Comicul In Nuvelele Si Schitele Lui I.a.bassarabescu

COMICUL ÎN NUVELELE ȘI SCHIȚELE

LUI I.A.BASSARABESCU

CUPRINS

Argument

COORDONATE ALE VIEȚII ȘI ACTIVITĂȚII LITERARE

UNIVERSUL OPEREI

2.1. Atitudinea artistică în primii ani ai activității literare

2.2. Universul literar în schițe și nuvele

2.3. Considerații asupra operei

MECANISMUL COMICULUI

. Tipologia personajelor

. Aspecte ale problematicii comicului

. Zugrăvirea “naturii moarte

. Consensul istoriei literare

Concluzii

Bibliografie

ARGUMENT

Pe tărâm educațional, literatura română este un domeniu cu numeroase paliere, deopotrivă de valoroase și de bine reprezentate: literatura epică, cea lirică, dar și cea dramatică, fiind o disciplină școlară complexă și dinamică ce presupune o instruire permanentă bazată pe fundamente teoretice și percepte practice.

În sfera largă a acesteia, o importanță deosebită o are literatura română deoarece ajută elevii să-și creeze un univers ficțional și să-și îmbogățească vocabularul, dar și să-și găsească în personajele pe care le întâlnesc modele sau antimodele.

Metodele de instruire și educație a acestora trebuie să fie cât mai eficiente și să aibă la bază perfecționarea și modernizarea tehnicilor de lucru pentru a trezi interesul și pasiunea elevilor. Este important să se formeze și consolideze deprinderea acestora cu opera literară prin lectură, exerciții de citire astfel încât elevii să parcurgă orice text cu voce tare sau în gând și să poată întelege și reproduce conținutul acestuia.

Pentru a se asigura cealaltă cerință, și anume îmbogățirea vocabularului elevilor este necesar ca aceștia să stăpânească sensurile proprii și figurate ale cuvintelor, astfel încât fiecare lecție de literatură să le ofere prilejul unei noi achiziții lexicale și să-și poată preciza și nuanța vocabularul pe care îl folosesc. Realizarea acestor cerințe obiective și subiective presupune din partea profesorului menținerea la curent cu ceea ce este nou în specialitate , precum și o bună pregătire din punct de vedere metodic.

Comicul aparține categoriei faptelor de viață ce produc sentimente estetice fără ca ele însele să fie estetice, și nu se integrează în categoria esteticului. Îndeobște comicul apare dintr-o lipsă de conveniență, dintr-o nepotrivire, dintr-o lipsă de adaptare, el provine din ceea ce nu corespunde scopului, intuiției sau prezenței afișate; tot ceea ce apare așa cum nu este așteptat, afișând un angajament mai mult sau mai puțin decât e nevoie, sau pur și simplu prezentând altceva decât ne așteptăm. Toate acestea declanșează comicul.

O prima remarcă se impune referitoare la faptul ca în realitatea înconjurătoare, în viață, comicul în stare pură nu se află, el este desemnat datorită conștientizării noastre în afară de care prezența lui ține mai curând de sfera urâtului sau chiar a tragicului.

Situația comică apare însă abia atunci când cel implicat în ea nu realizează indolență sau se preface că nu o înțelege, a nu o realiza, cand este lipsit de adaptabilitate, sau mimează inadaptabilitatea complicându-se în ea ori dorind ca astfel să o demaște. La drept vorbind, un asemenea erou se află într-o culpă morală, ori intelectuală, apărând în situația de a ne induce în eroare, scoțând un rezultat la care mijloacele nu îl îndreptățesc.

Drept urmare, în realizarea prezentei lucrări metodico-științifice mi-am concentrat atenția asupra comicului, alegând nuvelele și schițele lui I.A.Bassarabescu, unul din reprezentanții genului scurt din literatura română, larg cultivat în primele decenii ale acestui secol ocupând unul din locurile de frunte.

Tema investigată aduce în actualitate un peisaj literar care suscită interes pentru lectorul de azi prin reflectarea critică a realităților de secol XIX, de aici cheia de lectură ironică oferită. Gradul de studiere a temei investigate este relaționat cu parcurgerea unei bibliografii de specialitate, eterogenitatea materialului de teorie și istorie literară determinând însă apariția unor dificultăți ȋn sistematizarea speciilor satirice. Opera sa, alcătuită din schițe și nuvele, deși nu are dimensiuni întinse, a intrat totuși în patrimonial literaturii noastre clasice, distingâdu-se prin trăsături originale, printr-un pronunțat caracter realist și o autentică valoare artistică.

Astfel, lucrarea de față își propune să schițeze o concepție pertinentă asupra personalității lui I.A.Bassarabescu, asupra comicului în nuvelele și schițele sale.

Lucrarea este structurată în trei capitole ce urmăresc progresiv prezentarea coordonatelor vieții și activității literare, universul operei, culminând cu prezentarea mecanismului comicului în nuvele și schițe, cărora li se adaugă Argumentul și Concluziile.

Primul capitol al lucrării, intitulat „Coordonate ale vieții și activității literare”, se concentrează asupra vieții si activității literare a scriitorului. În atmosfera de participare la manifestările cultural – artistice ale vremii, întregită de o pasională lectură a operelor marilor scriitori realiști romani și străini, se naște în elevul Bassarabescu dorința de a scrie, de a păși pe drumul creației literare, așa cum afirma L.Leoneanu.

Capitolul al II-lea, intitulat „Universul operei”, surprinde atitudinea artistică în primii ani ai activității literare, continuând cu prezentarea detaliată a elementelor sale componente universului literar în schițe și nuvele, precum și a considerațiilor asupra operei. Încă din primii ani ai activității literare, I.A.Bassarabescu își definește atitudinea artistică, își definește limitele până la care se va întinde aria sa de observare și analiză, de zugrăvire a oamenilor. Eroii din primele sale schițe și nuvele aparțin lumii mărunte, micii burghezii cu visuri și aspirații ce eșuează, cu o existență stereotipă. Prozatorul îi privește ironic, dar cu îngăduință reliefându-le trăsăturile caracteristice printr-un subtil procedeu umoristic.

Universul literar al lui I.A.Bassarabescu, este alcătuit din lumea micii burghezii, din lumea măruntă a funcționărimii, a intelectualității și păturii de modești proprietari din târgurile și orășelele provinciale sau la periferia marilor orașe. Eroii care populează opera sunt umili slujbași, impiegați la telegraf sau la C.F.R., șefi de stație, funcționari sau profesori pensionari, negustori, avocați și ofițeri, fete bătrâne și văduve. Toți formează o lume specifică, trăiesc o viață proprie, au trăsături morale și spirituale care-I definesc ca tipuri umane distincte, tipuri caracteristice condițiilor de viață materială.

Scriitorul a cunoscut aceste tipuri de oameni nemijlocit, prin contact direct, prin propria sa experiență de viață. Ceilalți, din alte schițe și nuvele, au fost cunoscuți în timpul anilor de profesorat, ani de necontenit și aprofundat studiu asupra oamenilor. Existența lor se desfășoară monoton, este expresia neputinței de a dori sau de a bănui un alt fel de trai. Gesturile lor sunt meschine. Visurile de îmbogățire și parvenire pe care le nutresc unii dintre ei pornesc tot din incapacitatea lor morală de a dori săvârșirea unor acțiuni majore. În atmosfera mohorâtă, plină de plictis și fără perspectivă, a târgurilor și orășelelor de provincie din societatea burgheză, atmosferă care atrofia simțurile. Un fapt oricât de mărunt, poate lua proporții considerabile, de mari fericiri sau catastrofale incidente.

În descrierea dramelor petrecute în lumea micii burghezii a ales cazurile cele mai concludente, demonstrând că, adesea, pentru un grup de oameni cu orizontul vieții mărginit, un fapt banal poate constitui un prilej de adâncă îndurerare.

Capitolul al III-lea intitulat „Mecanismul comicului”, conturează tipologia personajelor, aspecte ale problematicii comicului, dar și zugravirea “naturii moarte”.

Schițele și nuvelele lui I. A.Bassarabescu, zugrăvind chipuri și caractere din lumea micii burghezii, în monotonia și ridicolul lor, au o evidentă nuanță umoristică.

Personajele sunt de extracție umilă, fără determinare, fără forță și orizont; vitalitatea lor este incertă, searbădă și fără putință de autodepășire. Existența lor se caracterizează prin ticuri și automatisme, prin comportamente stereotipe și aspirații rutiniere; tabieturile, hobby – urile, manifestările și exercițiile maniacale conturează stări de trăire și de spirit. De aici decurge și liniaritatea lor existențială și literară, suficiența, previzibilitatea, rectiliniaritatea atitudinilor și idealurilor lor.

Subiectele din schițele sale parcă ar fi extrase din cele ce se întâmplă acum în spațiul românesc: ultimele două decenii și jumătate de zbatere a societății noastre în a-și croi un drum sigur prin noianul de stări și de evenimente minore; feluritele iluzii și insuccesele căutărilor; lipsa de orizont a fenomenelor și a proceselor social-economice, politice și culturale de acum; perspectivele minore și rapid schimbătoare ale noilor clase sociale ce se configurează confuz; nebuloasele din toate domeniile de activitate; căutările sterile; bucuriile scurte și superficiale; invazia nonvalorilor; traiul tern de pe o zi pe alta; preocupări diurne banale în așteptarea unor zile și a unor ocazii norocoase;

Procedând astfel, scriitorul obține și un efect comic, la baza căruia sta contrastul dintre esență și aparență. În zugrăvirea “naturii moarte” observația e meticuloasă de mare pătrundere, atenția și finețea cu care e realizată fiind dovedită mai ales de înregistrarea deformațiilor obiectelor.

Am considerat oportună prezentarea, în paginile următoare, a stilul lui I.A.Bassarabescu care se apropie mult de limba vorbită, care se caracterizează prin simplitate, prin conciziunea expresiei și sobrietatea imaginii. Comparațiile, epitetele, și metaforele sunt utilizate rar și cu prudență, comentariile scriitorului, ca și vorbirea personajelor, prezentându-se sub nuditatea oralității. După cum în portretizarea personajelor a reușit să extragă amănuntul esențial, semnificativ, tot așa, în descrierea acțiunilor lor, în cadrul narațiunii, scriitorul a ales cuvintele cele mai expresive, cele mai bine potrivite, întrebuințându-le cu mare economie. Fraza e de obicei scurtă, fără podoabe stilistice.

Tema investigată aduce în actualitate un peisaj literar care suscită interes pentru lectorul de azi prin reflectarea critică a realităților de secol XIX. Gradul de studiere a temei investigate este relaționat cu parcurgerea unei bibliografii de specialitate, eterogenitatea materialului de teorie și istorie literară determinând însă apariția unor dificultăți ȋn sistematizarea surselor comicului. Scopul și obiectivele lucrării s-au delimitat în cadrele definirii conceptelor (comic, nuvele, schițe), pentru evidențierea specificului acestui tip de proză, cu examinarea fenomenelor literare ale epocii.

Noutatea științifică a studiului este conferită de cercetarea unor aspecte puțin

aprofundate anterior – aspecte referitoare la modalitățile comicului în textele epocii și la ipostazele textului de intenție comică în perioada precizată. Se întreprinde o tipologizare originală a textelor comice, efectuată din perspectiva structurii compoziționale.

Studiul propune o sistematizare și o analiză comparată a speciilor comice, reliefând locul pe care ȋl ocupă acestea ȋn cadrul genului epic, punctându-se

reușitele pe tărâm literar al unor autori mai mult sau mai puțin menționați ȋn istoriile

literare ulterioare epocii studiate.

Referitor la suportul metodologic al studiului, a fost aplicată, ȋn special, metoda analitică de cercetare, propice evidențierii trăsăturilor esențiale ale fenomenului studiat. S-a utilizat o abordare sistemică și structural – funcțională. În general, s-a făcut apel la metodele de cercetare caracteristice științelor socio – umanistice, precum metoda comparativ – tipologică, folosită la evidențierea particularităților personajelor în speciile studiate.

În cadrul studiului s-au utilizat analiza și sinteza, inducția și deducția, pe un material divers. S-a apelat la metode precum examinarea documentelor, interpretarea textelor, analiza de conținut a producției literar – publicistice a epocii. Suportul teoretico – științific utilizat a fost preluat din bibliografie de dată recentă, din spațiul românesc, alături de studii și cercetări mai vechi. Fundamentale au fost lucrările din domeniul teoriei literare și critică literară.

Datorită viziunii comice și umoristice a autorului asupra existenței, lumea ,,eroilor” lui I.A.Bassarabescu stă în umbra lumii din schițe a ,,eroilor” lui I.L.Caragiale. În locul sarcasmului vitriolant și tăios al autorului Momentelor, schițele lui I.A.Bassarabescu cultivă ironia binevoitoare și oarecum tămăduitoare și complice cu situațiile și cu personajele, așezată cumsecade pe o nedisimulată compasiune din partea unui autor situat parcă în planul secund al narațiunii. Cedând gustului public al epocii, autorul împletește într-un chip personal, echilibrat, ironia, umorul, gestica, trăirea lirică, dintr-un unghi estetic și ideologic acceptat și cautat de contemporanii săi.

CAPITOLUL I

COORDONATE ALE VIEȚII ȘI ACTIVITĂȚII LITERARE

Printre reprezentanții genului scurt din literature română, larg cultivat în primele decenii ale acestui secol, I.A. Bassarabescu ocupă unul din locurile de frunte.

Opera sa, alcătuită din schițe și nuvele, deși nu are dimensiuni întinse, a intrat totuși în patrimonial literaturii noastre clasice, distingâdu-se prin trăsături originale, printr-un pronunțat caracter realist și o autentică valoare artistică. “I.A.Bassarabescu, spune G. Călinescu, a izbutit să-și facă din litaratura română o filozofie proprie cu un minim de activitate literară.”

I.A.Bassarabescu s-a născut la 17 decembrie 1870 în Giurgiu. Al șaselea din cei șapte copii ai pitarului Alexandru Bassarabescu (1818-1893), coleg de clasă la Colegiul „Sf. Sava” din București cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, primar al orașului Giurgiu la data nașterii lui Bassarabescu. Mama scriitorului Elisabeta – Eliza (1830-1897), născută Starostescu, „descindea din familia de militari Boteanu, in care a existat si un pretendent la cununa muzelor.” Din căsătoria pitarului au rezultat șapte copii: Iulian, Dumitru, Gheorghe, Magdalena, Victoria, Ion și Zoe.

I. A.Bassarabescu și-a petrecut copilăria până la vârsta de 7 ani în satul natal. A făcut clasele primare la București, terminându-le la vârsta de paisprezece ani, și liceul la Sf. Sava între 1884-1892 ( dar la 30 octombrie 1892 era înaintat din soldat, având bacalaureatul, la gradul de sublocotenent în rezervă, în infanterie, deci făcuse între timp și stagiul militar). A urmat apoi Facultatea de litere și filozofie, probabil cu întreruperi, fiind totodată și funcționar la Ministerul de Finanțe, din care cauză nu și-a trecut licența în științe istorice decât la 10 iulie 1899. Diploma e semnată de T. Maiorescu ca rector și V. A. Ureche ca decan, iar teza tratează despre Cicero ca om politic (nota, după sistemul vremii, nu este tocmai strălucită: o bilă alba și cinci roșii). Încă din 1896 funcționase ca profesor de geografie la Focșani, iar din 1897 la Ploiești, desigur ca suplinitor, licența trecându-și-o în 1899, iar examenul de capacitate în sesiunea 1901-1902 ( reușit al doilea la specialitatea principală geografia). Tot în 1901, scriitorul se căsătorea cu Ecaterina, fiică a comerciantului Temelie Dinescu din Ploiești. Întâlnește o bogată activitate literar – artistică, stimulată cu atenție de unii profesori, o atmosferă de vie efervescență culturală, care-i va influența în sens pozitiv dragostea de lectură, iar apoi predispunându-l la scris și înlesnindu-i debutul publicistic.

Preocupările literar – artistice din cadrul Colegiului „Sf. Sava” aflaseră în mintea și sufletul elevului Bassarabescu un teren prielnic de înrâurire, deoarece după cum însuși va mărturisi în anii maturității, fusese deprins cu lecturile și istorisirile de lucruri frumoase încă de la o fragedă vârstă, de către mama sa, care „avea un dar de a povesti nemaipomenit.”

În primii ani ai studiilor liceale, citește cu pasiune cărțile populare și mai ales povestirile cu haiduci ale autorilor N. D. Pop și Panait Macri. "Haimanaua și haiducii – notează – erau în vremea aceea, printre elevii cursului inferior de liceu, patima cea mai răspândită”.

Pe măsura înaintării în vârstă și a lărgirii orizontului cultural I. A. Bassarabescu manifestă preferința pentru alți autori, încă din anii de liceu, către marii scriitori realiști români și francezi. ”Știind frantuzește din familie, citeam cărți mai grele. Admiram pe Alphonse Daudet și Flaubert, pe frații Goncourt, pe Balzac și mai ales pe Maupassant”. Frecventarea operelor acestor scriitori, în perioada formării sale spirituale, va avea consecințe binefăcătoare pentru opera literară de mai târziu, în care influența realiștilor francezi este evidentă.

Mișcarea literară și artistică românească din epoca respectivă îl preocupă

într-un grad înalt. Astfel, Revista nouă a lui B. P. Hașdeu constituia una dintre cele mai interesante și plăcute lecturi, apariția ei fiind așteptata cu nerăbdare, iar cumpărarea unui singur număr se înfăptuia prin contribuția benevolă, colectivă, a tinerilor iubitori de literatură. “Fiind prea scumpă pentru mijloacele noastre, grupul de amatori ai clasei cumpăram, la apariție, numai un singur exemplar, prin cotizație, rămânând ca să aparțină, la urmă, celui care plătește o contribuție mai mare.”

De asemenea era nelipsit de la conferințele săptămânale pe care scriitorii reprezentativi ai timpului le țineau la Ateneu: ”Alergam joia seara să apucăm, cu un ceas înainte, locuri la Ateneu, ca să putem vedea și asculta cât mai de-aproape pe conferențiarii epocii…pe tunătorul și captivantul Delavrancea…, Al. Odobescu, Gheorghe Panu, V.A. Urechia și pe A. Vlahuță.” Dorința sa de a se cultiva, de a cunoaște și de a trăi activ în mijlocul vieții literar-artistice din acel timp, de a putea obține un loc la galeria Teatrului Național se realiza deseori cu sacrificii și privațiuni materiale, cum mărturisește în amintirile sale:”Numai Dumnezeu știe în cât timp și cu câte jertfe și mortificații, liceenii din cursul superior și studenții ne făceam rost de gologanii necesari ca să putem cumpăra un loc la galerie. Deși e mult de atunci, păstrez totuși vie în minte galeria Teatrului Național, cu scara ei nesfarșită cu tot.”

În aceasta atmosferă de participare la manifestările cultural – artistice ale vremii, întregită de o pasională lectură a operelor marilor scriitori realiști romani și străini, se naște în elevul Bassarabescu dorința de a scrie, de a păși pe drumul creației literare.

Cu sprijinul efectiv al profesorului de limba română Simion Mîndreanu, în 1888, editează la poligraf revista Armonia, în sumarul căreia introduce „nuvela” Sălbaticul, despre care ne informează, în amintirile sale, că ”avea ca erou un tânăr sfios, căruia-i plăceau excursiile în tovărășii cât mai reduse ca număr, urmând potecile munților totdeauna cu o carte în mână”. Un an mai târziu Armonia primește titlul pretențios de Studentul român.

I.A. Bassarabescu introduce aici o altă nuvelă, Flăcău bătrân, care cuprindea “primele încercări de ironizare a slăbiciunilor omenești.” Încredințează câteva texte revistei Mugurul; aici își vede imprimată, în 1888, nuvela Nostalgie, ce este considerată debutul său publicistic.

Semnătura lui sau pseudonimele pe care și le alege (Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion, Bion) pot fi întâlnite, în afară de România literară din noiembrie 1888 unde publică schița Întîia furie având un caracter exaltat-romantic, melodramatic, vărsându-și sufletul său „hărțuit de visuri și visări” și schița Poetul.

