Comisia Europeana Si Rolul sau In Exercutarea Politicilor Uniunii Europene

Introducere

Principala motivație care a stat la baza alegerii acestei teme este necesitatea cunoașterii rolului instituțiilor comunitare în amplul proces de construcție europeană.

În cadrul lucrării, am prezentat pe scurt coordonatele etapelor de construcție europeană din prisma tratatelor.

Tratatul este un rezultat al negocierilor între statele membre ale Uniunii Europene, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European.

Statele membre ale Uniunii Europene nu mai sunt în măsură să facă față singure tuturor problemelor administrative. Pentru a găsi soluții și a răspunde preocupărilor cetățenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente și coerente, adaptate nu numai la funcționarea administrativă a unei Uniuni, ci și la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre țări trebuie aproape permanent revizuite.

Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ținând cont de schimbările politice, economice și sociale și dorind, în același timp, să răspundă aspirațiilor și speranțelor europenilor.

Integrarea europeană, un proces îndelungat ce trebuie parcurs de către toate statele membre ale Uniunii Europene sau de către statele aflate în curs de aderare, presupune, în primul rând, adaptarea politicilor publice implementate de guvernele naționale, la axele prioritare ale politicilor publice europene, proces administrativ susținut printr-o legislație armonizată la izvoarele de drept comunitar originar (tratate și instrumente juridice anexate acestora), la izvoarele de drept complementar (actele convenționale încheiate între statele membre și alte state membre, Uniune sau alte state terțe), la izvoarele de drept derivat (directive, regulamente, decizii, recomandări, declarații, etc.) sau la izvoarele de drept jurisprudențial (deciziile Curții de Justiție a UE). Astfel, statele membre UE se văd nevoite să răspundă noilor cerințe privind structura mediului administrativ în spațiul european post-Lisabona.

Din întregul sistem politic al Uniunii Europene, a cărui complexitate instituțională s-a format și s-a consolidat în timp, prin efectele succesive și inovative ale tratatelor comunitare și modificatoare, am ales a analiza în lucrarea de față doar Comisia Europeană.

Fără a avea pretenții de a fi epuizat conținutul « sistemului instituțional al UE » din prezent, am ales Comisia Europeană deoarece aceasta este a doua mare instituție politică.

În tratatul CECA denumirea consacrată este aceea de „Înaltă Autoritate”, instituție politică având o natură juridică supranațională, natură care nu a mai fost înscrisă ca atare în tratatele modificatoare.

Ulterior, tratatul de la Maastricht a folosit denumirea de „Comisie”, când se referea la instituțiile politice din conținutul cadrului instituțional unic. Art. I-19 din Constituția Europeană rămâne la această denumire („Comisie”, „Comisia Europeană”), fără a îi consacra expres și natura juridică de instituție politică supranațională.

O mai bună comunicare cu cetățenii Uniunii Europene, în direcția recâștigării sprijinului și a încrederii acestora în instituțiile europene, reprezintă totodată un obiectiv care depășește mandatul Comisiei Europene, comunicarea despre Uniunea Europeană constituindu-se într-o răspundere colectivă a tuturor instituțiilor europene și a partenerilor naționali interesați.

Lucrarea de față, facilitează o mai bună înțelegere a rolului Comisiei Europene în cadrul procesului de formare a instituțiilor europene.

Un domeniu asupra căruia s-a acționat în direcția perfecționării activității Uniunii Europene a fost funcționarea instituțiilor sale. Acestea, de-a lungul timpului, au crescut atât numeric, cât și calitativ.

Prezentul studiu își propune să evidențieze principalele aspecte ale reformei instituționale efectuată la nivelul Uniunii Europene, ca entitate socială, economică, politică.

„Construcția Europei este una dintre marile intreprinderi politice și culturale născute din cultura democratică și este fundamental ca acest proiect să aibă succes. Din păcate în multe țări europene a luat amploare scepticismul, inclusiv o anumită ostilitate față de ideea de Europă. Este bine că există țări ca România care văd în Europa o speranță și abordează cu optimism ideea de integrare în marea comunitate a țărilor europene." susținea Mario Vargas Llosa.

Lucrarea prezintă etapele construcției europene și implicațiile fiecărei etape în parte, precum și rolul tratatelor Uniunii Europene în cadrul instituțional.

Unicitatea procesului de construcție europeană se reflectă în primul rând în arhitectura instituțională.

Firul logic al tematicii abordate a urmărit evoluția mutațiilor instituționale pe parcursul construcției europene urmărind tratatele de la o etapă la alta, implicațiile în instrumentele comunitare de la Tratatul de la Paris până la Tratatul Constituțional de la Lisabona.

Prezenta lucrare este structurată pe 3 capitole distincte.

Primul capitol urmărește apariția Uniunii Europene și modificările instituționale rezultate în urma acestui eveniment, privind mai ales contribuția Comisiei Europene.

Începutul procesului de construcție europeană, caracterizat prin trăsături originale și specifice, – care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment.

Pornind de la obiectivul ministrului Robert Schuman, considerat unul din părinții fondatori ai Europei unite, este urmărită evoluția sistemului instituțional comunitar apărut odată cu semnarea primelor tratate ( Paris – 1951, Roma – 1957).

Conform definiței din Dicționarul Explicativ al Limbii Române și din dreptul tratatelor, tratatul reprezintă „un act juridic care exprimă acordul de voință dintre două sau mai multe state în scopul de a realiza, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele”.

În procesul de construcție europeană, tratatele au avut un loc extrem de bine definit.

În capitolul doi sunt analizate principalele tratate care au marcat evoluția construcției europene: Tratatul de la Paris privind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, Tratatul de la Roma, Tratatul de fuziune de la Bruxelles, Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona. Toate aceste tratate relevă viziuni politice care au remodelat și continuă să remodeleze în mod constant arhitectura instituțională a Uniunii Europene.

Tratatele Constitutive ale Comunităților Europene au fost impregnate de intenția de a pune punct unei istorii însemnând războaie și distrugeri în Europa. Ca obiectiv suprem era asigurarea păcii dar și unificarea economică prin creearea unei piețe europene, existând deci o aspirație pentru „o uniune politică”.

Aceste tratate urmăreau următoarele obiective: dezvoltarea armoniosă a vieții economice, creșterea economică stabilă și echilibrată, ridicarea nivelului de trai, reducerea și eliminarea ulterioră a șomajului, dar și stabilitatea politică, economică și monetară.

Al treilea capitol face o amplă prezentare a Comisiei Europene, punându-se accent pe rolul lor în executarea politicilor Uniunii Europene. Acest rol este privit din perspectiva structurii, organizării, funcționării, atribuțiilor Comisiei.

Această cercetare profundă a Comisiei Europene ca organ executiv al Uniunii Europene urmărește următoarele aspecte:

istoricul și evoluția Comisiei Europene;

scopul și rolul comisiei în cadrul sistemului instituțional al Uniunii Europene;

modul de constituire, organizare și funcționare a comisiei;

numărul de membrii ai Comisiei, rolul lor și atribuțiile președintelui.

Analizând lucrările referitoare la evoluția construcției europene, constatăm că este dificil de identificat esența Uniunii Europene. Această problematică a făcut obiectul multor studii teoretice de specialitate. Numeroși autori din literatura de specialitate au încercat să definească Uniunea Europeană.

Între 1985-1995, perioadă prolifică de activism a Comisiei, Jacques Delors numea Uniunea „un obiect politic neidentificat”. Uniunea Europeană posedă o structură instituțională și o personalitate juridică precum și un sistem legislativ. Din această perspectivă, Uniunea Europeană ar putea fi asemănată cu un stat, fără a fi însă în mod real unul.

Inițiată ca un proiect politic și economic remarcabil al continentului european, Uniunea Europeană a evoluat spectaculos în cei 63 de ani de existență. Dintr-o comunitate formată din 6 state, a ajuns la 15 în anii ‘90, s-a extins cu 10 în 2004 reunind în prezent 28 de state. Deși Uniunea Europeană a debutat ca o Comunitate a cărbunelui și oțelului, a evoluat într-o uniune economică și politică.

Europa unită poate fi considerat cel mai îndrăzneț proiect de asociere politică și economică. Încă de la începuturile Comunităților Europene, au existat numeroase viziuni asupra modului în care va arăta Europa unită: o structură interguvernamentală, în care statele membre cedează din suveranitate doar în anumite chestiuni, punctuale. În momentul de față se conturează una de tip federal, un fel de "State Unite ale Europei", după modelul Statelor Unite ale Americii.

Timp de mai bine de 6 decenii, Comunitățile și, ulterior, Uniunea au funcționat pe principiul clasic – interguvernamental, constituind, din punctul de vedere al dreptului internațional, un ansamblu de organizații regionale. Obiectivul major l-a constituit construirea unui spațiu de stabilitate, respectând libertatea și identitatea statelor membre.

Cap. 1

Apariția și evoluția Comunităților europene

1.1. Premisele apariției Comunităților europene

Înainte de prezentarea premiselor apariției Comunităților Europene, am considerat oportun să subliniez căteva idei referitoare la cristalizarea ideii de unitate europeană.

În esență, Uniunea Europeană este un concept utilizat extrem de frecvent în mass-media, mediul universitar, politic și economic. Conceptul de unitate la nivel european are rădăcini la nivelul istoriei continentului.

O abordare istorică a acestei problematici ne demonstrează că procesul complex al integrării europene a fost de la bun început conceput ca un proces evolutiv, de durată.

Ideea de a crea o uniune a statelor continentului european este destul de dificil de plasat în timp.

Încă din timpul formării statelor naționale apar astfel de proiecte. În anul 1795, Immanuel Kant redactează un model federal, pornind de la premisa că pacea în Europa ar putea fi asigurată doar de o federație de state, constituite pe baza unui model republican. În secolul al XIX-lea cooperarea între statele Europei începe să se dezvolte prin încheierea unor convenții multilaterale cu caracter tehnic în domeniile poștei, transporturilor și telegrafiei.

La 6 noiembrie 1816, Napoleon afirma : „Confederația europeană – va sosi mai curând sau mai târziu prin forța lucrurilor”.

Nu se poate vorbi de apariția ideii de unitate europeană, fără a aminti ideile politice, sociale și economice ale genovezului Mazzini, care la Conventul masonic de la Geneva, din anul 1843, preciza că trebuia creată: „o conștiință de apartenență la Europa” și conceput „un model european” care, induse prin învățământ și presă, să uniformizeze mentalitatea „societății civile”. Din proclamația de la Geneva, se distinge calitatea de precursor al Uniunii Europene a lui Mazzini, dar și a conceptului de globalizare. Încă din acea perioadă, Mazzini prevedea realizarea unei Europe federale, pas cu pas. La vremea respectivă, genovezul Mazzini a gândit chiar și o hartă a Noii Europe. Mazzini merge mai departe, dorind în mod vehement crearea Statelor Unite ale Europei, Asiei și Africii și realizarea unei forme de globalism economic.

La Congresul pacifist de la Paris din anul 1849, Victor Hugo rostește celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini și bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul și cu dreptul de vot universal al popoarelor ….Va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee și lumea se va mira că au fost vreodată cu putință….Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii, dându-și mâna prietenoasă peste ocean…”.

După primul Război Mondial, în anul 1923, s-a conturat ideea unei frății europene într-o publicație a lui R. Coudenhave – Kalergi (1894 – 1972), intitulată „Pan Europe” în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitate de către state.

S-a inițiat, astfel, o mișcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ținut un prim congres la Viena în anul 1929 și unde au participat 2000 de reprezentanți din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene: garantarea egalității, securității și suveranității confederale, crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune etc.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfășurat la Geneva o reuniune a reprezentanților militanților germani antinaziști, care a fost urmată de alte patru astfel de reuniuni și care au elaborat un proiect de declarație al unei rezistențe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliștilor europeni și primul apel la coordonarea mișcărilor de rezistență, fiind creat și un birou permanent de coordonare a acțiunilor pentru eliberarea țărilor cărora le aparțineau și pentru organizarea unei „Uniuni Federale a Popoarelor Europene”.

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană.

Secolul XX a reprezentat pentru țările continentului european un proces de decădere de la poziția de continent pe care se aflau principalele puteri ale lumii, de adevărat centru al unor imperii coloniale ce depășeau cu mult întinderea și granițele sale.

Într-una din lucrările sale, Zbigniew Brzezinski remarca că “primul război mondial, de fapt, ultimul război european, purtat de puteri europene de însemnătate mondială” a slăbit în mod considerabil forța continentului european, în timp ce a doua conflagrație mondială a “desăvârșit sinuciderea istorică a Europei. În timpul acestui război, Europa a încetat să mai fie centrul real al politicii mondiale devenind, în schimb, locul efectiv de desfășurare a unei competiții globale, purtate de două puternice state extraeuropene. Amândouă au înțeles că obținerea controlului geostrategic asupra Europei ar echivala, în cele din urmă, cu controlul asupra Eurasiei, iar acesta din urmă, odată realizat, ar asigura supremația mondială. Prin urmare, în perioada războiului rece care a urmat, Europa a constituit pentru fiecare dintre ele miza centrală… Din subiect al întrecerii globale, Europa a devenit acum obiectul acesteia”.

Ideea de integrare economică în Europa nu a apărut doar la finalul celui de-al doilea război mondial (1945) ca o soluție la acesta ci a existat cu mult înainte. Anexa 1

Pe plan internațional, după eșecul Ligii Națiunilor, în 1945 se creează Organizația Națiunilor Unite, urmată de alte organizații cu vocație mondială: Fondul Monetar Internațional (1946), Banca Mondială (1946), Carta de la Havana (Carta Internațională a Comerțului, 1946), Acordul General al Tarifelor și Schimburilor (GATT, 1946).

Aceste inițiative la nivel internațional se doreau a fi pilonii unei noi ordini mondiale care să nu mai permită repetarea tragediilor înregistrate în timpul celor două războaie mondiale, mai ales că, pentru mulți politicieni, apropierea unui nou război mondial care să opună sistemul comunist celui capitalist părea aproape inevitabilă.

Trebuie să facem distincție între organizațiile regionale și congresele și conferințele organizate de acestea, care au constituit formele incipiente ale primelor forme de manifestări a intențiilor de colaborare la nivel internațional.

Ele se deosebesc în mod fundamental de organizațiile internaționale prin caracterul lor temporar, prin obiectivele limitate pe care le au și prin lipsa unui cadru organizatoric instituțional (organele acestora fiind adesea alese ad-hoc).

Congresele și conferințele internaționale reprezintă, astfel, reuniuni de delegați ai diferitelor state, convocate în scopul examinării unor probleme de interes comun.

În urma realizării acestei clarificări în ceea ce privește natura organizațiilor internaționale și a modului de desfășurare a activităților lor (congrese, reuniuni, conferințe, tratate), putem înțelege mai bine apariția și evoluția comunităților europene.

Ideea unității europene se suprapunea cu cea a reconcilierii franco-germane care a avut susținători marcanți încă din primii ani de după cel de al doilea război mondial.

Astfel, în 1946, Churchill îndemna Franța și Germania să construiască “Statele Unite ale Europei”. După cum se observă, era o sugestie care nu includea Marea Britanie, fidelă S.U.A și izolării ei insulare.

Winston Churchill, continuator al ideilor lui Mazzini, la 19 septembrie 1946, în Aula Universității din Zürich, declara: „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei.”

În primii ani după cel de al doilea război mondial, alte două serii de factori vor influența în mod determinant construcția europeană.

Pe de o parte, opoziția dintre Est și Vest care s-a agravat la sfârșitul anului 1947 a creat sentimentul unei amenințări grave și iminente pentru Europa occidentală, amenințare căreia ar fi fost incapabilă să-i facă față din punct de vedere economic și militar, astfel încât asistența și protecția Statelor Unite ale Americii devenea pentru Europa occidentală o necesitate.

Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize politice și divizată prin „cortina de fier” în două blocuri: Est și Vest. Totuși, această distrugere și divizare nu putea să rămână fără urmări. Este momentul în care se constata efectele eșecului controlului colectiv al beneficiilor revoluției industriale, care a degenerat în înarmare și în producție militară, dincolo de nevoile imediate de apărare, riscurile manipulării și îndoctrinării maselor și limitele Statului-Națiune, care a alunecat în imperialism și în naționalism agresiv.

Pornind de la această realitate, care avea și o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că sfârșitul divizării Germaniei reprezintă “cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârșitul războiului rece”. Peste căteva decenii, odată cu înființarea Comunității Economice Europene se puneau bazele creării în Europa a unui nou pol geopolitic important care se va impune treptat, mai intâi în plan continental și apoi în plan mondial.

Divizarea Europei a fost simbolizată de divizarea uneia dintre cele mai puternice țări ale continentului – Germania.

Analistul american Zbigniew Brzezinski sublinia la mijlocul secolului trecut că Germania a devenit din nou un factor-cheie pe scena Europei Centrale și observa că puterea sa economică genera influență politică. Credea că acest fapt, implicit, va conduce la o sferă de dominație germană, supoziție care nu s-a confirmat.

Germania și Franța au devenit un binom economic și de securitate ceea ce a condus la sporirea prestigiului continentului european și a mărit atractivitatea pentru celelalte state de a adera la acest nou pol de putere. Peste câteva decenii, conceptul de Uniune Europeană se va impune tot mai mult ca un jucător strategic credibil pe tabla de șah a resurselor de hrană și energie în secolul al XXI-lea.

Pe de altă parte, Italia a cunoscut o evoluție economică reflectată în creșterea nivelului de trai odată cu depășirea perioadei de criză generalizată de după cel de-al doilea război mondial. Fiind în categoria țărilor învinse, prezența Italiei și a Germaniei în grupul pilot al țărilor care au demarat procesul de integrare economică în Europa, pare a fi totuși surprinzătoare. Cu atât mai interesantă este acceptarea Italiei în planul de relansare a continentului european, la care a contribuit substanțial Statele Unite ale Americii prin Planul Marshall (exemplu de ajutor post-conflict eficient ), cu cât numeroși istorici și analiști au pus pe seama factorului politic acest fapt.

La 5 ianuarie 1947, generalul Marshall, pe atunci secretar de Stat al S.U.A, într-un discurs ținut la Universitatea Harvard expunea ideile directoare ale unui plan de ajutor economic în favoarea Europei occidentale. Ajutorul american era subordonat stabilirii unei cooperări organizate între țările beneficiare.

Condiția era, în mod evident, de natură esențial politică. Pe de altă parte, deteriorarea rapidă a relațiilor cu U.R.S.S forța statele Europei occidentale să se preocupe de propria lor securitate.

Într-un asemenea context destul de dificil, dacă ideea construcției europene devenea tot mai pregnantă, existau, sub anumite forme unele ezitări privind conținutul său.

În primul rând existau ezitări asupra limitelor geografice ale Europei, care aveau orgini istorice. Pe de altă parte, existau ezitări cu privire la obiectul construcției europene. Europa urma să fie abordată sub aspect economic, social, cultural, militar sau politic.

Din punct de vedere al ezitărilor cu privire la natura construcției europene principalele aspecte erau sub aspectele alegerii tipului de construcție: una a cooperării sau o Europă supranațională.

Nu trebuiesc ignorate ezitările cu privire la procedură. Din această perspectivă, trebuia să se aibă în vedere o integrare economică care ar putea să ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se stabilească mai întâi instituțiile politice susceptibile să constituie un element motor al unei viitoare solidarități economice.

Toate aceste ezitări explică și de ce primele eforturi în direcția organizării construcției europene s-au făcut după metoda clasică în relațiile internaționale și anume cooperarea europeană și numai ulterior a continuat după metoda diferită de natură să conducă la o integrare mai profundă.

În anii de după cel de-al doilea război mondial, statele lumii își diversifică relațiile și constituie unele organizații cu vocație în diferite domenii. Aflate încă sub spectrul războiului, se înființează în 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Europei Occidentale, sau, un an mai târziu, 1949, prin Tratatul de la Washington, ia naștere Pactul Organizației Atlanticului de Nord. Aceste organizații cu caracter predominant militar se păstrează și în prezent, dar de-a lungul timpul și-au schimbat radical politicile de funcționare. Ele au influențat amplul proces de construcție europeană.

În anul 1949, 6 țări din Estul Europei (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia) și fosta Germania Democrată au semnat acorduri de ajutor reciproc COMECON (C.A.E.R). Cu timpul, aceste acorduri s-au extins și în afara granițelor Europei, ajungând până la Cuba. Crearea Consiliul de Ajutor Economic Reciproc la 8 ianuarie 1949 urmărea, în mod oficial, fluidizarea relațiilor comerciale și colaborarea economică și tehnico- științifică dintre țările fondatoare.

Contradicțiile dintre Europa de Est și cea de Vest s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare antagoniste – NATO (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955). A urmat o perioadă care a fost cunoscută în istorie sub denumirea de "război rece", încheiată abia la începutul deceniului '90.

Cele două părți ale Europei divizate – Vestul și Estul – au urmat și în domeniul economic cursuri diferite.

Procesul de internaționalizare cunoaște o amploare deosebită în deceniul 5, când țările lumii încep să stabilească relații și în domeniul economic, politic și în alte sfere de activitate.

În ansamblul ei, Uniunea Europeană nu este o federație de state așa cum sunt Statele Unite ale Americii. De asemenea U.E nu este doar o simplă organizație internațională care presupune cooperarea între guverne precum este cazul Organizației Națiunile Unite (O.N.U.).

Statele membre ale Uniunii Europene rămân în cadrul acesteia națiuni suverane și independente, dar își comasează, în mod benevol, suveranitățile pentru a putea deveni o forță cu influență la nivel mondial, o forță pe care nici una dintre ele luate separat nu ar putea-o avea. La nivelul Uniunii Europene această comasare a presupus delegarea de către statele membre a unei anumite părți din puterea lor de decizie către instituțiile create în cadrul Uniunii Europene, astfel încât deciziile în anumite domenii de interes comun să poată fi luate la nivel european.

“De la ideile lui Robert Schuman și Jean Monnet, până la Tratatele de la Amsterdam și Nisa, Comunitatea Europeană, devenită ulterior Uniunea Europeană, a străbătut un drum lung și sinuos, spectaculos și nu rareori lipsit de dificultăți.”

Ideea europeană își are originile în Evul Mediu, însă ea a luat forme concrete abia după cel de-al doilea război mondial. Europa a reprezentat atât sursa izbucnirii celor două războaie mondiale, cât și scena de desfășurare a acestora. Experiențele devastatoare ce au presupus numeroase tragedii umane și materiale trebuiau evitate pe viitor, astfel au început să se depună eforturi de realizare a unei integrări europene ce avea să preîntâmpine izbucnirea unor alte conflicte armate pe continentul european.

Nici “Cortina de Fier” ce despărțea estul de vestul Europei și nici planul de reconstrucție a Europei elaborat de ministrul de externe american George C. Marshall, în anul 1947, nu au reprezentat impulsul hotărâtor, acesta venind abia în 1950 de la ministrul de externe francez Robert Schuman și de la colaboratorul său, Jean Monnet.

În decembrie 1947 a fost instituit un „Comitet internațional de coordonare a Mișcărilor pentru unitatea europeană”, care a organizat mai multe congrese, dintre care, o influență decisivă a deținut-o Congresul de la Haga din 7-10 mai 1949.

Rezoluțiile adopate la acest Congres sunt cuprinse în 5 articole:

– Europă unită, în a cărei întindere să aibă loc libera circulație a oamenilor, ideilor și bunurilor;

– Cartă a drepturilor omului, garantând libertățile de gândire, de asociere și de exprimare, ca

și liberul exercițiu al unei opoziții politice;

– Curte de Justiție capabilă să aplice sancțiunile necesare pentru a fi respectată Carta;

– Adunare europeană în care să fie reprezentate forțele vii ale tuturor națiunilor;

– Angajamentul de a sprijini această operă, singura șansă pentru pace și gajul unui mare viitor pentru această generație și cele care vor urma.

În domeniul politic, reprezentanții tărilor europene, la 5 mai 1949, prin Congresul de la Haga, au pus bazele unei organizații cu o activitate preponderentă în domeniul drepturilor omului, și anume Consiliul Europei.

În urma creării acestor organizații care au precedat prima organizație care poate fi considerată precursoarea Uniunii Europene de astăzi (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului – 1951), europenii, simțeau tot mai mult nevoia, realizării unei piețe comune, care să le faciliteze unele avantaje, în primul rând în domeniul economic, dar și în alte domenii: comercial, fiscal, social, protecția drepturilor omului și a mediului etc. După terminarea celui de-al doilea război mondial, la nivel european, apare tot mai mult ideea creării unei piețe comune, a unei integrări economice și chiar politice.

Începând din anul 1949, Franța, care va avea principalul cuvânt de spus, în crearea viitoarei Uniuni Europene, prin Michel Debré, propune un proiect de tratat prin care să apară pe plan european Uniunea Statelor Europene. Primul ministru francez vedea această uniune bazată pe un sistem de federalizare europeană, condusă de un arbitru. Se avea în vedere un fel de Senat format din miniștrii aparținând tuturor statelor membre, o Adunare Europeană, care să întrunească în componența sa un număr de delegați, în conformitate cu numărul populației din fiecare stat. Arbitrul putea stabili un anumit număr de comisari europeni, uniunea beneficiind și de o Curte de Justiție.

La propunerea Franței, 10 țări europene semnează în 1949 Tratatul de la Londra, pe baza căruia ia ființă Consiliul Europei, cu sediul la Strassbourg. În prezent, organizația cuprinde majoritatea statelor europene deoarece cele 28 state membre ale Uniunii Europene sunt și membre ale Consiliului Europei.

For de cooperare interparlamentară, de dialog politic în vederea creării “Marii Europe” federale, Consiliul Europei avea un rol predominant consultativ. Cu toate acestea, organizația a acumulat câteva realizări deosebit de importante, dintre care se detașează adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950), urmată de constituirea Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O), mecanism juridic ce garantează un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale de către administrațiile și tribunalele democrațiilor europene, și permite examinarea recursurilor individuale ale cetățenilor împotriva propriilor jurisdicții naționale. Mai remarcăm semnarea în 1980 a Convenției privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților locale.

Dintre nerealizările acestei organizații pot fi enumerate: tensiunile existente încă în problema minorităților din state ca Belgia, țările baltice; eșecul stabilirii prin compromis a frontierelor geografice dintre Europa și Asia, și a încadrării fostelor state sovietice într-un continent sau altul, problemă direct legată de accesul acestor state în Consiliul Europei cu drepturi depline.

Organele Consiliului Europei erau Adunarea Parlamentară, compusă din parlamentari naționali, care votează rezoluții, aceste rezoluții fiind transmise apoi Comitetului de miniștri, organ de decizie format din Miniștrii de externe ai țărilor membre, care decid în unanimitate.

Totuși, momentul creării Consiliului Europei a divizat ulterior Europa în două blocuri. La inițiativa Marii Britanii un grup de țări s-au coagulat într-o zonă de liber schimb – EFTA.

Încă din 1948 a fost creată uniunea vamală Benelux, care a definit o liberalizare a schimburilor comerciale reciproce și a lansat o politică comercială comună față de terți, ceea ce a venit ca bază pentru ce a urmat să devină, după 10 ani: Comunitatea Economică Europeană. Țările Benelux sunt privite de foarte multe ori ca un tot prin relațiile tradiționale care s-au dezvoltat. Germania, cât și Franța, prin statutul lor de mari puteri, nu comportă termen de comparație sub aspectul evoluției pe scena europeană, literatura de specialitate atribuind de cele mai multe ori axei germano-franceze statutul de ‘motor’ al Comunității Economice Europene.

Spre deosebire de Uniunea Europeană, A.E.L.S nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru A.E.L.S poate stabili în principiu liber taxele vamale și politica comercială externă privind state terțe (non-A.E.L.S). Odată cu aderarea la Comunitatea Economică Europeană țările membre A.E.L.S își pierd calitatea de membru. Membrii actuali ai AELS sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

Un grup separat de șase țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Franța și Germania) au format Comunitatea Economică Europeană (C.E.E).

Efectele economice petrecute au fost considerate spectaculoase: comerțul intracomunitar crește de 6 ori, în timp ce schimburile C.E.E cu terțe țări sporesc de 3 ori. Are loc un proces de specializare, cu deosebire în domeniul bunurilor de consum, ceea ce sporește performanța economică și competitivitatea la export a produselor din cadrul comunității.

