Comisia Europeana Dupa Tratatul de la Lisabona
Capitolul 1. Uniunea Europeană – înainte și după Tratatul de la Lisabona
Premisele constituirii Comunităților Europene
La 19 Septembrie 1946, Winston Churchill primul – ministru al Marii Britanii, într-un discurs la Universitatea din Zurich cerea crearea unui ”fel de State Unite ale Europei”. Doar trei luni mai târziu, la 17 Decembrie, este fondată la Paris Uniunea Federalistă Europeană.
Într-o notă distinctă, la 14 Mai 1947 este creată Mișcarea pentru Unitatea Europei, care este ostilă creării unor organe supranaționale și în favoarea unei cooperări interguvernamentale. La 5 Iunie același an, este anunțat Planul Marshall pentru reconstrucția Europei.
În anul 1948 la 17 Martie, Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la Bruxelles) este semnat de către Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie. La 16 Aprilie, este creată pentru coordonarea Planului Marshall, Organizația pentru Cooperarea Economică Europeană (O.E.E.C.), iar între 7 – 11 Mai, Comitetul pentru Coordonarea Internațională a Mișcărilor privind Unificarea Europei se reunește, la Haga (Olanda), într-un Congres European ce este prezidat de Winston Churchill și la care participă 800 de delegați. Aceștia recomandă crearea unei Adunări Europene Deliberative și a unui Consiliu Special European, care să aibă în atribuții pregătirea integrării economice a țărilor europene, dar ei cer și adoptarea Cartei Drepturilor Omului și a unei Curți de Justiție care să asigure aplicarea Cărții.
În anul 1949, la 28 Ianuarie, țările Benelux, Marea Britanie și Franța decid crearea Consiliului Europei și cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei și Elveției să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu, care este semnat la Londra la 5 Mai. La 3 August intră în vigoare Consiliul Europei, iar între 8 – 10 August prima sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei este ținută la Strassbourg (Franța). Membrii federaliști ai Parlamentului cer constituirea unei autorități politice europene.
În anul 1950, la 9 Mai, într-un discurs inspirat de Jean Monet, Robert Schumann, ministrul de externe francez, propune Franței și Germaniei și oricărei alte țări europene care vor să li se alăture punerea împreună a resurselor de cărbune și oțel (“Declarația Schumann”). La 3 Iunie, Belgia, Franța, Luxemburg, Italia, Olanda și Germania subscriu la Declarația Schumann. Astfel, între 26 – 28 August Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul Schumann, iar apoi, la 19 Septembrie este creată Uniunea Europeană a plăților, iar la 4 Noiembrie, are loc semnarea la Roma a Convenției Drepturilor Omului și Drepturilor Fundamentale.
În anul anul 1951, la 18 Aprilie, cei 6 (Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda) semnează la Paris Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.): ”Cea mai importantă trăsătură a acestei forme organizate de cooperare între state, care o deosebește de toate celelalte organisme internaționale constituite până în acel moment, o constituie faptul că ea a reprezentat primul caz în care statele au acceptat să renunțe la o parte din prerogativele lor de putere, încredințându-le unui organism supranațional, care va decide în locul lor și chiar mai mult își va impune deciziile asupra lor”. Mai mult decât atât, ”au fost create premisele nu numai pentru realizarea aspirațiilor de progres economic, dar și pentru evitarea pericolului reînarmării germane și al declanșării de noi conflicte în zonă”.
În anul următor, la 27 Mai, cei 6 (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) semnează la Paris Tratatul Comunității Europene a Apărării. La 23 Iulie, intră în vigoare Tratatul C.E.C.O. La 30 Iulie, Luxembourg este ales ca sediu temporar al C.E.C.O., iar la 10 August, își începe mandatul Înalta Autoritate C.E.C.O.
În anul 1953, la 1 Ianuarie, impozitul C.E.C.O., primul impozit european, intră în vigoare. La 10 Februarie, este creată Piața Comună pentru cărbune și minereu de fier. Cei 6 înlătură accizele și restricțiile cantitative la aceste materii prime. La 9 Martie, Paul – Henri Spaak, președintele Adunării ad – hoc create pe 10 Septembrie 1952, înmânează lui G. Bidault, președintele Consiliului C.E.C.O. un proiect de tratat instituind o Comunitate Europeană politică. Scopurile unei astfel de comunități erau de apărare a drepturilor omului și drepturilor fundamentale, de garantare a securității țărilor membre împotriva unei eventuale agresiuni, asigurarea unei coordonări a politicii externe a țărilor membre și o stabilire progresivă a Pieței Comune. În acest proiect de tratat sunt menționate 5 instituții: un Consiliu Executiv European, două camere ale Parlamentului, un Consiliu al Miniștrilor Naționali, o Curte de Justiție și un Comitet Economic și Social. O lună mai târziu, la 15 Martie, a fost instituită Piața Comună pentru fier vechi.
În anul următor, la 20 Octombrie, urmare a Conferinței de la Londra, se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles, și ia ființă Uniunea Europei Occidentale.
În anul 1955, între 1 – 2 Iunie, la întâlnirea miniștrilor de externe ai Celor 6 de la Messina (Italia), se cade de acord asupra stabilirii scopului integrării acestor țări la nivel economic. La 8 Decembrie, Consiliul de Miniștrii al Consiliului Europei adoptă ca emblemă a sa steagul albastru cu 12 stele de aur, rămas simbolul Uniunii Europene până astăzi.
După trecerea unui interval de 5 ani de când a fost instituită prima Comunitate care și-a dovedit avantajele constituirii unei piețe comune pentru cărbune și oțel, statele comunitare au început să ia în discuție și lărgirea integrării în alte domenii. Astfel, în anul 1956, la 6 Mai, Paul – Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, prezintă colegilor săi din C.E.C.O. un raport privind proiecte de tratate de înființare de Comunități care să ducă la crearea C.E.E. și Euratom. La întâlnirea de la Veneția, miniștrii de externe decid să deschidă negocierile interguvernamentale pentru încheierea a două Tratate care să creeze o Comunitate Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Energiei Atomice (Euratom). La 26 Iunie, se deschid la Bruxelles negocierile pentru schițarea tratatelor C.E.E. și Euratom.
Finalizarea procesului de lărgire a integrării s-a realizat la data de 25 Martie 1957 când, sunt semnate la Roma (Italia) de către Cei 6 (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), tratate ce sunt cunoscute și sub denumirea de ”Tratatele de la Roma”. În Tratatul C.E.E, la Art. 2, statele fondatoare și-au propus ca obiective principale, să creeze o piață comună și apropierea progresivă a politicilor lor economice.
În scurt timp însă, a devenit evident faptul că, existența în același timp a trei rânduri de instituții comunitare era de fapt o frână în calea dezvoltării și deci se impunea unificarea lor. Astfel, tot la Roma, a fost încheiată o Convenție relativă la unele instituții comune Comunităților europene, în urma căreia Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție au devenit instituții unice pentru cele trei Comunități, restul instituțiilor continuând să existe separat.
La 17 Aprilie 1957, sunt semnate la Bruxelles protocoalele privind privilegiile și imunitățile acordate Comunităților Europene și Statutul Curții Europene de Justiție. Tratatele de la Roma au fost apoi supuse ratificării de către Parlamentele naționale ale statelor membre, intrând în vigoare la 1 Ianuarie 1958. Au fost instituite trei Comunități care, încă de la înființarea lor au funcționat distinct, fiecare dintre ele având propria-i personalitate juridică și instituții proprii.
Tratatele Construcției Europene
Tratatul de la Paris
În 1951, 6 state – Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda – au semnat, la 18 Aprilie, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. Acest tratat a intrat în vigoare la 23 Iulie 1952 și, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 Iulie 2002.
Tratatul ”reprezintă primul pas în procesul de geneză a unei Europe unite, sens în care în preambul, statele semnatare au făcut precizarea că această organizație urmărește să creeze condițiile pentru declanșarea unui proces mai amplu de integrare europeană, proces care va continua atât sub aspectul lărgirii spațiului comunitar, cât și sub cel care privește creșterea numărului sectoarelor de activitate asupra cărora competența organismelor comunitare se urmează a se extinde”.
Trebuie spus că acest document de bază al construcției europene avea ca obiectiv inițial să creeze o piață comună pentru producția de oțel și cărbune printr-o serie de măsuri ce trebuiau luate și anume: înlăturarea restricțiilor cantitative la importul și exportul acestor produse, înlăturarea barierelor vamale, eliminarea discriminărilor dintre producători, comercianți și consumatori, precum și stabilirea unor tarife vamale commune care să protejeze interesele comunitare în relațiile cu alte state. Această integrare economică a statelor vest – europene era doar începutul viitoarei integrări mai largi: ”Esența concepției comunitare, aflată la acea dată într-o formă incipientă, a fost inclusă în preambulul tratatului, în care se preciza faptul că integrarea economică reprezenta doar un pas premergător unei integrări cu efecte mai largi în aria vest – europeană”.
Tratatul C.E.C.A. instituia și următoarele instituții: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție.
Prima instituție era un organism de cel mai înalt nivel ce asigura îndeplinirea obiectivelor Comunității și era alcătuit din 9 membrii investiți de statele componente cu puteri depline. Acest organism lua decizii ce aveau un character obligatoriu pentru statele membe, emitea recomandări cu forță obligatore pentru rezultatele ce trebuiau obținute, dar emitea și opinii pentru unele probleme de mai mică importanță.
Consiliul de Miniștrii era alcătuit din reprezentanții tuturor statelor membre și trebuia să coordoneze interesele acestor state cu acțiunile Înaltei Autorități, prin intermediul unor consultări și schimburi de informații reciproce.
Adunarea Comună sau Parlamentară, era alcătuită din reprezentanții parlamentelor naționale ale statelor comunitare, având singurul rol de a supraveghea activitatea Înaltei Autorități și de a revoca din funcție pe membrii acesteia, în cazul în care nu și-au îndeplinit atribuțiile în mod corespunzător. Nu putea emite acte normative.
În sfârșit, Curtea de Justiție era alcătuită din șapte judecători și doi avocați generali desemnați de guvernele statelor comunitare, cu competența de a judeca litigiile ce interveneau între statele membre și între instituțiile comunitare și persoanele fizice și juridice în legătură cu aplicarea Tratatului. Ea avea rolul de a supraveghea respectarea dispozițiilor acestui tratat, precum și de a supraveghea modul cum erau respectate dispozițiile actelor emise de către instituțiile comunitare.
