Comertul Mondial Si Globalizarea

CUPRINS…………………………………………….…………………………………..1

INTRODUCERE…………………………………………………………………………2

Capitolul I. Comertul mondial si globalizarea – LOCUL UNIUNII EUROPENE…………………………………………………………………….………..4

1.1. Uniunea Europeană în comerțul mondial…………………………………………4

1.2. Participarea Uniunii Europene la guvernanța globală a comerțului………………7

1.3. Politica comercială a Uniunii Europene………………………………………….8

Capitolul II. RUTE COMERCIALE ȘI DEPENDENȚE COMERCIALE………….11

2.1. Principalele rute comerciale înspre și dinspre Europa……………………….…11

2.2. Exporturi versus importuri la nivel european……………………………….….14

2.3. Comerțul cu resurse în Uniunea Europeană….……………………………..…..18

Capitolul III. TRASEELE ENERGETICE MONDIALE……………………………..21

3.1. Trasee energetice…………………………………………………………..….…..21

3.2. Comerțului internațional cu produse energetice…………………………………..22

3.3. Progresul tehnologic și piața energiei……………………………………..………25

3.4. Miza resurselor energetice la nivel mondial………………………………….….26

Capitolul IV. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ECUAȚIA ENERGETICĂ GLOBALĂ……………………………………………………………………………….28

4.1. Dependența Uniunii Europene de petrol……………………….…………………..28

4.2. Dependența Uniunii Europene de gaze naturale…………………………………..29

4.3. Importanța energiilor regenerabile și a gazelor de șist la nivelul UE……………..31

STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ENERGETIC REGIONAL ȘI EUROPEAN………………………………………………………………………………36

CONCLUZII………………………………………………………………………………44

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………47

ANEXE……………………………………………………………………………………52

INTRODUCERE

Epoca schimbărilor profunde pe care le trăim astăzi, bulversată de toate felurile de crize (economice, politice, morale etc.) ne interpelează și pun la încercare cadrul conceptual al cercetării, al modelelor noastre de societate, al doctrinelor vehiculate printre agenții prezenți la toate nivelurile de putere. Știința, cercetarea științifică rămân însă pilonii progresului, condiții indispensabile ale dezvoltării durabile, sub toate aspectele sale: economice, sociale, culturale și de mediu.

Interesul față de prezenta cercetare și premisele care au determinat alegerea temei propuse sunt argumentate prin fenomenul globalizării care este o consecință a progreselor tehnologice ce determină creșterea nivelului și dinamicii fluxurilor comerciale, de capital, informaționale, precum și a gradului de mobilitate al indivizilor. Aceasta înseamnă că din ce în ce mai multe țări, cu diferite niveluri de dezvoltare se implică în relații economice mondiale.

Realizarea unei cercetări științifice asupra unui domeniu atât de studiat precum cel al relațiilor comerciale, implicit al rutelor comerciale versus rute energetice, abordat în diverse forme, atât din punct de vedere teoretico-metodologic cât și din punct de vedere practic, este condiționată de existența unui set de argumente credibile și verificabile care să dețină capabilitatea susținerii identificării posibilităților de implicare a României în noile rute comerciale ce se configurează.

Atacarea demersului științific l-am realizat prin stabilirea unei strategii de abordare a temei de cercetare propusă, care are ca centru de interes următoarele: motivația, utilitatea și nu în ultimul rând limitele cercetării. Platon considera că percepția noastră asupra realității sunt imagini degradate ale unei idealități originale. Potrivit teoriei „reminiscenței sau a anamnezei”, apărate de Platon, ideile nu provin din simțuri, ci sunt întotdeauna accesibile în mintea noastră.

Această idee îmi întărește convingerea că informațiile accesate pe parcursul anilor de studii în cadrul Academiei de Studii Economice sub îndrumarea unui corp profesoral înalt calificat, au făcut ca elaborarea Lucrării de Disertație să poată decurge fără sincope, întrucât cunoștințele acumulate așteptau să fie integrate într-o înșiruire firească.

Motivația cercetării științifice vizează argumentele care evidențiază necesitatea implicării României pentru ocuparea unui rol determinant la nivel european în cadrul schimburilor cu produse energetice. De asemenea, în cadrul motivației am avut în vedere argumentarea instrumentelor utilizate în identificarea deficiențelor, cauzelor, consecințelor și a soluțiilor care pot contribui la îndeplinirea scopului propus în cadrul cercetării.

Utilitatea cercetării științifice rezidă din beneficiile obținute de statul român, ca urmare a implicări în proiectele UE, și nu numai, cu impact focusat pe controlul resurselor energetice. Dacă astăzi suntem în situația de a căuta soluții pentru a limita efectele nefaste asupra mediului produse de exploatarea haotică a resurselor naturale, materialelor nucleare, deșeurilor etc., este în realitate o măsură pentru a diminua pericolele generate de absența de „proiecție în viitor” a rezultatelor anumitor cercetări. În cazul nostru proiecția în viitor a implicării României în proiectele energetice ale Uniunii Europene este ridicarea calității vieții cetățenilor și implicit îmbunătățirea gradului de securitate energetică a țării.

Potențialele limite ale cercetării științifice sunt inevitabile în derularea unui asemenea proces, de aceea am urmărit pe tot parcursul cercetării recunoașterea acestor limite. În acest context, în scopul dimensionării stadiului actual al cunoașterii în domeniul supus atenției, am realizat o analiză exploratorie asupra literaturii de specialitate incidente domeniului aflat în atenția noastră, de asemenea, mi-am focusat atenția asupra tezelor de doctorat orientate pe obiective similare cu obiectivele prezentei cercetări, asupra articolelor publicate în reviste de specialitate, etc.

Asistăm, în prezent la mutații structurale deosebit de dinamice și de mare amploare, care remodelează economia și comerțul mondial, iar ceea ce particularizează aceste transformări față de alte experiențe similare din secolele precedente nu este doar ritmul alert în care se desfășoară, ci și sfera lor largă de incidență, afectând practic întreaga lume.

Demersul de cercetare a determinat structurarea lucrării în patru capitole, începând cu locul UE în comerțul mondial în era globalizării, urmând punctarea rutelor comerciale și a dependințelor comerciale în capitolul doi, traseele energetice și miza resurselor energetice în capitolul trei, iar în capitolul patru am tratat Uniunea Europeană în ecuația energetică globală, urmat de studiu de caz – România în contextul energetic regional și european.

Lucrarea se încheie cu schițarea perspectivelor evoluției rutelor comerciale ale UE pe termen scurt și mediu și rolul pe care România trebuie să și-l asume în cadrul acestora, urmată de principalele concluzii.

Principala concluzie care derivă din actuala cercetare este că, în epoca globalizării, transportul resurselor energetice reprezintă din punct de vedere strategic un atu, iar creșterea economică mondială, fără precedent în ultimele decenii, cu excepția recentei crize economice, pune importante probleme giganților economiei mondiale cu consecințe și în mediul internațional de securitate.

Capitolul I. COMERȚUL MONDIAL ȘI GLOBALIZAREA: LOCUL UNIUNII EUROPENE

1.1.Uniunea Europeană în comerțul mondial

Economia europeană constituie o provocare a spiritului umanității și a forței sale de autodepășire, iar miza o reprezintă omul și condiția umană în noul mileniu. Creșterea economică, stabilitatea și coeziunea socială sunt procese complementare în modelul european.

Provocările economiei mondiale impun găsirea unor repere care să ofere firmelor un segment de piață credibil și găsirea unor surse de finanțare sustenabile în domenii care să nu pericliteze șansele de dezvoltare ale generațiilor viitoare.

Trebuie conștientizat faptul că schimburile comerciale și cu precădere cel cu produse energetice au implicații la nivelul securității statelor, așa cum se menționa într-un studiu de specialitate : „globalizarea, manifestată prin accentuarea interdependențelor multiple dintre state, precum și prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital și informații a făcut ca riscurile interne și externe să se poată genera și potența în mod reciproc”( Liviu Mureșan, 2004 ).

Circuitul economic global reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaționale privite în unitatea și interdependența lor, care reflecta îngemănarea formelor schimbului mutual de activități între diferite economii naționale și regionale.

Generic spus, comerțul este o activitate umană care ne privește pe toți și care ne implică pe toți in fiecare zi. Prin comerțul internațional se diversifică oferta de bunuri și servicii disponibile, acest fapt care conduce inevitabil la scăderea prețului produselor datorită creșterii concurenței.

Un rol important îl are facilitatea accesul la sursele de materii prime, materiale mai ieftine, la cele mai recente descoperiri tehnologice și la o piață lărgită crește competitivitatea companiilor și conduce la sporirea ratei de investiții, la creștere economică și ocuparea locuri de muncă.

Uniunea Europeană a reglementat activitățile comerciale instituind reguli aplicabile tranzacțiilor, precum și cadrul de competitivitatea al țărilor aflate în postura de vânzător sau cumpărător, de furnizor sau receptor de capital, iar acestea diferă de la o categorie de bunuri la alta.

Uniunea Europeană nu se poate funcționa ca o castă închisă, ea trebuie să participe la comerțul mondial, iar această activitate generează bunăstare care ajută la punerea în concordanță a economiilor statelor membre ale UE și asigură o mai bună calitate a vieții pentru cetățenii lor.

Ca entitate economică, Uniunea Europeană, este principalul actor mondial în domeniul comerțului deoarece:

– reprezintă cel mai mare exportator mondial, cu o pondere de aproximativ 20 %;

– este cel mai mare exportator mondial de servicii, cu o pondere de circa 25 %;

– este cea mai mare sursă a fluxurilor mondiale de investiții străine directe și a doua destinație a acestora;

– reprezintă cea mai mare piață pentru exporturile provenind din circa 130 țări, fapt ce sprijină dezvoltarea acestora;

– reprezintă o economie relativ deschisă, având o pondere de peste 14 % a comerțului internațional in Produsul Intern Brut.

Prin transformarea într-un bloc comercial Uniunea Europeană a devenit o importantă forță economică a lumii, care prin poziția sa are un interes pregnant în asigurarea condițiilor favorabile pentru dezvoltarea comerțului mondial, din această poziție derivă însă și responsabilități, în primul rând față de statele membre cu economie în curs de dezvoltare, iar în al doilea rând față de celelalte state ale lumii. Responsabilitate Uniunea Europeană pornind de la această poziție dominantă, joacă un rol activ în negocierile privind comerțul mondial, acționând în favoarea unui comerț echitabil și corect, precum și pentru valorificarea oportunităților determinate de globalizare, în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

Pentru o desfășurare eficientă a comerțul internațional este necesară încheierea sistematică de tratate, acorduri și diverse convenții economice între parteneri din state, organizații ori regiuni diferite. Uniunii Europene a avut o contribuție semnificativă la asigurarea prosperității prin îndepărtarea barierelor din calea comerțului dintre statele membre și acest fapt a întărit angajamentul UE față de susținerea liberalizării comerțului la scară globală.

