: votul universal, și noua lege agrară.
De asemenea, acesta a alcătuit o primă ediție a scrierilor lui Mihai Eminescu, intitulată Proză și versuri în anul 1890 și a pregătit prima ediție a operei lui Ion Creangă Amintiri din copilărie și anecdote în 1882. Ca scriitor, a publicat versuri, proză, piese de teatru și traduceri. A scris și lucrări dramatice precum: Zulnia Hâncu în 1891 și Ștefan Hudici în 1891, ambele jucate pe scena Teatrului Național din Iași. Pe Vasile G.Morțun și marele poet Mihai Eminescu, i-a legat o sinceră și devotată prietenie, dovadă fiind și vizita făcută la Roman în anul 1888 de,,luceafărul poeziei românești”, eveniment despre care cel dintâi va consemna:
[…]Era Eminescu. Om frumos. Avea părul negru ca abanosul și lucios. Mustașă groasă, fruntea boltită, fața albă, smeadă și trasă. Părea trist, ori bolnav[…]Vocea-i era groasă și intonările dulci și mergeau la inimă.
Vasile G. Morțun a murit la 30 iulie 1919, la moșia sa, din satul Broșteni, comuna Bahna, județul Neamț, fiind înmormântat în cavoul familiei.
General de brigadă Dumitru Iliescu
Șef al Marelui Cartier General
(25.10-05.12.1916)
Dumitru Iliescu s-a născut la data de 24 septembrie 1865, la Drăgășani. A urmat Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu, Școala Specială de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Război. Între anii 1886-1893 a îndeplinit diferite funcții în regimente de artilerie, printre care și Regimentul 4 Artilerie ,,Roman”. În anul 1911, a donat, o casă în orașul Roman în care a fost înființat în luna februarie 1916, un așezământ spitalicesc militar.
A îndeplint funcția de șef al Marelui Cartier General în perioada Războiului de Întregire a României de la 25 octombrie-05 decembrie 1916. Datorită modului defectuos în care a condus armata română în campania din toamna anului 1916, generalul Dumitru Iliescu a fost înlocuit de la comanda Marelui Cartier General de către generalul Constantin Prezan. A elaborat o serie de lucrări de teorie și strategie militară: Războiul pentru întregirea României în 1920, Documentele privitoare la Războiul pentru întregirea României în 1924, etc. Datorită acuzațiilor ce i-au fost aduse în mod meritat, a fost nevoit să demisioneze din armată în anul 1918. Fiul său Constantin C. Iliescu, născut la Roman, a fost membru al Academiei Române și membru de onoare al unor numeroase și de prestigiu societăți străine de cardiologie. Academicianul Constantin C. Ilescu, cetățean de onoare al orașului Roman, este considerat fondatorul cardiologiei românești. Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare din București, poartă numele savantului romașcan.
Generalul Dumitru Iliescu a încetat din viață în anul 1940.
Grigore T. Popa
Grigore T. Popa, născut la data de 1 mai 1892 în comuna Șurănești, județul Vaslui a fost un anatomist și medic român, membru corespondent al Academiei Române.
Între anii 1903-1911, a urmat cursurile Liceului Național din Iași și ulterior ale Facultății de Medicină din aceeași localitate. După specializări la Chicago și Londra, Grigore T. Popa revine în țară, unde din anul 1928, devine profesor titular al Catedrei de Anatomie și Embriologie a Facultății de Medicină din Iași. Valoarea descoperirilor sale din domeniul relațiilor neuroendocrine, sistemul port hipofizar, i-au asigurat o recunoaștere mondială. În 1936, împreuna cu Mihail Sadoveanu și George Topârceanu, a fondat revista ,,Însemnări ieșene”, publicație de prestigiu în cultura românească.
În timpul Războiului pentru Întregirea României, Grigore T. Popa a fost încadrat pentru o perioadă de trei luni, ca medic militar, cu gradul de sublocotenent de rezervă în Compania a 4 -a Sanitară Roman. La data de 9 martie 1885, în baza ordinului nr. 1491 al Corpului 4 Armată în subordinea Diviziei 7 Infanterie Roman a intrat Compania a 4-a Sanitară. În Războiul pentru Întregirea României activitatea sanitară militară pe raza județelor Neamț, Bacău și Roman în zona de acțiuni operative a Diviziei 7 Infanterie era coordonată de partea sedentară a Companiei a 4 – a Sanitară, dislocată în garnizoana Roman. Repartizat pentru o perioadă de cinci luni în Regimentul 7 Vânători, savantul va desfășura Campania militară a Primului Război Mondial în cadrul Regimentului 24 Infanterie ,,Tecuci”. Experienele trăite, ororile și absurdul războiului, au fost transpuse de către savant și în literatură.
Într-un manuscris din arhiva personală, intitulat Explicație premergătoare din data de 1 martie 1918, medicul sublocotenent Grigore T. Popa consemna:
Azi nu mai simt vibrând nimic, viața e pustie. Nu mai regret de fel și n-am dorințe. Oamenii se mai omoară, dar m-a părăsit durerea și, pentru mine, însumi am devenit străin…Stau în bordeiul acoperit cu țărână ca-ntr-un sarcofag și, din mizeria tuturora, din stupiditatea comună, se ridică, de-mi stă drept în față, o întrebare tiranică: pentru ce vă ucideți?
În preajma marilor bătălii din vara anului 1917 de pe frontul din Moldova, Regimentul 24 Infanterie, aflat la Onești în refacere, primește vizita reginei Maria.
La peste două decenii de la întâlnirea cu regina Maria, Grigore T. Popa, scria:
Nesiguranță pretutindeni, lipsuri, boală și foamete. Speranțele nu erau încă pierdute, deși aveam presiune germană, iar în spate era anarhie rusească. În această atmosferă s-a auzit într-o zi exclamația tuturor, pornită nu se știe bine dincotro: «A venit Regina Maria!». Într-adevăr venise. A intrat prin toate bărăcile exantematicilor, s-a interesat de rufăria oștenilor și a schimbat câte o vorbă cu mai fiecare soldat întâlnit în cale. Într-o magazie de scânduri, pe mese improvizate, rămase cu lemnul gol, ofițerii au luat masa cu Regina. Buna dispoziție revenise. Totul era sărăcăcios și din lipsă, dar nădejdea sclipea din ochii tuturor. Nu s-au ținut toasturi, nu s-a făcut vorbărie, dar din când în când se auzea în munți bombardamentul, ca un tunet care vestește ploaie cu grindină. Mulți din cei care au sărutat atunci mâna Reginei, au fost peste trei zile îmbrățișați de pământul rece.
Savantul Grigore T. Popa a încetat din viață la București, la data de 18 iulie 1948.
Mitropolit Visarion Puiu
Visarion (Victor) Puiu s-a născut la 27 februarie 1879, la Pașcani. În anul 1889 s-a mutat împreună cu familia la Roman, orașul natal al mamei sale. La Roman, a absolvit clasa a IV-a Școlii primare de băieți nr. 3, precum și cei patru ani ai cursului inferior al Seminarului ,, Sfântul Gheorghe” (1893-1896). După absolvirea cursului superior al Seminarului ,,Veniamin Costachi” din Iași, între anii 1900-1904, a urmat cursurile Facultății de Teologie din București, în paralel cu cele ale Facultății de Drept. La data de 22 decembrie 1905, a fost tuns în monahism în catedrala episcopală din Roman. În perioada ianuarie 1907-iulie 1908 a urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev. Întors în țară, a îndeplinit, pe rând, funcția de director al Seminarului din Galați apoi al celui din Chișinău. A mai îndeplinit înaltele funcțiile ierarhice de episcop al Argeșului (1921-23), apoi al Hotinului (1923-35), mitropolit al Bucovinei (1935-39), Între anii 1942-1943 a fost șeful Misiunii Bisericești pentru Transnistria, post echivalent celui de mitropolit. După război, în august 1944, s-a refugiat în vestul Europei și, din septembrie 1949, s-a stabilit în Franța. La plecarea sa din țară, în 1944, a lăsat în urmă peste 40 de lucrări publicate: Preoți sătești, Creștinism și naționalitate, Câteva cuvântări bisericești, Mănăstirile din Basarabia, Documente basarabene, etc.
După instaurarea dictaturii comuniste în România, în anul 1946, a fost judecat și condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din București. Visarion Puiu a rămas în exil, la Paris, unde a condus între 1945-1958, o eparhie din cadrul Bisericii românești. Mitropolitul Visarion Puiu a încetat din viață în anul 1964. Mitropolitul a fost reabilitat post-mortem de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 25 octombrie 1990. În orașul Roman, își desfășoară activitatea ,,Asociația Mitropolit Visarion Puiu” condusă de preotul doctor Florin-Aurel Țuscanu.
.
Nicolae Manolescu Strunga
Nicolae Manolescu Strunga s-a născut în anul 1850, în localitatea Șarânga, județul Buzău. După terminarea școlii primare în satul natal, a continuat studiile la Seminarul Teologic din Buzău. A profesat ca învățător în Urziceni și Mizil. În anul 1871 s-a înscris la Facultatea de Medicină din București. La 1 ianuarie 1875 a întemeiat Societatea Studenților în Medicină din București, prima asociație științifică medicală a studenților din România. În anul 1877, fiind în ultimul an de studii, a plecat ca voluntar pe front în diviziile Crucii Roșii Române în Războiul de Independență.