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anul 1950 de către promotorii Europei Comunitare. ”Evoluția ulterioară a fenomenului comunitar a ilustrat aceste intenții, iar instituțiile constituite pe baza Tratatului de la Paris au reprezentat punctul de plecare al viitoarelor instituții ale Comunității Europene”.
Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom
La 25 Martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxembourg, Belgia și Țările de Jos.
Potrivit Tratatului de la Roma și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub form sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunității. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor member: ”Pe lângă obiectivele de natură economică, membrii fondatori ai C.E.E. au vizat și realizarea unor deziderate de factură politică, precum stabilitatea și securitatea statelor member și creșterea încrederii reciproce în detrimentul confruntărilor militare”.
În concepția Tratatului de la Roma, uniunea economică și monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
În Tratatul de Ia Roma instituind C.E.E. se arată la Art. 2: ”Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre”.
Tratatul privind instituirea C.E.E. prevede așadar armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relațiilor comerciale externe.
Tratatul C.E.E.A. cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a ”industriilor nucleare”, urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări (Art. 1). Toate competențele privesc în mod exclusiv aplicarea ”civilă a atomului” (Art. 2). De aici se poate trage concluzia că: ”Esența politicii comunitare promovată de EURATOM a constat în urmărirea faptului ca produsele nucleare să fie folosite numai în scopurile stabilite de Comunitate, vizând și din această perspectivă menținerea păcii”.
Specificul acestor prime trei tratate din istoria Comunității Europene ”a constat în crearea unor instituții supranaționale care să asigure realizarea integrării și conducerea Comunităților europene respective”. Tocmai de aceea ele sunt considerate atât de importante, baza juridică a procesului ulterior de integrare.
Tratatul de la Bruxelles – Tratatul de fuziune
Tratatul de la Bruxelles, din 8 Aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de ”Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea instituțiilor de structură a celor 3 Comunități Europene. Astfel, la nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta o singură instituție – Comisia Europeană.
Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene
Construcția europeană după Actul Unic European a dezvăluit faptul că finalizarea unei piețe interne unice nu se putea realiza fără o integrare economică și monetară. Astfel, Consiliul European de la Strassbourg din Decembrie 1989 a decis convocarea unei conferințe interguvernamentale care avea misiunea de a redacta un proiect de modificare a Tratatelor comunitare și a Actului Unic European pentru a se constitui într-o bază juridică a viitoarei Uniuni Economice și Monetare.
Acest proiect de realizare a unei Uniuni Europene a fost influențat de cauze interne, dar și de cauze de natură internațională. Între acestea din urmă amintim evenimentele ce s-au desfășurat între anii 1989 – 1991 care au însemnat prăbușirea sistemului comunist, precum și războiul din Golf. În această conjunctură internațională, cele trei Comunități au demonstrat că sunt o forță economică, susținând multe programe de ajutorare și relansare a statelor din Centrul și Estul Europei, dar în plan politic și diplomatic și militar ele au suferit un eșec, un exemplu constituindu-l războiul din fosta Iugoslavie. Comunitățile nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a întreprinde acțiuni unitare și coerente. La acestea s-au adăugat lipsa de coerență a deciziilor politice și a demersurilor diplomatice din capitalele Comunităților, necesare pentru a se ajunge la un consens politic în noua arhitectură europeană.
Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene din 10 Decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale U.E. au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică și Monetară și introducerea monedei unice – euro, renunțându-se totodată la termenii de Uniune Politică și Uniune Economică și Monetară. Acest tratat privind Uniunea Europeană (termenul generic), a fost semnat la 7 Februarie 1992 în localitatea olandeză de către miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor doisprezece state comunitare și a intrat în vigoare la 1 Noiembrie 1993.
În cadrul Tratatului se pot distinge trei “piloni”: un pilon – comunitar, al doilea – politica externă și de securitate comună, iar al treilea – justiție și afaceri interne.
Tratatul este structurat dintr-un preambul și șapte titluri: Titlul I – Dispoziții comune (Art. A – F), Titlul II – Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană în vederea instituirii Comunității Europene (Art. G), Titlul III – Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (Art. H), Titlul IV – Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Art. I), Titlul V – Dispoziții privind o politică externă și de securitate comună (Art. J – J 11), Titlul VI – Dispoziții privind cooperarea în domeniile justiției și al afacerilor interne (Art. K – K 9) și Titlul VII – Dispoziții finale (Art. L – S).
În primul Titlu, la Art. A – F, este precizat specificul Uniunii (o prezentare generală a Uniunii și a mecanismelor ei de funcționare), apoi sunt enumerate obiectivele pe care aceasta și le propune și sunt descrise și instituțiile necesare pentru îndeplinirea misiunii sale. Astfel, în Art. A, C și F se precizează că Uniunea este doar o nouă etapă în cadrul procesului de integrare europeană, iar viitorul acestui proces îl constituie integrarea în Comunitate a doi noi piloni, unul privind politica externă și de securitate și celălalt privind cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne. Conform acestor texte, baza Uniunii o constituie cele trei Comunități, la care se adaugă aceste două noi politici, toate aceste instituții funcționând ca un ansamblu. Uniunea nu are personalitate juridică și deci ea nu se poate angaja nici ea în relațiile cu alte state și nu poate încheia nici acte de drept internațional, această competență revenind doar Comunităților, care continuă să existe în cadrul Uniunii, Tratatul de la Maastricht nedesființând Tratatele de bază ci doar modificându-le și completându-le. Uniunea este așadar un cadru ce asigură unitatea acestor piloni, iar cele două politici sunt realizate prin instituțiile comunitare deja existente. Ea este o etapă a construcției europene și își propune să înființeze un mecanism de decizie coerent și care să aibe continuitate, să funcționeze la un nivel cât mai apropiat de cetățeni. De asemenea, Uniunea Europeană recunoaște și respectă identitatea națională a statelor ce o alcătuiesc, dar respectă și drepturile fundamentale ale cetățenilor, așa cum au fost ele menționate și definite în C.E.D.O. și în constituțiile statelor membre.
De asemenea, conform acestui tratat ”Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piețe commune, a unei uniuni economice și monetare și prin punerea în practică a politicilor sau a acțiunilor commune vizate în art. 3 și 4, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice în ansamblul Comunității, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, egalitatea între bărbați și femei, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad înalt de competitivitate și convergență performanțelor economice, un nivel ridicat de protecție și ameliorarea calității mediului, ridicarea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre”.
Obiectivele Uniunii sunt, conform Art. B, următoarele:
– promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil într-un spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale, constituirea unei uniuni economice și introducerea unei monede unice;
– afirmarea identității Uniunii în plan internațional, acest lucru realizându-se prin promovarea unei politici externe, de securitate și de apărare comune;
– instituirea unei cetățenii a Uniunii pentru o protecție mai bună a drepturilor și intereselor cetățenilor membrii;
– dezvoltarea unei strânse cooperări între statele Uniunii în domeniile justiției și afacerilor interne;
– revizuirea permanentă a dispozițiilor Tratatelor de bază, pentru o funcționare mai eficientă a instituțiilor și mecanismelor comunitare.
În continuare, în Art. C, D și E, este precizat cadrul instituțional unic, ce asigură coerență și continuitate în acțiune, instituții ce aparțin Comunităților, iar regulile și modul lor de funcționare sunt cele stabilite prin cele trei Tratate de bază. Aceste instituții sunt: Parlamentul European, Consiliul de Miniștrii, Comisia Europeană și Curtea de Justiție, la care se adaugă o instituție nouă, înființată prin Actul Unic European, Consiliul European. Componența, competențele și funcționarea acestuia au fost stabilite prin Art. D al Tratatului de la Maastricht. Astfel, conform acestuia ”acțiunea Statelor Membre și a Comunității comportă, în condițiile și conform ritmurilor prevăzute de tratat, instaurarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale Statelor Membre, pe piața comună și pe definirea obiectivelor comune, și condusă în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise în care concurența este liberă;”….și mai departe se spune că: ”această acțiune a Statelor membre și a Comunității implică respectarea următoarelor principii directoare: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase și balanță de plăți stabilă”.
Pe lângă noutățile semnificative introduse prin acest Tratat și care au fost prezentate mai sus, el a făcut și o reactualizare a Tratatelor de la Paris și Roma, asigurând condițiile necesare pentru creșterea dinamismului procesului de integrare europeană. Astfel, s-au adus Tratatului de la Roma cele mai profunde și mai numeroase modificări din întreaga sa istorie, aproximativ 200 de completări, modificări și abrogări de dispoziții la Art. G 1 – 84. Prima din aceste modificări a vizat schimbarea denumirii de Comunitate Economică Europeană cu termenul generic de Comunitate Europeană, schimbare impusă de evoluția istorică ce a presupus o lărgire continuă a sferei competențelor în domenii noi precum: sănătatea, cultura, protecția consumatorilor, educație, etc. Apoi, Art. G 1 – 9 a adus numeroase modificări precum: enumerarea noilor obiective și direcții de acțiune ale Comunității pentru următoarea etapă de integrare, s-au definit noile mijloace de realizare a acestora și s-au indicat principiile ce guvernează acțiunea comunitară, precum și unele noutăți la sistemul instituțional.
În fine, modificări de fond ale Tratatului de la Roma sunt cuprinse în Art. G par. D 10 – 38, ce se referă la politicile sectoriale, care să asigure suportul juridic necesar trecerii într-o nouă etapă de integrare europeană. Conform modificărilor Tratatului de la Maastricht, politicile comunitare sunt: Libera circulație a mărfurilor, Agricultura, Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, Transporturile, Normele comune privind concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor, Politica economică și monetară, Politica comercială comună, Politica socială, educație, formare profesională și tineret, Cultură, Sănătate publică, Protecția consumatorilor, Rețele transeuropene, Industrie, Coeziune economică și socială, Cercetare și dezvoltare tehnologică, Mediu, Cooperare pentru dezvoltare. Noutatea în acest domeniu constă în faptul că s-au extins competențele Uniunii și la alte domenii precum: cultura, sănătatera publică, protecția consumatorilor, rețelele transeuropene și industria. În fapt, modificările au vizat realizarea unei Uniuni Economice și Monetare pe de o parte, precum și politica sectorială a Comunității pe de altă parte. Astfel, pentru realizarea unei uniuni economice, statele membre au responsabilități mari în ceea ce privește stabilirea direcțiilor de dezvoltare, respectiv să promoveze strategii și să coopereze acolo unde apar probleme de interes comun, pentru finalizarea cu succes a obiectivelor comunitare, iar instituțiilor comunitare le-au fost rezervate competențe pentru ”fixarea orientărilor generale ale politicilor economice ale statelor membre, supravegherea evoluției economice în fiecare stat membru, verificarea conformității politicilor economice cu orientările generale”.