În mai 1890, își începe colaborarea la revista Generația nouă a lui Eduard Adamski, unde sub pseudonimul I.A.Barion, publica nuvela Restriște – retipărită sub numele adevarat în revista Generației noi (1893) -apoi schițele și nuvelele Domnu Tanu, O luptă, Dintr-o idilă, Scrisori-sfîrșit de secol. În perioada începuturilor sale litarare a scris și câteva versuri ”Acele biletele versificate au fost primele mele arme de luptă împotriva prostiei omenești.” , poezia pentru copii Doamna Ispita (1896), și-a versificat singur schița Sîmburele și a compus monologul în versuri Clopotarii.

În 1891, colaborând cu ziarul Românul, publică Sigiliul, Un ceas de lecție, Trusoul, apoi se alătură grupului scriitoricesc de la Revista noua a lui B. P. Hașdeu, în paginile căreia publică schițe și nuvele, ca Un plagiat, Între iubire și sărăcie, Jean, Surori, Învins și altele.

Cu nuvela Emma, pe care însuși a considerat-o, mai târziu, „ca pe cea dintâi manifestare a srisului meu matur”, își începe colaborarea la Convorbiri literare (1896). Duiliu Zamfirescu îi scria lui Titu Maiorescu: ”Minunată, minunată!…Cine este acest domn? Mă interesează foarte mult să știu cine e, fiindcă acesta va deveni un mare scriitor. Echilibrul perfect al nuvelei, valoarea comică a cuvintelor, verva descrierii dezvăluiesc un talent parcă ajuns la maturitate…Și e o așa de mare mulțumire să citești în românește o lucrare bună, tânără, mai cu seamă și vie! De un ceas de când am citit-o, sînt într-o ilaritate care mi-a pus voie bună pe suflet.” Tot aici publică nuvela Pe drezină (1924), despre care Șt. O. Iosif mărturisea: ”…Am speriat cafeneaua cu hohotele noastre citindu-ți frumoasa nuvelă din Convorbiri.” În 1908 a primit premiul Academiei pentru volumul Vulturii, în 1919 pentru volumul Un dor împlinit.

I.A. Bassarabescu și-a împletit necontenit munca de creație literară cu activitatea de profesor secundar. După absolvirea facultății, este numit profesor suplinitor de geografie la Focșani (1896), din 1897 la liceul din Ploiesti, unde va rămâne până la sfârșitul vieții sale.

Lipsa de consistență și nerealizarea artistică a unor schițe și nuvele, ca Nenea (1916), Eder, Duhovnicul, Două dorințe se datoresc poate și condițiilor neprielnice în care autorul era nevoit să lucreze, dupa cum însuși mărturisește: ”unicele ceasuri de reculegere ce-mi rămîn pentru literatura, liniște, gândire sînt între zece și două noaptea.”

Scriitorul a mai îndeplinit și alte funcții, ca inspector al artelor (1911), inspector al învățământului primar (1912), prefect de Prahova (1918) și senator (1926-1927), dar toate de scurtă durată, concomitent cu munca de profesor. Treptat, scriitorul se desprinde de atmosfera politicianismului burghez, rămânând un om onest și demn.

În colaborare cu Vasile V. Haneș a publicat Antologia scriitorilor români (1931); a întocmit și manuale școlare (1926; 1930). Sub titlul Ovidiu Șicană (1908), a tradus și localizat farsa medievală franceză La Farce de maistre Pierre Pathelin.

A tradus din Alphonse Daudet, Georges Courteline și a scris și în limba esperanto.

Opera literară cuprinde: • Nuvele, București, 1903; Vulturii, București, 1907; Norocul, București, 1907; Ovidiu Șicană, Ploiești, 1908; Noi și vechi, București, 1909; Nenea, București, 1916; Un dor împlinit, București, 1919; Moș Stan, București, 1923; Schițe și nuvele, București, 1923; Pe drezină și alte nuvele, București, 1924; Spre Slatina și alte nuvele, București, 1924; Un om în toată firea, București, 1927; Domnu Dincă, București, 1928; Două epoci din literatura română, București, 1928; Limba română, București, 1930; Opere complete, I-II, București, 1939-1940; O scriitoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor, București, 1940; Proză, București, 1942; Lume de ieri, București, 1943; Schițe și nuvele, prefață de Zoe Dumitrescu, București, 1953; Schițe și nuvele, București, 1955; Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Al. Piru, București, 1958; Un om în toată firea, îngrijită și prefață de Tiberiu Avramescu, București, 1961; Pe drezină. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de G. Dimisianu, București, 1963; Scrieri alese, îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1966; Un om în toată firea, Iași, 1972; Un dor împlinit, București, 1974; Pe drezină. Nuvele și schițe umoristice, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, București, 1976; Nuvele și schițe, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, București, 1985; Un om în toată firea, îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1988, dar și antologii Antologia scriitorilor români, București, 1931 (în colaborare cu V.V. Haneș) și traduceri Georges Courteline, Taina familiei. Liniștea casei, București, 1924.

I. A. Bassarabescu s-a stins din viață la 29 martie 1952, în vârstă de 82 de ani.

CAPITOLUL II

UNIVERSUL OPEREI

2.1. ATITUDINEA ARTISTICĂ ÎN PRIMII ANI AI ACTIVITĂȚII LITERARE

Încă din primii ani ai activității literare, I.A.Bassarabescu își definește atitudinea artistică, își definește limitele până la care se va întinde aria sa de observare și analiză, de zugrăvire a oamenilor. Eroii din primele sale schițe și nuvele aparțin lumii mărunte, micii burghezii cu visuri și aspirații ce eșuează, cu o existență stereotipă. Prozatorul îi privește ironic, dar cu îngăduință, reliefându-le trăsăturile caracteristice printr-un subtil procedeu umoristic.

Pornind din Caragiale și Delavrancea, I. A. Bassarabescu prezintă cam în același timp cu Brătescu-Voinești lumea micilor boiernași și a micii burghezii urbane, compusă din mărunți impiegați fiscali, P.T.T, C.F.R, prfesori, comercianți, avocați, ofițeri, spițeri, ziariști, conțopiști, lume care a perceput în literature franceză pe Maupassant și Daudet, în literature rusă pe Cehov, iar în cea poloneză pe H. Sienkieviez. Majoritatea eroilor lui I. A. Bassarabescu sunt oameni fără mari aspirații, doritori a trăi în liniște, într-o mediocritate de aur, însă fără voluptatea rafinată a tihnei, resemnați în condiția lor umilă, în care de cele mai multe ori se complac, până la a devein maniaci. Astfel Guță cultivă leandrii și nu se căsătorește decât atunci când i se pare că a găsit o femeie stăpânită de aceeași pasiune, pentru că, îndată ce va observa ca a fost mistificat, să divorțeze ( Leandrii ). Coana Ralița, maniacă a scuturatului covoarelor, s-a despărțit și ea de bărbat, deoarece acesta nu gusta curățenia exemplară, certându-se și cu chiriașii care nu declară, ca ea, război prafului ( Intre acareturi ).Conu Costache Oprișoiu crește porumbei și uda flori, coana Zinca Țărineasca, văduvă, are patima cafelelor.

Eroii lui I. A. Bassarabescu își consumă toată energia în direcția realizarii unui scop pe potriva sufletului lor modest. Tudorache, micul negustor cu veleități politice, vinde toate “scumpeturile” nevestei ca să ofere confraților de idei o masa cu lăutari ( Un dejun ). Zinca Țărineasca se judecă, făcând singura și pe avocata, spre a-și redobândi proprietatea ( Un dor împlinit ). Domițian din Vulturii are un singur vis și anume să ajungă telegrafist, mulțumit apoi cu o existență total insignifiantă și comodă, indiferent că stă în capitală sau în provincie.

Femeile din proza lui I. A. Bassarabescu au ca ideal suprem o bună căsătorie cu un bărbat având slujbă sigură și salariu mare, reprobând mezalianțele, însoțirile cu oameni de condiție neconvenabilă. Elenca dorește ca ginere pentru fiica ei Luxița un impiegat ceferist ( Sâmburele ). Soții Oprișoiu, mici proprietari nu admit alianța fiului lor , învățat la Paris, cu o “șansonetă” ( Emma). Mariajurile între persoane de categorie socială diferită au consecințe tragi-comice. Contabilul de fabrică Dincă, om “ridicat din proști”, duce o viață mohorâta printre dosare, soția sa, „de familie” , neacceptând nici o vizită a prietenilor acasă ( Domnu Dincă ). Coana Dochia, nepoată de boier cu caftan, căsătorită cu un controlor financiar, își menține numele de fată pe cartea de vizită: Dochia Rudoiu, născută Radacineanu, își crește copii unilateral, ținându-i departe de tatăl lor ( În ciuda Coanei Dochia ). Maria, alt exemplar din „lumea bună”, își disprețuiește nu mai puțin soțul, pe inginerul Telian, înșelându-l cu un general, ceea ce Telian aprobă cu resemnare ( De pe culme ).

Cazul Iulicăi din nuvela Pe drezină repetă, după cum a observat G. Călinescu, pe acela al Emmei Bovary. Iulica, măritată cu șeful de stație obez Napoleon Manolescu-Pletea, are nostalgia vieții moderne din capitala părăsită: ea o fată frumoasă și stilată care nu era menită să se piardă lângă un așa bărbat obez și care dormea cu nesimțire. De îndată ce i se oferă prilejul – vizita fostului candidat la mâna sa, Traian Popovici, șef de stație într-o gară mai aproape de București, rău însurat și el cu o femeie despot – Iulica se decide să lase pe Napoleon pentru Traian, fugind cu acesta „pe drezină” la București.

Mica burghezie, apăsată de lipsuri materiale, tolerează în cele din urmă abandonarea cercului ei închis, dacă de pildă un tânăr căsătorit cu o femeie mult mai în vărstă nu-și uită de tot familia. Persoana care s-a pretat la o astfel de combinație este atunci numită peiorativ “dânsa”, numele ei fiind odios ( În rai, Dânsa ).

De obicei, adulterul nu produce mari drame, uneori e consimțit, alteori e iertat. Mișu consumă zestrea Anei și trăiește cu nevasta „vivantă” a maiorului de intendență Donopolu. Ana divorțează și se logodește cu Alexandru, dar revine la Mișu când aceasta se pocaiește ( La vreme ). Moartea unuia dintre soți pune câteodată capăt mariajurilor lipsite de înțelegere. O văduvă recentă, compătimită în chip gratuit de toți, mărturisește prietenei sale că n-a avut nici o zi bună în cei treizeci de ani de căsnicie. Prietena, văduvă și ea, propune începerea unei vieți noi, cumpărându-și amândoua vopsea neagră de păr ( O prietenă ).

Multe din aceste întâmplari sunt narate de I. A. Bassarabescu obiectiv, cu îngăduință și chiar cu simpatie, deci fără răutate. E vorba – cum ar spune jupân Dumitrache – de „ale tinereții valuri”, adică de lucruri omenești, posibile oricând și oriunde, pe seama cărora s-a glumit totdeauna. Când însă trece la zugrăvirea injustițiilor sociale, autorul preface umorul în satiră severă. Afaceriștii, politicienii veroși, jurnaliștii corupți, funcționarii necinstiți, profesorii pedanți sunt cu sarcasm ironizați de I. A. Bassarabescu, continuator pe această latură a criticii sociale caragialiene. O categorie condamnată o constituie îmbogățiții de război, ca Georgică, parazit trăind din capitalul câștigat în timpul războiului prin vănzarea de bijuterii în Rusia ( Nepoții lui conu Costache ) sau ca Filioreanu, devenit milionar prin deturnarea fondurilor destinate întreținerii armatei și actual proprietar al unei mari case în strada Batiște, mobilată fără gust dar scump ( La casa din Batiște ). Altă categorie se compune din ziariști demagogi și gălagioși ca Nicu Dănuleanu care admite vehemența și opoziția în ziar, dar până la rude ce trăiesc menajate ( Obuzul ). În Stâmpeanu, Păunescu et comp. se ridiculizează pseudocultura, cosmopolitismul și pedantismul. Stâmpeanu, avocat, se supără că a fost întrebat ce înseamnă cuvântul inaniție, ca și cum – observă el – s-ar mai îndoi cineva că inaniție înseamnă „asfixie”. Domnișoara Bibi, profesoară de limba română, este împotriva neologismului „onoare” preferat de sublocotenentul Bazil Jonnescu care întrebuințează cuvântul „cinste” numai când se cinstește cu țuică ( Don Bazil ).

Atitudinea scriitorului față de lumea aceasta însuflețită de mirajul îmburghezirii, este în general aceea a umoristului realist care îndreaptă reflectorul criticii asupra infirmităților societății în care trăiește. Ironia lovește însă fără cruțare în beneficiarii zilei. Autorul ni-i înfățișează cu un creion ascuțit, în toată suficiența, ignoranța, ticăloșia lor. Bassarabescu îi urăște și disprețuiește pe toți oamenii aceștia lacomi de avere,care acaparează după primul război mondial arena politică în țara noastră. Profitori, afaceriști, obraznici, acești copii răsfățați ai burghezo-moșierimii afișează un total dispreț față de om, față de muncă ( Nepoții lui Conu Costache ). Mișu Georgian ( La vreme ) e aproape un Tipătescu. Prefect tânăr, Georgian nu știe decât să conducă cotilioanele la baluri, să irosească banii femeii și să se ocupe de aventuri. Iar Nicu Dănuleanu ( Obuzul ) amintește în oarecare măsură pe Cațavencu. Avocat afacerist, ziarist frazeolog, acesta conduce fără scrupule politica unui oraș de provincie.

Autorul a înțeles caracterul vieții politice în regimul burghezo-moșieresc. Pe deasupra certurilor zgomotoase , invectivărilor violente, partidele „istorice” reprezintă toate aceeași mare cârdășie de interese. Îmbogățitul de război ( La casa din Batiște ), care, încă de pe cînd era plutonier major, a început să facă afaceri cu generalul, Pandele Filioreanu a văzut cum războiul i-a adus pe farfurie momentul prielnic. Ajutat de comandant, care-l cunoaște din timp de pace, plutonierul Pandele a dus cu el mai departe, după demobilizare, avântul de activitate practică. Funcționarul superior cu apucături tiranice (Miraj) , magistrații și avocații inculți și pretențioși ce constituie așa zisa „lume bună” ( Stâmpeanu, Păunescu et Comp), întregesc această lume ce trăiește parazitar pe spinarea maselor muncitoare. Radu Persicescu, din nuvela Restriște, este un mărunt funcționar care, în adolescență, își făurise visuri de a studia la Paris, de a urca ierarhia politică…Luând în căsătorie, înainte de bacalaureat, o femeie ignorantă și fanfaroană, cu care aduce pe lume doi copii, înăbușit de greutățile materiale ale existenței familiei, ajunge un om minuscul, copleșit de tristețea iremediabilă a idealurilor prăbușite. “Trei ani de căsnicie! monologhează el lăuntric. Trei ani de nomolire din rău în mai rău. Ei, Radule, unde-ți sînt visele de aur din tinerețe? Parisul, învățătura, politica, de-pu-tă-ți-a?! Vorbe, deșertăciuni!… Din atîtea idealuri, să nu mă aleg nici măcar cu bacalaureatul; să ajung să tremur ca un mizerabil înaintea mai-marilor, ca să nu fiu silit a-mi pierde cea din urmă nădejde; leafa mea de 150 de lei!…” Salvarea și-o vede într-o “moștenire” colosală sau o “întâmplare neașteptată”. Asemenea lui Radu Persicescu este și Radu din schița Dintr-o idilă.

Nuvela Domnu Tanu deschide o serie întreagă de schițe care au ca personaj central intelectualul mic-burghez, fie în deplinătatea puterilor, fie ajuns la bătrânețe, anchilozat de tabieturi și pasiuni meschine, cu un orizont limitat, incapabil de sentimente și acțiuni majore. Domnul Tanu trece în fata elevilor drept un om sever, nervos, dar și cu accente de duioasă bunătate. În realitate, este însa un cămătar, un profitor, mânat de interese egoiste.

Atitudinea scriitorului diferă în unele nuvele și schițe de acest gen. Umorul face loc ironiei, tipul uman respectiv fiind portretizat de o poziție critică. Nuvelele și schițele publicate în Revista nouă fac o notă aparte. Nu mai înclină spre ironie și umor, ci devine romanțios, în locul unor lucrări de observație realistă construind conflicte melodramatice, în nuvele de largi dimensiuni. Între iubire și sărăcie istorisește într-un stil patetic-sentimental, dragostea unui student sărac, Aurel, pentru Silvia, fiica unui bogătaș, dragoste care sfârșește tragic, tânărul înnebunind în urma căsătoriei iubitei cu un altul. În Jean fondul acțiuniii este tot melodramatic. Eroul, Jean, vlăstar aristocratic, se întoarce în țară, de la Paris, ruinat, îmbătrânit, plin de datorii. Mimi, fiica unui cofetar, se căsătorește cu el numai pentru a-i purta numele. Cu timpul, însă, după momente de ezitări, îl iubește cu pasiune, deși, Jean e bolnav, aproape pierdut.

O anume trăsătură a scrisului lui I.A.Bassarabescu, simpatia pentru dezmoșteniții vieții, pentru oamenii simpli, umiliți, siliți să trăiască în sărăcie și trudă, și antipatia pentru cei ce huzureau și profitau de truda altora, este prezentă în nuvelele Surori și Învins. Ele relevă problema raporturilor dintre rudele sărace și cele bogate.

2.2. UNIVERSUL LITERAR ÎN SCHIȚE ȘI NUVELE

Universul literar al lui I.A.Bassarabescu, este alcătuit din lumea micii burghezii, din lumea măruntă a funcționărimii, a intelectualității și păturii de modești proprietari din târgurile și orașelele provinciale sau la periferia marilor orașe. Eroii care populează opera sunt umili slujbași, impiegați la telegraf sau la C.F.R., șefi de stație, functionari sau profesori pensionari, negustori, avocați și ofițeri, fete bătrâne și văduve, deopotrivă de dusumanizați, copleșiți de marasmul unei vieți pe care o simt plină de amenințări, în care orice bucurii și necazuri mărunte iau proporții de fericiri nebănuite sau catastrofe, dominați în cele din urmă de o aprigă dorință de îmbogățire. Toți formează o lume specifică, trăiesc o viață proprie, au trăsături morale și spirituale care-i definesc ca tipuri umane distincte, tipuri caracteristice condițiilor de viață materială. În aceste împrejurări, oamenii aceștia pierd odată cu perspectiva reala a vieții și orice urmă de demnitate a vieții.

Legătura unui tânăr cu o femeie mult mai în vârstă decât el, dar si mai avută, e privită de acesta și, până la urmă, chiar de familia lui, cu satisfacția unei căpătuiri ( În rai, Dânsa ). Sau un tânăr sărac ajuns la o oarecare situație material, datorită soției, aflând de necredința acesteia nu știe cum să procedeze mai cu tact, ca ea să nu simtă că el știe ( De pe culme ). Oamenii sunt storși de sentimente și idealuri înalte. Locul acestora îl iau interese mărunte, meschine. Pentru slujbași, visul existenței este ajungerea la pensie ( Spre Slatina ). Iar mamele cu fete de măritat identifică destinul cu un bărbat, în cel mai bun caz impiegat de gară ( Sâmburele, Pe drezină ). Alți oameni din aceeași galerie se apleacă cu gelozie asupra unor obiecte , îndeplinesc automatizați acțiuni care , prin periodicitatea lor, le dau iluzia că umplu golul existenței. Acesta este izvorul tabieturilor care cârpesc viața burlacilor și a fetelor bătrâne ( Vulturii ), al maniilor ce singure îi mai leagă de viața înconjurătoare. O atmosferă tristă, îmbâcsită, în care nu pătrunde nicio adiere proaspătă de viață, apasă asupra orașelor de provincie, locuite de acest soi de oameni ( Într’un orășel de provincie ).

