. Comertul International Si Comertul Exterior al Romaniei

Economie

. Comertul International Si Comertul Exterior al Romaniei

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Această lucrare continuă studiul nostru pe care l-am consacrat comerțului internațional și comerțului exterior al României, analizate de doi economiști de marcă ai țării noastre: Mihail Manoilescu (1891–1950) și Mitiță Constantinescu (1890–1946).

Dacă obiectul primelor două referate l-a făcut gândirea economică a lui Mihail Manoilescu cu privire la analiza critică a teoriilor despre avantajul absolut și avantajul relativ în comerțul internațional, și respectiv la argumentele sale în favoarea industrializării țărilor agrare și a protecționismului, prezenta lucrare examinează contribuția lui Mitiță Constantinescu la analiza economiei românești interbelice și măsurile practice propuse de el pentru eficientizarea economiei și a comerțului nostru exterior în timpul său.

La baza analizei noastre a stat o lucrare de mare valoare practică și cu un pronunțat caracter vizionar, conținând un bogat material faptic. Este vorba de “Politica economică aplicată” aparținând lui Mitiță Constantinescu și publicată în 1943.

Fără îndoială că fărâmițarea statală și-a pus adânc amprenta asupra întregii culturi românești. Idealul suprem spre înfăptuirea căruia era îndreptată națiunea română era realizarea statului național unitar. Odată înfăptuit acest ideal, ca rezultat al marii Uniri, se încheie un ciclu ideologic și începe unul nou ce pune în fața generațiilor sarcini diferite, mult mai complexe față de cele de până atunci, vizând dezvoltarea noastră economică, socială și culturală.

De altfel, mesajul care se degajă din lucrarea economistului român Mitiță Constantinescu este că în centrul preocupărilor întregii națiuni române trebuie să stea dezvoltarea economică a țării – condiție esențială pentru consolidarea statului național, pentru apărarea independenței sale economice și politice.

Deși această lucrare este scrisă în perioada desfășurării celui de al doilea război mondial, când economia românească era practic distrusă, Mitiță Constantinescu își exprimă încrederea în viitorul poporului român, care în momentele cruciale ale istoriei sale a fost capabil să-și concentreze eforturile în vederea rezolvării sarcinilor ce i se puneau în față.

Considerăm necesar a menționa, în introducerea acestei lucrări, că alegerea de către noi, a studierii gândirii economice a lui Mitiță Constantinescu a avut, în principal, următoarele două motivații: în primul rând, punerea în evidență și readucerea în actualitate a măsurilor sale de politică economică, la elaborarea cărora, autorul a ținut seama atât de realitatea din țara noaastră cât și de tendințele care se manifestau pe plan mondial, iar în al doilea rând, în speranța că ideile economistului român vor servi drept model în acțiunile pe care le intreprind.

Așteptăm sugestii și observații pentru lucrarea de față, idei asupra cărora vom reflecta cu toată atenția și responsabilitatea.

CAPITOLUL I

CONTEXTUL ISTORIC ÎN CARE

Mitiță Constantinescu (1890–1946) A TRATAT PROBLEMELE ECONOMICE ALE ROMÂNIEI

Impresionantă prin diversitatea domeniilor analizate, amploarea informațiilor, preocuparea de întărire și dezvoltare a economiei naționale, opera lui Mitiță Constantinescu “Politica economică aplicată” (1943), constituie un stimulent pentru gândirea economică creatoare.

Chiar și după Marea Unire, România era o țară predominant agrară, cu o industrie slab dezvoltată, cu o agricultură înapoiată, cu randament scăzut. Aceasta din urmă ocupa trei sferturi din populația activă a țării. Venitul național pe locuitor era dintre cele mai scăzute din Europa. Drept urmare, problemele direcției de dezvoltare a economiei noastre sunt la ordinea zilei în toată perioada interbelică.

Trăind într-o perioadă în care se încheiase procesul de făurire a statului unitar român, se crease cadrul național favorabil dezvoltării mai rapide a factorilor de producție, economistul român analizat face o retrospectivă a situației economice din țara noastră în perioada interbelică, pentru ca apoi să ofere măsuri de redresare și consolidare a ei.

Autorul analizat recunoaște că inițial a fost tentat să scrie un tratat de economie politică care să cuprindă principii și noțiuni teoretice din acest domeniu, însă conjunctura economică nefavorabilă din deceniile 2 și 3 ale secolului XX și dorința de a sprijini procesul de dezvoltare a economiei noastre naționale, l-au determinat să elaboreze lucrarea “Politica economică aplicată”, în care să poată oferi măsuri concrete de politică economică internă și externă în vederea redresării economiei naționale.

Autorul a conceput opera sa “Politica economică aplicată” în 3 volume. Astfel, volumul întâi este consacrat problemelor privitoare la comerțul exterior al țării noastre, la circulația monetară și prețuri; volumul al doilea înfățișează situația din agricultura românească interbelică, cuprinzând, totodată, și soluții destinate redresării acesteia; iar volumul al treilea cuprinde principalele componente ale “complexului industrial” preconizat de gânditorul român, aspecte cu privire la resursele umane ale României interbelice, la comerț și credit.

întreaga lucrare are la bază un imens efort teortic și practic făcut de autorul român, o minuțioasă, obiectivă și științifică analiză făcută complexului de fenomene economice și sociale naționale și internaționale ale perioadei amintite.

Astfel, autorul intreprinde în perioada 1936 – 1938, în cadrul Băncii Naționale a României numeroase studii și anchete având ca obiect principalele sectoare ale vieții noastre economice: comerțul României cu celelalte țări, sectorul bancar și implicațiile lui în funcționarea economiei, agricultura, sectorul resurse umane, precum și particularitățile social-economice ale județelor din România.

Scopul principal și determinant al acestor cercetări și studii era, după cum mărturisește autorul analizat, cunoașterea realităților proprii și a relațiilor noastre cu celelate state și organizații internaționale, realități care trebuiau să constituie punctul de plecare al acțiunilor și măsurilor intreprinse îndeosebi cu sprijinul Băncii Naționale a României, și pe care trebuia să se întemeieze politica econmică.

Astfel, în introducerea lucrării sale, Mitiță Constantinescu arată că “…din această sumară retrospectivă de politică economică a ultimului deceniu, se vor desprinde fenomene, acțiuni și realități, precum și concepția mea în domeniul politicei economice aplicate, care au fost consemnate numai ad usum historiae, numai pentru respectul de adevăr și exactitate, iar nu pentru a descărca sau încărca cu răspunderi, nici pentru a elogia sau învinui, ci pentru dreptele și pilduitoarele învățăminte ce se pot deduce din ele.

Aceasta este însăși menirea lucrărilor de Politică economică, anume: ca experiență unora să poată folosi și altora.

Cu acest cuget, redau astfel posibilitățile de utilizare pentru țără, o redusă parte din ceea ce împrejurările nu mi-au putut îngădui să înfăptuiesc pentru ea.”

Viața și opera lui Mitiță Constantinescu

Economistul Mitiță (Dumitru) Constantinescu s-a născut la București în ziua de 20 octombrie 1890. Studiile le-a făcut în orașul natal: Liceul “Gheroghe Lazăr” și Facultatea de Drept, luându-și licența în anul 1912. Doctoratul în Drept și }tiințe Economice l-a obținut după aceea la Paris.

Ca membru al Partidului Liberal, a ocupat numeroase funcții: la Ministerul Industriei și Comrețului, Ministerul Agriculturii, Ministerul de Finanțe și Guvernator al Băncii Naționale a României. A fost ministru al economiei naționale și al finanțelor în vremea dictaturii regale a lui Carol al II – lea.

Mitiță Constantinescu a reprezentat țara noastră la Conferința internațională din 1936 de la Sofia în vederea stimulării cooperării economice interbalcanice. De asemenea, el a participat la reuniunea guvernatorilor băncilor de emisiune din țările Micii Antante.

Mitiță Constantinescu a publicat lucrări privind dezvoltarea economică a României cum sunt: “L’evolution de la propriété de la réforme agraire en Roumanie” (1920); “contractele de vânzare pentru exploatarea pădurilor față de legislația agrară și silvică” (1926); “Concepții și înfăptuiri agrare în decursul veacului din urmă” (1930); “Politica economică aplicată” în trei volume (1943) etc.

Având în vedere consecințele condițiilor în care se efectua refoma agrară de după primul război mondial, alături de alți reprezentanți ai PNL, Mitiță Constantinescu declara că reforma avea sensul de a determina o dezvoltare mai intensă a capitalismului la sate și se pronunța pentru favorizarea diferențierii economice și sociale a țărănimii.

în condițiile celui de-al doilea război mondial, când România trebuia să lupte împotriva ofensivei naziste de a desființa industria românescă și independența economică a țării, Mitiță Constantinescu a publicat în 1943 lucrarea sa în trei volume “Politica economică aplicată”, în care expunea constatările și acțiunile sale, ca și concepția sa cu privire la problemele economice ale României din perioada de început a anilor ’30 și până la intensificarea evenimentelor celui de al doilea război mondial, având o documentare amănunțită și foarte largă. De altfel, între altele, el promovase deja o amplă lucrare colectivă, în șase volume, intitulată “Contrbuțiuni la problema materiilor prime în România” (1939 – 1941), pe care o și prefațase.

Mitiță Constantinescu va mai prezenta, în mod detaliat, și un mecanism economic instituționalizat, bazat pe o programare corelată și diriguită de stat, menită să asigure dezvoltarea țării, mecanism pe care, într-o mare măsură, așa cum spunea el, încercase mai înainte să-l înfăptuiască.