Comerțul leagă Europa de noile centre ale creșterii la nivel mondial și constituie o sursă de creștere a productivității. Contribuția cererii externe este în prezent cea mai mare sursă de creștere la PIB a UE, în timp ce cererea internă, publică și privată deopotrivă, continuă să înregistreze un nivel scăzut. UE beneficiază foarte mult de pe urma globalizării și este conștientă că se află în poziția de a câștiga mai mult de pe urma creșterii schimburilor comerciale.

Activitatea comercială este un mijloc important de obținere a creșterii economice și de creare de locuri de muncă pentru economia statelor membre ale Uniunii Europene. Unul dintre obiectivele centrale al politicii comerciale comune a UE este de a menține și de a reinventa poziția Europei în lanțurile de aprovizionare de la nivel mondial. O importanță crucială în UE o are producția, însă trebuie recunoscut că, în multe sectoare, țările nu mai pot fabrica la fel de multe produse pe cont propriu.

Uniunea Europeană și Statele Unite au relațiile comerciale ce se plasează deja pe locul întâi la nivel mondial, fiecare face comerț cu bunuri și servicii în valoare de 2 miliarde EUR, drept pentru care orice barieră înlăturată din calea comerțului dintre cele două ar putea aduce câștiguri economice semnificative.

Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP) dintre UE și Statele Unite ale Americii, are scopul de a elimina barierele comerciale dintr-o gamă largă de sectoare economice, pentru a înlesni cumpărarea și vânzarea de bunuri și servicii între UE și Statele Unite.

Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii vor să elimine barierele din spatele frontierei vamale, cum ar fi diferențele în materie de reglementări tehnice, standarde și proceduri de aprobare, proceduri demarate prin reducerea tarifelor din toate sectoarele. Acestea diferențe înseamnă pentru companiile care doresc să își vândă produsele pe ambele piețe un efort financiar suplimentar și costuri în timp.

Alt partener important pentru Uniunea Europeană este Canada care la nivelul anul 2012, s-a plasat pe locul al doisprezecelea între partenerii comerciali ai UE, în timp ce Uniunea Europeană și-a consolidat un important loc doi în parteneriatul comercial cu Canada, după Statele Unite, având schimburilor comerciale bilaterale mărfuri în valoare de 61,8 miliarde EUR.

Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso și Stephen Harper, prim-ministrul Canadei, în cadrul întâlniri de la Ottawa din luna octombrie 2013, au parafat încheierea Acordului de Parteneriat Strategic între UE și Canada, precum și finalizarea negocierilor la Acordul Economic și Comercial Global (CETA). Acesta fiind primul acord de liber schimb între Uniunea Europeană și o țară din G8. Acordul elimină peste 99 % din tarifele practicate între cele două economii și va crea oportunității de acces pe piață în domeniul serviciilor și al investițiilor.

1.2. Participarea Uniunii Europene la guvernanța globală a comerțului.

Pentru a exercita responsabilitățile sale de putere mondiala și pentru a contribui eficient la guvernanța mondială, UE trebuie să exprime o singură părere, în numele statelor membre, în raport cu SUA și alte țări și zone geostrategice. 

Încă de la adoptarea Tratatului Comunității Economice Europene (CEE) s-a stabilit ca obiective realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre prin aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale acestora și armonizarea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării pieței comune. Totodată s-a hotărât realizarea unei uniuni vamale prin eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, stabilirea unui tarif vamal comun și instituirea unei piețe interne unice europene caracterizată printr-un regim de concurență veritabilă și înlăturarea între statele membre a tuturor obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

Tot în acea perioadă Tratatul CEEA (Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice sau Euratom) prevedea crearea unei piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia. Rațiunea înființării acestei comunități a constat în necesitatea recuperării decalajului ce despărțea statele membre în domeniul producției de energie față de alte stat (SUA, URSS-ul existent la acea dată), decalaj ce a determinat un deficit de energie, și totodată necesitatea dezvoltării sectorului energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune.

Instituirea Comunităților europene a fost un succes prin liberalizarea și deschiderea piețelor și îndepărtarea barierelor comerciale dintre țările participante.

În comerțului internațional Uniunea Europeană are ca obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste, aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și transparență în luarea deciziilor. Uniune Vamală a fost creată pentru ca mărfurile să circulau liber, fără plata taxelor vamale, iar tariful vamal aplicat de oricare dintre membrii la importurile din terțe țări să fie unic.

Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri, pentru a atinge acest obiectiv:

partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;

eliminarea gradual a obstacolele din calea comerțului, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate;

disputelor comerciale să fie rezolvate pe cale amiabilă;

stabilirea și implementarea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.

Liberalizarea comerțului internațional oferă tuturor țărilor posibilitatea de a produce și exporta acele bunuri și servicii pentru care dispun de cele mai multe avantaje competitive observându-se totodată, că globalizarea poate determina și o serie de neajunsuri. Existența unor piețe tot mai extinse și mai liberalizate înseamnă o sporire a concurenței dintre firme și dintre țări, iar includerea în acest proces concurențial a unor țări cu nivele de diferite de dezvoltare economică poate conduce la adâncirea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare.

Dimensiunea fenomenelor la scară globală, face ca statele naționale să nu pot adopta singure soluții eficiente, atunci când afacerile capătă o amploare globală, și regulile trebuie să fie stabilite la nivel global, iar acest lucru se poate realiza numai prin intermediul acordurilor internaționale, numai astfel este posibil ca globalizarea să determine beneficii pentru toți participanții, chiar dacă în proporții diferite.

Între 2012 și 2013, dezvoltarea exporturilor de mărfuri ale UE-28 de către principalii parteneri comerciali a variat în mod considerabil. Cea mai mare rată de creștere a fost înregistrată în cazul exporturilor către Elveția de până la 27 %, în timp ce exporturile către Coreea de Sud, Turcia și China au crescut mai lent până la 5,8 %, 3,1 % și, respectiv, 3 %. Cea mai mare scădere a fost înregistrată în cazul exporturilor spre India cu 6,9 % și au existat scăderi mai mici în cazul exporturilor către Rusia cu 2,9 %, Japonia cu 2,8 % și Statele Unite cu 1,6 %.

Evident că recesiunea globală a afectat comerțul, dar Uniunea Europeană rămâne cel mai mare actor la nivel mondial, cu 16,4 % din importurile efectuate, pe locurile doi se situează Statele Unite ale Americii cu 15,5 % din totalul acestora, iar pe locul trei China cu 11,9 %. Totodată Uniunea Europeană a fost și cel mai mare exportator la nivel mondial, pe locul doi s-a clasat China, iar pe poziția a treia a fost SUA.

Chiar dacă comerțul internațional și-a revenit la nivelul de dinainte de criza economică globală, în anii următori ierarhiile în comerțul global se vor modifica în mod radical pe măsură ce economiile emergente vor începe să domine principalele rute maritime și aeriene la orizontul anului 2030.

1.3. Politica comercială a Uniunii Europene

Obiectivele Comunității Europene au evoluând progresiv, determinând de-a lungul anilor elaborarea unor noi serie de politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape douăzeci de domenii în care concepția și decizia se realizează la nivel comunitar, printre cele mai importante se numără: politica regională, monetară, comercială, industrială, energetică, de protecție a mediului, a relațiilor externe, etc.

Politicile comune constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de competențe consimțit de către statele membre de la nivel național la nivel comunitar, instituțiile comunitare intervin în mod determinant și direct iar acțiunile statelor membre au loc concertat.

Europa exportă în toată lumea. Uniunea Europeană negociază acorduri prin rețeaua sa mondială de relații comerciale și colaborează cu numeroși parteneri, mai ales prin intermediul acordului de liber schimb, stabilind condiții echitabile pentru toți. Politica comercială a Uniunii Europene se decide exclusiv de către instituțiile europene. Comisia negociază acorduri în numele UE respectând regulile OMS și colaborează strâns cu statele membre și cu Parlamentul European pentru a garanta funcționarea sistemului mondial și pentru a-i permite acestuia să se adapteze la schimbări.

Spațiul comunitar este cel mai mare bloc comercial în plan global, fiind cel mai mare exportator de produse și servicii la nivel mondial și cea mai mare piață de import pentru peste 100 de țări ale lumi. Totodată Uniunea Europeană este și cea mai mare piață unică din lume. Consumatorii și investitorii europeni și internaționali beneficiază de numeroasele avantaje oferite de un sistem simplificat, într-un domeniu în care persoanele, bunurile, serviciile și banii circulă liber.

Uniunea Europeană prin politica comercială pe care o promovează, are în vedere să contribuie la dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât mai mare de țări în ansamblul comerțului mondial.

Politica comercială comună este, alături de Politica transporturilor, una din marile politici comune originare, puternic influențată de Uniunea Vamală a Comunității Europene, care a devenit viabilă din momentul în care statele membre au renunțat în favoarea Comunității la stabilirea liberă a taxelor vamale față de țările terțe.

Politica comercială a Uniunii Europene nu se putea dezvolta decât prin stabilirea relațiilor cu țările bogate care au drept cadru principal GATT/OMC și au un caracter multilateral. Aceste relații se concretizează în numeroase acorduri multilaterale comerciale, cum ar fi cele de la Marrakech care au pus capăt rundei Uruguay.

Un alt partener al Uniunii Europene este Grupul NPI, foarte eterogen, cu un număr mare de țări din sud-estul asiatic, printre care se numără Hong Kong-ul, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan, dar și țări ca Thailanda, Filipine, Malaezia. Ca și în alte zone ale lumii, observăm grupări în piețe comune sau organizații economice regionale. Asociația Națiunilor din Sud – Estul Asiei (ANASE sau ASEAN) care reunește 7 țări din subregiune, joacă un rol de economic din ce în ce mai important.

Politicile comerciale la nivelul Uniunii Europene au ca fundament următoarele argumente:

creșterea puterii de negociere a Comunității pe piața internațională, comparativ cu cea a fiecărui stat membru în parte;

reducerea efectelor de difuziune ce puteau să apară din acțiunile unilaterale ale statelor membre care puteau avea efect de erodare a poziția pe piața externă a celorlalți parteneri din spațiul integrat;

menținerea integrității pieței interne prin intermediul instrumentelor de politică comercială comună.

Este esențial să se exploateze la maximum legăturile existente între comerț și toate celelalte domenii importante pentru dezvoltarea durabilă și să se vizeze coerența diferitelor politici ale Uniunii Europene care prezintă o dimensiune exterioară.

Capitolul II. RUTE COMERCIALE ȘI DEPENDENȚE COMERCIALE

2.1. Principalele rute comerciale înspre și dinspre Europa

Printre cele mai importante puncte de tranzit către continentul european, sunt porturile prin care sunt transportate aproximativ 74% din mărfurile extra-comunitare, acestea au un rol important și pentru comerțul intra-european: anual prin porturi trec 37 % din traficul de mărfuri din interiorul Uniunii Europene. Europa este una dintre cele mai dense regiuni maritime la nivel mondial, având peste 1200 de porturi maritime comerciale care operează de-a lungul a aproximativ 70.000 de kilometri din coastele Uniunii. Pe parcursul istoriei, vikingii, spaniolii, englezii, olandezii și portughezii și-au construit cele mai mari porturi din Europa, pentru a putea naviga în voie cu corăbii și ambarcațiuni transportatoare de foarte mari dimensiuni.

