Comisia Europeana. Relatii Si Cooperare cu Parlamentul European
Comisia Europeană. Relații și Cooperare cu Parlamentul
European
Cuprins:
I. Introducere
II. Comisia Europeană
2.1. Scurt Istoric
2.2. Rolulri, funcții și putere
2.3. Președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru Aceri Externe
2.4. Direcțiile Gerenale și Serviciile
2.5. Secretariatul General
III. Rolul Parlamentului în Învestirea Comisiei
3.1. Numirea Președintelui Comisiei
3.2. Numirea Colegiului
3.3. Aprobarea Comisiei de către Parlament
3.4. Legitimitatea dată de Parlament Comisiei
3.5. Studiu de caz: Demisia Comisiei Santer
IV. Relațiile dintre Parlament și Comisie
4.1. Instrumente care reglementează relațiile Comisiei cu Parlamentul European
4.2. Codecizia și Concilierea
4.3. Finanțarea și Descărcarea de Gestiune
4.4. Grupurile Interparlamentare
4.5. Controlul executivului
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față își propune să facă o analiză a tuturor relațiilor și rapoartelor care există între Comisia Europeană și Parlamentul European, dar și istoricul și evoluția cooperării dintre cele două instituții.
Comisia Europeană este una dintre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene, văzută de cele mai multe ori ca organ executiv și ca motor al acțiunilor Uniunii. Este instituția care propune planuri de acțiune și stabilește direcțiile pe care toți membrii Uniunii trebuie să le urmeze.
Mai mult decât niciodată, alegerea noii comisii Junker în 2015 a atras atenția asupra importanței Comisiei ca instituție, dar și a rolului tot mai important pe care îl are Parlamentul European în alegerea și învestirea ei. Pentru prima dată de la instituirea Comisiei Europene, Parlamentul European a fost cel care a ales Președintele Comisiei, și nu Consiliu, așa cum se obișnuia până acum. Acestă noutate a reprezentat și motivul alegerii temei, pentru că este un subiect de actualitate, dar care trebuie studiat nu doar prin prisma a ceea ce se întâmplă în prezent, ci prin ceea ce s-a întâmplat în trecut. Procesul complex prin care a trecut Comisia European, începând din 1951, de la înființarea ei și până în prezent, ne poate face o imagine destul de completă a ceea ce reprezintă Comsia și a atribuțiilor ei. Schimbările petrecute de-a lungul anilor arată tendința instituției de a se perfecționa, de a se adapta la nevoile de moment și la contextul internațional, atât politic, cât și social.
Astfel, perioada la care vom face referire va fi începând cu 1951, data înființării Comunițății Europene a Cărbunelui și Oțelului și până în prezent, cu un accent deosebit pus pe anul 2009, anul adoptării tratatului de la Lisabona, cel care a făcut ultimele mari schimbări în cadrul Uniunii Europene.
Așa după cum spuneam mai sus, această lucrare are ca scop prezentarea relațiilor dintre Comisia Europeană și Parlamentul European, cel care dă legitimitata Comisiei Europene și care în ultimele decenii a început să capete o importanță tot mai mare în cadrul Uniunii. Observând acest lucru, această lucrare de cercetare va căuta pe de o parte să prezinte toate relațiile formale și informale care există între cele două instituții, dar și modul în care ele au evoluat, s-au schimbat, dar mai mult decât atât, cum sunt ele privite de către membrii celor două instituții și de către statele membre. Va fi analizată în primul rând implcarea Parlamentului European în învestirea Comisiei și a întregului proces de alegere, intervievare și votare a Comisarilor, dar și a președintelui Comisiei. De asemenea vor fi analizate și condecizia, concilierea, inițiativa, cenzura și colegialitatea, pentru a ne putea forma o imagine de ansamblu asupra tuturor raporturilor care se înregistrează între cele două instituții.
Este un subiect care merită să fie cercetat, întrucât indiferent dacă vrem sau nu, acțiunile și hotărârile Comisiei ne afecteză în mod direct viețile, iar din acest punct de vedere este esențial să cunoaștem modul în care este aleasă această Comisie și atribuțiile ei. În plus, ca cetățeni ai Uniunii, reprezentați de Parlamentul European, este benefic să cunoaștem modul în care Parlamentul se poate implica în acțiunile Comisiei și modul în care poate infuența anumite decizii, datorită competențelor tot mai mari pe care le are.
Conform Dicționarului explicativ trilingv al Uniunii Europene, Comisia Europeană este o instituție independentă de guvernele naționale, reprezentând și apărând interesele Uniunii Europene. A fost înființată în 1951 și la început se numea Înaltea Autoritate, până în 1967, când a avut loc Tratatul de fuziune.
Comisia are patru funcții pricipale. În primul rând are dreptul de inițiativă legislativă, gestionează și implementează politicile, programul și bugetul Uniunii Europene, veghează la respectarea și aplicarea legislației europene de către statele membre și nu în ultimul rând, reprezintă Uniunea Europeană pe plan internațional. Comisia este din punct de vedere politic, responsabilă în fața Parlamentului European, trebuind să participe la toate sesiunile sale și să răsăpundă, în scris sau oral, la toate întrebările lui. Parlamentul poate adopta, cu o majoritate de 2/3, o moțiune de cenzură, caz în care întreaga Comisie este obligată să demsioneze.
Parlamentul European este singura instituție a Ununii Europene ai cărei membrii sunt aleși direct de cetățenii statelor membre, simbolizând astfel aplicarea democrației la structură instituțională a Uniunii Europene. Parlamentul Europen nu trebuie identificat cu un parlament național, cu un legislativ național. Chiar dacă există unle asemănări organizatorice și de competențe, ele sunt totuși diferite. Parlamentul European constituie o noutate în teoria relațiilor internaționale, prin compoziție, deoarece membrii săi nu sunt delegați de palamentele sau guvernele naționale precum la Consiliul Europei, NATO, OSCE, ONU etc, ci sunt aleși direct de către poparele statelor membre. De asemenea, competențele sunt diferite, deoarece Parlamentul European are puterea de codecizie, cooperare, control politic, toate aceastea dificil de găsit în cazul organizațiilor internaționale clasice.
Interesant este însă că Parlamentul European, prin locul pe care îl are în Uniune, nu reprezintă centrul puterii decizionale. Acesta are trei funcții principale: în primul rând funcție legislativă, aplicată prin procedura de codecizie alături de Consiliu. De asemenea, Parlamentul are controlul democratic asupra celorlalte instituții și aici ne refeim în principal la Comisie, a cărui președinte și membrii sunt aleși de către Parlament. O altă funcție a Parlamentului este funcția bugetară, care alături de Consiliu, pe baza propunerii Comisiei, stabilește în fiecare an bugetul Uniunii Europene.
Pentru a putea analiza relațiile dintre cele două instituții descrise mai sus, vom folosi în primul rând surse primare: Tratatele Uniunii Europene în care se regăsesc dipoziții cu privire la instituții: Tratatul de la Roma, Maastricht, Nissa, Amsterdam, Lisabona și Actul unic European. De asemenea, principalul document pe baza căruia vom stabili raporturile care există între instituții, va fi Acordul-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, adoptat în 2010.
Tot ca surse principale, vom folosi Registrele documentelor Parlamentului European, respectiv a Comisiei, Programul de lucru a Comisiei și Agendele reuniunilor. Toate aceste documente ne arată latura oficială a relațiilor care se stabilesc și trebuiesc folosite pentru a putea înțelege procedurile și protocolul care există la nivel instituțional. Sigur că există și o latură informală a acestor relații, pe care le vom înțelege mai bine folosind sursele secundare, acelea care ne explică cum s-a ajuns la aceste relații formale, cum au evoluat ele și care sunt cu adevărat mizele acestor colaborări instituționale. Astfel, cea mai importantă sursă secundară care face referire la istoria Comisiei, este The European Commision. History and Memories of an Institution, care este o lucrare comandată de Comisia Europeană și scrisă de Michel Dumaulin, însă, așa cum se precizează și la începutul lucăriii, conținutul și punctul de vedere a cărții, nu reprezintă neapărat și punctul de vedere a Comisiei Europene.
Până în prezent, nu există o lucrare dedicată în întregime cooperării dintre Comisie și Parlament, dar există un număr însemnat de studii și articole în care este tratat acest subiect. Totuși,există și lucrări generale, în care sunt dedicate capitole importante acestei teme. Una dintre cele mai importante lucrări, devenită clasică în ceea ce privește Comisia Europeană este The European Commission, scrisă în 2001 de Neil Nugent, un prestigios profesor universitar de la Manchester Metropolitan University și de la Colegiul Jean Monnet. În această lucrare, Nugent face o analiză a comisiei lui Delor și Santer. El nu se limitează însă la trecut, ci încearcă să prevadă modalitățile prin care Comisia Europeană se va adapta și va încerca să facă față noilor provocări, precum extinderea spre Est și modul în care se va schimba Comisia, după reforma începută de Santer și continuată de Prodi.
O lucrare mai recentă, din 2007 și care cuprinde o gamă mult mai largă de subiecte abordate cu privire la Comisia Europeană, este cartea Comisia Europeană, scrisă de David Spence, un reputat specialist, consilier politic la Delegația Comisiei Europene pentru oraganizații internaționale la Geneva și conferențiar în politică la Sorbona. Este o lucrare exterm de complexă, care analizează Comsia din toate punctele de vedere. Începând cu procesul de învestire, funcții, alcătuire, departamente, servicii, relații cu celelalte instituții (Consiliu, Parlament, Curtea de Justiție, agenții, sistem de lobby), implicarea în Politica Externă și de Securitate Comună, în gestionarea crizelor, în cooperarea politică europeană și în justiție și amenințarea teroristă. Prin urmare, este una dintre cele mai complete lucrări în ceea ce privește Comisia, iar capitolul dedicat cooperării cu Parlamentul European reprezintă un punct de reper pentru această lucrare de cercetare.
Această lucrare pleacă de la premiza că relațiile care există între Comisie și Parlament au evoluat în ultimele decenii și că ele se află într-un continuu proces de schimbare, de adaptare la nevoile comunității europene. De asemenea, ele arată tendința Uniunii Europene de a implica tot mai mult cetățenii de rând în luarea deciziilor, prin acordarea de prerogative tot mai importante Parlamentului European, cel care a evoluat cel mai mult dintre instituțiile Uniunii. Prin umare, vom încerca să aratăm parcursul relațiilor dintre cele două instituții, schimbările care au avut loc, motivele acestor schimbări și consecințele lor, atât în plan instituțional, cât și politic. De asemenea, vom trece în revistă evoluția opiniei publice cu privire la numirea Președintelui Comisiei, care a cerut de-a lungul timpului ca Parlametul să fie cel care să numească Președintele Comisiei, prin vot direct, oferind astfel o legitmitate mult mai puternică Comisiei. Vom trece apoi la analiza efectivă a acestor relații, la aspectele teoretice incluse în documentele oficiale care reglementează oraganizarea și raporturilor care se stabilesc între Comisie și Parlament.
Din punct de vedere metodologic, în cadrul cercetării se va folosi în primul rând cercetarea analitică a documentelor care stau la baza cooperării dintre Comisie și Parlament. De asemenea, se va folosi metoda istoric-evolutivă pentru a putea observa cum s-au schimbat aceste relații de-a lungul timpului și care au fost momentele și motivele care au dus la schimbarea lor. Pe lângă acestea, ne vom folosi și de o altă metodă, aceea a studiului de caz, pentru a putea vedea ceea ce se întâmplă de fapt în practică și diferența care există între teorie, între normele legislative care arată care ar trebuie să fie raporturile dintre instituții și cum sunt aplicate. Studiul de caz sectivă a acestor relații, la aspectele teoretice incluse în documentele oficiale care reglementează oraganizarea și raporturilor care se stabilesc între Comisie și Parlament.
Din punct de vedere metodologic, în cadrul cercetării se va folosi în primul rând cercetarea analitică a documentelor care stau la baza cooperării dintre Comisie și Parlament. De asemenea, se va folosi metoda istoric-evolutivă pentru a putea observa cum s-au schimbat aceste relații de-a lungul timpului și care au fost momentele și motivele care au dus la schimbarea lor. Pe lângă acestea, ne vom folosi și de o altă metodă, aceea a studiului de caz, pentru a putea vedea ceea ce se întâmplă de fapt în practică și diferența care există între teorie, între normele legislative care arată care ar trebuie să fie raporturile dintre instituții și cum sunt aplicate. Studiul de caz se va concentra asupra Comisiei Santer, mai exact pe demisia comisiei din 1999, prin intervenția directă a Parlamentului, printr-o moțiune de cenzură.
Teza de licență este împărțită în 4 capitole. Capitolul I – ”Introducere”, Capitolul II – ”Comisia Europeană”, Capitolul III- ”Rolul Parlamentului în învestirea Comisiei” și Capitolul IV- ”Relațiile dintre Parlament și Comisie”. La acestea se adaugă Cuprinsul, Concluziile, Anexele și Bibliografia.
În capitoul II, ”Comisia Europeană”, am realizat un scurt istoric al instituției, începând de la 1951, când a fost creată și până în 2015, când comisia Junker și-a început mandatul. Am prezentat principalele atribuții, resposabilități și funcții, cât și componența Comisiei: președintele Comisiei, Secretariatul General, Direcțiile și Serviciile. De asemenea, am prezenta și una dintre cele mai importante schimbări aduse de Tratatul de la Lisabona Comisiei Europene, și anume creearea unui nou post, cel al Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe. Pentru redactarea acestui capitol, am folosit în primul rând lucrarea de sinteză a lui Michel Dumaulin, The European Commision. History and Memories of an Institution, care prezintă într-un mod amănunțit întreaga istorie a Comisiei, dar face și o critică a comisiilor, arătând meritele fiecăreia, dar și punctele slabe și erorile din activitatea acestora. O altă carte folosită în principal pentru a prezenta principalele atribuții ale Comisiei, este The European Commission, scrisă de Michelle Cini. Este o carte de referință în ceea ce privește activitatea Comisiei Europene, care critică însă în repetate rânduri atitudinea Comisiei față de anumite probleme ale Comunității Europene.
Capitolul III, ”Rolul Parlamentului în învestirea Comisiei”, analizează pe larg, întreg procesul de numire și învestire a Comisiei Europene, începând cu propunerea Consiliului pentru postul de Președinte și până la audierile și votul de învestire a Parlamentului. Sursa primară principală folosită în acest capitol este Acord-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, în care se regăsesc dispozițiile legale cu privire la acest demers de numire a unei noi Comisii. De asemenea, ne-am folosit și de un curs universitar, ținut de Jean-Luc Sauron, numit Curs de instituții Europene. În partea a doua a capitolului, am realizat un stiudiu de caz, care are ca subiect demisia Comisiei Santer din 1999. Sunt analizate motivele pentru care Parlamentul a cerut demisia comisiei, procesul legislativ care a avut loc, dar și impactul pe care l-a avut acest episod asupra imaginii Comisiei și a credibilității sale în cadrul Uniunii și în fața satelor membre, deja ostile acestei instituții care încerca să le știrbească din autoritate. Pentru acest studiu de caz, am folosit o lucrare de cercetare, scrisă de Michelle Cini pentru Institutul Robert Schuman, intitulat Organizational Culture and Reform: The Case ot the European Commission unde Jacques Santer. În acest studiu, Michelle Cini comentează modul în care s-a ajuns la această situație nemaintâlnită până atunci, dar interesant este că el încearcă să facă abstracție de acest episod și să prezinte și elementele pozitive ale acestei Comisii și anume reforma pe care a început-o Santer și care va fi continuată de Prodi.