Poziția Marii Britanii poate fi explicată prin legătura puternică cu Statele Unite și prin legătura ei cu fostele colonii care o plasau în afara intereselor europenilor.

În anul 1950, doi influenți oameni politici și de stat francezi, Robert Schuman și Jean Monnet, propun realizarea unei Comunități europene, în domeniul cărbunelui și oțelului, care la vremea aceea reprezentau pentru industrie o necesitate stringentă.

Ei propuneau exploatarea și producția în comun a acestor materii de bază, Uniunea urmând să cuprindă Franța, Germania și alte state doritoare să se integreze.

Important este că apariția acestei organizații europene a însemnat constituirea unor organe supranaționale, cu competență de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre.

În faimoasa sa declarație de la 9 mai 1950 ce îi poartă numele, Robert Schuman propunea înființarea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului care să fie subordonată unei organizații supranaționale. Acesta „urmărea evitarea unei noi conflagrații mondiale, prin realizarea unui control internațional asupra ramurilor de bază ale industriei de armament, și anume cărbunele și oțelul, prin intermediul unui tratat inviolabil”.

În 1950, economistul francez Jean Monnet, sesizând ineficiența Consiliului Europei și a O.E.C.E. în încercarea de a integra politic și economic țările europene, lansează ideea plasării industriilor siderurgice și carbonifere ale Franței și Germaniei sub tutela unei singure organizații cu caracter suprastatal, care să coordoneze dezvoltarea acestora.

Propunerea lui Jean Monnet, care a finalizat calea reconcilierii franco-germane, punând bazele întregii evoluții ulterioare către unitatea europeană, a fost pusă în practică de Ministrul de Externe francez, Robert Schuman, care își asumă responsabilitatea politică a aplicării acesteia.

Prezentată sub numele de “planul Schuman de integrare europeană” (la 9 mai 1950), inițiativa franceză a captat rapid interesul Germaniei, al cărei cancelar, Konrad Adenauer, era la rândul său preocupat de problema reconcilierii franco-germane, precum și de asigurarea reintegrării țării sale între statele vestice dezvoltate.

Pe 9 noiembrie 1954, Jean Monnet a anunțat intenția sa de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său de președinte al Înaltei Autorități și de a milita pentru relansarea construcției europene. El a insistat asupra importanței energiei (și în special a energiei nucleare ) și a sugerat ca acest sector să fie ales pentru extinderea competențelor comunitare.

Pe 2 aprilie 1955, Paul Henri Spaak, vorbind în numele Belgiei a propus formal membrilor C.E.C.A. o asemenea extindere. Pe 4 aprilie, guvernul olandez a propus realizarea unei integrări economice fondată pe o uniune vamală. Pe 20 mai guvernele țărilor din Benelux au propus concilierea opțiunilor Beyen–Monnet prin realizarea în același timp a acțiunilor sectoriale de tip C.E.C.A.

Tratatul a rămas deschis și pentru alte state care doreau să adere. Însă, în condițiile date, Anglia, prin excelență un stat conservator, nu intră în jocul celorlalți europeni și nu acceptă să renunțe la unele prerogative ale suveranității, deci nu dorește să adere la C.E.C.O.

Primele încercări de cooperare economică și militară între statele Europei occidentale sunt marcate însă de principiile abordării interguvernamentale, care în esență relevă dorința statelor de a-și păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare.

Abordarea interguvernamentală este profund opusă celei comunitare, așa cum vom vedea în cursul acestei secțiuni: în interguvernamentalitate nu există transfer de competențe, statele implicate fiind angajate doar pe calea cooperării, concertării eforturilor, iar decizia este luată prin consens, neavând forță juridică sau obligativitate.

Ideea unității europene a evoluat către integrare pe fondul tensiunilor între Est și Vest de la începutul războiului rece. Aceste tensiuni au fost punctate de unele evenimente care s-au produs destul de rapid.

Putem considera că procesul de strângere a legăturilor dintre țările Europei Occidentale a fost și o consecință a ideii de protecție și de rezistență față de pericolul expansiunii sovietice.

Acest nou climat a stimulat și promovat ideea europeană, astfel că în septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Winston Churchill pronunța celebrul său discurs în care, după ce menționa pericolele care amenințau Europa, propunea recrearea familiei europene și o construcție regională denumită “Statele Unite ale Europei”.

Acest discurs este considerat de foarte mulți istorici și jurnaliști ca fiind punctul de plecare al mișcării europene de după al doilea război mondial. Ca urmare în decembrie 1946 la Paris se năștea Uniunea europeană a federaliștilor (UEF), apoi Mișcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea parlamentară europeană (a contelui Richard Coudenhove-Kalergi), etc. În anul următor, mișcările europene fac primul pas către organizare, punându-se bazele unui Comitet internațional de coordonare a Mișcărilor pentru unitatea europeană, care va juca un rol important în convocarea congresului de la Haga (7 – 10 mai 1948). La Haga se va decide crearea

Consiliului Europei.

Toate aceste organizații grupează personalități culturale, politice, din domeniul economic, juridic, partizani convinși ai federalismului ca soluție a eliminării disputelor dintre statele naționale și totodată adversari redutabili ai statului-națiune centralizat structurat după principii herderiene.

Foarte multe din aceste personalități conștientizau pierderea inițiativei și rolul major al Europei în sistemul relațiilor internaționale, invocând ca argument de refacere a prestigiului acesteia construcția unei federații europene independente, care să joace un rol de echilibru între cele două superputeri: Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Construcția europeană va trebui să facă față unei probleme legată de concilierea între suveranitățile naționale și principiile integrării supranaționale. Din această contradicție rezultă cele două concepții diametral opuse care au stat la baza proiectelor ulterioare de unitate europeană. Pe de o parte, se pot evidenția cei care erau preocupați de a menține și respecta suveranitatea statelor și care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituții permanente fără ca acestea să aibă putere de decizie. De cealaltă parte, sunt cei care susțin o Europă federală și supranațională, insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naționale către o autoritate decizională superioară.

Cele două concepții difertite se vor regăsi atât separate cât și împreună în procesul de construcție europeană.

Constituirea Consiliului Europei a fost expresia interguvernalismului în timp ce comunitățile europene conțin atât elemente de supranaționalitate cât și principii care întăresc rolul statelor naționale în luarea deciziilor importante.

Încă de la început, Uniunea Europeană s-a dorit a fi o putere economică, care să poată concura ceilalți poli emergenți de putere de la nivel mondial (conform viziunii părinților fondatori- Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer pentru a numi doar câțiva dintre ei – anexa 2) și acest obiectiv este clar definit în capitolul intitulat ”Principii”. Articolul 1 prevedea următoarele „Prin prezentul tratat, Înaltele Părți Contractante instituie între ele o Comunitate Economică Europeană”.

Scopul urmărit de Comunitățile Europene a fost acela de a stabili o legătură între statele membre. Într-o Europă devastată de războaie și divizată datorită confruntării între Est și Vest, s-a cristalizat ideea unei unități europene.

Problema unificării politice a Europei care a fost în centrul dezbaterilor Congresului ce s-a ținut la Haga în luna mai 1948, organizat de mișcările europene, a fost la originea creării la 5 mai 1949 a Consiliului Europei5, organizație având drept obiectiv – așa cum rezultă din preambulul său și articolul 1 al statutului său – apărarea într-un cadru instituționalizat a valorilor democratice considerate ca fiind amenințate prin divizarea Europei în două blocuri, respectiv, principiile libertății individuale, ale libertății politice și preeminența dreptului pe care se bazează orice democrație adevărată.

Aceste organizații deși acopereau principalele domenii ale cooperării internaționale nu dădeau Europei o structură coerentă care să-i permită să exprime în mod eficient o personalitate de care devenea tot mai conștientă că-i este indispensabilă.

Crearea comunităților europene nu poate să fie înțeleasă decât în contextul politic internațional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizații internaționale: militare, economice și politice.

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor atât de împărați cât și de intelectuali, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au reușit să instituționalizeze forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Toate aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.

O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunități Europene de Apărare (CEA)4, inițiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent – semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței.

O relansare în forță a „inițiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai C.E.C.O au căzut de acord asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE) și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

Dacă e să analizăm modul în care a evoluat construcția europeană de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), atunci când Franța și Germania au avut inițiativa de a coordona totul, se distinge opinia lui Vladimir Bukovski care face o remarcă interesantă la adresa Franței: “Franța știe că doar menținând un parteneriat apropiat cu Germania poate să joace în continuare un rol dominant în Europa.”

Din declarația lui Robert Schuman (anexa 3) putem face câteva remarci și anume că Franța este cea care trebuie să preia comanda, dar să accepte și Germania ca partener: “Franța a avut întotdeauna drept obiectiv esențial pe acela de a sluji pacea”, dar ideea de perspectivă mondială apare încă de atunci: “Această producție (a cărbunelui și oțelului) va fi oferită întregii lumi fără distincție, nici excepție, pentru a contribui la ridicarea nivelului și la dezvoltarea operelor dedicate păcii ”

Poziționarea ministrului francez a venit după multe negocieri, dar înainte de asta, discursul de la Harvard a generalului Marshall a fost cel care a emis ideea potrivit căreia este nevoie de o reconstrucție: “(…) Statele Unite se angajează să ajute Europa cu condiția ca europenii să se unească.”

Un cunoscut specialist în probleme internaționale, John Ikenberry, afirmă că Administrația Americană și-a fixat o strategie pentru a “menține o lume unipolară în care Statele Unite nu au nici un concurent pe măsură”.

La momentul respectiv, Statele Unite ale Americii erau conștiente că un viitor cu alte conflicte era sigur pentru continentul european dacă nu ar fi venit presiuni de la cea mai puternică țară în momentul respectiv de a uni Europa, singurul loc de unde putea izbucni un război mondial oricând. America era sigură că asigurarea păcii și îmbunătățirea economiilor europene îi va asigura chiar ei un loc sigur de a fi pe primul loc ca putere economică.

În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei uniuni în Europa a crescut, din cauza voinței de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania de vest, Franța, Italia și țările din Benelux.

Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952. Prima uniune vamală totală, denumită inițial drept Comunitatea Economică Europeană, a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 și implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este baza actualei Uniunii Europene.

Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993.

Istoria Uniunii Europene, așa cum reiese din Raportul general asupra activităților Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și instituțiilor sale, de la declarația lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 și '80, de la instituirea Pieței Unice în 1993 până la lansarea monedei euro la 1 ianuarie 1999 și deschiderea negocierilor de aderare cu țările Europei Centrale și de Est.Anexa 4.

În concluzie, ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.
    Cele două războaie mondiale au dus la renașterea pacifismului și conștientizarea pericolului reprezentat de naționalismul agresiv. Un alt motiv important care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorința statelor Europei Occidentale de a-și restabili pozițiile economice afectate de război.

1.2. Procesul de formare a Comunităților europene

1.2.1. Comunitatea Europeană a cărbunelui și oțelului (CECO/CECA)

    C.E.C.O/C.E.C.A reprezintă baza construcției europene. În absența unui tratat de pace între vechile state beligerante, prima formă de Comunitate Europeană instituită la cățiva ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, reprezenta totodată un act de încredere între două țări europene puternice (Franța și Germania), ca și între toți partenerii lor, de eliminare a greșelilor din trecut și totodată un act de credință într-un viitor comun. În ciuda salturilor bruște și uneori imprevizibile ale istoriei și opozițiilor naționaliste, demersul inițiat în 1950 nu a mai putut fi vreodată oprit.

Apariția Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului este rezultatul planului de reconciliere franco-germană lansat de Jean Monet și respectiv George Schuman în perioada 1949-1950.

Întemeierea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a marcat afirmarea pe plan internațional a unei forme de organizare politică cu totul nouă în istorie.

Acest „sistem sui generis“ se distinge prin faptul că include atât caracteristici ale politicii internaționale (cooperarea dintre statele naționale), cât și caracteristici ale sistemelor politice care formulează reguli de urmat de către cetățeni în limitele granițelor statale. Una din condițiile esențiale pentru apariția acestei organizații a fost disponibilitatea statelor naționale implicate de a renunța parțial la suveranitatea lor.

În perioada respectivă, sectorul siderurgic constituia principala ramură a economiilor europene și de rezolvarea problemelor legate de producția de oțel și exploatarea materiilor prime (cărbune) depindea într-o mare măsură stabilitatea economică pe plan european. În acest context, chestiunea cărbunelui și oțelului a constituit o problemă atât pentru Organizația Europeană de Cooperare Economică cât și pentru Consiliul Europei.

Ideea a fost preluată și discutată în Consiliul Europei și ca urmare Comisia economică a Adunării Consultative adopta la 19 decembrie 1949 o moțiune în care se cerea crearea unui tip de “companii europene”, exceptate de drepturile de vamă sau alte impozite multiple și puse sub autoritatea unui Oficiu al Companiilor europene.

Cu toate acestea, cele două organisme n-au reușit să coordoneze planurile de creștere economică, fiecare stat european dezvoltând la maxim producția sa într-o formă autarhică și cu voința de a crea o puternică industrie de bază.

La începutul anilor ‘50 erau tot mai multe opinii la nivelul oficialilor europeni care solicitau internaționalizarea industriilor cărbunelui, oțelului și fierului prin punerea acestora sub o autoritate comună. Problema odată percepută, trebuia să se găsească soluțiile aplicării eficiente a acesteia și instituțiile care să-și asume inițiativa în acest domeniu.

Americanii au încurajat integrarea industriilor europene luând în considerare două rațiuni esențiale: prima privea crearea unei piețe a Europei Occidentale guvernate de principiile liberalismului economic, iar a doua lua în calcul pericolului comunist reprezentat de expansiunea U.R.S.S în Europa Centrală și de Est.

C.E.C.O reprezintă o organizație economică subregională formată din șase state vest-europene (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care au semnat în 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris.

Meritul elaborării proiectului constituirii C.E.C.O a revenit francezilor Jean Monnet și Rober Schuman.

Pentru toate statele europene implicate, dar mai ales pentru Franța și Germania, semnarea tratatului a avut, fără a declara aceasta în mod expres, pe lângă semnificația economică o puternică conotație politică.

Marea Britanie, consecventă ideii lui Winston Churchill din 1946 potrivit căreia “noi, britanicii avem deja Commonwealthul” a exprimat serioase rezerve datorită caracterului supranațional al organizației nou create și ca atare guvernul de la Londra a refuzat participarea în cadrul ei. De altfel, Marea Britanie și-a păstrat aceeași poziție și în 1957, când aceleași șase state vest europene au semnat Tratatul de la Roma prin care s-au înființat Comunitatea Economică Europeană și respectiv Euratomul.

În cadrul C.E.C.O, integrarea economică s-a desfășurat într-un mod gradual, pe cele două sectoare importante pentru dezvoltarea economică a statelor vest europene membre, în condițiile în care, atât teoria economică din acea perioadă cât și politicile macroeconomice adoptate de guvernele europene puneau la baza creșterii economice procesul de industrializare, ori pentru dezvoltarea industriei era nevoie de siguranța existenței unor stocuri de materii prime provenind din industria extractivă și a capacităților de producție necesare prelucrării acestora.

Integrarea celor două sectoare era mai degrabă mijlocul, instrumentul sau modalitatea de a atinge o serie de obiective economice și politice pe termen lung, dar, disfuncționalitățile apărute între cele două sectoare cuprinse în cadrul procesului și restul sectoarelor macroeconomice, într-o perioadă de timp relativ scurtă, au demonstrat clar faptul că doar integrarea bisectorială, chiar atunci când obiectul ei îl constituie sectoare de importanță strategică nu este suficientă pentru atingerea scopurilor politice și economice propuse.

Deși C.E.C.O își începe activitatea în 1952, Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională începând cu 19 februarie 1953, când cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative la oțel și cărbune.

În perioada cuprinsă între anii 1952 si 1957 asistăm la o adevarată perioadă de criză la nivel european. În aceste condiții, viabilitatea construcției europene era una îndoielnică.

Problemelor regionale li se adăuga contextul internațional, destul de fragil. „Războiul din Coreea și conflictele de interese dintre statele europene relativ la acest război, cât și față de mișcările de eliberare națională din fostele colonii europene din Asia și Africa au făcut imposibilă crearea în 1954 a Comunității Europene de Apărare și a Comunității Politice Europene”.

Oficial, obiectivele principale ale C.E.C.O. erau expansiunea economică și ocuparea forței de muncă, precum și creșterea nivelului de trai al celor care lucrau în industria minieră și siderurgică. De asemenea, prin încheierea tratatului de constituiare a C.E.C.O era vizată crearea unei piețe unice pentru cărbune și oțel precum și prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.

Potrivit prevederilor articolului 3 din Tratatul de la Paris, C.E.C.O avea următoarele obiective de îndeplinit:

– promovarea și dezvoltarea schimburilor între țările membre;

– modernizarea producției;

– ameliorarea condițiilor de muncă si de viață în aceste sectoare;

– asigurarea, în mod egal, a accesului utilizatorilor la sursele de producție;

– aprovizionarea regulată a pieței;

– obținerea celor mai scăzute prețuri, fără a afecta calitatea produselor;

– exploatarea rațională a zăcămintelor pentru a evita epuizarea lor.

Tratatul C.E.C.O, conform articolului 4, se baza pe interzicerea: oricăror taxe de intrare sau ieșire a oricăror restricții cantitative în scopul asigurării liberei circulații a produselor și persoanelor ce lucrau în aceste sectoare; precum și interzicerea oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cumpărătorii sau utilizatorii referitor la condițiile de preț sau preluare. Caracteristicile și obiectivele C.E.C.O sunt prezentate în anexa 5.

Din punct de vedere instituțional, C.E.C.O se prezintă ca un organism format din patru autorități cu caracter supranațional.

Tratatul de la Paris creează, ca elemente de structură a comunității, patru categorii de organe, și anume:

– Înalta Autoritate – care reprezintă principalul organ pentru rezolvarea intereselor comunitare;

– Consiliul Special de Miniștri – organ cu caracter interguvernamental;

– Adunarea Comună – care are, preponderent, sarcina de a controla atât activitatea celorlalte organe cât și activitatea organizației în ansamblu;

– Curtea de Justiție – aceasta ca principal organ jurisdicțional, asigura respectarea normelor juridice instituite în cadrul comunității. De principiu, această structură instituțională se păstrează și pentru celelalte două comunități care vor lua ființă ulterior.

Elementul esențial al organizației era mai mult politic decât economic: presupunea integrarea bazată pe spiritul de egalitate în cadrul european al țărilor fondatoare marcând și începutul reconcilierii franco-germane. Totuși adevărata finalitate a Europei era pacea între națiuni. Astfel s-a putut creea o veritabilă piață comună, cu 155 de milioane de consumatori.Anexa 6.

Fig. 1 Organele C.E.C.O

Sursa: Serverul internațional UNESCO www.dadalos.org

Rolul central în cadrul C.E.C.O îl joacă Înalta Autoritate, organ independent de statele membre, cu funcție de gestiune și care reprezintă interesul comunității. Dezbaterile privitoare la competențele Înaltei Autorități au fost îndelungate și destul de complexe. Rezultatul a fost un compromis între interguvernamentalism și supranațional.

Înalta Autoritate era compusă din nouă personalități independente (6 numiți de guverne, 2 pentru Franța și Germania și unul cooptat de cei opt). Numiți pe șase ani, cei nouă trebuie să exercite funcția lor independent, numai în interesul general al Comunității. Înalta Autoritate, cu sediul la Luxembourg, poate emite avize cu caracter neobligatoriu, adopta decizii și face recomandări aplicabile după publicarea lor.

Înalta Autoritate se bucura de o puternică autonomie financiară, putând preleva un impozit de 1 %, maximum din cifra de afaceri a întreprinderilor din sectorul cărbunelui și oțelului, ceea ce-i permitea să intervină cu mijloace solide în viața economică și socială. Înalta Autoritate trebuia să vegheze la aprovizionarea pieței comune, să asigure utilizatorilor acces egal la resursele de producție, să asigure respectarea regulilor de concurență, să încurajeze schimburile intra-europene prin suprimarea taxelor vamale, de contingență, subvențiilor și practicilor restrictive; să definească obiectivele generale; să creeze condiții repartizării mai raționale a cărbunelui și oțelului la nivelul unei productivități mai ridicate.

Primul președinte al Înaltei Autorități a fost Jean Monnet. Mandatul președintelui numit de Consiliul de Miniștrii, era pe 3 ani.

Pentru prima dată în istoria modernă, state suverane acceptă să-și pună în comun resursele lor de cărbune și oțel și să le încredințeze gestiunii unei înalte Autorități, reprezentând un caracter puternic supranațional și având sarcină de a face să prevaleze interesul comunitar. Articolul 9 din Tratatul C.E.C.O, abrogat însă ulterior prin Tratatul din 8 aprilie 1965, preciza foarte clar calitatea membrilor instituției: "membrii Înaltei Autorități … în îndeplinirea funcțiilor lor … se abțin de la orice act incompatibil cu caracterul supranațional al funcțiilor lor" și "fiecare membru se angajează să respecte acest caracter supranațional".

În concluzie, prin crearea C.E.C.O, integrarea europeană apărea cu trăsături profund diferite față de cooperarea europeană anterioară întrucât C.E.C.O reunea state puțin numeroase (alte state europene, deși au fost invitate să adere la C.E.C.O, au refuzat).

Statele membre C.E.C.O erau supuse unor organe supranaționale, cu competențe limitate la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu puterea de a lua decizii și de a le impune celorlalte state membre.

Tratatul de la Paris mai are și altă semnificație foarte importantă. Acest prim tratat european a putut fi considerat drept model de integrare juridică pentru celelalte două comunități ce au fost create peste câțiva ani.

Caracterul de supranaționalitate impregnat de tratat este valabil numai asupra unor sectoare limitate : Înalta Autoritate are competențe în gestionarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.

Potrivit prevederilor declarației Schuman, misiunea principală a Înaltei Autorități este "de a asigura în cât mai scurt timp, modernizarea producției și creșterea calității acesteia, furnizarea cărbunelui și oțelului în aceleași condiții pe piața franceză și cea germană, cât și pe piețele celorlalte țări aderente, dezvoltarea exportului comun spre alte țări, egalizarea progresului în ceea ce privește îmbunătățirea conditiilor de viață ale forței de muncă din aceste industrii ".

Consiliul Special al Miniștrilor, a doua instituție a C.E.C.O, cuprinde câte un reprezentant de rang ministerial din fiecare stat membru.

Pentru a se asigura armonia între guvernele naționale și Înalta Autoritate, sistemul instituțional al CECO cuprindea acest Consiliu Special al Miniștrilor alcătuit dintr-un ministru al fiecărui stat (ministrul economiei, industriei, finanțelor, mai degrabă decât cel al Afacerilor Externe) care trebuia să-și dea avizul conform pentru Înalta Autoritate.

Votul în cadrul Consiliului de miniștri se făcea, fie cu unanimitate în chestiuni foarte importante, fie cu majoritate cu condiția că cei doi mari producători de cărbune și oțel – Franța și Germania, să nu se găsească împreună în minoritate.

Consiliul nu era amintit în Declarația Schuman și reprezenta, în fond, o limitare a caracterului supranațional al Comunității.

Elementele supranaționale sunt contrabalansate în diferite feluri. Astfel, Înalta Autoritate este desemnată de guvernele statelor membre, Adunarea Parlamentară nu este decât consultativă și mai ales este prevăzută o instituție reprezentând direct interesele statelor membre și anume Consiliul de Miniștri. De-a lungul celor aproape 50 de ani care vor urma, opoziția dintre cei care vor dori să întărească elementul supranațional și cei care vor să slăbească sau să îl limiteze va continua în permanență.

Adunarea Comună a C.E.C.O. era formată din 78 de reprezentanți ai „popoarelor statelor membre” desemnați de Parlamentele Naționale (18 membri pentru Franța, Germania, Italia, 10 pentru Belgia și Olanda, 4 pentru Luxembourg).

Adunarea nu avea atribuții bugetare și legislative, dar avea putere de control și putea adopta moțiuni de cenzură care să conducă la demisia colectivă a membrilor Înaltei Autorități.

Adunarea avea puteri restrânse, în primul rând fiind puterea de control asupra Înaltei Autorități, care nu răspundea în fața statelor, dar era supusă controlului Adunării.

Interesant este însă faptul că în relația supranațional – național (sau relația Înalta Autoritate – Consiliu de Miniștri), Adunarea s-a aflat, de regulă, de partea celei dintâi, încercând să adâncească integrarea, chiar dacă resursele ei de putere erau foarte reduse la început.

Prin creșterea numărului de membri de la 78 la 142, Adunarea din cadrul CECO s-a transformat în Adunarea Parlamentară Europeană pentru cele trei comunități, iar mai târziu, prin  rezoluția din 30 martie 1962, își va lua numele de Parlament European. Atribuțiile sale erau de deliberare și control.

Garantarea aplicării tratatului în interiorul statelor semnatare i-au determinat pe reprezentanții celor șase state fondatoare ale C.E.C.O să instituie o Curte de Justiție cu sediul la Luxembourg. Această Curte de Justiție europeană, formată din 7 judecători numiți de comun acord de către guverne, trebuia să interpreteze tratatul și să vegheze la aplicarea lui, să se pronunțe mai ales asupra recursurilor contra deciziilor Înaltei Autorități depuse de unul din statele membre, Consiliul de miniștri sau întreprinderile în cauză.

La început, ritmul de activitate al C.E.C.O. a fost unul impresionant. Pe 10 februarie 1953 a fost deschisă piața comună a cărbunelui si minereului de fier iar pe 15 martie cea a fierului vechi urmată de cea a oțelului pe 1 mai 1953. De altfel, tratatul prevedea un termen de maxim cinci ani pentru încheierea procesului.

Autoritatea acestui organism supranațional a fost pusă în discuție începând cu 1958 când C.E.C.O se confruntă cu o gravă criză a cărbunelui. Criza s-a manifestat printr-o creștere masivă a stocurilor în Germania și Belgia. Încercările sale de a impune cote de producție în interiorul C.E.C.O s-a izbit pe de o parte de refuzul Consiliului de miniștrii iar pe de altă parte de rezistența Italiei care prefera cărbunele provenit de pe continentul american, mai puțin scump decât cel francez sau german.

Trebuind să facă față și altor probleme cum ar fi rezistența cartelurilor mai ales a celor din bazinul Ruhr din R.F.G la o politică de control și de liberă concurență, Înalta Autoritate confirmă convingerile lui Jean Monnet că Europa nu se va face dintr-o dată.

Este destul de dificil de făcut un bilanț al activității C.E.C.O., punctele de vedere exprimate de specialiști fiind foarte diferite. Spre exemplu, Derek W. Urwin amintește numeroase blocaje care au afectat activitatea C.E.C.O .Acestea au fost provocate de reticența statelor.Derek Urwin ajunge la concluzia că, pe plan economic bilanțul este unul „mixt” (prezentând deopotrivă aspecte pozitive și negative), iar politic „se pare că nu a realizat prea mult”.

John Gillingham este mai ambiguu când spune că „C.E.C.O. nu a satisfăcut pe nimeni prin activitatea ei, totuși realizările erau substanțiale”.

Mult mai optimist, autorul articolului despre C.E.C.O. din Dicționarul Uniunii Europene, coordonat de Gilles Férreol, afirmă: „Rezultatele spectaculoase obținute au justificat continuarea experienței”.

Dar ceea ce se poate spune cu certitudine în urma analizării activității C.E.C.O, este că în ciuda noutății ei, în ciuda piedicilor si reticențelor cu care s-a confruntat această organizație atât de originală, C.E.C.O. a fost acceptată, devenind un reper și într-un fel un model. O mare parte din dificultățile reale ale C.E.C.O. au provenit tocmai din caracterul ei profund experimental.

În plus, Comunitatea avea de la început un caracter incomplet, pentru că articolul 16 al Tratatului de la Paris se prevedea deja formarea unei Comunități politice, din care C.E.C.O. urma să facă parte.

Pe ansamblu, se poate aprecia că noua Comunitate a avut succesul politico-economic scontat, un indiciu constituindu-l semnarea, de către Marea Britanie, la 21 decembrie 1954, a unui Acord de Asociere.