În altă ordine de idei, Tratatul de la Maastricht a adus modificări importante Tratatului de la Roma și în ceea ce privește instituțiile Comunității. Astfel, au fost extinse în primul rând atribuțiile Parlamentului European căruia i se acordă puteri decizionale, i-au fost extinse totodată și competențele și a fost învestit cu dreptul de a soluționa petițiile cetățenilor. De asemenea, a fost organizată instituția Ombudsmanului, s-a precizat dreptul de reprezentare al membrilor Consiliului și s-a modificat modul de desemnare și învestire al membrilor Comisiei. Apoi, s-a extins competența Curții de Justiție, iar Curtea de Conturi a devenit instituție europeană. S-a înființat un organism nou numit Comitetul Regiunilor ce avea un rol consultativ și s-a modificat Statutul privind organizarea și funcționarea Comitetului Economic și Social.
În continuare, s-au adus modificări și la ultima parte a Tratatului de la Roma, în ceea ce privește procedura de încheiere a acordurilor internaționale. Astfel, conform Art. G 80, procedura este angajată de Comisie, care mai apoi prezintă recomandări Consiliului, iar acesta poate decide deschiderea procedurilor și autorizează Comisia să înceapă negocierile, emițând directive prin care stabilește cadrul în care vor avea loc aceste tratative. La rândul ei Comisia poate apela la consultările unor comitete speciale pentru a o asista. Mai trebuie spus că, tratatul obligă Consiliul să consulte Parlamentul European care emite avize facultative cu privire la oportunitatea încheierii acestor acorduri, dar avizele sunt în anumite, cazuri strict precizate, obligatorii pentru Consiliu.
În Titlurile III și IV, respectiv în Art. H și I ale Tratatului de la Maastricht, au fost aduse modificări și Tratatelor instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și celui instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Apoi, în cuprinsul Titlului V ”Dispoziții privind politica externă și de securitate comună” la Art. J 1 – 11, Tratatul de la Maastricht se referă la două domenii noi de integrare europeană și anume politica externă a Uniunii și securitatea comună a statelor acesteia, stabilind reguli și obiective, precum și misiunea Uniunii de a ”implementa o politică externă și de securitate, comună și coerentă” .
Tot la Art. J 5 – 9 este stabilit gradul de implicare în aceste domenii al instituțiilor europene după cum urmează:
– Președenția Uniunii o reprezintă în politica externă și de securitate comună, la conferințele și organismele internaționale exprimă poziția sa și răspunde pentru aplicarea acțiunilor comune;
– Parlamentul European are rolul de a interpela Consiliul, adresându-i și recomandări în aceste probleme și poate fi consultat de președenție cu privire la aspectele și opțiunile principale ce privesc politica externă și de securitate;
– Consiliul European definește principiile ce ghidează politica externă și de securitate a Uniunii, în vreme ce Consiliul de Miniștrii ia decizii pentru implementarea lor;
– Comisia Europeană are și ea rolul de a se implica în aceste domenii, putând sesiza Consiliul cu privire la problemele ce apar și poate informa Parlamentul European asupra situației din aceste domenii.
În ceea ce privește cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne, aceasta este reglementată în Titlul VI la Art. K 1 – 9. Aici se stabilesc următoarele chestiuni de interes comun în aceste domenii:
– politica privind azilul;
– regulile pentru trecerea frontierelor externe ale Comunității;
– politica privind imigrația, condițiile de intrare, ședere și circulație a cetățenilor altor state pe teritoriul Uniunii;
– lupta împotriva toxicomaniei;
– lupta împotriva fraudei internaționale;
– cooperarea judiciară în materie penală și civilă;
– cooperarea în domeniul vamal;
– cooperarea polițienească pentru prevenirea și combaterea terorismului, traficului ilicit de droguri și altor forme grave de criminalitate internațională.
Ca mijloace directe pentru realizarea acestor obiective au fost propus constituirea unui comitet alcătuit din înalți funcționari pentru coordonarea acțiunilor comunitare în domeniile justiției și afacerilor interne și pentru a emite avize necesare Consiliului în procesul decizional al acestuia. Ca mijloace indirecte, s-au prevăzut informări și consultări între state în cadrul Consiliului, pentru coordonarea acțiunilor cu acelea ale diferitelor instituții comunitare. Alături de mijloace sunt stabilite și competențele instituțiilor comunitare în aceste domenii: astfel, Consiliul adoptă (la inițiativa statelor membre ori a Comisiei) în chestiunile de interes comun, poziții și acțiuni comune și elaborează convenții de colaborare pe care le recomandă spre adoptare statelor comunitare.
În Titlul VII al Tratatului de la Maastricht, la Art. L – R, sunt stabilite dispoziții privind competența Curții de Justiție (pentru soluționarea unor probleme ce ar putea apărea în legătură cu aplicarea Tratatului), sfera sa de aplicabilitate, perioada de încheiere și procedura de revizuire a Tratatului, precum și condițiile de aderare ale altor state la Comunitate. Astfel, în Art. M sunt aduse precizări în legătură cu sfera de aplicabilitate, stabilindu-se că, exceptând modificările aduse în acest document celor trei tratate constitutive, nici o altă dispoziție a Tratatului de la Maastricht nu afectează tratatele menționate sau alte acte subsecvente ce le-au modificat ori completat. În continuare, în Art. N, s-a stabilit și procedura prin care se pot aduce modificări tratatelor de bază ale Uniunii Europene, stabilindu-se aici că, modificările efectuate vor intra în vigoare după ratificarea acestora de către statele membre. Mai departe, în Art. O, este reglementată și procedura prin care pot fi primiți noi membri în cadrul Uniunii., principiul de bază fiind acela că, poțile Uniunii sunt deschise oricărui stat european care face o cerere adresată Consiliului și îndeplinește un anumit număr de condiții. Procedura stabilește că cererea de aderare este aprobată de Consiliu cu votul majorității membrilor săi, după care se încheie un acord între Comunitate și statul solicitant în care sunt precizate condițiile de admitere ce trebuiesc îndeplinite de statul solicitant și modificările ce urmează a fi aduse tratatelor constitutive.
În încheierea Tratatului de la Maastricht, la Art. Q, este specificat faptul că acest tratat se încheie pe o perioadă nedeterminată. El este însoțit de 17 Protocoale, dintre care 16 sunt anexe la Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană și la celelalte două Tratate de bază, precum și 33 de declarații ce sunt grupate într-un Act Final și o declarație adoptată ulterior semnării Tratatului.
Ca o concluzie la Tratatul de la Maastricht putem menționa faptul că, această structură nouă de integrare care este Uniunea Europeană, nu are personalitate juridică și cu toate acestea ea reprezintă cadrul ce asigură cooperarea între cei trei piloni, mai exact între cele trei Comunități și cele două noi politici introduse prin acest document.
Mai amintim că, referitor la importanța Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors aprecia: ”Paralelismul indispensabil între economic, social și monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a anumitor politici și abandonarea suveranității ce decurge din acestea – toate vor fi realizate prin Uniunea Economică și Monetară – ambiție economică profund politică și totodată embrionul clar al unei veritabile Comunități de destin”.
Tratatul de la Amsterdam
Conferința interguvernamentală de la Torino ce a început la 29 Martie 1996, a deschis lucrările de modificare a Tratatului de la Maastricht, care s-au finalizat prin conferința interguvernamentală a șefilor de state și de guverne de la Amsterdam, unde s-a semnat, de către statele membre U.E. la 2 Octombrie 1997, ”Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul de Uniune Europeană, Tratatul prin care s-a instituit Comunitatea Europeană și unele acte anexe”, și care a intrat în vigoare la 1 Mai 1999.
Acest tratat modifică dar și completează dispozițiile Tratatului de la Paris, a celui de la Roma și a celui de la Maastricht, fiind structurat pe trei părți și anexe după cum urmează:
– Partea I ”Modificări de fond”, alcătuită din 5 articole: primul modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, al doilea modifică Tratatul instituind Comunitatea Europeană, art. 3 și 4 modifică Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și cea a Energiei Atomice, iar prin art. 5 se modifică Anexa la Decizia Consiliului din 20 Septembrie 1976 intitulată Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct;
– Partea II ”Simplificare”, alcătuită din art. 6 – 11, prin care se modifică alte dispoziții ale acelorași tratate plus Tratatul instituind o Comisie unică și un Consiliu unic din 5 Aprilie 1965 și Convenția privind anumite instituții comune pentru Comunitățile Europene din 25 Martie 1957. În art. 10 se face precizarea că, modificarea sau abrogarea unor dispoziții din Tratatele citate nu are nici o influență asupra efectelor juridice născute când ele erau în vigoare, iar în art. 11 se stabilește extinderea competenței Curții de Justiție asupra modificărilor făcute în acest Tratat;
– Partea III ”Dispoziții generale și finale”, art. 12 – 15, se referă la durata nelimitată a Tratatului și la renumerotarea articolelor, titlurilor, capitolelor și a secțiunilor din Tratatele amintite, referindu-se și la tabelul de echivalențe dintre cele două numerotări;
– Anexă ce conține tabelele cu echivalențele vechii și noii numerotări a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană, precum și 9 Protocoale anexe la aceste Tratate și semnate o dată cu Tratatul de la Amsterdam.
Acest Tratat își propune două mari obiective: o adâncire a procesului de integrare europeană prin modificări de fond ale Tratatului Uniunii și la cele instituind Comunitățile cu precădere vizând politica externă și de securitate, cooperarea în domeniile justiției și a poliției, dar și modificări în ceea ce privește procesul decizional din perspectiva aderării noilor state, precum și un obiectiv vizând o reactualizare și readaptare formală a conținutului Tratatelor de bază.
La Art. 1 sunt aduse modificări și completări Titlului I din Tratatul privind Uniunea Europeană, trei modificări fiind mai importante și anume: redefinirea obiectivelor Uniunii, precizarea unor noi principii fundamentale de funcționare, precum și reglementarea sancționării statelor care încalcă în mod grav principiile comunitare. Au fost precizate și mijloacele de realizare a acestor obiective, iar în ceea ce privește principiile fundamentale de funcționare ale Uniunii, au fost introduce trei principii noi (principiul libertății individului, principiul democrației și principiul statului de drept) care se desprind din formularea unui nou paragraf introdus la Art. F par. 1 al Tratatului de la Maastricht: ”Uniunea este fondată pe principiul libertății, al democrației, al respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.