Într-un interviu acordat, în 1926, Adevărului literar și artistic, I.A.Bassarabescu mărturisea că: ”tipurile din schițele mele sînt luate, bineînțeles, din viața reală, turnate pe calapodul imprejurărilor impuse de subiect.”

Scriitorul a cunoscut aceste tipuri de oameni nemijlocit, prin contact direct, prin propria sa experiență de viață. Eroii din Domnu Dinca, Vulturii, Perseanu, Hoțul sunt imaginile artistice ale colegilor săi de birou pe când era funcționar sau în anii studiilor universitare. Ceilalți, din alte schițe și nuvele, au fost cunoscuți în timpul anilor de profesorat, ani de necontenit și aprofundat studiu asupra oamenilor. Existența lor se desfășoară monoton, este expresia neputinței de a dori sau de a bănui un alt fel de trai. Gesturile lor sunt meschine. Visurile de îmbogățire și parvenire pe care le nutresc unii dintre ei pornesc tot din incapacitatea lor morală de a dori săvârșirea unor acțiuni majore. În atmosfera mohorâtă, plină de plictis și fără perspectivă, a târgurilor și orașelelor de provincie din societatea burgheză, atmosferă care atrofia simțurile. Un fapt oricât de mărunt, poate lua proporții considerabile, de mari fericiri sau catastrofale incidente.

Guță, din admirabila nuvelă Leandrii, este unul dintre cele mai representative tipuri din această lume. Viața se reduce la un singur sentiment – cultura leandrilor: “gustul dumnealui era să găsească, vara, cînd se întorcea la șase de la slujbă, curtea stropită și leandrii înfloriți. Își purta nasul pe la fiecare, mirosind ici un boboc, dincoace o floricică, semn de bun gust; apoi se lăsa la jiletcă și iesea cu scaunul să citească Universul între leandri, la umbra leandrilor, în parfum de leandru.” Dacă nu se căsătorise, plănuind să scrie chiar un studiu despre “Femeia romana în Dacia Traiana”, aceasta se datora faptului că nu aflase încă femeia care să iubească cu aceeași pasiune leandrii. “Ce? Să ajung eu să-mi văd sărmanele flori ofilite chiar în luna întîi a căsătoriei?! Nu-mi voi uni destinele cu ale unei femei decât în ziua când voi decoperi în ea o inimă sinceră și devotată pentru leandri.”, spunea el adesea băiatului său de serviciu. Nu după mult timp descoperă “femeia – ideal”, “femeia-leandru”, în Didina fata cârciumarului, care începuse să iubească leandrii la inițiativa tatălui său din dorința de a contracta căsătoria cu domnul Guță. La două luni dupa căsătorie, văzând că Didina tratează florile cu neglijență și silă, acest fapt ia proporții catastrofale. El nu poate trăi alături de o femeie care nu-i înțelege pasiunea și divorțează.

Pe coordonatele aceluiași drum se desfășoară și viața coanei Ralița din schița Între acareturi. Ca și domnul Guță, ea are o singură pasiune, în jurul căreia gravitează întreaga ei existență: pasiunea scuturatului în casă. Dimineața, “își pune o bluză veche cu mâneci smulse, ca să n-o încurce în mișcări. Se-mbrobodește cu un tulpan tras pe frunte. Fața d-abia i se mai vede în fund de tot, micșorată cât pumnul. Aproape să n-o cunoști. Apoi începe să care afară apartamentele.” Pentru coana Ralița, mania scuturatului reprezintă rațiunea ei de a fi, restul lumii neinteresând-o: ”Seara se roagă lui Dumnezeu, îngenunchind în fața icoanelor strălucitoare și cerând Maicii Domnului nu pîinea de toate zilele, nu averi sau cine știe ce minune din visuri, ci un singur lucru: sănătate, ca să poată scutura.”Sentimentele ei sunt subordonate acestei pasiuni, nu mai poate suporta pe nimeni alături de ea dacă nu primește aprobarea pentru ceea ce face, fapt pentru care se desparte de soțul ei.

Altora din aceeași lume, maniile le provoacă însă momente de încântare și mulțumire. Tudorache, din nuvela Un dejun, este un astfel de „fericit”. În tinerețe fusese maior în Garda Naționala, muzica militară îi cânta, de ziua lui, „marșul lui Garibaldi și alte cântece de dor”, avusese o vie frumoasă la Dealul – Mare. La bătrânețe ajunge un modest negustoraș, care face politică și îngrijește de boala nevestei. Cea mai mare dorință a lui este însă să dea un „dejun”, cand i-o veni partidul la putere, o masă mare, cu chef și lăutari, care „să înceapă de la 8 seara și să țină pînă a doua zi la cântatul cocoșilor”.Fericirea lui sporește, când, ieșind din opoziție, amanetează la bancă toate „aureturile” și „scumpeturile” nevestei și ofera confraților de idei mult visatul „dejun”.

Eroina nuvelei Un dor împlinit, coana Zinca, are o pasiune de care e animată. Rămasă fără avere, în urma decedării soțului, ea nu mai trăiește decât pentru a-și recăpăta bunăstarea de odinioară. În acest scop intentează proces, care durează la nesfârșit, ea singură pledând în fața juraților, având ca singură proba un sinet. După douăzeci de ani de judecată, i se restituia casa conacului. Împăcată, liniștită pentru totdeauna, dorește doar o „cafeluță.”

„Călcând pe urmele lui Caragiale și ale lui Brătescu Voinești, I.A.Bassarabescu realizează tocmai, în alegerea eroilor, acea condiție care pare a fi temeiul nuvelei. Acești eroi nu mai sunt inadaptabili, învinși, ci mai degrabă mulțumiți. Însă existența lor e mediocră, idealul terestru și viața lor decurge automatic, fără nici o mișcare neprevăzută.” a remarcat G.Călinescu.

Domițian din nuvela Vulturii, nu are ambiția să termine liceul, visul lui fiind să devină telegrafist. Odată obținut acest post, rezolvă problema fericirii personale, automatizându-și existența. Gună Mosor din Miraj, fost inspector general al Camerelor Centrale, nu-și pune altă problemă în viață decât aceea de a fi contrazis. Junele Cănuță, din nuvela Spre Slatina, are “visul lui de aur: președinte de tribunal; apoi pensia și …nimic- ca și tata.”

Idealul suprem al mamelor este să-și mărite fetele după un impiegat la gară, aceasta fiind totdeauna ”o comoara nesecată de gineri”. Și coana Elenca din schița Sîmburele visează pentru fiica ei, Luxița, tot un impiegat de gară.

Nuvela Spre Slatina narează pregătirile pe care le face Tase Moinea pentru a merge la Slatina, la fiul său Cănuță. Ținta principală a scriitorului este însă aceea de a demonstra că în viața lui Moinea acest eveniment are proporții extraordinare, în stare să-i zdruncine întreg sistemul existenței. Și nu atât vizita pe care trebuie să o facă feciorului îl răscolește, cât gândul că va trebui să întreprindă un drum cu trenul. Trăiește asemenea stare deoarece tot timpul a fost un sedentar, un om țicnit, cu tabieturi, cu gesturi mecanice. ”Cât a fost profesor de limba greacă, n-a știut altă cale decît străzile de la gimnaziu acasă și de acasă la gimnaziu; iar de 15 ani, de când e pensionar, doar drumul pînă-n piață…”

Felul cum reacționează Tase Moinea concordă întru totul cu conformația sa. În descrierea dramelor petrecte în lumea micii burghezii a ales cazurile cele mai concludente, demonstrând că, adesea, pentru un grup de oameni cu orizontul vieții mărginit, un fapt banal poate constitui un prilej de adâncă îndurerare. Ilustrativă în acest sens este schița Insecta. Eroii săi, pensionarul Iancu Viezureanu, soția sa, Cleopatra, și cei doi copii, Odeta și Cicerone, sunt adânc mahniți și încercați de o mare durere tocmai în ziua de Paște, deoarece l-au tăiat pe Ghiță, curcanul fudul și roșiatic la pene, pentru masa oferita oaspetelui lor Sofronie. Veselia și mulțumirea sufletească a sărbătorii se transformă într-un plâns general. Fiecare începe să evoce câte un moment din viața atat de iubitului și prețuitului curcan, vărsând lacrimi fierbinți peste rămășitele lui pământești, așa de rumenite și gustoase.

Dramele erotice, conjugale, pe care le trăiesc unele personaje sunt provocate de discordanța care există între situația lor reală și visurile lor. Eroii respectivi, rezumându-și tot sensul vieții la poziția aristocratică pierdută sau râvnită, ajung blazați, neconsolați, în rare cazuri depășindu-și condiția. Cele mai frecvente drame conjugale sunt văzute de scriitor ca provenind din nechibzuința cu care s-au contractat alianțele, femeia fiind veșnică nemulțumită. Pe domnul Dincă, contabilul unei fabrici, soția „l-a luat de jos, din proști”, și de aceea ea nu admite nici un fel de legături cu oamenii de categoria soțului, pe cei de la fabrică disprețuindu-i. Îndurand supremația fumurilor aristocratice ale consoartei sale, domnul Dincă ajunge să ducă un trai la fel de posomorât ca și „mușețelul crescut singur” în curtea fabricii, la poalele unei grămezi de cărbuni.

De aceleași fumuri aristocratice, de același regret după numele de odinioară suferă, după căsătorie, și coana Dochia (În ciuda coanei Dochia). Ea e nepoata de boier cu caftan, și dacă a consimțit să-și unească destinul cu Rudoiu, controlor financiar, a făcut-o numai pentru a ieși din sărăcia în care-i decăzuse familia. Numele de fată și-l păstra însă cu sfințenie, era ”unica fală ce-i mai rămăsese”, și de aceea îl tipărea pe cartea de vizită: ”Dochia Rudoiu, născută Rădăcineanu.” Pe cei doi copii gemeni, arătați prietenilor cu aerul unei a doua mame a Grahilor: Iată podoabele mele, îi îndepărtase cu totul de tată, făcându-le deseori istoricul familiei după câteva hrisoave păstrate în fundul șifonierului, ducându-i cu gândul peste paginile istoriei romanilor, mult înapoi, până la Neagoie Basarab.

Daca soția domnului Dincă și coana Dochia se resemnează, Maria, din schița De pe culme, trece peste orice conveniență de ordin moral, devenind amanta unui general. Ea își disprețuiește bărbatul – inginerul Telian – acesta nefăcând parte din “lumea bună”, ci provenind de jos, din sărăcime. Îl luase numai pentru ca e inginer și vedea prin el posibilitatea de a părăsi fundul provinciei, în care tatăl ei avea moșia, de „a ieși in lume”. Telian, ca și Dincă și Rădoiu nu îndrăznește să pună capăt unei astfel de conviețuiri, ci o tolereaza, contaminându-se și el de mania titlurilor pompoase, dorința de parvenire a micii burghezii devenindu-i proprie. Prima dată când descopera ca Maria îl înșeală cu generalul “ia hotărîrea de a-i ucide pe amândoi, și apoi să se sinucidă. Cînd sfîrși scrisoarea de adio, îi veniră alte gânduri. Furat de mirajul lumii în care îl introdusese Maria, se decide a accepta prietenia generalului, socotind-o o onoare pentru el. Și atunci Telian, adâncindu-se din nou în gânduri, începu să se întrebe neliniștit ”cum ar putea face mai bine ca Maria să nu simtă că el știe…”

Nuvela Pe drezină, una dintre remarcabilele sale nuvele descrie o dramă conjugală tipică micii burghezii provinciale. Eroina principală, Iulica, este soția lui Napoleon Manolescu – Pletea, șeful unei mici stații de cale ferată de la poalele unui deal cu vii. Timp de un an de zile de căsătorie, viața lor s-a scurs fără nici o urmă de neliniște; vara Iulica se pierdea printre flori, citind romanele cumpărate de la chioșc; iarna, se închidea în casă, îi ajuta barbatului la contabilitate, cosea, cânta la clavir „după ureche”, trezindu-și barbatul, ori de câte ori trecea vreun tren, cu cele două cântece preferate de el: „Sîrba popilor și De ce nu-mi vii?” Ducea o viață monotonă, izolată, fără preocupări. O tristețe neînțeleasă îi persista însă în suflet: visase, când era domnișoară, să nu părăsească Bucureștiul, să aibă un soț cu „reputanță”, și acum destinul o mâna pe alt drum. Iulica află ieșirea spre lumea dorită printr-o împrejurae neașteptată. Primind vizita șefului unei gări mai mari, din apropiere, recunoaște în acesta pe Traian Popovici, fostul lor chiriaș de la București, de care își legase, cu ani în urmă, speranțele de fericire. Între ei se naște o idilă, care evoluează repede. Popovici, care primise de curând numirea la București, unde voia să plece singur, fără tiranica lui soție, sultana, îi propune Iulicăi să-l urmeze, sa fugă împreună. Și Iulica acceptă: ”Cum, va să zică are prilejul să scape de închisoarea, de mormântul acela?-gândea ea. Să stea lîngă mama ei și cu un soț bun ca domnu Traian? O, dar așa vis de fericire n-a avut mai sfînt în viață o șefuleasă izolată! Ea, fata cu pian, cu dotă, cu trusou, și frumoasă, nu era menită desigur să se piardă lîngă un Napoleon Manolescu – Pletea, care nu știa decît să se-ngrașe, care se îngrășase atât de mult, încît ochii îi rămăseseră mici ca două alice în fundul capului; care dormea în nesimțire…Ah, de ce nu l-a călcat trenul înainte de a-l lua eu?” Fuga Iulicăi cu Traian Popovici e regizată în stil romantic- provincial. La miezul nopții, noul Adonis sosește cu o drezină, care-i duce pe amândoi înspre București.

2.3. CONSIDERAȚII ASUPRA OPEREI

Bucureștean de origine și prin educație, Bassarabescu cunoaște bine stratul social în care aventurile amoroase se conduc de codul micului dor: un amestec de sentimentalism naiv și de conveniențe bizare, o lume care iubește, se-nșală, se bate și se-npacă fără ca să se producă însă vreun dezechilibru în ordinea publică. Autorul cunoaște funcționari de la C.F.R., cu cu mijloacele lor practice de răpire; dezina și acceleratul; pe cei din magistratură, cu pocita lor mutră care, fugind de teama muncii și de-a vieții grea răspundere, găsesc până și în iubire mijloace de existență. Și nici ariviștii politici nu-i sunt necunoscuți. Despre toți aceștia știe povești cu multă vioicie, e stăpân absolut pe micile sale subiecte fără complicații sufletești deosebite și e stăpân pe o limbă ușoară, potrivită cu caracterul genului literar în care scrie.

Literatura lui Bassarabescu nu are nimic artificial într-însa, nimic pretențios, ci, dimpotrivă, e o copie credincioasă a unor stări existențe și o zugrăvire după natură a unor oameni așa cum îi vedem zilnic, cu toate păcatele lor, cu toate stângăciile lor.

Așa cum bine afirmă Tiberiu Avramescu, „calitățile stilistice ale prozei lui Bassarabescu sunt reale și ușor detectabile: sobrietatea și concizia, în primul rând. […] De aceea, desigur, a și fost atât de puțin prolific. Tot ceea ce e realmente valoros în opera sa puțin întinsă, poate fi strâns într-un singur volum, nu prea gros. În schimb, câteva dintre schițele și povestirile lui vor înfrunta timpul cu mai mulți sorți de izbândă decât opera unor scriitori care, în epocă, s-ai bucurat de o prețuire mai insistentă. În buna tradiție a lui Caragiale, de la care și-a însușit unele taine ale meșteșugului, I. A. Bassarabescu rămâne în literatura română ca un povestitor reprezentativ de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru, fără de care peisajul literar al vremii – nu prea variat – ni s-ar părea lipsit de o trăsătură, desigur nu definitorie, dar totuși caracteristică.”

I. A. Bassarabescu nu ,,simte enorm și nu vede monstruos”. De aceea, temele schițelor sale nu izvorăsc din imense trăiri și din spectrul imaginației, ci din exercițiul experienței cotidiene, mai mult sau mai puțin minore: abuzul didactic, avariția: (Domnul Tanu, 1890); meschine socoteli matrimoniale (Nerăbdătorii, 1893, Sâmburele, 1898), De pe culme, 1898); îndeletniciri și pasiuni floricole și dendrologice (Leandrii, 1905); dedublări psiho – comportamentale de mahala (Pe drezină, 1900); paternalisme și ingratitudini postdidactice (Spre Slatina, 1906); cocoloșirea bărbatului infantil (amintind de D-l Goe, de Cele trei zeițe!) în Vulturii (1906); impiegatul timid – dar nu sinucigaș, ca nenea Anghelache – Perseanu (1906); dereticatul automatic (Între acareturi, 1906); aglomerări descriptive (Acasă, 1905, și În vacanță, 1906) ca La Moși; Hoțul (1912) – un ,,Jean Valjean” copil etc.

Din schițe rezultă că autorul a trăit, a fost eroul, martorul ori ecoul unor scene, al unor situații, al unor întâmplări sau ,,momente” din viața provinciei românești de la intersecția celor două veacuri (XIX și XX). Fiind vorba de tari realități românești banale, neînsemnate ca și epoca istorică și locul istoric (provincia) pe care le reprezintă, evocările și transpunerile literare sunt, de asemenea, superficiale (fiindcă autorul nu își propune adâncimi caracterologice), fulgurante și ades sentimental-lirice.

Subiectele abordate de I.A.Bassarabescu sunt tratate sumar, liniar, comportamentist și atitudinal. Firul epic este scurt și alert, cu o reală grabă spre deznodământ. Componentele acțiunii au, de fiecare dată, câte ceva surprinzător: expozițiune succintă, preponderent descriptivă și cu incipit memorabil ce dă impresia că a fost îndelung șlefuită; intriga este, în general, minoră și surprinzătoare, dar fără a anunța întâmplări palpitante și situații neașteptate; desfășurarea acțiunii e mai mult constatativ-narativă și descriptivă, fără dialoguri care să vizeze orizonturile înalte ale oralității, ca la I.L.Caragiale; deznodământul este adeseori neașteptat și, surprinzător, aproape opus celor relatate, exprimat fie printr-o replică memorabilă cu valoare de maximă, fie prin elemente-narativ descriptive sintetizatoare și filosofic-moralizatoare.

Lumea copilăriei și a școlii îl inspiră pe autor în multe schițe, fie că are amintiri adânci din viața de elev, fie că a cunoscut printre elevii săi pe ,,eroii” unor schițe. Scriitorul este, în ele, și copilul, și adultul, și dascălul narator și, de aceea, limbajul schițelor sale capătă valori ,,minore”, marcate de nostalgie, de subiectivism, didacticism, comentarii moralizatoare, anumite rezolvări epice ,,școlărești” etc. Era și o cerere pe ,,piața cărții” beletristice de a se evoca lumea școlii și fiindcă învățământul – mai ales după reforma lui Al. I. Cuza, cât și prin ministrul Spiru Haret – înregistrase adevărate realizări în ridicarea culturală generală a românilor.

Domnul Tanu, tiranul școlarilor, avar și cămătar, încurcă lecția, în ziua asistenței ministrului, fiindcă nu-i Bazil Drăgoșescu (cel onorat de vizita domnitorului Alexandru I. Cuza). El încremenește în mintea fostului școlar-autor drept ,,supărăciosul și răul d. Tanu”, ca și în imaginea deslușită cândva de coana Elenca: ,,d. Tanu e numai zgârcenie și lăcomie”.

Ion Corbu (1894) este tot o ,,amintire din copilărie” și, respectiv, o ,,reminiscență” din școală. Subcomisarul ,,Corbu avea o pornire deosebită de dragoste și milă pentru copiii săraci”. Prin comportament, el este opusul domnului Tanu, dar și al lui Coriolan Drăgănescu (din Tempora…) Corbu suferise pe nedrept pentru bunătatea lui, iar impulsul său tardiv de răutate expus în finalul schiței capătă accente de duioșie prin gestul justițiar al autorului-narator..

Tot un om bun este evocat și în schița Moș Stan (1896). ,,Jefuit” de nasturi de un copil prins de febra negustoriei infantile, reflectate prin jocul ,,la nasturi”, moș Stan este îmbunat de copilul ,,păcătos” care își recunoaște greșeala în fața blândului bătrân. Deznodământul este moralizator: ,,te bucuri la un om sărac?”