Ultimul capitol, ”Relațiile dintre Parlament și Comisie” se concentrează asupra tuturor legăturilor care există între cele două instituții, pe lângă Învestirea și Cenzura Comisiei pe care le-am prezentat în capitolul 4. De asemenea este prezentat și cadrul legislativ, respectiv instrumente care reglementează relațiile Comisiei cu Parlamentul European, pe care le vom considera sursele principale ale acestui capitol. Capitolul este împărțit în 5 subcapitole, care însumează și toate timpurile de raporturi existente între Comisie și Parlament, după cum urmează: 1 – ”Acordul cadru privind relațiile dintre Parlament și Comisie”, 2 – ”Codecizia și concilierea”, 3 – ”Inițiativa”, 4 – ”Finanțarea și descărcarea de gestiune”, 5 – ”Controlul executivului”. Pentru acest capitol am folosit lucrări generale precum Deac Ioan – Introducere în teoria negocierii, Bărbulescu Iordan Gheorghe – Procesul decizional în Uniunea Europeană sau Michelle Cini, Nieves Nieves Pérez-Solórzano Borragán, European Union Politics. Pe lângă aceste lucrări, au existat și o serie de studii de specialitate: Ciorea Cristina, 20 de ani de codecizie europeană. Evoluție și evaluare, Charlotte Burns, Codecision and the European Commission: a study of declining influence?, António Vitorino, European Commission and Parliament: What relations?.
II. Comisia Europeană
2.1. Scurt Istoric
Existența Comisiei Europene începe o dată cu apariția Comunității Europene a Oțelului și Cărbunelui, în 1952. Tratatul CECO prevedea înființarea a patru instituții, dintre care cea mai inovatoarea era Înalta Autoritate, denumită mai târziu Comisia Europeană. Era formată din nouă membrii pentru o perioadă de patru ani, desemnați de către guvernele statelor membre. Încă de la început, în declarația Schuman se stabilesc principalele sale atribuții și obiective: Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producției și îmbunătațirea calității acesteia; furnizarea în condiții egale a cărbunelui și oțelului pentru piețele din Franța și Germania, precum și pentru piețele din alte țări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea și îmbunătățirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.
După instituirea Comunității Europene Economice și a Comunității Europene a Energiei Atomice în urma tratatului de la Roma din 1957, Înalta Autoritate a continuat să existe în mod separat, pentru fiecare dintre aceste comunități.
Anul 1965 resprezintă un an de cotitură în evoluția Comisiei. Este anul în care Comunitatea Europeană a Celor Șase a semnat Tratatul de Fuziune care stabilea crearea unei singure Comisii pentru toate cele trei Comunități Europene: A Commission of the European Communities ( hereinafter called the "Commission" ) is hereby established. This Commission shall take the place of the High Authority of the European Coal and Steel Community, the Commission of the European Economic Community and the Commission of the European Atomic Energy Community.It shall exercise the powers and jurisdiction conferred on those institutions in accordance with the provisions of the treaties establishing the European Coal and Steel Community, the European Economic Community and the European Atomic Energy Community, and of this Treaty.
Actul unic european a impulsionat activitatea Comisiei. Semnat la 28 februarie 1986, acesta prevedea introducerea votului majoritar cu privire la toate hotărârile neceseare realizării Pieței Unice. A fost un real succes pentru președintele Comisiei de atunci, Jaques Deiors, care a contribuit deciziv la luarea acestei decizii prin propunerea unor măsuri de reformare și îmbunătățire a activității Comunității Europene, adunate sub forma unei Cărți Albe. Comisiei îi este atribuită funcția de execuție a politicii comunitare cu excepția cazurilor speciale. În acest fel comisia devine reprezentanta elementului de unitate al Comunității prin aceea că este inițiatoarea exclusivă în materie legislativă, dar și organul care controlează aplicarea măsurilor comunitare adoptate.
Apariția a doi piloni interguvernamentali (PESC și JAI) după tratatul de la Maastricht din 1992, a adus rivalitate Comunității și a creat confuzie asupra rolului pe care îl joacă Comisia. Tratatul introduce o nouă procedură, codecizia, care presupune o relație mai strânsă între Consiliu și Parlament în luarea deciziilor.
Pentru prima dată, tratatul însărcinează Parlamentul cu procedura de învestitură a Comisiei, alături de Consiliu. De asemenea, tratatul a instituit principiul subsidiarității, principiu care stabilea că hotărârile trebuie adoptate de către autoritățile publice aflate în proximitatea cetățenilor uniunii. Este o decizie care încearcă să înlăture politica centralizată, care de multe ori se găsește în afara realității și, este de asemnea prima decizie dintr-o serie mai lungă care își propune să apropie cetățenii Uniunii Europene de politicile sale.
Alături de Curtea de Justiție, Comisia își păstrează principala atribuție de gardian al tratatelor. Începând însă cu această dată nu va mai acționa pe cont propriu, ci în colaborare cu Curtea de Justiție pentru a sancționa statele care nu respectă hotărârile tratatelor.
Tratatul de la Maastricht este modificat în urma Tratatului de la Amsterdam din 1997. Acesta sublinează rolul cetățenilor Uniunii și întărește caracterul democratic al instituțiilor. Continuă pe linia tratatului de la Maastricht, temperând principiul unanimității în luarea deciziilor, în favoarea votului cu majoritate calificată în cooperarea interguvernamentală în materie penală și „polițenească. Pentru prima dată este introdusă funcția de Înalt Reprezentant în cadrul celui de-al doilea pilon a Uniunii, PESC. Acesta avea rolul de a conduce politica externă a UE, în strânsă legătură cu reprezentantul Consiliului și al Comisiei.
Rolul Comisiei și dreptul său de inițiativă nu se schimbă în urma tratatului, dar crește rolul președintelui Comisiei datorită faptului că începând cu Amsterdam, va avea o puternică legitimare prin votul exprimat de către Parlamentul European. De asemenea, va participa la procesul de alegere și desemnare a membrilor Comisiei, le va atribui sarcini și responsabilități și va fixa orientările politice ale Comisiei.
O nouă etapă a Uniunii Europene a fost acceptarea fostelor țări sovietice ca membrii ai UE. Pentru a putea face față acestui mare val de noi membrii, liderii europeni și-au dat seama că este nevoie de reforme și schimbări pentru a putea face față noilor cerințe. Astfel, cei 15 membrii de la acea dată, și-au propus în 1999 la Summit-ul de la Helsinki, să elaboreze un proiect de reformă a instituțiilor. În acest context, Comisia Europeană, condusă de Romano Prodi, a prezentat în fața Parmantului, sub forma unei Cărți Albe, un proiect ambițios de reforma a administrației, pe care dorea să o transforme într-un model de eficență și transparență.
În 2001 s-a semnat în cele din urmă tratatul de la Nisa, cu următoarele urmări: poziția președintelui Comisiei se consolidează, iar comisarii vor fi aleși pe baza citeriului ”rotației egalitare”. Numărul mare de membrii UE a pus în discuție dificultatea ca fiecare să aibă câte un reprezentat în Comisie, astfel încât numărul de comisari va fi inferior numărului de membri. De asemenea, tratatul extinde modalitatea votului majoritar calificat la un număr noi de domenii și în procesul decizional, în elaborarea unor acte normative, în cooperare judiciară penală, protecție social, etc.
Ultima mare schimbare adusă Uniunii Europene și implicit Comisiei Europene s-a întâmplat în 2009, atunci când a fost semnat tratatul de la Lisabona. Se poate spune că marele perdant al acestui taratat a fost Comisia, întrucât i-au fost micșorate prerogativele în schimbul Parlamentului European. Există însă și două capitole la care a fost realizată o anumită reformă, amândouă urmărind consolidarea domenisiunii democratice și creșterea eficacității funcționării sale: alegerea președintelui Comisiei de către Parlamentul European și compoziția acesteaia. Un asemenea parcurs poate indica o evoluție către o Comisie – ”guvern european”, cu caracter politic, și nu doar tehnic. Indirect, puterile Comisiei sunt întărite prin Tratatul de la Lisabona, prin exitinderea considerabilă a majorității calificate și a codeciziei prin procedură legislativă ordinară, astfel încât Comisia să aibă un rol tot mai important în medierea interinstituțională și în acțiunea sa de inițiator legislativ.
Pe 1 ianuarie 2015 și-a început mandatul actuala Comisie, a cărui președinte este fostul prim-ministru luxemburghez Jean-Claude Junker. Este o etapă destul de interesantă de urmărit întrucât Președintele Junker încearcă se schimbe destul de mult cursul pe care Uniunea Europeană l-a avut până acum. O primă schimbare o reprezintă, așa cum a explicat domnia sa în discursul de învestire din fața Parlamentului, faptul că niciun alt stat nu va ma adera la uniune, cel puțin în următorii cinci ani. De asemenea, prin programul pe care l-au prezentat intitulat 2015- Anul Dezvoltării Europene , Comisia Europeană va încerca să nu se mai limiteze la granițele Europei, ci să încerce să ajute țările sub-dezvoltate în principal de pe continentul African. În același timp, se încearcă creșterea numărului locurilor de muncă și implicare tinerilor în piața muncii. Se observă așadar o tendință de consolidare și întărire a pozițiilor Uniunii Europene, o încercare de resuscitare a interesului cetățenilor pentru Uniunea Europeană și în același timp o recâștigare a încrederii lor, prin programe de implicare politico-socială a populației.
2.2 . Roluri, atribuții și funcții
În general, există cinci mari domenii în care Comisia Europeană își exercită puterea. Michelle Cini, în lucrarea Comisia Europeană, mai identifică un alt domeniu în care Comisia are un cuvânt important de zis. În pirmul rând, comisia are puterea de a iniția, de a propune legi. În cadrul Comunității Europene, cu câteva excepții, ea are răspunderea oficială pentru inițerea legislației, alături de statele membre în alte domenii. Comisia are rol administrativ și de conducere, în domenii care i-au fost delegate de către statele membre, ca de exemplu în agricultură sau politică concurențială.
Un alt rol al Comisiei este de a fi mediator pe de o parte între state membre, pe de altă parte între instituțiile Uniunii, pentru a se putea ajunge la coerență și comun-acord. De asemenea, Comisia este reprezentatantul Uniunii Europene în țări care nu sunt membre ale UE, cât și în organizații internaționale. Nu în ultimul rând, Comisia are rol normativ. Acest lucru implică două lucruri: în primul rând este ”gardianul” Tratatelor, veghind la respectarea lor și a întregului aquis comunitar de către toate statele membre. În al doilea rând, Comisia are complicata sarcină de a fi conștiința comunității, mai exact de a include noi idei, propuneri și recomandări, pe lângă remiterea Tratatelor.
Rol Normativ
Poate una dintre cel mai des întâlnite nume care i se atribuie Comisiei este de Gardian al Tratatelor. Acest lucuru se datorează faptului că ea are rolul de a se asigura că toate legile și normele europene sunt respecate și puse în practică într-un mod corespunzător. Cu alte cuvinte, așa cum o numește și Neil Nugent, Comisia este ca un ”câine de pază.” Ea trebuie să urmărească atât statele, cât și companiile, iar atunci când se constată încălcări ale legilor, trebuie să ia măsuri.
Există mai multe moduri prin care Comisia poate să ia conoștință de o încălcare a legii. În primul rând, fiecare stat este obligat să prezinte rapoarte Comisiei, iar Comisia le verifică prin audituri care se fac periodic. În timpul acestor audituri, cele mai multe dintre iregularități apar la suprafață. De asemenea, Comisia poate să fie informată de inadecvențe în respectarea legii de către indivizi, guverne sau companii care se tem că interesle lor sunt puse în pericol din cauza acestor nerespectări ale legii.
Pentru a putea preveni aceste încălcări ale dreptului comunitar, Comisia dispune de câteva instrumente. Conform articolului 88, aliniatul 3 din TCE, statele sunt obligate să notifice Comisia cu privire la orice ajutor pe care intenționează să îl acorde întreprinderilor: Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței interne.
În cazul în care acest ajutor nu este acordat conform regulamentului, Comisia poate modica sau chiar anula acest ajutor: În cazul în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu articolul 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie.
Pentu a se putea asigura de respectarea regulilor în ceea ce privește concurența loială, Comisia dispune de puteri de investigație extinse: poate verifica înscrisurile și cerceta la fața locului, iar întreprinderile sunt obligate să se supună verificărilor. Dacă nu doresc să coopereze cu agenții mandatați de către Comisie, întreprinderile pot primi amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu. Anual, Comisia redactează și publică un raport privind aplicarea dreptului comunitar care stabilește lista infracțiunilor comise de către statele membre. Dacă, în cadrul raportului public trimis tuturor statelor membre, precum și Parlamentului European, un stat membru este arătat cu degetul, acest lucru este destul de dezagreabil și poate avea consecințe grave. Statul suspectat de o temperare a elenului în ceea ce privește aplicarea dreptului comunitar, poate suferi de un efect disuasiv, iar acest lucru este total de nedorit.
Pentru a putea sancționa un stat sau o întreprindere, Comisia Europeană se poate folosi de una dintre funcțiile sale cele mai imporante în acest domeniu, și anume funcția de transpunere. Astfel, conform articolului 249 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentele și deciziile se impun atât statelor membre, cât și persoanelor aflate sub administrația acestora, iar decizia Comisiei nu îi obligă decât pe destinatarii săi, desemnați în mod restrictiv în cadrul actului. Acestea se aplică direct, iar acest lucru conferă persoanlor fizice drepturi pe care instanțele naționale au obligația să le protejeze. Avizul și recomandarea, instrumente ale tanspunerii, nu au efect obligatoriu. Cel dintâi reprezintă o luare de poziție solicitată de un al treilea actor implicat, iar recomandarea indică un anumit tip de comportament care trebuie urmat. Directivele obligă destinatarul la un anumit rezultat care trebuie atins, dând însă posibilitatea liberă de alegere a formelor și mijloacelor prin care să se ajungă la acest rezultat.
În cazul în care sunt descoperite nereguli, Comisia dispune de propriile mijloace pentru a pune capăt acestor încălcări ale legii, dar poate și să sesizeze Curtea de Justiție. În primă fază, Comisia lansează o ”procedură de încălcare” a dreptului UE, care are drept obiectiv îndrumarea statului respectiv la îndeplinirea cerințelor dreptului Uniunii. În faza precontencioasă, Comisia emite o somare prin care solicită unei țări, comunicarea poziției sale față de o anumită problemă ce ține de aplicarea dreptului Uniunii. Aceste probleme sunt incluse într-o scrisoare de atenționare, iar statul respectiv poate în urma acestei scrisori să ia măsuri de remediere a situației semnalate de către Comisie. Apoi se emite un aviz motivat în care sunt prezentate motivele care au condus Comisia la concluzia că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligațiile. Daca nici acestă metodă nu duce la niciun rezultat, se trece la faza contencioasă. Este sesizată Curtea de Justiție, care emite o hotărare prin care cere statului să ia măsuri care să ducă la remedierea situației. În cazul în care nu se respectă hotărârea, CEJ poate lua sancțiuni de ordin pecuniar.