După terminarea celui de al doilea război mondial, Mitiță Constantinescu a activat în cadrul Uniunii Patrioților care, în 1946, avea să se transforme în partidul Național popular al cărui președinte a devenit.

Ca economist, a participat în delagația României la Conferința de pace de la Paris, care a urmat celui de al doilea mare război.

La 20 septembrie 1946, la București, a încetat din viață un om de valoare, dăruit din tot sufletul cauzei poporului din care s-a născut.

Succintă prezentare a situației economice și politice a României în perioada dintre cele două războaie mondiale

Primul război mondial, rezultat al ascuțiri contradcițiilor dintre principalele țări capitaliste, a dat un avânt deosebit luptelor de eliberare națională și socială a popoarelor asuprite. La sfârșitul se prăbușiseră cele trei mari imperii: otoman, habsburgic și țarist.

Prăbușirea imperiului austro-ungar și a celui țarist și apariția unor state independente a constituit o etapă marcantă a istoriei moderne. în aceste împrejurări s-a realizat și Marea Unire a românilor, adică unirea, în 1918, Transilvaniei, Basarabiei cu România.

Națiunea română apărea astfel pe harta lumii ca o comunitatea etnică teritorială, economico-socială, lingvistică și cultural spirituală, unificată și definitiv constituită în statul său național unitar. Consolidarea unificării naționale necesita, ulterior Unirii, procese și acțiuni de natură administrativ-organizatorică, instituțional – legislativă, economică, culturală, etc., în scopul fructificării resurselor materiale și umane în interesul națiunii.

Provinciile românești unite în 1918 au suportat sub puterea străină consecințele administrației, ale legislației, ale factorilor economici și politici ai imperiilor asupritoare, acestea urmărind subordonarea economică a provinciilor respective.

După 1918, România a intrat într-o nouă etapă a evoluției sale istorice și s-a văzut pusă în fața datoriei de a soluționa sarcini fundamentale stringente pe plan economic, politic, social, cultural în vederea consolidării integrității teritoriale.

Problemele care au fost puse în fața statului, a forțelor politice au fost de organizare, de conducere, de refacere și de intensificare a progresului economico-social. Pentru soluționarea lor era necesar să se țină cont de mutațiile săvârșite în configurația geografică, politică și socială a lumii, de însemnat politică și socială a lumii, de însemnatele schimbări petrecute în viața societății românești.

Războiul și ocupația germană au provocat României imense pagube umane și materiale. Țara a pierdut aproximativ 1 milion de oameni căzuți victime acțiunilor militare și bolilor, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populația activă a țării.

“Evoluția economiei românești în primele două decenii (1919 – 1938) de la întregirea țării în hotarele sale etnice naturale a avut loc în împrejurări schimbate înăuntrul țării, cât și în afară. înăuntru, condițiile naturale, presiunea demografică, structura economiei agrare, precum și extensiunea pieței interne au format un cadru nou.

Firește, resursele naturale mai variate și mai bogate creează un substrat favorabil procesului de industrializare. Dar principala forță dinamică a industrializării este de astă dată suprapopulația agricolă care lasă anual un excedent de populație și, dată fiind fărâmițarea progresivă a proprietății țărănești prin succesiune, determină formarea unui proletariat agricol.

Lichidarea completă a feudalismului agrar este o condiție favorabilă pentru dezvoltarea unei piețe țărănești, dacă nu intervin factori care să micșoreze capacitatea de cumpărare a țărănimii. Extinderea teritorială și gradul mai ridicat de urbanizare din unele provincii istorice, precum și necesitățile publice din era de reconstrucție, completarea utilajului economic al statului și dezvoltarea socială și culturală implică condiții favorabile pentru formarea cererii exogene, indispensabile progresului industrializării”.

într-o stare de înapoiere economică după Unirea din 1918 se afla industria. Războiul și anii imediat următori ai refacerii au arătat greutățile care amenințau poporul român din lipsa unei industrii purtătoare a progresului tehnic și tehnologic, a industriei constructoare de mașini. Unirea a prilejuit un anumit aport în configurația de ansamblu a industriei românești, dar ea nu a schimbat fundamental elementele structurii industriale specifice economiei înapoiate a țării moștenite încă din perioada antebelică. La începutul anului 1919 nu mai funcționau decât un sfert din intreprinderi, iar producția industrială se redusese la mai puțin de 50% față de nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului și-a redus producția cu 48%, iar cea de cărbune cu 55%.

Agricultura, la sfârșitul războiului, avea epuizat întregul stoc de cereale, încât nu se mai putea sigura nici sămânța pentru culturi și nici hrana pentru populație. Ca urmare în țară se manifesta o puternică criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar un import însemnat de cereale și alte produse alimentare pentru acoperirea necesarului intern. în anul 1919 peste 26% din suprafața cultivată cu cereale a rămas nelucrată, în condițiile în care șeptelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

în timpul războiului procesul inflaționist a luat proporții uriașe, moneda țării devalorizându-se la sfârșitul acestuia de aproape 40 de ori față de nivelul anului 1916. S-a produs un adevărat haos valutar și financiar care a agravat și mai mult starea economică a țării, precum și sărăcia populației.

în perioada de după război, unele societăți bancare existente au început să se ocupe mai îndeaproape de finanțarea industriei, înființând în acest scop bănci specializate. Astfel “Banca Marmorosch-Blank” a creat încă din 1919, împreună cu instituții financiare din alte țări, “Creditul tehnic tansilvănean”, iar în toamna anului 1921 a înființat în București “Banca industrială”. Ca expresie a aceleiași tendințe, Banca Națională a României a acordat credite industriale diferitelor bănci interesate în această ramură, iar în octombrie 1923 a creat o instituție specială menită să servească nevoilor de credit ale industriei: “Societatea națională de credit industrial”.

în felul acesta rolul băncilor în viața economică a crescut, iar aportul lor la dezvoltarea industriei a devenit mult mai însemnat decât înainte de război.

Pentru România, ca și pentru întreaga lume capitalistă perioada cuprinsă între 1923 – 1928 a fost denumită perioada stabilizării relative în s-a terminat refacerea economică și s-a înregistrat chiar un avânt industrial pronunțat.

Depășind marile dificultăți caracteristice îndeosebi primilor ani ai perioadei interbelice, se ajunge ca la sfârșitul anului 1923 și începutul anului 1924, problema refacerii industriei să fie, în linii mari, rezolvată, pentru ca în etapa următoare, până la izbucnirea crizei, să se realizeze progrese însemnate. A sporit numărul intreprinderilor și al muncitorilor s-a îmbunătățit înzestrarea tehnică a marilor intreprinderi și, ca urmare a acestui fapt, a crescut și s-a diversificat producția de bunuri materiale.

Reforma agrară, ce a început să se aplice progresiv încă din 1918, procesul încheindu-se în 1921, a schimbat din temelie structura proprietății. Dintr-o țără de mici latifundii, România s-a transformat într-o țară de mici producători. țărănimea împropietărită a făcut eforturi considerabile pentru a se consolida pe loturi și pentru a realiza venituri mari. Dar moșierii continuau să păstreze suprafețe întinse de pământ cultivabil. Astfel, păstrarea marii proprietăți a influențat asupa persistenței unor resturi ale raporturilor de producție feudală.

După ce a cunoscut perioada de înviorare, economia României a fost lovită de efectele crizei economice din principalele țări industrializate, din perioada 1929 – 1933. Primele simptome ale crizei au apărut în România începând cu a doua jumătate a anului 1928, pentru ca în 1929 să se generalizeze. în cursul anilor 1930 – 1931, criza s-a adâncit, atingând punctul maxim la jumătatea anului 1932, după care a început treptat să regreseze, făcând loc unor fenomene de înviorare.

în România criza economică a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comerțul, finanțele, circulația monetară, sistemul bancar, cu toate consecințele sale nefaste.

Declanșată mai puternic la mijlocul anului 1929, criza a fost agravată și de o serie de factori specifici. Astfel, în primul rând, economia României era una de tip agrar, care, în 1930 ocupa 78% din populația activă a țării. înzestrarea tehnică a agriculturii era slabă. Acest lucru era de natură să agraveze criza, în condițiile decalajului dintre prețurile produselor industriale și cele agrare în favoarea primelor.

împletirea crizei industriale cu cea agrară, începută încă din 1928, a contrbuit și mai mult la agravarea crizei. Putenica scădere a prețurilor produselor agricole a avut consecințe deosebit de grave pentru economia națională. Pe plan extern, această situație a provocat țării mari pierderi, deoarece în exportul ei predominau produsele agricole și materiile prime, în timp ce prețurile la produsele industriale pe care le importam au scăzut mult mai puțin.

Deși criza a cuprins întreaga economie a țării, producția de țiței și derivate din țiței a înregistrat scăderi în anii crizei, ci dimpotrivă a crescut într-un ritm susținut.

Creșterea producției petroliere se explică prin două cauze:

marile trusturi petroliere străine, urmărind să cruțe propriile rezerve de țiței, exploatau rezervele românești;

statul român era interesat ca, prin mărirea producției și exportului de petrol, să încaseze devizele necesare achitării datoriei externe.