Iertarea (1896) și Bunica (1907?) au temă similară: imaginea bunicilor și ecourile ei în sufletul copiilor și în devenirea omului, în general. Textele sunt încărcate de nostalgie ajunsă până în pragul dulcegăriei. În Iertarea, bunicul dă dovadă de naivitate scriind către nepoți misive de cumințire, ca și cum ar fi căzute ,,din cer”, de la bunica; deznodământul este lacrimogen. Bunica lui I. A. Bassarabescu este apropiată de Bunica lui B. Ștefănescu Delavrancea, diferită fundamental de mam’ mare (D-l Goe). Autorul inversează aici rolurile: copilul orfan ajunge adult cu mult înainte de vreme, ,,cuminte și așezat ca un om mare”; ,,jocul” său se naște din necazuri și devine grija izvorâtă din obsesia pierderii și acestei ființe dragi.

Iubirea și freamătul ei; pețitul, nunta. Trăirea de dragoste, materializată (în cazuri rare), prin nuntă, este definită prin câteva ipostaze în care acest sentiment este oglindit așa cum este: superficial și rectiliniu. ,,Chinurile” iubirii sunt mai mult imaginate decât reale; ele aproape stârnesc hazul chiar și când ar avea șanse de împlinire, dar ,,mor” prin netemeinicie și prin lipsa de perspectivă.

În lumea sentimentală se așează Un ceas de lecție (1893), unde profesorul meditator devine dascăl și în iubirea-joc. ,,Eleva” dovedește că e ,,tare la toate”, dar ,,la morală e puțin cam slabă”. Mama își sfătuiește fiica să se silească ,,la morală”, în contrast cu madam Caliopi Georgescu (din Bacalaureat) și cu profesorul traficant de influență, care se întreabă aparent cu naivitate și se miră: ,,Ce are a face morala cu cariera de avocat…”

O iubire neîmplinită este sugerată în Sâmburele (1898). Timidul impiegat Popescu, venit de la gară, răscolit de gândul mariajului cu Luxița, sfârșește în intențiile sale datorită unui sâmbure afurisit din dulceața de caise, depus involuntar de nefericitul pețitor în mâna vajnicei potențiale soacre, coana Elenca. Destinul nupțial se pietrifică în ipostaza unui amănunt fatidic: sâmburele. Gara – ca și la I.L.Caragiale – este aproape un personaj, un ideal, o sursă a acțiunii, un martor al ei, o ,,poartă” spre lume…

Iubirea poetului Virgil din Lacrămi gătite (1903) este exprimată în versuri înflăcărate. Dar, ghinion, ,,pe pagina cu panglicuță” din album au sărit ,,lacrimi gătite”, adică ,,stropi de papricaș de pui cu smântână” (aidoma ca în schița lui I. L. Caragiale, Infamie), punând capăt unei iubiri minore Emma (1896) abordează tema incompatibilităților temporare între părinți și copii, în privința căsătoriei. Conu Costache Oprișoiu și coana Sița îl cresc cu drag pe Gheorghiță / Ghiță, îl trimit la studii în străinătate. De acolo, el vine căsătorit cu o străină (,,șoacăță”): Emma. Tradiționalismul și naționalismul părinților se clatină și supărarea abia este ținută sub ascultare, dar totul se rezolvă ca în ,,Telegrame”: ,,pupat toți piața endependenți”. Fiindcă, ,,trădare! mizerabilii îl luaseră repede”, cuvintele de reproș ,,pierduseră orice urmă de seriozitate”; ca atare, musiu primește încuviințarea.

Nerăbdătorii (1893) prezintă ,,o infamie” a socrului care nu mai respectă foaia de zestre făgăduită ginerelui de la judecătorie. Cearta mirilor din seara nunții vădește două caractere opuse: mirele rapace și mireasa rațională. Ei sunt considerați ,,nerăbdători” tocmai fiindcă se grăbesc să-și repare ,,iluziile pierdute”: incompatibilitatea dintre averea vânată, dar nedobândită și dezamăgirea pentru irosirea unor iluzii matrimoniale. Schița este ,,minoră”: nimic tragic, nimic dramatic; mai degrabă o reintrare pe făgașul normal a unor crâmpeie de viață schematice și liniare.

Căsnicia, traiul cotidian ocupă un spațiu important în schițele lui I.A.Bassarabescu, amintind, tot în plan minor, de aspecte echivalente abordate și de I.L.Caragiale în ,,momentele” sale.

În evocarea unor jocuri ale copilăriei, Mama Maria (1896) oferă imagini din mariajul tot mai dificil și mai obosit dintre moș Stan și mama Maria, slugi vechi în casa naratorului. Subiectul este ,,minor” și se leagă chiar de legatul picioarelor mamei Maria, drept vinovat fiind luat moș Stan. Păgubitul de nasturi (din schița omonimă) este și aici un bătrân-copil, tot luat ,,în papainoage”, care vede reconcilierea cu baba sa prin amenințarea naivă: ,,ori mi te-mpaci, ori dau divorț!”.

În Leandrii, iubirea conjugală este mai firavă decât condiționările pasionale față de leandrii din casă. Infidelitatea conjugală suportată implacabil din motive de arivism este surprinsă în schița De pe culme (1898). Incipitul schiței este pseudo filosofic și într-o ironie minoră: ,,Ca într-un vârtej, cu o iuțeală uimitoare, urcase – până la cea din urmă – treptele de care mulți se agață cu jertfe mari, adese-ori cu prețul vieții.” Se întâlnesc aici nuanțe tematice la modă în epocă: bursierul (vezi și Bursierul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea), arivistul (de exemplu, Tănase Scatiu, din primele două volume ale ciclului Comăneștenilor, de Duiliu Zamfirescu), cât și ,,păstrătorul” onoarei de familist (naivii încornorați nea Mandache, din Diplomație, și nenea Stasache din Cadou, de I. L. Caragiale). ,,Bursierul de ieri, așezat într-o casă bună” și devenit ,,inginer”, doar bănuiește adulterul și riposta îi este ridicolă: ,,În prima furie, luă hotărâri grozave: Am să-i ucid pe amândoi și apoi mă voi omorî eu însumi! Pentru întâia oară, făcea cunoștință cu o nemulțumire foarte nouă pentru dânsul…” Nu-i capabil de funestele acte fiindcă trecutul i se arăta foarte clar în urmă, cu ,,foamea, frigul și vitrega nepăsare a oamenilor”, cu ,,ghetele rupte sau chiar desculț, cu hainele sfâșiate” și cu obsedantul ,,codru de pâine rece cu care să-și potolească foamea”. De aceea, hotărârea lui Telian ,,zbură pe coș, odată cu fumul…”, topită de cunoscutele dimensiuni minore ale omenescului și ale ipostazelor sale comportamentale dulceag-ironice.

Pe drezină (1900) abordează tema căsniciei neizbutite datorită interesului meschin pe care îl are la bază: mariajul dintre bărbatul tânăr (nepotrivit ,,la caracter”) însurat cu o femeie mai în vârstă, cicălitoare, care nu știe ,,să menajeze un bărbat de zahăr”.

Declarațiile de amor ale protagoniștilor sunt hilare, cu totul departe, de exemplu, de Mirtil și Hloe, de Romeo și Julieta, de Vronski și Anna Karenina… Ipostazele narative sunt ridicole și penibile fiindcă sunt lipsite de tulburătoarele chinuri ale iubirii; personajele sunt rectilinii, neîndemânatice în mișcări și în atitudini; limbajul lor este convențional, de asemenea, situat în registru minor. Totuși, dincolo de acestea, abilitățile de observator și de fin descriptor al realităților fac din această schiță o capodoperă a scriitorului și una dintre izbânzile genului scurt din literatura noastră. Desigur, la apariție, schița a fost prețuită de gustul public minor nu numai datorită ipostazelor sale parodice situaționale și comportamentale, ci și datorită nivelului general de înțelegere a vieții în ipostaza de romantism, de asemenea minor, unde vraja trenului putea oferi naivilor și debusolaților o anumită cale de ieșire din marasmul vieții în care au căzut chiar și întâmplător. Ridicolul și registrul ,,minor” se nasc și din posibilele ipostaze ,,minore” ale schiței: Iulica nu este doamna Bovary, grăsanul Napoleon Manoilescu-Pletea nu este junele-prim dorit, Traian Popovici nu este eternul amorez, iar coana Sultana din Mizil, ,,foarte simțitoare”, este aproape ,,ploieșteancă”, precum unele personaje din creația lui I. L. Caragiale. Desigur, ,,evadarea îndrăgostiților” nu-i o evadare doar din două căsnicii nereușite, ,,minore”, ci și din unele date ale unei realități economico-sociale cu multe coordonate minore (după momente anterioare de reale înălțimi).

Dânsa (1902) oferă imagini despre eternul conflict soacră-noră, născut, totuși, din arivismul soțului sărac. Dar, aici, soacra cedează, din meschine motive de supraviețuire economico-financiară și afirmă: ,,Dânsa – să nu mânii pe Dumnezeu – e bună”.

Provincia și dimensiunile sale cenușii oferă imagini memorabile, tema fiind mult cultivată, în epocă, și cu multe realizări notabile (dacă ne gândim la creații ale lui I. L. Caragiale – Grand Hotel ,,Victoria Română”, Telegrame…, Urgent…, 25 de minute… etc.) ,,Elita provincială” trăiește dintr-o condiționare cotidiană fastuoasă și într-un context de strivitoare platitudine și suficiență.

Obuzul (1899) exprimă ,,dimensiunile” eforturilor gazetărești așteptate de la trimisul de la ,,Centru”, Vasilescu-Ciulnița, ,,pseudonim Val”. El este echivalentul lui Agamiță Dandanache, dar într-un alt plan: Val este jurnalistul care a venit într-un ,,orășel de vază” ca să ajute la sporirea influenței proaspetei gazete ,,Obuzul”, ,,menită să combată atacurile aduse de gazeta guvernamentală din localitate, botezată: Glontele”. Cele două gazete sunt inegale, cel puțin prin colontitlu – glonț / obuz, la fel ca și în ipostaze din schița 25 de minute…: ,,Sentinela Ordinii” (ziar oficios) / ,,Drapelul Libertății” (ziar opozant). Analizele ,,stilistice” ale lui Nicu Dănuleanu asupra producțiilor lui Val culminează cu masacrarea articolului celui venit de la ,,Centru”, determinând demisia lui. Finalul schiței este abrupt, tot în registru minor și sugerează un protest aparent energic, dar, de fapt, exprimă o atitudine lașă a protagonistului incapabil de autodepășire, exprimată neutral de autor.

CAPITOLUL III

MECANISMUL COMICULUI

3.1. TIPOLOGIA PERSONAJELOR

Într-un moment în care diversiunile ideologice de toate soiurile si de toate nuanțele ( înglobând semănătorismul, poporanismul, simbolismul, etc. ) utilizate de clasele dominante urmăreau sa prindă în mrejele lor pe oamenii de artă, Bassarabescu alături de mulți alți scriitori ai vremii, dă o operă cu caracter realist care reușește să răsfrăngă în parte realitățile sociale ale vremii. Oamenii aparținând micii burghezii sau lumii exploatatorilor prinși in activitățile lor specifice, cu trăsăturile lor de caracter deopotrivă de specifice, capătă sub pana scriitorului valoare de tipuri, dobândesc valoare socială.

Galeria de tipuri e realizată de scriitor cu toate elementele necesare tipizării, începând cu portretul personajului, cu limba care-l particularizează, și sfârșind cu selectarea împrejurărilor în care acționează, cu zugrăvirea minuțioasă, dar realistă a interiorului în care personajul își petrece existența. Întâlnind în schițele de portret, realizate în trăsături de penel repezi si sigure, caracterizarea aproape completă a personajelor. Notația e lapidară, cuprinzând toate trăsăturile distinctive ale persoanei fizice și desemnând și caracterul.

Schițele și nuvelele lui I.A.Bassarabescu, zugrăvind chipuri și caractere din lumea micii burghezii, în monotonia și ridicolul lor, au o evidentă nuanță umoristică. Portretizând diferiți oameni din această lume, scriitorul nu s-a oprit asupra trăsăturilor ca asupra unor trăsături etern umane, specifice și comune întregii spețe, ci le-a privit cu un ușor zâmbet ironic, satirizator, considerându-le anomalii, expresii ale unei existențe meschine, redusă la un orizont minuscul de atmosfera creată târgurilor și orașelor provinciale în societatea trecută.

Cititorul prozei lui I.A.Bassarabescu este predispus la ilaritate, întâlnind personaje ca Guță din Leandrii, Ralița din Între acareturi, Tasa Moinea și Canuță din Spre Slatina, Iancu și Cleopatra Viezureanu din Insecta, Iulica și Napoleon Manolescu-Pletea din Pe drezină, etc. De remarcat este că efectul comic, umoristic, nu este obținut pin deformarea trăsăturilor eroului respectiv, prin plasarea acestuia în mod voit într-o situație caraghioasă.

Comicul izvorăște din desfășurarea acțiunii, din felul în care se comportă personajele, nefiind artificial. Manifestările personajelor poartă marca autenticității. Și vorbirea personajelor contribuie la tipizarea lor. În felul de exprimare se conturează mai puternic caracterul, împrejurările de viață și mai ales categoria socială căreia personajele îi aparțin. Și în vorbire, oamenii aceștia se arată robi ai vieții deșarte pe care o duc, își dezvăluiesc deformațiile pricinuite de trăirea în cercul strâmt al preocupărilor lor mărunte.

Iată, de pildă, cum acționează Perseanu, din schița cu același nume, funcționar la cancelaria mandatelor. E un om liniștit, timid, politicos, neștiind cum să se descurce cu femeile care veneau în biroul său, deși voia să schimbe câteva cuvinte cu ele, cum făceau ceilalți colegi. Într-una din zile își propune să realizeze o scută convorbire curtenitoare cu o femeie venită cu un mandat. Felul în care se comportă stârnește însă hazul: se roșește, scapă pălăria, îi oferă vizitatoarei un scaun fără a pronunța vreun cuvânt, nu-și poate stăpâni tremurul mâinii etc. Când hotărăște să-i vorbească, zice “Cam rar ne vizitați!” căzând cu totul în ridicol.

Conformă cu realitatea este și comportarea Serafimei din schița care-i poartă numele. Inspectorului Ionescu îi cântă romanța “Suspine crude pieptu-mi zdrobește”, dar când acesta își exprimă dorința de a avea un “suvenir scump” din “minușita ei”, Serafima îi răspunde cu o mare naturalețe: “Tronc! Fleacuri!”. Deși provoacă o adevarată dramă, împrejurarile în care se află impiegatul de la gară, Popescu, stârnesc ilaritatea. Mergând în pețit la coana Elenca, mama Luxiței, intră într-o mare strâmtoare, neștiind cum să elimine din gură sâmburele rămas din dulceață. Îl tot ascunde printre maxilare, până când, la plecare, voind să sărute mâna matroanei, îl scapă drept în palma acesteia. Și ca urmare, coana Elenca nu întârzie să-l alunge din casă cu astfel de calificative: ”Păcat de jobenul tău! păcat că mai ești de la gară, mojicule!…

Impasibilitatea altor personaje, în momente încordate, sunt de așa natură încât devin comice. Domițian, asistând la cearta dintre sora sa cu un nas ascuțit, Masinca, și Passa, gazda sa din Moldova, nu e capabil de nici o stare sufletească decât să-și amintească de cuvintele ascultate în liceu la o lecție de istorie: ”Șoimul Moldovei și acvila Munteniei se dușmăneau cu cerbicie, față în… față”.

Umorul lui I.A.Bassarabescu se deosebește de umorul lui I.L.Caragiale. Atitudinea lor față de eroi diferă. Caragiale zugrăvește cu sarcasm mai mult tipurile abjecte. Eroii lui I.A.Bassarabescu dimpotrivă, sunt în general, oameni cumsecade care nu comit alte acte decât cele lipsite de gravitate, impuse de monotonia și meschinăria existenței lor. Față de ei, prozatorul are mai mult o atitudine de compătimire, de induioșare, de substanță lirică. Dacă îi ridiculizează, o face cu un aer de bunătate, blajin, fără exagerări: ”Bassarabescu are bogația interioară a simțirii. Umanitatea este sâmburele firii sale”, spunea Jean Bart.

Portretele respectivilor eroi sunt edificatoare caracterizate fiind prin lipsa ironiei printr-un ton de afectivitate lirică, prin sobrietatea expresiilor. Oamenii mărunți sunt înfățișați fără ironie; portretul evocă în aceste cazuri făpturi timide, temătoare, indicând într-un anumit fel și viața care le e hărăzuită.

Domițian din Vulturii este ”slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cât de greu va putea s-o ducă baiatul aceste în lupta pentru pâine; când se suia în tramvai, cu hainele largi, cu tartanul pe mână, oamenii îi făceau loc cu milă, crezându-l pornit spre vreun spital”. Iar Nestor Perseanu, tot mărunt funcționar, și el la cheremul șefilor și al colegilor îndrăzneți și obraznici, este “blajin și politicos la culme, Perseanu era bine cu toți… primea glumele în două chipuri: sau zâmbind, sau roșindu-se… Cînd se roșea era semn de supărare. Sîngele îi întuneca fața ca un nor. În clipa aceea te-ai fi așteptat la o izbucnire. Dimpotrivă; atunci se închidea mai mult în el. Tăcea, lungind ușor gâtul, semn ca înghițea în sec. Flacărea aceasta din obraz era cea mai bună armă de apărare…Îți veanea parcă să-i ceri iertare că găsești așa munte de om un cap atât de nevinovat, o față cu trăsături plăpânde, fricoase, aproape femeiești.” E parcă în figura acestui personaj ceva din tragi-comicul care înconjoară unii oameni deopotrivă de umiliți, de tiranizați.

Atitudinea lui I.A.Bassarabescu, spune Tudor Vianu, este “a unui umorist delicat, care nu-și permite să râdă de eroii lui decât pentru că în taină le dăruiește iubirea și compătimirea sa”

Umorul lui I.A.Bassarabescu închide în el și o semnificație de ordin social. În spatele zâmbetului și al râsului se ascunde o realitate sumbră, adesea tragică, specifică gândirii din trecut. Eroii respectivi se aflau într-o situație tragi-comică datorită tocmai condițiilor de viață în care erau nevoiți să trăiască. Aveau idealuri mărunte, sentimente și atitudini, preocupări lipsite de semnificații.

I.A.Basarabescu, cu un înalt simț etic, n-a râs nicioadată de oamenii simpli, umili, loviți de vitregia vremurilor de atunci. Pe cei săraci, cu suflete bune, apăsați de necazuri, prozatorul i-a învăluit cu calda lui simpatie, îndurerându-se de soarta lor.

Schița Ion Corbu este elocventă în acest sens. Subcomisarul Ion Corbul, om nevoiaș, dar cu suflet bun, își împarte tot venitul școlarilor săraci. Îi cheamă la el în birou și le dăruiește fie bani, fie creioane, tocuri etc. Suferă însă o mare nedreptate din cauza unui copil de bogătaș. Acesta, neprimind daruri, îl privește cu mânie pe subcomisar, urmând să se răzbune. Și, în consecință, Ion Corbu e dat afară din slujbă, ajungând pe drumuri, un adevărat cerșetor. Felul în care sunt narate episoadele lasă să se observe cu ușurință că scriitorul nutrea un viu sentiment de aversiune față de membrii claselor stăpânitoare.

Aversiunea și ostilitatea scriitorului față de reprezentanții societății burgheze sunt dovedite și de alte schițe și nuvele. Profitori, afaceriști, avocați, ofițeri și functionari de stat ignoranți și fanfaroni, îmbogățiți de război, toți aceștia sunt zugrăviți cu ură și dispreț de către I.A.Bassarabescu. Atitudinea sa generală e aceea a umoristului realist, care râde de defectele unei societăți rău alcătuite, ironizându-le. Comicul în aceste schițe și nuvele, izvorăște din contrastul dintre esență și aparență, dintre situația reală a personalelor și pretențiile lor. Personajele încearcă să pară ceea ce nu sunt, asumându-și calități de nobilitate, atrag asupra lor un râs sarcastic, pornind de pe o poziție critică de aversiune. De aceea comicul, aici, are un rol demascator.