Dacă tratatul C.E.C.O, care susținea gestiunea pieței cărbunelui și oțelului nu mai reprezintă aceeași importanță pe care o avea pentru economia europeană în anii '50, principiile pe care le-au formulat la vremea respectivă oficialii europeni își păstrează întreaga actualitate. Dinamica acestui tratat nu a încetat să-și aducă contribuția la edificarea unei Europe unite și să alimenteze o viziune politică care a dus la eliminarea rivalităților și repunerea în cauză a experienței comunitare.

Prerogativele tratatului C.E.C.O nu s-au pierdut însă, ci au fost ulterior transferate asupra noilor organisme de dincolo de nivelul statelor naționale. Statele membre sunt reprezentate parțial în aceste organisme, deci participă în continuare la construcția europeană chiar dacă la comun cu altele și respectând reguli stabilite de comun acord – la exercitarea acestor prerogative.

Acest prim Tratat a realizat o integrare europeană foarte profundă. Tratatul a înființat instituții inedite cărora le-a definit, totodată, funcții și competențe clare.

Finalitatea sa integratoare se observă, în primul rând, în materia reglementării concurenței: orice afectare a concurenței intra sub incidența articolului 64. De asemenea finalitatea sa integraționistă se reflectă, în special, prin impunerea, încă din anul 1951, a unui control comunitar.

Tratatul instituind C.E.C.O prevedea posibilitatea de a exercita o acțiune directă asupra pieței, dacă circumstanțele o cereau. Din aceste perspective era posibil să se impună prețuri și cote de fabricare, dar și de repartizare în sectorul cărbunelui și oțelului.

În momentul de față, Tratatul C.E.C.A, nu mai reprezintă, din punct de vedere al obiectivului său, importanța pe care o avea pentru economia europeană a anilor de după cel de-al doilea război mondial, dar principalele instituții pe care le-a creat, își păstrează în întregime actualitatea.

Deși a obținut rezultate spectaculoase în plan juridic, economic, tehnic și social, mai ales în primul deceniu de activitate, ulterior, C.E.C.O. a fost marginalizată, în condițiile creșterii producției petrolifere și a crizei industriei siderurgice.

O dată cu adoptarea Tratatului de fuziune a organelor comunitare (Bruxelles -1967), C.E.E. (Piața Comună) avea să devină componenta de bază a comunităților, C.E.C.O. trecând pe un plan secundar și rămânând, ca și C.E.E.A., organizație de strictă specializare.

În 23 iulie 2002 a expirat termenul de 50 de ani pentru care a fost instituită Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Începând cu această dată, toate activele și sursele financiare ale acestei organizații au trecut în proprietatea celorlate două Comunități rămase, reunite sub denumirea de Comunitatea Europeană, iar juridic domeniul cărbunelui și oțelului va fi guvernat de dispozițiile Tratatului C.E.E.

Potrivit articolului 1, paragraf 1 din Protocolul asupra consecințelor financiare ale expirării Tratatului C.E.C.A  și a Fondului de Cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatului de constituire a Comunității Europene (cu ocazia Consiliului European de la Nisa și care a intrat  în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol), „toate bunurile și obligațiile C.E.C.O așa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunității Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.

După încheierea operațiunilor de lichidare a urmat constituirea unui Fond de cercetare destinat sectoarelor legate de industria cărbunelui și oțelului. Astfel, C.E.C.O dispare, fiind absorbită de Comunitatea Europeană. Cea mai veche dintre comunitățile economice nu-și mai justifică, astăzi, existența ca entitate separată.

După 2002, s-a decis ca această organizație să fie folosită ca un instrument de finanțare a cercetării și dezvoltării în industria minieră.

    Procesul de construcție europeană a fost totuși impulsionat de crearea C.E.C.O.

În 1952 statele C.E.C.O semnează un tratat prin care înființează Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.A). Această inițiativă eșuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franței de a ratifica tratatul. Acest eșec a afectat negativ procesul de integrare europeană.

     Relansarea idei de integrare europeană se petrece în 1955, când la Conferința de la Messina, cei șase membri ai CECO au ajuns la concluzia că productivitatea și bunăstarea economică este unica soluție de supraviețuire a Europei de Vest vis-a-vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunității Economice Europene (C.E.E) și a Comunității Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM).

La 25 martie 1957, cele șase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.

Pentru aproximativ 15 ani, Comunitatea Europeană a funcționat în cele șase țări semnatare ale Tratatului de la Roma.

Fig. 2 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Statele membre ale Uniunii Europene și data aderării lor :

1952 Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxembourg, Olanda

1973 Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii

1981 Grecia

1986 Spania, Portugalia

1995 Austria, Finlanda, Suedia

2004 Cipru, Slovacia, Slovenia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,Malta, Polonia și Cehia

2007 Bulgaria, România

2013 Croația Anexa 7

1.2.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM)

Pentru o mai bună înțelegere a contextului politic în care au apărut cele două comunități europene este necesară prezentarea evenimentelor care au avut ca rezultat eșecul unui alt proiect de construire a unei alianțe europene, respectiv Comunitatea Europeană de Apărare. Anexa 8

Inițierea acestei organizații a fost anunțată la scurt timp dupa declarația lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950, de către Rene Pleven în contextul internațional marcat de evenimentele din Coreea.

Situația militară din acea perioadă, în special, războiul din Coreea, a determinat reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri din partea autorităților franceze.

Astfel, „Planul Pleven” propunea să se recurgă, cu anumite adaptări, la metoda supranațională de apărare.

În acest context, Comunitatea europeană de apărare (C.E.A.) trebuia să se concretizeze în construirea unei armate europene integrate, ceea ce implica crearea, pe termen scurt, a unei Comunități politice.

La acea dată, sub presiunea Mișcării Europene, a partidelor democrat-creștine care erau la putere în țări precum Franța, Germania și Italia, ca și a susținerii din partea curentului socialiștilor europeni, se semnează la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunității Europene de Aparare (CEA).

Acest tratat propunea pentru viitor și crearea unei Comunități politice europene. Tratatul C.E.A a fost transmis celor șase guverne ale țărilor membre CECO la 9 martie 1953.

Proiectul C.E.A. a fost repede abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze de a deschide dezbaterea asupra autorizației de ratificare, deși tratatul fusese ratificat de către celelalte state.

Totodată, acest eșec a condus și la abandonarea ideii realizării unei Comunității politice. Adunarea franceză nu a fost însă de acord, la 30 august 1954, să intre în această comunitate și în acest fel a eșuat tentativa de creare a Comunității Europene de Apărare, deși tratatul fusese ratificat de catre celelalte state.

Acest eșec a produs o serie de perturbări și întârzieri în amplul proces de integrare europeană.

Cu toate acestea, deși eșecul C.E.A. nu a fost direct îndreptat împotriva integrării europene, ci în mod evident împotriva reînarmării Germaniei, șocul a fost destul de puternic pentru a bloca un timp toate proiectele inițiate la momentul respectiv.

În aceste condiții, Jean Monnet a părăsit conducerea C.E.C.O și a format Comitetul de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei. Comitetul avea o componență diferită față de organizațiile federaliste anterioare. El admitea ca membrii numai conducători calificați și mandatați ai partidelor politice și sindicatelor.

În acest comitet a apărut ideea înființării unei Comunități Economice Europene.

Depășirea crizei s-a realizat la Conferința europeană de la Messina (1 – 2 iunie 1955), unde a fost pusă în discuție relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe baza „Raportului Spaak”, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală și, pe de altă parte, o uniune în domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.Anexa 9

Conferința miniștrilor afacerilor externe din țările membre ale C.E.C.O de la Messina a reprezentat începutul procesului de constituire a celorlalte două comunități europene. Conferința a fost urmată de altele la nivel de miniștri sau experți. Anexa 10

Cu ocazia unei reuniuni a experților organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 – aprilie 1956, prezidat de H.Spaak s-a redactat un „Raport al șefilor delegaților miniștrilor afacerilor externe”, care a constituit baza Conferinței miniștrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneția.

Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economica Europeana (C.E.E) și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A sau Euratom), membre fiind tot cele șase state care participau la C.E.C.O.

Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franța) și 4 decembrie 1957 (Olanda). Aceste tratate au intrat în vigoare la data de l ianuarie 1958. Ele au fost însoțite de adoptarea unei Convenții privind instituțiile comune pentru Comunități și de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunitățile și privilegiile Curții de Justiție a CEE și Euratom.

Crearea Comunității Economice Europene (CEE) viza în primul rând transformarea conditiilor economice de schimburi și de producție pe teritoriului comunităților. În același timp, s-au remarcat unele opinii de prezentare a creării acestor comunități ca o contribuție semnificativă la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Dintre obiectivele generale ale C.E.E se pot enumera:

– promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice pe întreg teritoriul Comunității;

– stabilitatea crescândă a statelor membre si a Comunităților în ansamblu;

– creșterea nivelului de trai;

– realizarea unor relații mai strânse între statele membre;

– expansiunea continuă și echilibrată.

În acelasi timp, preocupările generale ale C.E.E.A sau EURATOM aveau drept obiectiv general stabilirea condițiilor necesare pentru formarea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare.

C.E.E.A își propunea :

– lărgirea cercetării și diseminarea cunoașterii tehnice în domeniu;

– stimularea investițiilor;

– garantarea utilizării pașnice a materialelor nucleare;

– stabilirea normelor uniforme de securitate pentru protecția sanitară a populației și lucrărilor din domeniu;

– înființarea unei piețe comunitare care să garanteze libera circulație a materialelor și echipamentelor, precum și a capitalului necesar;

– monitorizarea aprovizionării regulate cu energie.

Potrivit prevederilor articolului 1 din Tratatul de creare a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A) această organizație avea ca obiectiv,: „să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte țări”. Anexa 11.

Principala rațiune pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie efectiv al țărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv față de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S). Acestora li se adaugă faptul că trebuiau să-și dezvolte și să-și reconfigureze sectorul energetic nuclear pentru interese naționale dar și regionale comune.

Structura instituționalizată a celor două comunități era similară cu cea a C.E.C.O, respectiv aveau patru organe cu atribuții similare, deși existau totuși unele diferențe atât ca denumire, cât și în conținutul atribuțiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorității a C.E.C.O, care au fost deplasate către Consiliul Miniștrilor.

În perioada respectivă s-a apreciat că, deși s-au înființat trei comunități, iar la constituire nu a fost clar exprimată în Tratate intenția creării unei piețe comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se și constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor Comunități, fapt dovedit prin evoluția Comunităților și crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht din 1992, care își propunea realizarea acestor obiective.

Instituirea acestor trei Comunități a reprezentat doar debutul unui proces complex, care trebuia să continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza inițială, ori au devenit ulterior necesare pentru perfecționarea structurilor și activităților acestora în decursul timpului. Aceasta evoluție a construcției europene s-a desfășurat în două direcții majore: creșterea numărului statelor membre și perfecționarea instituțională.

Fiecare din cele două mari organizații europene, fiind independente, avea propriile organe: Comisia, Consiliul și Adunarea Parlamentară, precum și propriile Curți de Justiție.

Comisia era formată din personalități numite, de comun acord, de către statele membre, având inițiativă legislativă și unele atribuții de gestiune, execuție și control a îndeplinirii Tratatelor și actelor instituțiilor comunitare. Ulterior, Comisia Europeană va avea mult mai puțină putere, chiar dacă prin compensație va putea acționa în toate domeniile, lărgindu-și treptat competențele de cuprindere.

În cazul C.E.E, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, această organizație își schimba și denumirea, în Comunitatea Europeana (C.E).

În procesul de constituire al Uniunii Europene au fost redenumite și alte organe ale Comunității Europene. Astfel, Consiliul Comunităților Europene poartă din 8 noiembrie 1993 denumirea de Consiliul Uniunii Europene. Comisia Comunităților Europene s-a transformat în Comisia Europeană iar Curtea de conturi și-a schimbat denumirea pe 17 ianuarie 1994 în Curtea Europeană de Conturi.

Actele juridice adoptate de aceste organe rămân în continuare acte juridice ale fiecărei comunități în parte.

Datorită scăderii importanței C.E.C.O și al restrângerii rolului EURATOM, C.E a devenit nucleul Comunităților Europene. Acesta reprezintă la rândul lor primul și cel mai important pilon al Uniunii Europene.

Deși o perioadă de timp semnificativă au existat, în paralel, trei sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, care să aducă la îndeplinire atribuții și competențe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles care a instituit o Comisie unică și un Consiliu unic.

În concluzie, putem spune că aceste Comunități europene au apărut drept consecință a încheierii unor tratate internaționale, care au dat naștere la mecanisme instituționale fără precedent în dreptul internațional public.

Înființarea Comunității Economice Europene ( C.E.E) și a Comunității Economice Europene a Energiei Atomice (EURATOM) a pus pentru prima dată în mod ferm problema integrării economice multisectoriale între statele membre, ca instrument determinant al creșterii economice și al înlăturării conflictelor de orice natură care ar fi putut să apară în zona europeană.

Obiectivul central al acestei faze a construcției europene, exprimat prin Tratatul de la Roma, a fost “dezvoltarea armonioasă a economiei întregii Comunități, expansiunea economică echilibrată și continuă, creșterea stabilității economice, o creștere accentuată a nivelului de trai și strângerea relațiilor dintre statele membre“.

1.3. Dezvoltarea construcției comunitare și evoluția Comisiei Europene în cadrul procesului de formare a instituțiilor europene

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început propriu-zis în anul 1951. Acest proces a fost unul extrem de complex, marcat de mai multe etape care au condus la configurarea actuală a Europei.

În paralel cu creșterea numărului de membri, au existat și o serie de schimbări instituționale și structurale.

Instituție originală, Comisia își începe istoria odată cu apariția Înaltei Autorități, executivul primei comunități europene, cea a cărbunelui și oțelului în 1951.

Dacă în tratatele instituind Comunitatea Europeană și cel instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comisia, cu câteva excepții, exercită un rol preponderent execuțional, în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ea este principalul for decizional, emițând decizii și recomandări, după consultarea ori obținerea acordului Consiliului (potrivit prevederilor articolului 14).

“În prima etapă de dezvoltare a construcției comunitare au existat instituții similare pentru fiecare dintre cele trei Comunități Europene”. Înalta Autoritate reprezenta executivul comunității iar printre atribuțiile ei se numărau definirea obiectivelor comune, organizarea de consultații în materie, acordarea de împrumuturi sau de garanții etc.

Înalta Autoritate era alcătuită din nouă membri ce erau numiți prin comun acord de cele șase guverne și erau desemnați pe șase ani. Fiind prezidată de Jean Monnet, și-a început prima ședință la Luxemburg, la 10 august 1952.

Un rol decisiv l-au avut Tratatele de la Roma (1957) în baza cărora s-au creat Comisii separate ce aveau sediul la Bruxelles. Acestea erau formate tot din nouă membri numiți pe o perioadă de patru ani. Spre deosebire de Înalta Autoritate, Comisia C.E.E nu putea adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniștri și asigura executarea dispozițiilor prevăzute de Tratat.

Termenul de comisie este folosit în tratatele de la Roma mai mult din motive strategice, în încercarea de a diminua sensul supranațional, considerat prea extins în primul tratat. Până la intrarea în vigoare a tratatului de fuzionare a executivelor din 1965, cele trei comunități europene au avut trei executive, două comisii (Euratom, C.E.E) și Înaltă Autoritate (C.E.C.O).

Denumirea de “Comisie Europeană” a fost consacrată prin Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunitățile Europene (Tratatul de Fuziune de la Bruxelles, 1965), acesta pevăzând unirea celor trei Comisii într-o singură instituție, Comisia Comunităților Europene”.

Tratatul stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar în același timp stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European, acesta putând adopta o moțiune de cenzură împotriva ei.

Articolul 9 al Tratatului de Fuziune prevede faptul că noua entitate urma să-și exercite puterile și jurisdicția conform prevederilor fiecărui tratat institutiv în parte. Mai târziu, în urma adoptării Actului Unic European, aceste prevederi au fost completate și, conform articolului 3 din Actul Unic European, “instituțiile Comunităților Europene își exercită puterile și competențele în condițiile și în scopurile prevăzute de Tratatele de instituire a Comunităților și în tratatele și actele ulterioare de modificare sau completare a acestora”. Tot prin Actul Unic European anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie.

Astfel, începând cu 1 iulie 1967 încep să funcționeze o Comisie și un Consiliu comun pentru statele membre prin intrarea în vigoare a Tratatului de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene.

Fig. 3. Comisia Comunităților Europene – 1965

Comisia, la fel ca și celelalte instituții de bază, este comună celor trei Comunități Europene. Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1 iulie 1967 a transformat cele trei Comisii într-o Comisie unică. De aici înainte noua instituție va purta denumirea de Comisia Comunităților Europene.

Dintre cele trei Comisii, Înalta Autoritate a CECO, avusese cele mai multe atribuții, fiind și instituția cu cea mai mare competență supranațională.

Primul său președinte, Jean Monnet, a contribuit în mod semnificativ la crearea sa, insistând asupra necesității unui organism care să gestioneze industria de oțel și cărbune, independent de guvernele statelor participante. Rezultatul final al negocierilor dintre statele fondatoare a dus însă la apariția unui for cu mult mai puține puteri și mult mai mare influență din partea statelor decât ar fi vrut Monnet, motiv pentru care acesta a și demisionat din funcție.

În mod similar, celelate două Comisii au dobândit și ele puteri mai limitate, fiind chiar mult mai mult decât Înalta Autoritate sub controlul politic al Consiliului de Miniștri ai statelor membre.

Fuziunea în cazul Comisiei Europene a fost mai dificilă decât în cazul Consiliului, deoarece cele trei Comisii aveau infrastructuri administrative diferite și independente, spre deosebire de Consilii ale căror secretariate au fost comune încă înainte de fuzionarea acestora.

Comisia Europeană este instituția care, conform tratatelor constitutive și celor modificatoare, garantează îndeplinirea obiectivelor finale ale acestora. Datorită acestui aspect, Comisia mai este denumită și “gardianul tratatelor”.

Fuzionarea care a avut loc în anul 1967, realizată în principal pentru a eficientiza activitatea celor trei Comunități, nu a adus cu sine multe schimbări, Comisiei Europene revenindu-i, ca și în perioada anterioară, responsabilitatea de a coordona și supraveghea implementarea politicilor comunitare, de a reprezenta Comunitatea Economică Europeană în negocierile cu părțile terți și de a propune noi politici.

Crearea Uniunii Europene și implicit a Comisiei n-ar fi fost posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a decis reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra tratatului de la Roma.

Instituție deopotrivă administrativă și politică, Comisia Comunității Europene se personifica cel mai mult prin faptul că, spre deosebire de secretariatul general al unei organizații internaționale, ea nu este doar gestionarul acțiunilor comune, ci prin misiunile și competențele pe care le are, ea este “pistonul“ procesului de integrare europeană. Principalul rol a Comisiei este apărarea respectării tratatelor, în acest sens, fiind dotată cu putere de inițiativă legislativă și de execuție, rol de punere în executare a politicilor comunitare.

În cadrul “triunghiului instituțional” alături de Consiliu (for al statelor membre la nivelul miniștrilor sau pentru Consiliul European, la nivelul șefilor de stat sau de guvern) și Parlament (democratic ales, cu rol legislativ), Comisia reprezintă interesul general al Comunităților, fără ignorarea intereselor statelor membre, în cadrul procesului decizional. Directoratele sale pot solicita opiniile unor experți ai statelor comunitare, grupați în comitete naționale de experți, în acest fel armonizându-se interesul comunitar cu cel național.

Comisia este o instituție supranațională, fiind compusă din reprezentanți ai statelor membre, candidaturile fiind propuse de către guvernele acestora.

Deși este o instituție supranațională, membrii Comisiei își exercita atribuțiile în interesul Comunităților, beneficiind de o deplină independență, neputând primi dispoziții din partea statelor ai căror reprezentanți sunt.

Activitatea Comisiei are un caracter permanent. De asemenea, Comisia deține monopolul de inițiativă legislativă și asigură punerea în executare și supraveghează respectarea dispozițiilor tratatelor comunitare și a restului actelor normative emise în vederea punerii în executare, de către statele membre și celelalte instituții comunitare.

Răspunderea membrilor Comisiei pentru actele emise de către instituție este colegială.

Comisia s-a dezvoltat în ritmul evoluției Uniunii Europene, de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului în anii '50 până la Comunitatea Europeană a anilor '70 și '80, și apoi la Comunitatea Europeană de astăzi.

Actul unic European din 1986, care a constituit prima punere la punct a tratatelor, și Tratatul asupra Uniunii Europene din anul 1992 au confirmat și extins câmpul de acțiune al UE si responsabilitatea Comsiei în noi domenii, precum: mediul, educația, sănătatea, protecția consumatorilor, dezvoltarea rețelelor de transport, cultură, fără a omite Uniunea Economică și Monetară.

În 1987, odată cu semnarea Actului Unic European, se adaugă cooperarea politică celei economice. Prin intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (cunoscut și sub numele de Tratatul de la Maastricht) la 1 noiembrie 1993, se definesc cei trei piloni ai UE: cele trei comunități (CECO, EURATOM și CEE), Politica Externă și de Securitate Comună și Justiția și Afacerile Interne.

În 1992, țările membre ale CEE au considerat că există premisele necesare efectuării pasului hotărâtor în vederea creării unei uniuni politice, economice și monetare. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta a modificat și a extins Tratatul de la Roma (1957), punând baza legală pentru noua structură a Uniunii Europene (noua denumire a Comunității Europene). Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană (UE) însemna, pe de o parte menținerea și extinderea acquis-ului (totalitatea tratatelor și a actelor legislative) Comunității Europene și, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și al Justiției și Afacerilor Interne (JAI).

Tratatul de la Maastricht menține denumirea stabilită prin Tratatul de la Bruxelles. Comisia reprezintă “guvernul comunitar”, iar conform tratatului, aceasta este compusă din 17 membri ce sunt aleși în temeiul competenței lor generale și prezentând toate garanțiile de independență.

Un rol important al Comisiei este de a negocia acordurile comerciale externe, în acest sens Conform Tratatului de la Maastricht (articolul 300), “Comisia solicită aprobarea Consiliului pentru a începe negocierile – împreună cu un comitet consultativ desemnat de către Consiliu pentru a asista – în cadrul directivelor Consiliului, privind încheierea unor acorduri în domeniul politicii agricole, în transporturi, pescuit, etc.”.

Tratatul de la Maastricht aduce modificări “în privința modalității de desemnare a membrilor Comisiei și în privința duratei mandatului lor”. Astfel, dacă în prevederile anterioare din Tratatul de Fuziune, membrii Comisiei erau numiți de comun acord de guvernele statelor membre, Tratul de la Maastricht prevede o nouă procedură conform căreia guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultarea Parlamentului European, personalitatea pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei.

Apoi, guvernele statelor membre, în consultare cu președintele desemnat al Comisiei, desemnează celelalte personalități pe care urmează să le numească membri ai Comisiei.

În ceea ce privește durata mandatului membrilor, perioada de patru ani prevăzută în TCEE este mărită la cinci ani (potrivit art. 214 TCE) și astfel Comisia dezvoltă o anumită dependență față de Parlamentul European. “Odată cu Tratatul de la Maastricht a fost adoptat și Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în virtutea căruia Comisia Europeană era competentă să: vegheze asupra aplicării dispozițiilor tratatelor ca și a dispozițiilor luate de instituții în virtutea acestuia; […] dispunea de putere de decizie proprie și participa la formularea actelor Consiliului și Parlamentului European în condițiile prevăzute de tratat; exercită competențe pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor stabilite de el”.

Un aspect nou al competențelor Comisiei este conferit prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht. Potrivit acestora,Comisia Europeană reprezintă interesul comun și încarnează personalitatea Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor cetățenilor europeni. Comisia este organul permanent al Comunităților Europene, cu sediul la Bruxelles și se compune din 27 de comisari europeni, câte unul pentru fiecare stat membru, numiți de comun acord de guvernele statelor membre și aprobați de Parlamentul European, pentru o perioadă de cinci ani.

Ulterior, Tratatului de la Maastricht i-au fost aduse perfecționări și schimbări în ceea ce privește reprezentarea statelor membre la nivelul instituțiilor UE prin tratatele de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999) și Tratatul de la Nisa, semnat în urma conferinței interguvernamentale din decembrie 2000.

Prin tratatul de la Amsterdam rolul politic al Președintelui Comisiei Europene este consolidat. Desemnarea sa de comun acord de către guvernele statelor membre trebuie aprobată de către Parlamentul European, membrii Comisiei sunt numiți printr-un comun acord între guvernele statelor membre și președintele Comisiei.

Prin Tratatul de la Amsterdam (1999), Comisia a rămas cu aceleași atribuții, dar au existat și modificări esențiale aduse de tratat, cum ar fi: introducerea procedurii acordului în legătură cu desemnarea celorlalți membri ai Comisiei, întărirea poziției președintelui Comisiei, rămânerea în exclusivitate a cooperării în domeniul justiției și al afacerilor interne sau deținerea monopolului inițiativei în domeniul “cooperării intensificate”.

Conform tratatului, “Comisia apare ca organ executiv al Comunităților/UE și în această calitate ea constituie motorul ce antrenează activitățile comunitare”.

Conform art. 155 TCE, devenit art. 211 în urma Tratatului de la Amsterdam, în vederea funcționării și dezvoltării pieței comune, Comisia Europeană:

– Veghează asupra aplicării dispozițiilor tratatului ca și a dispozițiilor luate de instituții în virtutea acesteia;

– Formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului, dacă acesta o prevede în mod explicit sau atunci când Comisia consideră că este necesar;

– Dispune de putere de decizie proprie și participă la formularea actelor Consiliului și Parlamentului European în condițiile prevazute de tratat;

– Exercită competențele pe care Consiliu i le conferă pentru executarea regulilor stabilite de el.

De asemenea, potrivit articolului 156 TCE, devenit 212 în urma Tratatului de la Amsterdam, “Comisia publică în fiecare an, cu cel puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului European, un raport general privind activitatea Comunității”.

Tot în 1997, este adoptată "Agenda 2000 – pentru o Europa mai puternică și mai extinsă", care tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii UE și opiniile Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare la UE ale zece țări central europene.
În martie 2000, Uniunea Europeană a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale.

Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componența Comisiei Europene intră numai câte un comisar de proveniență din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne același (27) și va fi instaurat un sistem de rotație ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.

Pentru buna funcționare a Comisiei, puterile președintelui acesteia au fost extinse. Președintele are în atribuțiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor. Președintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată.

Prin tratat au fost aduse modificări importante atât sub aspectul desemnării și componența Comisiei cât și sub aspectul funcționării sale.

Procedura de numire s-a modificat astfel: după aprobarea Parlamentului, Consiliu desemnează, cu majoritate calificată, Președintele și, de comun acord cu acesta, pe ceilalți membri propuși de fiecare stat membru.

Se remarcă astfel o creștere a puterilor președintelui, care distribuie portofoliile și poate remania responsabilitățile în timpul mandatului. Deasemenea, Președintele numește, după aprobarea colegiului, pe vicepreședinții Comisiei și, tot cu aprobarea colegiului, va putea cere demisia unui membru.

Tratatul de la Lisabona, la articolul 9 D, paragraful 1, statuează: „ Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comună și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri Interinstituționale”.

Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă și receptivă la nevoile cetățenilor, angajată în promovarea prosperității economice și în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive și de a oferi lucrătorilor posibilitatea de a obține calificări noi.

Cooperând cu vecinii săi și cu alte țări, UE face eforturi să promoveze peste granițe prosperitatea, progresul democratic, statul de drept și drepturile omului. La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială și constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, compusă din 28 țări și este considerată a fi o construcție sui generis (nemaintalnită până acum, care nu poate fi calificată în funcție de criterii deja existente), situându-se între federație și confederație (într-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de către un organ comun, căruia statele membre îi sunt subordonate, în timp ce într-un sistem confederal, hotărârile se iau în unanimitate de către ansamblul statelor membre).