În anul 1878 și-a susținut teza de doctorat și a început practicarea medicinei la Pătârlagele, județul Buzău. În cei doi ani petrecuți aici, Manolescu a realizat cu succes primele sale operații pe ochi. După specializări la Paris și Viena, a devenit medic oftalmolog la Spitalul Brâncovenesc din București, iar mai târziu șef de secție oftalmologică la Spitalul Colțea, unde a practicat medicina până spre sfârșitul vieții.
Din anul 1885 a fost profesor universitar la Facultatea de Medicină București, fiind întemeietorul Școlii românești moderne de oftalmologie, domeniul în care, printre altele, a descris o nouă tehnică de extirpare a irisului precum și o metodă de tratament în conjunctivita granuloasă, numită în epocă și metoda Manolescu. Și pentru cataractă a creat procedee proprii de tratament, care i-au purtat numele.
A fost membru al Academiei Române și a condus prestigioasa revistă,,Analele medicale române”. A fost Director General al Serviciului Sanitar Român. A fost preocupat îndeosebi de starea sanitară a țăranului român, înființând sute de infirmerii rurale și revista ,,Apărătorul sănătății”. Pentru lucrarea, apărută în anul 1895 la București și tipărită de Academia Română, Hygiena țăranului român, a primit Premiul Academiei Române.
A deținut o moșie în localitatea Strunga, atunci în județul Roman, unde a înființat pe lângă băile pentru tratament și un spital pentru tratamentul pelagrei. Nicolae Manolescu-Strunga a fost o personalitate marcantă a medicinei românești și o figură emblematică a filantropiei secolului al XIX-lea.
În ,,Observatorul Oastei” din anul 1914 se consemnează:
D-l Manolescu, deputat din comuna Strunga, județul Roman, oferindu-se a pune la dispozițiunea armatei, într-un eventual răsboi, îm mod cu totul gratuit, mai multe clădiri din comuna Strunga, județul Roman, pentru înființare de spitale militare, pentru îngrijirea militarilor răniți în răsboi, ministerul de răsboi în numele armatei, îi aduce cele mai vii mulțumiripentru-i fapta generoasă și patriotică.
p.Ministru de răsboi
No. 9782
Secretar general, GENERAL D. ILIESCU
1914, Septembrie, 26
A fost senator de Roman, în două mandate. În ultimul an de viață s-a retras la Strunga, dar a locuit și la Roman, oraș căruia i-a lăsat prin testament, terenul și o parte din fondurile necesare pentru construirea unui nou Palat administrativ.
General Dmitri Șcerbaciov
Dmitri Șcerbaciov, cunoscut mai mult sub numele de Șcerbacev, născut la data de 6 februarie 1857 în Rusia, a fost unul dintre cei mai importanți lideri militari ai Primului Război Mondial. În perioada războiului, a îndeplinit funcția de comandant al trupelor ruse care au fost cantonate în România. După încheierea războiului, nu s-a raliat elementelor bolșevizate din armata rusă, și a fost unul dintre liderii armatei alb-gardiste, în cadrul războiului civil din Rusia. După Revoluția bolșevică din octombrie 1917, și ieșire Rusiei din război, generalul Dmitri Șcerbaciov a trăit o perioadă în refugiu în garnizoana Roman.
Generalul rus a fost adăpostit o lungă perioadă de timp în conacul boierului Bogdan Lupu din Gâdinți. Pe întreaga perioadă a refugiului de la Roman, paza generalului rus a fost asigurată de o subunitate din Regimentul 14 Dorobanți. În anul 1920 s-a mutat la Nisa, în Franța, unde a trăit până la sfârșitul vieții, din pensia asigurată de statul român.
Generalul Dmitri Șcerbaciov, a încetat din viață la data de 18 ianuarie 1932, și a fost înhumat în cimitirul ortodox din Caucade/Nisa.
Carl Gustaf Emil Mannerheim
Carl Gustaf Emil Mannerheim, născut la data de 4 iunie 1867 la Askainen, Finlanda a fost un militar și politician finlandez.Între anii 1944-1946 a îndeplinit funcția de președinte al Finlandei. A participat la Primul Război Mondial în Armata Imperială Rusă, în funcția de comandant al Diviziei 12 Cavalerie, mare unitate care a desfășurat acțiuni de luptă pe frontul românesc. Este primul și singurul militar finlandez care a primit titlul de Mareșal al Finlandei. Carl Gustaf Emil Mannerheim a fost avansat în februarie 1917 la gradul de general locotenent și a fost numit în vara anului 1917 comandant al Corpului 6 Cavalerie.
În Memorii, generalul Mihai Buttescu, ofițer de legătură între Armata a 9-a rusă și Armata a 2-a română, consemnează faptul că la data de 29 ianuarie 1917, generalul de divizie Gustaf Emil Mannerheim a sosit în garnizoana Roman, fiind chemat la ordin de generalul Letchitzki, comandantul Armatei a 9-ruse. În lucrarea Mareșalul Finlandei Carl Gustaf Emil Mannerheim, Memorii, apărută la Editura Militară din București în anul 2011, militarul și omul politic finlandez, consemnează și experiențele trăite pe frontul românesc în timpul Primului Război Mondial.
Carl Gustaf Emil Mannerheim a decedat la data de 27 ianuarie 1951 în Lausanne, Elveția, și a fost înhumat cu funeralii naționale în cimitirul Hietaniemi din Helsinki.
Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel
Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel, născut la data de 14 ianuarie 1897, la Postdam, în Germania, a fost un lider militar de excepție și un politician de succes după cel de-Al Doilea Război Mondial. În Primul Război Mondial s-a înrolat în armata imperială, într-un regiment de husari, fiind rănit în octombrie același an în luptele din Franța. Între februarie 1939 și mai 1941 a fost profesor la Școala Trupelor de Tancuri din Berlin-Krampnitz, după care a fost repartizat la Divizia 7 Panzer, mare unitate cu care a intrat în luptă în iunie 1941. La începutul anului 1943 a fost transferat în nordul Africii, luând parte la bătăliile din Tunisia, fiind evacuat la sfârșitul lunii martie după ce leșinase în urma epuizării. În luna mai 1943, Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel, a fost înaintat la gradul de general-maior. Din august 1943 a condus Divizia 7 Panzer apoi, de la 1 februarie 1944, Divizia de blindate Grossdeutchland. Divizia Grossdeutchland a fost cartituită în garnizoana Roman în primăvara anului 1944, în timpul bătăliilor de la Târgu Frumos. Joi 20 aprilie 1944, conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu a inspectat structurile militare româno-germane din garnizoana Roman. Delegația a plecat cu automobilele din localitatea Gârleni de lângă Bacău și a sosit la Roman în jurul orei 09,00. Mareșalul Ion Antonescu a vizitat Comandamentul Corpului 5 Armată român și Corpul 57 Armată german, unde s-a întâlnit cu generalul german Manteuffel, care i-a expus situația frontului. La ora 12,00 delegația militară a părăsit garnizoana Roman și s-a deplasat la comandamentul Diviziei 6 Infanterie.La 3 mai 1945, Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel, s-a predat trupelor americane, devenind prizonier de război până în septembrie 1947. După război a intrat în politică, devenind deputat în Bundestag între 1953 și 1957 și a fost activ în crearea forțelor armate ale Germaniei federale. A fost invitat în Statele Unite, unde a vizitat Pentagonul, și a fost primit la Casa Albă de președintele Dwight Eisenhower. În 1968 a ținut cursuri la celebra Academie Militară americană de la West Point. Generalul Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel, a decedat la 21 septembrie 1978, în Austria.
Simion Mehedinți
Simion Mehedinți, născut la 16 octombrie 1868, la Soveja, județul Vrancea, a fost academician, întemeietorul geografiei române moderne. A absolvit primele trei clase la Soveja, apoi, următoarele două clase le-a urmat la Vidra. A urmat, timp de 4 ani, Seminarul Teologic ,,Sfântul Gheorghe” de la Roman, un an la Seminarul Central de la București, un alt an la Liceul „Unirea” din Focșani și alți trei ani la Colegiul „Sfântu Sava” din București. În perioada 1889-1892, a parcurs studiile universitare la Facultatea de Litere și Filosofie, unde a desfășurat o prodigioasă activitate de organizare a studenților în cadrul „Ligii pentru unitatea culturală a românilor”, înființată la 24 ianuarie 1891. În anul ,,Marii Uniri” de la 1918, în perioada martie-octombrie, a fost ministru al instrucțiunii și cultelor în Guvernul Marghiloman, mandat în timpul căruia a trecut prin Parlament, cu unanimitate de voturi, două legi ale învățământului – Legea eforiilor școlare și Legea școlilor pregătitoare și a seminariilor normale, prin care a urmărit reformarea învățământului rural. După încheierea mandatului, profesorul Simion Mehedinți și-a continuat activitatea didactică și științifică.
A fost profesor la Școala Superioară de Război între 1919-1939, unde a predat Geografia generală, fiind menționat în lucrarea Istoricul Școalei Superioare de Război 1889-1939, apărută cu ocazia serbării a 50 de ani de la înființarea acesteia.
Simion Mehedinți a trecut în neființă la 14 decembrie 1962, la București.
Octavian C. Tăslăuanu
Octavian Codru Tăslăuanu, născut la 1 februarie 1876 în localitatea Bilbor, județul Harghita, a fost un scriitor, publicist și om politic român. Între anii 1884-1889 urmează cursurile școlii primare din Sânmiclăuș. În 1889 urmează cursurile liceului românesc din Năsăud, pentru ca în anul 1890 să treacă la liceul din Brașov. Între 1898-1902 a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București. Alături de alți patrioți și intelectuali ardeleni s-a implicat activ în manifestațiile de susținere a memorandiștilor, care erau judecați de autoritățile ungare.