Un exemplu de aplicare a acestor sancțiuni este statul Elen, care a fost urmărit penal pe 7 aprilie 1992, în baza hotărârii C-45/91, Rec.P. I-2509. Prin aceasta, CJCE constatese neîndeplinirea dispozițiilor Directivelor 75/442/CEE și 78/719/CEE privind deșeurile, permițând pemanentizarea, în Creta, a depozitării unei cantități importante de deșeuri. Prin urmare, Comisia a sancționat Grecia cu suma 24.000 de euro. Pentru că nu a plătit la timp această sumă, s-au adunat penalități pentru fiecare zi de întârziere, astfel încât Grecia a fost nevoită să achite o sumă de 5, 4 milioane de euro.
Rolul administrativ și de conducere
Comisia are și îndatorirea de a se ocupa cu implementarea bugetului comunitar și cu administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară. Conform Tratatului de la Lisabona, Comisia are responsabilitatea de a prezenta Consiliului propunerile sale pentru buget. Alături de Consiliu și Parlament, Comisia va fi consultată cu regularitate pe tot parcursul elaborării și adoptării bugetului. În cea de-a doua fază, Comisia trebuie, conform articolului 205 din Tratatul de la Lisabona, să implementeze bugetul, pe propria sa răspundere și în limitele competențelor conferite de articolul 205 TCE (art 274 TAm). Anual, Comisia este obligată să întocmească un raport privind situația contabilă a bugetului și care este prezentat în fața Consiliului și Parlamentului. Același raport trebuie să conțină și un bilanț financiar care să descrie activul și pasivul Comunității.
Alături de Consiuliu și Parlament, Comsia are și rolul de a fi lider, de a conduce. Pe lângă prevederile legislative incluse în tratate pe care le-am enumerat până acum, există și o serie de roluri informale, neoficiale ale Comisiei. În primul rând, Comisia poate să sugereze domenii de interes în care colaborarea dintre state poate aduce mari beneficii. Pentru a realiza aceste acțiuni comune, comisia are puterea de a mobiliza și de a aduce împreună posibili colaboratori. O dată stabilit domeniul, comisia stabilește o agendă informală în care sunt definite pricipalele probleme și sunt prezentate principalele metode de rezolvare a acestora. După ce se trece efectiv la realizarea acestor obiective, comisia continuă să mențină un consens între actorii implicați și îi ajută să găseacă o cale de compromis atunci când apar dezacorduri.
Mediator
Funcția de mediator cuprinde două aspecte: în primul rând Comisia trebuie să medieze conflictele dintre state mari și statele mici ale Uniunii Europene care au interese diferite. Pe de altă parte, Comisia mediază și între instituțiile Uniunii, în principal între Consiliu și Parlament.
Țările mai mici au privit întotdeauna către Comisie ”ca pe apărător al intereselor lor împotriva tentației de domnație a marilor țări”. State precum Marea Britanie, Franța sau Germania dispun de resurse financiare și umane care le permit de multe ori să modifice în detrimentul lor anumite hotărâri sau dispoziții. Deși s-a vrut ca Tratatul Constituțional să simplfice modalitatea de luare a deciziilor, dar și trasparența ei, în continuare acest proces rămâne la extrem de complex. În plus, se adaugă și procese neoficiale de luare a decizilor, dublate de ”procedurile bizantine”.
În ceea ce privește medierea dintre Consiliu și Parlament, care se leagă foarte mult de procesul de luare a deciziilor, de codecizie și conciliere, sunt probleme pe care le vom aborda într-un capitol separat, (capitolul III, 4) care tratează doar aceste chestiuni.
Reprezentant al UE
Comisia Europeană este cea care asigură reprezentarea Uniunii Europene, atât în țările non-membre UE, cât și în o parte dintre oraganizațiile internaționale.
Există câte un oficiu al Comisiei în majoritatea țărilor din lume. Cele mai multe se numesc ”delegații externe” și sunt diferite ca număr de membrii, în funcție de țara în care sunt repartizați. În funcție de proximitatea geografică, unele delegații sunt responsabile pentru mai multe țări. De exemplu, delegația din India este responsabilă și pentru țările vecine, Butan, Sri Lanka, Insulele Maldive și Nepal.
În total, există un număr de aproximativ 3000 de astfel de delegații, care sunt practic ambasade ale Uniunii Europene în țările respective. Principalele responsabilități ale delegațiior sunt de a explica natura și scopul UE, în principal elitelor și formatorilor de opinie, de a promova interesele Uniunii, de a încuraja și facilita cooperarea dintre state și Uniune. De asemenea, trebuie să se asigure de implementarea polticilor europene, care diferă de la o țară la alta.
Articolul 220 din Versiunea Consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, prevede oraganizațiile cu care Uniune Europeană va stabili relații de cooperare: Uniunea stabilește orice formă de cooperare utilă cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. De asemenea, este precizat și actorul care va reprezenta Uniunea în aceste organizații: Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și Comisiei le revine responsabilitatea de a pune în aplicare dispozițiile prezentului articol. Așadar, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, care este și vicepreședintele Comisiei, așa cum îndică și denumirea funcției sale, reprezintă Uniunea în aceste organizații.
În sprijinul Înaltului Reprezentant a fost creat Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), fiind unul dintre cele mai mari reazlizări a Tratatului de la Lisabona. Menirea acestui serviciu, conform site-ul oficial SEAE, este ”de a face ca acțiunile UE pe plan extern să fie mai coerente și mai eficiente, ceea ce i-ar conferi Uniunii Europene o influență sporită la nivel mondial.” Serviciul European de Acțiune este format din 139 de delegații și birouri ale Comisiei, răspândite în întreaga lume. Personalul diplomatic provine din cadrul serviciului diplomatic ale statelor membre, ale Secretariatului General și desigur, din cadrul Comisiei Europene. Aceste delegații intervin în cinci domenii. În primul rând informează cetățenii țării respecive și conducerea țării de rolul Comisiei și a Uniunii Europene. De asemenea, oferă asistență tehnică și administrativă prin gestionarea programelor de cooperare instituite cu statele terțe (America Latină, SECEB), programe care au rol de ajutor pentru informare. Delegațiile au obligația de a monitoriza acordurile comerciale care există între țările terțe, cât și contactele comerciale cu autoritățile naționale. Nu în ultimul rând, delegațiile furniează Comisiei rapoarte privind situația țării în care se află, iar aceste informații sunt folosite de PESC.
Reprezentanțele au un dublu rol: pe de o parte informează Comisia cu privire la ceea ce se întâmplă în statul în care se află, climatul și tendințele privind problematicile europene, facilitând astfel legătura comisarilor cu ”situația din teren” și clarificarea zvonurilor care atribuie în mod fals Comunității anumite inerdicții. Pe de altă parte, reprezentanțele fac legătura dintre Bruxelles și capitalele statelor membre, asigurând îmbunătățirea informării cetățenilor cu privire la misiunea Uniunii Europene, dar și a drepturilor lor în calitate de cetățeni europeni.
2.3. Președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe.
Începând cu 1 ianuarie 2015, președintele Comisiei este Jean-Claude Junker care i-a sucedat lui José Manuel Durão Barroso. El este cel de-al doisprezecelea președinte al Comisiei.
Tabel 1.1 – Președinții Comisiei
Sursa: Neil Nugent, The European Commission, Ed Palgrave, New York, 2001, p 18.
Președintele Comisiei era înainte văzut ca primus inter pares în cadrul colegiului. Astăzi însă, președintele este cu siguranță primus. Puterea și influența pe care le exercită se resfrâng asupra Colegiului, sunt dependente de câțiva factori pricipali. În primul rând, tratatele. Înainte de tratatul de la Maastricht, acesta era cel mai puțin important dintre factori, întrucât existau foarte puține referinte cu privire la președintele comisiei în tratate. După 1992, președintele Comisiei devine și membru al Consiliului, iar articolul 158 din Tratatul de la Maastricht prevedea ca acesta să fie consultat de țările membre cu privire la persoanele care urmau să fie nominalizate pentru postul de Comisar. De asemenea, tratatul cerea ca președintele să fie ales printr-o procedură diferită de a celorlați comisari, astfel încât apare o separare destul de vizibilă între el și restul comisarilor. În plus, Președintele este cel care alocă portofoliile fiecărui comisar în parte, fapt ce îi întărește poziția de lider și autoritatea.
În al doilea rând, practica și obiceiul au făcut ca de-a lungul timpului să se contureze o sumă de acțiuni și roluri care se anticipează de la președinte. De pildă, chiar înante de Tratatul de la Lisabona care a reglementat acest aspect, s-a ajung la un acept general că preșeintele Comisiei este cel care trebuie să dea tonul Comisiei, că el trebuie să ofere o soluție în cazul în care există discuții controversate sau neînțelegeri. De asemenea el este cel care trebuie să vegheze la bunul mers al întregii activități a Comisiei, dar și la eficența și performața sistemului Comisiei. În al treilea rând, există o serie de proceduri operaționale și mecanisme de suport care îl asistă pe Președinte în îndeplinirea obligațiilor sale și care sunt atașate biroului său. Președintele își poate asuma anumite responsabilități, din orice domeniu, în funcție de nevoile pe care le vede și pe care dorește să le remedieze. Președintele este cel care convine și aprobă agenda ședințelor Colegiului, pe care tot el le conduce. De asemenea, el poate convoca pe unul dintre Comisari și îi poate cere raportul cu privire la anumite aspecte sau acțiuni din portofoliul lui, însă această regulă nu se aplică și în mod invers. Cabinetul Președintelui este cel mai larg dintre cabinete, consecință a faptului că acesta se ocupă de coordonare, menținerea legăturii și culegerea de informații în numele Președintelui. Acestă activitate intensă a cabinetului îi oferă Președintelui o cunoaștere aprofundată a tuturor problemelor și aspectelor legate de activitatea Comisiei și de situația din teren. Președintele ia parte periodic la ședințe și adunări foarte influente, care nu sunt deschide și celorlalți comisari. Acestea includ întâlniri săptămânale cu președintele COREPER, întâlniri lunare cu Reprezentanții Permanenți ai statelor membre și ședințe periodice cu Președintele Consiliului și a Parlamentului European.
În al patrulea rând și cel din urmă, calitățile personale și țelurile Președintelui sunt cele care îl diferențiază de restul comisarilor. Dacă privim în istoria Comisiei, vom observa că există președinți puternici, care și-au impus ideile și metodele, și există alții care nu s-au aventurat în a face propuneri personale sau în a realiza proiecte independente. Cei mai importanți președinți de până acum, care s-au remarcat prin numărul inițiativelor și a conducerii lor au fost Jean Monnet, Walter Hallstein, Roy Jenkins și Jacques Delors. Cel din urmă a fost probabil cel mai puternic președinte, după cum reiese și din tabelul de mai sus, stând în fruntea Comisiei timp de trei mandate, cele mai multe de până acum. În mod surprinzător, niciunul dintre cei amintiți nu s-au preocupat foarte mult de cultivarea colegialității și a spiritului de echipă, preferând în schimb să lucreze cu oamenii în care se puteau baza și în care aveau încredere.
Una dintre cele mai importante schimbări la nivelul Comisiei, pe care le-a adus Tratatul de la Lisabona, este crearea unei noi funcții și anume Înaltul Reprezentat pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. Acesta este mandatat atât de Consiliu, cât și de Comisie, fiind simultan comisar de Relații Externe și vicepreședinte al Comisiei, dar și președintele permanent al Consiliului de Afaceri Externe. Colegialitatea Comisiei este afectată de faptul că Înaltul Reprezentant nu este egal cu ceilalți comisari, ci are o legitimitate specială, dată de Consiliu, iar acest lucru înseamnă implicit și o știrbire a independenței Comisiei: un membru al Comisiei trebuie să accepte instrucțiuni de la Consiliu, având în vedere că este șeful unei formațiuni a Consiliului. Încă nu se știe exact cum vor arăta lucrurile și care sunt schimbările pe care le aduce această nouă funcție, pentru că așa cum remarcă și Iordan Bărbulescu: ”Repercursiunea reală a acestor noutăți asupra Comisiei se va putea analiza doar după trecerea unor ani și se va depinde, ca și în alte cazuri, inclusiv de personalitatea Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe”
2.4. Direcțiile Generale și Serviciile
Comisia Europeană este astăzi alcătuită din 28 de comisari, câte unu din fiecare stat membru al Uniunii Europene. Fiecare dintre acești comisari este ajutat de către un cabinet.
Atunci când vorbim de Comisie, nu ne referim doar la instituția în sine, ci și la întreaga organizație care cuprinde Colegiul Comisarilor și organizația administrativă care îi sprijină activitatea, organizație care poartă numele de ”servicii”. Pe lângă Servicii mai există și Direcțiile Generale care ajută serviciile în luarea deciziilor și în administrație..Există un număr de 34 de Direcții Generale, dintre care cele mai importante sunt: Afaceri Economice și Financiare, Comerț, Energie, Politică regională și Urbană, Eurostat, Agricultură și Dezvoltare Rurală etc, și 12 servicii principale: Serviciul Juridic, Serviciu de Audit Intern, Centrul European de Strategie Politică, Infrastructură și logistică etc. Toate aceste Direcții Generale și Servicii sunt supervizate și coordonate de către Secretariatul General. În tabelul 1.2. este ilustrată evoluția Direcțiilor Generale în timpul Comisiilor Satner, Prodi și Barroso
Tabel 1.2. Direcțiile Generale
Sursa: Spencer David, Comisia Europeană, Ed. Monitorul Oficial, București, 2008, p 131-132
Privite din afară, direcțiile generale seamănă cu niște ”mini-ministere”, însă ele nu sunt oranizații executive cu legătură directă la public. Ele au responsabilițăți pentru domenii de politică europeană și sunt în serviciul antreprenorilor de politici, comisarilor și cabinetelor lor. Sunt puncte nodale strategice în cadrul relațiilor politico-administrative care funcționează în strânsă legătură atât cu administrațiile naționale, cât și cu alte insitituții internaționale.
Mărimea și organizarea internă a Direcțiilor Generale, cât și serviciile speciale variază. În genereal, acestea au un număr de angajați cuprins între 200 și 500 și sunt divizați în șase directorate, care la rândul lor sunt divizate în trei sau patru unități. Ele diferă în funcție de nevoile fiecărui departament și de volum de muncă pe care îl realizează. De exemplu, Direcția Generală pentru Agricultură are în jur de 1000 de angajați, în timp ce Direcția Gerenală pentru Educație și Cultură are doar 150 de angajați. Iar ca organizarea structurală, Direcția Generală pentru Agricultură are 11 directorate și 48 de unități, în timp ce Direcția Generală pentru Taxe și Uniune Vamală are cinci directorate și 19 unități. Este destul de greu de înțeles de ce unul dintre aceste servicii au statusul de Direcții Generale și altele nu. Acesta diferențiere se face mai ales pentru că unele servicii oferă mai mult suport pentru politici, decât să gestioneze ele aceste politici , însă în practică cele două se întrepătrund.
După o perioadă de schimbări și reforme, modul în care a ajuns să fie organizată Comisia seamănă foarte mult cu modul în care lucrează un guvern național. Ceea ce diferă este principiul colegialității. Având în vedere mediul multinațional, multilingvistic și multipartinic al Comisiei, este ușor de presupus că imediat se va ajunge la dezacorduri și neînțelegeri de ordin politic, ideologic, național sau sectorial. Pentru a putea face față presiunilor extene, dar și interne, ședințele Comisiei sunt închise, iar votul cu majoritatea simplă este regula prin care se iau deciziile. Chiar și președintele Comisiei are în acest context un singur vot, deci poate fi învins la vot pe anumite proiecte sau probleme. El nu are mijloace legale pentru a schimba un vot, iar o dată luată o decizie, este legat de colegialitate ca oricare dintre colegii săi.