Așa cum se prezintă în momentul actual, Uniunea Europeană este rezultatul unui proces constructiv complex, concertat, dinamic și evolutiv realizat de către unele state de pe continentul euroepan. Dinamismul constituirii Uniunii Europene este reflectat de „mișcarea” alertă a statelor europene implicate de a realiza obiectivele stabilite, pe de o parte, și de a formula altele noi în completarea celor dintâi, pe de altă parte. De asemenea, dinamismul este reflectat și de creșterea numărului statelor care, în timp, au aderat la organizația interguvernamentală europeană, ca și de sporirea gradului lor de implicare în acțiunile Uniunii.

De-a lungul timpului, Comisia a fost foarte criticată de către numeroși oameni politici ce considerau că aceasta este doar un mecanism ce încearcă să obțină așa-numita “personalitate europeană”. În acest sens pot fi evidențiate următoarele declarații cu privire la Comisia Europeană :

Jean Monnet – „un arbitru independent al interesului european”;

Walter Hallstein – „un organism angajat în integrarea economică și politică”;

Generalul De Gaulle – „cuprindea un grup de tehnicieni pretențioși”;

Margaret Thatcher – „un organism axat pe expansiunea insinuantă a autorității sale, deformând cuvintele și intențiile Consiliului European în propriile sale scopuri.

La început, Comisia deținea 9 membri, numărul acestora crescând la 13 odată cu aderarea la Uniunea Europeană în 1971 a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii iar la 17 după aderarea Greciei , Portugaliei și Spaniei.

În anul 1995, instituția comunitară avea 20 de comisari naționali și în prezent este formată din 27 de membri. În perspectivă, s-a pus problema diminuării numărului de membri însă statele nu au vrut să rămâna câte un Comisar pentru fiecare stat membru aceștia alegând ca prin sistemul de rotație să se facă teoretic o reducere a numărului acestora prin faptul că fiecare stat membru va deține președinția pentru o perioadă de 6 luni.

Cap. 2.

Etapele care reglementează construcția Comunităților europene

2.1. Tratatul de la Paris 1951

Astăzi Uniunea Europeană este guvernată de câteva tratate care au fost revizuite de-a lungul timpului. Inițial construcția europeană s-a bazat pe trei astfel de tratate originale:

Tratatul de instituire a Comunității Cărbunelui și Oțelului (1951),

Tratatul de instituire a Comunității Europene (1957)

Tratatul de instituire a Comunității Energetice a Atomului (1957).

Tratatele originale au fost amendate de câteva ori:

Tratatul de fuziune (1965),

Actul Unic European (1986),

Tratatul de la Maastricht (1992)

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Nisa (2000)

Tratatul de la Lisabona (2007) . Anexa 12

Tratatele de adeziune ale noilor state membre sunt și ele parte a tratatelor Uniunii. Fiecare dintre aceste tratate ce au adus modificări tratatelor inițiale au fost pregătite de Conferințe Interguvernamentale.

Conferințele Interguvernamentale au adus laolaltă reprezentanții guvernelor statelor membre, cu participarea Comisiei Europene și a Parlamentului European.

Conferința interguvernamentală de redactare a tratatului de la Paris s-a desfășurat de pe 20 iunie 1950 până pe 18 aprilie 1951, dată la care a fost semnată la Paris. După ratificare a intrat în vigoare la 25 iulie 1951. Luxemburg a fost fixat după îndelungi negocieri sediul provizoriu al C.E.C.O.

Franța și Germania invită și alte state europene să li se alăture în inițiativa lor. Italia și țările Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg) răspund prompt, în timp ce Marea Britanie refuză să participe.

Cele șase state europene semnează la Paris Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), al cărei prim președinte este numit chiar Jean Monnet, “arhitectul” integrării europene.

Tratatul de la Paris înlocuiește Autoritatea Internațională a Ruhrului, care fusese înființată în anul 1948 pentru a se putea controla producția și vânzarea cărbunelui, cocsului, oțelului. În mod paradoxal, la conducerea Autorității Ruhrului, Germania nu avea o influență puternică. Motivația constă în faptul că Fosta Autoritate Internațională a Ruhrului corespundea perioadei imediat postbelice, predominant intervenționistă, în care Germania era permanent monitorizată și limitată ca putere.

Analizând perioada anterioară tratatului de la Paris, observăm faptul că acesta a fost precedat de căteva încercări de integrare la nivel european. Este cazul Uniunii Vamale a celor trei țări cunoscute sub numele de Benelux (1947). Luând în considerare țările semnatare ale Tratatului C.E.C.O se conturează profilul unei uniuni formate din 6 state, din care 3 mari și 3 mici.

Tratatul de la Paris impune un model sectorial de integrare europeană, propunându-și eliminarea tarifelor interne și a altor restricții comerciale, restricționarea subsidiilor. Ulterior, se avea în vedere instituirea unei piețe comune în sectorul cărbunelui, oțelului, cocsului.

Ambiguitatea Tratatului de la Paris a făcut ca protecția națională a industriilor implicate să fie mare. Cărbunele belgian și oțelul italian încă în 1955 erau protejate, cărbunele francez a rămas în afara structurii C.E.C.O. Cu toate acestea, tratatul de la Paris a fost un experiment de succes. Discriminarea comercială a fost în mare parte înlăturată până în 1958. Prin semnarea tratatului de la Paris, s-au pus bazele modernizării acestei industrii și au fost făcuți pași importanți de țările membre în comparație cu alte țări europene.

Totuși cele 6 țări membre C.E.C.O nu au reușit să facă față crizei de supraproducție din anul 1959, situație în care statele componente au fost nevoite să ia măsuri individuale.

Filozofia care a stat la bazele instituirii C.E.C.O este perfect rezumată prin celebra declarație

Schuman din 9 mai 1950 de la „Salonul Orologiului“ din Quai d‘Orsai“, redactată de Jean Monnet și de colaboratorii săi: „ Europa nu se va face dintr-o dată și nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt. Unirea națiunilor europene cere ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată. Acțiunile întreprinse trebuie să fie rodul colaborării dintre șeful statului francez și șeful statului german.“

Tratatul de la Paris prevede realizarea unei piețe comune a produselor în limitele impuse. De asemenea, obliga întreprinderile să respecte regulile concurenței.

Organizația. a suferit foarte repede din cauza caracterului său foarte specializat și declinului puterii economice a cărbunelui și oțelului în profitul petrolului.

Cu toate acestea, C.E.C.O a reprezentat o formă nouă de structură interstatală și a jucat un rol important din punct de vedere atât economic, pentru dezvoltarea siderurgiilor și a comerțului intracomunitar dar și politic pentru că marchează debutul reconcilierii franco-germane și al construcției comunitare și în același timp un rol social întrucât condițiile de muncă s-au ameliorat.

Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a reprezentat un experiment potrivit inițiatorilor ei care ulterior să fie extinsă gradual și la alte sectoare economice.

Când tratatul a expirat, reglementările specifice din domeniul cărbunelui și oțelului au fost integrate în sistemul de legi al Comunității, iar resursele specifice, programele și obligațiile internaționale au fost preluate de Comisia Europeană.

2.2. Tratatul de la Roma 1957

Succesul înregistrat de crearea C.E.C.O prin tratatul de la Paris a determinat un val de optimism printre promotorii ideii de integrare accelerată europeană. Din acest motiv ei au înaintat și alte proiecte, precum cel semnat la 27 mai 1952 la Paris privind instituirea Comunității Europene de Apărare (C.E.A).

În același sens, la 9 martie 1953 Adunarea generală a C.E.C.O a elaborat și prezentat reprezentanților guvernelor statelor membre proiectul Tratatului de instituire a Comunității Politice Europene (C.P.E).

Aceste două inițiative nu vor rezista testului practicii, deoarece Franța respinge la 30 august 1954 printr-un vot procedural Tratatul C.E.A, iar proiectul C.P.E este lăsat în nelucrare.

În consecință, era evident faptul că ideea unei integrări europene la nivel politic sau militar, la doar câțiva ani după cel de-al doilea război mondial și antagonismele determinate de el, reprezenta o misiune aproape imposibil de impus populației țărilor occidentale.

În acest context, trebuia să se revină la perspectiva economică și temporar să se renunțe la cea politică. Astfel, statele Benelux avansează propunerea pentru începerea negocierilor vizând extinderea integrării europene în două noi sectoare.

Rezultatul se va concretiza în anul 1957 când statele membre C.E.C.O semnează la Roma tratatele care pun bazele Comunității Economice Europene (C.E.E) și Euratom (C.E.E.A).

Ratificate în același an, ele vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Marea Britanie a refuzat din nou semnarea tratatelor; astfel, reprezentantul britanic la Conferința interguvernamentală începută în 1955 afirma: “tratatul cu elaborarea căruia sunteți însărcinați nu are nici o șansă să fie încheiat, să fie ratificat, să fie aplicat; și chiar dacă va fi aplicat, el este total inacceptabil pentru Marea Britanie: în el vorbiți de agricultură, ceea ce nouă nu ne place, de drepturi vamale, ceea ce noi respingem, de instituții, ceea ce ne provoacă oroare”

Articolul 9 al Tratatului de la Roma preciza: „Comunitatea va avea la bază o uniune vamală ce va acoperi întregul comerț cu bunuri și care va implica interzicerea taxelor vamale la importul și exportul de produse între Statele Membre, ca și a altor taxe cu efect echivalent”.

Obiectivele esențiale integrate în Tratatul de la Roma se refereau la liberalizarea comerțului între cele șase țări, crearea unei piețe unice între cele șase țări, politici comune în domeniul transporturilor și agriculturii, crearea unui Fond Social European și a Băncii Europene de Investiții, aplicarea unor proceduri prin care politicile comune să poată fi coordonate, crearea unui Sistem Generalizat de Preferințe (SGP) pentru relația cu alte țări.

În vederea atingerii acestor obiective, activitățile Comunității, așa cum apar ele în Tratat cuprind:

– abolirea obstacolelor privind libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor între statele membre;

– stabilirea unui tarif extern comun și a unei politici comeciale comune pentru relațiile cu țările terțe;

– instituirea unui sistem de menținere a concurenței nedistorsionată pe piața comună;

– adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor și agriculturii;

– apropierea legislațiilor statelor membre în măsura cerută de funcționarea pieței comune;

– aplicarea procedurilor prin care politicile economice ale statelor membre pot fi coodonate și prin care se pot remedia dezechilibrele în cadrul balanțelor de plăți externe;

– eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative asupra importului și exportului de bunuri dintre statele membre;

– asocierea cu teritorii și state în scopul creșterii schimburilor comerciale și a promovării în comun a dezvoltării economice și sociale.

Tratatul de la Roma are ca scop principal realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe interne unice europene. Pe de altă parte, tratatul EURATOM, se aseamănă cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea unei piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia.

Tratatul de la Roma instituind EURATOM urmărea formarea și dezvoltarea unei industrii nucleare europene. Art. 52 al Tratatului prevede faptul că EURATOM dispune de un drept de opțiune asupra mineralelor, a materiilor brute și a materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum și de posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinației finale a produselor, astfel încât acestea să nu fie folosite în scopuri militare. În acest scop, orice întreprindere care manipulează materialele nucleare este obligată să prezinte Comisiei informații asupra activității desfășurate, cu excepția materialelor destinate nevoilor de apărare.

Aceste două tratate, împreună cu tratatul C.E.C.O, „au constituit cadrul legislativ fundamental

al integrării economice europene”.

Se poate identifica o deosebire importantă între Tratatul de la Paris și cel de la Roma care constă în faptul că primul a fost încheiat pe o durată inițială de 50 de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.

Articolul 8 al tratatului C.E.E prevedea eliminarea barierelor pentru realizarea pieței comune în 12 ani. Drept urmare, tratatul C.E.E prevede mai mult decât o Uniune Vamală. El prevede, fundamental:

– Crearea unei Piețe Comune, adică garantarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor, capitalurilor, pentru a realiza un spațiu economic comun și a asigura competiția neîngrădită în interiorul acestui spațiu. Tratatul nu conține o definiție clară pentru piața comună. Precizarea este, însă, făcută de Curtea de Justiție, care o definește ca fiind un spațiu economic unificat, lipsit de obstacole interne, în cadrul căreia vor trebui realizate, în mod progresiv, uniunea vamală și uniunea economică.

„Obiectul Tratatului C.E.E de a institui o piață comună a cărei funcționare interesează, în mod direct, justițiabilii Comunității implică faptul că Tratatul reprezintă mai mult decât un acord care creează obligații între statele contractante”.

– Politici comune: agricolă, transport, comercială – pentru început. Alte politici pot fi elaborate în funcție de nevoi, după cum se precizează în articolul 235 al tratatului: „În cazul în care, în cadrul funcționării pieței comune, o acțiune a Comunității apare ca necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunității, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut atribuțiile necesare în vederea acționării în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate cu privire la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, adoptă dispozițiile corespunzătoare”.
Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din octombrie 1972, recurgerea la acest articol a permis Comunității să realizeze acțiuni în domeniul politicii regionale, sociale și industriale sau politicii mediului.

– Crearea unei independențe de venit a Comunităților (dincolo de contribuția fiecărui guvern – să elimine dependența de contribuții guvernamentale).

– Coordonarea și raționalizarea politicilor sociale.

Prin instituirea C.E.E și prin crearea pieței comune sunt urmărite două obiective esențiale pentru construcția europeană. Primul urmărește transformarea condițiilor economice în care se realizează schimburile și producția pe teritoriul Comunității. Cel de-al doilea, având un caracter predominant politic, consideră crearea C.E.E o contribuție la construcția funcțională a Europei politice care constituie un pas către o unificare mai largă a Europei.

Tratatul C.E.E cuprinde 248 de articole și este structurat în șase părți distincte, precedate de un Preambul. Anexa 13

Prima parte este consacrată principiilor care susțin instituirea CEE prin intermediul pieței comune, a uniunii vamale și a politicilor comune. Cea de a doua parte se referă la fundamentele Comunității. Aceasta cuprinde patru titluri consacrate liberei circulații a mărfurilor, agriculturii, liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor și a transporturilor.

Partea a treia se referă la politica Comunității și cuprinde patru titluri cu privire la regulile comune, la politica economică, la politica socială și la Banca Europeană de Investiții.

A patra parte a tratatului este consacrată asocierii țărilor și teritoriilor de peste mări. Partea a cincea din tratat este consacrată instituțiilor Comunității, cu un prim titlu care se referă la dispozițiile instituționale și cu un al doilea care se referă la dispozițiile financiare. Ultima parte a tratatului se referă la dispozițiile generale și finale.

Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziții tarifare, la produse agricole, la tranzacții invizibile și la țările și la teritoriile de peste mări.

La tratat au fost anexate și douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii Europene de Investiții, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru (Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde.

La actul final al tratatului au mai fost anexate și nouă declarații.

La 6-7 ianuarie 1958, la Paris, reprezentanții țărilor membre s-au întâlnit și au luat hotărâri importante cu privire la instituțiile Comunităților Europene. Cu această ocazie, au fost desemnați primii membri ai Comisiei C.E.E. și ai Comisiei C.E.E.A. Comisia C.E.E. l-a avut ca președinte pe Walter Hallstein, funcție pe care o va păstra până pe 1 iulie 1967. Cei trei vicepreședinți erau: italianul Piero Malvestiti, care se ocupa de informații, olandezul Sicco Mansholt, responsabil pentru problemele agricole și francezul Robert Marjolin, cu atribuții privind conjunctura și armonizarea politicilor, a problemelor monetare, energiei etc. În același timp au fost aleși cei cinci membrii ai Comisiei EURATOM, președinte fiind ales francezul Louis Armand.

La 1 iulie 1958 Comisiile se instalează la Bruxelles, sediul celor două comunități noi. Pe 7 octombrie 1958 noua Curte de Justiție comună pentru toate cele trei Comunități se instalează la Luxemburg.

În 1959 schimburile între statele membre au crescut cu 19% față de anul 1958. Creșterea economică era într-adevăr spectaculoasă. Francezii și belgienii au propus începerea tratativelor pentru accelerarea punerii în aplicare a Tratatului de la Roma. În acest sens pe 13 februarie 1960 Consiliul C.E.E. adoptă un proiect de tarif vamal extern comun. Apoi, Consiliul desfășurat la Luxemburg (10 mai 1960) și Bruxelles (11-12 mai 1960) a hotărât accelerarea formării Pieței Comune.

Succesele economice înregistrate au atras după ele, cum era de așteptat, reactivarea preocupărilor pentru uniunea pe plan politic. De altfel, această temă nu a fost de fapt niciodată abandonată. În concepția personalităților politice care au redactat și semnat Tratatele de la Paris și Roma, scopul inițiativei lor era uniunea politică. Domeniul economic era considerat numai un mijloc temporar care va conduce la unificare politică.

La Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, în 1964, Paul-Henri Spaak afirma că: „Cei ce au realizat Tratatul de la Roma …nu s-au gândit la el ca esențial economic; l-au considerat ca o etapă în drumul spre uniunea politică”. Primul președinte al comisiei C.E.E, Walter Hallstein, susținea: „Nu integrăm economii, integrăm politici. Nu împărțim doar mobila între noi, construim împreună o casă nouă și mai mare”.

2.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles 1965

Pentru a înțelege contextul apariției ideii tratatului de fuziune, consider că trebuie analizată evoluția ideii de unificare europeană la nivel politic după semnarea tratatului de la Roma.

Tema uniunii politice a fost discutată la prima întâlnire la vârf a celor șase țări membre C.E.E, pe 10-11 februarie 1961, la Paris și reluată la a doua întâlnire de acest fel, care a avut loc la Bad- Godesberg, lângă Bonn, pe 17-18 iulie 1961.

În documentul adoptat la întâlnirea de lângă Bonn se arăta că semnatarii: „au hotărât să dea formă voinței de uniune politică deja implicată în tratatele care au instituit comunitățile europene”.

În baza acestui acord de voință politică, s-a decis formarea unei Comisii, sub conducerea ambasadorului Franței în Danemarca Christian Fouchet. Comisia era însărcinată să pregătească un plan în acest sens. Principala piedică în calea construcției unei uniuni politice era acum chiar președintele Franței, Charles de Gaulle, care era adept al unirii Europei, dar fără afectarea suveranității.

În 1958, generalul Charles de Gaulle a relansat ideea unei Uniuni politice, iar la 2 noiembrie 1961 Comisia prezidată de Christian Fouchet a întocmit un prim proiect (Planul Fouchet I care prevedea o „Uniune de state” europene), respins, și mai apoi un al doilea proiect, la 18 ianuarie 1962, de asemenea respins de „Cei 6" (Planul Fouchet II).

Planul Fouchet I preconiza o politică externă și de apărare comună și dezvoltarea cooperării culturale, educaționale și științifice. Planul era lipsit de elemente supranaționale exprimând în esență filosofia politică a președintelui francez.

Nici al doilea Plan Fouchet prezentat pe 4 decembrie 1961 și nici a treia versiune, din 18 ianuarie 1962 nu au fost acceptabile. La reuniunea miniștrilor de Externe din 17 aprilie 1962, de la Paris, s-a decis suspendarea discuțiilor pe tema uniunii politice până la rezolvarea unei noi probleme: cererea Marii Britanii de aderare la C.E.E.

Dat fiind noile eșecuri de dezvoltare a integrării în domeniul politic, sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcții principale:

– integrarea comunitară prin aprofundarea mijloacelor de acțiune europene la nivelul celor trei comunități;

– extinderea comunitară, prin creșterea numărului de țări membre ale proiectului european.

Adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de fuziune de la Bruxelles reprezintă un alt moment important în evoluția construcției europene.

Prin acesta s-a produs contopirea CECO, CEEA și CEE, acestea căpătând instituții comune. Toate cele trei organizații au dobândit astfel o singură Comisie, același Consiliu, același Parlament și aceeași Curte de Justiție.

Prin tratatul de fuziune de la Bruxelles comunitățile, deși rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare având propria personalitate juridică), vor avea ca și instituții comune Comisia europeană (formată din fuziunea Înaltei Autorități cu Comisia C.E.E), Consiliul Comunităților Europene, Curtea Europeană de Justiție și Adunarea parlamentară.

Constituirea celor trei comunități care vizau domenii de activitate specifice, dar posedau structura instituțională identică, deși distinctă, avea în esență același obiectiv general: constituirea unei piețe comune care avea în vedere aceleași state membre, cu sisteme politice, economice și juridice asemănătoare.

Tratatul de la Bruxelles viza atingerea următoarelor obiective:

-fuziunea instituțională a celor trei comunități (ca a doua etapă, după Convenția semnată la Roma);

-crearea unei administrații comunitare unice;

-crearea unui buget unic al comunităților;

-crearea unui statut unic al funcției publice comunitare.

Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizații, ci una singură, întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o ”politică a pașilor mărunți”.

Prima măsură avută în vedere pentru aplicarea acestei politici era unificarea instituțiilor comunitare. Motivația acestei măsuri era determinată de considerente legate de creștere a eficienței acestor instituții și de reducere a costurilor funcționării lor.

În acest sens, primele măsuri luate au fost stabilirea în 1957 a Curții de Justiție ca instituție comună a celor trei comunități, precum și adoptarea în 1958 a denumirii comune de Adunare parlamentară. Tratatul de fuziune nu a unificat competențele instituțiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.

În cele 39 de articole ale sale, grupate în cele cinci capitole, tratatul înscrie competențele executivelor comunitare, în sensul că nu au suferit modificări, ci au rămas așa cum fuseseră determinate de tratatele de bază.

Articolul 4 a confirmat existența Comitetului Reprezentanților Permanenți, extinzându-i competențele și asupra C.E.C.O.

De mare importanță s-a dovedit a fi instituirea Comisiei unice, datorită specificității marcate atât a Înaltei Autorități cât și a Comisiilor C.E.E. și C.E.E.A.

Armonizarea a avut loc și prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control a veniturilor și cheltuielilor (articolul 22), unificarea bugetelor (articolul 20) și a administrațiilor (articolul 24), prin definirea uniformă a procedurilor de desemnare a membrilor comisiei și a duratei mandatului lor (articolele 10-18).

Prin articolul 10 s-a generalizat sistemul numirii de comun acord a membrilor, cu precizarea că din Comisie trebuie să facă parte cel puțin un reprezentant al fiecărui stat membru.

Din perspectiva prevederilor sale, tratatul de fuziune apare ca un factor de optimizare a funcționării organizației.

Unificarea Comisiei a avut o importanță deosebită având în vedere rolul acesteia în activitățile comunităților.

Nu trebuie uitat faptul că prin tratat, funcționarii nu mai sunt legati de o anumită comunitate, ci de Comunitățile europene. Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât și în ceea ce privește privilegiile și imunitățile diplomatice să se încheie acte și să se angajeze acțiuni în numele Comunităților europene, iar pe plan internațional, acreditarea unor reprezentanți diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entități.

Tratatul de fuziune a pus bazele unor dezvoltări ulterioare în construcția europeană.

În ianuarie 1974, Comisia adresează șefilor de guverne ale Statelor Membre o declarație asupra situației în care se afla Comunitatea, în care insista asupra necesității relansării construcției comunitare prin convergența politicilor naționale și prin definirea unor politici comune.

Astfel, în decembrie 1974, șefii de state sau de guverne ale Statelor Membre decid să se reunească periodic în Consiliul European pentru a defini orientările politice generale.

În anul 1975 se pun bazele unei reforme radicale a sistemului de finanțare, și anume dotarea C.E cu un sistem propiu de finanțare, adică cu un buget propriu. Proiectul de buget este întocmit de către Comisie și este transmis Consiliului de Miniștri, care îl remite Parlamentului pentru o primă lectură. Ulterior, în cadrul Parlamentului, Comisia pentru buget și comisiile speciale analizează proiectul de buget și pregătesc sesiunea. În cadrul acesteia Parlamentul va propune modificările pe care le consideră necesare pentru cheltuielile obligatorii și amendamente pentru cheltuielile neobligatorii.

Deși proiectul de Tratat din 1975 a fost respins de către statele membre care îl considerau mult prea avangardist, existența sa accelerează procesul de adoptare, deoarece relativ repede, vor fi semnate alte două documente istorice: Actul Unic European din 1986 și Tratatul Uniunii Europene din 1992.

2.4. Tratatul de la Maastricht 1992

Tratatul privind Uniunea Europeană a marcat o nouă etapă în procesul de integrare europeană, deoarece a permis demararea integrării politice.

Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât și interne. Pe plan extern, prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est și perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziției internaționale a Comunității. La nivel intern, statele membre doreau să continue progresele înregistrate prin intermediul reformelor promovate prin tratatele anterioare.

Guvernul francez și cel german au colaborat în mod eficient în scopul convingerii celorlalți parteneri europeni de necesitatea organizării a două Conferințe interguvernamentale, una dedicată uniunii economice și monetare, și a doua vizând realizarea uniunii politice, astfel încât procesul de adâncire a integrării europene să fie impulsionat.

Cele două Conferințe interguvernamentale au avut ca rezultat redactarea unui proiect de modificare a tratatelor institutive, care a fost analizat de Consiliul european în 1991.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht, la 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană, care din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare, a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. „Uniunea Europeană, constituită pe baza Tratatului de la Maastricht [..], reprezintă expresia adâncirii gradului de integrare atins până la acea dată, fiind totodată cadrul perfecționării fenomenului comunitar”.

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat de miniștrii de externe și de finanțe ai celor douasprezece țări membre la Maastricht și a intrat în vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre. Acesta este încheiat pe o perioada nelimitată.

Tratatul de la Maastricht este considerat “cea mai importantă reușită din istoria Comunităților Europene de la semnarea Tratatului de la Roma”. El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive.

Tratatul prezintă Uniunea ca fiind “o nouă etapă în procesul care creează o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetățeni”. Uniunea “este fondată pe Comunitățile europene, completate cu politicile și formele de cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are ca misiune pe aceea de a organiza, într-un mod cât mai coerent și solidar, relațiile între statele membre și între popoarele lor”.

Tratatul de la Maastricht a permis Uniunii să progreseze în următoarele domenii: introducerea monedei unice Euro, politica comună externă, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.

Tratatul de la Maastricht viza următoarele obiective esențiale: creșterea eficienței instituțiilor; introducerea unei uniuni economice și monetare; consolidarea legitimității democratice a instituțiilor; instituirea unei politici externe și de securitate comune; dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității.

Tratatul de la Maastricht a creat o nouă entitate politică, Uniunea Europeană, cu o structură pe trei pilieri: pilierul comunitar (tratatele comunitare), pilierul Politicii Comune Externe și de Securitate și pilierul justiției și afacerilor interne.

Fig. 4 Pilonii Uniunii Europene

Tratatul de la Maastricht face pentru prima dată referire la cei trei “piloni” pe care se întemeiază Uniunea Europeană:

a) primul, cu caracter comunitar, relevă în esență “Comunitatea Europeană”, punând accentul pe principiul subsidiarității, recunoscut în relațiile dintre Uniune și statele membre, pe crearea unei cetățenii europene, pe uniunea economică și monetară, pe unele domenii specializate (cultură, protecția consumatorului), și pe întărirea controlului exercitat de Parlamentul European.

b) al doilea “pilon” are un caracter interguvernamental, și se referă la politica externă și de securitate comună;

c) în sfârșit, al treilea “pilon”, de asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiție și poliție, pentru a permite libera circulație a persoanelor.

„Structura Uniunii Europene, prin Tratatul de la Maastricht a devenit astfel mai unitară, chiar dacă în același timp este mai complexă și ambiguă”.

Structura Uniunii Europene a devenit mai unitară datorită celor 3 piloni care sunt indisolubil legați în ansamblul care constituie Uniunea. Spre deosebire de Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht definește în dispozițiile comune obiectivele Uniunii și unele principii fundamentale pe care trebuie să le respecte și precizează totodată că Uniunea dispune de un cadru instituțional unic constituit în principal de Consiliul European, Parlamentul European, Comisie și Curtea de Justiție.

Fig. 5. Pilonii Uniunii Europene

Obiectivele generale ale Tratatului de la Maastricht sunt prezentate în art. B și constau în:

– promovarea unui progres economic și social echilibrat și susținut, în principal prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare;

– întărirea coeziunii economice și sociale;

– stabilirea unei Unității Economico – Monetare care va implica, la momentul oportun și conform

dispozițiilor tratatului, moneda unică;

– afirmarea în viața internațională a identității Uniunii;

– întărirea protecției drepturilor și intereselor națiunilor statelor membre;

– dezvoltarea unei strânse cooperări în sectorul justiției și al afacerilor interne;

– menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea acestuia conform procedurii stabilite în art. N2.