O serie de modificări au fost aduse și Titlului V intitulat ”Dispoziții privind politica externă și de securitate comună”, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Astfel, textul acestui titlu a fost în întregime înlocuit cu unul nou în care au fost revizuite obiectivele celor două politici (competența stabilirii și implementării lor a fost atribuită prin acest Tratat doar Uniunii), precum și metodele prin care ele urmează să fie puse în aplicare, înființându-se și noi organisme de lucru. Totodată s-a stabilit și strategia de integrare în domeniul securității, ce are ca obiectiv final realizarea unui sistem european de apărare comună.
În continuare au mai fost aduse modificări Titlului VI al Tratatului de la Maastricht, care a primit o nouă denumire ”Dispoziții asupra cooperării judiciare și polițienești în materie penală”, precum și un nou conținut. Aici la Art. K 1 s-a stabilit obiectivul fundamental al Uniunii în cadrul acestui pilon și anume asigurarea unui nivel ridicat de protecție al cetățenilor, într-un spațiu al libertății, securității și justiției. Pentru aceasta au fost stabilite următoarele direcții de acțiune: stabilirea unei strategii comune de acțiune a statelor sub egida Uniunii, prevenirea și reprimarea rasismului și a xenofobiei, prevenirea și combaterea criminalității organizate sau de altă natură, a terorismului, traficului de ființe umane, infracțiunilor împotriva minorilor, traficului de droguri și de arme, corupției și fraudei.
Tratatul de la Amsterdam mai introduce ca noutate Titlul VI ”Dispoziții privind cooperarea intensificată” în cadrul Tratatului de la Maastricht, în care la Art. K 15 – 17 este definit cadrul juridic și instituțional al cooperării statelor. Statele comunitare se pot ajuta între ele dacă unele dintre ele nu au putut finaliza la termen și în substanță obiectivele Uniunii, aceasta fiind ultima soluție pentru atingerea parametrilor optimi procesului de integrare. În cadrul acestei cooperări, statele membre pot apela la serviciile instituțiilor, procedurilor și mecanismelor prevăzute în Tratatul de la Amsterdam și în cel privind Comunitatea Europeană.
În sfârșit, sunt aduse modificări și Titlului VII din Tratatul de la Maastricht ”Dispoziții finale”; la Art. L se recunoaște competența de jurisdicție a Curții de Justiție asupra următoarelor dispoziții din vechiul Tratat: dispozițiile modificatoare ale celor trei Tratate institutive, Titlul VI (Art. K 7), Titlul VI A (Art. K 12 și Art. 5 A). Apoi, la Art. F Par. 2 și Art. L – S sunt este prevăzută competența de jurisdicție asupra acțiunilor instituțiilor comunitare ce nu respectă drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În fine, la Art. O Tratatul de la Amsterdam impune o condiție în ceea ce privește aderarea noilor state la Uniune, textul precizând că nu pot depune cereri de aderare decât statele care respectă principiile fundamentale ale Uniunii menționate în Art. F Par. 1.
În continuare, Tratatul de la Amsterdam aduce modificări și Tratatului instituind Comunitatea Europeană, în cadrul Art. 2 Pct. 1 – 59. Astfel, mai întâi sunt aduse modificări părții întâi ”Principiile”, unde sunt amintite la Art. 2 obiectivele Comunității și la care au fost adăugate două noi obiective, respectiv garantarea unei reale egalități între bărbați și femei în derularera politicilor comunitare, precum și asigurarea unui nivel înalt de protecție și îmbunătățire a calității mediului.
La Art. 3 sunt introduse două acțiuni pe care Uniunea trebuie să le folosească pentru a-și atinge obiectivele propuse, coordonarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă și luarea unor măsuri care să asigure libera circulație a persoanelor, precum și reglementarea condițiilor de acordare a azilului și de imigrație.
Alte modificări au fost aduse părții a doua ”Cetățenia Uniunii”; acestea constau în primul rând în precizarea care se face aici și anume că, cetățenia Uniunii nu o înlocuiește pe cea națională, ele coexistând iar prima o completează pe a doua, iar apoi în aceea că, de acum înainte dreptul de petiționare al cetățeanului comunitar a fost extins, putând fi exercitat asupra oricăreia dintre instituțiile sistemului comunitar.
În partea a treia ”Politicile Comunității” s-a introdus Titlul III A”Vize, azil, imigrație și alte politici care țin de libera circulație a persoanelor” în care au fost stabilite Consiliului o serie de obiective sectoriale: asigurarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul Comunității, înlăturarea controalelor la trecerea frontierelor interne indiferent de cetățenie și stabilirea unor norme unitare de control la frontierele externe, norme unitare și minimale pentru cererile de azil, examinarea și acordarea statutului de refugiat, măsuri minimale privind politica de imigrare.
Tot aici a fost introdus Titlul VI A ”Ocuparea forței de muncă”, care la Art. 109 S înființează o nouă instituție, Comitetul Forței de Muncă ce are ca obiectiv monitorizarea ocupării forței de muncă și politicile privind aceasta.
Apoi a fost introdus Titlul VII A ”Cooperarea vamală” care are Art. unic 116 prin care Consiliul este îndrituit să i-a măsuri pentru intensificarea cooperării în acest domeniu.
Alte modificări au mai fost aduse Titlului VIII ce reglementează domeniile social, educație, formare profesională și tineret, Titlul IX care se referă la cultură, Titlului X care se referă la sănătatea publică, Titlului XI ce se referă la protecția consumatorilor, Titlului XII ce se referă la rețelele de transport, Titlului XIV ce se referă la coeziunea economică și socială, Titlului V cercetare și dezvoltare tehnologică, Titlului XVI ce se referă la mediu, precum și Titlului XVII ce se referă la cooperare pentru dezvoltare.
În finalul Tratatului, Art. 12 – 15 conțin dispozițiile generale și finale; astfel se face precizarea că articolele, titlurile, capitolele și secțiunile Tratatului de la Maastricht și ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană ce au fost modificate sunt renumerotate și cuprinse într-un tabel de echivalențe. Se precizează durata nelimitată de timp a Tratatului, iar acesta este însoțit și de numeroase Protocoale anexe la cele două tratate modificate, printre care și Protocolul care stabilește sediile instituțiilor, organismelor și serviciilor comunitare: Parlamentul European care-și ține sesiunile plenare lunare la Strassbourg și sesiunile adiționale la Bruxelles, Secretariatul General al Parlamentului care-și desfășoară activitatea în Luxembourg, Consiliul European cu sediul la Bruxelles și care-și ține sesiunile în Aprilie, Mai și Octombrie în Luxembourg, Comisia Europeană ce are sediul de asemenea la Bruxelles și care are o parte din servicii în Luxembourg, Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță, Curtea de Conturi și Banca Europeană de Investiții cu sediul în Luxembourg, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor cu sediul la Bruxelles, Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt și Oficiul European de Poliție (Europol) cu sediul la Haga.
Tratatul de la Nisa
El a fost semnat în Februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 Februarie 2003. Trebuie menționat că, practic, schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa au avut loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European care a fost ales în Iunie 2004 avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care și-a început mandatul în Noiembrie 2004, avea 25 de membrii. Tot din Noiembrie 2004 a avut loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.
Modul în care este ales președintele Comisiei și membrii ei, conform reglementărilor care au intrat în vigoare odată cu Tratatul de la Nisa, este următorul: Art. 214 (2): ”Consiliul, reunit în prezența șefilor de stat și de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu președintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanță cu propunerile făcute de către fiecare stat membru. Președintele și ceilalți membrii ai Comisei astfel nominalizați, în bloc, vor fi supuși votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European, președintele și ceilalti membrii ai Comisiei vor fi investiți de către Consiliu care va hotărî prin majoritate calificată”.
Actele Consiliului trebuie să fie adoptate cu cel puțin 169 de voturi în favoarea majorității membrilor acolo unde Tratatul prevede că actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel puțin 169 de voturi în favoare, adunate de la două treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificată, un membru al Consiliului poate cere să se verifice dacă statele membre care susțin decizia constituind majoritatea calificată, reprezintă cel puțin 62 % din totalul populației Uniunii. Dacă se dovedește că această condiție nu este îndeplinită, decizia respectivă nu va fi adoptată.
Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european, proiect abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda și Franța. Denumirea să oficială este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 și ratificat de România în anul 2008 (prin Legea nr.13/2008), aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia și Malta.
După ratificarea celorlalte state membre, rezultat al voinței comune și a demersurilor conjugate ale actorilor politici, documentul a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, fiind menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale și la problemele care contează cel mai mult pentru cetățeni, aducând Europa mai aproape de aceștia.
Din analiza obiectivelor Tratatului, rezultă faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv protecția cetățenilor față de efectele globalizării, iar competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile de dezvoltare ale mediului economic.
De asemenea, prin utilizarea termenului valori: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept” în locul termenului principii (preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană), este oferită o viziune mai largă asupra obiectivelor Uniunii, aceasta conturându-se atât din punctul de vedere al nuanțării și al preciziei acestora în raport cu drepturile omului, cât și în context global, în raport cu dreptul internațional.
Accentul se mută de pe componenta economică și socială pe valori, pace și bunăstare, reprezentând, astfel, nouă viziune asupra construcției europene a statelor membre semnatare.
Orientarea spre cetățeni este o constantă a modificărilor introduse de Tratatul de la Lisabona, care dorește să dea Uniunii legitimitatea democratică, așa cum reiese atât din rolul parlamentelor naționale în Uniune, cât și din rolul sporit al Parlamentului European și din legătura dintre cele două nivele de reprezentare.
O dată cu intrarea sa în vigoare, prin elementele de inovație aduse, Tratatul contribuie, într-o măsură semnificativă, la întărirea legitimității democratice a Uniunii și a procesului decizional european, la consolidarea rolului de actor internațional, parlamentele naționale devenind, la rândul lor, actori importanți pentru consolidarea construcției comunitare, iar cetățenilor oferindu-li-se posibilitatea implicării în deciziile care îi privesc.
Tratatul de la Lisabona este menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale, precum și la problemele cu care se confruntă cetățenii. Inovațiile aduse prin acest Tratat sunt esențiale în ceea ce privește funcționarea eficientă a Uniuni, prin noile aranjamente instituționale și mecanisme de lucru, astfel încât Uniunea să devină mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune și reprezentarea externă.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană nu dispunea de personalitate juridică, aceasta fiind mai mult un concept politic decât unul juridic.