Criza agrară s-a manifestat prin prăbușirea prețurilor produselor agricole, atât pe piața internă, cât și pe cea externă. Produsele agricole românești nu mai puteau face față concurenței produselor similare din S.U.A., Canada, Argentina, unde se practica o agricultură modernă, obținându-se un preț de cost mult mai mic decât în România. Prețurile poduselor agicole românești pe piața mondială au înregistrat în anii crizei scăderi sub 50%. în aceste condiții, costurile de producție au scăzut mult mai puțin, la fel și impozitele, fapt ce a condus la ruinarea multor gospodării. De aceea, 1932 statul a fost nevoit să reducă la jumătate (de la 12% la 6%) cota impozitului agricol și să recurgă la mărirea impozitelor indirecte, încluse în prețul mărfurilor și serviciilor.

Pe plan mondial, criza din 1929 – 1933 a fost urmată de o fază de depresiune. și România a cunoscut o asemenea depresiune în anii 1934 – 1935, urmată apoi de o fază de avânt economic, în special în domeniul industriei, în 1938 atingându-se cel mai înalt nivel de dezvoltare economică în România interbelică. Industria noastră cunoaște între anii 1934 – 1938 și o creștere calitativă în sensul diversificării producției industriale. Ca urmare, crește gradul de acoperire a consumului intern din producția națională. în anul 1938 industria autohtonă putea acoperi toate necesitățile interne în domeniul bunurilor de consum și în parte, nevoile de mijloace de producție; mașinile, utilajele și instalațiile de înalt nivel tehnic continuau să fie, în cea mai mare parte, importate.

în anul de vârf 1938, România era a șasea țară din lume și prima din Europa în producția de petrol, precum și a doua producătoare de gaze naturale din Europa.

Evenimentele potice de pe plan mondial vor influența puternic întregul curs al evoluției economiei riomânești și a relațiilor sale economice și politice cu celelalte țări. în politica externă, pornind de la interesele integrității sale teritoriale, România a participat activ la viața politică internațională. în anul 1933 a semnat convenția pentru definirea agresiunii care a stabilit precis sensul acestei noțiuni și cine trebuie considerat agresor într-un conflict internațional. în anul 1934 a semnat, alături de fosta Iugoslavie, Turcia și Grecia o alianță cu caracter regional, numită înțelegrea Balcanică, menită să transforme sud-estul Europei într-o zonă a păcii. Acțiunile țării noastre pentru menținerea păcii continuă. Astfel în octombrie 1938, guvernul român a refuzat să accepte propunerea guvernului polonez pentru a participa la “mutilarea” fostei Cehoslovacii. în anul 1939, guvernul prezidat de Armand Călinescu, a încercat să propună fostei U.R.S.S. încheierea unui Pact de neagresiune. Aceasta însă, a refuzat, iar pe 23 august 1939, cei doi miniștri de externe Ribentrop, al Germaniei și Molotov al fostei U.R.S.S. au semnat un Pact prin care fosta URSS și Germania își împărțeau sferele de interes în sud-estul Europei.

Revenind la problemele economice, arătam că în agricultura românescă din anii următori crizei se înregistrează o tendință de creștee a volumului producției cerealiere, îndeosebi pe calea extinderii suprafețelor cultivate cu grâu, și în mai mică măsură a celor cultivate cu porumb. Față de perioadele anterioare, în anii 1934 – 1940, au crescut investițiile de capital, ceea ce s-a reflectat în înzestrarea cu inventar agricol a unui important număr de gospodării, fapt ce nu a fost însă de natură să schimbe nivelul scăzut al dotării agriculturii cu echipamente moderne. De remarcat sunt unele măsuri luate de stat pentru facilitarea importului de mașini și unelte agricole, prin reducerea taxelor vamale și prin sporirea producției interne a unor asemenea utilaje.

în anul 1938 industria participă cu 39% la formarea produsului social și cu 30% la venitul național, în timp ce agricultura și silvicultura participau cu 30,2% și respectiv 38,5%.

Pe întreaga economie ponderea capitalului străin scade de la 61,6% (în 1929) la 36,3% (în 1938). Ramurile în care capitalul străin era infiltrat erau cele care exploatau bogățiile naturale. Capitalul străin provenea, în marea lui majoritate, din Franța și Anglia și, într-o măsură mai mică din S.U.A., Italia, Elveția, Belgia.

Datoria publică externă a scăzut de la circa 90 miliarde de lei (în 1929) la 68,9 miliarde lei (în 1938). România continua, așadar, să fie într-o stare relativ

slabă de dezvoltare, comparabil cu țările occidentale.

Un eveniment tragic pentru România, cu grave repercursiuni economice și politice, a fost “Dictatul de la Viena” din 30 august 1940, impus țării noastre de către Germania hitleristă și Italia fascistă în favoarea Ungariei hortiste. Astfel 43.492km2 din pământul României, cu peste 2.609.000 locuitori au căzut timp de patru ani sub ocupație hortistă. Totodată, România a pierdut sudul Dobrogei în favoarea Bulgariei.

Amputarea gravă a teritoriului României a avut urmări negative asupra economiei țării noastre, aceasta cunoscând o adâncă criză. Ea a cuprins atât agricultura, cât și industria și comerțul, având repercursiuni grele asupra finanțelor țării.

Purtând adânc în suflet durearea, umilința și revolta față de toate aceste pagube, față de prăbușirea temporară a idealului înfăptuit în 1918, românii au continuat să lupte, să reziste și să spere la reîntregirea țării.

Concepții de politică economică în România interbelică

Desăvârșirea unității statale punea problema căilor și modalităților de dezvoltare din viitor a economiei românești, astfel încât marile posibilități deschise de Unirea de la 1918 să fie cât mai bine fructificate. Au loc ample dezbateri pe aceste teme, reflectând o serie de concepții de politică economică.

Dintre acestea se remarcă cele neoliberală și național țărănistă, fiecare dintre ele susținând că dorește să reflecte cât mai bine interesul general al națiunii.

Prima concepție se intitula “prin noi înșine” și voia să evidențieze că dezvoltarea economiei românești trebui să aibă loc prin forțe proprii, iar a doua preconiza “porți deschise pentru capitalul străin”.

în practică, cum liberalii au fost la conducerea țării între anii 1914 – 1919, 1922 – 1928 și 1933 – 1937, iar țărăniștii numai între 1928 – 1931, 1932 – 1933, se poate spune că “prin noi înșine” a învins “porțile deschise”; partea capitalului străin pe ansamblul economiei a scăzut de la 36% în 1929 la 21% în 1938.

România suferea, într-adevăr, de lipsa capitalului autohton. Pentru rezolvarea acestei probleme nu erau decât două căi: una de participare necondiționată a capitalului străin (politica “porților deschise”), alta de acceptare a colaborării limitate cu factorii de producție străini, astfel încât să nu fie împiedicate relațiile țării noastre cu alte state, dar rolul principal să-l dețină forțele și capacitățile interne (politica “prin noi înșine”).

Se cuvine să amintim că ideea priorității intereselor intreprinzătorilor autohtoni față de interesele țărilor străine, a fost sintetizată încă din 1905 de V.I.C. Brăteanu (1867 – 1930) în cadrul sintagmei “prin noi înșine”.

Sub semnul acestui principiu s-a defășurat politica de dezvoltare industrială în deceniul 1920-1930, cu obiectivul mărturisit de a consolida independența țării, prin stimularea cu prioritate a inițiativei și a agenților economici naționali. Fiind adesea interpretată ca o politică de excludere a colaborării cu capitalul străin, trebuie să subliniem că politica “prin noi înșine” a solicitat chiar această colaborare însă cu respectarea primatului intereselor naționale.

Formula “prin noi înșine” nu se limitează numai la atitudinea față de capitalul străin, ci ea avea în vedere o anumită refacere și dezvoltare a economiei prin valorificarea resurselor intern și sporirea avuției naționale. Se crea, totodată, posibilitatea acumulărilor interne de capital. Esențialul era acceptarea capitalului străin în condițiile păstrării interesului și suveranității țării.

“Pentru Vintilă Brătianu capitalul străin trebuie atras numai în cadrul unui program național și pentru activități care depășeau capacitatea proprie a economiei naționale, dar de care aceasta avea efectiv nevoie (finanțări de mari lucrări de utilitate publică, înzestrarea cu mașini și utilaje a unor intreprinderi esențiale pentru punerea în valoare a resurselor naturale, perfecționarea rețelelor de comunicație și transport, etc.).

Chiar în aceste cazuri însă, participarea capitalului străin nu trebuia să ducă la pierderea capacității naționale de decizie, limitarea dreptului de conducere al statului român sau al participanților români”.

Principiul liberal “prin noi înșine” de politică internă și externă a fost concretizat atât în Manifestul-Program al Partidului Național Liberal din 1911, cât și prin înființarea Băncii Românești, în același an, în vederea sprijinirii din punct de vedere financiar, a burgheziei naționale.

Aplicând politica pe care o preconiza, Vintilă Brătianu va înființa în 1923 “Societatea Națională de Credit Industrial” cu sarcina de a acorda credite intreprinderilor industriale, a contrbui la mobilizarea creanțelor industriale și a încuraja procesul de industrializare a țării.

întreaga politică “prin noi înșine” se afla, bineînțeles, în contradicție cu interesele capitalului străin existent în țară, dornic să pună stăpânire pe noua și promițătoarea piață din Europa de est.

Este concludentă, în acest sens, confruntarea dintre Banca Românescă, ca exponentă a capitalului național și banca Marmorosch-Blank, ale cărei interese erau legate de centrul financiar din Viena, luptă care se va încheia cu înfrângerea lui Aristide Blank în timpul crizei din 1929 – 1933.