Asemenea personaje sunt nepoții conului Costache (Nepoții lui Conu Costache). Puiu, numit de curând inspector la Domenii, era înainte de primul război un simplu elev preparat în particular. Odată cu evenimentele evoluează însă și el, ajungând un beneficiar al vremurilor de restriște. Unchilor săi nu le mai acordă nici un respect, tratandu-i ca pe niște indivizi oarecare. Apostrofat de conu Costache, răspunde fără pertinență: ”Ce te superi? Te credeam mai modern și-mi închipuiam că-ți face placere. Nu știam că ții morțiș la formele răsuflate de la patruzeci și opt.” Timpul liber și-l umple cu petreceri și discuții politice sterile, încojurându-se de oameni cu idei retrograde, cum este Lică, impertinentul, care susține ca: ”n-o să treacă mult și o să plecăm capul cu rușine, aducîndu-ne aminte că în limba noastră a îndrăznit să scrie un Alecsandri, un Creangă, un Eminescu, așa cum au scris de parcă ar fi veacuri de la ei pînă la noi…” Celălalt nepot al conului Costache, Georgică, este și el un parazit, un profitor. Deși e bogat și de o strălucitoare eleganță, nu e totuși nici secretar general de minister, nici ministru: ”Nu, nene Costache, nu sunt nimic, dar am de toate. De dumneata nu mă sfiesc, pentru că mi-ești rudă. Am să-ți spun tot adevărul. Am avut la Iași, în timpul războiului, o meserie bănoasă. Duceam bijuterii de-ale cucoanelor bogate în Rusia și le aduceam de acolo parale. Și, înțelegi, aș fi fost prost să-mi pui pielea în saramură degeaba. Eram copilul răsfățat al celor mai înalte…Ei, dar cred că m-ai înțeles. Acum am automobile, mi-am cumpărat o pereche de case…”

Atitudinea ostilă față de acești reprezentanți ai claselor exploatatoare este cuprinsă în cuvintele de nemulțumire și de critică ale bătrânului: ”Mulțumescu-ți ție, Doamne, că ai scăpat teafăr pe robul tău din mîna pruncilor abia ieșiți de sub tutela doicilor și a biberonului și cocoțați deodată mari demnitari în ministere, răspunzatori de ziua de mîine a binecuvîntatei noastre țări, pe care o pun la cale bătînd cîmpii, cu Havana în colțul gurii și cu trandafirii la butonieră.”

În schița Don Bazil, sriitorul a portretizat în sublocotenentul Bazil Jonnescu pe unul din principalii susținări ai ordinii burgheze, ofițerul ignorant, credul, în stare numai să ordone. Pentru a-i scoate în relief infirmitățile morale și spirituale, îl arată în postura de curtezan printre domnișoarele orășelului provincial. Bazil Jonnescu nu poate întreține nici o discuție de alt ordin decât militar. Într-o convorbire cu domnișoara Bibi, directoarea externatului, profesoară de limba română și filozofie, “foarte savantă, dar cam matură”, cum o caracterizau concetățenii, Don Bazil nu se simte în largul lui decât când vine vorba de gradele ofițerești. Bazil Jonnescu, având tot orizontul vieții redus la chestiunile militare, la jargonul specific profesiunii, nu poate admite sinonimia dintre cinste și onoare, ultima noțiune fiindu-i singura familiar. “Noi facem cinste numai când ne tratăm cu țuică”, spunea el. Pe domnișoara Bibi se supără însă grozav la un bal al Crucii Roșii. Tocmai când își făcea apariția, profesoara discuta cu cineva despre cartea lui Renard Omul este liber?, și aflându-se în controversă de opinii, îl solicită și pe Bazil să-și dea cu părerea: ”Ia spune d-ta, domnule Vasile Ionescu, în minutul acesta ești liber? Ai convingerea libertății d-tale individuale absolute? A eului d-tale, a unei libertăți dintre acelea care, psihologicește vorbind…”La auzul acestor întrebări, Bazil se facu roșu ca gulerul tunicii. Nu numai ca nu înțelegea nimic din cele ce-i spusese profesoara, dar avea ferma convingere ca aceasta voia cu tot dinadinsul să-l compromită față de “țivitul” de lânga ea, pe el, care de-abia scăpase de la un arest de trei zile, ”Auzi d-ta, își zicea el mai apoi, să-mi vorbească de libertate tocmai când știa ca viu de la închisoare! A, bine! O să-mi răzbun: dar vreau ceva nebănuit, ceva ingenies…”Și în consecință, în darea de seamă asupra balului Crucii Roșii, publicată într-o gazetă din București, la care trimitea corespondențe semnate Don Bazil, razbunătorul ofițer, făcând aluzie la rochia “café-au lait” a domnișoarei Bibi, o prezentă pe inamica lui drept “vestala antică în cafea cu lapte.”

Umorul din aceasta schiță are un evident sens critic. Este lipsit de duioșie, dar acel aer de bunatate și îngăduință, deoarece personaje ca ofițerul Bazil Jonnescu nu puteau trezi decât repulsia scriitorului. Râsul cititorului se îndreaptă cu asprime asupra personajului respectiv, se răsfrânge asupra societății care l-a generat și-i favorizează existența.

Schița Obuzul conține un umor de aceeași natura, vizând climatul politic al regimurilor trecute, pe protagoniștii luptelor electorale. Expresia tipică a acestora este avocatul Nicu Dănuleanu, redactorul-șef al gazetei Obuzul, organul opoziției dintr-un orășel de provincie.

Scriitorul îl prezintă în toată goliciunea lui intelectuală și morală, în tot ridicolul gesturilor, expresiilor și atitudinilor lui, râzând de sarcastic. La baza comicului stă tocmai contrastul izbitor dintre poziția reală, dezgustătoare, a personajului și pretențiile lui.

Nicu Dănuleanu vrea să treacă drept om politic clarvăzător, cu înalte principii etice, bun cunoscător al strategiei electorale, luptător pentru progresul țării. În fond este un individ obtuz, cu vederi limitate, violent și abuziv, manat de meschine interese, frazeolog, demagog, din familia Cațavencu. I.A.Basarabescu a înțeles că partidele politice din trecut se înfruntau numai în aparență, în realitate fiind unite în aceeași coaliție de interese. O dovedește prin cuvintele spuse de Dăneanu gazetarului din capital: ”Mai întâi visezi într-un deputat, în Ghiță Georgescu, pe care nu-l putem ataca, deoarece e văr bun cu nevasta-mea. Opoziție, opoziție…însă până la rude.”

În nuvela La casa din Batiște, dezgustătoare este și figura îmbogățitului de război Pandele Filioreanu. Fostul plutonier-major din Turnu își poate construi o casă modernă în acest cartier boieresc al capitalei, pe care o mobilează luxos, dar anapoda, fără cel mai mic gust, deoarece războiul i-a adus pe farfurie momentul prielnic, îl făcuse milionar. Lucrând în administrație, la aprovizionare, și sprijinit de colonel, care se purta cu el ca un părinte Filioreanu învârtea pe degete unitatea, scoțând profituri fabuloase.

I.A.Bassarabescu privea cu compasiune și duioșie pe oamenii mărunți, ironizându-i cu bunăvoință și înțelegere, și cu aversiune, de pe o poziție critică, pe cei satisfăcuți și favorizați în existența lor parazitară de orânduirea din trecut.

Ca profesor, deci ca activist în domeniul pedagogic, prozatorul s-a străduit sa ofere și micilor cititori, copiilor, o serie de schițe inspirate din realitățile caracteristice lumiilor, cu o problematică și semnificații la nivelul puterii lor de asimilare. Aceste schițe au fost grupate în volumul Moș Stan. Unele din ele –Ion Corbu, În vacanță, Voicu, La tușa Zina – amintite în comentariile de mai sus, depăsesc, însă universul specific al lumii copiilor prin conținutul și mesajul lor, interesând și emoționand deopotrivă și pe cititorii maturi. Printre textile destinate copiilor, în volumul Moș Stan se întâlnesc însă și câteva lipsite de interes și valoare, fie melodramatice, fie de un didacticism supărător Crin, Zi de Paște, În munți, Prietenie.

3.2. ASPECTE ALE PROBLEMATICII COMICULUI

Comicul are o sursă adâncă. El se naște din nepotrivirea dintre mizeria reală a vieții personajelor și pretențiile lor de parvenire, din nepotrivirea dintre existența lor meschină și dorința de a părea în ochii altora că-și depășesc condiția reală. Comicul reiese deopotrivă din împrejurările în care autorul ne prezintă oamenii. Aceștia sunt surprinși în momentul în care făgașul obișnuinței le e contrariat de un obstacol apărut brusc în cale. Obstacolul e în general mărunt, dar din pricina lipsei de perspectivă reală asupra vieții, din pricina închircirii idealurilor omenești în această stearpă mică burghezie, e deformat în proporții căpătând o amploare de eveniment epocal. În Spre Slatina, Tase Moinea și soția lui, bătrâni cu tabieturi, trebuie să facă o călătorie cu trenul. În perspectiva acestei calatorii întreaga lor viață e răsturnată. Într-o altă schiță, faptul că soția a udat hârdaiele cu leandri doar cu trei litrii de apă, constituie pentru domnul Guță motiv de divorț ( Leandrii ). Sau o contrazicere pe care o suferă Gună Mosor din partea unui personaj luat drept altul, îi răvășește încrederea în sine, îl dezorienteaza.

În unele schițe apar foarte reușite descrieri de interioare, complemente ale portretelor ( nu naturi moarte cum le numea critica burgheză ). Adeseori reconstitui tipul uman după interiorul pe care și-a lăsat pecetea. Așa de pildă în In vacanță, singurătatea camerei, mobilierul alcătuit doar dintr-un „pat mic de fier cu drugi rari și ruginiți” și o hartă care „veghează trist” deasupra, sugerează viața tristă și sărăcăcioasă a pedagogului. La fel, Acasă , prin mizeria și neorânduiala ce domnește în cameră, sugerează puternic viața nestatornică a ofițerului mărunt, purtat după capriciile șefilor din garnizoană în garnizoană.

Descrierea interioarelor nu poartă urme naturaliste în îngrămădirea detaliilor. Bassarabescu știe să utilizeze detaliul semnificativ. Cu fiece amănunt se întregește portretul posesorului acestui interior. Bibelourile sparte, lipsite de picioare, cu brațe rupte, praful și sămânța de cânepă care le acoperă ( Cât ține liturghia ) sunt grăitoare; ele dau senzația unor existențe trăite fragmentar, așa cum într-adevăr trăiesc stăpânii lor. Deci departe de a fi natură moartă, zugrăvirea interiorului la Bassarabescu are o semnificație realistă, socială, ca și de altfel întreaga operă a scriitorului.

Lumea aceea de mici burghezi neputincioși, incapabili să se opună jafului și teroarei ca și lumea moral descompusă a politicienilor și afaceriștilor, piere sub ochii noștrii în pragul unei noi orânduiri, de aceea opera lui Bassarabescu rămâne și trebuie dată la lumină ca un prețios document literar realist al unor apuse vremuri în care ființa omenească era înjosită, istovită, închircită de o strâmba orânduire.

Personajele sunt de extracție umilă, fără determinare, fără forță și orizont; vitalitatea lor este incertă, searbădă și fără putință de autodepășire. Existența lor se caracterizează prin ticuri și automatisme, prin comportamente stereotipe și aspirații rutiniere; tabieturile, hobby-urile, manifestările și exercițiile maniacale conturează stări de trăire și de spirit. De aici decurge și liniaritatea lor existențială și literară, suficiența, previzibilitatea, rectiliniaritatea atitudinilor și idealurilor lor.

Nume, supranume ale personajelor. Dacă locul întâmplărilor nu este precizat de fiecare dată (iar, când sunt precizări, localizările sugerează, la fel, ipostaze minore), onomastica este, parcă, anume aleasă pentru a configura ipostaze ale condiției umane privite din perspective minore.

De pildă, prin ce trăiri, drame sau, eventual, tragedii pot trece ori pot sugera diferiți oameni pe care îi cheamă, adesea, ca și în schițele lui I.L.Caragiale (Mihalache, Ion, Costache, Luxița, Popescu etc.) ori ar avea nume generice, ca în literatura absurdului (elevii, profesorul, mama, bunica, bunicul, fratele, generalul ș.a.)?

Autorul poate că nu vrea să-l urmeze servil, desigur, pe I. L. Caragiale în alte ,,schițări de lumini” ale epocii; dar se așează aproape involuntar în vecinătatea lui, deși, comparativ, pe un plan minor. Lumea ,,eroilor” lui I. A. Bassarabescu este minoră, fiind sugerată, așadar, prin ,,spectacolul” onomastic: domnul Mihalache Tanu, elevii Rădulescu, Manolescu, ( Domnu Tanu ); profesorul, eleva Mariana ( Un ceas de lecție ); Ion Corbu – nume oximoronic, Corbu fiind, aici, un om bun ( Ion Corbu ); domnul Constantinescu, moș Stan ( Moș Stan ); Costache Oprișoru (oprișor, deși are anumite ,,porniri” paterne), coana Sița, neaoșul Gheorghiță și… ,,șansoneta” Emma ( Emma ); moș Stan (același, ca în schița omonimă), mama Maria ( Mama Maria ); coana Elenca, Luxița, Popescu (Sâmburele); Popescu, Ionescu, Petrescu, Georgescu, Vasilescu– Ciulnița; Nicu Dănuleanu (prenume incert, între da – nu) din (Obuzul); grasul Napoleon Manolescu – Pletea, alintat temporar ,,bibiloiul”, Iulica, Traian (,,împăratul roman”, în ipostază de… Popovici), coana Sultana din Mizil (Pe drezină); și iarăși Traian (dar nu în ,,poză” eroică, ci de arivist), slujnica Marghioala, coana Manda, dânsa (adică, temporar, refuzata noră ,,bătrâ-nă”) (Dânsa); domnul Guță, Costache, Didina, din alt ,,carnaval” existențial (Leandrii); domnul Tase Moinea (moinea /moină, zloată moale), mama Frosa, fiul Cănuță (mai mult sau mai puțin ,,sucit”), slujnica Păuna, greoiul telegrafist… Domițian etc.

Nume ca Dochia, Olga, Costache, Amalia, Polina, Cleopatra, Elenca, Masinca, Polixenia, Tase sunt specifice micii burghezii autohtone, care tinde sa se asemene mai mult cu protipendada boierească.

Ticuri verbale și comportamentale definesc, la rândul lor, într-o măsură substanțială, proporțiile stilului ,,minor” din schițe. Ele exprimă graba privind unele judecăți de valoare, puținătatea acțiunii, a gândului, a trăirii și a simțirii personajelor ce se ,,autodefinesc”: ,,bine, moșicule,”, adresat de un bătrân unui copil (Moș Stan); ,,treaba dumitale, cucoană / isprăvile dumitale, coană Sițo / taci, soro (ca în schița lui I. L. Caragiale – La Peleș)” (Emma);”… și pe noi să ne iertați, că, de… ca la țară” (Serafima); ,,gusturile nu se discută” (Leandrii) și altele. Din ele, în context, cititorul, cu zâmbetul său afabil, percepe ironia, confruntat cu dimensiunile minore ale situațiilor și ale atitudinilor.

Finalurile schițelor îl surprind adeseori pe cititor prin ,,ieșirile din scenă” pe care le oferă, multe fiind ironice sau îngăduitoare. De pildă, Traian Popovici nu se mai azvârle înaintea trenului 759, ci îi scrie un bilet ,,babei”: ,,Adio, coană Sultano, care n-ai știut să menajezi un bărbat de zahăr!”(Pe drezină); blândul moș Stan izbucnește într-un chip neașteptat și minor: ,,Ascultă, babo, prea-prea mă iei în papainoage de la un cârd de vreme. Știi una și bună? Alege un fel: ori mi te-mpaci, ori dau divorț!…” Sau: ,,Coana Ralița e singură. Bărbat a avut, dar s-au despărțit: o împiedica la scuturat.” (Între acareturi)

Romantismul provincial se exemplifică în redusa activitate nuvelistică a lui

I. A. Bassarabescu, prin eroi cu existența mediocră, impiegați p.t.t., șefi de stație, văduve dând camere mobilate, oameni în fine care nu suferă fiindcă nu doresc și nici nu bănuiesc o existență deosebită de a lor.

Problema fericirii este rezolvată de Domițian prin obținerea postului de telegrafist, Cănuță are un singur "vis de aur": să ajungă președinte de tribunal; "apoi pensia și… nimic – ca și tata". Idealul domnului Tudorache este să dea "un dejun", al sublocotenentului Ionescu, o bună însurătoare, al Iulichii, un cheferist, dar nu în provincie, ci la București.

Umorul lui I. A. Bassarabescu e de nuanță discretă, un zâmbet pentru slîbiciunile omenești, unele schițe sau nuvele sunt doar niște anecdote, desigur superior povestite.

Domițian, de două ori repetent în liceu, asistă cu interes la cearta dintre două acvile, sora sa din București cu nas ascuțit, Masinca, și gazda din Moldova, cu profil asemănător, Passa, abia acum pricepând cuvintele profesorului de istorie auzite în liceu: “ Șoimul Moldovei și acvila Munteniei se dușmăneau cu cerbicie, față-n față” ( Vulturii ).

Tase Moinea, profesor pensionar, și soția sa sunt invitați de fiul lor, Cănuță, magistrat, la nuntă, în Slatina. Urcați în tren, după îndelungi pregătiri, bătânii înțeleg dintr-o convorbire a unor pasageri c-au greșit direcția. Înspăimântați, consultă conductorul, acesta îi încredințează că merg spre Slatina, iar Tache, arătând spre cei doi vecini, șoptește în taină nevestei: „– s-au păcălit Froso. Ei zic ca merg la Târgoviște. Bieții oameni!…” ( Spre Slatina ).

Junele Popescu, sosit în scopuri matrimoniale la coana Elenca, găsește un sâmbure în dulceața de caise pe care din delicateță nu-l semnalează gazdei, purtându-l în gură dintr-o parte în alta. Din nenorocire, la plecare îl scapă în palma coanei Elenca pe când îi săruta mâna ( Sâmburele ).

Iancu Viezureanu , pensionar, soția sa Cleopatra și cei doi copii, Odeta și Cicerone, sunt copleșiți de durere, deoarece au fost nevoiți să sacrifice de Paști, pentru un oaspete, pe Ghiță, curcanul, socotit aproape un membru al familiei. La masă, toți pomenesc faptele memorabile ale curcanului, plângând, spre mirarea femeii de serviciu: „Păi, zău dacă mai știu ce fel de minte au și domnu și conița și mai cu seamă dumneata, domnule Sofronie, să vă jeliți cu toții la așa zi mare și sa-mi speriați fata pentru o…insectă” ( Insecta ).

Perseanu de la cancelaria mandatelor este un timid. Voind a adresa câteva cuvinte galante uneia din femeile care vin în biroul său, nu găsește decât această propoziție absurdă: „Cam rar ne vizitați” ( Perseanu ).

Serafima, sora nevestei unui preot de țară, este foarte măgulită de vizita inspectorului Ionescu, căruia-i cântă cu patos romanța Suspine crude pieptu-mi zrobește, dar când vizitatorul îi cere „un suvenir scump din mânușița ei”, intimidată îi raspunde cu o brutalitate involuntară, caracteristică firilor ingenue: „Tronc! Fleacuri!” ( Serafima ).

Comicul mai tuturor acestor anecdote se bazeaza pe neprevăzut, prin contrastul dintre ceea ce se așteaptă și ceea ce se întâmpla necondiționat.