Dobândirea personalității juridice prin efectul Tratatului de la Lisabona, care conferă Uniunii o dimensiune juridică alături de cea politică, reprezintă o premisă a creșterii rolului său pe plan internațional, inclusiv a capacității sale de reprezentare individuală în organizații și conferințe internaționale, Uniunea acționând, astfel, ca o singură entitate
În domeniul Consiliului European, pe lângă consacrarea instituțională a acestuia, una dintre cele importante noutăți aduse de Tratatul de la Lisabona a fost înființarea postului de Președinte al Consiliului European.
Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată, și are rolul de a asigura pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European și de a găsi soluții care să conducă la obținerea consensului.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme privind politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant a Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Prin crearea sa, acest post oferă continuitate de acțiune la nivelul Consiliului European, având în același timp și o semnificație simbolică de stabilitate a acestui post.
Prin Tratatul de la Lisabona este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate și apărare (cooperarea structurată permanentă). De asemenea, sunt asigurate vizibilitatea și coerența acțiunii europene în aceste domenii, prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de securitate.
Înaltul Reprezentant are o dublă misiune: pe de o parte, este împuternicitul Consiliului pe probleme de politică externă și de securitate comună, iar pe de altă parte, este comisar european pentru relații externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe și a politicii de apărare comună, Înaltul
Reprezentant prezidează reuniunile periodice ale miniștrilor de externe ai statelor membre („Consiliul Afacerilor Externe”).
Totodată, Înaltul Reprezentant este și vice-președinte al Comisiei Europene.
În plus, el reprezintă politica externă și de securitate comună a Uniunii pe scena internațională, fiind asistat de un serviciu european pentru acțiune externă, format din funcționari ai Consiliului, Comisiei și serviciilor diplomatice naționale.
La nivel legislativ, este extins dreptul de co-decizie al Parlamentului la mai multe domenii ca justiția, imigrarea ilegală, cooperarea judiciară în materie penală, cooperarea polițienească, politică comercială, politica agricolă etc.
La nivel bugetar, Parlamentul European aprobă bugetul general anual (nu se mai face distincție între cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii) și stabilește, împreună cu Consiliul, cadrul financiar multianual. Parlamentul European urmează să-și dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaționale referitoare la aspectele ce țin de competențele sale.
Practic, Parlamentul European devine co-legislator în cvasitotalitatea domeniilor de competență. Procedura co-deciziei, prin care statele membre (Consiliul) și reprezentanții direcți ai cetățenilor europeni (Parlamentul) iau decizii de pe poziții de egalitate, devine procedura ordinară. De asemenea, Parlamentul va alege în mod direct Președintele Comisiei, pe baza propunerilor Consiliului European.
Consolidarea rolului Parlamentului European în sistemul instituțional european înseamnă creșterea reprezentativității cetățenilor statelor membre la procesul decizional, întărindu-se, astfel, legitimitatea democratică a Uniunii.
Introdusă de Tratatul de la Lisabona, inițiativa cetățenilor permite ca un milion de cetățeni, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, să solicite în mod direct Comisiei Europene să prezinte o inițiativă de interes pentru ei într-un domeniu de competență a Uniunii. Pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, cetățenii statelor membre vor beneficia de dreptul direct de inițiativă legislativă comunitară; în mod similar cu sistemele constituționale naționale, la solicitarea unui număr de cetățeni, Comisia Europeană inițiază un proiect legislativ.
Astfel, această inițiativă reprezintă prima manifestare formală a dreptului cetățenilor de a lua parte la procesul decizional comunitar, accentuând legitimitatea democratică a UE. Condițiile și procedurile de exercitare a inițiativei cetățenilor vor fi stabilite printr-un regulament adoptat de către Parlamentul European și Consiliu, pe baza propunerii Comisiei Europene.
O inovație deosebită adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la problematica luării deciziilor la nivelul Consiliului Uniunii Europene, în sensul introducerii votului cu majoritate calificată (art.16 alin.3 și 4 din TUE), ca regulă generală de vot în Consiliu. Astfel, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepția cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură.
În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acțiune. Această inovație are ca obiectiv simplificarea și eficientizarea procesul legislativ european, cu rezultate concrete la nivelul cetățenilor europeni. Tratatul de la Lisabona definește Uniunea drept un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre (art.67 din TUE).
În acest sens, Uniunea dezvoltă politici comune în materie de azil, imigrație și control al frontierelor exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea criminalității de mare amploare și pentru coordonarea și cooperarea între autoritățile polițienești și judiciare competente.
Uniunea Europeană – spațiu de justiție presupune recunoașterea mutuală a deciziilor jurisdicționale, apropierea legislațiilor și garantarea accesului la justiție. Cooperarea polițienească și judiciară nu își mai păstrează specificitatea, alăturându-se dispozițiilor privind vizele, azilul și imigrația, formând unul din capitolele privind politicile interne Uniunii.
Tratatul de la Lisabona extinde votul cu majoritate calificată și la acest domeniu, supus anterior regulii unanimității, fiind prevăzute, totodată, proceduri specifice pentru anumite situații (dreptul de rezidență, dreptul familiei, cooperarea consolidată).
O premieră adusă de Tratatul de la Lisabona este constituită de introducerea clauzei de solidaritate, ca expresie a viziunii actorilor de decizie europeni, în sensul că, în fața unor provocări majore, cel mai bun răspuns poate fi dat printr-o cooperare a statelor membre la nivelul comunitar.
Acordarea de asistență și sprijin se face la cererea statului membru afectat, prin autoritățile sale politice, iar coordonarea răspunsului statelor membre se face în cadrul Consiliului.
Modalitățile de punere în aplicare a clauzei de solidaritate vor fi stabilite prin decizie a Consiliului, la propunerea comună a Comisiei și a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Parlamentul European fiind informat.
Pentru eficientizarea aplicării acestei clauze, Tratatul de la Lisabona prevede evaluarea periodică, de către Consiliul European, a amenințărilor cu care se confruntă Uniunea.
Politica Europeană de Vecinătate este un instrument dezvoltat de Uniunea Europeană după extinderea din 2004, cu scopul de a realiza o zonă de securitate și stabilitate în jurul granițelor Uniunii.
Tratatul de la Lisabona conferă un cadru juridic stabilirii de relații privilegiate între Uniune și statele din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcției europene, importanta relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat. Astfel, potrivit Tratatului, Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii și caracterizat prin relații strânse și pașnice, bazate pe cooperare.
Totodată, Politica de vecinătate este instrumentul care asigură cooperarea regională și promovarea valorilor Uniunii în statele vecine acesteia, oferindu-le acestora posibilitatea de a avea acces la o parte din piața unică, determinând o integrare economică progresivă și intensificarea cooperării politice între UE și aceste state.
Capitolul 2. Instituțiile fundamentale ale Uniunii Europene
Parlamentul European
Parlamentul European este expresia voinței politice a popoarelor Uniunii și este totodată cel mai mare Parlament multinațional din lume. La începutul existenței sale se numea Adunarea Comună, era constituită conform Art. 7 și Art. 20 – 25 din Tratatul de la Paris și era compusă din 78 de delegați desemnați de parlamentele naționale ale statelor membre; acesta a fost de fapt ”forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării obiectivat în Comunitatea Cărbunelui și Oțelului”.
Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt cuprinse în linii generale în Regulamentul interior, care se adoptă cu majoritatea membrilor care îl compun. Organele de conducere sunt președintele și biroul acestuia, care sunt desemnați de Parlament dintre membrii săi. Se ține o ședință anuală, reunindu-se de plin drept în cea de a doua zi de marți din luna Martie. De asemenea, Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunități și privilegii. În special ei nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcțiilor. De asemenea, pe durata sesiunilor, parlamentarii beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute parlamentarilor din țările lor, iar pe teritoriul oricărui stat membru, de scutirea de orice măsură de detenție și de orice urmărire judiciară. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui un obstacol în dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.
Durata mandatului fiecărui parlamentar este de cinci ani și coincide cu perioada de legislatură a Parlamentului European. Reprezentanții votează individual și personal. Ei nu pot fi legați de instrucțiuni și nici nu pot primi vreun mandat imperativ, ceea ce consacră caracterul reprezentativ al mandatului.
O altă caracteristică a organizării Parlamentului European constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalitate ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice. Grupurile se constituie prin remiterea unei declarații președintelui Parlamentului, cuprinzând denumirea grupului, semnăturile membrilor săi și componența biroului. Această declarație este publicată în J.O.C.E.
Puterea Parlamentului European are trei secțiuni: puterea legislativă, puterea de a stabili bugetul și puterea de a supraveghea și superviza executivul. El are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare (la propunerile legislative ale Comisiei își exprimă punctul de vedere), emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaționale, exercită un control politic asupra Consiliului European și al Comisiei Europene, intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei, se bucură de drept de inițiativă, putând cere Comisiei să prezinte propuneri, are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar și în alte domenii expres prevăzute de tratate, are dreptul de a examina petițiile care îi sunt adresate, numește și destituie pe mediatorul european pentru anumite măsuri de instrucție, pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condițiile prevăzute în acest scop de regulament.
În același timp, pe lângă creșterea puterilor Parlamentului European în elaborarea deciziilor, noile competențe pe care le primește cu titlu propice îi dau posibilitatea să participe în mod mai activ la viața comunitară și totodată să fie un instrument direct între cetățean și instituțiile comunitare competente normative.
Consolidându-și atribuțiile bugetare și de control, Parlamentul European revendică mai ales participarea în cadrul procesului legislativ în comunitate, considerând că transferul competențelor la nivel comunitar trebuie în mod obligatoriu să fie însoțit de un control democratic de același nivel. Legislativul european participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare, exercitând atribuțiile sale în cadrul procedurilor referitoare la codecizie și cooperare și dând avize conforme sau avize consultative. În ceea ce privește cooperarea, Parlamentul poate folosi amendamentele pentru a revedea și modifica propunerile legislative ale Comisiei Europene și ale Consiliului European.
În ceea ce privește atribuțiile în domeniul controlului politic, Parlamentul European a deținut de la origine atribuții tradiționale. Acestea sunt: atribuții de informare, constând în examinarea diferitelor documente și în special în discutarea în ședință publică a raportului anual pe care îl supune Comisiei, precum și posibilitatea de a adresa instituțiilor întrebări scrise sau orale.
De asemenea, are și atribuții de sancțiune, respectiv Parlamentul European poate prin votarea unei moțiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze.
Pentru a evita abuzurile, Tratatele instituie un termen de reflectare de trei zile înainte de vot și cere ca moțiunea să fie adoptată cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate și majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul membrilor Parlamentului European se reduce de la 785 la 750, plus Președintele. Distribuția locurilor se face conform principiului „proporționalității degresive", stabilindu-se un prag minim de 6 reprezentanți și unul maxim de 96 reprezentanți/stat membru. Consiliul European va avea competența de a decide asupra modificării componenței Parlamentului, prin vot unanim și după consultarea acestuia.