La 9 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu demisionează de la conducerea ministerului de finanțe, funcție pe care o deținea din 19 ianuarie 1922.

La 10 noiembrie 1928 este constituit guvernul național țărănesc condus de Iuliu Maniu. Numai după o săptămână, la 17 noiembrie 1928, noul prim-ministru asigura pe ministrul Statelor Unite că va fi modificată legislația economică liberală, spre a asigura o “absolută egalitate” între capitalul romnesc și cel străin.

România trecea de pe o zi pe alta de la politica “prin noi înșine” la cea a “porților deschise” pentru capitalul străin. Astfel, în anii crizei economice din 1929 – 1933, Partidul Național |arănesc a contractat o serie de împrumuturi de pe piețele internaționale de capital. în acest interval porțile se deschid larg în fața capitalului străin, problema datoriei externe complicându-se. în acest context se ascut contradicțiile dintre diferitele pături sociale.

Partidele partizane acestei opțiuni (Partidul Poporului, Partidul Național Român din Ardeal, devenit, după fuzionarea din 1929 cu Partidul |ărănesc, Partidul Național |ărănesc) își argumentau atitudinea prin lipsa accentuată de capitaluri și imposibiltatea găsirii lor în cantitățile dorite pe piața internă. Cercurile politice exponente ale unor instituții bancare și întreprinderi industriale de modestă însemnătate pretindeau, că, lăsând cale liberă capitalului străin, loveau în puterea economică și politică a Partidului Național Liberal. Faptul că liberalii “dețineau monopolul” era un adevăr incontestabil, însă atitudinea acelora care doreau să-l subjuge, eludând interesele naționale era ruinătoare și deplorabilă.

Revenit la putere în noiembrie 1933, Partidul Liberal va guverna, fără întrerupere, cei patru ani cât dura normal o legislatură. Astfel, din 1933 procesul de industrializare a României va fi reluat spre a atinge momentul de vârf în 1938, an premergător izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în cursul căruia procesul va fi deformat de dominația histleristă.

CAPITOLUL II

analiza fĂcutĂ de Miti Constantinescu economiei naȚionale a româniei în perioada 1928–1940

Principalele carateristici ale comerțului nostru exterior evidențiate de gânditorul român Mitiță Constantinescu

Evoluția structurii comerțului exterior românesc în perioada interbelică oglindește schimbările structurale care s-au produs în economia națională. Cum aceste schimbări au fost profunde este firesc ca și cele din structura comerțului exterior să fie importante.

Astfel, evoluția comerțului nostru în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a fost influențată de o serie de factori externi, printre care menționăm: urmările primului război mondial, crizele economice de supraproducție din anii 1920/1921, 1929/1933 și 1937/1938, pregătirile pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial, evoluția diferită a prețurilor la mărfurile comercializate pe piața mondială.

Considerăm că nu este cu putință și nici nu-i oportun să insistăm, prea mult, în lucrarea de față, asupra exemplelor numerice prezentate de Mitiță Constantinescu, în opera sa ce constituie baza studiului nostru – “Politica economiă aplicătă”; tot ceea ce putem face este să prezentăm cu mai puține amănunte și să interpretăm datele expuse de autor cu privire la tema menționată mai sus.

Evoluția volumului valoric și fizic al importului și exportului românesc în perioada 1929 – 1940

Iată cum se prezintă situația importului României redată de Mitiță Constantinescu sub forma unui grafic.

Interpretând aceste date, autorul român constată faptul că IMPORTUL României urmează din 1929 o accentuată tendință de scădere, în anul 1931 atingându-se nivelul cel scăzut.

între anii 1934 și 1937 se observă o înviorare a comerțului exterior, nivelul atins în 1937 fiind aproximativ egal cu cel din 1930 și de cca. două ori mai mare față de cel din 1933. în 1938 s-a înregistrat o nouă scădere a volumului valoric al comerțului nostru exterior, față de nivelul anului 1937, cu cca. 20%.

Volumul fizic al importului marchează între anii 1927 – 1935 o tendință foarte pronunțată de scădere, nivelul cel mai redus înregistrân-du-se în 1935.

în perioada anilor 1930 – 1932 (în plină criză economică) volumul fizic al importului nostru a scăzut foarte mult, pentru ca în anii 1933 – 1934 să înregistreze o ușoară creștere. Urmează un lanț de oscilații (scăderi și urcări) ale volumului fizic al importului, determinate de crizele economice ce au cuprins economia românescă. în perioada 1936 – 1937, importul îregistrează o creștere aproape bruscă, dublându-se aproape, față de nivelul anului 1935, iar în 1939 se înregistrează o ușoară scădere față de nivelul anului 1937.

în ce privește EXPORTUL, gânditorul român întocmește pe baza studiilor efectuate la Banca Națională a României o sinteză a evoluției acestei laturi a comerțului nostru exterior, pentru perioada 1928 – 1940.

Astfel, expunerea evoluției structurale a exportului se poate rezuma în felul următor: în perioada analizată se constată că cel mai înalt nivel al exportului a fost atins în 1937, iar cel mai scăzut în anul 1934 (31 mld. lei în 1937, iar cel mai scăzut în anul 1934). Dacă în 1929 cifra exportului nostru a fost de 28,9 mld. lei, menționăm că în perioada următoare el înregistrează o scădere vertiginoasă (până în 1934). Pe parcursul următorilor trei ani, exportul românesc urmează o tendință de creștere, pentru ca din 1938 tendința de cădere să se inverseze.

Continuând analiza exportului din punct de vedere fizic, menționăm că în anul 1928 exportul nostru a atins nivelul de 6 mil. tone, pentru ca în perioada următoare, adică 1929 – 1931 (deci în plină criză economică) să creasă foarte mult, atingând, în acest din urmă an, nivelul de 10 mld. tone. Subliniem că această tendință de creștere a exportului, în ciuda crizei mondiale, era consecința faptului că România exporta materii prime de strictă necesitate, cereale, lemn, animale vii. în anii 1932 – 1934 s-a înregistrat o scădere a volumul fizic al exportului, pentru ca în 1935 și 1936 să crească din nou, depășind nivelul din 1931 (10,5 mld. tone în 1935). în anii 1937 – 1938, exporturile s-au diminuat din nou foarte mult atingând, în acest din urmă an, doar 7,5 mld. tone.

Comparând cele două dimensiuni ale exportului nostru (cea valorică și cea fizică) se constată că acestea nu evoluează în paralel, sincronic ci în mod diferit. Astfel, în anii în care exporturile erau mai ridicate din punct de vedere valoric, volumul fizic era mai mare, valoarea exportului era mai scăzută comparativ cu alte perioade.

Principalul factor ce a condus la această desincronizare era scăderea prețurilor la materiile prime, ca urmare a crizei mondiale din 1929 – 1933. Importantele cantități de exporturi efectuate în perioada crizei, la prețuri atât de scăzute, au condus la epuizarea principalelor noastre materii prime, fără ca economia națională să obțină în schimb echivalentul bănesc corespunztor.

După cum se știe, în perioada crizei economice bunurile care au fost cele mai sensibile la variațiile prețurilor au fost materiile prime. Prăbușirea prețurilor mondiale la această categorie de produse, începută în 1929, a adus nivelurile cele mai joase în anii 1931 –1932. O redresare a situației se va înregistra abia în cursul anilor 1933 – 1934, ea continuând astfel până spre trimestrul al doilea al anuli 1937, când a fost atins cel mai înalt nivel al prețurilor la materiile prime.

Structura pe mărfuri a importului și exportului

Examinând IMPORTUL de mărfuri al României în perioada 1929 – 1940, Mitiță Constantinescu înfățișează următoarea situație, prezentată succint de noi în cele ce urmează:

structura împortului pe grupe de produse relevă o caracteristică dominantă izbitoare, la prima vedere: 80,74% din valoarea mărfurilor importate erau produse manufacturate, achiziționate la un preț ridicat și în cantități reduse, în timp ce, materiile prime reprezentau numai 12,04% din valoarea importurilor noastre, pe intervalul de timp menționat;

importul de produse manufacturate, nu numai că deținea ponderea cea mai ridicată în cadrul comerțului nostru, dar înregistra și o tendiță de creștere în ultimii ani ai decadei;

în cadrul grupei de produse finite preponderența n-a revenit bunurilor de investiții pentru consumul prouctiv, ci bunurilor pentru consumul individual. Mașinile și utilajele au deținut, în general, o pondere foarte mică în totalul importului. într-o mare măsură, importul acestora a fost determinat de investițiile de capital străin ce se făceau în industria petrolieră, minieră, ușoară;

în cadrul importului de produse finite au predominat, în întreaga perioadă analizată, bunurile industriale pentru consumul individual, cum sunt: textile vegetale și animale, confecțiile din piele și blană, încălțămintea din cauciuc, medicamente, aparatele radio, produsele de lux pentru satisfacerea nevoilor populației înstărite;

sub aspectul volumului valoric, nivelul maxim al importului de materii prime și semifabricate s-a înregistrat în anii 1937 și 1938, iar scăderi importante au avut loc în timpul crizei de supraproducție din 1929 – 1933, nivelul minim al importului fiind atins în anul 1932. în cadrul acestor importuri au predominat materiile prime pentru industria ușoară cum sunt: bumbacul, lână, mătasea, pieile brute, cauciul natural, cărbunii.

Structura acestei grupe, ca și cea a produselor finite ilustrează, pe de o parte, accentul pus pe dezvoltarea industriei ușoare, iar pe de altă parte, slaba dezvoltare industrială a României în perioada interbelică.