2.5. Secretariatul General
Caracterul administrativ al comisiei este dat de originalitatea, funcționarea și organizarea sa. Acest lucru i se datoreză în principal lui Jean Monnet, care a ținut să facă din Comisie un organ apolitic, care să se asemene cu Comisariatul Francez pentru Plan, în fruntea căruia se afla. În viziunea lui, rațiunea și pragmatismul trebuiau să aibă întâietate în luarea deciziilor, mai ales după o perioada foarte turbulentă în peisajul European. Totuși, politizarea Comisiei este o tendință de fond, care a îndepărtat-o de modelul impus de Jean Monnet. Acest lucru este o consecință a evoluției și succesului pe care le-a înregistrat Comisia și construcția europeană în ansamblul ei. Deoarece Comisia a avut prerogative tot mai importante, țările memebre au avut tendița să numească drept comisari personalități politice și mai puțin tehnocrați recunoscuți pentru meritele lor profesionale.
Secretariatul General este în esență secretariatul Comisiei și mai exact, secretariatul Colegiului Comisarilor. Principala responsabilitate a Secretariatului este să se asigure că instituția Comisiei Europene lucrează într-un mod eficient și efectiv. Reușește să facă acest lucru utilizând viziunea de ansamblu pe care o are asupra a tot ceea ce se întâmplă în diferite părți ale Comisiei și datorită înțelegerii profunde asupra politicilor și procedurilor Uniunii Europene. Într-un mod mai specific, Secretariatul General are cinci mari sarcini: bancă de memorii, câine de pază și coordonator al facilității, monitorizează procedurile, promovează eficența organizațională și menegeriază relațiile Comisiei cu alte instituții ale Uniunii Europene.
În concluzie, așa după cum am putut observa în acest capitol, Comisia Europeană este o instituție de o importanță capitală în cadrul Uniuni Europene și care se bazează pe un sistem instituțional impresionant, atât prin mărime, cât și prin profesionalism și eficință. Președintele Comisiei, împreună cu comisarii, cabinetele lor, direcțiile generale și serviciile, lucrează împreună pentru a putea pune în funcțiune acest motor la capacitate maximă. Comisia Europeană este așadar cea care dă tonul în cadrul Uniunii și care menține vie colaborarea dintre statele membre și Bruxelles-ul prin multitudinea de funcții și puteri pe care le deține. Este de asemenea și cea care reprezintă Uniunea Europeană în afara granițelor, promovând idealurile europene, dar și colaborarea economică și culturală cu alte state. În același timp, se ocupă și de ajutorarea statelor subdezvoltate, precum statele din Africa sau America Latină. În acest scop, Comisia a declarat anul 2015 Anul European al Dezvoltării, iar principala preocupare va fi de a acorda ajutor financiar și tehnic țărilor de pe continentul African. Așadar, Comisia Europeană se află într-o continuă schimbare și dezvoltare, încercând să se adapteze în funcție de nevoile momentului, dar rămâne constantă în principiile pe care le promovează: libertate, egalitate, democrație.
III. Rolul Parlamentului în învestirea Comisiei
3.1. Numirea Președintelui Comisiei
Pentru numirea Președintelui Comisiei sunt necesare două operațiuni: acordul statelor membre și aprobarea de către Parlamentul European. Foarte interesant este că desemnarea lui de către Consiliu reunit la nivelul șefilor de state sau guverne printr-o hotărâre cu majoritate calificată se datorează actualului președinte a Comisiei, pe atunci prim-ministru Luxemburgului, Jean-Claude Junker. Cu ocazia negocierii Tratatul de la Nisa, acesta a propus un amendament pentru ca luarea deciziilor să se facă prin majoritate calificată. Motivul a fost evitarea blocajelor în astfel de proce de luare a deciziilor, cum s-a întâmplat în iunie 1994. Existau trei candidați pentru președenția Comisiei: Jean-Luc Dehaene, Ruud Lubbers și Leon Brittan.
La întâlnirea Consiliului de la Corfu, din 24 – 25 iunie 1994 trebuia ales dintre acești trei, succesorul lui Jacques Delors. Dicizia a fost tot amânată pentru că prim-ministrul britanic, John Major, s-a folosit de dreptul să de veto împotriva lui Jean-Luc Dehane, care era acuzat de o încercare de campanie electorală. În cele din urmă, Consiliul a numit ca Președinte pe prim-ministru luxemburgez, Jacques Santer. Observăm astfel că în procedura de numire a selecție pentru președintele Comisiei, nu mai este important aducerea în față a celui mai puternic candidat. Rareori în istorie cel mai puternic candidat a câștigat. Așa cum spunea mai sus de respingerea lui Dehane și acceptarea lui Santer, Chris Patten avea să afirme mai târziu: ” Am blocat nominalizarea primului-ministru belgian, Jean-Luc Dehaene…și ne-am ales în schimb cu un luxemburghez, care era mai puțin capabil și, poate, mai federalist decât vicleanul belgian”
Adoptarea hotărârii prin majoritate calificata nu a reușit însă să deblocheze cu totul situația. Același lucru s-a întâmplat și în 2004, când au fost respinși pe rând, Guy Verhofstadt (prim-ministrul Belgiei) și Chris Patten (comisar, fost guvernator al Hong Kongului) pentru că era practic imposibil să se adopte un nume dintr-o capitală ”importantă”. Astfel s-a ajuns la desemnarea premierului portughez, José Manuel Barroso.
Conform articolului 2 din Acord-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, după terminarea întregului proces descris mai sus, de numire a Președintelui de către Consiliu, aceasta trebuie să prezinte în fața Parlamentului European orientările politice ale mandatului său, principalele obiective și planuri ale mandatului său. După această etapă, urmează votul Parlamentului de aprobare sau respingere a președintelui. Abia apoi președintele ales a Comisiei va iniția procesul de alegere a noii Comisii, deci a noilor comisari.
Așadar, Președintele Comisiei este nominalizat cel dintâi, abia apoi sunt numiți și comisarii. Acest lucru se practică începând cu numirea lui Roy Jenkins în 1976, când reuniuniea Consiuliului din iunie a nominalizat președintele și abia în ianuarie au fost numiți comisarii și membrii Colegiului.
Procesul de numire a președintelui Comisiei rămâne însă în continuare destul de
ambiguu, în ciuda presiunilor care se fac pentru modificare procedurilor, pe care le vom prezenta pe larg într-un subcapitol viitor. În următoarele rânduri vom prezenta episodul numirii președintelui José Manuel Barroso, pentru a arăta, așa cum spuneam și mai sus, lipsa de claritate a modului în care acesta este propus, dar și a unor criterii obiective care ar putea recomada o persoană pentru un astfel de post, sau care dimpotrivă, l-ar putea descalifica.
La întâlnirea Consiliului European din iunie 2004, au existat o serie de nume vehiculate pentru ocuparea postului de președinte al Comisiei. După voturile europarlamentare însă, au mai rămas doar două nume care ar fi putut obține relativ ușor o majoritate parlamentară prin care să poată fi desemnați președinți: prim ministrul Belgiei, Guy Verhofstadt și britanicul Chris Patten, comisarul pentru afaceri externe. Cu toatea acestea însă, niciun vot nu a existat la summit-ul din iunie în ceea ce privește numirea unui președinte. Acest lucur a fost o consecință a împotirvirii prim ministrului britanic Tony Blair în ceea ce îl privește pe Guy Verhofstadt, cel care a condus grupul celor care s-au opus invadării Iraqului de către UE și care era considera prea integraționist. În ceea ce îl privește pe Chris Patten, acesta s-a confruntat cu respingeare din partea președintelui Fraței Jacques Chirac, din simplu motiv că era britanic. A urmat o perioadă de intense negocieri informale între politicienii Uniunii Europene, pentru ca într-un final să fie ales un nume neutru în persoana primului ministru portughez, José Manuel Barroso. Un summit special s-a întrunit pentru a-l numi în mod formal și public, iar în scurt timp a primit și încuviințarea prin vot de la Parlamentul European, cu un număr de 413 voturi pentru și 251 de împotriviri.
3.2. Numirea Colegiului
După numirea președintelui de către Consiliu și cu încuviințarea Parlamentului, se trece la cea dea doua etapă a numirii Comisiei și anume, desemnarea celorlalți membri ai Comisiei. Articolul 214 din TCE prevede că:
”(1)Membrii Comisiei sunt numiți, pe o perioadă de cinci ani, în conformitate cu prcedura prevăzută la aliniatul (2), sub rezerva articolului 201, dacă este cazul. Mandatul acestora poate fi reînoit.
Consiliul, reunit la nivel de șefi de state sau de guverne și hotărând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei; această desemnare se aprobă de către Parlamentul European.
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată și de comun acord cu președintele desemnat, adoptă lista celorlalte persoane pe care intenționează să le numească membri ai Comisiei, listă stabilită potrivit propunerilor făcute de fiecare stat membru.
Președintele și ceilalți membri ai Comisiei astfel desemnați se supun, în calitate de colegiu, votului de aprobare a Parlamentului European. După aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membri ai Comisiei sunt numiți de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată. ”
Așa cum remarca și Neil Nugent, în ciuda faptului că legislația care este destul de complexă și cu numeroase articole, așa cum vedem mai sus, dispozițiile formale nu descriu decât în parte ceea ce se înntâmplă de fapt în practică în procesul de numire a Colegiului.
Prin urmare, conform articolul 214, Consiliul împreună cu Președintele Comisiei, adoptă lista celorlalte persoane pe care intenționază să le numească comisari și membri ai comisiei. Potrivit reglementării, Comisia trebuie să cuprindă câte un cetățean al fiecărui stat membru, aleși pe baza competențelor lor generale, a meritelor și a independenței lor care este neîndoielnică. Toate aceste competențe și garanții trebuie puse în interesul comunitar, deoarece deși sunt membrii ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. În acest sens, în îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu trebuie să solicite, nici să accepte instruncțiunile vreunui guvern sau ale vreunui organism și se vor abține de la orice act de incompatibilitate cu caracterul funcțiilor lor, fiecare stat membru angajându-se să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sacinilor lor.
De asemenea, comisarilor le este interzis să mai presteze o altă activitate profesională în timpul mandatului lor, remunerată sau nu, iar la începerea mandatului vor trebui să își ia un angajament solemn de a respecta obligațiile avute, de a fi onești și corecți, Orice abatere de la normă poate fi sesizată de Consiliu, iar Curtea de Justiție putând să pronunțe demisia din oficiu sau decăderea din dreptul la pensie, în funcție de caz.
Au existat probleme cu numirea comisarilor, întrucât legislația prevede ca numirea lor să se facă de către statele membre, dar cu acordul Președintelui. Statele însă anunțau imediat comisarul, înainte ca numirea să fie făcută la Bruxelles. Pentru a stopa astfel de piedici, în 1990, Prodi s-a opus numirii anumitor comisari și a încercat să poarte negocieri cu guvernele statelor membre.
Până relativ de curând, spre deosebire de statele mici, multe dintre statele membre mari, nu considerau important postul de Comisar și nu vedeau avantajele aduse țării respective. Multe guverne foloseau nominalizarea comisarilor ca pe un instrument util de patronaj politic. Propunerile urmăreau recompensarea unor politicieni care au dat dovadă de loialitate sau mai rău, pentru a scoate de pe scena politică pesoane de care nu mai aveau nevoie, dar pe care nu puteau să le înlăture. Sunt cazuri precum Vladimir Spidla, Béla Kovács sau Leon Brittan. Astăzi însă, când puterile Uniunii și mai ales a Comisiei Europene au sport atât de mult și când s-a înțeles relevanța activității Comisiei în politica internă a statelor membre, a crecut și importanța postului de comisar pentru țările membre UE. A devenit chiar o regulă nescrisă ca persoanele nominalizate pentru postul de comisar să fi deținut în trecut posturi ministeriale la nivel de cabinet în administrația lor națională, deci persoane importante și cu experiență profesională. În mod oficial, aceste numiri trebuiesc făcute de șefii de guver. În realitate însă, numirile lor sunt supuse unor aprigi negocieri politice, care au loc în fiecare stat, existând încheiată o conveție fermă ca niciun stat să nu intervină în opțiunile celorlalte state.
3.3. Aprobarea Comisiei de către Parlamentul European
După numirea comisarilor și încuviințarea lor de către Președinte, se trece la următoarea etapă, aceea a aprobării Comisiei de către Parlament. Este necesar de menționat că cei 28 de comisari sunt aleși cu majoritate calificată ”în grup”, pentru a se evita o anumită clasificare sau diferențiere între comisari. Acest lucru ar putea influnța Președintele în acordarea portofoliilor, în funcție de legitimitatea fiecăruia, adică de numărul de voturi primit în fața Parlamentului.
Această practică de acordare a unui vot de încredere din partea Parlamentului, a fost recunoscută de statele membre prin semnarea Declarației solemne de la Stuttgard privind Uniunea Europeană din 1983. Procedura a fost însă aplicată începând din 1981, în cazul Comisiei Thorn, apoi, cele trei comisii Dolors au așteptat până au primit votul de încredere din partea Parlamentului, apoi și-au depus jurământul de învestitură în fața Curții de Justiție. A reprezentat un gest important, care a insituit un precedent și o practică permanentă, care arăta acordul Comisiei ca fără votul de încredere din partea Parlamentului să nu fie învestită.
Fiecare comisar trebuie să răspundă în prima faza la două chestionare pregătite de serviciile Parlamentului European. Întrebările sunt împărțit pe 3 categorii, legate de competențele și independența comisarilor, viziunea asupra portofoliului încredințat și rolul cu Parlamentul, iar cea de-a treia categorie cuprinde întrebări legate de politică. În ceea ce privește relația cu Parlamentul : ”În ce sens v-ați considera răspunzător în fața Parlamentului pentru propriile acțiuni și pentru acelea ale serviciilor Dumneavoastră? 3. Ce angajamente specifice sunteți pregătit(ă) să vă asumați în termeni de transparență sporită, cooperare mai intensă și luare efectivă în considerare a pozițiilor și cererilor Parlamentului în materie de inițiative legislative, inclusiv în lumina intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona? În ceea ce privește inițiativele prevăzute sau procedurile în curs, sunteți dispus să oferiți informații și documente Parlamentului și Consiliului deopotrivă?” Prin aceste întrebări, parlamentarii vor să se asigure de disponibilitatea Comisarului de a colabora cu Parlamentul și de acceptul acestuia de a comunica în fața Parlametului orice nelămurire prvitoarea la activitatea sa în calitate de Comisar.
Începând cu anul 1995, parlamentarii au cerut ca înainte de votul de aprobare, fiecare comisar să fie audiat în fața Parlamentului European. Acest lucru a fost înscris prevăzut în Regulamentul de procedură al Parlamentului European:
”(1) Preșdintele (Parlamentului European), după consultarea Președintelui ales al Comisiei, invită candidații propuși de Președintele ales al Comisiei și Consiliu pentru diferite posturi de comisar să se prezinte în fața diferitelor comisii parlamentare, în funcție de domeniul lor probabil de activitate. Aceste audieri sunt publice.