Industria portuară are un impact economic semnificativ în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, în avalul lanțului de distribuție și în ansamblul economiei Uniunii Europene, de asemenea, porturile se află în centrul activității economice pentru o gamă mai largă de activități maritime.

Activitățile portuare contribuie în mod direct la ocuparea forței de muncă, la atragerea investițiilor străine și la creșterea PIB-ului, în cele 22 de state maritime din UE, acționează 2.200 de operatori portuari. Costurile și calitatea serviciilor portuare sunt un factor important pentru afacerile europene. Costurile portuare pot reprezenta o parte semnificativa din costurile totale în lanțul logistic. Porturile Europei se confrunta cu provocări majore, până în 2030 este prevăzută o creștere cu 50% a mărfurilor manipulate în porturile Uniunii Europene. Natura activității comerciale este în schimbare, existând decalaje de performanță semnificative între porturile Europei. În prezent, trei din cele mai performante porturile europene, Anvers, Hamburg și Rotterdam, manipulează o cincime din toate mărfurile care sosesc în Europa pe mare.

Decalajul de performanță produce ineficiente enorme, în detrimentul cetățenilor UE și a economiei impunându-se luarea de măsuri, pentru ca acest lucru să nu se agraveze pe măsură ce traficul crește. Porturile trebuie să se adapteze la necesitățile în schimbare ale industriei, dimensiunea și complexitatea flotei sunt în creștere: apar nave container foarte mari și noi modele de feriboturi precum și nave pentru transportul gazelor. Folosirea unor nave mai mari pentru transportul maritim pe distanțe scurte și pentru serviciile de alimentare va crea noi nevoi în ceea ce privește eficiența energetică, hidrocarburi alternative utilizate pentru propulsia navei și performanța de mediu. Porturile Europei trebuie să fie mai bine conectate în întreaga rețea de transport pentru a fi în măsură să se dezvolte și să răspundă schimbărilor.

Chiar și în condițiile estimate de creștere economică moderată, se preconizează că volumul de mărfuri din porturi, pentru a face față acestei creșterii previzibile, deciziile trebuie luate în prezent pentru a avea efect în 5-15 ani. Trebuie pus la punct un cadru adecvat de reglementare pentru a atrage investitori și apoi să se ofere timpul necesar pentru ca planificarea și executarea lucrările de construcție să aibă loc.

Coridoarele pan-europene reprezintă un sistem de drumuri din Europa Centrală și de Est. Au fost stabilite la Conferința a II-a pan-europeană privind transportul din Creta, în luna martie 1994, cu adăugiri în Conferința a III-a de la Helsinki, petrecută în anul 1997. Astfel, independent de poziția fizico-geografică a drumurilor care fac parte din această structură, ele se mai numesc Coridoare Cretane sau Coridoarele Helsinki.

În capitala Estoniei, la Tallinn, a avut loc reuniunea Zilele TEN-T 2013, organizată sub egida Comisiei Europene, având ca scop principal regândirea pentru viitor a rețelelor de transport din Uniunea Europeană, ca fundament pentru dezvoltarea economică unitară și pentru creșterea coeziunii în interiorul uniunii. La opt ani de la finalizarea extinderii istorice a Uniunii Europene în centrul și estul continentului, reuniunea de la Tallinn marchează un punct de cotitură în politica de dezvoltarea a uniunii. Este pentru prima dată când se trece de la proiectele distincte pentru Europa de Vest și Europa de Est la proiecte unitare transcontinentale, practic se trece la o viziune unitară la nivelul UE, chiar dacă diferențele dintre est și vest vor persista pentru încă două – trei decenii.

Noua politică în transporturi definește pentru prima dată în istoria Uniunii Europene o rețea principală, construită pe nouă coridoare transcontinentale: două coridoare nord-sud, trei coridoare est-vest și patru coridoare diagonale. Aceste noi coridoare nu înlocuiesc cele 30 de Proiectele Prioritare existente în rețeaua TEN-T și nici nu reorganizează harta TEN-T. De fapt, cele nouă coridoare reunesc Proiectele Prioritare ale rețelei TEN-T în niște rute unitare transcontinentale, completând harta cu legăturile est-vest și nord-sud care au lipsit din planurile de până acum.

O altă schimbare majoră este introducerea în planurile TEN-T a rețelei de trenuri de mare viteză de pe cuprinsul întregii Uniuni, care să unească toate capitalele europene. Prin decizia de la Tallinn, Uniunea Europeană decide să se implice financiar în acest plan, dând un puternic impuls dezvoltării rețelei de trenuri de mare viteză. Implicarea Uniunii Europene în finanțarea rețelei TEN-T a fost dintotdeauna la un nivel redus, de 5-30%, cu rol de catalizare a investițiilor naționale, restul finanțării rețelei fiind în sarcina țărilor membre. Obiectivul final este ca în Uniunea Europeană fiecare cetățean să se afle la maxim 30 de minute de rețeaua TEN-T extinsă.

Pentru Coridoarele Tallinn, Comisia Europeană a fixat termene ambițioase de punere în operă până în 2030, în vreme ce rețeaua TEN-T extinsă are ca termen de finalizare 2050. Comisa Europeană mizează pe atragerea în proiectul Coridoarelor Tallinn a peste 190 de miliarde de EUR din finanțări private până în 2020. Abordarea finanțării va continua să difere între țările dezvoltate și cele eligibile în Politica de Coeziune.

Organizarea TEN-T este gândită pe două nivele:

• Core network (rețeaua principală) pentru tranzitul transcontinental de lung parcurs

• Comprehensive network (rețeaua extinsă) are ca scop alimentarea cu trafic a rețelei principale și înlesnirea accesului la rețea.

În acest moment sunt în curs de realizare 30 de proiecte prioritare, fiecare proiect fiind axat pe un singur mod de transport. România este străbătută de ruta Proiectului Prioritar 7, rutier, de ruta Proiectului Prioritar 22 feroviar și de ruta Proiectului Prioritar 18, Dunărea.

Coridoarele Pan-europene nu mai există în România de aproape opt ani, de când țara noastră a devenit membră a Uniunii Europene. În ciuda referințelor la Coridoarele IV sau IX, care continuă să apară în mod inadmisibil inclusiv în documentele oficiale ale autorităților române, Coridoarele Helsinki nu au existat niciodată în interiorul Uniunii Europene, ele fiind adoptate în 1994 în afara Uniunii și pierzându-și sensul pe măsură ce țările din Europa Centrală și de Est au devenit membre UE. Începând cu 1 ianuarie 2007 traseele de tranzit rutier și feroviar din România finanțate de Uniunea Europeană au devenit parte a Proiectelor Prioritare ale rețelei TEN-T. Odată cu introducerea la Tallinn a coridoarelor de transport proprii Uniunii Europene, fostele Coridoarele Helsinki devin definitiv istorie. Din fericire, Coridoarele Tallinn nu au fost numerotate, ci au primit nume, tocmai pentru a evita confuziile istorice.

Practic, în această perioadă, cuplarea la principalele coridoare de transport regionale și europene reprezintă singura alternativă care poate asigura dezvoltarea durabilă a României.

Reuniunea de la Tallinn va rămâne un moment de referință în istoria Uniunii Europene, la care ne vom raporta pentru cel puțin două decenii de acum încolo. 

2.2. Exporturi versus importuri la nivel european.

În ultimii ani s-a produs o regionalizare și o internaționalizare crescândă a producției și a finanțelor, deci atât a economiei reale cât și a celei monetare. În plus, importanța crescândă a unor zone și țări avansate, sau nou-industrializate, a antrenat schimbări majore în diviziunea internațională a muncii, în fluxurile internaționale de capital, în cele comerciale și de investiții, concomitent cu o creștere nemaiîntâlnită a vitezei tranzacțiilor, cu comprimarea crescândă a spațiului.

Relativa specializare a țărilor membre, la export și la import, pe anumite grupe de produse industriale, este în funcție de dimensiunile producției și cererii interne raportate la cererea internațională. Rata specializării în comerțul exterior este definită ca pondere a grupei respective de produse în exporturile/ importurile fiecărei țări.

Ținând cont de dimensiunea și gama largă de producție a marilor economii europene, de faptul că ele exportă și importă toată gama de produse, este mult mai probabil ca țările relativ mici sau țările medii cu activitatea concentrată pe câteva domenii restrânse să aibă rate mai ridicate de specializare.

Principalele excepții apar la exporturile din grupa mașini și echipamente mecanice, în care două țări mari ca Italia și Germania sunt specializate și din grupa echipamente de transport, în care cele mai specializate sunt Spania, Germania și Franța. Aceste excepții înseamnă în realitate tot atâtea direcții de specializare a UE-28 pe ansamblu și un punct forte al competitivității ei la scară globală. Deși nu este întotdeauna o regulă, există o relație directă între specializarea în producție și specializarea în exporturi în anumite grupe de produse, precum exporturile din grupa de textile, îmbrăcăminte, pielărie și încălțăminte din România, Bulgaria și Portugalia sau din grupa de lemn și produse de hârtie din Letonia, Finlanda și Suedia. Ca și specializarea în producție, specializarea în exporturi a țărilor mici trebuie evaluată în funcție de tendințele de evoluție a structurilor industriale și a dezvoltării tehnologiilor de vârf în UE și în lume.

La import specializarea acestor țări mici trebuie evaluată în funcție de necesarul lor de dezvoltare sau necesarul importurilor de completare, de dependențele specifice structurii existente a fiecărei economii.

Industria textilă este o industrie în declin în Europa și în lume, dar declinul este numai pe direcția vechilor tehnologii. De multe ori, un declin poate fi evitat printr-o dezvoltare accelerată pe altă direcție tehnologică, una intersectorială, de pildă, care poate transforma industria textilă, de exemplu, în producerea de nano-fibre artificiale sau de materiale industriale complet noi.

Problema actuală cu care se confruntă Uniunea Europeană, și care urmează să se amplifice odată cu dezvoltarea economică este dată de situația ingrată în care se află, de dependența față de resursele externe provenite preponderent din țări cum sunt Federația Rusă și Norvegia și zone geografice ca Orientul Mijlociu și Africa.

Importurile de energie și securitatea aprovizionării cu aceasta, reprezintă politicii o preocupare majoră la nivelul Uniunii Europene. Determinarea dependinței energetice la nivelul Uniunii Europene, are ca obiectiv determinarea cerințelor și a posibilităților alocării optime a resurselor în condițiile rarității acestora și a altor constrângeri derivate din relațiile politice și conflictele existente sau posibile din anumite regiunii ale lumi.

Comparativ cu importurile de petrol, importurile de gaze naturale ale Uniunii Europene au o structură asemănătoare privind sursele de livrare a acestora, astfel: 41% din necesarul de gaze naturale sunt livrate de Federația Rusă, Algeria livrează aproximativ 30%, iar restul de 25% din necesarul de gaze naturale sunt livrate de Norvegia. Ca urmare a tendințelor de scădere a extracției din Marea Nordului, se estimează că pe viitor, circa 60% din importurile de gaze naturale ale UE să provină din Federația Rusă.