în privința exportului, din datele culese de gânditorul român, Mitiță Constantinescu, rezultă că țară noastră a exportat în perioada analizată mari cantități de țiței și derivate din țiței, cereale și leguminoase, material lemnos, animale vii și produse animaliere și nealimentare, semințe, fructe. Cu alte cuvinte, în toată această perioadă, exportul românesc a fost dominat de produse de bază, neprelucrate, sau cu un grad scăzut de prelucrare, în proporție de 90 – 95%.

în sinteză situația seprezintă astfel:

sub aspect fizic sau cantitativ, ponderea cea mai mare la exporturi au deținut-o în perioada 1929 – 1940 grupa produselor petroliere (57,33%), urmată de grupa cerealelor (23,23%), cea a lemnului și produselor lemnoase (14,07%), grupa leguminoaselor (1,21%), semințelor de plante (1,21%), animalelor vii și produselor alimentare (0,96%).

sub aspect valoric, clasamentul este următorul: produse petroliere (39,63%), grupa cerealelor (30,29%), lemnul și derivatele lui (11,17%), animalelor vii (5,68%), produsele alimentare de origine animală (3,02%) și semințe de plante (2,90%).

Considerăm că se cuvin a fi făcute următoarele două observații:

creșterea atât de importantă a procentului de participare a produselor petrolire, în exportul țării, pe intervalul de timp arătat, se datorează scumpirii acestei categorii de produse.

dacă grupa cerealelor și leguminoaselor dețineau primul loc în exportul României, sub aspect valoric, până la sfârșitul crizei mondiale din 1929, în perioada următoare produsele petroliere au depășit ca valoare, dar și din punct de vedere cantitativ exportul de cereale.

“Industria petrolului a biruit agricultura românească, arăta Mitiță Constantinescu.

Pentru streinătate, nu mai eram o țără de importanță agricolă, ci de însemnătate industrială, printr-un singur articol: petrolul”.

dacă exportul produselor petroliere n-a reclamat o implicare directă a statului, ca urmare a cererii ridicate de pe piața mondială și a importanței lui crescânde, nu se poate spune același lucru și despre exportul de cereale românești. Astfel, până în 1939, când situația s-a reglementat (cererea mondială a crescut), statul a trebuit să intervină în derularea acestor tranzacții, oferind anumite stimulente exportatorilor români de produse agricole. Este vorba de acordarea subvențiilor directe menite să eficientizeze activitatea acestora, prime care trebuiau să acopere diferența dintre prețurile mondiale mai mici, și cele interne, mai ridicate. Aceste “operațiuni de valorificare” a recoltelor, cum le numește autorul analizat, erau necesare de aplicat din mai multe motive:

cerealele românești destinate exportului aveau calitate slabă și prețuri interne ridicate, ca urmare a condițiilor grele de obținere și a prețurilor ridicate ale produselor industriale românești;

aparatul de stat nu era dotat din punct de vedere tehnic, în vederea asigurării unei bune desfaceri interne și externe a recoltelor românești; țara noastră, calificată atunci ca fiind “eminamente agricolă” nu beneficia de o rețea adecvată de silozuri, astfel încât, orice surplus al recoltei devenea o gravă problemă pentru agicultură;

concurența acerbă din acest domeniu, din partea S.U.A., Canadei, Argentinei, Rusiei, ce satisfăceau pe piața mondială cereale calitative și la prețuri mai scăzute decât cele românești.

Aceleași măsuri de sprijinire din partea statului reclamau și exporturile de lemn și derivate, animale vii și produse animaliere.

Rezumând caracteristicile structurii comerțului nostru exterior în perioada 1929 – 1940, ajungem la următoarele concluzii:

importam o mare cantitate de produse manufacturate, consecință a dezechilibrului structural din însăși economia națională și a slabei industrializări;

am exportat materii prime sau materiale cu un grad foarte scăzut de prelucrare, de slabă calitate și cu prețuri reduse, deci fără a primi contravaloarea corespunzătoare, urmare a scăderii prețurilor mondiale sub influența crizei mondiale din 1929 – 1933;

produsele petroliere au detronat cerealele ca importanță la export, fapt ce a condus la epuizarea acestora;

exportul de cereale, de lemn și produse din lemn, de animale vii și produse animaliere, în perioada 1930 – 1939 nu s-a putut realiza fără aplicarea de către stat a unor măsuri de creștere artificială a competitivității acestei activități.

Analiza făcută de Mitiță Constantinescu cu privire la orientarea geografică a comerțului nostru exterior în perioada 1928 – 1940

Mitiță Constantinescu continuă amănunțita analiză a situației comerțului nostru exterior, cu repartizarea importului și exportului pe țări de proveniență și respectiv, de repartiție. Din cele prezentate în volumul I al lucrării sale “Politică economică aplicată”, deducem că în această perioadă de libertate relativă a schimburilor comerciale pe piețele străine, exportul românesc a avut o distribuție variabilă, în funcție de oscilațiile recoltelor în diferite țări și de gradul de absorbție al pieței interne.

|ara noastră fiind în acea perioadă o tață agricolă, la începutul industrializării, era nevoită să importe, pe lângă materii prime și semifabricate necesare industriei, produse manufacturate destinate consumului, din statele industriale, dar nu era în măsură să plaseze pe piețele acestui grup de țări, în aceeași proporție, mărfurile sale de export, care fiind produse agricole și alte materii prime, întâlnesc pe piața mondială concurența unor bunuri similare, de o calitate superioară și uneori mai ieftine.

împărțirea statelor în grupe, după regimul monetar a determinat într-o largă măsură deplasările curentelor de mărfuri în aceea perioadă.

Drept urmare, în orientarea comerțului nostru exterior s-au produs schimbări provocate atât de gruparea piețelor după regimul monetar (valute forte și libere), cât și după regimul schimburilor economice (acorduri de clearing și de plăți).

Clasificarea făcută de M. Constantinescu în acest sens este următoarea:

|ările grupei I-a, țările din occidentul Europei: Anglia, Danemarca, Belgia, Olanda, Franța, Elveția;

|ările grupei II-a: Germania, Austria;

|ările grupei III-a: Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia;

|ările grupei IV-a: Spania, Portugalia, Italia, Grecia, Turcia, Palestina, Egipt

|ările grupei V-a: S.U.A.

Orientarea geografică a importului

Analizând datele expuse de Mitiță Constantinescu în lucrarea menționată mai sus, observăm că din punct de vedere cantitativ, importurile României, în perioada 1928 – 1940 au suferit o scădere vertiginoasă, din toate țările de proveniență, din cauza crizei mondiale, dar s-au redresat succesiv, pe diferite grupe de țări, înregistrând, după 1933, următoarea tendință:

în perioada 1934 – 1936 scăderea importului din țările cu valută forte și cele vecine și creștere din țările grupei a II – a;

după 1936 tendință se inversează, crescând importurile din țările grupei I (cu valută forte) și grupei a III-a și scăzând importurile din țările grupei II-a. Constatăm că această situație se datorează eliminării contingentelor pentru mărfuri de import, în 1937, ceea ce a determinat firmele importatoare să achiziționeze produse de unde și în ce cantitate doreau, fără să țină seama de interesele economiei naționale, de existența mijloacelor de plată din țările respective.

Același fenomen se constată și din punct de vedere al valorii importurilor noastre: dacă valoarea importului României din țările grupei a II-a au cunoscut o creștere modestă, în perioada 1936 – 1937 importurile din țările cu valute forte se dublează (în 1937 față de 1936). Aceeași situație se înfățișează și în ceea ce privește importurile din țările grupei a III-a și a V-a.

Această imagine a orientării geografice a importului ne conduce la constatarea unei situații triste: tendința de creștere a importurilor din zona țărilor cu devize forte și libere și de scădere, în loc de dezvoltare, a importurilor din zona tărilor cu care aveam încheiate acorduri de clearing. O astfel de tendință necesită deci, un disponibil crescând de valute libere pentru plata importurilor. Trebuie subliniat însă că, importul materiilor prime și semifabricatelor reclamau plata în valute libere sau forte. De asemenea, multe din țările cu care aveam încheiate acorduri de plăți nu ne puteau livra materii prime, fie pentru că nu le aveau, fie pentru că nu voiau să ni le ofere în sistem clearing. De aceea, de multe ori, cumpăram din aceste țări materii prime cu plata în valută.

Orientarea geografică a exportului

Principalele piețe de desfacere ale produselor românești în perioada supusă analizei, erau țările grupei a II-a, urmate de țările grupei I, iar apoi țările grupei a IV-a și cele ale grupei a III-a.

Dacă din punct de vedere valoric, clasamentul este cel de mai sus, situația este alta sub aspectul cantităților medii ale exportului: spre țările grupei I se îndreaptă cea mai mare cantitate a exporturilor noastre, urmate de țările grupei a IV-a, apoi de țările care ne erau vecine și de cele ale grupei a II-a.

Pentru a întregi prezentarea, autorul analizat ne înfățișează și structura exportului pe grupe de mărfuri, în perioada amintită și pe care noi o vom reda pe scurt:

spre țările grupei I am exportat, în ordinea cantităților și valorilor următoarelor bunuri: produse petroliere, cereale și lemn;

spre țările grupei a II-a s-au îndreptat aceleași produse, dar în cantități și valori mai mici față de exporturile spre țările din prima grupă;

exportul în țările grupei a III-a a constat din: cereale, lemn, petrol;

exportul nostru în țările mediteraneene a fost alcătuit, în marea lui majoritate, din produse petroliere, cereale și lemn.