Fiecare comisie invită candidatul desemnat să facă o declarație și să răspundă la întrebări”
Aceste două proceduri, de învestire a întregului Colegiu și de audieri individuale par a se contrazice. Parlmentul trebuie să se pronunțe la componența Comisiei ”în calitate e colegiu”, ceea ce înseamnă că nu poate să excludă un anumit comisar. Chiar Președintele Sater spune referitor la aceasta că ”Audierile individuale reprezintă un risc de contestare a acestui principiu (colegialității)”. Pe de altă parte, deși Parlamentul i-a cerut lui Prodi să reconsidere anumite portofolii, acesta a refuzat, bazându-se tocmai pe principiul colegialității și încercând să evite știrbirea puterii sale.
În 1995, Parlamentul European a dorit audierea tuturor comisarilor, ce s-a petrecut în perioada 4-10 ianuarie 1995. Audierile au fost făcute după modelul ”hearing”-urilor din Congresul american. Trei dintre aceștia au însă câteva probleme, fapt ce a determinat ca umătorii comisari din 1999 să se prezinte mult mai bine pregătiți. Pentru prima dată, audieriele au fost publice în cazul comisiei Santer, iar acest lucru a făcut posibil ca membrii Colegiului să se facă cunoscuți și în același timp să demonstreze Parlamentului competențele lor în chestiunile europene.
Audierile individuale rămân unul dintre punctele cele mai interesante și care atrag cel mai mult publicul larg. Începând cu 1999, Parlamentul European a decis să existe o singură audiere de 3 ore pentru fiecare comisar. În acest timp, comisia parlamentară specializată pe portofoliul candaidatului repectiv, are posibilitatea de a pune întrebări și de a înțelege obiectivele mandatului comisarului. După aceste trei ore, timp de 45 de minute, comisiile se reunesc cu ușile închise și evaluează audierile, apoi în cea de-a doua săptămână trimit scrisori Președintelui Parlamentului cu rezultatele evaluării.
În toamna anului 2004, au fost făcute cinci critici după desfășurarea audierilor pentru Comisia Barosso. În două dintre cazuri, comisarii propuși erau suspectați de un posibil confict de interes cu portofoliul care le fusese repartizat: comisarul olandez Neelie Kroes pe Politica în Domeniul Concurenței și danezul Mariann Fischer-Boel pe Agricultură. De asemenea, despre comisarul lituanian Ingrida Udrea se presupunea că este în legătură cu mai multe iregularități în ceea ce privește acordarea de fonduri în partidul național din care provenea. A existat și o îndoială în ceea ce îl privește pe comisarului ungur Lásló Lovács, că nu se va putea ridica la nivelul așteptat în ceea ce privește conducerea sectorului energetic care îi fusese încredințat. Cel mai grav caz însă a fost acela al comisarului italian Rocco Buttiglione, care făcuse câteva remarci nepotrivite în timpul audierilor, în legătură cu homosexualii și cu rolul femeilor. Aceaste critici erau cu atât mai virulente întrucât domnul Buttiglione urma să ocupe funcția de comisar pe Justiție și afaceri interne iar membrii Parlamentului au considerat intolerabile astfel de afirmații. Deși președintele Barosso a refuzat la început să schimbe compoziția Comisiei, spunând că va prelua el direcția anti-discriminare și liberățile civile din cadrul portofoliului JHA, acest lucru nu a fost dejuns pentru membrii Parlamentului. Prin urmare, Buttiglione și Udre au fost schimbați, iar Kovács a fost trasferat la portofoliul taxe, iar comisia a fost acceptată cu 449 de voturi pentru, 149 împotrivă și 82 de abțineri. Observăm așadar rolul decisiv pe care îl are Parlamentul European în alegerea fiecărui comisar în parte, dar și presiunea pe care o poate exercita în cazul în care observă nereguli. De asemenea vedem și tendința Parlamentului de a se impune tot mai mult în ceea ce privește controlul Comisiei încă de la învestirea sa și până la controlul pe care îl impune asupra politicilor și acțiunilor Comisiei.
3.4. Legitimitatea dată de Parlament Comisiei
David Spencer consideră că în viitor, este posibil ca influența parlamentară asupra numirii președintelui Comisiei va crește. În prezent însă, Uniunea Europeană se confruntă cu un impas în privința dezvoltării sale instituționale. Dreptul Paralamentului de a-și exprima votul în privința președintelui Comisiei, poate influența ordinea de zi a Comisiei întrucât parlamentarii pot să condiționeze ratificarea președintelui și să îl determine pe acesta să să adapteze programului lor. Acest lucru afectează însă independența și integritatea Comisiei, dar sporește legitimitatea prin extinderea relaței dintre Comisie și Parlament.
A existat și încă există ideea ca Parlamentul European să aleagă direct Președintele Comisiei. În 1996, în timpul unei Conferințe Interguvernamentale, Parlamentul a susținut că președintele Comisiei trebuie să fie ales direct de către Parlament, iar Consiliul de Miniștri să înainteze o lisă cu numele propuse. Tot în acest sens, deputatul Elmar Brok a venit cu ideea ca președintele să fie propus de către partidele politice din Parlament, iar alegătorii să fie cei care să hotărască cine va fi Președinte. Există analiști politici care susțin că guvernele ar putea să înceapă o reformă, întrucât rolul Parlamentului a crescut considerabil, deși nici Parlamentul și nici Comisia nu se bucură de popularitate și sprijin popular. În orice caz, se așteaptă ca pe viitor să continue apelurile pentru aprofundarea legăturilor dintre procesul democratic și nominalizarea președintelui Comisiei și a Colegiului și că rolul Parlamentului nu poate fi exclus din nominalizarea comisarilor.
În finalul acestui subcapitol, vom încerca să răspundem la o întrebare care este intens discutată în Comunitatea Europeană, și anume: Ar trebui ca Parlamentul European să numească Președintele Comisiei? Această întrebare vine pe un fond de nemulțumire și de o scădere drastică în sondaje a încrederii cetățenilor europeni în Uniunea Europeană și mai ales în Comisia Europeană. Acest lucru se poate vedea și din procentajul de alegători care s-au prezentat la alegerile, în continuă scădere. Lipsa de încerede este o consecință în primul rând a procesului de luare a deciziilor extrem de complex, pe care cetățenii Uniunii nu îl pot înțelege și pe care îl compară cu sistemul național, cu care s-au obișnuit și cu care s-au familiarizat. Un alt motiv este, paradoxal, standardul ridicat al realizărilor Uniunii Europene. Aceste standerde, precum libertatea, drepturile omului, egalitatea etc. sunt îndeplinite în mare măsură în întreaga Uniune Europeană, iar lipsa unui nou plan,a unei noi viziuni cu privire la viitorul Europei, au dus la o lipsă de interes din partea cetățenilor.
Opinia multor analiști politici, dar și politicieni și tehnocrați, este că sistemul politic European de luare a deciziilor trebuie simplificat. Pluritatea centrelor de luare a deciziilor – Comisia, Consiliu, Înaltul Reprezentant, Banca Europeană – cât și competențele intermediare, funcțiile și puterile care există între ele, îngreunează înțelegerea sistemului de către europeni, care nu pot atribui nimănui resposabilitățile unui guvern. Prin urmare nu știu pe cine pot controla într-un mod democratic, prin intermediul Parlamentului European, și pe cine pot trage la răspundere în cazul în care nu sunt mulțumiți de modul în care sunt gestionate problemele europene.
Prin urmare, un prim pas în stabilirea unei definiții clare a ”resposabilității politice” și a indiclării vizible a aparteneței politice, ar putea fi prin crearea unei conxiuni între nominalizarea Președintelui Comisiei, a alegerilor europarlamentare și a rolului partidelor politice din Parlamentul European. Această idee a unei învestituri directe a Președintelui Comisiei, a fost pentru prima dată lansată de către Jacques Delores, care propunea ca partidele politice europene să nomnializeze un ”cap de listă”, înaintea alegerilor europene, care să ocupe funcția de președinte a Comisiei, în cazul în care partidul va câștiga alegerile. Acestă propunere ar fi imposibil de ignorat de către Consiliu European, iar acest lucuru s-a văzut cel mai recent anul acesta, când Jean-Claude Junker, propus de către partidul PPE care a și câștigat alegerile, a primit un vot majoritar. În 2002, în timpul Convenției pentru viitorul Europei, a fost propus chiar și o procedură prin care să se aleagă președintele, după modelul American electora, de către fostul prim-ministru al Irlandei, John Bruton.
În 2004, PPE, partidul majoritar în Parlamentul European a susținut că nu vor susține candidatura unui Președinte care nu este membru a partidului, ceea ce s-a și întâmplat, prin alegerea lui Barosso. Un alt motiv pentru care această propunere este tot mai susținută, se datorează faptului că în toate analizele realizate de către Eurobarometru, ideea este susținută de către majoritatea celor intervievați. Deși sistemul de alegere a Președintelui a rămas același și în 2015, se observă un progres și o suținere tot mai acerbă în acest proiect. Așa cum remarcă și Gianni Bonvinci, adoptarea acestei noi proceduri ar putea fi scurt-circuitul care să declanșeze o reformă în cadrul Comisiei, care nu a mai reușit de la demisia lui Santer șă își mai revină și să inspire încredere cetățenilor Europei.
3.5. Studiu de caz: demisia comisiei Santer
Parlamentul poate cere demisia Comisiei ca întreg, adoptând o moțiune de cenzură. Aceasta este una dintre cele mai vechi atribuții ale Parlamentului, avându-și originiea în Tratatul de la Paris din 1952 și în vechea adunare a CECO. Ea atârnă de peste 30 de ani deasupra capului Comisiei ca o sabie a lui Damocles, însă până la momentul de față nu a fost folosită niciodată. Totuși s-au prefigurat în mai multe râduri, moțiuni de cenzură, iar acestă sancțiune supremă dă, în mod constant, culoare relațiilor Comisie- Parlament. Faptul că nu s-a ajuns însă niciodată atât de departe, se datorează faptului că în cazul în care există cea mai mică aluzie cum că o noțiune de cenzură ar putea fi depusă, fără a mai pomeni de faptul că această moțiune ar putea fi votată, trimite Comisia, în mod tradițional, la un nivel paroxistic de activitate politică.
Fiind vorba de un act grav, moțiune de cenzură este supusă mai multor condiții: ea nu poate fi depusă decât de un grup sau de cel puțin o zecime dintre membrii Adunării. Dezbaterea nu poate avea loc decât la 24 de ore de la depunerea moțiunii, iar votarea trebuie să se desfășoare la cel puțin trei zile de la depunere. Moțiune trebuie să obțină cel putin două treimi dintre voturile exprimate, care reprezintă cel puțin majoritatea membrilor Parlamentului. În cazul în care moțiunea este votată, membrii Comisiei trebuie să renunțe colectiv la funcțiile lor. Moțiunea de cenzură trebuie depusă în scris, trebuie să fie motivată, iar după primirea ei, trebuie distribuită deputaților și transmisă Comisiei. Depunerea unei moțiuni de cenzură poate să aibă loc oricând, fără condiții privind data sau termenul, iar votarea trebuie să se desfășoare la cel puțin 48 de ore de la începerea dezbaterii.
Parlamentul European nu a adoptat nicio moțiune de cenzură. Între 1979 și 2004, moțiunile de cenzură au fost următoarele:
Tabel 3.1 – Moțiuni de Cenzură
Sursa: Sauron Jean-Luc, Curs de instituții Europene, Ed. Polirom, București, 2010, p 273.
Cea mai celebră moțiune de cenzură împotriva unei Comisii, a fost în 1999, când Parlamentul a obligat Comisia condusă de Santer să își dea demisia, în urma mai multor nereguli semnalte de presă și de oficiali ai Uniunii Europene.
Trebuie spus că începutul lui Jacques Santer în calitate de președinte al Comisiei Europene a fost de rău agur. În primul rând, nu el a fost prima alegere pentru postul de Președinte. Eșecul negocierilor din 1994, pentru alegerea lui Jean-Luc Dehaene, a trebuit să se încheie cu un compromis și cu propunerea lui Santer, prim ministrul statului Luxemburgez. Jacques Santer s-a născut în Wasserbillig, Luxembourg pe 18 mai 1937 și a studiat Științele Politice și Dreptul la Universitatea din Strasbourg și Paris. A fost secretar de stat, ministrul Culturii, apoi în 1984 a fost ales prim-ministru și a fost reales de două ori, în 1989 și 1994.
Faptul că Santer a reprezentat opțiunea a doua, a fost un dezavantaj încă de la început și o slăbiciune a Camisiei, care s-a putut observa cel mai bine în votul pe care l-a acordat Parlamentul European în iulie 1994, candidaturii sale. În timp ce 260 de membrii ai Parlamentului European au votat pentru Comisia Santer, 238 au votat împotrivă și 23 s-au abținut, așa cum se poate observa și din tabelul 3.2. Acesta a reprezentat o încercare destul de grea de legitimare prin vot a Președinției Comisiei. Acestă reticență în a acordat votul de încerede, s-a datorat nu doar poziției sale compromise și a aceptului unui compromis. Programul său părea mai degrabă slab, mai ales dacă era pus în comparație cu cel al predecesorului său, Jacques Delores. Era clar că Santer nu era un politician cu viziune, deși este acceptat în general că prioritatea pe care a dat-o încă de la începutul mandatului reformării interne a Comisiei, a fost necesară și importantă.
Tabel 3.2. Aprobarea lui Santer și Învestirea Comisiei
Aprobarea lui Jacques Santer Învesitrea Comisiei
Pentru Împotrivă Abțineri Pentru Împotrivă Abțineri
PSE 45 140 5 177 28 9
PPE 153 0 1 158 9 4
ELDER 7 24 6 31 4 13
GUE 0 24 0 0 14 16
RDE 24 1 1 19 0 3
NI 6 12 0 8 14 0
EN 0 8 8 0 0 14
ARE 0 20 0 0 13 0
Verzii 1 18 2 0 21 0
FE 26 0 0 21 1 0
Total 262 245 23 416 104 49
Jacques Santer a fost considerat ca fiind nu foarte federalist. Poate pentru că Președinția Luxemburgului a propus, în cursul negocierilor privind Tratatul pentru Uniunea Europeană, în prima jumătate a anului 1991, o structură formată din ”trei piloni”, una Comunitară, iar celelalte două interguvernamentale, în timp ce Comisia a preferat un cadru comunitar unic. Cu toate acestea, prim-ministrul Santer, a încercat totuși, fără succes, să adauge o trimitere la un proces treptat de integrare, care ar fi condus la un tip de Uniune federală.
Întreaga criză s-a declanșat în urma articolului apărut la 24 august 1998 într-un cotidian belgian, La Meuse-La lanterne, și intitulat ”Marea Dezvăluire”. Articolul dezvăluia faptul că Departamentul Umanitar al Comisiei (Echo) folosise personal ”subteran”, adică personal asigurat de un terț și remunerat din bugetul operațional al Departamentului. Acesta permitea ocolirea precarității bugetului de funcționare, precaritate care făcea imposibilă recrutarea de personal cu statut comunitar. În același articol, se semnala că un înalt funcționar din cadrul Echo ceruse unui terț angajarea soției sale pe un post fictiv, bine remunerat, în schimbul unor contracte. Articolul afirma că un apropiat a lui Edith Cresson beneficiase de un astfel de post.