Comparând cele două principale resurse ale consumului energetic la nivelul Uniunii Europene constatăm că: 40% este reprezentată de petrolul, în timp ce consumul de gaze naturale reprezintă circa 25%, având însă o tendință de creștere în necesarul energetic al uniuni. Din această situație, rezultă avantajul câștigat de Federația Rusă în relațiile cu UE din postura de principală entitate furnizoare de petrol și gaze naturale.

Potrivit Eurostat, rușii importă din Europa echipamente de transport și utilaje, chimicale, medicamente și produse agricole.

Prin ridicarea standardelor de protecție a mediului la nivelul Uniuni Europene, statele membre au fost nevoite să închidă un important număr de centrale pe bază de cărbune a căror modernizare ar fi implicat costuri de investiții foarte mari. Ca urmare a acestei măsuri impuse de UE au crescut importurile de gaze naturale precum și importurile de GPL din Nigeria.

În luna februarie, Comisia Europeană a prezentat planuri pentru o uniune energetică ce are scopul de a înlătura obstacolele din calea fluxurilor de energie transfrontaliere și de a face ca Europa să fie mai puțin dependentă de combustibilii fosili, care în momentul de față provin în majoritate din importuri. Uniunea energetică a Uniunii Europene are ca obiective: garantarea furnizării, piața unică energetică, eficiența energetică, reducerea emisiilor, cercetarea și inovarea în domeniul energetic. Implementarea acestor deziderate ar avea ca rezultat reducerea facturilor energetice și a poluării.

Securitatea totală a alimentării cu energie este un concept pur teoretic, deoarece UE este puternic dependentă de structura actuală a pieței mondiale și a piețelor regionale, care în proporție de 75%, se află în mâna guvernelor, factorii politici și geopolitici joacă un rol primordial. Un interes constant a manifestat Comisia Europeană în vederea dezvoltării cadrului instituțional și a creări premizelor dezvoltării infrastructurii de transport și înmagazinare ca bază a securității aprovizionării cu energie a Europei.

Uniunea Europeană își poate dezvolta economia și îți poate asigura o poziție cheie la nivel global doar dacă reușește să-și reducă dependența energetică directă, prin reducerea consumurilor și indirectă prin asigurarea resurselor energetice, asigurarea rutelor de transport și îmbunătățirea infrastructurii energetice, pe termen mediu și lung. Hidrocarburile pot intra în UE, dintr-un număr mare de surse, dar securitatea energetică, este doar iluzorie, atât timp cât, interconectarea statelor membre prin intemediul rețelelor de transport petrol și gaz natural nu este generalizată la nivelul întregii Uniuni, dând oricând, posibilitatea întreruperii alimentării și permițând fragmentarea pieței.

Cu toate că s-au înregistrat progrese în aceste domenii, încă rămân provocări: structura ineficientă a celor 28 de piețe energetice, infrastructura învechită, prețurile ridicate ale energiei, dependența de importuri. Se dorește ca, până în 2020, fiecare stat membru să aibă cabluri de electricitate care să permită ca cel puțin 10% din energia electrică produsă de centralele lor electrice să fie transportată în țările vecine printr-o rețea de conectare europeană.

Politica Uniunii Europene în domeniul energiei pentru perioada până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, pentru care UE a propus pachete separate de reformă legislativă și de reglementare:

Durabilitate – Uniunea Europeană este preocupată de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră la un nivel care să limiteze influențarea încălzii globală;

Competitivitate – vizează asigurarea implementării efective a pieței interne de

energie;

Siguranța în alimentarea cu energie – își propune reducerea vulnerabilității UE ca urmare a posibilelor crize energetice.

Principalul obiectiv al strategiei Uniunii Europene în domeniul energiei este majorarea semnificativă a capacității surselor de energie nepoluante, de aceia UE și-a propus ca, în 20 de ani, să-și asigure jumătate din necesarul de energie din surse cu emisii reduse de carbon în atmosferă. Se urmărește astfel ca Uniunea Europeană să reacționeze mai bine la fluctuațiile de pe piețele energetice și să fie pregătită pentru situațiile când prețul petrolului sau cel al gazelor naturale se va modifica rapid.

2.3. Comerțul cu resurse în UE

Este recunoscut faptul că dezvoltarea economică a statelor nu poate avea loc în lipsa resurselor necesare acesteia și adevărata bătălie pentru puterea mondială se dă în jurul controlului principalelor resurse energetice. Distribuția neuniformă a resurselor energetice și a posibilităților de asigurare a aprovizionării cu energie conduce la importante amenințări și vulnerabilități. Accesul la surse ieftine de energie a devenit esențial pentru funcționarea economiilor moderne.

Statele membre ale Uniunii Europene au înțeles necesitatea unei acțiuni comune și coerente în domeniul energetic care are o importanță strategică deosebită, așa se face că Europa dispune azi de norme comune, iar statele membre își pun eforturile în comun pentru a avea acces la o cantitate suficientă de energie, la prețuri accesibile, cu menținerea poluării la un nivel cât mai mic.

Sectorul energetic a fost și rămâne un domeniu strategic, deoarece nu ne putem lipsi de energie, avem nevoie de ea în viața de zi cu zi pentru a ne lumina locuințele, pentru a ne încălzi, pentru a ne deplasa sau pentru a transporta mărfuri. Totodată, energia stă la baza tuturor sectoarelor economice și este esențială pentru asigurarea progresului științific și îmbunătățirea calități vieții. Activitatea zilnică este strâns legată de consumul unor mari cantități de energie, acesta generează poluarea aerului, a apei, a solurilor și a mediului în general, iar impactul negativ trebuie redus cât mai mult posibil pentru a ne menține ridicată calitatea vieții.

Lista materiilor prime esențiale în Uniunea Europeană cuprinde: antimoniu, beriliu, borax, crom, cobalt, cărbune cocsificat, fluorină, galiu, germaniu, indiu, magnezit, magneziu, grafit natural, niobiu, metalele grupului platinei, piatră de fosfat, metale rare grele, metale rare ușoare, silicon metal și tungsten.

Schimburile comerciale ale Uniunii Europene se concentrează, în cea mai mare parte, pe Piața internă. În aceste condiții una din provocările majore pentru Uniunea Europeană se referă la modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie competitivă, ținând cont de limitarea schimbărilor climatice și escaladarea cererii globale de energie și de viitorul nesigur privind accesul la resursele energetice.

Statele lumii sunt în pragul unei provocări fără precedent pentru domeniul energetic, în care se întrevăd schimbările dramatice. Europa nu poate rămâne indiferentă la efectele turbulențelor de pe piețele globale de energie, care chiar dacă acestea au fost în mare măsură atenuate în ultimii ani, ca urmare a liberalizării pieței și a îmbunătățiri posibilităților de aprovizionare din import. Prețurile energiei la nivel global, vor fi afectate de nevoia de investiții din sectorul energetic, precum și de stabilirea prețului carbonului și a prețurilor internaționale mai mari la energie datorită cererii crescute venite din partea țările emergente.

Planurile Uniunii Europene de competitivitate, de securitate a aprovizionării, cât și obiectivele legate de atenuarea schimbărilor climatice vor fi compromise cu excepția cazului în care rețelele electrice vor fi modernizate, instalațiile învechite vor fi înlocuite cu alternative competitive și mai curate, iar energia va fi folosită mai eficient pe tot parcursul lanțului energetic.

Situația nu este cu mult diferită nici în ceea ce privește rezervele de cărbune, Uniunea Europeană având doar 4% din rezervele identificate la nivel mondial, cu o capacitatea de producție energetică ce reprezintă 18% din cea globală.

Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, renunțarea la energia nucleară a condus la o situație în care UE este din ce în ce mai dependentă de importurile de energie primară pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică.

Pentru țările mai sărace ale lumii, politica comercială a UE încearcă să combine comerțul cu dezvoltarea. Aplicarea unor taxe mai reduse, sprijinirea firmelor mici de export și consultanța cu privire la ameliorarea guvernanței sunt câteva din modalitățile prin care comerțul și dezvoltarea pot merge mână în mână pentru a le oferi avantajele creșterii generate de comerț celor care au cea mai mare nevoie de ele.

Capitolul III. TRASEELE ENERGETICE MONDIALE

3.1. Trasee energetice

În prezent, cei mai mari furnizori de hidrocarburi și produse prelucrate pe bază de hidrocarburi pentru Uniunea Europeană sunt companiile din Federația Rusă, Azerbaidjan, Kazakhstan și Turkmenistan. Situația geopolitică a acestor state ridică un semn de întrebare cu privire la influența statului rus în ceea ce privește exploatarea resurselor de către actualele republici musulmane de la granițele sudice ale Federației Ruse. Prezența masivă a statului în acționariatul companiilor care au acest domeniu de activitate, precum și prezența giganților ruși în aproape orice proiect european care contează cu adevărat, au determinat Comisia Europeană să ia serios în calcul securitatea energetică a Uniunii Europene.

 Măsurile luate până acum cuprind crearea de resurse alternative de aprovizionare, diversificarea importurilor de hidrocarburi, și realizarea de formule de cooperare pe termen lung cu alți furnizori strategici, precum statele din Asia Centrală, din Marea Nordului și Atlanticul de Nord – Est. Alături de acestea, interconectarea rețelelor energetice europene, crearea de stocuri, îmbunătățirea eficienței energetice și elaborarea și aplicarea unei politici energetice comune sunt puncte strategice pe care UE încă trebuie să le bifeze cu mai multă convingere (anexa 4). Uniunea Europeană a investit mult prea puțin în infrastructura energetică, este nevoie de o integrare mai eficientă a rețelelor de producție și distribuție din noile state membre cu cele din restul Europei, în special din Est.

Uniunea Europeană a demarat între 1999 – 2004 inițiative de îmbunătățire a relațiilor sale cu Turcia, Georgia și Azerbaidjan. În 2006, trei conducte alternative din zona lărgită a Mării Negre deveneau operaționale:

Conducta Baku – Tbilisi – Supsa;

Conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan;

Conducta Baku – Tbilisi – Erzerum.

În afara acestora, UE mai valorifică și alte trasee de aprovizionare precum “Linia Algeriană”, traseele din Marea Nordului, calea navală Africa de Vest – Europa, calea navală a Canalului de Suez, conducta petrolieră Marea Roșie – Mediterana, traseul Irakul de Nord – Turcia – Mediterana. 

Plecând de la configurația geografică a traseelor amintite, scenariile IEA (Agenția Internațională pentru Energie) privind intensificarea consumului de către UE a petrolului și gazelor naturale provenind din regiunea Mării Caspice și Asiei Centrale devin plauzibile.

Situația conductelor ce transportă hidrocarburi dinspre Rusia către statele Europei Occidentale se prezintă în felul următor:

Conducta Drujba (conductă petrolieră) cu ramificațiile sale în interiorul UE;

Brotherhood și Soiuz (ambele conducte de gaze naturale);

Oleoductul Adria

Conducta Peninsula Yamal – Europa, Malnow (Germania)

Blue Stream

Consorțiul Conductei Caspice;

Conductele Baku – Groznâi – Novorossiysk și Baku – Mahacikala (Daghestan) – Novorossiysk (conducte petroliere)

Identificarea unor trasee alternative de energie este vitală atât pentru economia europeană cât și pentru stabilitatea și configurația politică a regiunii.