Așadar, România exporta unele din cele mai necesare materii prime și semifabricate și primea, în schimbul acestor prețioase bogății, în baza acordurilor de clearing, devize pe care trebuia să le utilizeze pentru achiziționarea mărfurilor din țările respective, indiferent dacă ne erau utile sau nu. Ca urmare a acestei situații, rezultau frecvente imobilizări de resurse financiare, blocate în diverse conturi de clearing, astfel încât, economia noastră națională era obligată, pe de o parte, să cumpere produsele fabricate din țările cau care aveau încheiate aceste acorduri, numai din dorința de a lichida conturile respective, iar, pe de altă parte, era obligată să importe, din țările cu valute libere, produsele necesare.

Aspecte surprinse de Mitiță Constantinescu în legătură cu balanța schimburilor comerciale și de plăți a României

După relevarea principalelor caracteristici ale importului și exportului, Mitiță Constantinescu procedează la analiza “rezultatului întrunit” al acestor operațiuni, respectiv la analiza balanței comerciale.

în concepția noastră, sunt importante următoarele precizări, în legătură cu obiectul supus analizei, precizări care au la bază scrierile autorului studiat:

România, în afara de veniturile din export, nu mai avea altă sursă de venituri, nefiind creditoare, neavând plasamente de capitaluri în străinătate, ci, dimpotrivă, era debitoare;

nu avea o flotă comercială dezvoltată care să-i procure valuta necesară;

nu avea un număr mare de emigranți care să-i aducă venituri în valută;

activul balanței noastre de plăți se compunea, eclusiv, numai din exporturi. Dar, scăderea prețurilor externe la materiile prime pe care noi le vindeam în străinătate a provocat prăbușirea valorii exporturilor noastre, la care s-a mai adăugat și repartiția necorespunzătoare, pe diverse grupe de țări, a acestora;

pasivul balanței de plăți era alcătuit din importuri și din obligațiuni de plată necomerciale (datorie publică, creanțe private, alte necesități de stat);

dacă România nu avea exporturi sufieciente, în devizele necesare, plătite în străinătate, pentru importuri sau alte obligațiuni necomerciale erau dezechilibrate implicând consecințe grele pentru economia noastră națională.

în subcapitolul numit “Realitățile balanței comerciale” din lucrarea “Politica economică aplicată” scrisă în 1943 de Mitiță Constantinescu, găsim exemple numerice în legătură cu problema ridicată și o situație foarte amănunțită în acestă direcție.

în ceea ce privește ne rezumăm doar la interpretarea acestor date și la prezentarea unei situații mai puțin amănunțite privind balanța nostră comercială și e plăți. Astfel, după doi ani deficitari (1928 și 1929), anul 1930 este primul an excedentar din perioada supusă analizei (1928 – 1940). în următorii ani se înregistrează o situație asemănătoare, soldul balanței noastre comerciale fiind activ cu tendințe de scădere în 1932, 1933 și 1934, ca urmare a scăderii prețurilor mondiale la materiile prime. Primul semestru al anului 1937 se evidențiază prin înregistrarea celui mai mare excedent al balanței comerciale, datorat urcării prețurilor. în al doilea semestru al aceluiși an, curba prețurilor mondiale se află în continuă scădere, acest fapt răsfrângându-se asupra balanței noastre comerciale ce devine, până la sfârșitul anului 1938, deficitară. O înviorare semnificativă va avea loc în anii 1939 și 1940.

Așadar, constatăm un fragil echilibru al balanței comerciale, precum și lipsa unei politici de orientare a schimburilor noastre comerciale. Autorul își manifestă îngrijorarea cu privire la gravele urmări ale acestei situații asupra economiei noastre naționale: deprecierea leului, precum și creșterea datoriilor țării noastre pe piețele străine.

Un fenomen foarte grav surprins de economistul ronmân era următorul: România importa marea majoritate a materiilor prime din țările de la care eram deja datori (Anglia, Franța, S.U.A., Belgia, Olanda). De aici, țara noastră se aproviziona cu: lână, bumbac, fier, oțel, cauciuc, cupru, zinc, cositor, etc. Ca urmare a faptului că nu puteam plăti aceste produse, eram amenințați să nu mai obținem materiile prime sau semifabrictaele de care aveam nevoie. în aceste condiții, țările creditoare ne-au impus o serie de acorduri foarte riguroase prin care, banii pe care trebuia să-i obținem în urma exporturilor în acele țări, erau blocați și repartizați în diverse conturi ale țărilor creditoare, fiind considerați mijloace de plată ale datoriilor noastre către aceste țări.

Sinteza acestei stări nesatisfăcătoare este exprimată de autor în mod lapidar, în sensul că: “Eram deci o țară eminamente agricolă care își sprijinea respirația externă, balanța de plăți, aproape pe un singur produs, iar acela era industrial, fără însă ca țara să aibă factorul industrial în proporția cuvenită și dezvoltarea variată, organică și corespunzătoare posibilităților și nevoilor ei”.

în concluzie, arătăm că originala contribuție a lui Mitiță Constantinescu la studierea problemelor de comerț exterior s-a concretizat, în speial, în următoarele trei direcții: reliefarea dificultăților cu care s-a confruntat comerțul exterior al României în perioada 1929 – 1940, analiza factorilor ce conduceau la dezechilibrul înregistrat de balanța comercială și de plăți, precum și propunerea unor măsuri concrete și realiste de politică comercială externă, pe care noi le vom expune în capitolul următor.

Apreciem, de asemenea, imensul efort făcut de gânditorul român în scopul prezentării foarte amănunțite a realităților timpului cu privire la comerțul nostru exterior, cât și la capacitatea sa de înțelegere a acestor probleme. Expunerea clară și concisă a acestora îndeamnă cititorii operei sale să o parcurgă cu mult interes și să descoperi profundul simț al datoriei de care a dat dovadă autorul ei.

Desigur că preocupări științifice de evaluare globală a economiei noastre naționale și, implicit, a schimburilor noastre comerciale externe, au fost frecvente în perioada interbelică. Menționăm în acest sens, câțiva autori ai unor astfel de studii: I.N.Angelescu (“Avuția națională și venitul național. Repartizarea lor” – 1929), V.I. Brătianu (“ ” – ), D. Gusti (“Enciclopedia României” – 1938 – 1943), N. Iorga (“Istoria comerțului românesc, epoca mai nouă” – 1937), V. Madgearu (“Evoluția economiei românești după războiul mondial” – 1940), M. Manoilescu (“Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional” – 1937).

Faptul că Mitiță Constantinescu a abordat probleme importante, legate de comerțul nostru exterior, este confirmat și de preocuparea actuală a unor analiști contemporani. Menționăm câțiva autori ai unor astfel de lucrări: V. Axenciuc (“Avuția națională a României” – 2000), V. Bogza (“Istoria economică a României” – 1994), N. N. Constantinescu (“Istoria economiei. Epoca modernă și contemporană” – 1995), N. Sută (“Istoria coerțului exterior românesc” – 1996).

2.2. Aspecte cu privire la situația agriculturii și a creditului surprinse de Mitiță Constantinescu

Caracteristicile agriculturii în România interbelică

încheierea primului Război mondial și înfăptuirea statului național unitar deschideau în fața României o nouă etapă în evoluția ei social-economică și politică, posibilitatea dar și nevoia imperioasă a unor profunde transformări. între acestea, cele din domeniul agrar aveau o însemnătate de prim rang, dată fiind marea pondere a agriculturii în cadrul economiei naționale și a populației rurale în ansamblul populației țării. Ca urmare, acest domeniu esențial al vieții economice a fost confruntat, în primii ani posbelici, cu două preocupări majore: refacerea de pe urma efectelor distructive lăsate de război și realizarea unui nou regim al priorității, destinat să asigure o mai dreaptă repartiție a ei între categoriile sociale interesate.

“Evoluția economiei românești după primul război mondial a fost influențată de factori externi, de sporirea potențialului economic în urma întregirii statale a națiunii, de marile obligații financiare impuse țării și de distrugerile provocate de război, de mișcarea ciclică a economiei mondiale, de criza economică din 1929 – 1933, de evoluția haotică a prețurilor și a valutelor în spațiul internațional, de acțiunile de înarmare a marilor puteri europene.

Tendința interbelică a economiei românești, dacă nu ar fi intervenit acțiunea factorilor externi, ar fi fost aceea a unei evoluții susținute de creștere, mai lentă în sectorul agricol, grevat de dificultățile organice ale micii exploatații țărănești predominante, dar mai viguroasă în toate sectoarele neagricole – industrial, transporturi, bănci, comerț, etc.”

înțelegând importanța sectorului agricol pentru țara noastră, M. Constantinescu își continuă analiza făcută economiei naționale a României cu acest domeniu, expunând situația agriculturii din perioada 1928 – 1940, în volumul al II-lea al lucrării sale “Politica economică aplicată”.

în cele ce urmează ne propunem să oferim o imagine sintetică asupra acestui sector economic, având la bază scrierile lui Mitiță Constantinescu și să evidențiem, totodată, contribuția teoretică și practică a ilustrului nostru înaintaș.

Solicitarea intelectual – analitică și efortul autorului amintit, în vederea prezentării situației agriculturii, au fost deosebit de mari, întrucât economistul român face o prezentare foarte amănunțită a acestia, bazată pe multe exemple numerice.