În anul 1897 fost încorporat în armata austro-ungară, făcând stagiul militar în Regimentul 87 din Triest, obținând gradul de sublocotenent în rezervă.În perioada de timp cât a ocupat postul de secretar la Consulatul General al României de la Budapesta, a colaborat la publicația ,,Luceafărul" și s-a împrietenit cu Octavian Goga. Octavian Tăslăuanu a jucat in epocă, prin poziția importantă deținută la cea mai de seamă revistă de cultură a românilor transilvăneni, un rol de primă mărime in lupta dusă pe tărâm cultural pentru realizarea dezideratului desăvârșirii unității naționale. Acest lucru a fost reflectat și intr-o bună parte în publicistica militantă a anilor de pâna la război și in scrierile literare: Trei luni pe câmpul de război (19'15), Hora obuzelor (1916), Sub flamurile naționale (1935) și Spovedanii.
În anul 1914 odată cu izbucnirea Primului Război Mondial a fost înrolat ofițer în armata austro-ungară, și trimis pe frontul din Galiția. A dezertat din armata austro-ungară, a trecut în România și s-a înrolat în corpul voluntarilor ardeleni din armata română. A fost numit prin Ordinul nr. 321 din 14 octombrie 1916 al Marelui Cartier General, ofițer de informații la comandamentul Diviziei 7 Infanterie. La data de 16 februarie/1 martie 1917, datorită pierderilor foarte mari suferite, Divizia 7 Infanterie a fost înlocuită de pe front de către Divizia 6 Infanterie și trimisă în refacere în raionul Gârșteni-Răcăciuni-Adjud.
Octavian C. Tăslăoanu a lăsat pagini memorabile despre satul Fundu Răcăciuni unde erau cartiruite trupe ale marii unități romașcane:
Satul Fundu Răcăciuni, scria el, este așezat pe o vale îngustă și e locuit de ceangăi, care știu românește cu excepția femeilor bătrâne[…]Stau de vorbă cu sătenii în limba lor și femeile mai slobode la gură, mărturisesc că nu le pasă dacă vor veni ungurii, că s-au săturat de valahi. Delegatul satului care mă însoțește, le face semn să tacă.Totuși nu pot să spun că populația avea o ură față de români.Chiar între ei vorbeau și românește. E o neglijență a statului că nu sunt încă lămuriți asupra originii lor românești.
La 1 Decembrie 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia, a fost ales membru al Marelui Sfat Național din Transilvania. În perioada interbelică a îndeplinit funcțiile de ministru al industriei și comerțului (13 martie – 16 noiembrie 1920) și apoi ministru al lucrărilor publice (16 noiembrie 1920 – 1 ianuarie 1921). Octavian C. Tăslăoanu a încetat din viață la 22 octombrie 1942, la vârsta de 66 de ani, și fost înmormântat la cimitirul Bellu din București.
Într-un ultim omagiu, Nichifor Crainic scria în revista ,,Gândirea” nr. 9 din noiembrie 1942:
A fost una dintre cele mai triste vieți ale epocei noastre. Numele tinereței sale rămâne legat de revista Luceafărul din Sibiu, al cărei administrator, redactor responsabil și animator a fost cât timp această revistă a însemnat un strălucitor moment din literatura ardeleană. […] Meritul cu totul deosebit al celui dus e însuși faptul că a gospodărit cea mai frumoasă revistă literară a epocei anterioare Unirii. (…) După răsboiul Unirii celei mari, la care Octavian C. Tăslauanu a participat ca refugiat politic, el a reînviat Luceafărul la București. […] Sărac lipit pământului, a trăit ca o umbră a celui ce a fost peste 20 de ani. […] A murit cu sufletul doborât și fără prieteni. Dar, lângă mormântul lui, care închide o tragedie omenească, să ne aducem aminte de frumosul capitol din tinerețe pe care l-a lăsat mișcării noastre literare […]
În semn de respect și prețuire, Liceul Teoretic din orașul Toplița, județul Harghita poartă numele marelui patriot ardelean.
Păstorel Teodoreanu
Păstorel Teodoreanu, pseudonimul literar a lui Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la data de 30 iulie 1894 la Dorohoi a fost scriitor și cunoscut epigramist român. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc. A realizat și o traducere în limba română, in anul 1956, a romanului Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek.
La finalul Primului Război Mondial, epigramistul a fost mobilizat ca tânăr sublocotenent în Regimentul 24 Artilerie, unitate înființată la data de 1 aprilie 1914, prin Înaltul Decret nr.1444, în garnizoana Roman. La data de 25 iulie 1917 în urma reorganizării artileriei, Brigada 14 Artilerie cu Regimentul 24 Artilerie și 29/4 Obuziere se deplasează împreună cu unitățile din subordinea Diviziei 14 Infanterie Iași, de la Nămoloasa spre Mărășești, unde va ocupa un dispozitiv de luptă defensiv, în sectorul Băltărețu-Movilenii de Jos.
Printre ofițerii Regimentului 24 Artilerie decorați cu Ordinul ,,Steaua României” s-a numărat și Păstorel Teodoreanu, care a și fost rănit în luptă. După încheierea Primului Război Mondial, Regimentul 24 Artilerie, a fost dislocat din garnizoana Roman, în garnizoana Iași.
Într-un articol publicat la Roman, în ziarul ,,Gazeta Romanului ” se exprima regretul după dislocarea Regimentului 24 Artilerie din Roman în garnizoana Iași: ,,Păcat că au plecat, căci în 24 erau câțiva ofițeri drăguți[…] Păstorel Teodoreanu avea o predilecție pentru ironiile adresate istoricului și omului politic Nicolae Iorga căruia i-a închinat un volum intitulat: Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, care a văzut lumina tiparului la data de 9 mai 1931, când marele istoric era prim- ministru al României. După cel de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea dictaturii comuniste în România, Păstorel Teodoreanu nu a scăpat de măsurile represive ale noului regim. În anul 1960, epigramistului i-au fost confiscate manuscrisele, o mare parte din bibliotecă și a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Era învinuit pentru fabula „Măgarii și libertatea“, care includea subtile ironii la adresa ideologiei comuniste.
A făcut închisoare cu celebrul lot Constantin Noica-Dinu Pillat, trei ani, din 1961 până în 1964, an în care au fost grațiați toți deținuții politici din România. În actul de acuzare din dosarul nr. 201/1960 întocmit de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară se arată sec: „Al. O. Teodoreanu e condamnat la 6 ani de închisoare corecțională și 3 ani de interdicție pentru uneltire contra ordinei sociale“.
Păstorel Teodoreanu a decedat în București la data de 17 martie 1964.
George Topîrceanu
George Topîrceanu, născut la data de 20 martie 1886 în București, a fost un poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române.
În anul 1913 aflat la studii în Iași, unde intenționa să-și termine studiile de filozofie este mobilizat și participă la campania din Bulgaria în cel de-Al Doilea Război Balcanic, Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial,, George Topîrceanu participă în calitate de combatant la înfrângerea rușinoasă a armatei române în bătălia de la Turtucaia.
Căzut în prizonierat la bulgari, rămâne în captivitate până în anul 1918, în lagărul de prizonieri din Kirjali, în Bulgaria. Experiența celor două campanii militare la care a luat parte și a prizonieratului, va fi evocată în proza sa: Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragic și comice din captivitate, (București, 1936).
Atmosfera din campaniile militare ale anilor 1913 și 1916, cu enormele greșeli ale căpeteniilor militare și cu nepregătirea trupelor noastre, este tratată în mod obiectiv de către George Topârceanu în memorialistica sa.
Într-una din lucrările sale dedicate dezastrului armatei române de la Turtucaia din intervalul 1-6 septembrie 1916,, intitulată Amintiri din luptele de la Turtucaia, autorul istorisește:
Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar.Bulgarii erau aproape dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Dușmanii ocolind o movilă se iviră dintr-o parte la câțiva pași și năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părțile el descărcă un foc de revolver în grămadă și cu o mână liberă tot mai avu vreme să sloboadă ultimul șrapnel din țeava tunului. Bulgarii, printre care era și un ofițer, i-au cruțat viața, iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată și care fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga vorbind de necunoscutul erou: Era un om smead și slăbuț pe care n-ai fi dat o ceapă degerată.
„Acuratețea și precizia amănuntelor – remarca critical literar Nicolae Manolescu, umorul, tonul direct al relatării, fără ifose stilistice și fără inutilă moralizare, fac din aceste pagini o literatură net superioară și mult mai modernă decât cea mai mare parte a prozei noastre din primele decenii ale secolului XX“.
Poetul George Topîrceanu va trăi o frumoasă și discretă poveste de dragoste cu ,,poeta sufletelor simple”, Otilia Cazimir, născută pe meleaguri romațcane, în satul Cotu Vameș.
Poetul George Topîrceanu a decedat la 7 mai 1937 și a fost înhumat în cimitirul ,,Eternitatea” din Iași.
Vasile A. Urechia
Vasile Alexandrescu Urechia născut la 15 februarie 1834 la Piatra Neamț a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași, și la Universitatea din București. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea, organ al românilor din străinătate. Ca istoric Vasile A. Urechia a editat numeroase culegeri de documente și hrisoave, a scris o Istorie a românilor în 14 volume (1891 – 1892). În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați. Vasile A. Urechia a petrecut câțiva ani în Franța, luându-și bacalaureatul în luna august 1856, iar mai apoi, a studiat literele la Universitatea din Sorbona.