Potrivit Tratatului, „pentru realizarea coerenței și continuității acțiunilor întreprinse în scopul îndeplinirii obiectivelor de mai sus, Uniunea dispune de un cadru instituțional unic perfecționat și adaptat: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia și Curtea de Justiție”.

Tratatul de la Maastricht a adus modificări fundamentale acordurilor dintre statele membre ale Uniunii Europene:

crearea celor trei „piloni” și atribuirea termenului de „Uniunea Europeană” pentru întreaga structură

continuarea extinderii gamei politicilor comune (educația și formarea profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);

continuarea extinderii rolului Parlamentului European, în special cu referire la aprobarea

nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei;

crearea cetățeniei europene

instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economică și monetară a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) și la înființarea Băncii Centrale Europene

Comunitatea acționează în limitele competențelor ce-i sunt conferite și a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin Tratat. În domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decât dacă, și în măsura în care, obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi realizate suficient de statele membre și pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acțiunea Uniunii nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatului.

În acest context, merită menționate și principiile Uniunii Europene, inserate în articolul 6 din tratat: “Uniunea este întemeiată pe principiile libertății, democrației, respectului față de drepturile omului și a libertăților sale fundamentale, precum și pe statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre”.

Fig. 6. Domenii de cooperare in Uniunea Europeană după tratatul de la Maastricht

Structura Tratatului asupra Uniunii Europene este complexă. Pe lângă Preambul, acesta include șapte titluri.Anexa 14

Titlul I al Tratatului conține “dispoziții comune” celor 3 piloni ai Uniunii.

Titlurile II, III și IV au modificat Tratatele instituind Comunitatea europeană, Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului și Comunitatea europeană a energiei atomice. Însă, modificările cele mai importante prevăzute de Tratatul de la Maastricht au vizat Tratatul instituind Comunitatea europeană (C.E), Comunitate ale cărei obiective sunt redefinite în funcție de modificările aduse competențelor comunitare și în care au fost introduse un anumit număr de schimbări instituționale. Celelalte două tratate institutive (C.E.C.A. și EURATOM) nu au fost modificate decât în măsura necesară punerii dispozițiilor lor instituționale în acord cu schimbările aduse Tratatului.

Titlul V, consacrat “politicii externe și de securitate comună”, a înlocuit dispozițiile Actului unic european privind cooperarea politică europeană.

Titlul VI, cu privire la “cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne”, își propune sistematizarea cooperării realizate până atunci într-o manieră informațională sau pe bază de convenții extra ori paracomunitare încheiate de către toate statele membre sau numai de unele dintre acestea.

Titlul VII, intitulat “Dispoziții finale”, prevede: limitele competenței Curții de justiție; raportul dintre Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele institutive ale Comunităților europene; revizuirea Tratatelor; aderarea la Uniune; abrogarea dispozițiilor Tratatului de fuziune a executivelor (1965) și ale Actului unic european; durata Tratatului; ratificarea Tratatului, depozitarea și limitele de redactare a Tratatului.

Președintele francez Mitterand afirma la întoarcerea de la Consiliul European din decembrie 1991 că „Maastricht este unul dintre cele mai importante evenimente din ultima jumătate de secol”.

Profesorul Neill Nugent scria: „Tratatul de la Maastricht merită să fie examinat în detaliu datorită enormei sale importanțe în continuarea procesului de integrare”.

Tratatul privind Uniunea Europeană „marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate pe cât posibil, cu respectarea deplină a principiului transparenței și la nivelul cel mai apropiat de cetățeni” .

În concluzie, tratatul de la Maastricht a însemnat o etapă fundamentală în construcția europeană datorită instituționalizării Uniunii Europene și de asemenea, datorită creării perspectivelor reale pentru o Europă politică.

2.5. Tratatul de la Amsterdam 1997

Anii care au urmat intrării în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană au fost marcați de extinderea Uniunii prin aderarea altor țări.

Ca și în cazul celorlalte tratate, și cel de la Amsterdam a fost precedat de conferința interguvernamentală care reprezintă un ciclu de negocieri duse de statele membre ale UE în vederea revizuirii tratatului anterior.

Conferința interguvernamentală (28 martie 1996 – iunie 1997) a fost deschisă la Torino. Oficialii europeni erau conștienți că de reușita acestor negocierilor depindea viitorul Uniunii.

Calendarul Conferinței de la Torino a fost fixat în 1994 de Consiliul european de la Corfu.

Acesta a cerut și constituirea unui așa-numit “grup de reflexie” care era însărcinat să analizeze diversele probleme de la nivel european. Acest grup s-a constituit în anul 1996 sub președinția lui Carlos Westendorp, ministrul spaniol al Afacerilor Europene. El a prezentat un raport șefilor de stat și de guvern în decembrie 1995 la Madrid.

La dezbateri au luat parte reprezentanți ai Comisiei, Parlamentului european și a numeroase guverne și grupuri de interese. Deși raportul “grupului de reflexie” relevă o lipsă de consens între statele membre cu privire la problemele importante al Uniunii Europene, el a jucat un rol importat pentru fixarea calendarului conferinței. La aceasta s-a adăugat avizul Comisiei din 29 martie 1996.

Inițial, Conferința interguvernamentală de la Torino avea ca obiectiv principal definitivarea proiectul de creare a Uniunii Europene amorsat la Maastricht. Potrivit prevederilor tratatului de la Maastricht, Conferința interguvernamentală trebuia să se centreze asupra dispozițiilor în materie de securitate și apărare, afaceri interne și justiție, proceduri bugetare, ierarhia legislației europene și să completeze tratatul în domeniile energiei, turismului și protecției civile.

Contextul internațional era marcat de evoluția evenimentelor internaționale, dorința țărilor ex-socialiste de a avea o certitudine în ceea ce privește securitatea a orientat atenția celor 15 țări membre spre chestiunea lărgirii. Având în vedere aceste aspecte, era evident faptul că mecanismele Uniunii necesitau o reformă completă pentru a permite acestora să primească noi membri și să evite paralizia decizională.

Discuțiile s-au finalizat cu semnarea de către șefii de state și de guverne din țările membre, la Amsterdam la 02 octombrie 1997 a unui acord politic la înalt nivel, acord cunoscut drept Tratatul de la Amsterdam și care a intrat în vigoare un an și jumătate mai târziu, adică la 01 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a transferat pilierului comunitar o parte a activităților celui de-al treilea pilier. Trebuie menționat faptul că diferența între cel de-al doilea și al treilea pilier față de primul sunt instrumentele și procedurile de luare a deciziilor care sunt mai degrabă interguvernamentale.

Menit să completeze dispozițiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam (1997) reglementează, așadar, unele aspecte particulare cum ar fi: crearea unor instituții comunitare care să facă față unei Uniuni Europene lărgite și eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulații a persoanelor.

Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou, cooperarea întărită, menit a încuraja statele membre dispuse să facă eforturi mai mari pe calea integrării europene.

Din punct de vedere al procesului de extindere, Tratatul de la Amsterdam a permis progrese semnificative. Acest tratat a făcut posibilă extinderea competențelor Uniunii. Accentul a fost pus pe un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și pe coordonarea politicilor privind ocuparea forței de muncă.

Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Tratatul de la Amsterdam adaugă construcției europene competență socială și de aceea putem aprecia că dominanta sa structurală este solidaritatea.

Prin acest nou tratat se ajunge la o simplificare și codificare a tratatelor anterioare, o politică mai eficientă și mai coerentă în domeniul extern, se face trimitere la raporturile Uniunii Europene cu cetățenii proprii, la libertatea, securitatea și justiția la nivelul Uniunii Europene.

Obiectivele majore ale tratatului de la Amsterdam sunt următoarele:

– plasarea forței de muncă și a drepturilor cetățenilor în centrul atenției Uniunii Europene;

– suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a persoanelor și întărirea securității;

– consolidarea poziției Europei pe plan mondial;

– eficientizarea arhitecturii instituționale a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

Cu toate contribuțiile aduse, Tratatul de la Amsterdam, însă, nu aduce modificări considerabile competențelor Comunităților europene, sub rezerva câtorva dispoziții.

Acest tratat este „o dovadă a continuării procesului evolutiv comunitar, deși principala caracteristică a tratatului pare a consta în amânarea principalelor decizii pentru un viitor incert”. Tratatul aduce o serie de modificări, putând fi considerat „un instrument juridic de referință în procesul integrării europene”.

Tratatul de la Amsterdam care reprezintă cea de-a treia revizuire importantă a tratatelor institutive amendează atât Tratatul C.E, cât și Tratatul U.E, iar printre elementele de noutate aduse amintim instituționalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în unele state membre) cu nevoia respectării dorinței altor state membre de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să își păstreze suveranitatea națională). Acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni.

Tratatul de la Amsterdam constă în 50 de pagini, trei părți, o anexă și 13 protocoale. Conferința a adoptat și 51 de declarații și a luat notă de alte 8 declarații. Tratatul amendează 15 articole din tratatele anterioare și elimină din ele 56 de articole căzute în desuetudine.

Prima parte ( art.1-5) include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E), Tratatul de instituire a Comunității Europene (T.C.E), Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul C.E.C.O), Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul C.E.E.A sau Euratom), precum și la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua ( art. 6-11) se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunități Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale și să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenției privind o serie de instituții comune, din 25 martie 1957, și Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia (art. 12-15) conține prevederile generale și finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor, versiunile lingvistice, procedura de ratificare, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor T.U.E și ale T.C.E.

Tratatului de la Amsterdam i-au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale și crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, pozițiile adoptate de către Danemarca, Irlanda și Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarității și a principiului proporționalității, protecția și bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană etc.

Tratatul a introdus un nou titlu (Titlul VII) și a prevăzut posibilitatea unei colaborări mai strânse între statele membre prin introducerea conceptului de „Europă cu mai multe viteze”. A adus, de asemenea, considerabile modificări tehnice și de redactare, prevederile depășite fiind îndepărtate. Având în vedere partea materială, Tratatul a prevăzut importante măsuri în domeniul justiției și afacerilor interne, cum ar fi regimul vizelor, azilul, imigrarea etc.

O inovație importantă a Tratatului de la Amsterdam este cea referitoare la unificarea Tratatelor comunitare. Această idee este menționată în mod expres într-o declarație („Declarația nr. 42 asupra codificării tratatelor”), adoptată de Conferință, care se referă la continuarea lucrărilor pentru efectuarea unei codificări a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a T.U.E. În Declarație se subliniază că statele contractante convin asupra faptului că rezultatul definitiv

al acestui „exercițiu tehnic, care va fi făcut public cu titlul de exemplu”, sub responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare juridică.

Principalele prevederi ale Tratatului de la Amsterdam se referă la următoarele aspecte:

– Crearea unei zone a libertății, securității și justiției, în 5 ani, incluzând noi arii de competență pentru Uniunea Europeană, cum ar fi: cooperarea juridică în materie civilă, combaterea crimei, lupta împotriva rasismului si xenofobiei;

– Tratatul încorporează capitolul social în T.U.E și precizează obiectivul cooperării pentru crearea unor noi locuri de muncă;

– Uniunea Europeană este împuternicită să adopte măsurile necesare pentru a combate discriminarea bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie, vârstă. Totuși, în aceste domenii se aplică procedura legislativă a consultării, iar în Consiliu U.E se cere unanimitate;

– Tratatul prevede întărirea cooperării în domeniile: sănătate publică, protecția mediului, protecția consumatorilor;

– În domeniul politicii externe și de securitate comune a fost împuternicit Consiliul European să adopte strategii comune în cazul în care statele membre au importante interese.

– Unul dintre protocoale integrează acquis-ul Schengen în cadrul legal al Uniunii Europene.

– Au fost întărite puterile Parlamentului European;

– În privința transparenței, se prevede dreptul cetățenilor de a avea acces la documentele Consiliului Uniunii Europene, cu unele restricții.

– Este consacrat principiul subsidiarității, într-un protocol special.

Deși nu a avut o semnificație istorică comparabilă cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a adus destule progrese și noutăți în procesul construcției europene.

Menit să completeze dispozițiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam reglementează așadar unele aspecte particulare, cum ar fi eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulații a persoanelor (statele sunt impulsionate să colaboreze mai strâns în cadrul Europol-ului), crearea unor instituții comunitare care să facă față unei Uniuni Europene lărgite, cuprinzând țări din Europa centrală și de est (decizii luate cu majoritate calificată, numirea președintelui Comisiei cu aprobarea Parlamentului european, etc.).

Tratatul introduce de asemenea un concept nou, cooperarea întărită, menit a încuraja statele membre dispuse să facă eforturi mai mari pe calea integrării europene. Acționând în domenii care nu aparțin exclusiv Uniunii Europene, unele state pot merge mai departe în ceea ce privește realizarea obiectivelor Uniunii, însă numai dacă acest lucru nu este posibil a fi făcut de Uniune, ca un tot unitar.

În cadrul procesului evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se înscrie ca un moment crucial, care aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare și în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei. La fel ca și în cazul Tratatului de la Maastricht și al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă ultima fază în evoluția structurilor europene, ci un nou pas care are rolul de a adapta construcția comunitară la cerințele perioadei în care a fost adoptat și a celor de perspectivă.

Tratatul de la Amsterdam a conferit Uniunii Europene o structură mult mai coerentă, a modernizat scopurile și obiectivele esențiale ale Uniunii și a adus îmbunătățirea necesară în funcționarea unor instituții comunitare.

În concluzie, tratatul de la Amsterdam este expresia compromisului interguvernamental, transpunând în textul său indeciziile, orgoliile statelor membre și neputința instituțiilor comunitare de a face pași importanți pe calea integrării accentuate.

Chiar dacă nu realizează o reforma instituțională profundă, aceasta a făcut pași importanți în direcția libertății de circulație a persoanelor, cooperării judiciare și polițienești, protecției drepturilor omului și nu în ultimul rând a încadrat acquis-ului comunitar părți din al II-lea și al treilea pilon al UE.

Tratatul de la Amsterdam a instaurat proceduri care necesită comunicarea clară și deschisă între formele legislative naționale și instituțiile europene. Astfel, a fost instituit un termen de 6 săptămâni pentru a permite parlamentelor naționale să examineze toate proiectele de decizie ale Consiliului UE și să-și exprime punctul de vedere. Pentru prima dată toate propunerile și documentele premergătoare (Cărți Verzi, Cărți Albe, etc.), elaborate de Comisie, trebuiau să le parvină. Totodată, tratatul permite Conferinței organelor specializate în afacerile europene ale parlamentelor naționale (C.O.S.A.C) să facă observații asupra tuturor proiectelor de decizie și a actelor legislative ale Uniunii și să le prezinte înainte de adoptarea lor.

2.6. Tratatul de la Nisa 2001

Tratatul de la Nisa este cel de-al patrulea Tratat european într-un interval de 13 ani.

Încă din 1987 a fost prevăzută o revizuire a Tratatelor la fiecare trei ani. Tratatul anterior, cel de la Amsterdam nu a putut rezolva trei probleme importante pentru viitorul comunității europene:

– structura instituțiilor comunitare și mai ales dimensiunea Comisiei;

– extinderea voturilor prin majoritate calificată legată de procedura codecizională;

– modalitatea de numărare a voturilor în Consiliu.

În decembrie 1999, la Helsinki, decidenții politici ai Uniunii Europene au stabilit convocarea unei conferințe interguvernamentale în perioada februarie-decembrie 2000. Aceasta urma să soluționeze aspectele instituționale rămase deschise la Amsterdam, care să asigure ameliorarea capacității decizionale în paralel cu creșterea premiselor pentru adâncirea integrării europene într-un cadru extins.

Încercările anterioare (Actul Unic European-1986, Tratatul de la Maastricht-1992 și Amsterdam-1996), deși au adus modificări importante privind reforma cadrului instituțional al Uniunii Europene nu și-au atins obiectivul de adâncire a integrării.

Tratatul de la Nisa prevedea și organizarea unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre pentru revizuirea componenței și funcționării instituțiilor, cu un an înainte ca numărul membrilor Uniunii Europene să crească.

În acest sens, s-a impus organizarea Conferinței interguvernamentale, care a fost deschisă la 14 februarie 2000.

Conferința avea ca scop discutarea amendamentelor la Tratatul de la Maastricht ce sunt necesare a fi făcute în vederea funcționării Uniunii cu mai mult de 15 membri. Lucrările sale au fost încheiate de Consiliul european, întrunit tot la Nisa, și care a reafirmat importanța istorică a lărgirii, principiul integrării diferențiate, în funcție de performanțele fiecărei țări, însă și pe acela al posibilității pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul integrării.

Consiliul European de la Nisa (7 – 9 decembrie 2000) întrunit în cadrul Conferinței Internaționale a adoptat un nou Tratat care a adus modificări importante în patru probleme instituționale: mărimea și compozitia Comisiei Europene, ponderea voturilor în Consiliu, înlocuirea unanimității în cadrul procedurilor decizionale cu majoritatea calificată și intensificarea cooperării.

Lucrările Conferinței Interguvernamentale s-au finalizat pe data de 11 decembrie 2000, după patru zile de negocieri și discuții aprinse ale șefilor de state și de guverne ale celor 15 state membre ale UE, se încheia prin Tratatul de la Nisa.

Ratificarea Tratatului a fost anevoioasă, el fiind respins într-o primă consultare populare de către irlandezi. O astfel de problemă apăruse anterior și în cazul Tratatului de la Maastricht, când în cauză a fost Danemarca.

Astfel se face că Tratatul a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2003, totuși la timp pentru a reglementa o Uniune care peste 1 an de zile va accepta 10 noi state membre. Pentru a intra în vigoare, tratatul trebuia mai întâi ratificat de fiecare stat membru, prin vot în parlamentele naționale sau prin referendum.

Tratatul de la Nisa a reușit să aducă numeroase modificări, deși acestea nu sunt satisfăcătoare pentru cei ce doresc crearea unei federații europene.

Modificările instituționale aduse prin acest tratat se referă la „extinderea principiului majorității calificate, numirea și rolul Președintelui Comisiei, precum și repartizarea competențelor între Curte și Tribunalul de Primă Instanță”.

Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declarație asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și care implica atât statele membre, cât și statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declarație sunt: delimitarea responsabilităților între Uniunea Europeană și statele membre, statutul Cartei drepturilor fundamentale a U.E, simplificarea tratatelor și rolul parlamentelor naționale în cadrul instituțional al U.E.

Cele mai importante aspecte privind modificările introduse de tratatul de la Nisa la nivelul reformării instituțiilor Uniunii sunt:

– În ceea ce privește componența Comisiei, aceasta va avea în structura ei câte un reprezentant al fiecărui stat membru, urmând ca, odată cu aderarea statelor candidate, numărul comisarilor să fie inferior numărului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleși prin rotație. De asemenea, a fost modificată procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie să-și propună reprezentantul în Comisie, după care Consiliul de Miniștri este însărcinat să desemneze Președintele și membrii Comisiei cu o majoritate calificată de voturi și nu cu unanimitate ca până acum. Aprobarea finală este data de Parlament.

Rolul Președintelui Comisiei Europene a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuția de a delega responsabilități membrilor acesteia, ca și aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului său. De asemenea, Președintele poate numi, cu aprobarea celorlalți membri ai Comisiei, vice-președinții acesteia.

Articolul 3 al Tratatului de la Nisa formulează un pachet de precizări relative la structura, atribuțiile, competențele și maniera de adoptare a deciziilor principalelor instituții ale Uniunii Europene: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor precum și o serie de precizări în ceea ce privește Regulamentele Financiare, alcătuirea și cheltuirea Bugetului. Se stabilește cifric componența instituțiilor și se detaliază cu acuratețe obligațiile și modalitatea de lucru a acestor instituții.

În partea a II-a, “Prevederi finale și tranziționale se specifică că Tratatul se încheie pe o perioadă nelimitată și intră în vigoare în prima zi a celei de-a doua luni care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplinește această formalitate.

Conferința conchide că la Nisa au fost decise reforme importante în procesul de adâncire a construcției europene întrucât prin noile măsuri adoptate Uniunea Europeană dispune de instituții apte care să asigure reușita extinderii Uniunii.

Tratatul de la Nisa poate fi considerat cel mai complex și mai substanțial tratat asupra Uniunii Europene adoptată la începutul anilor 2000. Punctul central al tratatului l-a constituit acceptarea de noi membrii prin extinderea către est a Uniunii Europene și modul în care extinderea va afecta structura instituțiilor existente și modul de decizie al acestora.

2.7. Tratatul de la Lisabona 2007

Tratatul de la Lisabona a demarat în calitate de proiect constituțional la sfârșitul anului 2001 (Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la Laeken) și a fost continuat în 2002 și 2003 prin Convenția Europeană. Un obiectiv important al acestei încercări constă în înlocuirea legislației UE primare cu un fundament juridic modernizat pentru Uniunea Europeană.

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european, proiect abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda și Franța. Denumirea sa oficială este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

La data de 13 decembrie 2007, șefii de stat și guvern din Uniunea Europeană au semnat la Mănăstirea Jeronimos, aproape de Lisabona, Tratatul prin care se modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Acest tratat, denumit Tratatul de la Lisabona după orașul în care a fost semnat, presupunea ieșirea din criza constituțională, înlocuind Tratatul Constituțional, a cărui ratificare nu a fost dusă până la capăt.

Tratatul de la Lisabona reprezintă cea mai ambițioasă revizuire a Tratatelor fondatoare, de la crearea Comunităților, depășind în importanță chiar și momentul Maastricht. Numărul mare și amploarea reformelor efectuate cu ocazia acestui Tratat au fost posibile deoarece părțile principale ale Tratatului Constituțional au fost transpuse, cu largul consens al statelor membre, în actualul Tratat. Noul Tratat de la Lisabona este, de fapt, vechiul Tratat Constituțional transformat și care și-a pierdut aspectul constituțional.

Tratatul de la Lisabona, este, deopotrivă, un tratat de modificare al tratatelor europene, dar și un tratat reformator al instituțiilor Uniunii Europene.

Pentru Uniunea Europeană și baza sa legală, consecințele principale ale Tratatului de la Lisabona sunt:

– Tratatul de la Lisabona este un tratat clasic de reformă. La fel ca și Tratatele anterioare de la Amsterdam sau Nisa, Tratatul de la Lisabona modifică tratatele existente, fără a le înlocui cu un nou text. Se revine astfel la tehnica tradițională de modificare-completare, spre deosebire de inovarea propusă de Tratatul Constituțional, o consolidare legislativă prin adoptarea unui text complet nou, Tratatul de la Lisabona îndepărtându-se de formula simplificatoare și radicală a înlocuirii tuturor tratatele europene – sau aproape toate – cu un singur text, mai simplu și mai bine structurat;

– Tratatul include totuși o importantă inovație cu privire la Tratatele anterioare: dispariția Comunității Europene și înlocuirea sa cu Uniunea Europeană, căreia i-a fost acordată personalitate juridică. Dispariția Comunității Europene reprezintă, în sine, o simplificare, eliminându-se astfel o entitate juridică care de multe ori a generat confuzie, cetățenii fiind mai obișnuiți cu realitatea politică numită Uniunea Europeană și înțelegând cu greu raportul dintre

Comunitatea Europeană și Uniune;

– cu toate acestea, Tratatul Comunității Europene nu dispare pur și simplu odată cu dispariția Comunității Europene, ci el, modificat, își schimbă numele, fiind denumit, începând cu Lisabona, "Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene". Nu este vorba însă de o simplă schimbare de nume, ci și de funcții.

Tratatul de la Lisabona este, prin urmare, un tratat clasic, care include modificările aduse celor două tratate fundamentale, Tratatul Uniunii Europene și Tratatul Comunității Europene. Așa cum se întâmpla cu toate tratatele de acest tip, este dificilă lectura și, la prima vedere, nici nu pot fi evaluate toate schimbările pe care le produce, acestea fiind mai ușor de înțeles odată realizate textele consolidate. Odată cu fuziunea Comunității cu Uniunea nu se realizează și fuziunea cu Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) care rămâne încă în funcțiune ca și Tratatul care o reglementează.

Tratatul de la Lisabona este consecința eșecului Tratatului Constituțional din 2004. Spre deosebire de acestea el nu intenționează să înlocuiască tratatele existente printr-un document unic (cum intenționa acesta), ci procedează la amendarea tratatelor constitutive stabilind o mai strânsă corelare între ele.

Tratatul de la Lisabona contribuie la consolidarea democrației și a transparenței, întrucât o serie de acte juridice sunt adoptate prin codecizie, procedură care întărește rolul de colegiuitor al Parlamentului European, iar principiul adoptării deciziilor cu majoritate calificată în cadrul Consiliului este extins și la alte domenii.

Tratatul conține și reglementări care vor intra în vigoare mai târziu cum sunt, de pildă, noua componență a Comisiei Europene sau stabilirea competențelor în domeniul justiției și al afacerilor interne.

Într-o analiză sistematizată elementele de noutate aduse de Tratatul de la Lisabona se pot structura în funcție de: obiective, principii, instituții și procedurile, mecanismele și metodologiile de lucru.

Potrivit articolului 1 aliniat 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană acesta ”… marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni.”

Acest lucru reiese cu claritate din prevederile noului articol 3 care stipulează că:

“1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor;

2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen”.

În altă ordine de idei, relevăm că potrivit articolului 42 punct (1), Tratatul de la Lisabona acordă o importanță sporită și mult mai categorică politicii de securitate și apărare comună stipulând că: „Politica de securitate și apărarea comună face parte integrantă din politica externă și de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei ONU. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacitățile furnizate de statele membre.”

Totodată, prin articolul 42 punct (7) se instituie o clauză de apărare mutuală și o clauză de securitate generală, invocându-se pentru prima dată, la nivelul Uniunii Europene într-o manieră clară și fără nici un echivoc, o solidaritate de natură militară proprie, precizându-se că: “În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu art. 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre.

Tratatul de la Lisabona, publicat în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, inclusiv limba română a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către șefii de stat și de guvern ai celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Documentul este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii.

Condițiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea instituțiilor Uniunii, precum și a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienței întregului sistem comunitar.

Tratatele anterioare de la Amsterdam (1997) și Nisa (2001) au reprezentat pași înainte care au pregătit Uniunea pentru aceste transformări, însă modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente.

Prin urmare, guvernele statelor membre au decis lansarea unei dezbateri mai largi privind viitorul Uniunii Europene, care s-a desfășurat în jurul a patru teme esențiale: simplificarea tratatelor, delimitarea mai clară a competențelor între statele membre și Uniunea Europeană, statutul Cartei Drepturilor Fundamentale și rolul parlamentelor naționale.

La sfârșitul anului 2001, statele membre au adoptat Declarația de la Laeken, care afirma necesitatea că Uniunea să devină „mai democratică, mai transparentă și mai eficace”. Pe aceste baze, în 2002 au fost lansate lucrările Convenției privind viitorul Europei, care s-au desfășurat între februarie 2002 și iulie 2003, sub președinția lui Valéry Giscard d’Estaing, fost președinte al Franței și fost membru al Parlamentului European.

Convenția a reunit reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale atât din statele membre, cât și din statele candidate, precum și reprezentanți ai Parlamentului European și ai Comisiei Europene. România a participat și ea la aceste lucrări. În urma dezbaterilor, a fost elaborat un Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa. Acest document de lucru a fost negociat la nivelul guvernelor statelor membre în cadrul unei Conferințe Interguvernamentale (CIG), care a debutat în octombrie 2003 și s-a finalizat în iunie 2004 cu agrearea unei versiuni finale a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, cunoscut și ca Tratatul Constituțional.

Tratatul Constituțional a fost semnat la 29 octombrie 2004, la Roma, și a fost ratificat de 16 din cele 25 de state membre, precum și de România și Bulgaria (care la acea dată erau state candidate), însă nu a putut intra în vigoare, în urma respingerii acestui document în 2005, prin

referendum, în două state membre.

După o pauză de reflecție instituită între iunie 2005 și decembrie 2006, procesul de reformă instituțională a fost relansat în ianuarie 2007, moment care a coincis, de altfel, cu aderarea României la Uniunea Europeană.

La Consiliul European din iunie 2007, în urma unui proces de consultări intense cu statele membre ale Uniunii Europene, Președinția germană a Consiliului Uniunii Europene a prezentat un raport asupra viitorului Europei.