Din păcate este vorba despre înfățișarea unui “dureros tablou clinic” al economiei agricole românești, care nu era normal să aparțină unei țări “eminamente agrare”.

Practicarea politicii liberului schimb în acest domeniu, discrepanța socială și ecnomică între orașele și satele țării noastre, lipsa mijloacelor și instrumentelor de producție, a resurselor financiare, lipsa unei infrastructuri corespunzătoare și a unei organizări tehnice moderne de valorificare internă și externă a producției agricole, discrepanța dintre prețurile produselor agricole și cele industriale, caracterul predominant cerealier al agriculturii românești sunt câteva dintre piedicile în calea dezvoltării și modernizării acesteia, identificate de autorul analizat.

Semnalând rezultatele reformei agrare din perioada 1918 – 1922, Mitiță Constantinescu arată că, din marea proprietate funciară, aceasta a creat mica proprietate și exploatare individuală sătească, contribuind astfel la perpetuarea monoculturii și a randamentului scăzut al producției, la acestea adăugându-se și calitatea ei inferioară și neomogenă.

în felul acesta, milioane de săteni români ajunși proprietari și producători individuali înregistrau aproape annual, un excedent al recoltelor, acestea depășind necesitățile consumului intern. Prin urmare, România devenea o țără exportatoare de cereale, intrând în concurență cu marii exportatori mondiali ai acestor produse, față de care se afla într-o situație de inferioritate (calitatea mai slabă a produselor agricole românești și prețuri mai ridicate comparativ cu aceste state).

Autorul deplânge soluția la care statul a recurs pentru compensarea diferențelor dintre prețul intern al produselor agricole (mai mare) și cel de export (mai mic) și anume, acordarea subvențiilor ce au consecințe negative asupra balanței noastre de plăți.

Abordând același subiect, economistul român Virgil Madgearu arăta în lucrarea sa “Evoluția economiei românești după războiul mondial” faptul că “erau două căi de urmat pentru îndreptarea balanței de plăți: a)lichidarea ultimelor resturi de feudalism agrar pentru deslănțuirea forțelor de producție agricolă, prin sfărâmarea cercului vicios care determină regresul tehnic al agriculturii în vederea ridicării randamentului agricol și a capacității de export; b)menținerea regimului agrar neofeudal și încurajarea prin mijloace de stat a creării unei noi ramuri de producție națională: industria pentru a se diminua importul de produse fabricate”.

Un alt fenomen surprins de M. Constantinescu, fenomen cu grave consecințe asupra agriculturii românești din perioada analizată a fost existența unei mari diferențe dintre prețurile produselor agricole și cele industriale, acestea din urmă depășind-le cu mult pe primele și punând, totodată, în inferioritate agricultura față de industrie.

Cercetând cauzele generatoare ale “foarfecelui prețurilor”, academicianul N.N. Constantinescu detașează câteva dintre ele, ca de exemplu: gradul superior de organizare a industriei, sprijinul mai puternic (sub aspect vamal) acordat de către stat industriei, gradul superior de prelucrare al bunurilor industriale. După judicioasa apreciere a autorului menționat, ramura agriculturii se afla pe o poziție inferioară, atât față de industrie, cât și față de alte ramuri ale economiei naționale, ceea ce implica grave consecințe pentru producția agricolă: “Oricare dintre cauzele sus menționate ar fi pusă pe primul plan, efectele erau evidente: o exploatarea sporită a producătorului agricol de către industrie, un acces mai dificil al celor din mediul rural la produsele industriale de uz casnic sau de consum personal, precum și achiziționarea folosirii lor, în condițiile existenței unui numeros contingent den țărani sărăci și lucrători agricoli ce-și ofereau ieftin munca”.

Abordând aceeași problemă V. madgearu afirma categoric: “cât timp în procesul de valorificare a produselor agricole, venitul agricultorilor va fi redus din cauza persistenții disparității între produsele agricole și cele industriale, tendința normală și eforturile de intensificare a agriculturii țărănești vor fi zădărnicite”.

Din dorința de a oferi o imagine cât mai compeltă a realităților din agricultura românescă interbelică, Mitiță Constantinescu întocmește o analiză a eficienței activității unităților cooperatiste din acea perioadă. Constatarea, deloc îmbucurătoare era existența unei disproporții structurale a acestora, a unui “mozaic de cooperative”, slab administrate, lipsite de o optică sănătoasă de conducere și de înzestrarea financiară necesară, așteptând din partea statului mijloacele bănești necesare pentru a putea fi salvate.

Un aspect general al rețelei de unități cooperatiste, surprins de gânditorul român era reprezentarea extrem de redusă a statului în organele de conducere a acestora. Deși totalitatea mijloacelor financiare de activitate a organismelor cooperatiste aparțineau statului, deși problema agrară constituia una din principalele obiective ale politicii de stat, acesta era aproape eliminat din activitatea de administrare și conducere a unităților cooperatiste.

Reclamând, așadar, un rol mai activ al statului în acest domeniu, autorul conchide astfel: “o atare autonomie (a unităților cooperatiste – n.n.) …. nu se putea concepe și realiza … mai înainte ca mișcarea cooperatistă să-și fi asigurat deplina independență materială. }i chiar în acestă situațiune, statul trebuie să-și rezerve un drept de priveghere în Cooperație, căci aceasta este și o problemă de însemnătate națională, de Stat, la noi în țară, mai înainte de a fi una de interes privat”.

înscriidu-se, așadar, pe linia gândirii neoliberale din România interbelică, M. Constantinescu atribuie statului un rol important în viața economică, și implicit, în agricultură. Pentru a nu fi înțeleasă greșit concepția sa și pentru a ni fi acuzat de propunerea unui intervenționism excesiv, autorul precizează că este adeptul unei colaborări între administrația statului și organele specifice ale Cooperației, excluzând punctele de vedere extremiste din vreamea respectivă: autonomia completă a unităților cooperatiste și intervenția masivă a statului în acest proces:

“între aceste extreme, dozarea matură și chibzuită, unde să înceapă intervențiunea Statului și unde să se sfârșească această intervențiune – această limită, rămâne încă o linie sinuoasă, uneori punctată, întreruptă, în orice caz, evaziv sau incomplet definită.

Recunosc că o atare dozare, o atare limitare sau definiție dată în abstratcto, e greu să aibă preciziunile necesare. Conturul ei rămâne, în mod fatal, vag și nelămurit”.

Supravegherea, îndrumarea și controlul administrației publice, cel puțin până la completa restabilire a propriilor forțe erau elementele pe care trebuia să se sprijine colaborarea între stat și unitățile cooperatiste, în viziunea autorului analizat. După aceeași apreciere, în felul acesta se putea asigura atât apărarea intereselor sătenilor asociați, adesea victmie ale lăcomiei și abuzurilor celor care le adminsitrau agonisirea de-o viață, cât și controlarea și supravegherea neîntreruptă a modului de utilizare a mijloacelor bănești avansate de stat. De asemenea, în acest mod se putea constata dacă dezvoltarea activității cooperatiste se făcea în direcția și pentru atingerea obiectivelor vizând redresarea economiei sătești, potrivit planului și politicii agricole elaborate în acest scop.

Particularitățile rețelei bancare din România interbelică

Având în vederea legătura indisolubilă dintre sectorul financiar – bancar și celelalte sectoare ale economiei naționale și conștientizând faptul că întreaga ei activitate nu se putea reface și dezvolta fără participarea intensă a creditului, M. Constantinescu își continuă analiza pe acestă temă.

Remarcabil este studiul făcut de autor în direcția repartiției creditului pe diverse categorii etnice ale populației din România interbelică.

Realitatea constată era, după părerea noastră, paradixală: populația de origine română se găsea în inferioritate de tratament și de sprijin cu mijloace financiare față de populația minoritară, aceasta din urmă dominând, în anumite regiuni, după aproape două decenii de la întregirea țării.

Componenta dominantă a țării, în viața politică, socială și economică, țărănimea, se găsea într-o situație financiară foarte grea, nedispunând de credite din partea băncilor decât într-o proporție foarte mică în comparație cu țărănimea minoritară din zone ca: Ardeal, Basarabia, Bucovina.

Toate aceste inegalități sau “ruperi de echilibru”, așa cum le numește M. Constantinescu, stăteau la baza revoltelor sociale ale milioanelor de agricultori, muncitori sau funcționari, lisiți de orice sprijin material și lăsați în voia soartei.

Necesitatea dezvoltării, în condiții normale, a activității economice, reclama restabiliraea echilibrului între majoritatea populației naționale și minorități, restabilirea egalității de tratament în ceea ce privește alocarea mijloacelor financiare de către bănci.

în perioada de după primul război mondial, nevoile de credit, în special în sectorul agricol, au fost foarte mari. într-o mare măsură, agricultorii au avut nevoie de mijloace bănești pentru refacerea gospodăriilor și a completării inventarului distrus. Expropierea marilor proprietăți și împroprietărirea țăranilor a fost generatoarea unor nevoi de credit imense.Astfel, noii proprietari au recurs la credit pentru a-și achita loturile de pămnt obținute sau pentru a-și procura mijloacele de exploatare ale acestuia.

în lipsa unei organizații de credit agicol, agricultorii au fost constrânși să contacteze împrumuturi cu dobânzi excesive. în aceste condiții, odată cu scăderea prețurilor produselor agricole (după declanșarea crizei din 1929), ei au devenit insolvabili.