Din septembrie până în noiembrie 1998 Parlamentul European refuza acordarea descărcării de gestiune privind execuția bugetară pentru anul 1996 cu 270 de voturi pentru, 225 împotrivă și 23 de abțineri. Cresson era citată în rezoluția parlamentară. La 14 ianuarie 1999, Pauline Green, liderul britanic al Grupului Socialist a depus o moțiune de cenzură. Voturile au fost: 232 de voturi pentru, 293 împotrivă și 27 de abțineri. Comisia nu era obligată să demisioneze, cvorumul nefiind întrunit, dar nici o altă moțiune de cenuzură nu obținuse atâtea sufragii. La sfârșitul lunii ianuarie, Președintele Santer acceptă crearea unui comitet de experți independenți pentru a elucida situația fraudelor. Acest comitet al ”Înțelepților” avea următoarea componență:
– Pierre Lelong (francez), președintele de cameră la Curtea de Conturi franceză și fost președinte al Curții de Conturi Europene;
– André Middelhoeck (olandez), fost președinte al Curții de Conturi Europene;
– Igna Britt Ahlenius (suedeză), auditor general al Biroului Național de Audit;
– Juan Antonio Carillo Salcedo (spaniol), profesor de drept internațional și fost membru al Curții Europene a Drepturilor Omului;
– Walter Van Gerven (belgian), profesor universitar și fost avocat general al Curții de Justiție a Comunităților Europene.
La 15 martie 1999, Comitetul ”Înțelepților” își prezenta raportul. Mandatul era următorul: ”Sarcina sa esențială este de a încerca să stabilească în ce măsură Comisia, în calitate de colegiu, sau fiecare membru, individual, este personal responsabil de cazurile recente de fraudă, de proastă administrare sau de nepotismul relevat de dezbaterile parlamentare”. Concluzia finlă a raportului este următoarea:”Prin studiile realizate de Comitet, s-a constatat prea des că simțul responsabilității se estompează de-a lungul lanțului ierarhic. Devine dificil să găsești pe cineva care să aibă un cât de mic simț al responsabilității, Or, acest simț al responsabilității este esențial. Trebuie să-l găsim, în primul rând în cazul comisarilor și al colegiului acestora. Tentația de a elimina orice conținut efectiv al noțiunii de responsabilitate este periculoasă. Acestă noțiune reprezintă expresia finală a democrației.”
La 16 martie 1999, Comisia publică un comunicat de presă care preciza că: ”Membrii Comisiei Europene au decis cu unanimitate să demisioneze în grup și își asumă astfel responsabilitatea”. La 17 martie 1999, Colegiul comisarilor făcea publică următoarea declarație: ”Am demisionat și nici nu dorim, nici nu avem intenția de a rămâne în funcție mai mult decât trebuie. Cu toate acestea, tratatul prevede să rămânem în funcție mai mult decât trebuie. Cu toate aceastea, tratatul prevede să rămânem în funcție până la instituirea unei noi Comisii. Așadar, cerem statelor membre să numească fără întârziere o nouă Comisie, în conformitate cu procedurile tratatului. În conformitate cu tratatul, puterile Comisiei nu sunt limitate în circumstanțele actuale (adică demisia în grup fără o moțiune de cenzură). Totuși, am decis să ne exercităm puterile în mod restrictiv, adică să continuăm să rezolvăm problemele curente și urgente și să ne respectăm obligațiile instituționale și legale. Dar nu vom lua inițiative politice noi”. La 23 martie 1999, Comisia adoptă liniile directoare, prin intermediul cărora își definea precis marjele de manevră: interzicerea oricărei modificări a regulamentului său de procedură, nici o împuternicire generală nouă în cadrul Comisiei, dar își menținea activitatea de reprezentare în fața CJCE sau a TPI ori ca parte pârâtă sau reclamantă în fața OMC, nu făcea nicio propunere legislativă nouă, cu excepția situației de deficit legislativ sau când Comisia considera necesar acest lucru din motive de urgență ori pentru a asigura continuitatea politicilor.
Comisia Santer a rămas în funcție timp de câteva luni, astfel încât o nouă Comisie să poată fi numită. În iunie 1999, s-a decis crearea unui Birou European de Luptă Antifraudă (OLAF), în vederea combaterii fraudei care afectează orice gestiune financiară a bugetului, cu puteri mult mai mari decât Unitatea de Coordonare Anti-Fraudă (UCLAF), înființat în 1998, care nu a reușit să-și facă treaba în mod eficient. Până la înlocuirea sa, cu toate acestea, Comisia Europeană nu a mai avut autoritatea necesară de a interveni în dezbateri serioase privind reforma politicii agricole și a perspectivei financiare.
În retrospectivă, Comisia-Santer a fost responsabilă pentru o proastă gestionare într-un număr de cazuri și a rupt mai multe reguli neoficiale de conduită. Mai presus de toate, evident, Comisia Santer a subestimat puterea sporită a Parlamentului European. Politica informațiilor necorespunzătoare și creșterea practicii de manipulare a documentelor a condus la o pierdere de încredere în întreagul corp al comisarilor. După scandalul din presă, investigațiile făcute și raportul primit, Comisia și-a pierdut pe deplin încrederea, fapt ce a condus la imposibilitate de a mai continua activitatea. Demisia Santer-Comisia slăbit statutul Comisiei în ansamblu. Un studiu realizat în primăvara anului 2000 a arătat că 91,2% dintre funcționarii publici consideră influența lui Jacques Delors privind procesul de integrare europeană în cadrul Comisie ca foarte ridicat. Normal, majoritatea dintre ei considera influența în Santer a fi mult mai mică – 53% au optat pentru influență medie și 43% pentru scăzută. Este doar una dintre dovezile de neîncredere a opiniei publice, dar și a celor care fac parte din aparatul administrativ în comisia Santer.
În ceea ce privește cazul ”Cresson”, chiar dacă justiția belgiană acordase ordonanța referitoare la lipsa necesității de a se pronunța în cauză în favoarea lui Edith Cresson, Comisia a decis la 19 iulie 2004 să sesizeze Curtea de Justiție a Comunităților Europene pentru ca aceasta din urmă să verifice dacă alegerile conform cărora Edith Cresson nu își îndeplinise obligațiile pe parcursul mandatului său de comisar ( infracțiunile de la articolul 213 din TCE, cazuri de favoritism și de neglijență gravă) erau confirmate.
IV. Relațiile dintre Parlament și Comisie
4.1.Instrumente care reglementează relațiile Comisiei cu Parlamentul European
În capitolul precedent am prezentat două dintre cele mai importante funcții pe care le are Parlamentul European asupra Comisiei Europene și anume, învesitrea și cenzura Comisiei. În continuarea, vom discuta despre toate celelalte relații care se stabilesc între cele două instituții. În decursul anilor, Comisia și Parrlamentul au adoptat o serie de texte și acorduri pentru reglementarea conduitei relațiilor lor, cumlindând cu Acordul Cadru din 2000, reînoit în 2005.
Acest acord s-a înceiat pe baza articolului 295 din Tratatul privind Uniunea Europeană: Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condițiile cooperării lor. În acest scop, acestea pot, cu respectarea tratatelor, să încheie acorduri interinstituționale care pot avea un caracter obligatoriu. Aceste acorduri nu sunt obligatorii decât pentru instituțiile care le-au semnat. Ele nu pot să contrazică dispozițiile tratatelor fondatoare ale Uniuneii Europene și în niciun caz nu le pot modifica. Astfe, pe 20.10.2010, a fost semnat acordul – cadru, între Parlament și Comisie. Acesta include dispoziții referitoare la cooperarea dintre instituții și la organizarea activităților acestora, vizând cu precădere punerea în aplicare a procedurilor legislative, resposabilitatea politică a Comisiei sau instituirea unui dialog politic permanent și eficient.
Pe parcursul inspectării și controlului Comisiei de către Parlament, au apărut o serie de probleme orizontale, precum nevoia unui acces mai bun la documentele Comisiei, comunicarea la timp a informațiilor și a procedurilor astfel încât criticile și dezideratele Parlamentului să primească un răspuns prompt. Acest acord codifică diferite alte angajamente luate de Comisiei de-a lungul anilor față de Parlament și prevede cooperarea în ceea ce privește presa și comunicarea de informații. Acordul a fost atașat la Regulamentul de procedură al Parlamentului (Anexa XIII).
Parlamentul a încercat să influențeze în mod constant intențiile legislative și de politică globală a Comisiei, încă de la începuturile sale de organism ales în mod direct. În prezent, în fiecare an, Comisia redactează o Strategie de Politici Anuale (SPA) și un program de activitate legislativă. Parlamentul a creat o prcedură prin care stabilește ”cu preempțiune” liniile directoare legislative și politice. Comisia este astfel obligată prin acest acord-cadru să țină cont de prioritățile Parlamentului și chiar stabilește un program procedural, privind modul în care acest lucru ar trebui să se realizeze, prezentând etapele procesului, de la prezentarea Strategiei de Politici Anuale, până la formularea programului său legislativ și de acivitate la sesiunea parțială, în cauză, din noiembrie. Efectul tuturor acestor prevederi este a de a lega strategia politică globală a Comisiei de cea a Parlamentului.
Acordul interinstituțional privind îmbunătățirea legilor a fost semnat la 16 decembrie 2003 de către Parlamentul European, Comisiei și Consiliu. Acesta include principiile generale și modalitățile de cooperare dintre cele trei instituții, cu precădere în cadrul procesului legislativ. Obiectivul acestuia este optimizarea elaborării și aplicării dreptului Uniunii. Cele trei instituții își propun în primul rând să asigure o relaționare mai bună în ceea ce privește procesul legislativ, printr-un calendar legislativ anual sau prin sincronizarea dosarelor comune care ureamză să fie pregătite de fiecare instituție, astfel încât să existe o informare reciprocă în timp util în ceea ce privește activităție și proiectele derulate de fiecare în parte. De asemenea, instituțiile se angajează să simplifice legislația, să o facă mai clară și eficență pentru a putea fi înțeleasă de cetățenii europeni.
Un alt acord semnat de către Comisie și Parlament este Acordul interinstituțional privind disciplina bugetară și îmbunătățirea procedurii bugetare. A fost semnat pe 6 mai 1999 și adoptat împreună cu acordul privind noua perspectivă financiară pentru 2000-2006, destinat îmbunătățirii funcționării procedurii bugetare anuale și implementării disciplinei bugetare. Acesta a pus bazele stabilității și coerenței și a fixat paramentrii pentru dezbateri publice regulate, legate de priorități bugetare specifice. Prin acordul interinstituțional 2000-2006, Parlamentul a renunțat la întreaga gamă a atribuțiilor sale în scimbul stabilității politice globale, dovedins astel că ordonața se contrazice pe sine.
4. 2. Codecizia și concilierea
Procedura legislativ ordinară, inițial cunoscută doar ca procedură de codecizie, are drept ”act de naștere”, Tratatul de la Maastricht, care a avut ca scop rezolvarea ”deficitului democratic” și a întăririi legitimității democratice a Uniunii Europene. În urma acestui act, Parlamentul European a obținut un drept de veto, astfel încât orice act normativ trebuie să fie adoptat în acord cu Parlamentul. În cazul în care acesta se opune, actul normativ nu va putea fi adoptat. Actul este cumun atât Comisiei, cât și Parlamentului și este semant de către președinții instituțiilor. Proiectul de Uniune Europeană, cunoscut sub numele de proiectul Spinelli, adoptat de Parlament în februarie 1984, reprezintă sursa primară de inpirație a procedurii de codecizie, care propunea ca puterea legislativă să fie împărțită în mod egal între Consiliu și Comisie.
După adoptarea codeciziei, Parlamentul a chemat Comisia și Consiliul pentru a stabili un dialog structural. Acestea din urmă însă, au fost reticente la această cerere și chiar și-au expirmat rezerve cu privire la procedura de conciliere. Astfel, la început, miniștrii au trimis în comitete doar membrii reprezentanțelor permanente, iar această atitudine a condus deputații în luarea unor hotărâri ferme, prin respingerea unor texte Acest lucru a făcut ca în celedin urmă, Consiliu să fie de acord cu schimbarea procedurii în Tratatul de la Amsterdam și de a asigura un dialog direct între cele două instituții. Declarația nr. 34, anexat la Tratatul de la Amsterdam, a cerut instituțiilor "să depună toate eforturile pentru a se asigura că procedura de codecizie funcționează cât mai rapid posibil." După aceasta, numărul de acorduri instituționale s-a înmulțit.
După Tratatul de la Lisabona, sfera de aplicare a codeciziei aproape s-a dublat, de la 44 de domenii de activitate prevăzute în Tratatul de la Nissa, la 85. În plus, codecizia se aplică acum unui număr semnificativ de domenii de activitate în care Parlamentul avea doar dreptul de a aproba și de a fi consultat. Pritre acestea se numără: agricultura și pescuitul, politica de coeziune, libertatea, siguranța și justiția, Eurojust, Europol și cooperare polițienească, liberalizarea serviciilor în sectoare specifice, cooperarea cu țările terțe sau acte de punere în aplicare (comitologia)
Procedura legislativă ordinară înseamnă de fapt adoptarea în comun a actelor legislative de către Parlamentul European și Consiliu de Miniștri la propunerea Comisiei. Acesta constă în a se ajunge la un acord general sub forma unui proiect comun, după ce în prealabil a existat un număr de cel puțin trei lecturi a planului, existând însă posibilitatea ca la oricare din cele celei trei stadii să se poată încheia discuțiile. În cazul în care amendamentele adoptate de Parlament în ce-a de-a doua lectură nu sunt acceptate de către Consiliu, se inițiază procedura de conciliere, care reprezintă cel de-al treilea și ultimul stadiu al procedurii de codecizie.
În tabelul 4.2. am detaliat pe larg procedura de condecizie, așa cum este ea descrisă în articolul 294 din Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană. Principalele diferențe dintre prima și a doua lectură și ce-a de a treia lectură din cadrul Parlamentului European se pot observa din tabelul de mai jos:
Tabelul 4.1. : Procedura de Codecizie
Sursa: Parlamantul European, Codeczia și Concilierea, Ghid privind activitatea de colegiferare a Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona, Bruxelles, 2012, p 19.
După 20 de ani de la intrarea în viguare a procedurii de codecizie, se poate spune că aceasta și-a demnostrat eficacitatea și eficiența prin extinderea ariilor sale de aplicabilitate. Același lucru o demonstrează și faptul că numărul procedurilor încheiate după prima lectură s-a mărit considerabil, iar timpul decizional a scăzut și în același timp s-au elaborat politici concrete care să vină în întâmpinarea nevoilor cetățenilor europeni.
4.3. Inițiativa
Dreptul cvasi-exclusivist de inițiativă legislativă a fost conferit Comisiei Europene încă din 1951, de către Tratatul de instituire a Comunițății Economice Europene. Acest drept se concretizează în monopolul de a face proiecte și de a trimite propuneri legislative legislatorilor Uniunii Europene, adică Parlamentului și Consiliului. Totuși, încă de atunci au fost puse câteva piedici în monopulul Comisiei de inițiator. Articolul 28, 84 și 213 din Tratatul de la Roma, au limitat puterea legislativă a Comisiei, în domenii precum Tariful Vamal sau Mări și Transporturi. Consiliul este cel care se poate opune unei inițiative, poate cere informații sau poate cere o inițiativă.
Noi excepții de la monopulul inițiativei sunt introduse de către Tratatul de la Maastricht. În cel de-al doilea și al treilea pilon al UE, Politica Externă și de Securitate Comună și Justiție și Afaceri Interne, nu doar Comisia are drept de inițiativă, ci fiecare stat membru poate trimite propunerile sale legislative. De asemenea, Parlamentul European și Consiliul de Miniștrii primesc dreptul de a invita Comisia să înainteze o propunere legislativă.