Unde este umor este și duioșie și la I. A. Bassarabescu ca și la I. Al. Brătescu-Voinești, această atitudine față de eroi e tot atât de frecventă. Autorul își memorează cu duioșie în Moș Stan și Lume de ieri, copilăria, întâmplări, oameni, animale din mediul familial, pe bătrânul servitor Stan căruia îi tăia nasturii de alamă de la manta, pe mama Maria ( în realitate Gherghina ), prigonitoarea bărbatului ei, același moș Stan, bunica, pe institutorul care murind l-a scutit trei zile de la școală, pe subcomisarul Ion Corbu, ce împărțea gratuit copiilor săraci și bogați rechizite, pe vițelul Duman, pe căinele Eder, pe anticarul Pinath din Văcărești etc.

Colegul Tănase Probă din clasa a treia era slab la geografie. Întrebat care sunt munții Boemiei, el răspunde prin nu se știe ce asociație de idei: „Haț-gebirge, Friț-gebirge, Țac-gebirge”. Profesorul imitându-l „Probă-gebirge, Tănase-gebirge, leneș-gebirge, marș la loc-gebirge, nota trei-gebirge…” ( Munții Boemiei ).

Cu o astfel de galerie de oameni, nuvelistica lui Bassarabescu este bineînțeles umoristică, dar, spre deosebire de Caragiale, fondul liric învinge, umilii eroi fiind niște romantici cu rudimentul tuturor marilor pasiuni, exprimate în material degradat. Astfel, m-me Manolescu din Pe drezina e o m-me Bovary și o Francesca da Rimini în mediu cheferist. Nesatisfăcută cu mica stație a obezului ei soț Napoleon, ea fuge pe drezină cu un vechi pretendent spre marea viață modernă reprezentată prin gara București.

Bassarabescu pune accent pe rememorare, astfel opera sa devine mult mai interesantă. Dicția măsurată păstrează un iz evocator și atunci când vine vorba despre oameni și vremuri care au fost, și când, în schițe sau nuvele, sunt distilate „amintiri vesele și duioase" – subtitlul volumului Lume de ieri (1943), unde tristețea și surâsul se află într-un domol balans.

Un debut romantic, între „furie" și restriște, este acela al prozatorului. Se va despărți însă curând de primele lui „bucăți" melodramatice, în care tema erotică, eventual complicată cu o notă socială, este tratată în cheia unui patetism discursiv și lacrimogen. Câteva scrieri anunță, prin ironia mijindă, alura izvodirilor de maturitate. Deocamdată, în asemenea istorisiri cu profil incert, Maupassant și Flaubert își dau mâna cu Edmondo de Amicis.

Schițele din „Revista copiilor", reluate în volumul Moș Stan (1923), par concepute sub semnul lui Cuore, prin candoare și sentimentalism, prin nimbul de exemplaritate. Lumea nuvelelor și schițelor lui Bassarabescu se mișcă într-o lentă, definitivă circularitate. Ambianța este aceea a orășelelor de provincie, unde monotonia se împânzește peste tot. O existență căzută în plictis, instalată la fel ca în proza lui I. Al. Brătescu-Voinești – în stereotipii, care sunt semnul neîndoielnic al unei reducții sufletești.

Pendulul acompaniază cu un ticăit leneș gesturile unor creaturi pălite de euforia actelor maniacale (Leandrii, Între acareturi). O banalitate compactă plafonează mărunta lor mișunare. S-ar părea că, în târgușoarele prăfuite, nimic nu poate schimba mersul egal al fiecărei zile. Tocmai de aceea, orice întâmplare care bruschează obișnuințele se supradimensionează incredibil, trezind o neliniște vecină cu panica (Spre Slatina).

Ca și Gună Mosor (din Miraj), consilierul de curte Ambrozie (din În goana trenului) se înrudește cu nevroticii caragialieni care, dintr-o spaimă, dintr-o mânie, pot să dea în fandaxie. Plictisul e mare și oamenii își mai alungă urâtul ținându-se de pozne sau – nevindecabil miticism – discutând politică. Comice, până la un punct, sunt șiretlicurile la care, urmărind să se mărite, participă, cu osârdia speței, văduve, fete bătrâne, fete tinere. După nuntă, însă, începe șirul lung de dezolări. Eroii lui Bassarabescu sunt munciți câteodată de „dorul după altceva" (Surori).

În nuvela de linie clasică Pe drezină, romanțioasa Iulia, cununată cu supraponderalul Napoleon Manolescu-Pletea, se aventurează într-o fugă „poetică", pe drezină, cu șeful de gară Traian Popovici. Amețită de prea multe lecturi, exaltata își dorește să ajungă într-un mare oraș, unde să își consume amorul la care o împinge criza ei de bovarism. Când nu e o târguiala vehementă pentru zestre (Nerăbdătorii), căsătoria e un blestem pentru cel mai slab dintre parteneri (La vreme) sau, alteori, o dezonoare (De pe culme).

O boierime scăpătată, dar fudulă vânează alianțe pe care, într-ascuns, le disprețuiește (În ciuda coanei Dochia). Lașitatea micului burghez proteguiește râvna căpătuielii și resignațiunea bicisnică împacă iute lucrurile. Se întâlnesc, în proza lui Bassarabescu, două mari categorii de personaje: pe de o parte, abulicii, timorații, făpturi asemenea celor din schițele lui Cehov, pe de alta, firile energice, eficiente, indivizi care nu se dau în lături să smulgă, prin malversațiuni, profitul pe care îl adulmecă. Slujbașul umil, soția aservită, târgovețul onest au de a face cu parvenitul, demagogul, vânătorul de zestre.

Scriitorul își tratează eroii fără complicități și fără maliții, amuzându-se, chiar dacă nu o prea arată, de grotescul, în preajma absurdului, al unor întâmplări (Nerăbdătorii). Câteva narațiuni valorifică, într-o manieră sentimentală, melodramatică instantaneul amar (Un om în toată firea).

În prozele unde eroii nu sunt ce par a fi, posturile ilariante pot să conțină nuanțe de dramatism. Este reversul acelor situații în care dramatismul, tratat cu o subtilă ambiguitate, emite reflexele unui comic (verbal sau factual) de umoare sarcastică. În pofida unor subiecte anodine, simțul măsurii și lapidaritatea contribuie la impresia de esențial, punctată cu un bun instinct al amănuntului revelator.

Adevăratul Bassarabescu e de căutat îndeosebi în acele scrieri unde, în absența oricărei grimase (de înduioșare, de încruntare), precizia observației și finețea psihologică profită de răceala istorisirii. Elaborând cu economie de mijloace, pe spații mici, autorul se dovedește meșter în a-și grada narațiunea prin acumulări infinite, până la finalul deseori în răspăr. Pictura de interior pe care o caligrafiază, într-un discurs stilizat, preponderent substantival, înnădește, printr-o urzeală de ecouri și sugestii, o povestire de grad secund.

Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci" ale narațiunii, fiecare detaliu întregind o compoziție statică în aparență, cutreierată însă de un duh când șăgalnic și când elegiac (Cât ține liturghia, Acasă). Paradoxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este Bassarabescu, îi reușesc de minune asemenea scrieri care, construind un spațiu al tăcerii, se privează de eul narator.

ZUGRĂVIREA “NATURII MOARTE”

I.A.Bassarabescu, zugrăvind în operele sale mica burghezie, deci un spațiu social restrâns, a existat pericolul de a se repeta, de a fi monoton. A știut însă să-l înlăture datorită tocmai însușirilor sale artistice, cu ajutorul cărora a creat o opera de reală valoare social-umană și literatură, cu un conținut de idei variat, plin de interes.

Pe I. A. Bassarabescu critica burgheză l-a etichetat pictor de naturi moarte, înregistrator al celor mai mici obiecte din jur si mai ales al deformatiilor lor. A face însă din Bassarabescu un pictor de naturi moarte înseamnă a nega existența vieții într-o operă bogat populată. Și opera lui Bassarabescu este fără îndoiala o oglinda care reflectă, în mare măsură, mai ales viața unei anumite categorii sociale, bine definită în răstimpul activității literare a scriitorului.

Preferința lui I. A .Bassarabescu pentru natura moartă a fost socotită de unii critici ca un aspect pozitiv al operei ( E. Lovinescu), de alții ca unul negativ. E adevărat că schițe ca Noi și vechi, Acasă, În vacanță, Cât ține liturghia sunt simple inventare de interior, valoarea lor stă tocmai în capacitatea lor de sugestie, în evocarea vieții prin notarea amănunțită a cadrului ei. În schița Acasă ni se enumeră obiectele dintr-o cameră: fotografii de ofițeri, cizme amestecate cu botine femeiești, resturile unor consumații reci ( ghiuden, vin ), de unde deducem numaidecât că aici locuiește familia unui ofițer. Lectura scrisorii pe care doarme un cățel scoate la suprafață modul de viață al locatarilor. Prezentarea școlii “în vacanță” sugerează prin imagini statice „iadul” din timpul activitații.

Atât prin origine, cât și printr-o lungă carieră de funcționar mai înâi, apoi de profesor în provincie, scriitorul a avut prilejul să cunoască îndeaproape mai ales mediul micilor burghezii din orășelele de provincie, a căror viață lâncedă a zugrăvit-o în opera lui.

Cu cea mai mare parte din personajele acestui prozator pășim în secolul XX. Recunoaștem în ele fizionomia micului burghez de la începutul veacului, veac caracterizat prin trecerea capitalismului în faza imperialistă. Oligarhia burghezo-moșiereasca exercită în această perioadă o apăsare din ce în ce mai crâncenă la care țărănimea răspunde cu răscoale. Clasa muncitoare trece la o organizare din ce în ce mai strânsă a luptei sale, iar o parte din mica burghezie pusă în fața perspectivei proletarizării, se alătură în unele momente luptei proletariatului, în timp ce cealaltă parte se târăște jalnic la remorca claselor dominante, năzuind să se îmbogățească. Acești mici burghezi se închid în formele cele mai înguste de viață, vegetează într-un profund obscurantism.

Într-un articol publicat în Adevărul literar și artistic din 10 ianuarie 1932, AL. Philippide arata că “ceea ce distinge arta d-lui Bassarabescu este un perfect echilibru și o limpezime desăvârțită. Limpezime în expunere și echilibru în dezvoltarea subiectelor alese…Bassarabescu are o tehnică perfecționată și meticuloasă. Totul în nuvelele d-sale este cu îngrijire proporționat și echilibrat. ” Într-adevăr, cea mai mare parte a operei lui I.A.Bassarabescu se distinge prin aceste calități evidente, incontestabile. Nu întotdeauna a reușit însă prozatorul să se mențină la nivelul superior al realizării artistice, unele din scrierile sale fiind minore, desuete. Schițe și nuvele ca Între iubire și sărăcie, Jean, Paraponul, Singurătate, La nașu, Nenea, Eder nu provoacă nici o emoție, sunt serbede reluând ți tratând superficial unele teme care dobândiseră o strălucită transpunere artistică în alte scrieri ale prozatorului.

I.A.Bassarabescu a fost un observator atent, fin și profund al oamenilor și al vieții, înzestrat cu o mare capacitate de a intui realist fizionomia eroilor săi, manifestările lor, nu atât cele exterioare, cât cele lăuntrice, procesele psihologice, gradul și sensul afectivității lor. Pătrunzând adânc în structura sufletului uman, a putut sesiza diversitatea de aspect sub care se reprezinta raportul dintre viața exterioară și cea interioară a oamenilor, influența mediului social înconjurător asupra conformațiilor morale și spirituale. În cercetarea oamenilor prozatorul a înlăturat inutilul, comunul, alegând amănuntul esențial, semnificativ, existent adesea sub o haină de aparentă neînsemnătate. De aceea eroii săi trăiesc în paginile schițelor și nuvelelor, fiecare având o individualitate distincă.

Domnu Guță din Leandrii, de exemplu este aparent un om șters, banal, propulsat în viață de o singură pasiune: leandrii. În mod obișnuit, oricine ar fi putut trece pe lângă el fără să-i acorde o cât de mică atenție. Cu toate acestea, sub pana scriitorului, domnu Guță a devenit interesant, și-a dezvăluit individualitatea sa psihică, a căpătat valoare de tip. I.A.Bassarabescu îl surprinde în esența lui, descifrându-i semnificațiile gesturilor și atitudinilor.

În nuvela Spre Slatina l-a portretizat și pe profesorul Tase Moinea, prin descoperirea ineditului, prin selectarea amănuntului esențial. Scriitorul prezintă diferitele ipostaze prin care trece eroul în mod evolutiv, desfășurarea faptelor făcându-se echilibrat, logic, deznodământul luminând complet semnificația lor. Dispune de talentul de a stabili corelații precise între lucruri, corespondențe nebănuite, cum s-a remarcat. Puterea de emoționare crește astfel, ca în schița Un om în toată firea, considerate, o capodoperă a genului. La examenele particulare, telegrafistul Matei Stelian copiază dupa teza unei fete, vecină cu el. Discuția dintre acestia doi și supraveghetorul care îi surprinde aruncă însă o lumină nouă, neașteptată, asupra faptelor:

“- Bine, fetițo, tu nu ești în stare să-ți păzești înscrisul? Dacă dumnealui nu se sfiește să copieze de la tine, învață-l tu cel puțin minte. Fă-l să simtă că te fură, fă-l să priceapa că e destul de rușinos ca un om mare să se bucure așa de munca unui copil. Sunt sigur ca nici nu-l cunoști.

-Ba da…

Și lacrimi mari ca picăturile unei ploi după secetă începură să cadă cu repeziciune din ochii mici și stinsi ai fetei, de-a dreptul pe banca.

-Sunteți rude?

-Da. E tăticu…”

Iar acesta adaugă: ”N-are mamă…Suntem singuri…”

Tendința principală a scriitorului a fost aceea de a zugrăvi tipuri și caractere. Pentru aceasta n-a avut însa nevoie să plăsmuiască intrigi ramificate, fabulații complicate, cu planuri paralele. În schițele și nuvelele sale acțiunea propiu-zisă e redusă în cateva linii, conține de cele mai multe ori episoade succinte, sau descrie o singură întâmplare, un singur moment.

Acestea sunt însă revelatorii pentru fizionomia eroului. Dacă încercăm să reconstituim procesul de creație al prozatorului, constatăm că, înainte de a plăsmui un subiect, el avea clara și bine definită fizionomia eroului, datele subiectului servindu-i ca un pretext în zugrăvirea acestuia.

În nuvela Vulturii, de exemplu obiectul principal îl constituie portretizarea tipurilor reprezentate de Domițian și cele două surori ale lui. Subiectul propriu-zis e alcătuit sumar, telegrefistul se bucură de supravegherea exagerată a surorilor. Mutat la Huși, e ademenit de fetele gazdei, ceea ce are drept consecință înfruntarea dintre “șoimul Moldovei și acvila Munteniei”.

I.A.Bassarabescu este un virtuoz al genului scurt. În studierea oamenilor procedează analitic, pătrunzând până în cele mai mici cute ale psihologiei lor, pe când în expunere dă dovadă de o imaginație prin excelență sintetică.

Personajele sunt conturate cu o mare capacitate de concentrare, prin reliefarea trăsăturilor esențiale, prin alegerea iscusită a detaliilor, specificul gândirii scriitorului fiind sobrietatea. Notația e rapidă și sigură, lapidară, imaginea concisă și concludentă. Uneori, portretul fizic al unui personaj e realizat printr-un singur sau două elemente. Elevul Potârniche Gheorghe, din schița A treia fericire, mergând spre scena pe care se dau premiile, “zări ca prin ceață o barbă albă și mare, cu mâini lungi, care-i puseră pe cap coroana: apoi o cucoană de catifea, plină de cirlionți, dându-i un maldăr de cărți…”.

Condus de un spirit obiectiv, prozatorul a descris viața asa cum era, firesc, în adevărurile ei, fără să exagereze sau să inventeze. Exemplul cel mai viu este schița La nouă ani. În ea sunt zugrăvite stările sufletești ale unui copil la moartea învățătorului. La început, copilul nu înțelege tragismul întâmplării, apoi se simte cuprins de adâncă mâhnire. Se gândește cum are să-i spună mamei lui, fără să plângă. Încearcă să se stăpânească. Când o întâlnește , izbucnește totuși în plâns. Își amintește cum era “domnu” cu puțin timp în urmă: ”Bietul om! Cu două zile mai-nainte mângâiase pe cap pe doi inși fiindcă i-au spus bine poezia. Lucru rar la el. Parcă presimțea că n-o să ne mai vadă.”Emotivitatea lui urmează însă drumul firesc al psihologiei vârstei. Gândindu-se că, prin dispariția învățătorului, are trei zile libere, dintre două cu materii grele, copilul se umple de bucurie.

Evoluția stărilor sufletești este redată în conformitate cu adevărul vieții. Forța emoțională a schiței stă în zugrăvirea veridică a gândurilor și sentimentelor copilului. Pe bună dreptate remarca Mihail Dragomirescu că, datorită tocmai modului în care a fost concepută, schița respectivă are o “superioritate clasică”.

I.A.Bassarabescu a pictat în cuvinte, cu un excelent talent, “natura moarta”. În schițe ca În vacanță, Acasă, Cât ține liturghia, Noi și vechi, personajele sunt definite prin descrierea obiectelor din jurul lor, a interioarelor de locuință, fiecare amănunt din lumea neînsuflețită având un rol bine precizat în luminăria unei anume trăsături a respectivelor personaje, a atmosferei în care aceștia își duc existența. Din descrierea interiorului unei camere înțelegem că în ea locuiește o femeie dezordonată, neîngrijită, un tip de precupeață de mahala, cu ifose, cu gesturi ce coboară treapta de jos a banalității: ”Ce de lucruri pe scrin! Un neseser cu oglinda spartă; parcă l-a furat somnul lângă pernița cu nisip ce-i stă de straje, albăstruie, ieșită la soare, cu mătasea destrămată, plină de ace, gata să muște. La rând, un fier de frizat, un pieptene mare de os îngălbenit; lângă el, un mototol de păr castaniu, strâns, înnodat; apoi un borcan cu alifie vânătă, pe jumătate plin, păstrează pe buze urme de degete. Fel de fel de lucrușoare: un șoricel de piatră fără bot; un maimuțoi de janilie fără un picior; două baletiste învechite, cu brațele rupte; o bucățică din Universul, o cutie cu pudră și mai multe cărți de cîntece. Peste tot praf și sămânță pe canepa. De sus, din colivie, sticletele ploua mereu la coji…”(Cât ține liturghia).

Aspectul pe care-l are curtea școlii în vacanță evocă, prin antiteză, larma și agitația din timpul cursurilor; ”Doar zidul sălii de gimnastică e mai vesel: băieții l-au zgâriat ici și colo. În cîteva locuri, mâini fricoase au tras desenuri în fugă: un nas sub care scrie lăbărțat –nasul lui Procopie-, un cap de măgar iscălit- Popescu…O bancă veche, cu pupitrul rupt, s-a rătăcit afară, lângă perete; d-abia ține pe un colț câteva pagini dintr-o fizică ce sta să cadă. Cine a uitat-o acolo? Vântul din ajun a deschis-o la Legile lui Pascal, niște legi pline de pete: poate lacrimile unui corigent.”

În zugrăvirea “naturii moarte” observația e meticuloasă de mare pătrundere, atenția și finețea cu care e realizată fiind dovedită mai ales de înregistrarea deformațiilor obiectelor. Pernița de nisip are ”mătasea destrămată”, șoricelul de piatră este “fără bot”, maimuțoiul de janilie e “fără un picior”, baletistele învechite au “brațele rupte”. Prin alegerea amănuntului semnificativ, capabil să evoce o anumită stare de lucruri, prin plasarea acestuia în mod echilibrat și logic, firesc, fără efecte căutate, schițele respective poartă pecetea autenticității realiste, a verosimilului, neavând nici cea mai mică urmă de naturalism, de fotografiere mecanică.