Prin derogare, în perioada 2009-2014, Parlamentul European are 754 de europarlamentari.
România își păstrează numărul de 33 parlamentari europeni alocat conform prevederilor Tratatului de la Nisa, până la alegerile europene din 2014, când numărul reprezentanților în Parlamentul European aleși pe teritoriul României va fi cel prevăzut de decizia Consiliului European, adoptată în temeiul art. 2 din
Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice.
Consiliul European
Consiliul European este organismul suprem al Uniunii Europene. El nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităților Europene, ci a fost înființat în urma hotărârii Conferinței la nivel înalt de la Paris din 10 Decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea și coeziunea pe ansamblu a activităților Comunităților și a cooperării politice.
Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președinția Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune”. Așadar, aceast organism comunitar ”s-a cristalizat ulterior din necesitatea apariției unui cadru organizat și apoi instituționalizat, care să faciliteze întâlnirile sistematice ale șefilor de stat și de guvern ale statelor membre, precum și ale miniștrilor de externe ai acestora și a președintelui Comisiei Europene”.
Conform specialiștilor în drept comunitar, funcțiile îndeplinite de către Consiliul European sunt: funcția de arhitect al evoluției internaționale a construcției europene, toate deciziile importante în acest sens fiind luate sub inpulsul lui, funcția de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice și sociale, precum și în domeniul politicii externe, funcția de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar și al politicii externe. Totuși ”Specificul său în cadrul ansamblului de instituții comunitare constă în soluționarea celor mai complexe probleme interne și externe ale Comunității. Consiliul European reprezintă forul cheie pentru luarea deciziilor politice majore ale vieții comunitare, el întrunindu-se bianual”.
Prin Tratatul de la Lisabona, se confirmă pentru Consiliul European apartenența la sistemul instituțional european. În acelasi timp, prin tratat este definită si misiunea noii instituții, în sensul că aceasta „oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia si îi defineste orientările si prioritățile politice generale”. Consiliul European nu exercită funcții legislative.
O noutate importantă în ceea ce priveste Consiliul European este aceea că, prin Tratatul de la Lisabona, se conturează o reglementare a modului de funcționare a acestei instituții. Până la Lisabona, funcționarea Consiliului European era stabilită pe baza normelor cutumiare, apărute si consolidate în timp.
Potrivit Tratatului, Consiliul European este compus din sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum si din presedintele său si presedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Consiliul European se întruneste de două ori pe semestru la convocarea presedintelui său. Atunci cândordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru si, în ceea ce îl priveste pe presedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, presedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care prin tratate se dispune altfel.
Deciziile Consiliului European referitoare la interesele si obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă si de securitate comună, precum si celelalte domenii ale acțiunii sale externe, relațiile cu o țară sau regiune, ori pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor si mijloacele care urmează a fi puse la dispoziție de Uniune si de statele membre.
Comisia Europeană înainte de Tratatul de la Lisabona
Comisia Europeană este garantul interesului general European, fiind un organism interguvernamental creat în 1974; are un rol de impulsionare politică și este constituită din șefii de stat sau de guvern și din președintele Comisiei. Președinția se schimbă, pe rând, la fiecare șase luni.
Comisia este protectoarea tratatelor, are în componență câte 1 comisar pentru fiecare stat membru până la 27 de state membre, desemnarea se face de către Consiliul European, iar învestitura se face de către Parlamentul European. Deține monopolul inițiativei legislative în cadrul pilonului comunitar.
Conform Tratatului privind Uniunea Europeană: ”Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu, hotărând în unanimitate. Numai cetățenii statelor membre pot fi membri ai Comisiei. În componența Comisiei trebuie să intre cel puțin un cetățean din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor care au cetățenia aceluiași stat membru să fie mai mare de doi. Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității.
În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la vreun guvern și nici de la un alt organism. Ei se abțin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu și să nu influențeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata funcției lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. La preluarea funcției, ei se angajează solemn ca, pe durata exercitării funcției și după încetarea ei, să îndeplinească obligațiile care rezultă din funcție, mai ales datoria de a manifesta onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor. În cazul încălcării acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu sau de Comisie, poate, după caz, să destituie membrul în cauză, în condițiile articolului 216, sau să-l declare decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje care îl înlocuiesc”.
Conform Art. 214 al aceluiași tratat: ”Membrii Comisiei sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, conform procedurii prevăzute în paragraful 2, sub rezerva Articolului 201, dacă este cazul. Mandatul lor poate fi reînnoit.
Guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, după consultarea Parlamentului European, persoana pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei.
Guvernele statelor membre, consultându-se cu președintele desemnat, desemnează celelalte persoane pe care intenționează să le numească drept membri ai Comisiei.
Președintele și ceilalți membri ai Comisiei astfel desemnați sunt supuși, ca organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membri ai Comisiei sunt numiți, de comun acord, de guvernele statelor membre”. În prezent, numărul comisarilor este de 27, câte un reprezentant pentru fiecare țară membră, România deținând portofoliul minorităților.
În privința organizării acestei instituții, se mai poate cita și Art. 217 care prevede următoarele: ”Comisia poate numi unul sau doi vicepreședinți dintre membrii săi”.
Conform Art. 211 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Pentru asigurarea funcționării și dezvoltării pieței comune, Comisia veghează la aplicarea dispozițiilor prezentului tratat și a măsurilor luate de instituții în virtutea acestuia; formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare, dispune de putere de decizie proprie și participă la procesul de formare a actelor Consiliului și Parlamentului European, în condițiile prevăzute de prezentul tratat, exercită atribuțiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta”.
Mai departe Art. 212 arată următoarele: ”Comisia publică în fiecare an, cu cel puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activității Comunității”.
De subliniat că, potrivit specialiștilor în drept comunitar, funcțiile pe care le îndeplinește Comisia sunt în principal: cea de inițiativă, de execuție, de supraveghere, precum și cea de reprezentare.
Spre deosebire de situația existentă într-un stat național, unde dreptul de inițiativă legislativă este exercitat de guvern și parlament, la nivel comunitar respectivul drept revine în principal Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de excepție, revenind și Consiliului Miniștrilor Uniunii Europene și Parlamentului.
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deținea, atât puterea legislativă, cât și pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri de execuție decât în urma unei abilitări dată de Consiliu. În practică însă, mai ales în materie de politică agricolă comună, se făcuse simțită nevoia adoptării a numeroase măsuri de execuție la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în imposibilitatea de a le soluționa în timp util.
Cerințele legate de eficiența acțiunii comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 C.E.E. pentru a putea conferi Comisiei competențe executive. De acum înainte competența de principiu aparține Comisiei, regula anterioară fiind inversată. Consiliul nu mai este executivul care își poate delega competența către Comisie, ci aceasta din urmă reprezintă executivul, cu excepția situațiilor în care Consiliul își rezervă în mod expres acest drept pentru sine.
Un atribut esențial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât și de către statele membre. În virtutea acestui atribut Comisia poate să declanșeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligațiile ce le revin din tratate.
Comisia Europeană îndeplinește totodată și un semnificativ rol reprezentativ, ea fiind abilitată potrivit dispozițiilor Tratatului de la Roma să reprezinte interesele Comunității pe plan internațional.
În prezent, Comisia funcționează după principiul "un stat – un comisar". Fiecărui stat membru îi revine un portofoliu de comisar european. Pentru a spori eficiența Comisiei, mai ales în contextul extinderii, s-a propus micșorarea numărului de comisari. Numărul acestora va fi limitat la două treimi din numărul statelor membre UE. Noul sistem nu va deveni operațional până în 2014. Așadar, viitoarele două Comisii se vor baza pe principiul "un stat – un comisar".
Consiliul European de Miniștrii
Consiliul Special de Miniștri, reglementat de Art. 27 din Tratatul de la Paris, reprezintă și coordonează guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Potrivit Tratatului amintit, Consiliul era o instituție înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angaja fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul din membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dădea un ”aviz conform”, prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autorități.
Conform Art. 202 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Pentru asigurarea realizării obiectivelor fixate de prezentul tratat și în condițiile prevăzute de acesta, Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, dispune de puterea de decizie, prin actele pe care le adoptă conferă Comisiei atribuțiile de executare a normelor stabilite de Consiliu.
Consiliul poate supune exercițiul acestor atribuții unor modalități. De asemenea, în anumite cazuri specifice, el își poate rezerva dreptul de a exercita direct atribuții de executare. Modalitățile susmenționate trebuie să corespundă principiilor și normelor stabilite în prealabil de Consiliu, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul prealabil al Parlamentului European”.
Ca o particularitate a acestei instituții comunitare trebuie amintit faptul că, ”În funcție de profilul miniștrilor și de domeniile de care ei răspund, Consiliul se manifestă fie ca un ”Consiliu General”, fie ca un Consiliu Specializat”. Dacă în primul caz el este constituit din miniștrii de externe ai statelor comunitare, în cel de al doilea caz el este format din titularii portofoliilor din guvernele naționale pe domenii de activitate”.
În desfășurarea activității sale, președenția Consiliului este deținută de fiecare stat membru pentru o perioadă de 6 luni, în ordine alfabetică. Ca o particularitate a sa, ”Președenția în exercițiu este sprijinită de statul membru care a deținut-o anterior cât și de statul care va urma să o dețină”.
Printre atribuțiile acestei intituții comunitare se numără: formularea politicilor comunitare, finalizarea acordurilor Uniunii cu state terțe în domeniile de competență comunitară, ia decizii cu privire la îndeplinirea obiectivelor tratatelor, dar cea mai importantă atribuție este cea privind adoptarea legislației comunitare, fiind așadar un organ legislativ, cel mai important, iar aceasta este trăsătura sa esențială: ”se manifestă, pe de o parte, ca for al reprezentanților statelor membre, iar pe de altă parte, ca organ de luare a deciziilor comunitare;….Din această perspectivă el se afirmă atât ca organ interguvernamental, cât și ca instituție supranațională, comunitară. O consecință a caracterului său dualist este și faptul că în condițiile în care membrii consiliului nu sunt responsabili din punct de vedere politic față de alte instituții comunitare (de exemplu față de Parlamentul European), răspunderea lor față de guvernele naționale care i-au desemnat este evidentă”.
Începând cu 1 noiembrie 2014 si sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se defineste ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre acestia si reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii.