Consiliul European a decis convocarea unei Conferințe Interguvernamentale (CIG) pentru elaborarea Tratatului de Reformă a Uniunii, și a adoptat un mandat clar și detaliat în acest sens. Astfel, mandatul prevedea ca viitorul Tratat să amendeze tratatele în vigoare la nivelul Uniunii (s-a renunțat la ideea înlocuirii acestora printr-un tratat unic), urmând, totodată, să fie preluată substanța inovațiilor prevăzute în Tratatul Constituțional.

Conferința Interguvernamentală a fost lansată la 23 iulie 2007. Textul final al Tratatului de Reformă elaborat la nivelul CIG a fost adoptat la Consiliul European informal de la Lisabona din 18-19 octombrie 2007.

Noul tratat a fost semnat, la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre.

Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii instrumentele adecvate pentru a face față provocărilor complexe ale secolului XXI.

Conform majorității analiștilor politici și economici din Uniunea Europeană este unanim recunoscut faptul că cea mai acută problemă pentru economiile europene contemporane este impactul negativ pe care îl exercită globalizarea asupra ratei de șomaj, îmbătrânirii demografice și disparităților socio-economice provocate de progresul tehnologic.

În acest context, Agenda Lisabona 2000 (devenită Strategia Lisabona în 2005) considerată acțiunea premergătoare tratatului de la Lisabona reprezintă eforturile concertate de la nivelul Consiliului European în vederea soluționării acestor aspecte.

Strategia Lisabona (lansată pentru prima dată drept Agenda Lisabona în martie 2000) reprezintă planul actual de dezvoltare a UE, așa cum a subliniat Consiliul European. Agenda a suferit modificări considerabile în 2005 în vederea furnizării elementelor de specificitate necesare implementării.

În contrast cu Agenda, Strategia Lisabona merge mai departe de trasarea unui cadru de lucru pentru coordonarea măsurilor naționale la nivel european, identificând mai precis responsabilii și obiectul răspunderii în cadrul procesului de implementare a reformelor structurale.

Succesul Strategiei de la Lisabona a depins de flexibilitatea tuturor țărilor membre UE în acceptarea soluțiilor comune, combinată cu flexibilitate în implementarea acestor soluții comune la nivel național.

Putem considera că în perioada premergătoare tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană trecea printr-o perioadă de criză, agravată de respingerea Tratatului Constituțional de către cetățenii din Franța și cei din Olanda.

Însă criza este mult mai profundă, vizând în principal aspectul identității europene. Thomas Jansen în ,,Reflections on European Identity”consideră ca există o deosebire între Identitatea Europeană și aceea a Uniunii Europene ca organizație politică, economică și socială, vorbind și despre un Spirit al Uniunii.

În prezent identitatea Uniunii Europene se conturează în jurul factorilor politici, economici, juridici, administrativi, pierzându-se din vedere factorii istorici, culturali, tradiționali, spirituali.

După șocul respingerii Tratatului Constituțional, Consiliul European a considerat că este necesară o perioadă de reflecție, care durează până în 23 iulie 2007, când o nouă Conferința Interguvernamentală (CIG) primește sarcina de a elabora un nou tratat, care să schimbe proiectul de tratat constituțional.

Tratatul de la Lisabona încheie un proces complex de reformare a Uniunii și se speră că va putea asigura pentru o lungă perioadă de timp evoluția celei mai importante organizații continentale care este Uniunea Europeană.

Tratatul de la Lisabona redefinește rolul Uniunii Europene într-o lume globalizată. Uniunea se va putea astfel mai bine afirma pe plan internațional.

Există trei motive fundamentale pentru care s-a considerat necesară adoptarea acestui tratat:

creșterea eficienței în procesul de luare a deciziilor;

sporirea gradului de democrație prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European și parlamentelor naționale;

o mai mare coerență pe plan extern.

Toate acestea vor spori legitimitatea deciziilor și recomandărilor formulate la nivelul Uniunii, astfel încât să promoveze mai bine interesele cetățenilor săi, zi de zi.

Potrivit prevederilor articolului 1 aliniat (4) din acest Tratat, obiectivele acestuia urmăresc:

– formarea unei Uniuni mai democratice și mai transparente;

– crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră;

– construirea unei Europe a drepturilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează

valorile Uniunii, introduce Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni;

– promovarea Europei ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici;

Din analiza succintă a obiectivelor Tratatului, rezultă faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv protecția cetățenilor față de efectele globalizării, iar competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile de dezvoltare ale mediului economic.

Pentru a-și valorifica întregul potențial, Uniunea Europeană trebuie să se dezvolte și să introducă reforme care să răspundă noilor provocări legate de extinderea de ordin geografic dar și al competențelor sale instituționale. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a-și întări capacitatea de a acționa.

Așadar, prin Tratatul de la Lisabona s-a încercat o restructurare a prerogativelor inițiale promulgate de fondatorii Uniunii Europene cu privire la sferele de intervenție, noile reglementări conferind Uniunii, între altele, dreptul de a acționa ca un stat unitar pe scena politică mondială.

Toate tratatele care reglementează funcționarea și organizarea Uniunii Europene au fost menite să rezolve anumite probleme pe care statele membre le-au întâmpinat atunci când au acționat sub umbrela Comunității Europene sau a Uniunii.

Tratatul de la Lisabona nu face excepție de la această tendință. Per ansamblu, menirea acestuia este de a crea mai multă eficiență și coerență în acțiune și, unul dintre mijloacele prin care acest lucru a fost realizat este constituit de schimbarea arhitecturii europene pe trei piloni, prin fuzionarea primului (Comunitățile Europene) cu cel de-al treilea (Justiție și Afaceri Externe). Pilonul care cuprindea aria de securitate și apărare a rămas însă supus unor reguli și proceduri speciale.

Principalul motiv pentru care fuziunea pilonilor nu a fost realizată în totalitate, ceea ce a făcut ca arhitectura pe trei piloni să fie înlocuită cu una pe doi piloni, rezidă în implicațiile pe care domeniul securității și apărării le are asupra ideii de suveranitate națională și interes național.

În acest sens, considerăm relevant următorul paragraf din textul Tratatului de Reformă: „Competența Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună.

Politica externă și de securitate comună face obiectul aplicării unor norme și proceduri speciale. Aceasta este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă”.

Din punct de vedere al structurii, noul tratat reunește trei texte cu aceeași valoare legală – 2 tratate: Tratatul Uniunii Europene, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și o Cartă (Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).Anexa 15

La o primă analiză, constatăm că tratatul conține un preambul, șapte articole, două serii de protocoale, o anexă, actul final și 65 de declarații cu privire la dispozițiile tratatelor.

Așa cum s-a menționat anterior, Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare (01 decembrie 2009), cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma, 1957) au fost amendate potrivit prevederilor incidente. Tratatul de instituire a Comunității Europene a fost redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Acest tratat cuprinde prevederi detaliate referitoare la modalitatea de funcționare a Uniunii.

Cu titlu separat va fi menținut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom).

Ca și structură, Tratatul de la Lisabona are 7 articole, dintre care primele două (alcătuite din numeroase paragrafe) cuprind substanța propriu-zisă, în vreme ce ultimele cinci formulează dispozițiile finale.

Articolul 1 modifică Tratatul Uniunii Europene (Maastricht 1992, cu modificările ulterioare) în ceea ce privește instituțiile, cooperarea consolidată, politica externă și de securitate, politica de apărare, și reflectă cadrul general al Uniunii și principiile sale.

TUE, astfel cum este modificat prin tratatul de la Lisabona, cuprinde principiile și obiectivele generale ale Uniunii, prevederi-cadru de natură instituțională, prevederi generale privind Politica externă și de securitate comună (PESC).

Anexat la tratatul de la Lisabona se găsesc o serie de protocoale și declarații.

În ceea ce privește Tratatul Uniunii Europene, observăm faptul că acesta cuprinde un

preambul și șase părți:

• Titlul I: Dispozițiile comune;

• Titlul II: Dispozițiile privind principiile democratice;

• Titlul III: Dispozițiile privind instituțiile;

• Titlul IV: Dispozițiile privind formele de cooperare consolidată;

• Titlul V: Dispozițiile generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispozițiile specifice privind politica externă și de securitate comună;

• Titlul VI: Dispozițiile finale.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde regulile și modalitățile concrete de funcționare a Uniunii Europene, transpunând în practică elementele de principiu descrise în cadrul TUE. De asemenea, TFUE detaliază politicile Uniunii, cu excepția politicii externe și de securitate comună. Structura acestuia, în versiunea consolidată, este următoarea:

• Partea I: Principiile (art. 1 – 17);

• Partea a doua: Nediscriminarea și cetățenia UE (art. 18 – 25);

• Partea a treia: Politicile și acțiunile interne ale Uniunii (art. 26 – 197);

• Partea a patra: Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări (art. 198 – 204);

• Partea a cincea: Acțiunea externă a Uniunii (art. 205 – 222);

• Partea a șasea: Dispoziții instituționale și financiare (art. 223 – 334);

• Partea a șaptea: Dispoziții generale și finale (art. 335 – 358).

Carta Drepturilor Fundamentale este constituită dintr-un preambul, șase capitole principale și o parte finală ce cuprinde dispozițiile generale.

Tratatul de la Lisabona va păstra principalele inovații aduse de proiectul Constituției Europene, cum ar fi personalitatea juridică a Uniunii Europene, președintele Uniunii Europene, ministrul de externe (cu altă denumire), reducerea numărului de comisari, reducerea numărului de parlamentari europeni, clauzele de retragere din Uniunea Europeană.

Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie ratificat de către statele membre. Uniunea Europeană și-a stabilit ca dată de adoptare 1 ianuarie 2009, astfel încât Tratatul să se aplice înainte de alegerile parlamentare din iunie 2009.

Ungaria a fost prima țară care a ratificat Tratatul chiar în decembrie 2007, fiind urmată de alte câteva state membre: Franța, Malta, România și Slovenia.

România este unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul României finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008.

Procesul de ratificare a Tratatul de la Lisabona a reprezentat un moment crucial în evoluția Uniunii Europene, desfășurându-se într-un context economic internațional dificil, marcat de criza economică globală. Angajarea statelor membre în procesul de reformă a Uniunii Europene, început odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, nu a fost afectată de efectele crizei economice, însă aceasta nu înseamnă că ratificarea s-a realizat fără dificultăți.

Pentru continuarea procesului de ratificare, Consiliul European a aprobat modificarea Tratatului de la Nisa, fiind favorabil adoptării unei decizii pentru menținerea în cadrul Comisiei care-și începe mandatul în anul 2009, a unui resortisant din fiecare stat membru; condiția fiind intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona până la sfârșitul anului 2009.

Pentru a asigura continuitatea în plan instituțional, până la ratificarea Tratatului, Consiliul European a adoptat o declarație privind inițierea procesului de desemnare a președintelui Comisiei și a Comisiei, imediat după alegerile pentru Parlamentului European.

Ratificarea Tratatului de la Lisabona a intrat într-o etapă finală în a doua parte a anului 2009. Astfel, Camera Inferioară a Parlamentului German (Bundestagul) a votat, la 8 septembrie 2009, pachetul legislativ referitor la controlul parlamentar în domeniu afacerilor europene (au existat doar două abțineri), în timp ce Camera Superioară (Bundesratul) a votat legile cu unanimitate, la 18 septembrie, procesul de ratificare încheindu-se odată cu semnarea legilor de către președintele Horst Kőhler, la 25 septembrie.

Tratatul, conceput pentru a putea fi ratificat fără să fie nevoie de organizarea unui referendum, reține multe dintre elementele de noutate care figurau în Constituția europeană.

Cu toate acestea, vocabularul tratatului evită cuvântul "Constituție" și suprimă tot ceea ce ar putea părea că acordă Uniunii Europene prerogativele unei structuri federale (imn și drapel, în special).

Irlanda a fost singura țară care a organizat o consultare populară în privința acestui text.

Consiliul European a ajuns la un consens cu guvernul irlandez care s-a angajat să sprijine ratificarea Tratatului de la Lisabona până la încheierea mandatului Comisiei, în schimbul unor garanții juridice privind politica fiscală, socială și de neutralitate a Irlandei.

Guvernul irlandez și-a respectat angajamentul față de Uniunea Europeană, astfel, odată acordate garanțiile constituționale cerute de Irlanda, a organizat al doilea referendum, rezultatele exit-polurilor, confirmând votul pozitiv al populației irlandeze.

Activitatea imparțială de informare și popularizare a Comisiei, reprezintă un progres pe cale reducerii deficitului democratic, crescând gradul de transparență și comunicare, în ultimă instanță, întărind legătura dintre cetățeni și instituțiile Uniunii Europene, prin consolidarea „legitimității sociale ″.

Deși Irlanda a respins acest document, prin referendum, Consiliul European de vară (Bruxelles, 19-20 iunie ) a luat notă de acest rezultat, precum și de faptul că procesul de ratificare va continua în celelalte state membre.

Prezența semnificativă la vot a cetățenilor irlandezi, 59% și rezultatul final din 3 octombrie, circa 67% pentru 33% împotrivă, este datorată în mare parte și Comisiei Europene, care a contribuit activ prin campanii de informare și popularizare a prevederilor Tratatului de la Lisabona.

Fig. 7, Referendum Irlanda

În discursul ținut în cadrul ceremoniei de la Varșovia care a marcat ratificarea tratatului de către Polonia , Președinte Comisiei, Emanuel Barroso, subliniază importanța ratificării Tratatului de la Lisabona pentru construcția europeană „ aceasta marcând sfârșitul a ceea ce se poate numi prima fază a extinderii[…]o fază a consolidării″ și începutul unei noi etape, „oferind mijloacele necesare, pentru a realiza o Europă întemeiată pe deplin pe baze democratice[…] și cu un mixt instituțional capabil de a realiza schimbarea, pentru ca Europa să-și exercite rolul său la scară globală”.

Acordul inter-instituțional, componentă a dialogului inter-instituțional, poate constitui un punct de plecare pentru o ulterioară modificare prin legiferare a dispozițiilor legale existente, dar rămâne o componentă a nivelului „sub-constituțional” fără a consolida în vreun fel calitatea democratică a U.E.″

Rolul Parlamentului European și al grupurilor politice din cadrul acestuia, chiar dacă a devenit mai pregnant, mai ales în ceea ce privește alegerea Comisiei, nu putem discuta despre o politizare a acesteia în sensul democratizării deoarece nu-i este afectată în nici un fel puterea de decizie, sau independența, garantate prin tratate.

Potrivit prevederilor articolului 47 din Tratatul Uniunii Europene, Uniunea Europeană ca entitate cu structură proprie a dobândit personalitate juridică distinctă față de comunități. Odată cu aceasta Uniunea Europeană a dobândit, atât, capacitate de reprezentare cât și capacitate de a deveni membru al unei organizații mondiale sau internaționale.

Astfel, Uniunea Europeană devine un actor cu drepturi depline pe scena internațională. În același timp, personalitatea juridică are relevanță și în ceea ce privește relația Uniunii Europene cu statele membre.

Declarația politică nr. 24 intitulată „Declarația cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene și atașată Tratatului precizează că personalitatea juridică nu conferă Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit mandat să le facă.

Personalitatea juridică va permite Uniunii să aibă capacitatea de reprezentare, capacitatea de a negocia și de a încheia acorduri internaționale, capacitatea de a deveni membru al unei organizații internaționale, cât și capacitatea în a angaja responsabilitatea internațională. Statele membre vor putea semna doar acele acorduri internaționale care nu intră în contradicție cu legislația Uniunii Europene.

Personalitatea juridică unică și desființarea sistemului de pilieri înseamnă că și cel de-al treilea pilier, cel al justiției și afacerilor interne va dispărea după o tranziție de cinci ani, iar în domeniul libertăților, securității și justiției, principiul va fi acela al politicilor comune.

Totodată, Tratatul consacră egalitatea statelor membre în fața tratatelor. Din această perspectivă, Uniunea este obligată să respecte în mod egal identitatea națională a statelor membre în privința autonomiei locale și regionale.

Totodată, prin articolul 14 al TUE conduce la consolidarea puterii legislative bugetare și de control politic al Parlamentului European. Acesta nu mai este compus din reprezentanții popoarelor statului, cum precizau tratatele anterioare, ci va fi compus din „reprezentanții cetățenilor Uniunii”

În baza articolului 7 din Protocol, instituțiile legislative comunitare „ …țin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naționale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naționale”.

Protocolul inițial anexat la Tratatul de la Amsterdam nu prevedea obligația instituțiilor comunitare de a consulta în mod expres parlamentele naționale.

Pe această linie, toate proiectele de acte legislative și alte documente ale instituțiilor europene inițiatoare vor fi transmise parlamentelor naționale. Se instituie astfel un mecanism de alertă timpurie, cunoscut ca „procedura cartonașului galben și a cartonașului portocaliu” care permite parlamentelor naționale să examineze proiectele de acte legislative și să emită avize motivate cu privire la respectarea principiului subsidiarității.

În același timp, parlamentele naționale pot bloca prin așa zisa „clauză pasarelă ” trecerea la votul cu majoritatea calificată dacă apreciază că domeniul vizat de actul în discuție este prea important pentru a fi reglementat prin acest mod de vot ( al majorității calificate). Astfel, este suficientă opoziția unui singur parlament național pentru ca propunerea de act legislativ să fie supusă în continuare procedurii de vot prin unanimitate.

Totodată, potrivit prevederilor punctului 8 din Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, orice stat poate solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene „în numele parlamentului său național sau al unei camere a acestuia” anularea unui act legislativ comunitar, dacă apreciază că acestea nu respectă principiul subsidiarității.

Pentru prima dată în existența Construcției europene, Tratatul de la Lisabona, reglementează în articolul 50 din TUE, posibilitatea retragerii unui stat membru din Uniune stipulând în aliniatul 41 că „Orice stat membru poate hotărî în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”. Potrivit prevederilor acestui articol, statul membru care decide să se retragă, notifică intenția sa Consiliului European, care analizează cererea și propune Uniunii negocierile unui acord de stabilire a aranjamentelor referitoare la retragerea sa, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea.

Introducerea clauzei de retragere în dreptul primar european reprezintă o recunoaștere a faptului că, din punct de vedere politic, statele membre nu pot fi obligate să onoreze aranjamente pe care nu le mai consideră ca fiind în interes național.

Tratatul de la Lisabona a extins domeniile în care deciziile se adoptă cu majoritatea calificată.

Astfel, în peste 20 de domenii între care: piața internă, guvernarea economică și Uniunea Economică și Monetară, bugetul european, agricultura, proprietatea intelectuală, justiție și afaceri externe, votul prin unanimitate va deveni o excepție.

Acest lucru face ca începând cu anul 2014 (în mod excepțional, din 2017) un act legislativ european să fie adoptat în Consiliu prin votul a 55 % din statele membre, reprezentând 65% din populație.

Rămân supuse votului prin unanimitate domenii încă sensibile la nivelul unor state membre, precum: impozitarea, măsurile de armonizare în domeniul securității, clauza de flexibilitate a protecției sociale etc.

Textul Tratatului de la Lisabona, prin inovațiile instituționale, presupune o reformă a instituțiilor Uniunii Europene extinse și ieșirea din impasul în care Uniunea intrase în timpul ratificării proiectului constituțional.

Întărirea eficacității instituțiilor comunitare în materie de luare a deciziilor constituie o provocare importantă lansată Uniunii încă de la debutul anilor ’90. Obiectivul Tratatului de la

Lisabona constă în întărirea capacității Uniunii Europene de adoptare a deciziilor și de acțiune, într-o Uniune cu 27 de state membre.

În acest scop, Tratatul de la Lisabona prevede următoarele modificări:

1) o nouă regulă de vot în Consiliul de Miniștri care facilitează luarea deciziei. Consiliul de Miniștri formează cu Comisia și Parlamentul „triunghiul instituțional” – el votează legile

propuse de Comisie, dar pe baza majorității calificate;

2) extinderea votului calificat și la alte domenii;

3) creșterea puterii cetățenilor în Uniunea Europeană;

4) întărirea rolului Parlamentului European.

Odată cu Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană a intrat într-o nouă etapă în definirea cetățeniei europene, element central al formării unei democrații europene.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona clarifică partajarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre. În același timp, Tratatul de la Lisabona permite Uniunii să-și dezvolte acțiunile și politicile care răspund așteptărilor va acționa consecvent pentru întărirea mijloacelor de acțiune în materie de apărare comună. În acest sens, acest tratat cuprinde prevederi importante în materie de „politică de securitate și apărare comună”, ce constituie un pas esențial în dezvoltarea unei apărări europene.

Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituțională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul format de Parlament, Consiliu, Comisie.

Cu toate acestea, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficiența, coerența și transparența instituțiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine exigențelor cetățenilor europeni.

Numărul instituțiilor se ridică acum la șapte: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.

Instituțiile Uniunii Europene sunt instrumente care asigură promovarea valorilor sale, ale cetățenilor și ale statelor membre. Prin coordonarea eficientă a instituțiilor europene, se asigură un cadru care încurajează coerența, eficacitatea și continuitatea acțiunilor sale.

Conform tratatelor anterioare, începând cu 2009, numărul comisarilor ar fi trebuit să se reducă la două treimi din numărul statelor membre, urmând ca fiecare stat să își desemneze comisarii prin rotație. Tratatul de la Lisabona prevede că fiecare stat membru va avea propriul comisar, aceștia activând în Comisia Europeană pentru a reprezenta și susține interesele Uniunii Europene ca tot unitar, în mod independent față de guvernele naționale.

Până în momentul de față, orice amendare a tratatelor UE era posibilă doar în urma unanimității în rândul statelor membre, care trebuiau apoi să aprobe amendamentele, în conformitate cu legislația națională (vot în Parlament sau referendum).

Modificările în acest sens, cuprinse în Tratatul privind Uniunea Europeană, conțin o dispoziție care permite revizuirea tratatelor, în cadrul articolului 48 fiind prevăzută posibilitatea oricărui stat membru, Parlamentului European sau Comisiei de a prezenta Consiliului proiecte de revizuire.

Aceste proiecte se transmit Consiliului European și se notifică parlamentelor naționale; în cazul în care Consiliul European își exprimă acordul (pentru care este necesară unanimitatea, orice stat membru având drept de veto într-o astfel de situație), Președintele Consiliului are datoria de a convoca o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European și ai Comisiei. Convenția va analiza proiectele de revizuire și va adopta prin consens o recomandare adresată unei Conferințe interguvernamentale (CIG), ce urmează a fi convocată tot de către președintele Consiliului.

Consiliul European poate decide, cu majoritate simplă și cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Convenția în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest caz, Consiliul European va stabili mandatul pentru o CIG, care urmează apoi să fie convocată de președintele Consiliului.

Astfel, în toate cazurile, este convocată o CIG compusă din toate statele membre (precedată sau nu de o Convenție) și orice modificare a tratatelor trebuie întotdeauna să fie ratificată de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.

Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii Europene, revenindu-i totodată sarcina, printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona programele acesteia și a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare.

Cap.3.

Comisia Europeană și rolul său în executarea politicilor Uniunii Europene

3.1. Structura Comisiei Europene

Comisia este cea mai puțin afectată de reforma instituțională prevăzută de tratatul de la Lisabona, fiind singura instituție care nu a ieșit întărită în urma acestei reforme. În prevederile tratatului există totuși două capitole prin care a fost realizată o anume reformă, ambele urmărind consolidarea dimensiunii democratice și creșterea eficacității funcționării Comisiei:

– alegerea sa de către Parlamentul European;

– structura.

Referitor la primul aspect, tratatul prevedea creșterea influenței Parlamentului în alegerea Comisiei deoarece Tratatul de la Lisabona stabilește astfel: „Consiliul European propune candidatul sau pentru funcția de Președinte al Comisiei în acord cu rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European”.

Chiar dacă pare un progres important către o Comisie cu pronunțat caracter politic și nu doar tehnic, modificarea adusă prin tratatul de la Lisabona nu este una spectaculoasă dacă luăm în considerare faptul că dreptul de a formula propuneri pentru funcția de Președinte al Comisiei rămâne în continuare privilegiul Consiliului European.

Constituția a optat, în final, pentru o Comisie redusă, formulă pe care o menține și Tratatul de la Lisabona. Este vorba despre o Comisie compusă din 2/3 din numărul statelor membre, în care intră și Președintele și Vicepreședintele/Înalt Reprezentant al UE pentru Politică Externă și de Securitate Comună (PESC) și Politică Europeană de Securitate și Apărare (PESA).

Tratatul de la Lisabona precizează astfel „ Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia”.

De asemenea, începând cu 1 noiembrie 2014, „ Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate”.

Totodată, s-a decis ca membrii Comisiei să fie aleși în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre, sistem care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliu European, care hotărăște în unanimitate.

Reducerea numărului de Comisari nu va intra, însă, în vigoare decât la 1 noiembrie 2014, asigurându-se astfel că, prima Comisie a Tratatului de la Lisabona, să mențină caracterul de reprezentativitate, adică principiul „un comisar – o țară”.

Noul articol 17.5 din Tratatul Ununii Europene stabilește că, printr-o Declarație a Consiliului European, să fie stabilit un sistem de rotație între statele membre, în condiții de egalitate a ordinului rotirilor fiecărui stat astfel încât acesta să reflecte diversitatea demografică și geografică a Uniunii.

Comisia este independentă de guvernele naționale. Misiunea ei este să reprezinte și să susțină interesele Uniunii Europene ca întreg.

La nivel informal, membrii numiți ai Comisiei sunt cunoscuți sub denumirea de „comisari”. În general, aceștia au ocupat poziții politice în țările lor de origine și mulți dintre ei au fost miniștri, dar, în calitate de membri ai Comisiei, și-au luat angajamentul de a acționa în interesul Uniunii ca entitate și de a nu se supune eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naționale.

Membrii Comisiei sunt aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență. Aceștia nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern, instituție, organ, oficiu sau agenție. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.

Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat, obligația de onestitate și de prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje. Se abțin, de asemenea, de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor.

Comisarii europeni dispun de o serie de privilegii și imunități, cum ar fi:

– imunitate de jurisdicție pentru actele săvârșite în îndeplinirea mandatului;

– scutirea de la plata taxelor și impozitelor pe salarii;

– alte drepturi bănești acordate.

Când un comisar nu mai îndeplinește condițiile pentru exercitarea funcției sale ori când a comis o greșeală gravă el poate fi demis din funcție la cererea Consiliului sau a Comisiei prin intermediul Curții Europene de Justiție. De asemenea, mandatul comisarilor poate înceta în una din situațiile următoare: împlinirea termenului, moțiune de cenzură a Parlamentului, demisie voluntară, demitere din oficiu sau deces. Fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un anumit domeniu politic și de Directoratul general din domeniul respectiv.

Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcționari administrativi. Șefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei și pentru a pregăti lucrările acesteia. Membrii cabinetului sunt specialiști, putând fi comparați cu consilierii tehnici din administrațiile naționale care răspund de activitatea unui anumit sector din minister. Regimul lor juridic, diferit de cel al funcționarilor comunitari se remarcă și prin faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleași reguli ca cele aplicabile pentru desemnarea funcționarilor comunitari în general.

Comisarii considerați individual sunt reeligibili pentru calitatea de membri ai Comisiei după expirarea mandatului acesteia. Deși sunt propuși de guvernele naționale, nu pot fi demiși sau revocați de acestea.

Singura instituție care are dreptul de a destitui un comisar este Curtea de Justiție, în cazul în care acel membru al Comisiei a comis o abatere gravă sau nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale, la plângerea Consiliului sau a Comisiei. Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European, prin moțiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate, și în același timp a majorității membrilor Parlamentului European (majoritate destul de greu de obținut, însă care putea fi realizată în 1999, dacă demisia Comisiei Santer nu ar fi intervenit în timp util).

O prevedere nouă a Tratatului de la Lisabona conferă președintelui Comisiei puterea de a-i cere unui comisar demisia. La solicitarea președintelui, conform articolului 17 aliniat 6, paragraf 2, un membru al Comisiei își prezintă demisia, cu excepția Înaltului Reprezentant al Uniunii care poate fi demis de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei.