3.2. Comerțul internațional cu produse energetice

Amplificarea tot mai mult a procesului de integrare regională determină implementarea unor soluții cât mai viabile de relansare a creșterii economice în vederea trecerii cât mai rapide la dinamica globalizări.

Accentuarea procesului de interdependență între globalizare și regionalizare, ne determină la o evaluare a acestor două fenomene. Se poate observa o liberalizare tot mai accentuată a fluxurilor comerciale cu produse energetice, mondializarea capitalului pe de-o parte și implicarea tot mai mult asupra dezvoltării globale, fără precedent, a societăților transnaționale pe de altă parte, ceea ce a putut transforma economii în curs de dezvoltare în economii performante chiar mondiale.

Comerțul mondial se bazează pe regulile stabilite de Organizația Mondială a Comerțului pentru a garanta transparența și echitatea acordurilor comerciale încheiate între țări. Comerțul a cunoscut un avânt deosebit începând cu marile descoperiri geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi teritorii.

Rezervele certe cunoscute de petrol pot susține un nivel actual de consum doar pana în anul 2040, iar cele de gaze naturale pana în anul 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creștere a nivelului de exploatare. Previziunile indică o creștere economică, ceea ce va implica un consum sporit de resurse energetice. Din punct de vedere al structurii consumului de energie primara la nivel mondial, evoluția si prognoza de referință realizată de Agenția Internațională pentru Energie (IEA) evidențiază pentru perioada următoare până în anul 2020 se va înregistra o creștere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar și a gazelor naturale. Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu creșterea consumului de energie va crește și consumul de cărbune.

Creșterea cererii de energie, combinată cu factori geopolitici, în special situația din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creșterea prețului țițeiului care a indus și creșterea prețului gazelor naturale. Un alt factor care a determinat creșterea prețului la produse petroliere pe plan mondial a fost lipsa capacităților de rafinare, problema care necesita identificarea unor soluții pe termen mediu și lung. La toate acestea s-a adăugat și tendința manifestată de unele state, de suplimentare a stocurilor pentru a face față situațiilor de criză.

Economia mondială rămâne sensibilă la cotațiile combustibililor minerali, cel puțin în viitorul apropiat, din cauza consumului reprezentat de susținerea și dezvoltarea economiei mondiale, cine va controla resursele cele mai bogate și traseele de transport ale acestora, va dobândi un avantaj important în jocul de putere la nivel mondial. Urmare a acestor condiții obiective apare drept predictibilă, reașezarea polilor de putere, în vederea începerii unor noi dispute, ai cărei câștigători nu sunt încă cunoscuți. Din această cauză, este posibil ca o parte din zone să-și piardă importanța și rolul central, în timp ce altele pot deveni axul noilor puteri globale, sau se vor transforma în puteri mondiale.

Prin bogățiile pe care le deține și controlul rutelor de transport Federația Rusă își poate crește puternic influența la nivel global, concomitent cu o creștere în importanță a statelor din Bazinul Caspic și al Mării Negre a căror independență față de Moscova este stimulată de China, India, Pakistan, care au interese ce devin vitale în zonă, proiectându-și practic influența peste întreagă zonă. Regiunea care este cuprinsă între Caucaz și granițele cu China, poate deveni în următoarele decenii o zonă centrală ca urmare a importantelor resurse energetice și naturale, dacă nu vor mai face obiectul unor neînțelegeri continue între actorii globali.

Federația Rusă face mișcări surprinzătoare încheind tratate și acorduri comerciale cu statele din zonă, în vederea contrabalansării influenței americane din regiune își consolidează relațiile cu Iranul și intensifică cooperarea în cadrul Organizației de Cooperare de la Shanghai. Totodată, încearcă sporirea controlului asupra tuturor traseelor energetice din zonă în mod direct, prin încercarea de a trasa toate traseele energetice pe teritoriul național, achiziționare de pachete majoritare în cadrul unor companii care participă la consorții care au drept scop tranzitul de hidrocarburi dinspre Marea Caspică, sau concesionarea celor mai importante zăcăminte. O altă prioritate a Federației Ruse este reorientarea traseelor energetice către China și Japonia, urmărind diversificarea piețelor de distribuție.

Factorul demografic are un rol esențial în transformarea China și India în două superputeri mondiale, alături de asigurarea cu resurse energetice capabile să asigure dezvoltarea unor economii aflate în plină expansiune.

Producția americană de petrol, considerată într-un declin avansat, cunoaște în prezent cea mai spectaculoasă creștere. Producția de gaz natural a cunoscut un ritm alert de creștere în ultimii cinci ani. Conform previziunilor Agenției Internaționale pentru Energie, este de așteptat ca tendința actuală să continue, fapt care va avea importante consecințe geopolitice. Ed. Morse (șeful departamentului de cercetare a pieței globale de bunuri la Citigroup), unul din cei mai influenți analiști al Citigroup, afirmă că ”America de Nord devine un nou Orient Mijlociu”. Robin West, un alt reprezentant al industriei petroliere, susține că până în anul 2020 Statele Unite vor deveni cel mai mare producător de petrol și gaze naturale.

Relansarea industriei gazelor naturale în SUA a fost posibilă datorită noilor tehnologii aplicate și a prețurilor ridicate ale petrolului. Dezvoltarea noilor tehnologii a avut ca motor prețul ridicat al petrolului. Prin introducerea metodei orizontale de extragere a gazelor și a petrolului a permis companiilor să aibă acces la cantități imense de resurse dintr-un singur punct de extracție. O altă tehnologie a permis extracția petrolului și gazelor naturale aflate sub nivelul mărilor. Dacă Statele Unite își păstrează actualul ritm de creștere al producției de petrol, poate să devină cel mai mare producător din lume până în anul 2015.

Producția mare de gaze naturale și petrol a condus la reducerea importurilor energetice ale Statelor Unite și implicit la scăderea deficitului comercial al acestei țări. Prin reducerea importurilor, S.U.A. au intrat pe un curs evident de creștere a securității energetice, adică de diminuare a dependenței de importuri energetice și de ieftinire a prețului energiei la consumatorii finali. Producția de petrol și gaze naturale a Statelor Unite conduce cu gândul la posibilitatea ca această țară să atingă independența energetică.

Arabia Saudită produce, în prezent aproximativ 10 milioane de barili de petrol / zi, față de 6 milioane de barili pe zi pe care le produce Statele Unite, iar în ceea ce privește producția de gaz natural lichefiat aceasta ajunge la 8 milioane de barili pe zi. Administrația informațiilor de energie a SUA (EIA) estimează că până în 2020, producția combinată de gaze naturale și gaze lichefiate va putea atinge echivalentul a fi de 10 milioane de barili pe zi.

Boom-ul petrolier din Statelor Unite pune probleme unor state producătoare, membre OPEC, în special țărilor precum Venezuela, Nigeria și Angola, care se văd nevoite să-și caute noi piețe de desfacere pentru valorificarea producției. India a profitat de acest aspect și pentru a-și diversifica sursele de aprovizionare și pentru a reduce dependența de exportatorii din zona Golfului, și-a majorat comenzile de import de țiței din aceste țări.

3.3. Progresul tehnologic și piața energiei

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene stabilește obiectivele privind conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului și utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale. Acesta instituie obligația ca toate acțiunile Uniunii să urmărească un nivel ridicat de protecție bazat pe principiul precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește”. Operatorii ar trebui să reducă riscul de accident major la un nivel cât mai scăzut posibil în mod practic, până în punctul în care costul reducerii în continuare a riscului ar fi flagrant disproporționat față de avantajele unei astfel de reduceri.

Rezervele mondiale de gaz au înregistrat o creștere constantă, în ultimii 30 de ani, iar producția mondială a crescut, de asemenea, în mod semnificativ, de două ori mai rapid decât cea de țiței.

Descoperiri de gaze neconvenționale sau convenționale, au sporit durata de viață a rezervelor la 200 de ani sau mai mult, dublând baza de resurse mondiale de gaz. Factorul care a stimulat creșterea a fost gazul de șist și din alte surse neconvenționale. America precum și părți ale Europei, China, Canada, Argentina, Mexic, Brazilia precum și mai multe țări africane, figurează printre cei mai mari deținători de rezerve de gaz, care ar putea transforma perspectivele lor în energie.

Tehnologiile tot mai performante, dar și menținerea prețul ridicat al țițeiului, au contribuit la aceste descoperiri spectaculoase. Chiar dacă, rezervele și producția de gaz natural au crescut constant, acest fapt nu a antrenat un declin al prețurilor decât în plan regional. În America, unde gazul de șist este extras din pământ, prețul a scăzut la un minim al ultimilor zece ani (circa 2 $/mil. BTU), în schimb, în Asia, prețul GNL- ului este de 8-10 ori mai mare decât în SUA.

La nivelul anului 2012, producția de energie primară din UE-28 a provenit din mai multe surse diferite de energie, cea mai importantă sub aspectul aportului fiind energia nucleară, 28,7 % din total, importanța combustibililor nucleari a cunoscut niveluri deosebit de ridicate în Franța, în Belgia și în Slovacia unde a reprezentat peste jumătate din producția națională de energie primară. 

Dezideratul Uniuni Europene este să devină numărul unu mondial în sectorul energiei din surse regenerabile a afirmat Președintele Comisiei Europene:”Vom contribui în mod semnificativ la îmbunătățirea eficienței energetice dincolo de obiectivul stabilit pentru 2020, în special în ceea ce privește clădirile. Un obiectiv obligatoriu de 30 % în materie de eficiență energetică până în 2030 este pentru mine un minimum necesar dacă vrem să fim credibili și să privim către viitor. Nu putem pretinde să avem un rol de prim-plan în politica privind schimbările climatice dacă nu vom deveni mai credibili în sectorul eficienței energetice.”( Jean-Claude JUNCKER, 2014)

Fără investiții masive în domeniul dezvoltării tehnologiei atât în domeniul energiei convenționale cât și regenerabile acest deziderat rămâne la stadiul de intenție.

Trebuie exploatat la maximum potențialul energetic al soarelui, al mărilor, al cursurilor naturale de ape, al instalațiilor eoliene, al tehnologiei ce transformă deșeurile în energie.

Soluții există, trebuie să existe și voință și sprijin din partea factorilor de decizie pentru implementarea acestora.

3.4. Miza resurselor energetice la nivel mondial

Strategia de securitate energetică se referă atât la prezent cât și la viitor, pentru că definește interesele vitale ale națiunilor și organizațiilor și stabilește liniile de acțiune pentru a face față nevoilor prezente și viitoare prin gestionarea evoluțiile în domeniu. Aceasta caută să reunească și să coordoneze contribuțiile tuturor celor responsabili în domeniul resurselor energetice, în funcție de interesele și amenințările considerate ca cele mai importante.

Asigurarea securității energetice reprezintă un proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe, destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului.

Se apreciază că OPEC a renunțat la rolul său de echilibru pe piața țițeiului, lăsând raportul cerere/ofertă să decidă nivelul prețurilor. Însă raportul cerere/ofertă nu este acum favorabil producătorilor, iar cei din OPEC nu numai ca nu au putut reduce plafonul cu 1,5 milioane barili/zi, dar produc mai mult (peste plafon) cu 1 milion barili/zi, ceea ce conduce la o supraofertă de cca. 2 milioane barili/zi la nivel global.