În timpul studiilor la Paris. a frecventat cercurile românilor exilați din ambele principate, Țara Românească și Moldova. După unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, a devenit director la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice. A publicat volumele de critică literară Schițări de literatură română în anul 1859 și O vorbă despre literatura desfrînată ce se încearcă a se introduce în societatea română în anul 1863.
După încheierea Războiului de independență a României din 1877 – 1878, Vasile A. Urechia a reprezentat România la Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris. În orașul Roman a participat la numeroase acțiuni culturale la Cercul Militar, în colaborare cu comandanții unităților militare dislocate în garnizoana Roman, cu scopul colectării de fonduri pentru construirea unei statui a lui Miron Costin. Din păcate, această inițiativă a savantului nu a găsit susținerea autorităților locale din orașul Roman, și statuia cronicarului moldovean a fost amplasată în cele din urmă în Iași.
Vasile Alexandrescu Urechia a încetat din viață la București, la 22 noiembrie 1901.
Haralamb Zincă
Haralamb Zincă, pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman, născut la data de 4 iulie 1923 la Roman. a fost autor de romane polițiste și cărți-document. A participat în calitate de combatant la cel de-Al Doilea Război Mondial în Armata Roșie. . În primăvara anului 1944 s-a înrolat în Armata Roșie, a luptat pe frontul din Lituania și Prusia Orientală și a participat șa asediul Kronigsbergului. A ținut un jurnal de front pe care l-a publicat în anul 1954, sub forma unui roman. În anul 1988, Haralamb Zincă a publicat romanul autobiografic Fiecare om cu clepsidra lui, care cuprinde fragmente din jurnalul de război. Experiențele dure ale războiului au fost consemnate de către scriitor în numerose lucrări de beletristică cu tematică militară. După încheierea războiului, a lucrat ca redactor-șef adjunct la revistele ,,Tânărul scriitor' și ,,Luceafărul”, redactor la ,,Viața românească”, secretar responsabil de redacție la ,,Gazeta literară” (1962-1966) și director al Casei Uniunii Scriitorilor, din 1967. Este autorul a peste 50 de cărți polițiste și de spionaj, fiind laureat cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1971), pentru cartea Și a fost ora H și cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1976). Fiul său, Andrei (Abraham) Zincă, locuiește în SUA și este un cunoscut regizor de telenovele latino americane.
Haralamb Zincă a decedat la 24 decembrie 2008, și a fost înhumat în Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției din București.
AUTORI ȘI LUCRĂRI DE ISTORIE MILITARĂ
În anul 1865, s-a înființat la Craiova prima bibliotecă de regiment din Armata Română, prin grija colonelului Ion Logadi, comandant al Regimentelor 8 și 14 Dorobanți din garnizoana Roman între anii 1875-1878. Regulamentul de funcționare, catalogul cărților existente în colecții și lista donatorilor au fost publicate sub formă de carte.
În anul 1895, a apărut la Tiografia ,,Leon Friedman” din Roman lucrarea de 78 de pagini, format (16×10), Teoriile gradelor inferiore. Lucrarea se află în colecția Bibliotecii Academiei Române. În anul 1898, a apărut la Tipografia și Librăria ,,W. Haber” din Roman lucrarea Curs pentru Școala regimentară. Lucrarea aflată în colecția Bibliotecii Academiei Române, are un număr de 239 pagini, format (21,5×15). și este structurată pe următoarele capitole: Gramatica, Istoria, Geografia, Aritmetica, Geografia, Fortificația, Topografia, Higiena, Hpologia, Serviciul în companie și Serviciul în garnizoană, Serviciul interior și Diferite cunoscințe necesare
Printre lucrările de istorie militară de referință pentru perioada de început a istoriografiei militare naționale apărute la tipografiile din garnizoana Roman, se numără și Rezumat din istoria Armatei României (1383-1888) scrisă de locotenentul Lascăr Panu și lucrarea generalului Ioan Popovici, Bătălia de la Sibiu 12-16 septembrie 1916 apărută în 1918 la tipografia ,,Leon Friedmann”.
Până în anul 1940 la tipografiile din garnizoana Roman au fost publicate un număr important de lucrări de istorie militară dedicate Războiului pentru Întregirea României:
Învățăminte trase după 15 luni de război, Roman, 1915, autor Vintilă Brătianu;
Pentru care cauză vor învinge Puterile Centrale, Roman, 1915, autor Ștefan Ciuntu;
Cartea ostașului.Învățăminte din războiu, Roman, 1920, autor locotenent G. Costăchescu;
Antologie eroică (Jurnal operativ de pe câmpul de război cu Reg. 56 Inf. în luptele dela Belbor, Tulgheș și Jiu; Viața în lagărele de represalii: Stoher-Moor și Bresen; Propaganda colonelului trădător Alex. Sturza în lagăre; Însemnări la umbra obuzului. Pagini glorioase din viața Reg. 56 Inf. Fălticeni), Roman, 1926, autor profesor Alexandru Dăscălescu;
Impresii de pe front( iulie 1917), vol. I; Luptele de la Mărășești, Roman, 1917, autor Vasile Bradul Demetrescu;
Din trecutul Regimentului Roman No. 14 cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de existență, Roman, 1930, autor colonel Teodor Gheorghiu;
Efimeridele.Însemnări.Amintiri din 1908-1928, Roman, 1937, autor M. Carada-Theodorian.
În anul 1902, la tipografia ,,Leon Friedmann” din Roman, dinst s-a publicat broșura Instrucțiuni provisorii asupra drepturilor și datoriilor șefilor de garnisoane rurale, regulament de funcționare al Regimentului 14 Dorobanți. La aceiași tipografie romașcană s-a publicat în anul 1900 lucrarea de istorie militară, intitulată Organisarea Armatei Române în două volume și în anul 1901, lucrarea Campaniile napolioniene de la 1796 până la 1815. Aceste lucrări au fost scrise de maiorul Ion Popovici, șef de stat major al Diviziei 7 Infanterie și fost profesor al Cursului de Organisare Mobilisare la Școala Superioară de Resboiu.
Generalul de brigadă Christache Crăiniceanu, comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie în timpul Războiului de Independență, a publicat în anul 1896, Impresiuni din războiul 1877-1878, în care a prezentat acțiunile de luptă ale subunității la comanda căreia s-a aflat. La Iași, în anul 1914 Th. Rășcanu a publicat o lucrare Spre Sofia cu Regimentul 8 Artilerie, în timp ce la nivelul Regimentului 8 Artilerie s-a întocmit o Dare de seamă asupra operațiunilor militare în Campania din Bulgaria, pe perioada 3 iulie-30 august.
Aceste lucrări foarte importante publicate în garnizoana Roman se încriu drept contribuții importante în bibliografia militară a celui de-Al Doilea Război Balcanic. În anul 1930, vor apărea și lucrările de istorie militară semnate de către istoricul militar romașcan, locotenent-colonel Vasile Nădejde intitulate Istoria Armatei Române . Din primele timpuri cunoscute până la întemeierea Principatelor Române, apărută la Tipografia ,,Cultura Românească”, Iași, 1930 și lucrarea Centenarul renașterii Armatei Române 1830-1930. Lucrarea de istorie militară Istoria Armatei Române . Din primele timpuri cunoscute până la întemeierea Principatelor Române a fost onorată de către Academia Română cu premiul ,,Gheorghe Asachi”.
Locotenent-colonelul Casimir Emil comandant al Regimentului 8 Călărași între anii 1890-1893, a publicat următoarele lucrări de iastoriografie militară: Amestecul pe față a Ministerului de Război în alegeri, Tipografia Huber, Roman 1895; Loviturile date armatei de către Ministrul de Război, general Lahovari, Iași,1893; Răzbunarea generalului Lahovari, Iași,1895; Reorganizarea cavaleriei noastre de către fostul ministru de război, generalul Lahovari, Iași, 1894; Sfruntate neadevăruri, Tipografia Rotenberg, Roman, 1893; Importanța României în războiul eventual austro-germano-rus. Traducere din limba germană, București, 1901. Generalul Radu Rosetti va publica lucrarea de istorie militară Călărașii din Valea Siretului, în războiul de neatârnare, lucrare dedicată eroului Gheorghe Donici și ostașilor din Regimentul 8 Călărași ,,Roman”. Colonelul Marin Manafu a publicat o altă lucrare dedicată Regimentului 8 Călărași intitulată Pagini glorioase din trecutul Regimentului 8 Călărași, apărută la Sibiu la Tipografia Școalei de aplicație a cavaleriei. Panait Donici, întemeitorul armei geniu în armata română este cunoscut și ca publicist, printe scrierile sale se numără: Calendarul bisericii de răsărit în stil vechi și stil nou, Etude sur la concordance des épactes avec le ciel, ,,Résumé du Calendrier de l'église d'Orient en Viene et en nouveau style”etc.
Colonelul Alexandru Tell, comandant al Regimentului 4 Artilerie între 1885-1886, a elaborat în anul 1875, Regulamentul asupra manevrelor și evoluțiilor bateriilor înhămate, primul regulament al artileriei române cu care avea să se intre în războiul de la 1877. În 1876, a realizat în premieră, Nomenclatura și inventarierea întregului material al artileriei din armată și a colaborat la realizarea lucrări Organizarea artileriei în timp de pace și de război’, studiu care marchează o etapă importantă în istoricul artileriei române..