Tot prin aceleași procedee, I.A.Bassarabescu reușește să sugereze și atmosfera unei comunități întregi de oameni. Monotonia vieții din târgurile și orașelele provinciale din trecut este strălucit de bine prinsă în schița Într-un orășel de provincie: fostul primar a fugit cu nevasta prefectului, lumina electrică se stinge noaptea la 11, peste această ora continuând să ardă numai atunci când primarul “întârzia la cărți”; vitrina fotografului e plină “cu cavaleri civili și militari, cu domnițoare de toate vârstele, cu popi în mare ținută, magistrate în robă și lăutari cu vioara în mână. ”Și amănuntul cel mai caracteristic: pe poarta grădinii publice se ivi un om cu o scîndură uriață sprijinită pe o prăjină. Pe scîndură, un afiș. Pe afiș, scris de mînă, cu vopsea roșie: -Domnilor astăzi este înghețată de vanilie la Bufet.”

Stilul lui I.A.Bassarabescu se apropie mult de limba vorbită. Se caracterizează prin simplitate, prin conciziunea expresiei și sobrietatea imaginii. Epitetele, comparațiile și metaforele sunt utilizate rar și cu prudență, comentariile sriitorului, ca și vorbirea personajelor, prezentându-se sub nuditatea oralității. După cum în portretizarea personajelor a reușit să extragă amănuntul esentțial, semnificativ, tot așa, în descrierea acțiunilor lor, în cadrul narațiunii, scriitorul a ales cuvintele cele mai expressive, cele mai bine potrivite, întrebuințându-le cu mare economie. Fraza e de obicei scurtă, fără podoabe stilistice căutate.

Stăpân pe arta tipizării, prozatorul definește un tip uman și prin limba pe care acesta o vorbește. Dupa felul în care se recomandă coana Sultana înțelegem lesne că e o femeie rudimentară, inculta, neevoluată din stadiul vieții de mahala: ”Dacă nu mă-nșel, madam Manolescu? Mă recomand Popovicioaia…și soțul meu Traian Popovici, șef de gară clasa I, vecin cu dv., care n-am avut onoarea să vă cunoaștem, fiindcă, trebuie că așa e acuma moda: ai mari la ai mici întîi, iar nu ai mici la ai mari, cum ar fi datoria; fiindcă trebuie ca…”

Declarațiile de dragoste ale lui Traian Popovici sunt făcute în limbaj ceferist:”…chestia e accelerată; trebuie să-mi dai raspuns cu mare iuțeală; am venit expres…” sau: “Iulico…Iulico, fată…Vrei să mă vezi taiat în două de mașină? Bine! Iaca: mă duc să m-azvîrl înaintea trenului 759 care sosește acum…Adio, Iulico, adio pentru totdeauna!”

În farsa Ovidiu Șicană, localizată dupa La Farce du maître Pathelin, bine cunoscută în Franța secolului al XV-lea, originalitatea lui I.A.Bassarabescu constă tocmai în definirea personajelor prin limbajul lor, fapt remarcat si de critica vremii. Negustorul Niță, de pildă, dupa felul în care discută cu avocatul Ovidiu, combătând pentru prestigiul prăvăliei, lăsată moștenire de tatăl său, se dovedește a fi un ins mărginit, cu o spoială de cultură, înclinat să convorbească cu clienții în termini radicali, pe care îi stâlcește: ”Toate ca toate, dar onoarea și condiția prăvăliei trebuie pentru ca să fie menținute. Sunt fiul dumnealui, pursanj, și n-ar sta frumos să m-apuc de mizantropii la tejgheaua să-i pătez memoria apucîndu-mă de falsificări, ca fimiștii, Domnule Vidule… m-ar mustra cunostința.”

Procedand astfel, scriitorul obține si un efect comic, la baza căruia sta contrastul dintre esență și aparență, antiteza dintre suficiența spirituală a lui Niță și pretențiile lui de om manierat, din “lumea bună”, detonator al unui vocabular ales, cultivat.

Un comic de aceeași natură conține și nuvela Stîmpeanu, Păunescu et c-nia. Cei doi eroi principali, avocați în Pitești, încearcă să treacă drept oameni superiori, cu studii în străinatate, în realitate fiind de o ignoranță crasă, folosind un limbaj presărat anapoda cu expresii și locuțiuni latinești, frantuzești și englezești. Stîmpeanu se supară grozav pe Păunescu în urma unui “proces de gramatică”.’ Auzi la ce mijloace recurge ca să provoace! exclama Stîmpeanu. Să mă intrebe ca pe un copil ce e aia inaniție, ca și cum s-ar mai îndoi cineva că inaniție înseamnă asfixie…”Iar când Stîmpeanu pozează în om de bravură, primind o condamnare juridică, Păunescu, recâștigat între timp, ca prieten, îi strigă entuziasmat: ”Bravissimo, Stîmpene! Te-ai purtat ca un… sine qua non, ca un nec plus ultra!” Comicul din aceasta nuvela are însă și un sens critic; el se îndreaptă împotriva intelectualului de parade, împotriva parveniților și cosmopolitilor.

Virtuozitatea lui I. A. Bassarabescu e în metoda "naturii moarte". O muscă bâzâind într-un pahar, o oglinda rezemată de un pom, o scrisoare deschisă pe o masă plină cu resturi de mâncare, o bancă goală într-o curte de școală zugrăvesc mai bine sufletul decât prezența însăși a omului.

În schița Acasă n-avem înainte decât un tablou de interior, fără figuranți: o odaie în dezordine, fotografii ofițerești, cizme amestecate cu botine femeiești, resturi de ghiuden și de vin pe masă si o scrisoare naivă a unui băcan, cerând achitarea colonialelor luate de un capitan pe datorie. Zgomotul școalei este evocat, prin antiteza, prin curtea parasită în vacanță, monotonia unui oraș de provincie, prin reclama purtată de un om prin gradina publică: "Domnilor, astăzi este înghețată de vanilie la Bufet".

Datorită viziunii comice și umoristice a autorului asupra existenței, lumea ,,eroilor” lui I.A.Bassarabescu stă în umbra lumii din schițe a ,,eroilor” lui I.L.Caragiale. În locul sar-casmului vitriolant și tăios al autorului Momentelor, schițele lui I.A.Bassarabescu cultivă ironia binevoitoare și oarecum tămăduitoare și complice cu situațiile și cu personajele, așezată cumsecade pe o nedisimulată compasiune din partea unui autor situat parcă în planul secund al narațiunii. Cedând gustului public al epocii, autorul împletește într-un chip personal, echilibrat, ironia, umorul, gestica, trăirea lirică, dintr-un unghi estetic și ideologic acceptat și căutat de contemporanii săi, adepți ai stilului ,,minor”.

,,Naturile moarte” devin, în schițele lui I. A. Bassarabescu, reale ,,naturi vii” care își așteaptă, parcă, personajele ca să le ,,populeze”. În ele predomină o percepție vizuală dinamică în care îngrămădirea detaliilor izbutește să configureze stări de atmosferă, cadrul social-uman, condiția umană (cu date civile, socio-profesionale, comportamental-afective, volițional-caracteriale etc.); toate aceste ,,interioare casnice” provinciale sunt cenușii, lipsite de ferestre spre alte așteptări și promisiuni, fiindcă autosuficiența definește chiar și stiul ,,minor” al existenței. Lucrurile se însuflețesc pe alocuri chiar de privirea autorului-descriptor care caută, în ele și prin ele, semnificații ale traiului unei lumi căzută în propriile neputințe de a ieși dintr-o mișcare inerțială și inepțială în care a fost aruncată de epocă.

Dacă ar fi creat cu o generație înaintea lui I.L.Caragiale, I.A.Bassarabescu ar fi fost prețuit mai mult, atât de contemporani, cât și de ur-mași, măcar din simplul motiv că ar fi pregătit ,,venirea” genialului clasic al literaturii române.

Desigur, dat fiind gustul minor al epocii în care a trăit și a creat, reputația sa nu a avut de suferit prea mult – prin subiecte, prin personaje, prin viziune artistică, prin limbaj, prin atitudinea față de profesia de ,,scriitor”, în general. Dascălul din el, desigur, nici nu s-a perceput ca scriitor…

Citit și recit astăzi, I.A.Bassarabescu ar trebui să fie redescoperit, fiindcă schițele sale sunt, credem, mai actuale ca niciodată, dacă socotim, cel puțin, răstimpul de la intrarea sa în eternitate și, respectiv, datele vremii noastre.

Subiectele din schițele sale parcă ar fi extrase din cele ce se întâmplă acum în spațiul românesc: ultimele două decenii și jumătate de zbatere a societății noastre în a-și croi un drum sigur prin noianul de stări și de evenimente minore; feluritele iluzii și insuccesele căutărilor; lipsa de orizont a fenomenelor și a proceselor social-economice, politice și culturale de acum; perspectivele minore și rapid schimbătoare ale noilor clase sociale ce se configurează confuz; nebuloasele din toate domeniile de activitate; căutările sterile; bucuriile scurte și superficiale; invazia nonvalorilor; traiul tern de pe o zi pe alta; preocupări diurne banale în așteptarea unor zile și a unor ocazii norocoase; jurnalism ca în Obuzul etc.

Avem domnu Tanu (comercianți în școli); avem ONG-uri și activiști sub formă de… Ion Corbu; avem de – alde Vasilescu-Ciulnița și Dănuleanu (altfel de ,,mogul” de presă!); alți par-veniți (precum inginerul ,,încornorat” Telian); generali ,,de carton”; Luxițe, Serafime visând la măritiș; poeți fără operă (ca Virgil) avântați în lumea politicii, ca și politicieni fără glorie evadați fără har în lumea poeziei; inimoși bunici și duioase bunicuțe cu nepoți ai căror părinții sunt truditori în umile munci din afara hotarelor românești; rude amărâte și pără-site, ca moș Voicu etc.

Minore, așa cum pot fi percepute (prin comparație cu schițele lui I. L. Caragiale), schițele lui I. A. Bassarabescu pot încânta și astăzi pe cititori: pe cei avizați – pentru nevoia unor comparații și a unor analize; pe cei ,,minori” – fiindcă, din păcate, s-ar regăsi… major în ele. Într-o perioadă tulbure, ca a noastră, ambii autori oferă opere – avertisment..

Opera de debut a scriitorului, apărută în 1903, la Editura „Socec" din București, a avut parte de o primire critică extrem de favorabilă în epocă; aprecieri reconfirmate și la apariția celui dc-al doilea volum, Vulturii (1907), premiat în 1908 de Academia Română, care-și va repeta decizia în 1920, cu ocazia apariției cărții Un dor împlinit (1919).

Toate acestea, însă, pe fondul unei progresive sterilități literare, de-abia mascate sub un transparent artificiu editorial: reluând în sumarul volumelor sale succesive, destul de numeroase, mereu cam aceleasi texte, autorul le rotează la titlul volumului, spre a da (a-și da, poate) iluzia prosperității.

Omul Bassarabescu îi supravietuiește mai multe decenii scriitorului Bassarabescu, supravietuiește și epocii interbelice, atât de necruțătoare cu fostele „glorii" de dinaintea razboiului. Asemeni multor altora, I. A. Bassarabescu, este, și el, o „glorie apusă" între cele două războaie mondiale, când de altfel scrie sporadic și mai nimic notabil (excepție pentru schița Un om în toată firea, 1924), „Premiul național pentru proză", decernat în 1930, fiind pur aniversar (la 60 de ani).

3.4. CONSENSUL ISTORIEI LITERARE

Aprecierile unanim favorabile, entuziaste chiar, cu care, la primele volume, I. A. Bassarabescu fusese întâmpinat de critica vremii (Octav Botez, Ion Scurtu, Mihail Dragomirescu ș. a.) ca o mare speranță a prozei românești, ca un tânăr talent ce se anunță a „deveni un mare scriitor" (aprecierea îi aparține lui Duiliu Zamfirescu) și-au atenuat generozitatea și s-au nuanțat circumspect o dată cu trecerea anilor. Premiat de două ori de Academia Română (1908, 1920), care-i și alege membru corespondent în 1909, la propunerea aceluiași Duiliu Zamfirescu, I. A. Bassarabescu va fi însă simptomatic – respins in 1935, când Mihail Sadoveanu îi susține candidatura de membru activ al Academiei. În 1941, I.A.Bassarabescu era deja, pentru G. Călinescu, un caz clasat, un scriitor care „a izbutit să-și facă în literatura romana o fizionomie proprie cu un minim de activitate literară.

Consensul istoriei literare îl situează astăzi pe I.A. Bassarabescu, alături de I. Al.Brătescu-Voinești, de D. D. Pătrășcanu și de alții, printre scriitorii care, la începutul acestui secol, au continuat tradiția „genului scurt" căruia anterior îi conferise strălucire și îi consolidase audiența geniul lui I. L. Caragiale. Lipsit de invenție și de suflu epic, dispunând în schimb de expresia lapidară și de un acut simț al observației realiste, I. A. Bassarabescu își va exercita aceste calități asupra unui material furnizat nu de imaginație, ci de experiență: scene, situații și întâmplări „trăite", din viața „provinciei" de altădată, mărunte, banale, insignifiante ca și aceasta, situații și episoade în care personaje de condiție umilă, liniar concepute, își epuizează o vitalitate modică, deviată spre tic și automatism, eșuată în stereotipii de comportament, în rutină ori fixație, în mici manii inofensive, în hobby-uri sau tabieturi. Floricultura decorativă (Leandrii), dereticatul maniacal (Între acareturi), procesomania și fumurile aristocratice (Un dor împlinit), despotismul didactic și avariția (Domnu Tanu), calculele matrimoniale (Nerabdătorii, Sâmburele, De pe culme), ambiția afișării publice (Un dejun, Don Bazil), bovarismul mahalagesc (Pe drezină) sau pur si simplu îndobitocirea unui abandon vegetativ de o viață (Spre Slatina, Vulturii, Perseanu) etc. – sunt, toate, fie cauze, fie simptome ale unei drastice reaeții caracteriale, cu consecinte literare pe măsură.

Din acest unghi, proza lui I. A. Bassarabescu, alături de cea a lui Brătescu-Voinești, îi ofera lui G. Călinescu prilejul ideal de a argumenta cunoscuta sa disociație teoretică între personajul de nuvela și cel de roman, întrucât „reducția vitalității spirituale are adesea drept consecință și aci apariția stereotipiei și a sistematizării maniacale". Toți comentatorii lui I. A. Bassarabescu au remarcat, apoi, logica artistică în virtutea căreia un astfel de material uman se înscrie, cu necesitate, într-un registru stilistic comico-umoristic, raportarea la Caragiale fiind aici nelipsită. Nu sarcasmul caustic și incisiv defineste însă „râsul" lui I. A. Bassarabescu, ci o ironie benignă, surdinizată de o discretă compasiune și, cine știe, de o secretă complicitate (era, doar, el însuși, la Ploiești, adept zelos al limbii esperanto!).

Scriitorul știe să-și asume și direct acest „fond liric" de regulă refulat prin ironie și umor, manuind cu siguranță și simț al măsurii un material atât de riscant estetic cum este sentimentul, emoția psihologica frustă, piesa cea mai concludentă din acest punct de vedere fiind schița Un om în toata firea. Remarcabile sunt și „naturile moarte", în tradiția Macedonski – Angliei, unde percepția (vizuală, în primul rând) și știința aglomerării funcționale a detaliilor sunt chemate să reconstituie „din fărâme" o atmosferă, un caracter, o ambianță determinată social, profesional, psihologic – omul viu care pentru moment lipsește din cadru, care este „plecat de acasă" (fiind vorba mai ales de interioare domestice), dar a cărui amprentă asupra lucrurilor familiare îl suplinește și-l trădează în lipsă. Astfel de „oameni invizibili" stau parca să se întoarcă dintr-o clipă într-alta în încăperile mai mult sau mai putin sordide, mobilate și decorate mai mult sau mai puțin kitsch, din Acasă, Cît ține liturghia, Noi și vechi, ori în deprimanta curte de internat școlar din În vacanță – locuri si lucruri pe a caror suprafață, în absența locatarilor, alunecă iscoditor, centimetru cu centimetru, rază de lanterna a unui impersonal ochi de detectiv mereu la pândă, avand darul de a insufla parcă și lucrurilor neînsuflețite pe care le atinge în treacaăt o neliniștitoare pândă reciprocă.

Antologic este însă I.A. Bassarabescu cu adevărat în câteva schițe (Sâmburele, Vulturii, Spre Slatina, Un om în toată firea), net epice și comportamentiste, de o extremă economie a mijloacelor și încheiate cinematografic printr-un stop-cadru care, retezând și „înghețând" în final mișcarea pe o secvență ce o rezumă „vizual", imprimă intregului o reverberație retroactivă care stăruie apoi și după ultimul cuvânt al textului.

În Sâmburele, de exemplu, – schița care-și ilustrează paradigmatic „specia" – impiegatul Popescu „de la gară", venit în vizită protocolară de prezentare la aleasa inimii, Luxița, rămâne pentru eternitate încremenit în plecăciunea pe care o face la plecare spre a săruta mâna „coanei Eleanca", virtuala soacra, mâna în a cărei palmă, însă, involuntar, depune cu această ocazie un buclucaș sâmbur de caisă rămas în gură de la ritualul „tratament" cu dulceață și pe care nu îndrăzniște până atunci a-l expulza într-o manieră mai lipsită de bon ton, dar și de complicații.

Stop-cadru care prelungește dincolo de ultimul cuvânt al textului și sub tonurile afectului sau afecțiunii auctoriaie și naratoriale cu care gestul personajului este discret acompaniat: „Există o nuanță între atitudinea lui Caragialc și aceea a d-lui Bassarabescu" – observă Pompiliu Constantinescu. „Deși eroii săi sunt ființe vegetative, maniaci pitorești, constituind mai mult un ierbar omenesc decât o impunătoare galerie, totuși, rămâne biograful duios, numai punctat de ironie, al unor epave umane. Caragiale nu iubea pe oameni; d-l Bassarabescu îi iubește, nu atât prin efuziunea sentimentalității, cât plecându-și asupra micilor dar covârșitoarelor metehne ce-i agita o inteligență plină de simpatia curiozitații". Sau, cum constată și Tudor Vianu, în Arta prozatorilor romani, „atitudinea sa este a unui humorist delicat, care nu-și permite să râdă de eroii lui, decât pentru că în taină le daruiește iubirea și compătimirea sa".

CONCLUZII

Universul literar al lui I.A.Bassarabescu, este alcătuit din lumea micii burghezii, din lumea măruntă a funcționărimii, a intelectualității și păturii de modești proprietari din târgurile și orașelele provinciale sau la periferia marilor orașe. Eroii care populează opera formează o lume specifică, trăiesc o viață proprie, au trăsături morale și spirituale cere-i definesc ca tipuri umane distincte, tipuri caracteristice condițiilor de viață materială.

Scriitorul a cunoscut aceste tipuri de oameni nemijlocit, prin contact direct, prin propria sa experiență de viață. Ceilalți, din alte schițe și nuvele, au fost cunoscuți în timpul anilor de profesorat, ani de necontenit și aprofundat studiu asupra oamenilor. Existența lor se desfășoară monoton, este expresia neputinței de a dori sau de a bănui un alt fel de trai, gesturile lorfiind meschine. Visurile de îmbogățire și parvenire pe care le nutresc unii dintre ei pornesc tot din incapacitatea lor morală de a dori săvârșirea unor acțiuni majore. În atmosfera mohorâtă, plină de plictis și fără perspectivă, a târgurilor și orașelelor de provincie din societatea burgheză, atmosferă care atrofia simțurile un fapt oricât de mărunt, poate lua proporții considerabile, de mari fericiri sau catastrofale incidente.Lucrare de Licenta Modelcristianmo

Concluzionând, în descrierea dramelor petrecte în lumea micii burghezii a ales cazurile cele mai concludente, demonstrând că, adesea, pentru un grup de oameni cu orizontul vieții mărginit, un fapt banal poate constitui un prilej de adâncă îndurerare.

Dramele conjugale, pe care le trăiesc unele personaje sunt provocate de discordanța care există între situația lor reală și visurile lor. Eroii respectivi, rezumându-și tot sensul vieții la poziția aristocratică pierdută sau râvnită, ajung blazați, neconsolați, în rare cazuri depășindu-și condiția. Cele mai frecvente drame conjugale sunt văzute de scriitor ca provenind din nechibzuința cu care s-au contractat alianțele, femeia fiind veșnica nemulțumită.