O altă consecință a diminuării prețurilor la țiței este declinul cursurilor valutare ale dolarului canadian, coroanei norvegiene si rublei rusești în raport cu dolarul american, la care se adaugă scăderea cursului acțiunilor companiilor petroliere la bursele de valori principale. Deosebit de afectate vor fi Venezuela, cu rezerve valutare reduse, și Rusia, care este mare exportator de țiței, produse petroliere și gaz și care depinde financiar foarte mult de aceste exporturi.

OPEC se va întruni din nou pe 5 iunie 2015, dar până atunci se estimează persistența supraofertei de țiței, deși producția de țiței din șisturi din SUA poate fi afectată de prețurile mai scăzute, iar cererea Chinei va fi în creștere. Un proces de redresare economică mai pregnantă în SUA și Uniunea Europeană poate contribui la sporirea consumului de țiței, dar până în prezent nu există indicii solide în acest sens. Pe partea ofertei, creșterea producției de țiței în Irak, Libia și Nigeria poate accentua nivelul supraofertei cu efectul unei presiuni suplimentare asupra prețurilor, ceea ce ar putea obliga OPEC la o noua întrunire de urgență pentru a decide o eventuală reducere a plafonului oficial.

OPEC mizează se pare pe epuizarea rapidă a zăcămintelor de țiței din șist și implicit pe reducerea producției SUA, deși în ecuație ar trebui inclus și gazul de șist, iar pe termen mediu și lung zăcămintele imense de țiței din Oceanul Înghețat. De menționat este faptul că nu scăderea consumului are meritul ei în actuala situație pentru că nu avem un declin al consumului de țiței, cum s-a întâmplat în trecut, ci doar supraoferta cauzată de câțiva factori de influență. Rămâne de văzut dacă pe termen mediu, OPEC va fi capabilă să determine redresarea prețurilor la nivelul de 100 dolari/baril, care este dorit sau considerat acceptabil de aproape toți membrii săi, pentru că fără cooperarea unor producători importanți din afara OPEC, organizația nu va reuși să-și atingă scopul de redresare a prețurilor.

Capitolul IV. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ECUAȚIA ENERGETICĂ GLOBALĂ

4.1. Dependența Uniunii Europene de petrol

Dependența Uniunii Europene de importurile  de energie, în special de petrol, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii energetice legate de securitatea aprovizionării cu energie. Această dependență a UE este cauzată de imposibilitatea funcționări sectorului energetic european fără achizițiile de petrol din afara uniunii.

Principala resursă energetică consumată de Uniunea Europeană, este petrolul, iar principali furnizori de petrol în sunt țările din Zona Golfului și din Orientul Mijlociu, Federația Rusă și Norvegia.

Producția internă de petrol a UE este alimentată de Marea Britanie care este principalul producător de petrol la nivelul uniunii, dar producția sa rezultată în urma exploatărilor din Marea Nordului, cunoaște un declin accentuat. Singurul stat membru al Uniunii Europene care nu depinde de petrolul importat, este Danemarca.

Practic, întregul bloc comunitar tremură sub povara dependenței față de importurile de energie. La nivel european au existat indicii privind apariția unor noi țări partenere, deși volumele importurilor provenite din acestea rămân relativ mici. Acesta a fost în special cazul importurilor de țiței din Nigeria, din Azerbaidjan și din Kazahstan sau al importurilor de gaz natural din Qatar.

Originea importurilor de energie ale UE-28 s-a schimbat într-o mică măsură în ultimii ani, întrucât Rusia și-a menținut poziția de furnizor principal de țiței și gaz natural ( anexa 5) și a devenit principalul furnizor de combustibili solizi. Astfel Rusia a devenit principalul furnizor de combustibili solizi, surclasând Africa de Sud, după ce depășise Australia și Columbia.

În efortul de diminuare a importurilor de petrol din Federația Rusă, Uniunea Europeană a intensificat și consolidat relațiile cu țările membre OPEC ( Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ajungând la un acord cu privire la nevoia de stabilitate, prin evitarea întreruperilor și fluidizarea aprovizionări cu petrol, în vederea consolidări sectorului energetic, în interesul creșteri economice stabile.

O potențială tendință de piață cu efecte geopolitice semnificative este utilizarea gazului natural drept combustibil în sectorul transporturilor, ceea ce ar reduce și mai mult dependența economiei de țiței.

4.2. Dependența Uniunii Europene de gaze naturale

În majoritatea regiunilor globului a scăzut ponderea consumului de petrol și cărbune în favoarea consumului de gaz natural, de hidroenergie și energie nucleară. În ceea ce privește rolul gazului în structura energetică globală, s-a observat o legătură între nivelul de dezvoltare economică a țărilor, înzestrarea lor cu acest tip de resursă și consumul de gaz natural.

Comerțul internațional cu gaze naturale nu este practicat în cadrul unei piețe internaționale organizate, cum este cea a țițeiului sau a cărbunilor. Absența unei organizații internaționale a producătorilor și exportatorilor de tipul OPEC, care să asigure o reglementare unitară a problemei prețurilor, a favorizat proliferarea unei mari varietăți de prețuri de comercializare și, implicit, de formule de stabilire a acestora.

În consecință, nu se poate vorbi despre o piață internațională și, implicit, despre prețuri internaționale ale gazului ci, despre câteva piețe mari de desfacere a gazului cărora, treptat, în funcție de evoluția repartizării geografice a rezervelor exploatabile și de gradul de eficiență economică a formulei de transport utilizate, li s-au asociat o serie de zone furnizoare.

Practic, se poate afirma că, în timp ce piețele petroliere sunt globalizate, cele ale gazului sunt continentale. Problema majoră a gazului o constituie faptul că transportul său este dificil și scump. Gazul are nevoie de un cumpărător pregătit să-l preia și de o modalitate facilă de livrare. Din cauza acestor costuri consistente de transport, gazul nu se comportă ca o marfă obișnuită, prezentând anumite particularități.

Alte mărfuri au aproximativ același preț, în întreaga lume, dar gazul nu are ceea ce poate fi numit un preț internațional ca în cazul țițeiului. În general, pe continentul european, predominante sunt contractele pe termen lung, în baza cărora prețurile nu sunt stabilite direct, pe baza condițiilor pieței proprii, rezultate din costul marginal de producție pe termen lung, raport cerere-ofertă, raport de forțe între cumpărător și vânzător, ci indirect, și mai puțin transparent, pe baza unor formule complexe care corelează prețul gazului cu cel al unor produse petroliere.

În America, Marea Britanie și Australia prețul gazului este stabilit în mod liber, pe piețe concurențiale, deplin liberalizate. Asia, puternic deficitară în energie, în primul rând în gaz, se bazează foarte mult pe importurile de gaz natural lichefiat (GNL) transportat cu nave metaniere după ce a fost transformat într-un lichid, prin răcire la -162 ° C și apoi, reconvertit în gaz la destinație. Dar, instalațiile imense necesare, pentru a realiza operațiile necesare la ambele capete ale fluxului de export-import, sunt foarte costisitoare.

Aprovizionarea cu gaze naturale a Uniunii Europene este asigurată din 4 surse majore:

producția internă;

importuri masive din Federația Rusă;

importurile din Africa (GNL din Nigeria),

importurile de GNL din alte state ale lumii.

SUA și Uniunea Europeană nu recunosc anexarea de Crimeea la Rusia și au impus mai multe valuri de sancțiuni împotriva unui număr de politicieni ruși, oameni de afaceri și companii. Ca urmare a impunerii de sancțiuni economice internaționale împotriva Rusiei, este posibil ca unele state membre ale Uniunii Europene să încerce să reducă dependența de livrările de gaze rusești, în ideea de a scădea ponderea ocupată de GAZPROM pe piața gazelor naturale, prin căutarea unor alternative viabile de alimentare cu gaze naturale.

Importul de GNL american văzut ca un mijloc de a substitui parțial gazul rusesc, care implică riscuri, are un dezavantaj în primul rând de natură economică pentru că transportul GNL din Statele Unite, în Europa este scump, în comparație cu costurile de producție din Rusia care sunt foarte mici, și astfel Rusia poate concura cu succes gazul american.

GAZPROM pentru a reduce acest risc, este pregătit pentru optimizarea modalității de stabilire a prețurilor precum și pentru diversificarea geografică a livrărilor de gaze naturale la export. În plus, compania nu exclude ca în viitor, să existe forme de plată non-numerar pentru livrările de gaze, iar principalul motiv care a determinat grupul rus să ia această decizie este datoria Ucrainei pentru livrările de gaze rusești.

Oferta de gaz a Uniunii Europene se confruntă cu câteva probleme-cheie:

– o tendință de declin a producției interne, din state precum Marea Britanie și Olanda;

– reducerea capacității suplimentare de export a Africii de Nord;

– concurența din partea Asiei în atragerea de importuri de gaze;

– eforturile susținute ale Rusiei, în pofida crizei politice din Crimeea, de a-și menține sau chiar majora cota de piață în UE;

GAZPROM, cel mai mare producător mondial de gaze naturale, asigură o treime din necesarul de gaze naturale al Europei și jumătate din aceste livrări trec prin Ucraina. Anul trecut, grupul rus a livrat Europei o cantitate de 162,7 miliarde de metri cubi via Ucraina, Belarus și Turcia.

Dependența Europei de gazul rusesc are ca revers dependența Rusiei de veniturile obținute din vânzările de gaz pe piața europeană. în definitiv, problema se reduce la faptul că partenerul de afaceri, sub forma companiei GAZPROM, este statul rus, iar posesia resurselor naturale este instrumentalizată politic.

4.3. Importanța energiilor regenerabile și a gazelor de șist la nivelul UE

Omenirea, de-a lungul timpului, a fost interesată și preocupată de găsirea, realizarea și dezvoltarea unor surse de energie aproape perfecte, care să-i ușureze activitatea și să-i crească gradul de confort. Cum extracția de combustibili fosili precum gazele naturale din zăcăminte clasice este în scădere în UE, aceștia ar putea fi parțial înlocuiți de gazele naturale provenind din formațiuni de șist, care au început deja să fie exploatate.

Se preconizează că, gazele de șist ar putea să acopere până la 10% din cererea de gaze din UE până în 2035, contribuind astfel la siguranța aprovizionării și la creșterea competitivității Uniunii Europene. Optimizarea rezultatelor în economie prin folosirea alternativă a resurselor depinde direct de organizarea, gestionarea și conducerea activităților în domeniu.

Se consideră că, utilizarea gazelor de șist ar putea afecta mai puțin mediul, cu condiția să înlocuiască utilizarea combustibililor fosili cu emisii mai mari de dioxid de carbon, fără a se substitui surselor regenerabile de energie, și să facă obiectul unor controale corespunzătoare ale emisiilor atmosferice. Îmbunătățirea continuă a eficienței energetice, creșterea economiilor de energie și utilizarea tehnologiilor cu emisii reduse de CO2, în special a surselor regenerabile de energie, rămân esențiale pentru decarbonizarea economiei UE.