Colonelul Boerescu Nicolae, comandant al Regimentului 14 Dorobanți a publicat la rândul său la Tipografia ,,Leon Friedmann” următoarele lucrări: Resboiul Anglo-Boer în Africa de Sud. Extras dupe autori francezi și germani în anul 1902, Dicționar de campanile aranjat după autori și colaboratori în anul 1903 și Diferite propuneri” în anul 1904. În anul 1902, Marcu Câmpeanu medic militar în Regimentul 14 Dorobanți a publicat prima carte de psihologie militara românească, intitulată sugestiv Încercari de psihologie militară individuală și colectivă. Prima conferință de psihologie militară din lume intitulată ,,Psihologia mulțimii armate ” a fost susținută de medicul de regiment clasa a II-a Marcu Câmpeanu, la data de 24 aprilie/7mai mai 1899, la Cercul Militar din Roman.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Balcanic la tipografiile din garnizoana Roman s-au tipărit următoarele lucrări de istorie militară: Cum se făcea la Noi la 4 de Artilerie de căpitanul T. Voinescu, cu 84 pagini, în 1913 și Impresii și note din campania 1913 în 1914, de I. Zamfirescu, cu 121 pagini.
La tipografia ,,Beram” din Roman s-a tipărit în anul 1914 o broșură cu titlul Spicuiri din războiul turco-bulgar din 1912 având în cuprins conferința ținută la Cercul Miltar din Roman la data de 17 ianuarie 1914 de către căpitanul I.M. Dumitrescu din Divizia 7 Infanterie
Doctorul Avram Wexler, șef al Spitalului Israelit din Roman a publicat o lucrare intitulată Manual de chirurgie practică pentru război în anul 1914 la Editura ,,Noile ateliere grafice” din București. În perioada 24 decembrie 1916 – 30 august 1917 generalul Nicolae Rujinschi a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 7 Infanterie. Acesta a scris următoarele lucrări de teorie și tactic militară: Curs de topografie neregulată sau de campanie, Tipografia Voința Națională, Bucuresci, 1901, Curs de topografie regulată, Tipografia Voința Națională, Bucuresci, 1900, Școala de ofițeri 1901, Elemente de topografie de campanie și cetirea hărților, Atelierele Grafice Flacăra, București, 1913
Mihai Buttescu, ofițer de legătură între Armata 9 Rusă cartiruită în garnizoana Roman ți Armata a 2-a Română a publicat numeroase lucrări de tactică și strategie militară: Atacul infanteriei germane în 1902, Formarea sistematică a recruților infanteriei, Teoria infanteristului Exerciții pregătitoare de tragere, Pedagogia instructorului, Mitralierele infanteriei etc.
După încheierea Războiului pentru Întregirea României, la tipografiile din garnizoana Roman s-a tipărit lucrarea generalului Ioan Popovici, Bătălia de la Sibiu 12-16 septembrie 1916 apărută în 1918, precum și Jurnal operativ de pe câmpu de războiu (cu Regimentul 56 Infanterie – Antologie eroică), editată în anul 1925 și semnată de Alexandru Dăscălescu .
Ofițer de stat major, comandant și profesor militar, generalul Nicolae Samsonovici a lăsat și o vastă operă teoretică, alcătuită din conferințe, studii și numeroase articole. Dintre lucrările sale, o vom menționa pe cea premiată de Marele Stat Major și intitulată Cum se rezolvă o temă tactică. Conferințe și aplicațiuni de tactică generală, volumul 1, Defensiva, volumul 2, Ofensiva, volumul 3, Detașamente 1924-1926. În cuprinsul acestor lucrări, a formulat idei și aprecieri cu privire la arta militară, activitatea statelor majore, metodica întocmirii și rezolvării diferitelor situații tactice și multe altele.
Generalul medic Papiu Alexandru, fostul șef al serviciului sanitar al Diviziei 7 Infanterie ,,Roman” în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a publicat în anul 1921 lucrarea Organizarea și funcționarea Serviciului sanitar în campania din Transilvania 1918-1919 la Tipografia ,,VIAȚA ROMÂNEASCĂ” din București.
În perioada de timp cât a ocupat postul de secretar la Consulatul General al României de la Budapesta, Octavian Tăslăuanu a colaborat la publicația ,,Luceafărul" și s-a împrietenit cu Octavian Goga. Octavian Tăslăuanu a jucat in epocă, prin poziția importantă deținută la cea mai de seamă revistă de cultură a românilor transilvăneni, un rol de primă mărime in lupta dusă pe tărâm cultural pentru realizarea dezideratului desăvârșirii unității naționale. Acest lucru a fost reflectat și intr-o bună parte în publicistica militantă a anilor de pâna la război și in scrierile literare: Trei luni pe câmpul de război (1915), Hora obuzelor(1916), Sub flamurile naționale (1935) și Spovedanii.
Preotul profesor Constantin Nazarie a publicat de-a lungul timpului valoroase lucrări de teologie: Raportul dintre teologia morală și teologia dogmatică, București, 1904, Duminica, botezul și ierharhia bisericească după adventiști, București, 1910, Combaterea principalelor învățături adventiste, București, 1913, Activitatea preoților de armată în Campania 1916-1918, București, 1921, etc.
Generalul Mihail Schina, șef de stat major al Diviziei 7 Infanterie îm cel de-Al Doilea Război Balcanic, și comandant al marii unități romașcane în anul 1920, a publicat următoarele lucrări de teorie și tactică militară: Necesitatea reorganizării infanteriei (1905), O schiță a armatei române de mâine. Din învățămintele războiului și psihologia individului” (1920),,, Fragmente de organizare militară. A. Cavaleria (1934)”,,,Debuturile strategiei”(1934) etc. În anul 1913, a susținut la Cercul Militar din în garnizoana Roman o conferință pentru susținerea fondului Crucii Roșii Române intitulată ,,Războiul și femeia”.
Generalul Ștefan Stoika, fost ajutor al comandantului Regimentului 4 Artilerie între anii 1889-1900, a publicat lucrarea Generalul Eremia Grigorescu, un pios omagiu adus eroului de la Mărășești. A tradus și publicat manualul de strategie militară Principiile esențiale pentru conducerea războiului al generalului prusian Clausewitz. Împreună cu fratele său, generalul Nicolae Șt. Stoika, a fondat ,,Revista Artileriei” prin care urmărea să răspândească cunoștințele din domeniul științelor militare. Generalul Ștefan Stoica a publicat numeroase articole de strategie și teorie militară. Experiențele dure ale războiului au fost consemnate în două lucrări cu caracter memorialistic și de către profesorul de chimie al Liceului ,,Roman-Vodă” Alexandru Dăscălescu, combatant în Războiul pentru Întregirea României. Născut în comuna Elisabeta Doamna la 13 mai 1879, profesorul Alexandru Dăscălescu a încetat din viață la 28 martie 1930.
În anul 1935 și-a desfășurat activitatea în garnizoana Roman, ,,Cursul pregătitor de ofițeri superiori” subordonat Direcțiunii cursului pregătitor de ofițeri superiori, al cărei director era generalul Nicolae Ciupercă. Printre manualele utilizate în procesul de instruire al cursanților se număra și lucrarea Aplicațiuni tactice executate la Cursul pregătitor de ofițeri superiori în garnizoana Roman 1935, tipărită la București, de Ministerului Apărării Naționale în anul 1935.
În prefața lucrării de arată:
Apariția lucrării de față se datorește insistentelor cereri primate dela diferiți ofițeri din toată țara, de a li se procura aplicațiunile executate anul acesta la Cursul pregătitor de ofițeri superiori, în garnizoana Roman.
O altă lucrare utilizate în procesul de instruire al cursanților din garnizoana Roman se intitula Acțiunea detașamentelor, Principii-Procedee-Aplicațiuni, scrisă de maiorul Crăciunescu Gheorghe din Marele Stat Major și publicată în anul 1940 la București
În anul 1968 generalul Ilie Crețulescu, fost profesor la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă Roman a publicat lucrarea memorialistică Peste crestele Carpaților.
În lucrarea memorialistică Proba de foc, apărută la Editura Albatros din București în anul 1983, Nicolau Constantin a consemnat dramatismul încleștărilor în timpul bătăliei de la Mărășești.
Comandor aviator Știrbu Gheorghe a publicat lucrările Aviația Română în prima zi de război, 22 iunie 1941 și Și eu am fost în Icaria, editate de autorii Dan Antoniu și George Cicoș.
Mărturii despre perioada petrecută în orașul Roman în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a lăsat și colonelul Costache Hanganu . Acesta s-a născut în anul 1929 în satul Țibucanii de Sus, județul Neamț și a fost de la vârsta de 13 ani copil de trupă în Divizia 7 Infanterie. Este autorul lucrării Povestea vieții mele cu subtitlul Memoriile unui colonel. În Memorii, Costache Hanganu își amintește despre răniții aduși la unitate de pe front spre îngrijire, precum și faptul că a dat o mână de ajutor chirurgilor care amputau membrele combatanților. După război ajunge subofițer și ulterior urmează școala de ofițeri de tancuri. Profesează în sfera învățământului militar ca lector la Școala de subofițeri, apoi la Școala de tancuri din Pitești. În paralel, avansează în grad, pânâ la cel de colonel.
După anul 1989, generalul de corp de armată Vasile Bărboi s-a consacrat redactării și tipăririi monumentalei lucrări Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. A publicat de-a lungul timpului numeroase articole de istorie militară în publicații de specialitate. De asemenea, este unul dintre autorii lucrării ,,Istoria orașului Roman 1392-1992” apărută la Roman, în anul 1992, sub egida Societății Culturale ,,Roman-600”.