Trecerea la majoritate calificată priveste atât domenii tehnice, cât si anumite subiecte aparținând unor domenii foarte sensibile, precum controlul frontierelor, azilul sau migrația. Alte domenii importante în care Tratatul stabileste regula majorității calificate sunt: dreptul de stabilire; transporturile; politicaspațială; energie; sport; turism; protecție civilă; cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării.
Numeroase domenii rămân totusi guvernate de regula unanimității. Este vorba îndeosebi de: fiscalitate, măsurile de armonizare în domeniul securității sociale si al protecției sociale, procedura de revizuire a tratatelor, precum si cea mai mare parte a politicii externe si de securitate comune.
Tratatul de la Lisabona amendează si structura formațiunilor Consiliului, în sensul separării fostului Consiliu pentru Afaceri Generale si Relații Externe (CAGRE) în două formațiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare si coordonare a celorlalte formațiuni) si Consiliul pentru Afaceri Externe (prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate).
Locul central în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului este oferit Consiliului pentru Afaceri Generale, acesta asigurând coerența lucrărilor diferitelor formațiuni, pregătind reuniunile Consiliului European si urmărind aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu presedintele Consiliului European si cu Comisia.
Curtea Europeană de Justiție
Curtea Europeană de Justiție a fost înființată în virtutea Art. 31 – 45 din Tratatul de la Paris. Ea efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autorități și asupra actelor statelor comunitare. Ea era însărcinată și cu supravegherea respectării Tratatului și cu soluționarea diferendelor dintre țările membre sau dintre particulari și Înalta Autoritate.
Curtea era compusă din 7 judecători și 2 avocați generali numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadã de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.
Potrivit Art. 221 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Curtea de Justiție este formată din cincisprezece judecători. Curtea de Justiție se întrunește în ședință plenară. Totuși, ea poate crea în cadrul său camere, formate fiecare din trei, cinci sau șapte judecători.
La solicitarea unui stat membru sau a unei instituții comunitare care este parte la proces, Curtea de Justiție se întrunește în ședință plenară.
La cererea Curții, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul judecătorilor și poate efectua adaptările necesare alineatelor 2 și 3 din prezentul Articol și alineatul 2 din Articolul 167”.
Conform Art. 222: ”Curtea de Justiție este asistată de opt avocați generali.
Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții de Justiție, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale, astfel cum este definită în Articolul 220. La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul avocaților generali și poate efectua adaptările necesare alineatului 3 din Articolul 223”.
Conform Art. 223: ”Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcții juridice în țara lor, sau care sunt jurisconsulți de competență notorie; ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase ani. O reînnoire parțială a avocaților generali are loc din trei în trei ani. Reînnoirea afectează de fiecare dată trei avocați generali.
Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou.
Judecătorii desemnează dintre ei președintele Curții de Justiție, pe o perioadă de trei ani. Mandatul său poate fi reînnoit”.
Conform Art. 224: ”Curtea de Justiție își numește grefierul și îi stabilește statutul”.
Principalele atribuții ale Curții Europene de Justiție sunt: controlul legalității actelor instituțiilor, controlul respectării de către statele membre a obligațiilor care le sunt impuse de către tratate, interpretarea regulilor comunitare și negocierea validității actelor instituțiilor.
Tratatul de la Lisabona aduce modificări în ceea ce priveste organizarea si competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene. Sistemul jurisdicțional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul si Tribunalul Funcției Publice.
În ceea ce priveste crearea de tribunale specializate, Tratatul de la Lisabona prevede că acestea urmează să fie înființate potrivit procedurii legislative ordinare (co-decizie cu majoritate calificată). Această procedură se aplică si în cazul unei cereri de modificare a Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind considerată „proiect de act legislativ”. Statutul judecătorilor si avocaților generali, precum si regimul lingvistic al CJUE rămân supuse regulii unanimității.
Tratatul de la Lisabona reduce strictețea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor formulate de particulari (persoane fizice sau juridice) împotriva deciziilor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii. Particularii pot formula acțiuni împotriva unui act normativ dacă îi priveste direct si dacă nu presupune măsuri de executare. Prin urmare, particularii nu mai au obligația de a demonstra că actul respectiv îi priveste în mod individual.
În cadrul controlului respectării principiului subsidiarității, CJUE poate fi sesizată de un stat membru cu o acțiune în anularea unui act legislativ pentru încălcarea principiului subsidiarității, act emis de un parlament național sau de una din camerele unui astfel de parlament.
Capitolul 3. Comisia Europeană
3.1. Comisia Europeană dupa Tratatul de la Lisabona
Comisia Europeană are ca misiune principală să promoveze interesul general al Uniunii Europene.
Comisia Europeană are inițiativă legislativă: un act legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat decât prin propunerea Comisiei, în afară de cazurile în care tratatele dispun altfel. Celelalte acte sunt adoptate prin propunerea Comisiei atunci când tratatele prevăd în acest sens.
Principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia.
Până în 2014 se va păstra principiul câte unui comisar pentru fiecare stat membru. Din 2014 numărul de comisari se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, incluzând si presedintele Comisiei Europene si Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe. Principiul desemnării Comisarilor va fi acela al rotării egale între statele membre, astfel încât fiecare stat membru să fie reprezentat în două din trei legislaturi.
Comisarii nu sunt trimisii statelor membre la Bruxelles si nu trebuie să urmeze interesul național al țării de origine atunci când susțin o poziție sau alta.
Micsorarea numărului comisarilor prezintă avantajul simplificării procesului decizional. O Comisie mai suplă înseamnă o Comisie mai eficientă. Este de asteptat ca timpul necesar luării unei decizii la nivelul executivului european să scadă. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona nu instituie un sistem de desemnare a celor 18 comisari, lăsând această chestiune în sarcina Consiliului European, deci a statelor membre. Clarificarea acestui aspect instituțional va fi un punct sensibil pe agenda statelor membre, în măsura în care o treime din state nu vor mai desemna reprezentanți în Comisie pe perioada unui mandat. Totusi, spre deosebire de Nisa, este păstrată posibilitatea pentru Consiliul European să schimbe numărul comisarilor printr-o decizie unanimă.
Parlamentele naționale vor avea un rol sporit în procesul de decizie de la nivel european. Comisia Europeană va trimite direct parlamentelor naționale draftul proiectelor legislative. Unul dintre instrumente va fi așa‐numitul „cartonaș galben”, în care dacă o treime din parlamentele naționale vor respinge o propunere legislativă, Comisia Europeană o va reconsidera. În plus, dacă o majoritate simplă a parlamentelor naționale vor considera că o propunere legislativă nu respectă principiul subsidiarității, iar Consiliul și/sau Parlamentul vor fi de acord cu această opinie, propunerea se consideră respinsă („cartonașul portocaliu”). Perioada de timp în care parlamentele naționale pot lua o decizie privitoare la o propunere legislativă va crește de la șase la opt săptămâni. Parlamentele naționale au astfel un control ex ante, prin competența de a scrutiniza propunerile legislative transmise de Comisie din perspectiva respectării principiilor subsidiarității și al proporționalității și un control ex‐post, prin sesizarea pe care o pot face statele membre în numele parlamentelor naționale la Curtea Europeană de Justiție, în cazul în care se constată că principiile subsidiarității și/sau proporționalității sunt încălcate.
3.2. Alegerea președintelui Comisiei
Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene, ținând cont de rezultatele alegerilor la Parlamentul European.
Candidatul propus este ales de către Parlamentul european cu majoritatea membrilor care o compun.
Dacă acest candidat nu strânge majoritatea, Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, propune, într-un termen de o lună, un nou candidat, care este ales de către Parlamentul European în funcție de aceeași procedură.
Implicațiile acestor prevederi constau în dependența mai mare Comisiei față de PE. Se
urmăreste cresterea legitimității deciziilor la nivel european în raport cu cetățenii care aleg în mod direct membri parlamentului. Dacă până în prezent desemnarea Presedintelui Comisiei si a membrilor colegiului era legată doar de voința statelor membre, acum rolul PE se apropie de cel al parlamentelor naționale în procedura constituțională de desemnare a guvernelor pe baza unor majorități politice formate la nivelul legislativului. Astfel, programul si activitatea Comisiei vor fi influențate în mod direct de componența politică a PE si de linia pe care majoritatea parlamentară o va impune.
Acordarea dreptului Presedintelui Comisiei de a cere demisia unui membru al Comisiei este de natură să sporească autoritatea si totodată independența decizională față de statele membre. Un aspect sensibil ar fi reprezentat de situația în care comisarul căruia i se cere demisia va fi în continuare susținut de către statul membru care l-a desemnat. O situație aparte o reprezintă Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate. În cazul în care acestuia i se solicită demisia de către Presedinte sau PE adoptă o moțiune de cenzură, el va demisiona doar din funcția deținută în cadrul Comisiei. Demiterea din funcția de Înalt Reprezentant poate fi realizată doar la de către Consiliul European prin majoritate calificată.
3.3. Alegerea Comisiei
Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care acesta propune să le numească membri ai Comisiei. Mandatul său este de 5 ani.
Alegerea acestor personalități se efectuează:
pe baza sugestiilor făcute de către Statele membre; ținând cont de competența generală șl de angajamentul lor european;
ținând cont de garanțiile de independență pe care acestea le oferă.
Președintele, înaltul Reprezentant și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, ca și colegiul, votului de aprobare al Parlamentului european.
Pe fondul acestei aprobări, Comisia Europeană este numită de către Consiliul European, statuând cu majoritate calificată.
3.4. Moțiunea de cenzură a Parlamentului European
Parlamentul european, sesizat printr-o moțiune de cenzură asupra gestiunii Comisiei Europene, nu poate să se pronunțe asupra acestei moțiuni decât la cel puțin 3 zile de la depunerea ei și numai prin scrutin public.
Dacă moțiunea de cenzură este adoptată în majoritatea de 2/3 din sufragiile exprimate și în majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcțiile lor și înaltul Reprezentant trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
Rămân în funcțiune și continuă să expedieze afacerile curente până la înlocuirea lor. în cazul din urmă, mandatul membrilor Comisiei numiți pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligați să demisioneze din funcțiile lor.
3.5. Competențele Comisiei Europene
Comisia Europeană își exercită responsabilitățile în deplină independență.
Membrii Comisiei Europene nu solicita nici nu acceptă instrucțiuni de la vreun guvern, instituție, organ sau organism. Ei se abțin de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor lor sau cu executarea îndatoririlor lor.
Statele membre le respectă independența și nu caută să îi influențeze în actul de executare a atribuțiilor.
Competențele președintelui Comisiei:
Să definească orientările în cadrul cărora Comisia să își exerseze misiunea.