Prin urmare, în prezent, Comisia Europeană este formată din 27 de comisari care sunt personalități ale vieții politice a statelor membre ce acționează numai în interesul Uniunii Europene, aceștia neputând primi instrucțiuni din partea guvernelor lor naționale.

Fiecare comisar coordonează un Directorat general și participă la coordonarea activității a altor câteva directorate generale.

Comisia are un important aparat de funcționari. În ansamblu, pentru a-și îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ 24.000 de angajați permanenți, dintre care o cincime se ocupă de traducere și interpretare. La acești funcționari se mai adaugă câteva mii de angajați temporari.

Ca urmare a ariei de cuprindere a responsabilităților sale, Comisia este cea mai mare instituție a Uniunii Europene. Are un număr de angajati care reprezintă cam dublul personalului ansamblului celorlalte instituții. Costurile de funcționare ale Comisiei reprezintă circa 3,3% din bugetul anual al Uniunii Europene. Deși pare foarte numeros acest aparat administrativ, el este inferior ca efective celor din majoritatea orașelor europene de importanță medie.

Numirea Comisiei Europene se face pentru un mandat de 5 ani, în termen de 6 luni de la alegerile Parlamentului European, după o procedură ce presupune parcurgerea următoarelor etape:

– Consiliul, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern și hotărând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care intenționează să o numească președinte a Comisiei;

– Parlamentul European aprobă această desemnare cu șase luni înainte de începerea mandatului Comisiei;

– Consiliul, hotărând cu majoritate calificată și de comun acord cu președintele desemnat, adoptă lista celorlalte persoane pe care intenționează să le numească membri ai Comisiei, listă stabilită potrivit propunerilor făcute de fiecare stat membru;

– Președintele și ceilalți membri ai Comisiei astfel desemnați se supun, în calitate de colegiu, votului de apobare al Parlamentului European;

– După aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membri ai Comisiei se numesc de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată.

Colegiul de comisari este supus aprobării Parlamentului European. Comisia Europeană va continua să adopte decizii, la toate nivelurile, prin majoritatea simplă a membrilor ei.

Comisarilor le sunt acordate anumite portofolii – arii specifice de responsabilitate – componente ale responsabilității de ansamblu ale Comisiei ca entitate. Anexa 16.

Alocarea portofoliilor specifice ale acestora revine președintelui Comisiei, care va putea totodată schimba portofoliile comisarilor pe durata mandatului său.

Conducerea Comisiei este formată din președinte și vicepreședinți.

a) Președintele Comisiei este desemnat înainte ca mandatul Comisiei să înceapă, acesta este implicat în desemnarea celorlalți comisari, de comun acord cu Consiliul European. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.

Președintele Comisiei Europene a fost considerat în ultimele decenii figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, a fost cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituțional comunitar. Nu este de mirare, așadar, că toate comisiile care au funcționat până în prezent au purtat numele președinților lor – de exemplu Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Baroso.

Reforma întărește puterile Președintelui în atribuirea demnităților membrilor Comisiei și repartizarea funcțiilor. Acest lucru pare fundamental deoarece ar putea duce la existența unor Comisii mai omogene și eficace față de situația actuală când, prin impunerea de către statele membre a Comisarilor pe care îi doresc, dar și din împărțirea dinainte între statele membre a domeniilor de competență ale Comisiei, avem de-a face cu un mozaic deseori eterogen. În mod indirect, puterile Comisiei apar întărite prin Tratatul de la Lisabona deoarece, extinzându-se considerabil majoritatea calificată și co-decizia prin procedura legislativă ordinară, Comisia are de jucat un rol mai important în medierea interinstituțională și în acțiunea sa de inițiator legislativ.

Odată cu implementarea Tratatului de la Lisabona, Președintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European atunci când va propune un anumit candidat la funcția de președinte al Comisiei.

În exprimarea unui parlamentar european, “se alege dintr-un singur candidat”, nominalizat de Consiliul european.

Președintele Comisiei numește vice-președinții și potrivit precederilor articolului 4 aliniat 2 din Tratatul Uniunii Europene este și membru al Consiliului European.

Președintele Comisiei Europene răspunde pentru convocarea reuniunilor Comisiei și reprezintă acest organism în relațiile cu terții, inclusiv în relațiile cu Consiliul și Parlamentul European.

Conform T.F.U.E., președintele Comisiei structurează și repartizează responsabilitățile care îi revin Comisiei între membrii acesteia. Totodată, poate modifica repartizarea acestor responsabilități în cursul mandatului. Membrii Comisiei își exercită funcțiile atribuite de președinte sub autoritatea acestuia.

Președintele Comisiei deține în principal funcții administrative, de reprezentare și de protocol, atribuțiile sale nefiind definite prin tratate. Fiind considerat „primus inter pares”, teoretic deciziile sale pot fi respinse prin vot de către ceilalți comisari.

b) Vicepreședinții, sunt numiți dintre comisari. Vicepreședinții au ca rol suplinirea președintelui atunci când împrejurările o cer. Tratatul de la Lisabona nu prevede un număr de vicepreședinți ai Comisiei, acesta urmând să fie stabilit prin regulamentul său de procedură.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate este unul dintre vicepreședinții Comisiei, având rolul de a asigura coerența acțiunii externe a Uniunii.

Comisia, ca instituție, este compusă din 38 de departamente, dintre care 23 de Direcții Generale (17 politice și 6 pentru relații externe) și 15 Servicii Specializate. Anexa 17 .

Fiecare departament are la conducere un director general, care răspunde în fața unui comisar.

Fiecare direcție generală este structurată în direcții, iar acestea în divizii, ce constituie unitățile de bază ale structurii administrației comunitare.

Comisia Europeană își desfășoară activitatea prin Direcții Generale și Servicii Auxiliare, Direcții și Divizii conform art. 17 din Regulamentul interior, adoptat prin Decizia Comisiei nr. 5-148 din 8 martie 1995.

Comisia primește propuneri din partea Direcțiilor Generale, însă acestea nu au un statut oficial decât după ce sunt însușite de colegiul comisarilor.

Încă de la originea sa, administrația comunitară a fost organizată în direcții generale, ele însele fiind alcătuite la rândul lor din alte unități administrative.

Direcțiile generale sunt desemnate printr-un indicativ și au în fruntea lor un funcționar de grad A1, care în principiu are o naționalitate diferită de cea a comisarului de care depinde,în scopul păstrării interesului comunitar și a coeziunii interne a Comisiei.

În cadrul Comisiei își exercită activitatea și o serie de servicii speciale. La origine, aceste servicii au fost reprezentate de așa – numitele „Task forces”, unități create de Comisie pentru îndeplinierea unor sarcini ad – hoc, ceea ce presupunea că au un caracter temporar. Aceste unități structurale ființează doar pe durata misiunii pentru care au fost create.

Tendința de evoluție a acestor servicii speciale de la provizoriu la permanent reprezintă o consecință a transformării Comisiei dintr-o administrație de misiune într-o administrație de gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente.

În cadrul structurii organizatorice a Comisiei, un rol deosebit de important revine Secretariatului general. Acest secretariat este prezent în toate etapele activității Comisiei, având un rol de acumulare și redistribuire a informației. Secretariatul general, ajutat de Serviciul Juridic, joacă un rol esențial în ceea ce privește respectarea procedurilor interne și de drept comunitar în cadrul serviciilor.

Această funcție extrem de importantă tinde să plaseze Secretariatul general în vârful ierarhizării administrative.

3.2 Organizarea și funcționarea Comisiei Europene

Organizarea și funcționarea Comisiei europene sunt reglementate de Tratatele constitutive și de Regulamentul Interior prevăzut de articolul 162, aliniat 2 Tratatul Comunităților Europene (articolul 218 în urma Tratatului de la Amsterdam) cu modificările ulterioare. Comisia asigură publicarea acestui regulament.

Organizarea Comisiei poate fi analizată sub două aspecte:

– sub aspect static, prin identificarea elementelor sale structurale;

– sub aspect dinamic, prin stabilirea raporturilor existente între elementele structurale.

Sediul Comisiei Europene se află la Bruxelles, însă aceasta are un birou și la Luxemburg, precum și reprezentanțe în toate statele membre și delegații în multe alte state terțe.

Activitățile Comisiei se desfășoară pe baza unui program anual de lucru adoptat de aceasta, defalcat pe programe trimestriale.

Președintele Comisiei decide asupra organizării interne a Comisiei, în scopul de a asigura că aceasta acționează neîntrerupt, eficient și pe baza răspunderii colective, își fixează prioritățile și adoptă programul de activitate.

Tot Președintele este cel care convoacă Comisia Europeană, ședința ținându-se cel puțin o dată pe săptămână, de obicei, miercurea, și ori de câte ori este necesar.

În principiu, Comisia se reunește în formula sa colegială, pentru a se pronunța asupra textelor incluse pe ordinea de zi.

În procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe niveluri ale structurii administrative ale acesteia. Mai întâi proiectul actului normativ este avizat de Serviciul Juridic, care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică comunitară. Apoi, în cadrul aceluiași serviciu, este verificată de către juriști-revizori, concordanța terminologică și juridică a viitoarei norme în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Ședințele Comisiei nu sunt publice. Dezbateriile Comisiei sunt confidențiale, la ședințe putând participa doar persoanele stabilite în regulament. La reuniunile Comisiei participă de regulă Secretarul general al Comisiei, Directorul general al departamentului legislativ, Secretarul general adjunct și cu anumite excepții și Șeful de cabinet al președintelui Comisiei.

Președintele Comisiei este cel care stabilește ordinea de zi. Fiecare comisar poate să înscrie o problemă care nu figurează în programul trimestrial pe ordinea de zi sau să ceară amânarea unei probleme înscrise pe ordinea de zi. Comisia poate constitui grupuri de lucru doar dintre membrii săi.

Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un șef de cabinet și compus din consilieri (5 membri). Președintele este asistat, în pregătirea lucrărilor și la reuniunile Comisiei, de un Secretar general. Acesta “asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale și veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea și publicarea actelor, precum și transmiterea de documente către alte instituții, asigură relațiile oficiale cu celelalte instituții, urmărește lucrările altor instituții și informează Comisia”.

Una dintre atribuțiile președintelui Comisiei este de a adopta “normele privind componența cabinetelor de care dispun membrii Comisiei în scopul de a-i asista în îndeplinirea sarcinilor lor și în elaborarea deciziilor Comisiei”.

Șefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei și pentru a pregăti lucrările acesteia. Acești șefi de cabinet analizează problemele de discutat și le clasifică în două categorii: categoria “A” și categoria “B”.

Problemele din categoria “A” reflectă aspecte asupra cărora comisarii cad de acord prin intermediul șefilor de cabinet, și nu mai trebuie să discute în plen, adoptarea lor în Comisie fiind așadar o simplă formalitate de vot.

Aspectele din categoria “B” necesită discuții în Comisie și realizarea unui acord între comisari pentru a fi transpuse în acte comunitare. Asupra acestora din urmă se vor concentra lucrările Comisiei.

Cu privire la adoptarea deciziilor, aceasta este prevăzută în articolul 8 din Regulamentul de procedură ce prevede faptul că deciziile Comisiei sunt luate pe baza propunerii unuia sau mai multor membri ai săi. La cererea oricărui membru, Comisia trebuie să procedeze la vot, rezultatul deliberărilor urmând să fie constatat de către președinte și consemnat într-un proces-verbal de ședință. Aceasta reprezintă procedura normală sau ordinară de adoptare a deciziilor Comisiei. În practica Comisiei, există și trei proceduri speciale, după cum urmează:

– Procedura scrisă, potrivit căreia, în cazul în care acordul membrilor Comisiei asupra unui proiect ce aparține unuia sau mai multor membri se exprimă prin această procedură, textul propunerii trebuie să fie comunicat în scris membrilor Comisiei și să conțină termenul acordat pentru a face cunoscute rezervele sau modificările pe care doresc a le propune. În aceste condiții, există posibilitatea ca în cursul procedurii scrise membrii Comisiei să solicite ca propunerea să facă obiectul unei dezbateri.

– Procedura abilitării (delegării), conform căreia Comisia poate abilita pe unul sau mai mulți dintre membrii săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare, în numele său și în limitele și condițiile stabilite de ea. Comisia mai poate însărcina pe unul sau mai mulți dintre membrii săi să adopte textul definitiv al unui act sau a unei propuneri ce trebuie înaintată celorlalte instituții comunitare.

– Procedura deliberării, corespunzător căreia, Comisia poate delega adoptarea unor măsuri de gestionare sau de administrare directorilor generali și șefilor de servicii, în numele său și în limitele și condițiile stabilite de ea. Deciziile adoptate prin aceste proceduri se înscriu într-o notă zilnică ce se menționeză în procesul-verbal de ședință.

Hotărârile se iau în prezența majorității membrilor, cu majoritate simplă, și implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni. Potrivit articolului 250 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, cvorumul este stabilit prin regulamentul de procedură al acesteia. Totodată, conform articolului 7 din Regulamentul de procedură al Comisiei “numărul de membri a căror prezență este necesară pentru a constitui cvorumul este egal cu majoritatea numărului de membri prevăzut de tratat”.

După desfășurarea ședinței Comisiei, joia la prânz au loc întâlniri cu reprezentanții mass-media, în vederea unei informări prompte a opiniei publice comunitare și internaționale.

Articolul 23 din Regulamentul de Procedură reglementează cooperarea și coordonarea între servicii, conform căreia acestea lucrează în strânsă cooperare și coordonat pentru elaborarea sau punerea în aplicare a deciziilor. De exemplu, înainte ca un document să fie prezentat Comisiei, serviciul responsabil consultă serviciile asociate sau interesate și informează Secretariatul General de orice început de consultare. Consultarea serviciului public este obligatorie în cazul tuturor proiectelor și propunerilor de acte juridice.

În cazuri speciale, Comisia poate crea funcții și structuri specifice, stabilind atribuțiile și modalitatea lor de funcționare.

Comisia răspunde pentru activitatea sa în fața Parlamentului European care o poate demite în bloc prin moțiune de cenzură. Deși cenzurată, Comisia își exercită prerogativele până la numirea unei noi Comisii.

Caracterul tehnic al Comisiei necesita emiterea a nu mai puțin de 6.000 de acte comunitare pe an, dintre care aproximativ 4.000 sunt emise de un comisar sau altul, pe baza de abilitare. La luarea deciziilor un rol important îl joacă asociațiile de lobby, reprezentând diferite categorii socio-profesionale sau economice, încearcă să-și impună propria versiune în textul viitorului act legislativ comunitar.

3.3 Atribuțiile Comisiei Europene

Având un important rol politic, Comisia Europeană este responsabilă în fața Parlamentului European. Astfel, Comisia are la dispoziție două categorii de instrumente:

– Norme de drept european elaborate de către Comisie, în domenii proprii ori în altele stabilite și transmise de Comisie;

– Directive, recomandări și avize formulate de către Comisie pentru statele membre, care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se conformeze în timp.

Atribuțiile Comisiei sunt stabilite în art. 211 din Tratatul C.E. Potrivit acestor prevederi, Comisia are următoarele atribuții:

Fig. 8. Atribuțiile Comisiei Europene

Atribuțiile legislative

Potrivit prevederilor Tratatului U.E, așa cum este modificat de Tratatul de la Lisabona, actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.

Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate atât prin procedura legislativă ordinară cât și prin proceduri legislative speciale, instituite de tratate și prevăzute în mod expres pentru situații specifice. Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei.

Aceasta este regula instituită prin tratate, menținând rolul fundamental al Comisiei în procesul de legiferare al Uniunii Europene. Așadar, Comisia își menține conform noilor reglementări comunitare rolul de “organ motrice al integrării europene”. Tratatul Uniunii Europene precizează expres că această instituție promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop.

Conform prevederilor Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, “în cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții”. Consiliul poate solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Parlamentul European poate cere Comsiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor.

O inovație importantă a Tratatului de la Lisabona constă în prevederea potrivit căreia, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

În legatură cu procesul de legislativ, Comisia joacă un rol central, având drept de inițiativă legislativă. Acest drept de inițiativa legislativă plasează Comisia în prim-planul dezvoltării politice comunitare.

Distinct de dreptul de a iniția acte normative, Comisia dispune și de o putere normativă proprie. Fiind succesoare a Înaltei Autorități a C.E.C.O., Comisia are, teoretic, drept de decizie absolută în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea își exercită acest drept alături de Consiliu, care emite un aviz conform, procedura apropiindu-se astfel de procedura legislativă ordinară.

Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene prevede posibilitatea delegării către Comisie a competenței de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ.

Comisia deține și de o putere normativă subordonată celei a Consiliului și a Parlamentului European, care-i permite executarea actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. În cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile referitoare la politica externă și de securitate comună această competență de executare se transmite Consiliului.

Pe lângă aceste sarcini, Comisia are obligația de a publica Raportul General de activitate al Uniunii, ceea ce se întâmplă de obicei la jumătatea lunii februarie a anului următor.

Atribuțiile administrative

Atribuțiile administrative ale Comisiei se referă la supravegherea exercitată de către Comisie pentru a se asigura că normele sunt respectate în mod uniform și sunt aplicate în mod corespunzător pe teritoriul statelor membre.

Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene a împuternicit Comisia Europeană să urmărească și să asigure respectarea dreptului comunitar de către statele membre. Procedura prevăzută în cazul în care un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor are următoarele etape:

– Inițial, Comisia emite un aviz motivat cu privire la obligațiile încălcate de statul membru în cauză, după ce a oferit acestuia posibilitatea de a-și prezenta observațiile;

– În situația în care statul nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

– În cazul în care Curtea de Justiție constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții;

– În cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat posibilitatea statului în cauză să își prezinte observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalităților cu titlu cominatoriu pe care statul trebuie să le plătească și pe care îl consideră adecvat situației;

– În cazul în care Curtea constată că statul respectiv nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități.

În vederea îndeplinirii atribuției de “gardian al tratatelor”, Comisia poate solicita informații statelor cu privire la măsurile de transpunere a directivelor adoptate în conformitate cu o procedură legislativă. În cazul în care statul respectiv nu si-a îndeplinit obligația de a comunica aceste măsuri, Comisia poate indica, dacă consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv, decizia de plată fiind adoptată de Curtea de Justiție în cazul în care constată neîndeplinirea obligației.

Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația Uniunii Europene se aplică în mod adecvat în toate statele membre. În situația în care se constată că un stat membru al Uniunii Europene nu aplică o lege comunitară, Comisia poate demara un proces denumit „procedura privind încălcarea dreptului comunitar”.

În prima etapă se trimite guvernului o scrisoare oficială, prin care Comisia îl informează cu privire la încălcarea legislației Uniunii Europene, menționând motivele pentru care consideră că legislația U.E este încălcată și stabilind un termen pentru transmiterea unei explicații detaliate. În situația în care statul membru nu prezintă o explicație satisfăcătoare sau nu remediază situația, Comisia va trimite o altă scrisoare prin care confirmă încălcarea legislației U.E în statul respectiv și stabilește un termen pentru remedierea situației. Dacă statul membru nu ia măsuri pentru remedierea situației, Comisia transmite cazul Curții de Justiție în vederea adoptării unei decizii.

Sentințele Curții de Justiție sunt obligatorii pentru statele membre și instituțiile Uniunii Europene. Dacă statele membre nu respectă o sentință, Curtea poate impune sancțiuni financiare.

Pe baza experienței acumulate în decursul anilor, Tratatul de la Lisabona definește rolul Comisiei Europene, îndrituită să asigure „aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora”.

Având rolul de garant al respectării dreptului Uniunii Europene, Comisia Europeană trebuie să cerceteze fiecare încălcare a tratatelor Uniunii Europene de care a luat cunoștință. Comisia nu poate aplica sancțiuni statelor membre, dar are dreptul de a acționa în justiție statele membre care încalcă dreptul Uniunii Europene.

Atribuțiile executive

În arhitectura instituțională, Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii, care pune în executare actele normative emise de Consiliu și de Parlamentul European, prin procedura legislativă ordinară, sau de oricare dintre cele două instituții ca actor principal, cu participarea celeilalte în cadrul unei proceduri legislative speciale.

Potrivit prevederilor Tratatului Uniunii Europene, Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. În exercitarea acestei atribuții executive, Comisia dispune de o putere normativă care îi permite adoptarea unor acte proprii, fie în urma delegării competenței de a adopta acte fără caracter legislativ pentru a modifica elemente neesențiale ale unui act legislativ sau pentru executarea actelor juridice obligatorii când sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a acestor acte.

Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform prevederilor tratatelor:

– implementarea și execuția bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competența Comisiei;

– regulile privind concurența;

– gestiunea fondurilor comunitare.

„Comisia execută bugetul și gestionează programele. Ea exercită funcții de coordonare, de executare și administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”.

În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voința Consiliului și a Parlamentului, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat.

D. Atribuțiile judiciare

Cu privire la atribuțiile judiciare, trebuie subliniat faptul ca există două tipuri de atribuții

judiciare pe care le poate exercita Comisia. Aceasta poate acționa împotriva statelor membre

atunci când acestea încalcă dreptul comunitar.

În anumite domenii, Comisia poate acționa ca investigator și judecător în primă instanță cu privire la nerespectarea prevederilor tratatelor, fie de către întreprinderi private, fie de către statele membre.

Comisia asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene, cu excepția politicii externe și de securitate comune sau a altor cazuri prevăzute în tratate. În relațiile cu statele nemembre și în organismele internaționale, Comisia reprezintă Uniunea Europeană.

În interiorul Uniunii, Comisia reprezintă interesul general al organizației, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituții ale Uniunii sau cu statele membre.

Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene precizează că “în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile naționale. Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție. În acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie”.

În concluzie, Comisia Europeană trebuie să acționeze astfel încât interesul general al Uniunii să primeze în fața intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei inițiative legislative cu statele membre, cât și medierea negocierilor dintre statele membre. Așa cum este subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, și între acestea și Uniune, pe de altă parte.

În cadrul procedurii de încheiere de către Uniunea Europeană a unor acorduri internaționale, Comisia prezintă recomandări Consiliului. Acesta din urmă este cel care adoptă decizia de autorizare a începerii negocierilor, directivele de negociere, semnarea și încheierea acordurilor internaționale. Comisia poate să propună Consiliului suspendarea aplicării unui acord internațional și stabilirea pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii Europene în cadrul unui organism.

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii Europene, Comisia este insituția comunitară care negociază tratatele internaționale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul Uniunii printr-o „decizie de negociere”. Ulterior, Consiliul Uniunii Europene va ratifica acordul internațional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepția acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.

3.4 Perspectivele reformei Comisiei Europene

Chiar dacă beneficiază de drept de inițiativă legislativă, Comisia nu este cea care ia principalele decizii privind politicile și prioritățile Uniunii Europene. Această responsabilitate revine uneori Consiliului Uniunii Europene, ai cărei membri sunt miniștrii guvernelor din statele membre și în numeroase cazuri Parlamentului European. În cele ce urmează se vor prezenta succint relațiile actuale ale Comisiei cu celelalte instituții comunitare.

Președintele Comisiei participă, alături de șefii de stat și de guvern ale statelor membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European. El ia parte, în egală măsură, ca reprezentant al ansamblului Uniunii Europene, la Adunarea economică anuală a Grupului celor opt țări cele mai industrializate (G8). Foarte recent, datorită anexării Crimeii, există premiza ca Rusia să fie exclusă din G8, rămânând viabilă structura G7.

Comisia participă la toate sesiunile Parlamentului European, în cadrul cărora trebuie să explice și să justifice politicile sale. Ea trebuie să răspundă și întrebărilor scrise sau orale puse de către membrii Parlamentului. Funcțiile Comisiei antrenează, în mod regulat, intervenția Curții de Justiție, care se pronunță în ultimul termen asupra problemelor de drept european.

Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă controlului Curții de Conturi, al căror rol constă în garantarea bunei utilizări de către Comisie a banilor contribuabililor europeni.

Pe baza raportului Curții de Conturi, Parlamentul European eliberează Comisia de responsabilitatea pentru execuția fiecărui buget anual. Comisia lucrează în strânsă colaborare cu cele două organe consultative ale Uniunii, Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor pe care le consultă asupra celei mai mari părți a proiectelor sale de acte legislative.

Tratatul de la Lisabona aduce multe schimbări în cadul Uniunii Europene, dar cea mai importantă constă în “sprijinirea Uniunii Europene în vederea combaterii provocărilor cu care societatea se confruntă în prezent și cu care se va confrunta în viitor”.

Președintele în exercițiu al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a prezentat în 2009 o viziune pentru următorii zece ani ce este cunoscută sub numele de Europa 2020. Aceasta este menită să reprezinte o cale de ieșire din criza economică și financiară și, de asemenea, fixează trei priorități ce se susțin reciproc:

– creștere inteligentă;

– creștere durabilă:

– creștere favorabilă incluziunii.

Un alt scop al strategiei președintelui Comisiei este de a asigura implicarea deplină a Comisiei în menținerea poziției Uniunii Europene ca actor principal pe scena internațională, considerând că relațiile externe constituie un rol important în atingerea obiectivelor politicii interne a Uniunii Europene.

Vicepreședintele Catherine Ashton se concentrează asupra diverselor aspecte de interes global, cum ar fi:

– neînmulțirea armelor nucleare;

– drepturile omului;

– combaterea terorismului;

– energia și schimbările climatice.

Strategia urmărește consolidarea operațiunilor Uniunii Europene de gestionare a crizelor și propune ca o soluție pentru această problemă asigurarea dotării misiunilor cu personal, echipamente și conducere adecvată.

Datorită faptului că această Comisie este prima care are un comisar pentru justiție, drepturi fundamentale și cetățenie, prioritatea vicepreședintelui Viviane Reding este de a dezvolta “un veritabil spațiu european de justiție, în care cetățenii, consumatorii și întreprinderile să își poată exercita dreptul la libera circulație în interiorul Uniunii Europene”.

Una din coordonatele reformei acordă o atenție deosebită domeniului industriei și antreprenoriatului. În acest sens obiectivul principal este revizuirea politicii industriale existente pentru ca întreprinderile din Europa să iasă din criza economică mai puternice și mai competitive. De asemeni, strategia urmărește dezvoltarea unei noi culturi a antreprenoriatului și inovării în Europa prin crearea unui mediu menit să încurajeze cetățenii să lanseze noi proiecte antreprenoriale.

În ceea ce privește relațiile interinstituționale ale Comisiei, vicepreședintele Maroš Šefčovič urmărește revizuirea Codului de conduită al comisarilor, în speranța că acesta va deveni un document de referință ce va inspira celelalte instituții ale Uniunii.

Printre prioritățile Comisiei Europene la orizontul anului 2020, se numără:

– creșterea bunăstării economice a cetățenilor Uniunii Europene;

– creșterea ecologică a societății europene;

– rămânerea Uniunii Europene pe prima poziție în ceea ce privește acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare;

– progresul în ceea ce privește educația și învățarea;

– generarea unei creșteri economice în sectorul maritim;

– crearea unei mai mari egalități în sistemul de sănătate și asigurarea că se furnizează informații de o mai bună calitate pacienților și consumatorilor;

– lupta împotriva fraudei;

– creșterea locurilor de muncă;

– combaterea șomajului în rândul tinerilor;

– elaborarea și gestionarea unor planuri anuale și multianuale de cheltuieli ale Uniunii;

– asigurarea unei reacții mai rapide, mai unitare și mai vizibile a Europei în momentul producerii unei catastrofe;

– stabilirea unui sistem eficient de migrație legală;

– extinderea masivă a resurselor regenerabile de energie;

– reducerea emisiilor de gaze cu efect de sferă, ce aduc consecințe grave asupra schimbărilor climatice;

– dezvoltarea unei noi politici de urbanism pentru Europa.

Considerații finale

Am considerat oportun să încep formularea concluziilor acestei lucrări de la o remarcă celebră a lui Walter Hallstein, dintr-un discurs personal al acestuia numit “Europa neterminată” unde menționa că “vom continua să recunoaștem ca singur element care garantează o unitate durabilă puterea dreptului, maiestatea dreptului, și să ridicăm edificiul european pe această solidă fundație (…)”.

Analiza construcției europene impune o analiză asupra modului în care a evoluat acest proces, pornind de la trei repere: procesul de extindere, aprofundarea integrării europene și reforma instituțională.