Lucrarea Istoricul spitalului municipal ,,Precista Mare” din Roman până la bicentenar, 1998, parțial și al vieții medico – farmaceutice romașcane, apărută la editura Știință și Tehnică, în anul 2001, scrisă de veteranul de război medic Epifanie Cozărescu și doctorul Octav Clocotici reprezintă o importantă contribuție privind asistența sanitară în garnizoana Roman, în timpul celor două războaie mondiale. Lucrările de istorie militară scrise de domnul general în retragere Petre Stoica – președinte de onoare a Asociației Naționale Cultul Eroilor ,,Regina Maria”, ofițer artilerist care și-a desfășurat activitatea în garnizoana Roman în perioada postbelică merită a fi menționate. Coautor la volumul Slavă eroilor Patriei 1877-1878, 1916-1918, 1941-1945, autor al cărții Piramida Nemuririi. Rânduri împotriva uităriieroilor noștri domnul gerneral în retragere Petre Stoica este fondatorul seriei noi a revistei ,,România Eroică”. În anul 2014 istoricul militar, colonel în rezervă Dan Prisăcaru, a publicat la Editura Militară, lucrarea În avanspostul luptei pentru supraviețuire. Apărarea națională a României și frontul secret în vâltoarea anilor 1938-1940.
O activitate susținută materializată prin publicarea de numeroase articole de istorie militară în Anuarul Muzeului de Istorie din Roman și în presa locală, a desfășurat domnul colonel în retragere Miluță Aniculăesei. De asemenea, domnul colonel în retragere Vasile Oprea a susținut numeroase comunicări la activitățile desfășurate la Cercul Militar din Roman, având ca temă aportul unităților militare din garnizoanei Roman la înfăptuirea marilor deziderate naționale.
DRAPELELE CORPURILOR DE OASTE DIN GARNIZOANA ROMAN
Prin ,,Regulamentele Organice” s-au stabilit culorile steagurilor pentrru ambele principate, albastru și roșu pentru Moldova și și albastru și galben pentru Muntenia. În Moldova la fiecare schimbare de domn se înlocuiau și steagurile, culorile rămânând aceleași. Steagurile din Moldova aveau nelipsit capul de bour și chiar chipul unui sfânt. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a adoptat pentru prima dată tricolorul compus din roșu, galben și albastru dispus la început orizontal iar mai târziu vertical, așa cum este în zilele noastre :
[…]Drapelul model 1872, distribuit structurilor militare în anul 1874, avea următoarele componente: hampa din lemn, acvila din bronz, pânza din mătase, cravata și decorațiile . Pânza era confecționată din mătase naturală, din trei fâșii: roșu, galben și albastru, formând un pătrat cu latura de 1,55 m. Culorile erau dispuse vertical, având albastru lângă hampă, iar roșu fluturând liber. În mijlocul pânzei se afla pictată stema țării, pe un fond de culoare grena, înconjurată de o ghirlandă din frunze de laur aurii și din frunze de stejar argintii. Scutul este împărțit în patru. În primul cartier, care reprezintă Țara Românească, era pictată, pe fond albastru, o acvilă neagră cu zborul în jos, membrată, cruciată, de argint, cu o coroană de aur, ținând în gheara dreaptă o spadă de argint, iar în cea stângă un sceptru din același metal, privind un soare de aur. In cel de-al doilea cartier, care reprezintă Moldova, este pictat, pe fond roșu, un cap de bour, cu coarnele de argint și cu o stea de aur între coarne. In cel de-al treilea cartier, care reprezintă Banatul Craiovei, este pictat, pe fond roșu, un leu de aur ieșind dintr-o coroană antică, coronat cu o coroană de mare Ban, privind o stea de aur cu șase raze. În cel de-al patrulea cartier au fost pictați, pe fond albastru, doi delfini de argint afrontați, cu cozile în sus, reprezentând țărmurile Mării Negre. Peste tot se află scutul scartelat, argint și negru, care reprezintă Casa de Hohenzollern. Scutul era timbrat de o coroană regală. Suporții scutului erau doi lei de aur, cu cozile între picioare, cu limbile roșii, așezați pe diferite ornamente. Peste ornamente, o eșarfă albă, cu deviza Casei de Hohenzollern, „Nihil sine Deo”, scrisă cu litere de aur. În cele patru colțuri este pictată cifra lui Carol I, înconjurată de două ramuri de laur. Deasupra monogramei se afla o coroană regală heraldică. Hampa este confecționată dintr-un lemn de esență tare, având 3 m lungime, iar în vârf o acvilă napoleoniană cruciată, care stă pe un cartel cu inscripțiile: pe avers – „Onoare și Patria”, pe revers – numărul și numele corpului. Pe hampă, sub pânză, se află un inel metalic cu numele și numărul regimentului. Tot pe hampă este prinsă și cravata tricoloră a drapelului care se termină cu doi ciucuri din fir aurit.
Stindardul de cavalerie model 1872 distribuit în anul 1874 avea pânza din mătase naturală, dublă, tricoloră, formată din benzi verticale, albastru, galben și roșu, cusute între ele, având dimensiunile de 15,5cm x 46,5cm, formând un pătrat cu latura de 46,50 cm. De jur împrejurul pânzei, pe trei laturi, are aplicat un galon cu franjuri din fir aurit. Stindardul este brodat pe ambele fețe cu mătase colorată și cu fir de aur și argint. În cele patru colțuri se află monograma domnitorului Carol, având deasupra coroana regală, brodată cu fir aurit. Sub inițiale se află două ramuri de lauri, din fir de argint. Stema țării este așezată în mijlocul pânzei, acoperind culoarea galbenă și părți din benzile laterale (roșu și albastru), brodată pe un fond de mătase de culoare vișinie, înconjurată de o ghirlandă din frunze de laur (fir de aur) și de stejar (fir de argint). Scutul este împărțit în patru. în primul cartier, reprezentând Țara Românească, se află o acvilă neagră pe fond albastru. In cel de-al doilea cartier, reprezentând Moldova, se află un cap de bour negru, pe fond roșu. In cel de-al treilea cartier, reprezentând Banatul Craiovei, se află un leu, pe fond roșu. In cel de-al patrulea cartier, reprezentând țărmurile Mării Negre, se află doi delfini, pe fond albastru. În centru, se află un scut scartelat (primul și al patrulea cartier argint, al doilea și al treilea cartier negru) reprezentând Casa de Hohenzollern. Scutul este timbrat de o coroană regală. Suporții sunt doi lei cu cozile între picioare, cu limbile roșii, brodați cu fir de aur. Eșarfa are aceeași inscripție ca la drapel. Hampa stindardului este confecționată din lemn și are dimensiunea de 3 m, cu o acvilă de bronz în vârf. Sub pânză, de-a lungul ei, pe o lungime de 50 cm, se află 6 caneluri. Tot sub pânză există o articulație la o distanță de 93 cm, iar mai jos, la o distanță de 36 cm, se află o a doua articulație prin care se trece o curea, care, la mijloc, are o formă cilindrică, folosită în timpul manevrelor și exercițiilor pentru a putea fi purtată pe umărul drept. Alături de aceste șănțulețe se află fixată, prin două șuruburi, o vergea pe care se mișcă liber un inel. Portstindardul este o eșarfă tricoloră, lată de 15-20 cm, care se purta la paradă, peste umărul stâng, iar stindardul era ținut cu mâna dreaptă, având extremitatea hampei fixată în tocul de la scară. Imediat sub pânză se mai află o brățară metalică cu numărul și numele regimentului, iar sub acvilă este prinsă cravata tricoloră a stindardului. Solemnitatea înmânării noilor drapele celor 8 regimente de dorobanți și celor 2 regimente de artilerie a avut loc la Poiana, unde se afla sediul Marelui Cartier General, la 17 iulie 1877[…]
Aceste drapele, model 1872, aveau mici modificări. Astfel, benzile celor trei culori aveau lățimea de 50 cm, formând un pătrat cu latura de 1,50 m. în primul cartier, ce reprezenta Țara Românească, acvila ține în gheara dreaptă o spadă de argint, iar în gheara stângă un sceptru din aur. Moldova este reprezentată tot prin capul de bour cu coarnele de argint, dar nu mai are steaua de aur. Leul din cartierul trei, reprezentând Banatul Craiovei, nu mai iese dintr-o coroană antică, ci stă pe o coroană, iar scutul este în întregime înconjurat de o dungă de aur[…]
La 17 iulie 1877, a avut loc la Poiana Mare, unde se afla sediul Marelui Cartier General solemnitatea înmânării drapelelor corpului de oaste celor 8 regimente de dorobanți și celor 2 regimente de artilerie nou înființate.
Dintre aceste regimente, două erau din garnizoana Roman: Regimentul 14 Dorobanți și Regimenul 4 Artilerie.
Importanța acordării drapelelor unităților nou-înființate a fost subliniată de Carol I în Ordinul de zi nr. 29:
Către Regimentele de dorobanți și de artilerie: Dându-vă drapelul corpului, vă încredințez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului și abnegațiunii voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocaziune de a primi drapelul în preziua mergerii pe câmpul de onoare, căutați a-l încununa de o nemuritoare glorie. Nu uitați niciodată că drapelul este simbolul patriei; cea mai mare onoare pentru voi este de a vă da viața pentru a-l apăra și a-l păstra în mâinile voastre, făcându-l pururea să fâlfâie peste toate obstacolele ce va învinge vitejia, voastră.
În anul 1902, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la războiul neatârnării, aceste drapele au fost depuse în sala tronului de la Palatul regal, ulterior intrând în patrimoniul Muzeului Militar Național.