Să decidă asupra organizării sale interne pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunii sale. Responsabilitățile care incumbă Comisiei sunt structurate și repartizate între membrii săi de către președinte care poate remania această repartiție în timpul mandatului. Ei își exercită funcțiile care le sunt atribuite de către președinte sub autoritatea acestuia.
Să numească vice-președinți, alții decât înaltul Reprezentant, dintre membrii Comisiei.
Să solicite demisia unui membru al Comisiei.
Competențele Comisiei Europene:
Comisia europeană acționează în calitate de colegiu. Ea are următoarele competențe:
propune acte legislative Consiliului și Parlamentului European;
veghează asupra aplicării tratatelor cât și a măsurilor adoptate de către instituțiile Uniunii, în aplicarea acestora;
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii europene;
execută bugetul european și administrează programele;
exercită funcții de coordonare, de execuție și de gestiune conform condițiilor prevăzute de tratate;
asigură reprezentarea exterioară a Uniunii, cu excepția politicii străine și de securitate comună și a altor cazuri prevăzute de tratate;
ia inițiativa programării anuale și plurianuale a Uniunii pentru a se ajunge la acorduri interinstituționale;
publică în fiecare an, cu o lună cel puțin înaintea deschiderii sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activității Uniunii. Parlamentul European procedează, în ședință publică, la discutarea acestui raport.
Deliberările Comisiei au loc cu majoritatea membrilor săi.
Atunci când Comisia Europeană nu va mai cuprinde resortisanți ai tuturor Statelor membre, aceasta va trebui:
să acorde o atenție deosebită necesității:
de a garanta o transparență absolută în relațiile cu ansamblul Statelor membre;
să împartă informațiile cu toate Statele membre și să le consulte.
să ia măsurile utile pentru a garanta că realitățile politice, sociale și economice ale tuturor Statelor membre, inclusiv cele care nu au resortisanți printre membrii Comisiei, sunt luate din plin în considerare.
3.6. Vicepresedintele CE – Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe
Prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate, care va prezida Consiliul Relații Externe si va fi în acelasi timp unul dintre vice-presedinții Comisiei, este asigurată vizibilitatea si coerența acțiunii europene în aceste domenii. Cumularea funcției de Înalt reprezentant si de vicepresedinte al Comisiei va înlătura ambiguitatea reprezentării externe a UE. De asemenea, rolul Comisiei în politica externă si de securitate comună a Uniunii va creste prin această prevedere, desi în continuare nu are drept de inițiativă în acest domeniu.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Comisia va beneficia de lărgirea atribuțiilor de legiferare prin trecerea din metoda guvernamentală în cea comunitară în domeniile care țineau de pilierul 3 al UE (justiție, libertate, securitate). Comisia devine astfel unic inițiator legislativ pentru politicile JLS. Tendința este asadar aceea de a transfera competențele statelor membre către executivul european si în acest domeniu.
3.7. Reprezentanța Comisiei Europene în România
În Româmia Comisia Europeană are 4 departamente și anume:
Departamentul Presă exprimă poziția Comisiei Europene în relațiile cu media, oferă informații jurnaliștilor și promovează politicile și activitățile Comisiei. Organizăm evenimente de presă și vizite pentru jurnaliști, asigurând o bună acoperire în mass media a temelor europene de interes. Totodată, urmărim reflectarea acestora în presa scrisă, audiovizuală și online.
Departamentul Politic analizează evoluțiile politice, economice și sociale din România, precum și modul în care activitățile Uniunii sunt reflectate în opinia publică românească. Un element important al activității noastre este menținerea contactelor cu reprezentanții mediului politic și economic românesc, precum și cu societatea civilă.
Departamentul Comunicare promovează campaniile de informare și prioritățile de comunicare ale Uniunii în România, ținând cont de specificul național și local. Partenerii noștri în dialogul cu cetățenii români sunt cele trei rețele de informare Europe Direct, Centrele Europene de Documentare și Team Europe, a căror activitate o coordonăm.
Antena Direcției Generale Traduceri contribuie la o bună informare a cetățenilor cu privire la politicile și acțiunile Uniunii Europene, prin traducerea comunicatelor de presă și a buletinelor de informații și adaptarea acestora la contextul local. De asemenea, Antena are ca misiune promovarea activității DG Traduceri și a meseriei de traducător prin stabilirea de contacte cu publicul interesat (licee, universități cu programe de traducere), acordarea de sprijin pentru desfășurarea concursului de traduceri Juvenes Translatores, etc.
CONCLUZII
„Noul Tratat de la Lisabona este, de fapt, vechiul Tratat Constituțional transformat, care și-a pierdut pe drum aspectul constituțional.” Adoptat în 2007, intrat în vigoare în 2009, Tratatul de la Lisabona aduce modificări majore echilibrului instituțional delicat al Uniunii:
– Personalitatea juridică a Uniunii Europene, Uniune instituită prin Tratatul de la Maastricht (1992), dar care menținea și fosta Comunitate Europeană creând confuzie.
Prin crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate care este în același timp si vicepreședinte al Comisiei, crește rolul Uniunii Europene de a-și apăra interesele și valorile pe scena internațională și să se exprime intr-un singur glas.
– Diminuează deficitul democratic al Uniunii prin apariția Cartei Drepturilor Fundamentale în UE, dar totodata și prin implicarea totală a Parlamentului European în luarea deciziilor.
– Consiliul European devine o instituție de sine stătătoare, al cărui rol specific de a impulsiona și elabora rolul UE este consolidat.
– Instituirea unei președenții fixe a Conslilului European care contribuie la asigurarea unei continuități și eficențe sporite a activității acestei instituții. Astfel crește eficineța acțiunii Uniunii în ansamblul ei.
Adoptarea Tratatului de la Lisabona a fost necesară pentru că Uniunea Europeană s-a schimbat. Numărul de state membre a ajuns la 27. Numai în ultimul deceniu, numărul acesta aproape s-a dublat, determinând scăderea eficienței și transparenței instituțiilor Uniunii, precum și acutizarea deficitului democratic.
Uniunea Europeană avea nevoie să vorbească în lume cu un glas unic și să răspundă provocărilor uriașe ale secolului XXI, printre care criza economică, schimbările climatice, securitatea energetică și dezvoltarea durabilă.
Odată cu Tratatul de la Lisabona clasicul triunghi instituțional, Consiliul, Comisie, Parlament, trece printr-o amplă reformă.
Dacă în 1951 Tratatul de la Paris care instituia Comunitatea Europenă a Cărbunelui și Oțelului aducea în prim plan Înalta Autoritate (actuala Comisie), iar începând cu anul 1957 și Tratatele de la Roma debuta lunga perioadă de prevalență a Consiliului, pentru ca ultimele tratate să crească succesiv puterile Parlamentului European asistăm în prezent, odată cu Tratatul de la Lisabona, la creșterea exponențială a acestor puteri. PE adoptă de la egal la egal legislația europeană împreună cu Consiliul. Domnul Jerzy Buzek, președintele PE sublinia că funcția pe care o conduce „ profită de noile competențe primite într-un mod serios, responsabil și constructiv”. Mai mult, PE alege și controlează politic Comisia Europeană, are rol decisiv în adoptarea bugetului Uniunii și intră în conflict inclusiv cu Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate a Uniunii pe tema stabilirii organigramei noii instituții.
Toate acestea se traduc și într-un lobby din ce în ce mai puternic al grupurilor de interese pe lângă PE. Dar după scandalul europarlamentarilor ce au primit bani pentru amendamente, transparența instituțională și necesitatea unei relații corecte între parlamentari si lobby-iști trebuie accentuată mai mult ca oricând. Având în vedere noua dinamică instituțională instaurată la Lisabona bazată pe o relație delicată între Parlament și Consiliu, scandalul poate afecta atât balanța inter-instituțională, cât și relația lor cu Comisia Europeană referitor la calitatea legislației europene. Această relație fragilă amenințată de suspiciuni politice și orgolii instituționale, a fost afectată de scandalul „bani pentru amendamente”, așa cum a fost el denumit în presă, și a agravat cooperarea dintre reprezentanții statelor memebre și Parlament.
Actualul Înaltul Reprezentant, doamna Catherin Ashton, prezidează CAGRE, și din această poziție formulează și pune în practică acțiunea externă în întregul ei, iar în celalaltă alteritate de vicepreședinte al Comisiei face propuneri legislative și reprezintă pozițiile Uniunii pe plan internațional, supunându-se procedurilor de funcționare a Comisiei.
Prima Comisie, numită în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, în 2009, este alcătuită dintr-un comisar pentru fiecare stat membru. Totuși, începând din 2014, Tratatul de la Lisabona prevede faptul că, pe viitor, Comisia va fi alcătuită dintr-un număr de comisari mai mic decât numărul statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleși pe baza unui sistem de rotație fondat pe principiul egalității, ale cărui reguli de aplicare vor fi adoptate de către Consiliul European, care va hotărî în unanimitate și conform principiilor următoare:
numărul comisarilor trebuie să reprezinte două treimi din numărul statelor membre;
statele membre trebuie să fie tratate în mod egal în ceea ce privește ordinea de rotație și durata prezenței reprezentanților săi în Colegiul comisarilor. În niciun caz doi membri de aceeași naționalitate nu pot fi prezenți în Colegiu;
fiecare dintre colegiile succesive trebuie constituit de asemenea manieră încât să reflecte în mod optim diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre ale UE.
BIBLIOGRAFIE
Bărbulescu Iordan Gheorghe, Europa Mea. Sistemul Instituțional, Ed. Tritonic, București., 2007
Corina Leicu, ”Drept Comunitar”, Ed. Lumina Lex, Buc., 2005
Corina Leicu, Ioan Leicu, ”Instituții Comunitare”, Ed Lumina Lex, Buc., 1996
Dan Niță – „Tratatul de la Lisabona”, Ed. Nomina Lex, 2009
Felician Cotea, ”Drept Comunitar Instituțional”, Ed. Aeternitas, Alba – Iulia, 2004
Francisco Aldecoa Luzárraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom , Iași, 2011
Gornig G., I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, Buc., 2006
Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Edit. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006
Jacques Delors, ”Discurs în fața Parlamentului European”, Buletin C.E.E., 12 Februarie 1992
Voicu, M., Uniunea Europeană înainte și după tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene – 2010 – Ghidul dumneavoastră pentru Tratatul de la Lisabona – Luxemburg
Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2008
Tratatul UE și Tratatul de funcționare al UE, Ed. Hamangiu, București, 2008
Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom
Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Paris
www.ec.europa.eu
www.euractiv.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comisia Europeana Dupa Tratatul de la Lisabona (ID: 126785)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.