Monopolul inițiativei este erodat și mai mult de către Tratatul de la Lisabona, care prevede în hotărârile sale că nu doar Comisia poate înainta propuneri, ci și Statele Membre. Mai multe decât atât, pentru prima oară se introduce un drept ”indirect” prin introducerea dreptului cetățenilor de inițiativă: La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Mult mai important însă decât aceste prevederi legale înscrise în Tratate este faptul că în practică, Comisia Europeană primește cereri de la Consiliu pentru a face modificări propunerilor legislative, deși aceste practici nu sunt prevăzute formal în legislația comunitară. În general, Comisia Europeană urmează îndeaproape rezoluțiile Consiliului, dat fiind faptul că Președintele Comisiei este la rândul său membru al Consiliului.
În practică, Comisia, într-o manieră consensuală, propune măsuri Parlamentul și Consiliului. Propunerile sunt rezultatul muncii și cooperării dintre serviciile și direcțiile Comisiei. Este o muncă tehnică, îngreunată de politicile naționale diferite. După ce se ajunge la un consens, textul ”purtat” în general de către un comisar, este prezentat în cadrul reuniunilor membrilor de cabinet ai comisarilor. În cazul în care există împotriviri, textul va fi supus atenției șefilor de cabinet reuniți în ședințele săptămânale. Dacă nici aceștia nu pot ajunge la un rezultat, în cele din urmă va ajunge la colegiul propriu-zis al comisarilor, care va încerca să găsească o soluție. Foarte rar se ajunge însă la recurs la un vot formal din cadrul colegiului.
Deși dreptul Comisiei de inițiativă îi conferă acesteia o putere considerabilă în cadrul Uniunii, în același timp îi creează mari probleme. În primul rând, există un conflict cu statele membre, care de multe ori se împotrivesc anumitor decizii sau sunt nemulțumite pentru că nu au fost consultate. Pe de altă parte, chiar în interiorul Comisiei se pot isca conflicte, dat fiind faptul că fiecare Comisar încearcă să protejeze interesele statului din care provine, deși acest lucru este interzis în teorie.
O altă problemă a Comisiei din acest punct de vedere, este dilema care se naște atunci când este făcută o propunere: aceasta a fost inițiată la cel mai înalt nivel al initersului general, al întregii Comunități Europene sau la un nivel mai jos, al preferințelor naționale? Soluția o găsește Walter Hallstein, care propune o strânsă colaborare între Comisie și Comitetul Reprezentanților Permanenți: aceste contacte constante, la diferite niveluri, ajută la crearea unui climat intelectual și psihologic în care cooperarea vine ușor și natural. Oamenii se implică și lucrează împreună pentru a găsi soluții la problemele Comunității, în conformitate cu Tratatul.
În ceea ce privește exercitarea competențelor legislative, Tratatul de la Lisabona consideră procesul legislativ ordinar, nu numai regula, dar, de asemenea, cei doi co-legislatorii trebuie să fie considerați pe picior de egalitate. Codecizie au permis dezvoltarea unei relații mai strânse și directe între Consiliul de miniștri și Parlamentul European. În acest sens, Comisia a pierdut teren ca "broker onest" (cu consecințe în ceea ce privește efectivul exercitarea puterii de a retrage propunerile sale). Este o consecință firească a maturității unui proces legislativ bicameral. Cu toate acestea, o astfel de evoluție recomandă păstrarea în Comisie dreptul exclusiv de inițiativă legislativă. În avantajul tuturor celor trei instituții implicate în procesul legislativ o astfel de clarificare ar trebui să fie obiectul unui acord-cadru tripprtit pentru a simplifica complexitatea legislației actuale.
4.4. Finanțarea și descărcarea de gestiune
Parlamentul, ca unul dintre părțile autoritare bugetare, pariticipă la alcătuirea bugetului anual al Uniunii Europene. În ceea ce privește cheltuielile neobligatorii, în pricipal cheltuieli care nu au legătură cu politicile structurale și agricultura, Parlamentul deține ultimul cuvânt. Acesta poate aproba definitiv bugetul, însă dacă există motive serioase și de nerezolvat, Parlamentul poate respinge bugetul în totaltatea sa, pe baza articolului 314 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Înainte de respingere există însă posibilitatea ca Parlamentul să ceară anumite modificări și astfel se întrunește comitetul de conciliere de care am discutat în subcapitolul anterior: În cazul în care Parlamentul European adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care îi comun, proiectul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei. Președintele Parlamentului European, în conses cu președintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de conciliere nu se întrunește în cazul în care, în termen de zece zile, Consiliul informează Parlamentul European că aprobă toate amendamentele sale.
Responsabilitatea elaborării de către Parlament a descărcării de gestiune, inclusiv răspuns la rapoartele Curții, revine Comisiei pentru Control Bugetar. Principala sa sarcină este de a discuta dacă ar trebui sau nu să i se acorde Comisiei descărcarea de gestiune. Acordarea descărcării de gestiune reprezintă o afirmație formală din partea Parlamentului că este mulțumit de modul de implementare a bugetului de către Comisie. Acesta reprezintă acceptarea politică a modului în care Comisia a administrat bugetul Uniunii și încheiat oficial anul financiar în cauză. Parlamentul folosește această strategie pentru a analiza în detaliu toate chestiunile legate de gestiune financiară și dificultățile implementării bugetare și face recomandări privind posibile îmbunătățiri.
În practică însă, influența Parlamentul European asupra conținutul bugetar este limitat. În primul rând, începând in 1988, bugetele au fost stabilite în limitele perspectivelor financiare multi-anuale, din care Parlamentul European face parte, dar care sunt în esență negociate între guvernele statelor membre, pe baza informațiilor și recomandărilor primite din partea Comisiei. Perspectivele financiare permit doar manevre limitate la pozițiile bugetare și, prin urmare, oferă puține oportunități pentru Parlamentul European de a crește cheltuielile sau de a le scădea. Pe de altă parte, Parlamentul este împediat de tratate pentru a nu putea face mare lucru cu așa numitele cheltuieli obligatorii, care sunt în general folosite pentru agricultură și conturi pentru mai puțin de jumatate din bugetul alocat.
Figura 4.1 : Noua procedură de acordare a descărcării de gestiune ( ca urmare a modificărilor regulamentului, 2002). Parlament Eur. Pag 286
=
=
Sursa: Parlamantul European, Codeczia și Concilierea, Ghid privind activitatea de colegiferare a Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona, Bruxelles, 2012, p 13.
Dreptul de a acorda descărcări de gestiune reprezintă baza competenței de contol bugetar a Parlamentului. Descărcarea de gestiune este mai mult decât un act final necesar pentru adoptarea conturilor Comunităților. Acesta permite Parlamentului să stabilească cerințele privind viitoarea conduită a Comisiei. Astfel, articolul 206 din Tratatul privind Uniunea Europeană Prevede: Comisia va face toți pașii necesari pentru a proceda în conformitate cu observațiile făcute în decizile de acordare a descărcării de gestiune și cu celelalte observații ale Parlamentului European cu privire la execuția bugetară (…) La cererea Parlamentului European sau Consiliului, Comisia informează despre măsurile luate în conformitate cu aceaste observații și comentarii și, în special, în conformitate cu instrucțiunile date departamentelor responsabile cu implementarea bugetului.
Parlamentul ales în mod direct a renunțat relativ recent la victoriile a la Pyrrhus ale bugetelor respinse, în favoarea atribuțiilor depline din cadrul stabilității bugetare globale, convenite cu Consiliu, prin așa numitele ”perspective financiare” asupra cheltuielilor globale ale UE, susținute de acorduri interinstituționale privind procedurile și prerogativele. În anii săi de început, Parlamentul ales în mod direct a folosit și el, procedura bugetară, ca mod de exercitare a influenței legislative. Această practică a suferit un declin pe măsură ce adevăratele atribuții legislative ale acestuia au crescut. În ultimul sfert de secol, Parlamentul a elaborat o serie de tactici și mecanisme pentru a exercita influența maximă în domeniul politicilor prin intermediul procedurii bugetare. Fortând mâna Comisiei în legătură cu planificarea bugetară, el poate înfluența și asupra intențiilor Comisiei în ceea ce privește politicile.
În calitate de autoritate care acordă descărcarea anuală a Comisiei pentru gestionarea bugetului de către acesta, Parlamentul exercită controlul asupra realizării bugetului, Comitetul de Control Bugetar al Parlamentului jucând în acest cadru un rol deosebit de important. Într-o Uniune tot mai sensibilă la acuzațiile de corupție și gestionare defectuasă, această atribuție a căpătat o semnificație suplimentară în opinia publică, mai ales în combinațiile de cenzură ale Parlamentului. Așa cum am văzut în studiul de caz din capitolul precedent, tocmai decizia Parlamentului de a nu acorda descărcarea de gestiune pentru bugetul din 1996, a fost cea care a condus, în ultmă instanță, la demisa Comisiei Santer.
4.5. Controlul asupra Executivului
Legislația europeană se poate realiza prin patru feluri de proceduri, iar fiecare dintre aceste modalități aduce Parlamentul European în strâns contact cu Comisia Europeană, prin mijloace mai mult sau mai puțin formale. Natura acestor intercțiuni depind de prcedura de aplicare, dar în general acestea iau forma de persuasiune dată de Parlamentul European, care caută să preseze, să oblige Comisia să accepte amandamentele aduse propunerilor legislative, Comisia având posibilitatea să modifce un text în orice moment dintre prima și a doua sesiune de citire. Pentru că este foarte probabil ca amendamentele Parlamentului să fie incorporate în legislația europeană dacă acestea sunt acceptate de către Comisie – Consiliul având posibilitatea să modifice un text în ciuda împotrivirilor Comisiei doar prin unanimitate greu de opținut – Parlamentul European deseori întârzie progresul legislativ atunci când se consideră că nu există suficientă empatie a Comisiei pentru amendamentele propuse.
Parlamentul European cu siguranță a apărut ca un câștigător în Tratatul de la Lisabona în ceea ce privește actele legislative. Implicațiile inter-instituționale ale dispozițiilor referitoare la actele delegate sunt mai puțin clare, însă reprezintă continuarea luptelor peste control al actelor delegate care au fost până acum evidente. Actele delegate se spune că sunt acte nelegislative cu aplicare generală, în care competența de a adopta astfel de acte este delegată Comisiei de către un act legislativ Aceste acte nelegislative pot completa sau modifica anumite elemente neesențiale ale actului legislativ, dar actul legislativ trebuie să definească obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare, precum și durata delegării de competențe. Actul legislativ trebuie să specifice condițiile în care delegarea este subiect. Aceste condiții pot permite sau nu Consiliului să revoce delegarea, și să permiă Parlamentului sau Consiliului dreptul de veto la actul delegat într-o anumită perioadă de timp. Distincția dintre actele legislative și non-legislative, este formală, în sensul că actele legislative sunt definite ca cele adoptate printr-o procedură legislativă, fie ordinară sau specială; acte fără caracter legislativ sunt cele care nu sunt adoptate în acest mod.
Parlamentul European a urmat modelul parlamentelor naționale pentru a obține un control mai mare asupra deciziilor executive, obligându-i pe cei resposabili cu astfel de decizii să participe la dezbaterile desfășurate în Parlament, să răspundă întrebărilor deputaților, fie oral, fie în scris și să prezinte rapoarte de activitate. Unele dintre aceste mecanisme sunt prevăzute în tratate, dar aletele sunt rezultatul practicii de-a lungul timpului și au fost acceptate ca parte integrantă a sistemului parlamentar la nivel european. Comisia trebuie să apară în mod regulat în fața Parlamentului, pentru a-și explica acțiunile, precum și pentru ca toate inițiativele sale legate de politici să fie anunțate în Parlament înainte să fi făcute cunoscute presei.
Întrebările scrise și orale reprezintă o modalitate de a obține informații precise despre anumite chestiuni sau de a forța anumite declarații legate de politici. Tratatul însuși prevede adresarea de întrebări scrise sau orale Comisiei. Parlamentul a dezvoltat trei tipuri diferite de proceduri în vederea exercitării dreptului de a pune întrebări. Întrebările scrie, întrebările cu solicitare de răspuns oral, cu dezbatere și un timp afectat întrebărilor adresate în cadrul perioadei de sesiune.
În februarie 2000, Comisia și Parlamentul au încheiat un acord privind normele de aplicare a Deciziei 1999/468/CE a Consiliului, care vizează stabilirea concretă a modalităților de executare a obligațiilor impuse Comisiei. Cu excepția cazurilor de urgență, acordul prevede un termen de o lună, de la data primirii proiectului ”definitiv” privind măsura de aplicare în temeiul unui act legislativ adoptat în codecizie, pentru ca Parlamentul European să adopte, dacă este cazul, o rezoluție (în sesiunea plenară), în comformitate cu articolul 8 din Decizia 1999/468/CE a Consiliului, dacă se consideră că proiectul depășește competențele de executare prevăzute în actul de bază. În cazul în care Parlamentul European adoptă o rezoluție prin care precizează că un proiect de măsură de aplicare se consideră ca depășind puterile de executare încredințate Comisiei, acesta din urmă trebuie să își reexamineze proiectul. Avizul Parlamentului European nu are caracter obligatoriu. El obligă Comisia să reexamineze proiectul de măsură, dar reexaminarea poate conduce Comisia la ”continuarea procedurii”, adică la adoptarea proiectului, chiar împotriva avizului Parlamentului.
Comisia a creat o serie de instrumente și proceduri pentru rezolvarea afacerilor parlamentare. Un vicepreședinte al Comisiei are responsabilități speciale pentru relațiile cu Parlamentul. Vicepreședintele, actualmente Frans Timmermans, deține responsabilități specifice pentru Direcțiile Secretariatului General responsabil pentru relații cu Parlamentul și Consiliul și, astfel, asigură o coerență globală în abordarea interinstituțională de către Comisie. Principalul instrument al Comisiei de gestionare a relațiilor sale cu Parlamentul este Grupul de Relații Instituționale. El este alcătuit din atașații pentru relații interinstituționale din cabinete și este prezinat de șeful cabinetului vicepreședintelui responsabil pentru relații instituționale.
Concluzii
După analiza făcută relațiilor care există între Comisia Europeană și Parlamentul European, se poate spune că cel din urmă este cel care de-al lungul timpului a căpătat o importanță și o influneță tot mai puternică asupra Comisiei. Din 1951, anul înființării Comisiei și până în prezent, Parlamentul, ca instituție aleasă direct, a încercat să se implice tot mai mult în activitatea Comisiei, văzută astăzi ca un guvern supranațional, care gestionează și impulsionează activitatea Uniunii Europene. S-a parcurs astfel un drum firesc pentru sistemul democratic care caracterizează modul de funcționare a Uniunii Europene.
Dacă la început Parlamentul nu avea niciun cuvânt de spus în numirea Comisiei, a comisarilor sau a Președintelui Comisiei, lucrurile s-au schimbat treptat, pentru ca în prezent, în 2015, să fie pentru prima oară în istoria Uniunii Europene când Parlamentul să fie cel care să numească Președintele Comisiei, în persoana lui Jean-Claude Junker. Acestă schimbare extrem de importantă, arată tendința întregii Uniuni Europene de a se adapta la noile schimbări și la nevoile pe care statele memebre le au, dar și grija pentru trasparență, pentru democrație și deci pentru implicarea tot mai activă a cetățenilor europeni în procesul de luare a deciziilor.