Drapelelor Regimentului 14 Dorobanți,,Roman” le-au fost conferite următoarele ordine și medalii:
Medalia,,Trecerea Dunării 1877-1878”;
Medalia,,Avântul Țării 1913”;
Medalia ,,Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1919”;
Prin Înaltul Decret 1932/19.08.1936, Regimentului 14 Dorobanți ,,Roman” i s-a acordat dreptul de a înscrie pe drapel denumirile localităților și zonelor în care a dus lupte grele și a săvârșit fapte de arme în războaiele din 1877-1878 și 1916-1919, anume: Grivița, Ardeal,Valea Trotușului, Călugăreni, Târgu Ocna și Tisa.
Medalia,,Victoria”;
Medalia Comemorativă pentru 50 de ani de la înființarea regimentului;
Ordinul ,,Mihai Viteazul ”cls.a III – a, Înalt Decret 1525/02.05.1931.
Drapelelor Regimentului 4 Artilerie ,,Roman” le-au fost conferite următoarele ordine și medalii:
Medalia „Crucea Trecerea Dunării”, la 8 octombrie 1878;
Medalia „Avântul Țării” (Înalt Decret nr. 6247 din 10 mai 1913);
Medalia „Crucea comemorativă a războiului 1916-1919”, cu baretele „Ardeal”, „Carpați”, „București”, „Oituz” și „Târgu Ocna” ( Înalt Decret nr. 1744 din 7 iulie 1918);
Medalia „Victoria în războiul pentru civilizațiune” (Înalt Decret nr. 3390 din 20 iulie 1921);
Ordinul „Mihai Viteazul”clasa a III – a, Înalt Decret nr. 3659 din 30 august 1920;
Medalia comemorativă a proclamării independenței 1877-1927 (Înalt Decret nr. 1320 din 9 mai 1927);
Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a II – a, Înalt Decret nr.1160 din 21 aprilie 1942.
Drapelelor Regimentului 8 Călărași ,,Roman” le-au fost conferite următoarele medalii:
Medalia ,,Trecerea Dunării 1877-1878”;
Medalia,,Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1919” cu baretele „Ardeal”, „Carpați” și,,Munții Vrancei”.
Drapelelor Regimentului 24 Artilerie ,,Roman” le-au fost conferite următoarele ordine și medalii:
În cronica neoficială apărută în ,,Monitorul Oficial” nr.50 din 28 mai 1918 – Partea Neoficială p. 693-694 se consemnează:
Iași, 28 maiu
[…] În ziua de 27 Mai, orele 20, Maiestatea Sa Regele a mai decorat la Reședința Regală cu Ordinul ,,Mihai-Viteazul” clasa III drapelele regimentelor 27,55,70 și 75 infanterie și regimental 1 artilerie munte de 75 mm., iar cu Ordinul,, Steaua României” cu spade clasa V cu panglica,,Virtutea Militară” regimentele 23 și 24 artilerie și 1 și 3 artilerie grea.
ASPECTE PRIVIND CONTRIBUȚIA POPULAȚIEI ORAȘULUI ROMAN LA EFORTUL DE RĂZBOI
Contribuția populației romașcane la campaniile militare purtate de unitățile militare din garnizoana Roman pentru înfăptuirea marilor deziderate naționale a fost una foarte importantă. Mijloacele de bază pentru aprovizionarea armatei române în timpul Războiului de Independență l-au constituit rechizițiile. Din datele statistice ale vremii rezultă faptul că la nivel național, județul Roman ocupă un onorant loc opt în clasamentul contribuțiilor financiare. De asemenea, județul Roman ocupă locul trei la furnizarea de produse alimentare, și locul șase la asigurarea de echipament donat de către populație.
În Războiul de Independență din 1877, pentru îngrijirea răniților de război a fost înființat un spital provizoriu numit Spitalul ,,Virtutea Militară”, dotat cu 150 de paturi, care a funcționat în cazarma Regimentului 4 Artilerie. Acest spital militar a fost întreținut prin ofrande publice, fiind tratați atât ostași români cât și prizonieri turci. În acest scop a fost inițiat un comitet de organizare compus din prefectul județului Roman, Costin Brăiescu, primarul orașului, avocatul Paul Străjescu și medicul primar de județ doctorul Ion Vallianos. Comitetul a hotărât emiterea a 100 de liste de subscripție în bani, făcându-se apel la populația din mediul urban și rural.
Dintre intelectualii orașului Roman care au contribuit cu subscripții se numără: poetul Vasile Alecsandri; profesorii: Costișanu, D. Grăjdeanu, I. Flor, Noal Didier Meiltz, I. Ștefănescu; clericii: D. Matcaș; inginerii: Panaite Donici, Vasile Popovici; deputații: I. Eraclide, V.G. Morțun și alții. Au contribuit cu subscripții și alte categorii sociale de la funcționarii publici la țăranii pălmași, precum și marii proprietari din zona Romanului: Eliza(Hurmuzaki) Sturza din Dulcești, Ion Stroi din Pâncești, Paul Zarifopol din Cârligi și Grigore Cozadini din Climești.
Contribuțiile oferite de oficialități și instituțiile orașului Roman au fost următoarele:
Comitetul permanent – 6000 lei;
Primăria – 1000 lei ( mobilier și inventar gospodăresc);
Epitropia Spitalului,,Precista”( a împrumutat 30 de măsuțe, 46 scufii și vase de bucătărie);
Episcopia Romanului – 500 lei;
,,Comitetul domnișoarelor” (15 pături din lână, 60 de cămăși cusute de mână etc.).
Este de remarcat faptul că poetul Vasile Alecsandri, după ce a donat spitalului ,,Virtutea Militară”, bani, alimente și obiecte de bucătărie a trimis și 50 de broșuri cu poemul Dumbrava Roșie în semn de cinstire pentru eroii romașcani din Războiul de Independență.
În orașul Roman a fost constituit un comitet feminin al cărui scop era acela de a sprijini armata și ostașii răniți în tipul Războiului pentru Independența României.
În ,,Monitorul Ostei.Ziar Oficial”, publicat la Imprimeria Statului Curtea Șerban Vodă, Bucuresci în anul 1877 se arată:
Persoanele mai jos notate din districtul Roman, oferind ca ofrandă pentru armată următoarele sume de bani .Ministerul de resbel arată mulțumirile sale numitelor persone pentru acestă ofrandă:
D. Vasile Macarovici – 60 lei
Manolache Cilibiu – 100 lei
Em. Isaia episcopul Diocesie Roman – 200 lei
Vasile Iochim – 100 lei
Vasile Gheorghju – 10 lei
Constantin Ionescu – 10 lei
Șliom Cheiți – 60 lei
Mendel Solomon – 10 lei
Israil Sigal – 20 lei
Gheorghe Brumă – 10 lei
Haim David Zelberman – 20 lei
Theodor Panțeru – 20 lei
Moise Aron – 10 lei
Iancu sin Nusem – 20 lei
Alexandruu Șerban – 14 lei
Herșeu Șvarț – 10 lei
Valuiu sin Buim – 24 lei
Lascer Ciudin – 25 lei
Ion Chr. Buicli – 25 lei
Alter Avram – 20lei
Vasile Șerban – 25 lei
Ștefan Bogdan Buicli – 12 lei
G.Pruncu – 120 lei
G. Savori – 20 lei
Constantin Botez – 20 lei
Dumitru Nicolau – 8 lei
G. Roiu – 6 lei
Nemescu – 10 lei
Ecaterina Gr. Ghica – 20 lei
Dimitrie Ion – 50 lei
Doctor Burada – 10 lei
Christ. Buicli – 50 lei
Caterina Const. Brăescu – 50 lei ”.
Ecaterina Eni Stârcea din comuna Văleni, județul Roman a donat la 13 august 1877, ambulanței armatei române ,,1 balercă de 7 vedre de vin vechi”. De asemenea, proprietara moșiei Văleni a lăsat prin dispoziție testamentară un legat de 5000 de galbeni pentru soldații invalizi din Războiul de Independență, fond ce purta titlul ,,Ecaterina Stîrcea- născută Emi Văleanca.” Ministerul de Război a transmis mulțumiri persoanelor care și-au exprimat sprijinul față de armată în eventualitatea intrării României în război:
D-na Efrosina Pogacar Irimescu, proprietara moșiei Recea din comuna Brătianu, județul Roman, oferindu-se a pune la dispoziția armatei, într-un eventual răsboi, în mod cu totul gratuit, casele sale din comuna Brătianu, județul Roman, pentru îngrijirea militarilor răniți în răsboi, ministerul de răsboi,în numele armatei,îi aduce cele mai vii mulțumiri pentră-i fapta generoasă și patriotică.
p.Ministru de Răsboi
No. 9212
Secretar general, GENERAL D. ILIESCU
18 Septembrie 1914
Acțiuni de strângere de fonduri pentru diverse cauze sociale au avut loc în garnizoana Roman și înaintea celui de-Al Doilea Război Balcanic. În acest context, merită menționat din presa vremii un bal care a avut loc la data de 6 ianuarie 1913, în scopul strângerii de fonduri pentru cantinele școlare, desfășurat în ,,salonul” Școlii ,,Carol I” din actualul cartier Nicolae Bălcescu, din Roman. Într-un articol publicat în ziarul ,,Actualitatea” se făcea cunoscut faptul că ,,ofițerii și trupa regimentului 14 Infanterie Roman au renunțat la solda pe o zi în favoarea flotei naționale, suma totală ridicându-se la 700 lei”.