Gazele naturale convenționale provin din zăcăminte subterane, în timp ce gazele de șist sunt prinse în roci care trebuie fracturate pentru a le elibera. Acest proces de fracturare hidraulică de mare volum sau fracturare hidraulică constă în injectarea unor mari cantități de apă, nisip și substanțe chimice într-o sondă pentru a facilita extracția gazului natural la o scară și cu o intensitate fără precedent în UE.

Date fiind resursele enorme de gaze și țiței de șist estimate la nivel mondial și existența tehnologiilor pentru exploatarea lor, nimic nu pare să stea în calea unui boom global al producției, cu efectul destructurării actualelor sisteme de dominație comercială și politică de pe piețele petrolului. Dar riscurile și impactul asupra mediului necesită o gestionare atentă a procesului. Pentru a extrage aceeași cantitate de gaze ca cea extrasă prin metoda clasică, trebuie forate mai multe puțuri pe o suprafață mai mare, ceea ce are de obicei ca efect creșterea amprentei de mediu.

Cum cea mai mare parte a legislației europene de mediu a fost elaborată înainte ca fracturarea să fie folosită în mod curent, ea nu acoperă pe deplin anumite aspecte, fapt care a suscitat îngrijorări în rândul opiniei publice și a determinat întreprinderile din acest sector și autoritățile publice să solicite o intervenție de promptă din partea Uniunii Europene.

Conform Tratatului UE, guvernele naționale sunt cele care decid dacă să exploateze resurse energetice precum gazele de șist, ținând cont de aspectele de mediu, iar Comisia are sarcina de a se asigura că legislația Uniunii Europene este adecvată și corect aplicată. În consecință, în completarea normelor UE deja existente, Comisia a elaborat o recomandare care prevede principii minime pentru garantarea siguranței și securității activităților de extracție a gazelor de șist.

O alternativă importantă la combustibilii fosili o reprezintă sursele regenerabile de energie – energia eoliană, solară (termică și fotovoltaică), energia hidroelectrică, energia mareomotrică, energia geotermală și biomasa. Utilizarea acestor surse de energie contribuie nu doar la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră generate de producția și consumul de energie, ci și la reducerea dependenței Uniunii Europene de importurile de combustibili fosili (în special, petrol și gaze naturale).

Pentru a atinge acest obiectiv ambițios ca, 20 % din energia produsă de paleta energetică totală să provină din surse regenerabile, Uniunea Europeană intenționează să își concentreze eforturile asupra sectoarelor energiei electrice, încălzirii și răcirii, precum și asupra biocarburanților.

Alt obiectiv al UE este reprezentat de domeniul transporturilor, care depinde aproape exclusiv de petrol, iar pentru acesta Comisia își dorește ca biocarburanții să reprezinte 10 % din consumul total. Energia din surse regenerabile joacă un rol-cheie în strategia Comisiei pe termen lung descrisă în comunicarea sa intitulată „Perspectiva energetică 2050”.

O sursă de energie potențial mai ieftină ar fi energia nucleară. Pentru aceasta, unele țări UE, precum Germania ar trebui să-și învingă aversiunea față de energia nucleară, dobândită ca urmare a accidentului de la centrala Fukushima, și să accepte faptul că energia nucleară în pofida riscurilor, prezintă avantajul de a nu produce emisii de carbon și de a reduce dependența Uniuni Europene de Rusia. 

Energia eoliană a fost una din primele surse de energie ale umanității pentru transportul bunurilor, măcinarea grăunțelor și pomparea apei timp de multe milenii. Vântul are potențial considerabil ca sursă de energie ecologică, fiind pe de o parte disponibil pe scara largă, care asigură lipsa poluării pe parcursul producerii energiei. Parametrul tehnic care determină succesul economic al turbinei eoliene este energia anuală produsă.

Cu toate că energia eoliană este considerata o opțiune energetică ecologică, ea are unele influențe negative asupra mediului legate de utilizarea sa, precum impact asupra vieții păsărilor, umbra provocată de rotor și interferența electromagnetică. Energia eoliană are unele avantaje față de instalațiile cu combustibili fosili și chiar și față de alte surse de energie regenerabile. În primul rând ea este modulară: adică capacitatea de producție a fermelor eoliene poate fi ușor extinsă deoarece noile turbine pot fi produse și instalate ușor, ceea ce nu este și cazul instalațiilor nucleare sau pe baza de cărbune.

STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ENERGETIC REGIONAL ȘI EUROPEAN

Lumea modernă prin standardul ridicat al calității vieții creează o dependența din ce în ce mai mare a economiilor statelor lumi, de resursele energetice, în acest context strategia energetică are implicații majore asupra securității naționale. Esențială în acest domeniu este asigurarea securității energetice prin: asigurarea unei balanțe echilibrate între cerere și producția națională de energie, optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare si creșterea eficienței energetice. Prioritară trebuie să fie diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare și limitarea dependenței de aprovizionare cu resurse energetice din import. Securitatea națională este sensibil legată de securitatea instalațiilor energetice.

Faptul că România este un stat membru al Uniunii Europene cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii și stimularea mai activă a investițiilor autohtone și străine. România are astfel nevoie de menținerea pe o perioadă cât mai lungă a creșterii economice rapide, echitabile și durabile, de instituții puternice și eficiente, de un sistem legislativ coerent și de un sistem fiscal predictibil.

România trebuie să rămână concentrată pe dezvoltarea tehnologică, identificarea resurselor și produselor cerute pe piețele externe, îmbunătățirea procesului de producție și a serviciilor, reducerea costurilor de producție, susținerea cercetării și dezvoltarea de alianțe de afaceri între companii și asociații care acționează mai ales la nivel regional.

În contextul globalizări economie, strategia energetică a unei țări se realizează în contextul evoluțiilor și schimbărilor care au loc la nivel mondial. România dispune de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ, de resurse de energie primară fosile și minerale: țiței, gaze naturale, cărbune, minereu de uraniu, precum și de un important potențial valorificabil de resurse regenerabile (anexa 1).

Pornind de la situația actuală a rezervelor energetice ale României în care marea majoritate a resurselor geologice de și a rezervelor sigure identificate până în prezent este localizată onshore (96%) și doar 4% în zona platformei continentale a Mării Negre și în condițiile unui declin anual constant al rezervelor sigure de 5% și o rată de înlocuire de 5% pentru rezervele de țiței se poate aprecia că rezervele actuale de țiței ale României s-ar putea epuiza într-o perioadă de aproximativ 23 de ani.

Aceste zăcăminte sunt în majoritatea lor mature, având o durată de exploatare de peste 25-30 ani, în prezent desfășurându-se operațiuni de explorare în 36 de perimetre în vederea descoperirii de noi zăcăminte de țiței și gaze, pe teritoriul România.

Sectorul gazelor naturale din România are un istoric de 100 de ani, fiind unul dintre cele mai dezvoltate la nivelul Europei Centrale și de Est din punct de vedere al producției anuale, rezervelor de gaze naturale disponibile și al infrastructurii. Spre deosebire de Uniunea Europeană, România este una dintre țările europene cu cea mai mare independență față de GAZPROM. Mai mult chiar, este furnizor de energie regional și beneficiază de o conjunctură favorizată de relații strategice cu țări din regiunea Caspică, extrem de bogată în hidrocarburi.

Se consideră că România dispune de cele mai mari rezerve de gaze naturale din Europa Centrala si de Est, cu rezerve sigure de aproximativ 1.600 TWh. Un procent de 95% din totalul resurselor geologice de gaze convenționale, respectiv 93% din rezervele sigure sunt localizate onshore.

O estimare legată de rezervele din Marea Neagră arată ca ar fi vorba despre 200 de miliarde de metri cubi, adică producția noastră pe vreo 20 de ani de acum înainte. Perspectivele privind evidențierea de noi resurse sunt condiționate de volumul investițiilor viitoare în domeniul explorării geologice ale producătorilor autohtoni și companiilor internaționale, care activează pe teritoriul României, precum și de rezultatul lucrărilor de explorare, prin evidențierea de noi zăcăminte. În condițiile date, anul 2020 pare o dată optimistă pentru a se începe exploatarea gazului și a produselor conexe din Marea Neagră.

Romania poate deveni un nod energetic al Uniunii Europene în această zonă. Condiția e depășirea propriilor obstacole: lipsa de coerență, relația cu partenerii externi, dar mai ales seriozitatea în modul în care își va valorifica propriile bogății.

Planurile de dezvoltare a infrastructurii de transport gaze pentru perioada 2014-2017 include următoarele obiective:

Finalizarea proiectului de interconectare România-Bulgaria și asigurarea fluxului bidirecțional al gazelor naturale în punctul de interconectare Giurgiu-Ruse, estimată până la finalul anului 2016;

Interconectarea sistemului de tranzit al gazelor naturale cu sistemul național de transport al gazelor naturale și asigurarea fluxului bidirecțional în punctul de interconectare Isaccea I (Tranzit I), proiect estimat a fi finalizat în anul 2016;

Crearea unui coridor de acces între exploatările din largul Mării Negre și SNTGN;
Dezvoltarea capacităților de export la punctul de interconectare Ungaria-România până la capacitatea de 1,75 mld. mc/an la o presiune de 40 bar. (Proiectul este unul de interes comun, fiind parte integrată a unui proiect mai amplu, respectiv „Dezvoltarea sistemului național de transport pe teritoriul României”), estimat a fi finalizat în anul 2019;

Oportunitatea interconectării cu proiectul TAP (Conducta Trans-Adriatică) – proiect care vizează transportul gazelor naturale dinspre Marea Caspică (Azerbaidjan), conducta pornind din Grecia, trecând prin Albania și Marea Adriatică spre Italia și mai departe către vestul Europei.

Resursele energetice neconvenționale constituie o formă alternativă de energie și sunt localizate în formațiuni sedimentare de diferite vârste, la adâncimi mari în scoarța terestră, iar România în condițiile declinului producției de hidrocarburi din zăcămintele convenționale. aflate în exploatare, trebuie să intensifice explorarea și să bage în producție noi zăcăminte de țiței și gaze naturale, atât convenționale, cât și neconvenționale.

În cazul zăcămintelor de huilă din România, acestea sunt concentrate majoritatea în bazinul carbonifer al Văii Jiului, puterea calorifică medie a rezervelor sigure fiind de 3.650 kcal/kg. Cea mai mare parte a rezervelor sigure de lignit sunt localizate în Bazinul Minier Oltenia. Zăcămintele de lignit din România aflate în exploatare dispun de rezerve de peste 400 milioane de tone. Rezervele de lignit concesionate pot asigura exploatarea eficientă a acestora pentru încă aproximativ 15 ani, la un nivel al producției de circa 30 mil. tone/an.

Resursele minerale de uraniu din România sunt în administrarea Companiei Naționale a Uraniului (CNU). Singura exploatare de uraniu activă în România este localizată în județul Suceava și asigură producția de minereu uranifer prin exploatarea a două structuri mineralizate, respectiv Crucea și Botoșana, cu o vechime în exploatare de 26 ani, zăcământul este în curs de epuizare.