Nu putem să nu remarcăm tendința Uniunii Europene de a se comporta mai degrabă ca un supra-stat, în interiorul căruia instituțiile nu mai sunt controlate de către țările membre, ci de către un sistem care seamănă foarte mult cu unul național, de a se controla, dar și legitima una pe cealaltă. Este și cazul Parlamentului și a Comisiei. Legitimitatea Comisiei este dată în primul rând de Parlament, de votul de învestire pe care îl pimește Colegiul Comisarilor, și de asemenea de alegerea Președintelui Comisiei. Pe de altă parte, așa cum spunea, Parlamentul este și cel care controlează acțiunile Comisiei, având chiar puterea de a cere demisia unei Comisii, printr-o moțiune de cenzură. Acest lucru s-a întâmplat, așa cum am putut vedea în studiul de caz din capitolul patru, în 1996, când Parlamentul, în urma raportului înțelepților, a obligat Comisia Santer să își depună demisa.
Acest lucru nu trebuie privit însă ca neapărat un lucru negativ. Există nevoie de un organism care să supravegheze bunul mers al activității comisiei, nu doar pentru a sancționa, cum s-a întâmplat în cazul Santer, dar și pentru a ajuta, pentru a veni cu îmbunătățiri sau propuneri noi. Acest lucru se poate observa în celelate raporturi care există între cele două instituții. Dacă vorbim de pildă despre inițiativă, despre posibilitatea Comisiei de a propune legi, proiecte sau propuneri bugetare, atunci, potivit legislației în vigoare care reglementează raporturile interinstituționale, Parmanentul are dreptul de aproba acestea, sau de a veni cu noi amendamente, care sunt trimise Comisiei și Consiliului. În cazul în care nu se ajunge la niciun rezultat, se recurge la conciliere. Comitetul de Concilere, format dintr-un număr egal de reprezentanți ai Parlamentului, Comisiei și Consiliului și coprezidat de Președintele Parlamentului și Președintele Consiliului, conlucrează, având la dispoziție șase săptămâni pentru redactarea unui text comun. Putem să concluzionăm astfel că cele două instituții nu se controlează una pe cealaltă, ci mai degrabă conlucrează și cooperează pentru a ajunge la un rezultat comun și satisfăcător, care să fie de real folos cetățenilor Uniunii.
Așa cum remarcă și David Spencer, Parlamentul European a considerat întotdeauna Comisia drept interlocutorul său principal. Cele două instituții sunt înrudinte, supranațioanele și împărtășesc o viziune comună asupra dezvoltării Uniunii Europene. Istoria relațiilor dintre cele două insituții ne arată că în ultimul sfert de secol, mai exact din 1979 când Parlamentul a început să fie ales prin vot direct și deci să capete prerogative tot mai importante, Comisia a trebuit să facă față unei serii de procese evolutive în urma cărora Parlamentul a devenit un interlocutor tot mai zgomotos și mai solicitant. Comisia Europeană a avut însă dintotdeauna acestă abilitate de se adapta și de se redefini, pentru a putea construi un dialog interinstituțional productiv și care să aducă numai avantaje Uniunii Europene.
Acest lucru s-a întâmplat și în cazul relațiilor cu Parlamentul European, cu care Comisia a reușit să mențină relații foarte bune, cu unele excepții, ca cel al lui Santer. Iar cel mai bun exemplu pentru a observa acestă evoluție pozitivă a relațiilor dintre cele două instituții, este așa după cum spuneam, alegerea Președintelui Comisiei reprezintă din punctul meu de vedere, o resuscitare a interesului cetățenilor și a opiniei publice pentru Comisie, printr-o legitimitate clară dată de Parlament și astfel prin implicarea activă a cetățenilor, care simt că pot controla prin votul lor conducerea Uniunii Europene și deci o pot înțelege mai ușor și pot empatiza cu inițiativele și proiectele propuse de către Comisie.
Bibliografie
Surse primare:
Acordul- Cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisie, http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/afco/dv/framework-agreement_/framework-agreement_ro.pdf – accesat 12.01.2015.
2. Schuman Robert, Declarația Scuman, Paris, 1950. http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm – accesat 6.03.2014.
3. Tratatul de Fuziune, Bruxelles, 1965, Capitolul II, Art 9. http://www.cvce.eu/en/recherche/unit-content/-/unit/b9fe3d6d-e79c-495e-856d-9729144d2cbd/fd7200ae-bfc9-4979-84e3-c1f48ff07724/Resources#be427f35-bec6-4872-9afa-e9602d628aea – accesat la data 6.03.2014
4. Tratatul privind Uniunea Europeană, 2009, Lisabona, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2010:083:FULL&from=RO – accesat 9.03.2015
Acordul interinstituțional privind îmbunătățirea legilor, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32003Q1231(01):RO:NOT – accesat 12.04. 2015
Surse secundare:
– Alamar Bruno, Marile Probleme Europene, Ed. Institutul European, Iași, 2010.
– Bărbulesc Iordan Gheorghe, Răpan Daniela, Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene, Editura Polirom, București, 2009.
– Bărbulesc Iordan Gheorghe, Noua Europă, Ed. Polirom, București, 2015.
– Bidileanu Vidu, Uniunea Europeană – instituții, politici, activități, Editura Agroprint, Timișoara, 2002.
– Bîrzea Cezar, Politicile și Instituțiile Uniunii Europene, Ed, Corint, București, 2001, p 53.
– Cini Michelle, The European Commission, Ed. Manchester University Press, Manchester, 1996.
– Corbett Richard, Jacobs Francis, Shakleton Michael, Parlamentul European, Ed. Monitorul Oficial, București, 2007.
– Drăgan Gabriela, Drăgoi Mihaela Cristina, Uniunea Europeană. Etape, instituții, mecanisme, Ed ASE, București, 2013.
– Manolache Octav, Tratat de drept comunitar, Ed. C.H.Beck, București, 2006.
– Neil Nurgent, The European Commission, Ed Palgrave, New York, 2001.
– Nugent Neill, The Guvernment and politics of the European Union, Ed.Palgrave Macmillan, New York, 2006.
– Prisăcariu Ghiorghi , Istoria și evoluția Uniunii Europene, Editura Universității Suceava, Suceava, 2003.
– Profiroiu Marius, Instituții și Politici Europene, Editura Econimică, București, 2008.
– Sauron Jean-Luc, Curs de Instituții Europene, Ed. Polirom, București, 2010.
– Spencer David, Comisia Europeană, Ed. Monitorul Oficial, București, 2008.
– Tescașiu Bianca, Instituții Europene. Schimbări și adaptări din perspectiva extinderii UE, Editura C.H.Beck, București, 2009.
– Vătman Dan, Organizații europene și euroatlantice, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
Studii și articole de specialitate:
– Bonvinci Gianni, Democracy in the EU and The Role of The European Parliament, Instituto Affari Internazionali, martie 2009.
– Bruton John, A proposal for the appointment of the President of the Commission as provided for in Article 18 .bis of the Draft Constitutional Treaty, http://european-convention.europa.eu/pdf/reg/en/03/cv00/cv00476.en03.pdf – accesat 26.05.2015
– Craig Paul, Institutions, Power and Institutional Balance ,Oxford University Press, 2011.
– Ciora Cristina, 20 de ani de Codecizie Europeană. Evoluție și Evaluare, Analele Universității ”Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, 3/2013.
– Hix Simon, Noury Abdul, Roland Gerard, Dimensions of Politics in the European Parliament, American Journal of Political Science, Vol. 50, 2006.
– Magnette Paul, Appointing and Censuring the European Commission, European Law Journal, 2001
– Michelle Cini, The Case of European Commission under Jacques Santer, Robert Schuman Center for Advanced Studies, No 2000/25.
– Olivier Costa, Renaud Dehouse, Aneta Trakalova, Codecision and “early agreements”: An improvement or a subversion of the legislative procedure?, Notre Europe, 2011.
– Parlamantul European, Codeczia și Concilierea, Ghid privind activitatea de colegiferare a Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona, Bruxelles, 2012. http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf accesată la 21/04/2013, accesat 9.05.2015
– Ponzano Paolo, Hermanin Constanza, Corona Daniela, The power of Initiative of the European Commission: A Progressive Erosion?, Notre Europe, 2012.
– Topan Angelina, The resignation of the Santer-Commission: the impact of 'trust' and 'reputation', European Integration online Papers (EIoP) Vol. 6 (2002).
– Vitorino Antóni , EUROPEAN COMMISSION AND PARLIAMENT: WHAT RELATIONS?, Jacques Delors Institute, Notre Europe, 2014
– The crisis of the Santer Commission, Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, 2012, http://www.cvce.eu/obj/the_crisis_of_the_santer_commission-en-7380f95b-1fb2-484d-a262-d870a0d5d74d.html, – accesat 12.04.2015.
Surse electronice
– Site-ul oficial al SEAE, http://www.eeas.europa.eu/delegations/index_ro.htm, – accesat la data de 21.03.2015
– Site-ul oficial al UE, http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/ai0041_ro.htm – accesat 1.05.2015
– Site-ul oficial al Comisiei Europene, http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm, accesat la 28.04. 2015.
– Site-ul oficial al Parlamentului European, http://www.event.europarl.europa.eu/hearings/static/commissioners/questions/questionnaire_ro.pdf – accesat 6.05.2015
– Enciclopedia Britannică, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/523206/Jacques-Santer
– Site-ul BBC, http://news.bbc.co.uk/democracylive/hi/historic_moments/newsid_8207000/8207105.stm – accesat 1.04.2015.
– Site-ul oficial al UE, http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/l10116_ro.htm – accesat 1.05.2015
Bibliografie
Surse primare:
Acordul- Cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisie, http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/afco/dv/framework-agreement_/framework-agreement_ro.pdf – accesat 12.01.2015.
2. Schuman Robert, Declarația Scuman, Paris, 1950. http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm – accesat 6.03.2014.
3. Tratatul de Fuziune, Bruxelles, 1965, Capitolul II, Art 9. http://www.cvce.eu/en/recherche/unit-content/-/unit/b9fe3d6d-e79c-495e-856d-9729144d2cbd/fd7200ae-bfc9-4979-84e3-c1f48ff07724/Resources#be427f35-bec6-4872-9afa-e9602d628aea – accesat la data 6.03.2014
4. Tratatul privind Uniunea Europeană, 2009, Lisabona, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2010:083:FULL&from=RO – accesat 9.03.2015
Acordul interinstituțional privind îmbunătățirea legilor, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32003Q1231(01):RO:NOT – accesat 12.04. 2015
Surse secundare:
– Alamar Bruno, Marile Probleme Europene, Ed. Institutul European, Iași, 2010.
– Bărbulesc Iordan Gheorghe, Răpan Daniela, Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene, Editura Polirom, București, 2009.
– Bărbulesc Iordan Gheorghe, Noua Europă, Ed. Polirom, București, 2015.
– Bidileanu Vidu, Uniunea Europeană – instituții, politici, activități, Editura Agroprint, Timișoara, 2002.
– Bîrzea Cezar, Politicile și Instituțiile Uniunii Europene, Ed, Corint, București, 2001, p 53.
– Cini Michelle, The European Commission, Ed. Manchester University Press, Manchester, 1996.
– Corbett Richard, Jacobs Francis, Shakleton Michael, Parlamentul European, Ed. Monitorul Oficial, București, 2007.
– Drăgan Gabriela, Drăgoi Mihaela Cristina, Uniunea Europeană. Etape, instituții, mecanisme, Ed ASE, București, 2013.
– Manolache Octav, Tratat de drept comunitar, Ed. C.H.Beck, București, 2006.
– Neil Nurgent, The European Commission, Ed Palgrave, New York, 2001.
– Nugent Neill, The Guvernment and politics of the European Union, Ed.Palgrave Macmillan, New York, 2006.
– Prisăcariu Ghiorghi , Istoria și evoluția Uniunii Europene, Editura Universității Suceava, Suceava, 2003.
– Profiroiu Marius, Instituții și Politici Europene, Editura Econimică, București, 2008.
– Sauron Jean-Luc, Curs de Instituții Europene, Ed. Polirom, București, 2010.
– Spencer David, Comisia Europeană, Ed. Monitorul Oficial, București, 2008.
– Tescașiu Bianca, Instituții Europene. Schimbări și adaptări din perspectiva extinderii UE, Editura C.H.Beck, București, 2009.
– Vătman Dan, Organizații europene și euroatlantice, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
Studii și articole de specialitate:
– Bonvinci Gianni, Democracy in the EU and The Role of The European Parliament, Instituto Affari Internazionali, martie 2009.
– Bruton John, A proposal for the appointment of the President of the Commission as provided for in Article 18 .bis of the Draft Constitutional Treaty, http://european-convention.europa.eu/pdf/reg/en/03/cv00/cv00476.en03.pdf – accesat 26.05.2015
– Craig Paul, Institutions, Power and Institutional Balance ,Oxford University Press, 2011.
– Ciora Cristina, 20 de ani de Codecizie Europeană. Evoluție și Evaluare, Analele Universității ”Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, 3/2013.
– Hix Simon, Noury Abdul, Roland Gerard, Dimensions of Politics in the European Parliament, American Journal of Political Science, Vol. 50, 2006.
– Magnette Paul, Appointing and Censuring the European Commission, European Law Journal, 2001
– Michelle Cini, The Case of European Commission under Jacques Santer, Robert Schuman Center for Advanced Studies, No 2000/25.
– Olivier Costa, Renaud Dehouse, Aneta Trakalova, Codecision and “early agreements”: An improvement or a subversion of the legislative procedure?, Notre Europe, 2011.
– Parlamantul European, Codeczia și Concilierea, Ghid privind activitatea de colegiferare a Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona, Bruxelles, 2012. http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf accesată la 21/04/2013, accesat 9.05.2015
– Ponzano Paolo, Hermanin Constanza, Corona Daniela, The power of Initiative of the European Commission: A Progressive Erosion?, Notre Europe, 2012.
– Topan Angelina, The resignation of the Santer-Commission: the impact of 'trust' and 'reputation', European Integration online Papers (EIoP) Vol. 6 (2002).
– Vitorino Antóni , EUROPEAN COMMISSION AND PARLIAMENT: WHAT RELATIONS?, Jacques Delors Institute, Notre Europe, 2014
– The crisis of the Santer Commission, Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, 2012, http://www.cvce.eu/obj/the_crisis_of_the_santer_commission-en-7380f95b-1fb2-484d-a262-d870a0d5d74d.html, – accesat 12.04.2015.
Surse electronice
– Site-ul oficial al SEAE, http://www.eeas.europa.eu/delegations/index_ro.htm, – accesat la data de 21.03.2015
– Site-ul oficial al UE, http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/ai0041_ro.htm – accesat 1.05.2015
– Site-ul oficial al Comisiei Europene, http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm, accesat la 28.04. 2015.
– Site-ul oficial al Parlamentului European, http://www.event.europarl.europa.eu/hearings/static/commissioners/questions/questionnaire_ro.pdf – accesat 6.05.2015
– Enciclopedia Britannică, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/523206/Jacques-Santer
– Site-ul BBC, http://news.bbc.co.uk/democracylive/hi/historic_moments/newsid_8207000/8207105.stm – accesat 1.04.2015.
– Site-ul oficial al UE, http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/l10116_ro.htm – accesat 1.05.2015
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comisia Europeana. Relatii Si Cooperare cu Parlamentul European (ID: 137721)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.