În timpul Războiului pentru Întregirea României, profesoara Elena Cancicov membră a Societății Naționale de Cruce Roșie din România s-a înrolat ca soră de caritate la Spitalul Militar de Răniți nr. 360 din București, numit mai târziu Spitalul,,Regina Maria”. În noiembrie 1916, în timpul transportării spitalului la Roman, a fost contaminată cu febra recurentă. Foarte bolnavă, eroina rămâne în garnizoana Iași, unde inima ei a încetat să mai bată, la numai 45 de ani, în dimineața zilei de 21 ianuarie 1917, fiind diagnosticată cu tifos exantematic. A fost înhumată în Cimitirul ,,Eternitatea” din Iași. Pentru sacrificiile în activitatea de îngrijire a răniților și bolnavilor de pe front a fost distinsă cu Ordinul ,,Coroana României”.
Populația orașului Roman a contribuit cu numeroase colecte pentru ostașii internați în spitalele militare din orașul Roman. Într-un tabel întocmit de prefectura orașului sunt consemnați câțiva cetățeni: d-na Maia Coman cu 1 kg de zahăr, 20 ouă, 1 șervet, 1 pachet chibrituri, 20 plăcinte, 4 kg făină de porumb; dl.Mihai Bulai cu 500 kg zarzavat, o cutie de 5 kg biscuiți, 500 țigări naționale etc.
Elocventă în acest sens este o comunicare transmisă în octombrie 1916 de către Parchetul Tribunalului Județean Neamț, către prefect, în care îl informa pe acesta din urmă că s-a primit pentru spitalele militare din județ, de la diferiți locuitori, printe care și Oișie Steiman din Roman, 59 metri de pânză pentru ițari cumpărată de către acesta de la mai multe femei din Târgu Neamț cu aproximativ 180 lei. Constantin N. Vasiliu Bolnavu, un mare filantrop, proprietarul moșiei Văleni, din județul Roman, a donat Regimentului III ,,Dâmbovița” Nr. 22 Infanterie, o suprafață de 2000 mp în perimetrul Calea Dorului din Sinaia. În școlile din județul Roman, la inițiativa profesorilor și învățătorilor elevii confecționau în orele de practică mici articole din textile precum ciorapi sau mănuși care erau donate armatei. În presa romașcană, se făceau numeroase apeluri pentru sprijinirea de către populație a efortului general de război. Astfel, scriitorul și preotul Ion Agârbiceanu, refugiat din Transilvania la Roman arăta în paginile ziarului ,,Vestea Nouă”:
A da pentru armată înseamnă a arăta că ai mult simț de recunoștință față de aceea cari te-au mântuit; a contribui pentru trebuințele armatei înseamnă a ajuta biruința finală. Cinstind pe cei care pleacă azi din nou la luptă, cinstim și pomenirea sfântă a tovarășilor lor, care au murit cu arma în mână la hotarele țării. Ei vor vedea că nu au murit zadarnic.
În condițiile în care orașul Roman a devenit loc de refugiu pentru o parte a populației din Muntenia, precum și dispozitiv de cartiruire a unităților și marilor unități din compunerea Armatei a 9 – ruse și al unităților armatei române aflate în refacere, situația devenise extrem de dificilă. Pe lângă lipsa acută de alimente, combustibil și îmbrăcăminte s-a adăugat și izbucnirea epidemiei de tifos exantematic, care pe fondul unei igiene precare, a luat proporții dramatice. În perioada 20 octombrie 1917 – 20 iunie 1918 în orașul Roman au funcționat două cantine sub conducerea unui ,,Comitet regional” coordonat de George Kapri, prefectul județului Roman. De asemenea, pe raza județului Roman au funcționat opt orfelinate, dintre care unul se afla în subordinea Diviziei 7 Infanterie, marea uniutate cu sediul la Roman. Fondurile necesare proveneau în principal din donații și cotizații lunare și din subvențiile acordate de Ministerul Industriei. Au mai contribuit cu sume importante Societatea ,Familia Luptătorilor”, ,,Uniunea Evreilor Pământeni”, ,,Camera de Comerț”, ,,Asociația învățătorilor romașcani”, ,,Sfatul Negustoresc” etc. Tot în scopul colectării de fonduri în garnizoana Roman s-au organizat o serie de de serbări publice și concerte de binefacere. Printre personalitățile care au participat la aceste acțiuni filantropice organizate la Roman s-a numărat și celebrul muzician George Enescu. Într-un articol intitulat ,,George Enescu-Orfeul moldav și urbea mușatină” domnul profesor dr. Ovidiu Trifan consemnează:
[…]Printre cei care, prin valoarea prestației lor, au onorat publicul romașcan, este și George Enescu, în calitate de violonist-concertist. Muzicologul Alexandru Cosmovici, vărul său pe linie maternă, consemnează și concertele pe care muzicianul român le-a susținut la Roman. Un prim concert este anunțat în ziarul Ecoul Romanului din 2 decembrie 1915, pentru strângerea de fonduri pentru orga Ateneului. Au urmat cele din 26 octombrie 1918, pentru Crucea Roșie Română, și din 19 august 1919, organizat sub patronajul doamnei Kapri, pentru finanțarea cantinelor mobilizaților și refugiaților de război, eveniment consemnat în Ziarul Îndreptarea, nr. 17/19 august 1918. În folosul orfanilor de război, a mai susținut două concerte, pe 8 mai 1923 și 4 martie 1927[…]
Un sprijin foarte important pentru Crucea Roșie-filiala Roman, condusă de Cornelia Morțun a venit din partea Episcopiei și Protoeriei Roman. Prin ordinul nr. 1256 din 2 septembrie 1916, emis de episcopul Theodosie se cerea Protoeriei ca în fiecare biserică să existe o cutie în care să se colecteze fonduri de la credincioși „îndemnând pe credincioși de a da fiecare ceia ce va putea și-l va lăsa inima în ajutorul răniților și a familiilor celor morți pentru patrie”.
Pe lângă Crucea Roșie Română, în garnizoana Roman și-a desfășurat activitatea în scop filantropic și Societatea ,,Ocrotirea orfanilor de război” aflată în subordinea Ministerului de Război. Această societate s-a impus pe parcursul anului 1918, drept singura recunoscută de stat pentru a strânge fonduri de la populație.
Acțiunile de colectare de fonduri și bunuri materiale destinate pentru susținerea armatei române au continuat și în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o adresă din data de 2 august 1941 trimisă prefecturii, Banca populară ,,Unirea” a funcționarilor financiari din Roman aducea la cunoștiință depunerea sumei de 2500 lei ,,drept contribuție la fondul pentru ajutorarea răniților războiului nostrum sfânt dus de vitejii neamului contra barbarilor de la răsărit”. La data de 11 septembrie 1941 li s-a comunicat comandanților celor patru spitale militare că s-au colectat de la comunele din jurul orașului următoarele materiale care se vor repartiza după cum urmeaxă:
,,Spitalul Zonă Interioară 447” al Oficiului de patronaj ,,Crucea Albastră”- Liceul de fete ,,Sturza Cantacuzino”: 8 prosoape, 80 șervete diferite, 10 m pânză, 1 cămașă;
,,Spitalul Zonă Interioară 446” al Crucii Roșii Române- Seminarului Teologic ,,Sfântu Gheorghe”: 15 prosoape, 107 șervete diferite, 25,50 m. pânză, 1 cearșaf, 1 cămașă;
,,Spitalul Zonă Interioară 445” al Diviziei 7 Infanterie: 8 prosoape, 70 șervete diferite, 5 m pânză, 1 pernă, 1 cămașă, 32 izmene;
,,Spitalul Zonă Interioară nr.448” – Spitalul ,,Precista Mare”: 8 prosoape, 75 șervete diferite, 10 m pânză, 1 cămașă.
În cel de-Al Doilea Război Mondial ,,Spitalul Zonă Interioară 446 ” a funcționat prin colectă publică, organizată de către comitetele școlare. Serviciul administrativ al spitalului a înregistrat în perioada de funcționare următoarele ofrande primite de la populația orașului Roman: 1.039.821 lei în numerar, alimente: lapte – 8915 litri, ouă – 39.031 bucăți, pui – 3506, zeci de kg de caș de oaie, brânză de vaci, smântână, carne de porc și de vită, fasole, cartofi, ceapă, usturoi, castraveți, fructe (mere, pere, struguri), floare de tei, miere de albine, zahăr etc. Au mai fost donate și 10.000 pachete de țigarete ,,Naționale”. Despre contribuția elevelor de la Liceul Industrial de Fete din Roman, la efortul de război, Victorin Lozinschi consemnează:
În timpul celui de-al doilea război mondial elevele tricotau cu andrele sau croșet, pentru armata de pe front, genunchiere, ciorapi, mănuși și veste, urmând ca periodic să se trimită pachete ,,pentru un camarad de pe front”.
Cu sprijinul filialei locale a Oficiului de Patronaj, condusă de prefectul județului Roman, generalul Ștefan Ionescu în incinta Liceului de fete ,,Sturza-Cantacuzino” unde funcționa ,,Spitalul Zona Interioară 447” s-au organizat numeroase conferințe și prelegeri susținute de personalități ale vieții culturale: profesor Alexandru Epure, preot Vasile Iordache, doctor C. Samson, profesor Ilie Isvoranu, profesor Gheorghe Năsturaș, profesor dr. Ion Popescu, profesor Cristea Dobre, profesor Gheorghe Chiriac și profesor doctor Ioan Nitzulescu.
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INDEX DE NUME
MĂRTURII ICONOGRAFICE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: COMPANIALEGIUNEABATALIONUL DE JANDARMI FORMAȚIUNI DE POLIȚIE [307312] (ID: 307312)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.