În domeniul energiei electrice aproximativ 30% din capacitățile de producție au depășit durata de 40 de ani de funcționare. Resursele de cărbune și cele hidrologice au avut un aport de 57,4% în producția de energie electrică, în timp ce producția nucleară a avut o contribuție de 20,6%, cantitatea rămasă fiind acoperită din sursele de gaze naturale, alți combustibili lichizi și alte resurse. Odată cu creșterea puterii instalate în centralele electrice eoliene, a crescut implicit și ponderea acestora în mixtul de producție, la aproximativ 9% din totalul producției în anul 2013.

Biomasa deține mai mult de 50% din potențialul energetic economic total al surselor regenerabile al României. Astfel, prin utilizarea eficientă a biomasei, potențialul energetic al surselor regenerabile poate fi valorificat superior. În prezent, România dispune de un excedent de electricitate care poate fi produsă din surse regenerabile. În același timp, biocombustibilii pentru transporturi înregistrează un deficit care este acoperit prin importuri.

Sursele regenerabile de energie din România au un potențial teoretic important. Comparativ cu acesta, potențialul utilizabil al acestor resurse este mult mai mic, din cauza limitărilor tehnologice, eficienței economice și a restricțiilor de mediu. În tabelul următor este prezentat potențialul energetic al surselor regenerabile de energie din România (Tabel 1.)

Începând cu anul 2014, Comisia Europeană urmărește implementarea unui sistem competitiv pe teritoriul UE privind producerea energiei electrice din surse regenerabile cu scopul de a dezvolta piețele regionale, respectiv, o piața unică pentru energia electrică.

Uniunea Europeana a stabilit abordarea unitară a protecției infrastructurilor energetice, iar România, ca stat membru al Uniunii Europene, preia sarcinile care revin statelor membre din documentele legate de securitatea instalațiilor ("Protecția infrastructurilor critice in lupta împotriva terorismului" adoptata de CE în 2004). Securitatea energetică se definește ca modalitatea de aprovizionare cu energie, la prețuri adecvate și stabile, prin intermediul unor infrastructuri critice protejate, ce ajută la susținerea și creșterea performanței economice.

În contextul globalizării, politica energetică a României se realizează în cadrul schimbărilor și evoluțiilor ce au loc pe plan național, european și mondial, de aceia politica energetică a României trebuie să fie corelată cu măsurile existente la nivel european pentru armonizarea politicii țării noastre cu politica Uniunii Europene în domeniu.

Sectorul energetic este un sector dinamic, care asigură dezvoltarea economică a țării și reducerea decalajelor față de Uniunea Europeană, având ca obiectivul general satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen lung, la prețuri rezonabile, adecvate unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranța în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Principalele resurse de import necesare țării noastre sunt gazele naturale și petrolul, importul de țiței este realizat cu precădere din Rusia și Kazahstan.

România este  mult mai bine poziționată în ceea ce privește dependența de aceste resurse în comparație cu restul statelor din UE, având însă o problemă în realizarea unei alternative privind diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale și eliminarea dependenței de importurile din Federația Rusă.

Strategia energetică a României urmărește transpunerea în practică a principalelor obiective ale noii politici energie – mediu ale Uniunii Europene.

Obiective pentru siguranță energetică României sunt:

Asigurarea necesarului de resurse energetice și limitarea dependenței de resursele energetice de import pentru creșterea siguranței energetice;

Identificarea alternativelor la sursele de import, a resurselor energetice și a rutelor de transport a acestora;

Modernizarea rețelelor naționale de transport a energiei electrice, gazelor naturale și petrol;

Protecția infrastructurii critice.

România are în plan o serie de proiecte strategice ( anexa 3) care să ducă la descoperirea de noi resurse energetice, la diversificarea acestora și la creare alternativelor pentru sursele de import ale acestora.

O altă posibilitate a României de a-și consolida poziția în circuitul energetic al Uniunii Europene este conectarea la ce se vrea a fi reinventarea Drumului Mătăsii, care a folosit timp de sute de ani pentru schimbul de mărfuri, inovații și idei, din China până la Marea Mediteraneană. Odată cu dezvoltarea transportului maritim și a celui aerian, această rută și-a pierdut importanța, dar amintirea ei a rămas vie în memoria umanității, ca exemplu al cooperării între diferite culturi.

În zilele noastre există cel puțin două mari planuri de reînnoire a acestui proiect. Unul dintre ele este Drumul Mătăsii Maritim, propus de curând de China. Însă conflictele în derulare în Orientul Mijlociu și cele înghețate din jurul Rusiei pot aduce prejudicii proiectului. Traseul drumului proiectat de China atinge nu doar țări asiatice, ci și țări occidentale și est-europene.

O altă inițiativă este cea a Noului Drum al Mătăsii, un coridor est-vest care ar lega Europa de Asia, prin Marea Neagră. Situație în care România poate juca rolul de poartă între Est și Vest, pe axa noului drum al mătăsii. Pentru ca această soluție să fie pusă în practică, România trebuie să rețină că nu este singura țara europeană cu ieșire la Marea Neagră și că prin Europa se poate intra și altfel decât pe drumul cel mai scurt. Contează enorm ca România să îți arate interesul și să depună eforturi pentru a demonstra că este un partener viabil, dacă nu vrea să rateze această șansă.

Situația din Orientul Mijlociu și Rusia pare să afecteze dezvoltarea noului Drum al Mătăsii, chiar dacă la prima vedere interesul economic este unul general. Pe lângă prezența concretă a conflictelor, gradul de dezvoltare a popoarelor din țările arabe și din fostele state sovietice creează o reală problemă. Anvergura internațională a unui astfel de proiect, presupune o bună cooperare între țările participante, iar o condiție obligatorie este lipsa conflictelor în zonele de trecere al Noul Drum al Mătăsii.

Indiferent de problemele geopolitice, Noul Drum al Mătăsii își continuă dezvoltarea, pentru că o economie internațională puternică interesează pe toată lumea, fără diferență, iar acest drum al mătăsii poate avea multe rute. România trebuie să fie extrem de atentă la dinamica internațională din jurul ei și trebuie să-și urmărească interesul național.

Principala schimbare pentru România, cu profunde implicații geo-strategice și economice, este transformarea regiunii în care se află din consumator de energie în producător, în special datorită expansiunii producției din zona Caspică, noilor descoperiri din Marea Neagră și a potențialului gazelor de șist.

Statul român trebuie să aibă ca obiectiv principal asigurarea unui grad de independență energetică cât mai ridicat. România trebuie să se stabilizeze ca putere regională, ca să nu rateze o șansă unică. Pentru atingerea acestui obiectiv, România trebuie să finalizeze o strategie energetică pe termen mediu si lung și să-și maximizeze avantajele tactice și strategice de care dispune în prezent.

CONCLUZII

Energia are o importanță fundamentală pentru serviciile esențiale de zi cu zi, indispensabile atât pentru cetățeni, cât și pentru întreprinderi, societatea nu poate funcționa fără: lumină, căldură, transport, producție industrială, dar trebuie să conștientizăm că rezervele de combustibili fosili ale Europei nu sunt inepuizabile. Europa consumă și importă tot mai multă energie, de aceea, trebuie să o gestionăm cu atenție și, totodată, să încercăm să găsim resurse alternative.

Din literatura de specialitate studiată și din studiul întreprins se desprinde concluzia că Uniunea Europeană își poate continua dezvoltarea economică și își poate asigura o poziție cheie la nivel global doar dacă reușește să-și reducă dependența energetică directă prin reducerea consumurilor și indirectă prin asigurarea resurselor energetice, asigurarea rutelor de transport și îmbunătățirea infrastructurii energetice, pe termen mediu și lung.

Cu toate măsurile adoptate de către Comisia Europeană în vederea dezvoltării cadrului instituțional și a creării premizelor dezvoltării infrastructurii de transport și înmagazinare a produselor energetice, Europa mai are încă multe de făcut până la asigurarea unui grad confortabil de securitate în domeniul alimentării cu energie.

Pentru elaborarea unei strategii viabile la nivel european în domeniul securității aprovizionării cu resurse energetice, trebuie să se țină cont de toate incertitudinile și amenințările existente, precum și de cele virtuale, inclusiv de securitatea rutelor comerciale și implicit a rutelor energetice, fără a căror protejare nu se poate discuta de siguranță energetică. De aceea, planificarea strategică trebuie să fie proactivă și să aibă în vedere mai multe scenarii posibile și seturi de măsuri concrete adecvate pentru fiecare caz în parte, astfel încât Uniunea Europeană să fie pregătită să reacționeze la evoluțiile mediului extern în mod rapid și bine fundamentat, într-un mod în care să asigure susținerea creșterii economice și a stabilității macroeconomice.

Modificările dinamicii schimburilor comerciale internaționale din următorii 20 de ani vor avea avantaje competitive semnificative pe aceasta piață puternic interconectată a comerțului cu produse energetice, de fapt, modificarea peisajului competitiv al comerțului global generează deja oportunități, dar și provocări pentru cei care operează în industria de transport și logistică. Se preconizează că până în 2030, peisajul competitiv în comerțul internațional se va modifica radical, economiile emergente începând să genereze cea mai mare parte a producției globale.

România trebuie să convingă prin alinierea proiectelor sale, a modului în care adoptă și adaptează cadrul de reglementare și are nevoie, în primul rând de o coerență a pozițiilor și politicilor la nivel național, aliniate la politicile și strategiile adoptate de Uniunea Europeană. Indiferent dacă vorbim de autorități sau de companii, este necesară o asumare mai clară a interesului național.

Pentru ca România să fie un punct strategic pe harta rutelor comerciale, e nevoie de decizii și investiții clare în infrastructuri de transport, platforme logistice, o logică comercială integrată pentru regiune. Nu declarativ, ci în decizii cu impact real asupra sectorului energetic, a investițiilor în domeniu și modernizarea tehnologiilor, numai așa România își poate afirma și consolida poziția pe harta comerțului energetic al UE. Dacă nu vom ști să ne impunem în noua configurație europeană nimeni nu o va face pentru noi.

Marea Neagră atrage personal, firme și investiții din toata lumea, din păcate, România nu are încă o strategie energetică coerentă, în ciuda resurselor potențiale. Dacă România rămâne vulnerabilă intern și discursul său politic este divizat, aceste ambiții de contribuție la comerțul cu produse energetice a UE sunt dificil de materializat. România trebuie să depășească limitările economice și structurale, trebuie să vizeze asumarea unui rol important în cadrul UE.

Faptul că toate națiunile sunt dependente de resursele energetice, ne întărește convingerea că, indiscutabil controlul asupra resursele energetice și a rutelor de transport a acestora reprezintă o sursă de putere și de influență la nivel global.

Cum schimbul de produse energetice este parte a schimburilor comerciale, este de înțeles că rutele comerciale includ rutele energetice, acestea se întrepătrund, fiind foarte greu să distingem cu certitudine între importanța acestora în cadrul ecuației economice la nivel mondial.

În concluzie, spre ce vom converge în raportul ,,rute comerciale versus rute energetice” în contextul economic mondial actual?

Răspunsul, din punctul meu de vedere, este undeva la limitele dintre talerele unei balanțe, la limita dintre ceea ce gândim, justificăm, dorim și putem să aplicăm!