Temele schițelor sale nu izvorăsc din imense trăiri și din spectrul imaginației, ci din exercițiul experienței cotidiene, mai mult sau mai puțin minore: abuzul didactic, avariția, meschine socoteli matrimoniale ; îndeletniciri și pasiuni floricole și dendrologice; dedublări psiho-comportamentale de mahala; paternalisme și ingratitudini postdidactice; cocoloșirea bărbatului infantil (amintind de D-l Goe; impiegatul timid – dar nu sinucigaș,); dereticatul automatic; aglomerări descriptive.

Noi CriMan Si Eric

despre frumos, urat, sublim

Din schițe rezultă că autorul a trăit, a fost eroul, martorul ori ecoul unor scene, al unor situații, al unor întâmplări sau ,,momente” din viața provinciei românești de la intersecția celor două veacuri (XIX și XX). Fiind vorba de atari realități românești banale, neînsemnate ca și epoca istorică și locul istoric (provincia) pe care le reprezintă, evocările și transpunerile literare sunt, de asemenea, superficiale (fiindcă autorul nu își propune adâncimi caracterologice), fulgurante și ades sentimental-lirice.

Astfel, subiectele abordate I.A.Bassarabescu sunt tratate sumar, liniar, comportamentist și atitudinal. Firul epic este scurt și alert, cu o reală grabă spre deznodământ. Lumea copilăriei și a școlii, iubirea și freamătul ei; pețitul, nunta, căsnicia, traiul cotidian ocupă un spațiu important în schițele lui I. A. Bassarabescu, amintind, tot în plan minor, de aspecte echivalente abordate și de I. L. Caragiale în ,,momentele” sale. Declarațiile de amor ale protagoniștilor sunt hilare, cu totul departe, de exemplu, de Mirtil și Hloe, de Romeo și Julieta, de Vronski și Anna Karenina…

Ipostazele narative sunt ridicole și penibile fiindcă sunt lipsite de tulburătoarele chinuri ale iubirii; personajele sunt rectilinii, neînde-mânatice în mișcări și în atitudini; limbajul lor este convențional, de asemenea, situat în registru minor. Totuși, dincolo de acestea, abilitățile de observator și de fin descriptor al realităților fac din această schiță o capodoperă a scriitorului și una dintre izbânzile genului scurt din literatura noastră.

Schițele și nuvelele lui I.A.Bassarabescu, zugrăvind chipuri și caractere din lumea micii burghezii, în monotonia și ridicolul lor, au o evidentă nuanță umoristică.

Portretizând diferiți oameni din această lume, scriitorul nu s-a oprit asupra trăsăturilor ca asupra unor trăsături etern umane, specifice și comune întregii spețe, ci le-a privit cu un ușor zâmbet ironic, satirizator, considerându-le anomalii, expresii ale unei existențe meschine, redusă la un orizont minuscul de atmosfera creată târgurilor și orașelor provinciale în societatea trecută.

Comicul izvorăște din desfășurarea acțiunii, din felul în care se comportă personajele, nefiind artificial. Manifestarile personajelor poartă marca autenticității.

Impasibilitatea altor personaje, în momente încordate, sunt de așa natură încât devin comice.

Umorul lui I.A.Bassarabescu se deosebește de umorul lui I.L.Caragiale. Atitudinea lor față de eroi diferă. Caragiale zugrăvește cu sarcasm mai mult tipurile abjecte. Eroii lui I.A.Bassarabescu dimpotrivă, sunt în general, oameni cumsecade care nu comit alte acte decât cele lipsite de gravitate, impuse de monotonia și meschinaria existenței lor. Față de ei prozatorul are mai mult o tatitudine de compătimire, de induioșare, de substanță lirică. Portretele respectivilor eroi sunt edificatoare caracterizate fiind prin lipsa ironiei printr-un ton de afectivitate lirică, prin sobrietatea expresiilor.

Prin urmare, umorul lui I.A.Bassarabescu închide în el și o semnificație de ordin social. În spatele zâmbetului și al râsului se ascunde o realitate sumbră, adesea tragică, specifică gândirii din trecut. Eroii respectivi se aflau într-o situație tragicomică datorită tocmai condițiilor de viață în care erau nevoiți să trăiască. Aveau idealuri mărunte, sentimente și atitudini, preocupări lipsite de semnificații.

I.A.Basarabescu, cu un înalt simț etic, n-a râs nicioadată de oamenii simpli, umili, loviți de vitregia vremurilor de atunci. Pe cei săraci, cu suflete bune, apăsați de necazuri, prozatorul i-a învăluit cu calda lui simpatie, îndurerându-se de soarta lor.

Aversiunea și ostilitatea scriitorului față de reprezentanții societății burgheze sunt dovedite și de alte schițe și nuvele. Profitorii, afaceriști, avocați, ofițeri și functionari de stat ignoranți și fanfaroni, îmbogășiți de război, toți aceștia sunt zugraviți cu ură și dispreț de către I.A.Bassarabescu. Atitudinea sa generală e aceea a umoristului realist, care râde de defectele unei societăți rău alcătuite, ironizându-le.

Comicul în aceste schițe și nuvele, izvorăște din contrastul dintre esență și aparență, dintre situația reală a personalelor și pretențiile lor. Personajele încearcă să pară ceea ce nu sunt, asumându-și calități de nobilitate, atrag asupra lor un râs sarcastic, pornind de pe o poziție critică de aversiune. De aceea comicul, aici, are un rol demascator. La baza comicului stă tocmai contrastul izbitor dintre poziția reală, dezgustătoare, a personajului și pretențiile lui.

I.A.Bassarabescu privea cu compasiune și duioșie pe oamenii mărunți, ironizându-i cu bunăvoință și înțelegere, și cu aversiune, de pe o poziție critică, pe cei satisfăcuți și favorizați în existența lor parazitară de orânduirea din trecut.

Personajele sunt de extracție umilă, fără determinare, fără forță și orizont; vitalitatea lor este incertă, searbădă și fără putință de autodepășire. Existența lor se caracterizează prin ticuri și automatisme, prin comportamente stereotipe și aspi-rații rutiniere; tabieturile, hobby-urile, manifestările și exercițiile maniacale conturează stări de trăire și de spirit. De aici decurge și liniaritatea lor existențială și literară, suficiența, previzibilitatea, rectiliniaritatea atitudinilor și idealurilor lor.

Dacă locul întâmplărilor nu este precizat de fiecare dată, onomastica este, parcă, anume aleasă pentru a configura ipostaze ale condiției umane privite din perspective minore.

Autorul poate că nu vrea să-l urmeze servil, desigur, pe I. L. Caragiale în alte ,,schițări de lumini” ale epocii; dar se așează aproape involuntar… programatic în vecinătatea lui, deși, comparativ, pe un plan minor… Lumea ,,eroilor” lui I.A.Bassarabescu este minoră, fiind sugerată, așadar, prin ,,spectacolul” onomastic. Nume ca Dochia, Olga, Costache, Amalia, Polina, Cleopatra, Elenca, Masinca, Polixenia, Tase sunt specifice micii burghezii autohtone, care tinde sa se asemene mai mult cu protipendada boierească.

Ticuri verbale și comportamentale definesc, la rândul lor, într-o măsură substanțială, proporțiile stilului ,,minor” din schițe. Ele exprimă graba privind unele judecăți de valoare, puținătatea acțiunii, a gândului, a trăirii și a simțirii personajelor ce se ,,autodefinesc”. Finalurile schițelor îl surprind adeseori pe cititor prin ,,ieșirile din scenă” pe care le oferă, multe fiind ironice sau îngăduitoare.

Romantismul provincial se exemplifică în redusa activitate nuvelistică a lui

I. A. Bassarabescu, prin eroi cu existența mediocră, impiegați p.t.t., șefi de stație, văduve dând camere mobilate, oameni în fine care nu suferă fiindcă nu doresc și nici nu bănuiesc o existență deosebită de a lor.

Cu o astfel de galerie de oameni, nuvelistica lui I. A. Bassarabescu este bineînțeles umoristică, dar, spre deosebire de Caragiale, fondul liric învinge, umilii eroi fiind niște romantici cu rudimentul tuturor marilor pasiuni, exprimate în material degradat. Invenția epică, la I.A.Bassarabescu, se sprijină pe fluxul rememorării. Dicția măsurată păstrează un iz evocator și atunci când vine vorba despre oameni și vremuri care au fost, și când, în schițe sau nuvele, sunt distilate „amintiri vesele și duioase" – subtitlul volumului Lume de ieri (1943), unde tristețea și surâsul se află într-un domol balans.

În prozele unde eroii nu sunt ce par a fi, posturile ilariante pot să conțină nuanțe de dramatism. Este reversul acelor situații în care dramatismul, tratat cu o subtilă ambiguitate, emite reflexele unui comic (verbal sau factual) de umoare sarcastică. În pofida unor subiecte anodine, simțul măsurii și lapidaritatea contribuie la impresia de esențial, punctată cu un bun instinct al amănuntului revelator.

Adevăratul I. A. Bassarabescu e de căutat îndeosebi în acele scrieri unde, în absența oricărei grimase (de înduioșare, de încruntare), precizia observației și finețea psihologică profită de răceala istorisirii. Elaborând cu economie de mijloace, pe spații mici, autorul se dovedește meșter în a-și grada narațiunea prin acumulări infinite, până la finalul deseori în răspăr. Pictura de interior pe care o caligrafiază, într-un discurs stilizat, preponderent substantival, înnădește, printr-o urzeală de ecouri și sugestii, o povestire de grad secund.

Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci" ale narațiunii, fiecare detaliu întregind o compoziție statică în aparență, cutreierată însă de un duh când șăgalnic și când elegiac. Paradoxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este Bassarabescu, îi reușesc de minune asemenea scrieri care, construind un spațiu al tăcerii, se privează de eul narator.

I. A. Bassarabescu, zugrăvind în operele sale mica burghezie, deci un spațiu social restrâns, a existat pericolul de a se repeta, de a fi monoton. A știut însă să-l înlăture datorită tocmai însușirilor sale artistice, cu ajutorul cărora a creat o operă de reală valoare social-umană și literatură, cu un conținut de idei variat, plin de interes.

Pătrunzând adânc în structura sufletului uman, a putut sesiza diversitatea de aspect sub care se reprezintă raportul dintre viața exterioară și cea interioară a oamenilor, influența mediului social înconjurător asupra conformațiilor morale și spiritual a fost un observator atent, fin și profund al oamenilor și al vieții. În cercetarea oamenilor prozatorul a înlăturat inutilul, comunul, alegând amănuntul esențial, semnificativ, existent adesea sub o haină de aparentă neînsemnătate. De aceea eroii săi trăiesc în paginile schițelor și nuvelelor, fiecare având o individualitate distincă.

Pentru a zugrăvi tipuri și caractere aceasta n-a avut însă nevoie să plăsmuiască intrigi ramificate, fabulații complicate, cu planuri paralele. În schițele și nuvelele sale acțiunea propiu-zisă e redusă în cateva linii, conține de cele mai multe ori episoade succinte, sau descrie o singură întâmplare, un singur moment.

Dacă încercăm să reconstituim procesul de creație al prozatorului, constatăm că, înainte de a plăsmui un subiect, el avea clara și bine definită fizionomia eroului, datele subiectului servindu-i ca un pretext ăn zugrăvirea acestuia.

Personajele sunt conturate cu o mare capacitate de concentrare, prin reliefarea trăsăturilor esențiale, prin alegerea iscusită a detaliilor, specificul gândirii scriitorului fiind sobrietatea. Notația e rapidă și sigură, lapidară, imaginea concisă și concludentă. Uneori, portretul fizic al unui personaj e realizat printr-un singur sau două elemente.

Condus de un spirit obiectiv, prozatorul a descris viața asa cum era, firesc, în adevărurile ei, fără să exagereze sau să inventeze. Evoluția stărilor sufletești este redată în conformitate cu adevărul vieții. Forța emoțională a schiței stă în zugrăvirea veridică a gândurilor și sentimentelor copilului.

În zugrăvirea “naturii moarte” observația e meticuloasă de mare pătrundere, atenția și finețea cu care e realizată fiind dovedită mai ales de înregistrarea deformațiilor obiectelor. Tot prin aceleași procedee, I.A.Bassarabescu reușește să sugereze și atmosfera unei comunități întregi de oameni.

Stilul lui I.A.Bassarabescu se apropie mult de limba vorbită. Se caracterizează prin simplitate, prin conciziunea expresiei și sobrietatea imaginii. Epitetele, comparațiile și metaforele sunt utilizate rar și cu prudență, comentariile sriitorului, ca și vorbirea personajelor, prezentându-se sub nuditatea oralității. După cum în portretizarea personajelor a reușit să extragă amănuntul esentțial, semnificativ, tot așa, în descrierea acțiunilor lor, în cadrul narațiunii, scriitorul a ales cuvintele cele mai expressive, cele mai bine potrivite, întrebuințându-le cu mare economie. Fraza e de obicei scurtă, fără podoabe stilistice căutate.

Stăpân pe arta tipizării, prozatorul definește un tip uman și prin limba pe care acesta o vorbește, scriitorul obține si un efect comic, la baza căruia sta contrastul dintre esență și aparență.

Lumea ,,eroilor” lui I.A.Bassarabescu stă în umbra lumii din schițe a ,,eroilor” lui I.L.Caragiale, datorită viziunii comice și umoristice a autorului asupra existenței În locul sarcasmului vitriolant și tăios al autorului Momentelor, schițele lui I.A.Bassarabescu cultivă ironia binevoitoare și oarecum tămăduitoare și complice cu situațiile și cu personajele, așezată cumsecade pe o nedisimulată compasiune din partea unui autor situat parcă în planul secund al narațiunii. Cedând gustului public al epocii, autorul împletește într-un chip personal, echilibrat, ironia, umorul, gestica, trăirea lirică, dintr-un unghi estetic și ideologic acceptat și căutat de contemporanii săi, adepți ai stilului ,,minor”.

Lumea micii burghezii o întâlnim zugrăvită și în opera lui I.L.Caragiale, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, I.A. Brătescu Voinești și alții. Autorul „Momentelor” o privește cu spirit critic intransigent, o satirizează cu incisivitate. Mihail Sadoveanu descrie atmosfera „ofilită” a locurilor unde nu se întâmplă nimic”, viața plină de plictis, orizontul limitat al oamenilor din târgurile și orașele provinciale de idinioară. Emil Gîrleanu caută mai ales să dovedească tragismul ascuns adesea sub crusta unei existențe aparent mediocre, obișnuite.

O înrudire cu I. A. Bassarabescu se poate stabili mai mult în cazul lui I. Al. Brătescu –Voinești. Viziunea acestuia asupra realității are puncte de contact cu cea a autorului nuvelei Pe drezină. I.Al. Brătescu –Voinești a zugrăvit și el oameni cu existența stereotipă, redusă la gesturile mărunte, cu pasiuni meschine. În schița Blana lui Isaia, de pildă eroul , Isaia Vasilescu, registrator la prefectură, are drept scop unic în viață procurarea unei haine îmblînite. O pasiune măruntă are și baba din schița Magheranul; toată existența ei e legată de cultivarea unui magheran. Conu Costache Udrescu se ocupa numai cu strângerea hrisoavelor care-i vorbesc de toată „funia neamului Udreștilor”.

I. Al. Brătescu –Voinești își privește însă eroii cu totală bunăvoință, îi învăluie într-o atmosferă de caldă duioșie, fără cea mai mică intenție de a râde de ei. I.A.Bassarabescu procedează adesea critic, poziția sa fiind aceea a umoristului realist. În acest sens, el se apropie de Cehov.

Oamenii care populează opera sriitorului sunt asemănători celor din opera marelui clasic rus, au aceleași idealuri meschine, manii și tabieturi, sunt sugrumați de plictiseală, de dorul după capitală, sunt zdruncinați moralicește de întțmplări cu totul banale, neînsemnate. Ambii scriitori îi zugrăvesc cu minuțiozitate, cu precizie și sobrietate, în linii sigure, relevându-le psihologia în specialitatea ei, efectul comic obtținut având finalitate critică.

Opera lui I.A.Bassarabescu atrage continuu interesul și prețuirea cititorilor, atât prin semnificațiile pe care le conține, cât și prin autentica ei valoare estetică. Ea e populată de tipuri care se rețin, e realizată cu un fin spirit umoristic, cu mare capacitate de selecție și sintetizare artistică, zugrăvind realist oameni și situații caracteristice societații românești de odinioară.

Dacă ar fi creat cu o generație înaintea lui I.L.Caragiale (simultan cu V.Alecsandri, de pildă), I.A.Bassarabescu ar fi fost prețuit mai mult, atât de contemporani, cât și de urmași, măcar din simplul motiv că ar fi pregătit ,,venirea” genialului clasic al literaturii române.

Desigur, dat fiind gustul minor al epocii în care a trăit și a creat, reputația sa nu a avut de suferit prea mult – prin subiecte, prin personaje, prin viziune artistică, prin limbaj, prin atitudinea față de profesia de ,,scriitor”, în general. Dascălul din el, desigur, nici nu s-a perceput ca scriitor…

Citit și recit astăzi, I.A.Bassarabescu ar trebui să fie redescoperit, fiindcă schițele sale sunt, credem, mai actuale ca niciodată, dacă socotim, cel puțin, răstimpul de la intrarea sa în eternitate și, respectiv, datele vremii noastre.

Sfantul Ignatie Briancianinov – Despr…

unpacatos

Sfantul Ignatie Briancianinov – Despre inselare

Ceremonialul preistoric

Alice

MICHAEL CEHOV – exercises for actors

Alina

Curs pentru actori, metoda lui Michael Cehov. In lb romana.

Omul de Care Se Foloseste Dumnezeu – …

Adrian Sima

Omul de care Se foloseste Dumnezeu – Oswald J. Smith

Bibliografie

Opera autorului:

BASSARABESCU, I. A., Lume de ieri, București, Cugetarea, 1943.

BASSARABESCU, I.A., Scrieri alese, București, E. P. L., 1966.

Critică literară:

BOTEANU, Romulus, Biografia familiei Boteanu, Bîrlad, 1921.

BUCUȚA, Em, ZAMFIRESCU, Duiliu și MAIORESCU, Titu în scrisori, București, F.P.L.A.,1937

CARAGIALE, I. L., Teatru, Paralela 45, Pitești, 2006.

CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația

regală pentru literatură și artă, București, 1941.

CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române. De la origini și până în prezent, ediția

a II-a, Ed. Minerva, București, 1982.

CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române compediu, Minerva, București, 1983;

CIOCULESCU, Șerban; STREINU, Vladimir; VIANU, Tudor;

Istoria literaturii moderne, București, 1944.

CONSTANTINESCU, Pompiliu, Scrieri, Volumul II, Editura pentruLiteratură, 1967.

MARINO, Adrian,Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, 1973.

POPA, Marian, Comicologia, Editura Univers, București, 1975.

ROTARU, Ion, O istorie a literaturii române, Volumul I, Editura Minerva, București, 1971.

VIANU, Tudor, Arta prozatorilor români, București, Editura Contemporană, 1941.

Reviste literare:

CF.Adevărul literar și artistic, an XI, nr.625, 27 noiembrie 1932.

DIANU, Romulus, Cu d. I.A.Bassarabescu despre el și despre alții, în Rampa, an. XIV,nr. 3400, 27 mai 1929.

DRAGOMIRESCU, Mihail,”Vulturii’de I.A.Bassarabescu, în Convorbiri critice, an.I, nr.14-17, 15 iulie – 1 septembrie 1907.

G.P., Cu d. I.A.Basarabescu, în Viața literară, an.V, nr.130, 5 iulie-1 august 1930.

LEONEANU, L., Cu d. I.A.Basarabescu despre el și despre alții, în Adevărul literar și artistic, an. VIII, nr.275, 14 martie 1926.

MOSOIU, Alfred și BASSARABESCU, I. A., Dintr-o corespondență literară, în Convorbiri literare, an. LXI, sept.-dec.1928.

REP., Monoloage, epigrame, versuri, în Veselia, an. L nr. 1, 20 noiembrie 1941.

1001-Carti-de-Citit-Intr-o-Viata

Alina Savu