Recent, procesul de extindere a Uniunii Europene din punct de vedere procesual a devenit mai specializat și mai riguros deoarece statele care își manifestă intenția de deveni membre sunt obligate să accepte atât așa-numita „ecuația a extinderii″ cât și condiții noi. De exemplu, în cazul statelor din Balcanii de Vest se impune dezvoltarea cooperării regionale și reglementarea diferendelor diplomatice existente. Extinderea a devenit un mijloc pașnic de a impune prin intermediul negocierilor de aderare standardele democrației europene, drepturile omului, economia de piață funcțională și stabilitatea, fără a diminua câtuși de puțin sensul integrator al procesului.

Analizând procesul de construcție europeană constatăm faptul că acesta a avut o evoluție dinamică, înregistrând unele schimbări și perfecționări la nivel organizatoric și instituțional.

Uniunea Europeană funcționează prin tratate iar statele membre deleagă o parte din suveranitatea lor națională instituțiilor Uniunii Europene, care reprezintă nu numai interesele lor naționale ci și intersele lor colective.

Comisia Europeană este unul dintre actorii procesului de decizie la nivel european. Această comisie este numită „Gardianul” tratatelor deoarece veghează la aplicarea dispozițiilor tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. De asemeni, Comisia și are dreptul de inițiativă în elaborarea actelor din cadrul politicilor comunitare. Totodată această instituție poate formula avize și recomandări în cadrul politicilor comunitare și al cooperării în domeniul Justiției și afacerilor interne. Comisia are responsabilitatea implementării și coordonării politicilor europene, având statutul de organ executiv al Uniunii Europene. Nu trebuie ignorat faptul că instituția comunitară deține rolul de negociator în acordurile încheiate cu statele candidate.

Membrii Comisiei denumiți comisari sunt, de regulă, personalități ale vieții politice a statelor membre care acționează numai în interesul Uniunii, neputând primi instrucțiuni de la guvernele lor naționale.

Putem considera Comisia Europeană drept cel mai important organism supranațional al Uniunii Europene care nu poate fi comparată cu nici o altă structură din politica națională sau internațională. Comisia joacă un rol cheie în punerea în aplicare de zi cu zi a dreptului Uniunii Europene într-o serie de domenii diferite, cum ar fi politica agricolă comună, politica în domeniul concurenței și ajutoarelor de stat sau administrarea uniunii vamale. Comisia are puteri semnificative și în ceea ce privește transportul, impozitarea, elaborarea și punerea în aplicare a bugetului Uniunii, administrarea fondurilor speciale. O altă sarcină importană a acestei instituții este de reprezentare a Uniunii Europene pe plan extern.

În concluzie, se poate aprecia că această instituție numită Comisia Europeană reprezintă cea mai originală dintre instituțiiile sistemului comunitar, îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv. Această instituție reprezintă interesul comun și semnifică, în mare masură, personalitatea Uniunii Europene, apărând interesele cetățenilor europeni.

Pentru România, tratatul de la Lisabona reprezintă primul tratat al Uniunii Europene negociat și semnat în calitate de stat membru, după aderarea sa la 1 ianuarie 2007.

Din punct de vedere instituțional, Uniunea Europeană este o organizație, a cărei materializare s-a derulat și continuă să se manifeste sub forma unui proces constructiv complex, concertat, dinamic și evolutiv.

Deși am putea identifica provocări în toate ariile de activitate ale Uniunii Europene, în toate domeniile abordate de aceasta și în toate dimensiunile ei, sectorul administrativ este fără doar și poate unul dintre cele mai complexe și dinamice, atât pentru statele membre, cât și pentru instituțiile comunitare per ansamblu.

Privită per ansamblu, menirea Tratatului de Reformă este aceea de a crea mai multă eficiență și coerență în acțiune.

Tratatul de la Lisabona creează un cadru care să favorizeze creșterea coerenței, eficacității și vizibilității activității instituțiilor europene. Pe de altă parte, procedura de luare a deciziilor devine mai rapidă și beneficiază de viziunea comună a unor instituții nou create tocmai în acest scop.

Tratatul de la Lisabona clarifică puterile care îi revin Uniunii Europene, puterile care le revin statelor membre, puterile exercitate în comun. Tratatul stabilește mai clar decât până acum limitele atribuțiilor și obiectivelor UE, referitoare la pace, democrație, respectarea drepturilor omului, dreptate, egalitate, statul de drept și durabilitate.

Pentru cetățenii săi, tratatul garantează că Uniunea Europeană:

– le va oferi un spațiu de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne.

– va activa în direcția dezvoltării durabile a Europei.

– va combate excluziunea socială și discriminarea și va promova justiția și protecția socială.

– va promova coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.

– își va menține angajamentul față de uniunea economică și monetară având euro ca monedă unică.

– va susține și promova valorile UE în întreaga lume și va contribui la menținerea păcii, securității, dezvoltării durabile a planetei, solidarității și respectului între popoare și comerțului liber și echitabil și eradicării sărăciei.

– va contribui la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional incluzând respectarea principiilor Cartei Națiunilor Unite.

Acestea sunt, în esență, principalele obiective ale Tratatului de la Lisabona, care este conceput pentru a pune la dispoziția Uniunii Europene instrumentele necesare realizării acestora.

Aceste concluzii generează câteva recomandări de reformă a instituțiilor și de elaborare de politici publice menite a grăbi implementarea prevederilor tratatului de la Lisabona spre binele comun al României și al Uniunii Europene.

Luând în considerare persistența unor carențe instituționale și de politici, pe de o parte, și, pe de alta, marile rămâneri în urmă ale României în îndeplinirea angajamentelor repetat asumate precum și transformările majore pe care Uniunea le parcurge urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, noile și radicalele măsuri luate (sau în curs de a fi luate) de Uniunea Europeană pentru contracararea crizelor economice prin întărirea Uniunii Economice a Uniunii, România ar trebui să decidă folosirea prilejului reformator pe care-l oferă prevederile tratatului de la Lisabona pentru a da un nou impuls integrării sale europene, pentru a stabili un nou început al acestui proces parțial eșuat în realizarea sa de până acum.

La nivel administrativ, România ar trebui să asimileze integrarea europeană cu modernizarea și europenizarea instituțiilor și politicilor sale.

„ Împreună cu celelalte state membre, România participă – voluntar, nu constrânsă – la edificarea unei noi arhitecturi a Europei. Astfel, în deplină libertate, contribuie la căutarea unui noi federalism european bazat pe elementul comun al culturii europene, cu respectarea bogatei sale diversități”.

Uniunea Europeană a fost și rămâne una din cele mai de succes creații din istoria internațională a dreptului internațional.

În acelasi timp aceasta este o realitate greu de înțeles datorită complexității raporturilor juridce stabilite între statele membre și instituțiile comunitare , cât și datorită ,,ambiguităiții constructive” pe care o implică aceasta.

Procesul construcției europene este rezultatul adâncirii și amplificării interdependențelor economice, ce se desfășoară pe fondul actual al globalizării economiei mondiale.

Privită drept instituție comunitară, Comisia Europeană s-a format și s-a afirmat pe parcursul unui proces evolutiv, de durată, de trecere de la uniunea vamală la piața comună și apoi la uniunea economică, iar în perspectivă la o uniune politică și militară. Acest proces istoric nu a decurs rapid ci din contră, s-a concretizat prin manifestarea și ulterior, rezolvarea unor multiple contradicții și poziții divergente exprimate de țările membre, expresii ale diversității de interese ale țărilor participante la construcția europeană.

Pe acest fond evolutiv, marcat de semnarea unor tratate, Uniunea Europeană s-a dovedit și se dovedește a fi cea mai viabilă formă de integrare economică interstatală, cu urmări pozitive asupra dezvoltării economice și sociale a tuturor țărilor membre, cu consecințe multiple benefice pe planul relațiilor economice internaționale.

În actuala conjunctură economică mondială marcată de propagarea efectelor crizei economice, Uniunea Europeană se constituie într-un centru economic important al lumii contemporane, influențând puternic desfășurarea relațiilor economice internaționale: deține poziții strategice în sectoarele cheie ale economiei moderne, precum și în cele tradiționale. U.E dispune de un puternic aparat de cercetare și inovare și este prima putere comercială a lumii, deținând o pondere însemnată atât în comerț cât și în producția mondială.

Putem finaliza aceste concluzii afirmând că este foarte dificil de precizat care va fi calea pe care va evolua în viitorul apropiat amplul proces de construcție europeană, aceasta mai ales pentru ea depinde de voința politică a statelor membre și deci a popoarelor europene de a se desprinde de trecut și de a acorda o mai mare pondere ideii de unitate, de destin comun.

De altfel, dezbaterea asupra finalității construcției europene este una veche și inedită. Ea se transforma permanent odată cu această construcție însăși.

Supunând analizei primii pași ai integrării europene, putem constata că prima idee a fost aceea a organizării unui spațiu post-conflictual pentru a face ulterior din el un spațiu al cooperării pe calea unei dezvoltări economice care conținea o puternică sarcină integratoare.

La începutul anilor 90, în plin proces de consolidare a construcției europene, unii specialiști au văzut în Uniunea Europeană “un monstru juridic și politic”. Alții considerau Uniunea mai mult decât un simplu spațiu dar mai puțin decât un actor pe care îl doreau președinții Franței și Germaniei – Francois Mitterrand și Helmuth Kohl – în acea perioadă.

În anii 2000, numeroase dezbateri la nivel european despre cetățenie, naționalitate și identitate europeană au însoțit transformarea progresivă a unei mari piețe unice într-un spațiu politic. Încă de la originile sale, Europa unită ține de un pluralism de fapt: diversitate lingvistică și culturală, instituțitonală, națională și regională, majoritari și minoritari.

În aceste condiții, un proiect politic european nu poate ignora această pluralitate în cadrul căreia se exprimă și se impun diferitele culturi naționale. Problema esențială care se pune este de a ști dacă procesul de multiculturalism este la baza divizărilor în cadrul statelor națiune sau ar putea conduce la crearea unei identități europene, prin schimburi culturale și politice.

În încheierea acestor concluzii referitoare la rolul Comisiei Europene în procesul de construție europeană pot afirma faptul că, potrivit tratatelor ce au stat ca bază la fondarea acesteia, această instituție comunitară trebuie să se ridice deasupra intereselor naționale să reprezinte și să promoveze interesul general al cetățenilor europeni.

În concluzie, se impune o deplină independență atât a Comisiei cât și a membrilor săi. Acest lucru nu va fi posibil datorită faptului că ideea de Uniune Europenă pune în evidență voința, cooperarea statelor membre a fiecăruia în parte și în mod egal. Pentru ca acest lucru să fie realizabil este necesară o strânsă colaborare între aceasta și statele membre.

Din câte am putut observa, pe plan internațional, Comisia poate reprezenta cu ușurință interesele statelor membre, având o putere sporită de a se impune în fața altor organisme internaționale. Comisia poate ajunge mai facil la rezolvarea unor probleme importante din cadrul unui stat ,însă aceasta nu va putea acționa asa cum se cere să fie, doar în favoarea Comunității.

Uniunea Europeană în ansamblul ei, și Comisia, în mod particular, a evoluat rapid începând cu extinderea actiunilor legate de comerț internațional. În momentul de față, la nivelul Comisiei s-a ajuns la discuții asupra drepturilor cetățenilor europeni, garantarea libertăților și securității, crearea de noi locuri de muncă și alte domenii ce țin de particularitățile fiecarui stat membru în parte.

Deși nu dispune de toate resursele necesare iar personalul său nu poate acționa în toate domeniile necesare pentru a rezolva toate problemele, Comisia a stat la baza integrării europene și la baza discuțiilor dintre statele membre ale Uniunii Europene ceea ce a făcut ca între acestea să se dezvolte o bază solidă de solidaritate ce nu va putea fi cu usurință slăbită sau înlăturată.

Bibliografie

1. Baun, Michael J. – An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the New Politics of European Integration, Westview Press, Colorado-Oxford, 1996

2. Bărbulescu, Iordan Gheorghe – Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 2009

3. Bărbulescu, Iordan Gheorghe – De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001

4. Bărbulescu Iordan Gheorghe – Uniunea Europeană de la Național la Federal, Ed. Tritonic, București, 2005

5. Bărbulescu Iordan Gheorghe – Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008

6. Bibere, O. – Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All Educațional, București, 1999

7. Bîrzea Cezar – Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001

8. Boari Vasile – Criza identității europene. De la ,,Sufletul Europei” la “Europa Tratatelor” în Tratatul de la Lisabona, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008

9. Booker, Cristopher, North, Richard -Uniunea Europeană – marea amăgire, Istoria secretă a construcției europene, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004

10. Brent Nelson, Alexander Stubb –  The European Union, Readings on the Theory and Practice of European Integration, Third edition, Palgrave Macmillan, 2003

11. Bruno Alomar, Sebastien Daziano, Christophe Garat – Marile probleme europene, Editura Institutul European, Iași, 2010

12. Brzezinski Z. – Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Ed. Diogene, București, 1995

13. Bukovski, Vladimir – Uniunea Europeană…o nouă URSS?, Editura Vremea, București, 2006

14. Burban, Jean Louis – Le Parlement européen, Presses Universitaire de France, Paris, 1998, traducere în limba română Editura Meridiane, București, 1999

15. Calvocoressi, Peter – Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003

16. Cartou, Louis – Comunaututés Européennes, Editura Dalloz, Paris, 1991

17. Ciochină – Barbu, Ioan – Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Wolters Kluwer, București, 2010

18. Coman, Florian – Drept internațional public, vol.II, Editura Sylvi, București, 1999

19. Commelïn Bertrand – Europa economică. U.E.M, Institutul European, București, 1998

20. Constantinesco Vlad, Jacques Jean-PauI, Kovar Robert, Simon Denys – Traité instituant la C.E.E.; Commentaire article par article, Paris, 1992

21. Cormick, John Mc – Să înțelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, București, 2006

22. Cram Laura, Desmond Dinan, Neill Nugent (editors) – Developments in the European Union, St. Martin’s Press, New York, 1999

23. Dacian Cosmin Dragoș – Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București 2005

24. Darie, Nicolae – Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici Comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, București, 2001

25. Debré, Michel – Projet de Pacte pour une Unione d’Etats Européennes, Hegel, Paris, 1950

26. Defarges, Philippe Moreau – Les Institutions européennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002, versiunea tradusă în limba română, Editura Armacord, Timișoara, 2002

27. Derek, Urwin – Dicționar, Istorie și politică europeană 1945-1995, Institutul European, Iași, 2000

28. Diaconu, Nicoleta – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

29. Dierdre, Curtin – Executive Power of the European Union, Law, Practice, and Living Constitution, Editura Oxford University Preess, New York, 2009

30. Dobrescu Paul, Alina Bârgăoanu – Geopolitica, Ed. Comunicare, București, 2003

31. Ferréol, Gilles (coordonator), Yves Jean Beloei- Benoist, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul – Dictionnaire de l’Union européene, Ed. Armand Colin, Paris, 2000

32. Fontaine Pascal – Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 1998

33. Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, București, 2010

34. Fuerea Augustin, Filipescu Ion P. – Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000

35. Geamănu,Grigorie – Dreptul Internațional Public, Ed. Didactică și Pedagogică, București, ,vol. II, 1983

36. Ghica, Luciana-Alexandra – Enciclopedia Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura Meronia, București, 2006

37. Gyula, Fábián – Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2008

38. Hallstein Walter, Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat – Marile probleme europene, Editura Institutul European, Iași, 2010

39. Kolergi R. Coudenhave – Pan Europe (Coll. Institut universitaire d´études européennes de Géneve), Paris, P.U.F., 1988

40. Jacques J.P., Kovar R, Simon D. – Traites instituant la C.E.E, commentaire article par article, Ed. Economica, Paris, 1992

41. Jinga Ion – Uniunea europeană – realități și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 1999

42. Jinga Ion, Popescu Andrei – Integrarea europeană, dicționar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, București, 2000

43. Landau, Alice –  De la CEE à l’Union Européene, Publibook, Paris, 2006

44. Lefter, Cornelia – Drept comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2001

45. Lefter, Cornelia – Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003

46. Leicu Corina – Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

47. Lutaș Mihaela, Câlea Sorin – Economie europeană, Ed. Imprimeria Ardealul Cluj- Napoca, 2005

48. Marcu, Viorel – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

49. Marcu, Viorel – Drept instituțional comunitar, Editura Hora Tipcom, București, 1994

50. Marcu,V. Diaconu, N. – Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

51. Mathijsen Pierre – Compendiu de drept european, Editura Club Europa, București, 2002

52. Munteanu, Roxana – Drept European, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996

53. Păun Nicolae, Păun Adrian Ciprian – Istoria construcției europene, vol I, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2000

54. Roth, Francois – Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iași, 2007

55. Rusu Ioana Eleonora, Gilbert Gornig – Dreptul Uniunii Europene, Ediția III, Ed. C.H.Beck, București, 2009

56. Scăunaș, Stelian – Uniunea Europeană – Construcție, reformă, instituții, drept, Editura C. H. Beck, București, 2008

57. Sidjanski Dusan – L´avenir fédéraliste de l´Europe, Presses Universitaires de France, 1992

58. Sidjanski, Dusan – Viitorul federalist al Europei. Comunitatea Europeană de la origini pâna la Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom, Iași, 2010

59. Ștefănescu, Marian – Ideea și integrarea europeană, MEC, București, 2007

60. Tămaș, Sergiu – Geopolitica, Ed. Noua Alternativa, București, 1995

61. Tinca, Ovidiu – Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

62. Tsoukalis, L. – What Kind of Europe? ,2nd ed. Oxford: Oxford University Press, 2005

63. Vătăman, Dan – Organizații europene și euroatlantice, Editura Lumina Lex, București, 2008

64. Vătăman, Dan – Instituțiile Uniunii Europene, Curs și caiet de seminar 2011, Editura Hamangiu, București, 2011

65. Vese V., A. Ivan L. – Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001

66. Weidenfeld W., Wessels W. – L’Europe de A à Z – guide de l’intégration européenne, Ed. Office de publications officielles des Communautés européennes, Luxembourg, 1997

67. Zorgbibe C. – Histoire de la construction europeenne, Ed. PUF, Paris, 1993

* * * * *

68. Bădescu Emanuel – Ideea federală europeană, în Revista Lumea magazin, nr.11 (79) / 1999

69. Bonde, Jens-Peter – From EU Constitution to Lisbon Treaty, Publisher Foudation for EU Democracy and the EU Democrats in cooperation with the Group for Independence and Democracy in the European Parliament, 2008

70. Chiti-Batelli, Andrea – Mazzini precursore dell’idea di federazione europea?, revista Il Federalista, anno XLI, n. 1, anno LIV, 1999

71. Constantin, Cătălina – Tratatul de la Lisabona – un pas înainte în construcția europeană în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010

72. Duculescu V. – Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referință în procesul integrării europene, Revista de Drept Comercial nr. 2/1999

73. Duculescu V. – Tratatul de la Nisa și reforma instituțională a Uniunii Europene, în “Revista de drept comercial”, nr. 3/2001

74. Gușet, Tudor – Beneficiile Tratatului de la Lisabona pentru Uniunea Europeană și pentru România în calitate de stat membru, în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010

75. Michalski Anna -The Enlarging European Union în, Origins and Evolution of the European Union, Edited by Desmond Dinan, Editura Oxford University Press, New York, 2006

76. Pătru, Ștefan – Anumite considerațiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma Tratatului de la Lisabona, în Revista Consilier European nr. 1/16 aprilie 2010

77. Philippe de Schoutheete- The case for Europe. Unity, diversity and democracy in the European Union, Lynne Rienner Publishers, Boulder – London, 2000

78. Sibut M. – Traité de droit international public, tome II, Paris 1951

79. Commission européenne, “Traité d’ Amsterdam: ce qui a changé en Europe”, seria L’Europe en mouvement, iunie 1999

80. Institutul European din România – Studii de strategie si politici SPOS 2010

81. Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2010

82. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

83. Revista de Studii Europene – Departamentul de Studii Europene din cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București.

84. Publicația Comisia Europeană 2010-2014: profiluri și priorități, Luxemburg, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010

Bibliografie

1. Baun, Michael J. – An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the New Politics of European Integration, Westview Press, Colorado-Oxford, 1996

2. Bărbulescu, Iordan Gheorghe – Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 2009

3. Bărbulescu, Iordan Gheorghe – De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001

4. Bărbulescu Iordan Gheorghe – Uniunea Europeană de la Național la Federal, Ed. Tritonic, București, 2005

5. Bărbulescu Iordan Gheorghe – Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008

6. Bibere, O. – Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All Educațional, București, 1999

7. Bîrzea Cezar – Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001

8. Boari Vasile – Criza identității europene. De la ,,Sufletul Europei” la “Europa Tratatelor” în Tratatul de la Lisabona, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008

9. Booker, Cristopher, North, Richard -Uniunea Europeană – marea amăgire, Istoria secretă a construcției europene, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004

10. Brent Nelson, Alexander Stubb –  The European Union, Readings on the Theory and Practice of European Integration, Third edition, Palgrave Macmillan, 2003

11. Bruno Alomar, Sebastien Daziano, Christophe Garat – Marile probleme europene, Editura Institutul European, Iași, 2010

12. Brzezinski Z. – Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Ed. Diogene, București, 1995

13. Bukovski, Vladimir – Uniunea Europeană…o nouă URSS?, Editura Vremea, București, 2006

14. Burban, Jean Louis – Le Parlement européen, Presses Universitaire de France, Paris, 1998, traducere în limba română Editura Meridiane, București, 1999

15. Calvocoressi, Peter – Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003

16. Cartou, Louis – Comunaututés Européennes, Editura Dalloz, Paris, 1991

17. Ciochină – Barbu, Ioan – Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Wolters Kluwer, București, 2010

18. Coman, Florian – Drept internațional public, vol.II, Editura Sylvi, București, 1999

19. Commelïn Bertrand – Europa economică. U.E.M, Institutul European, București, 1998

20. Constantinesco Vlad, Jacques Jean-PauI, Kovar Robert, Simon Denys – Traité instituant la C.E.E.; Commentaire article par article, Paris, 1992

21. Cormick, John Mc – Să înțelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, București, 2006

22. Cram Laura, Desmond Dinan, Neill Nugent (editors) – Developments in the European Union, St. Martin’s Press, New York, 1999

23. Dacian Cosmin Dragoș – Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București 2005

24. Darie, Nicolae – Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici Comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, București, 2001

25. Debré, Michel – Projet de Pacte pour une Unione d’Etats Européennes, Hegel, Paris, 1950

26. Defarges, Philippe Moreau – Les Institutions européennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002, versiunea tradusă în limba română, Editura Armacord, Timișoara, 2002

27. Derek, Urwin – Dicționar, Istorie și politică europeană 1945-1995, Institutul European, Iași, 2000

28. Diaconu, Nicoleta – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

29. Dierdre, Curtin – Executive Power of the European Union, Law, Practice, and Living Constitution, Editura Oxford University Preess, New York, 2009

30. Dobrescu Paul, Alina Bârgăoanu – Geopolitica, Ed. Comunicare, București, 2003

31. Ferréol, Gilles (coordonator), Yves Jean Beloei- Benoist, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul – Dictionnaire de l’Union européene, Ed. Armand Colin, Paris, 2000

32. Fontaine Pascal – Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 1998

33. Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, București, 2010

34. Fuerea Augustin, Filipescu Ion P. – Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000

35. Geamănu,Grigorie – Dreptul Internațional Public, Ed. Didactică și Pedagogică, București, ,vol. II, 1983

36. Ghica, Luciana-Alexandra – Enciclopedia Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura Meronia, București, 2006

37. Gyula, Fábián – Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2008

38. Hallstein Walter, Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat – Marile probleme europene, Editura Institutul European, Iași, 2010

39. Kolergi R. Coudenhave – Pan Europe (Coll. Institut universitaire d´études européennes de Géneve), Paris, P.U.F., 1988

40. Jacques J.P., Kovar R, Simon D. – Traites instituant la C.E.E, commentaire article par article, Ed. Economica, Paris, 1992

41. Jinga Ion – Uniunea europeană – realități și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 1999

42. Jinga Ion, Popescu Andrei – Integrarea europeană, dicționar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, București, 2000

43. Landau, Alice –  De la CEE à l’Union Européene, Publibook, Paris, 2006

44. Lefter, Cornelia – Drept comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2001

45. Lefter, Cornelia – Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003

46. Leicu Corina – Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

47. Lutaș Mihaela, Câlea Sorin – Economie europeană, Ed. Imprimeria Ardealul Cluj- Napoca, 2005

48. Marcu, Viorel – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

49. Marcu, Viorel – Drept instituțional comunitar, Editura Hora Tipcom, București, 1994

50. Marcu,V. Diaconu, N. – Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

51. Mathijsen Pierre – Compendiu de drept european, Editura Club Europa, București, 2002

52. Munteanu, Roxana – Drept European, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996

53. Păun Nicolae, Păun Adrian Ciprian – Istoria construcției europene, vol I, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2000

54. Roth, Francois – Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iași, 2007

55. Rusu Ioana Eleonora, Gilbert Gornig – Dreptul Uniunii Europene, Ediția III, Ed. C.H.Beck, București, 2009

56. Scăunaș, Stelian – Uniunea Europeană – Construcție, reformă, instituții, drept, Editura C. H. Beck, București, 2008

57. Sidjanski Dusan – L´avenir fédéraliste de l´Europe, Presses Universitaires de France, 1992

58. Sidjanski, Dusan – Viitorul federalist al Europei. Comunitatea Europeană de la origini pâna la Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom, Iași, 2010

59. Ștefănescu, Marian – Ideea și integrarea europeană, MEC, București, 2007

60. Tămaș, Sergiu – Geopolitica, Ed. Noua Alternativa, București, 1995

61. Tinca, Ovidiu – Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

62. Tsoukalis, L. – What Kind of Europe? ,2nd ed. Oxford: Oxford University Press, 2005

63. Vătăman, Dan – Organizații europene și euroatlantice, Editura Lumina Lex, București, 2008

64. Vătăman, Dan – Instituțiile Uniunii Europene, Curs și caiet de seminar 2011, Editura Hamangiu, București, 2011

65. Vese V., A. Ivan L. – Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001

66. Weidenfeld W., Wessels W. – L’Europe de A à Z – guide de l’intégration européenne, Ed. Office de publications officielles des Communautés européennes, Luxembourg, 1997

67. Zorgbibe C. – Histoire de la construction europeenne, Ed. PUF, Paris, 1993

* * * * *

68. Bădescu Emanuel – Ideea federală europeană, în Revista Lumea magazin, nr.11 (79) / 1999

69. Bonde, Jens-Peter – From EU Constitution to Lisbon Treaty, Publisher Foudation for EU Democracy and the EU Democrats in cooperation with the Group for Independence and Democracy in the European Parliament, 2008

70. Chiti-Batelli, Andrea – Mazzini precursore dell’idea di federazione europea?, revista Il Federalista, anno XLI, n. 1, anno LIV, 1999

71. Constantin, Cătălina – Tratatul de la Lisabona – un pas înainte în construcția europeană în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010

72. Duculescu V. – Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referință în procesul integrării europene, Revista de Drept Comercial nr. 2/1999

73. Duculescu V. – Tratatul de la Nisa și reforma instituțională a Uniunii Europene, în “Revista de drept comercial”, nr. 3/2001

74. Gușet, Tudor – Beneficiile Tratatului de la Lisabona pentru Uniunea Europeană și pentru România în calitate de stat membru, în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010

75. Michalski Anna -The Enlarging European Union în, Origins and Evolution of the European Union, Edited by Desmond Dinan, Editura Oxford University Press, New York, 2006

76. Pătru, Ștefan – Anumite considerațiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma Tratatului de la Lisabona, în Revista Consilier European nr. 1/16 aprilie 2010

77. Philippe de Schoutheete- The case for Europe. Unity, diversity and democracy in the European Union, Lynne Rienner Publishers, Boulder – London, 2000

78. Sibut M. – Traité de droit international public, tome II, Paris 1951

79. Commission européenne, “Traité d’ Amsterdam: ce qui a changé en Europe”, seria L’Europe en mouvement, iunie 1999

80. Institutul European din România – Studii de strategie si politici SPOS 2010

81. Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2010

82. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

83. Revista de Studii Europene – Departamentul de Studii Europene din cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București.

84. Publicația Comisia Europeană 2010-2014: profiluri și priorități, Luxemburg, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010