Continuându-și analiza, M. Constantinescu remarcă un fenomen foarte important și anume, lipsa încrederii populației în puținele instituții bancare existente, ca urmare a absenței mijloacelor de protejare a depunerilor bănești și a “compromiterii noțiunii de creanță”. Astfel, existau debitori protejați, obișnuiți cu ideea de a nu mai plăti, iar creditorii, neprimindu-și sumele ce li se cuveneau, erau tentați să nu mai facă noi plasamente.

Rețeaua bancară era, în marea ei majoritate, prăbușită, după criza din 1932 – 1934, atât ca număr de unități, cât și ca mijloace de activitate. în capitala țării și în orașele mari existau un număr mai ridicat de organisme de credit viabile, în comparație cu restul zonelor țării, unde rețeaua băncilor locale mici și mijlocuii era foarte avariată. Erau, de asemenea, județe întregi lipsite de o instituție de credit. în Ardeal și Bucovina majoritatea băncilor, ce încă funcționau în condiții bune, aparțineau grupurilor minoritare.

Analizând realităile economiei românești în perioada interbelică, V. Madgearu constată aceleași caracteristici îngrijorătoare ale pieței financiar-bancare naționale, susținând că aceste condiții de credit defavorabile frânează complet eforturile de dezvoltare ale țării și implicit de intensificare a agriculturii românești: “S-a constatat că România posedă disponibiltăți reduse de capitaluri, arăta autorul menționat, în 1940. Nivelul urcat al dobânzilor în întreaga perioadă de două decenii cercetată este o continuare.

Dacă procesul de formare a capitalurilor este în general, mai lent în țările cu structură agrară, în țara noastră, datorită nivelului scăzut al productivității agricole, posibiltățile de economisire în cel mai însemnat sector de producție, fiind reduse, rata acumulării capitalului este mai scăzută, comparativ cu alte țări agricole cu o productivitate mai urcată.

în afară de acest substrat general, procesul de formare al capitalurilor românești , în primii zece ani (1919 – 1928), a fost frânat prin regimul taxelor de export și prin politica monotonă de credit; în urmă, după stabilizare, prin scăderea venitului național, consecința crizei mondiale (1929 – 1933), iar în ultimii cinci ani (1934 – 1939) prin politica fiscală, care a drenat o parte însemnată a economisirilor spre industria armamemntului și munițiilor”.

Vorbind despre redresarea acestei situații îngrijorătoare, M. Constantinescu arată că un program de reorganizare și consolidare a rețelei bancare, de dirijare justă a creditului ar putea conduce la refacerea daunelor provocate de criza economică, ar putea desăvârși satisfacerea imperioaselor nevoi de credit ale populației, conducând, totodată, la dezvoltarea potențialului economic al țării.

CAPITOLUL III

concepȚia lui MitiȚĂ Constantinescu despre rolul statului în economie Și MĂsurile de politicEpreconizate de el

Noile orizonturi deschise de Marea Unire din 1918 pentru dezvoltarea economiei țării au însemnat, în același timp, și noi orizonturi pentru gândirea economică din România interbelică. In legătură cu dezbaterile din parlamentul țării și din sânul partidelor politice existente, pe marginea problemelor aflate la ordinea zilei, au fost publicate lucrări de specialitate remarcabile, fie de către economiști și cărturari consacrați încă înainte de Unire cum au fost: N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, V.I.Brătianu, fie de economiști mai tineri, iluștri reprezentanți ai perioadei interbelice, cum au fost: V. Madgearu, M. Manoilescu, }t. Zeletin, M.Constantinescu, I.Rădulescu, Gr. Mladenatz, L. Pătrășcanu, }.Voinea, etc.

Chiar dacă au existat mari deosebiri de păreri între acești gânditori, legate de interesele pe care le apărau, de aparteneța politică, sunt deosebit de interesante punctele comune sau divergente din gândirea lor, în legătură cu marile probleme de poltică economică internă (prioritatea industriei sau agriculturii, rolul statului în economie, rolul băncilor, al finanțelor publice și al circulației monetare, etc.) și externă (liberul schimb sau protecționismul, rolul balanței de plăți externe, rolul datoriei externe, relațiile economice ale României cu alte țări).

Concepția lui Mitiță Constantinescu despre implicarea statului în procesul de reorganizare a activității economiei românești în perioada interbelică.

Toți gânditorii amintiți admiteau că sunt necesare schimbări însemnate în economia națională (reforme democratice) și eforturi sporite din partea agenților economici particulari, Cât și din partea statului român, dacă se dorea dezvoltarea economică a țării, sporirea avuției naționale și a nivelului de trai al populației, amplificarea relațiilor comerciale ale României cu alte state din economia mondială.

Deși au devenit din ce în ce mai sofisticate, controversele doctrinare din România interbelică referitoare la structura și perfomanțele economiei naționale, respectiv la capacitatea ei de participare la schimburile economice internaționale, economiștii acestei perioade au oferit statului un rol activ, justificând intervenționismul statal preconizat.

Astfel, în timpul crizei economice din anii 1929 – 1933 și în preajma pregătirilor pentru cel de-al doilea război mondial, ideea creșterii rolului statului în economie câștigă tot mai mult teren, pe plan mondial și național, în principal, ca urmare a ascensiunii keynesismului (dirijismului).

Argumentele cu privire la încetarea validității principiului “laissez-faire”, adică a capacității mecanismelor naturale ale sistemului economic de a se echilibra și de a se autocorecta, indicau și necesitatea ca statul să-și asume funcții economice. Activitatea economică, după cum demonstra experiența din primele două decenii ale secolului XX, nu mai putea fi rezervată în exclusivitate inițiativei întreprinzătorilor particulari, iar statul nu trebuia să mai rămână în afara vieții economice, ci să se implice în acest sector.

O asemenea mutație-doctrinară și practică privitoare la rolul și funcțiile economice ale statului era inevitabilă, deoarece principiile liberalismului economic și legile economice dezvăluiau tot mai frecvent defecțiuni de structură cu caracter cvasipermanent. De aceea, apelurile la intervenția statului s-au înmulțit. Fără implicarea statului, nici chiar în țările foarte bogate, precum Marea Britanie sau S.U.A., fără un volum mare de investiții publice, nu mai erau posibile, nici creșterea gradului de recuperare al forței de muncă, nici întreținerea înclinației spre consum la nivelul atins.

“Statul, arăta J.M.Keynes în 1936 trebuie să exercite o influență călăuzitoare asupra înclinației spre consum, în parte prin fixarea dobânzii și în parte, eventual pe alete căi .(…) De aceea cred o socializare destul de cuprinzătoare a investițiilor se va dovedi singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de o ocupare deplină, deși aceasta nu trebuia să excludă tot felul de compromisuri și angajamente pe baza cărora autoritățile publice vor colabora cu inițiativa privată. Nu există, însă nici un argument favorabil unui sistem al socialismului de stat care să îmbrățișeze cea mai mare parte a vieții economice a colectivității. Ceea ce este important pentru stat nu este de a prelua proprietatea asupra instrumentelor de producție. Dacă statul este în măsură să stabilească volumul global al resurselor consacrate extinderii instrumentelor de producție și retribuția de bază a proprietarilor acestora el va fi realizat tot ceea ce trebuia să realizeze”.

Astfel, încă din 1923, V.I.Brătianu aprecia că: “Peste tot unde e în joc ceea ce am putea numi unul din marile instrumente ale economiei naționale, cred că statul va avea rolul de căpetenie (…). Acolo unde statul nu face exploatare pe seama lui, totușI e bine ca prezența șI controlul lui să se exercite”.

Un contemporan al economistului amintit mai sus, Mihail Manoilescu, face appel insistent la spijinul financiar al statului, în scopul încurajării activităților productive. El sugerează, pe de o parte, că statul să ajute cu precădere acele întreprinderi capabile să contrbuie la înzestrarea tehnică a economiei, iar pe de altă parte, preocuparea de a obține credite externe pentru importul echipamentelor de producție moderne, pentru dezvoltarea industriilor metalugică și siderurgică: “Singurul mijloc potrivit este de a obține din străinătate credite speciale – scria M. Manoilescu – cu obiect determinat, limitat la achizițiile de mașini, materii prime și în general numai mijloace de producție. Spre obținerea acestor credite, care garantează în adevăr o bună selecționare a articolelor ce trebuie importate, statul trebuie să îndrepte toate sforțările sale”.

Deosebit de interesante sunt nuanțările lui }t. zeletin în legătură cu intervenția statului în economie, pe fondul doctrinei neoliberale. Pe plan politic, Zeletin preconizează sprijinirea masivă a “plutocrației” (pătura bogată dințară), chiar prin măsuri autoritare, în vederea “disciplinării muncii” (impunerea unui program de lucru de peste 8h/zi), a apărării de concurența străină și pentru sprijinirea burgheziei naționale în vederea înfăptuirii independenței economice și politice față de străinătate.

O prezență tot mai activă a statului în economie este propusă și de N.P.Arcadian, care în teza sa de doctorat “Industrializarea României Studiu evolutiv-istoric, economic și juridic”, publicată în două ediții în anii 1935 și 1936, formula principiile politicii industriale: rolul activ al statului, protecția și încurajarea industriei naționale pentru a face față concurenței străine, subordonarea regimului industrial politicii economice naționale, urmărirea celui mai mare profit național, promovarea industriei mici și mari, sporirea calității produselor industriei autohtone, etc.

în concepția autorului menționat, politica industrială reclama implicarea statului în calitate de îndrumătorcoordonator al indutrializării, astfel încât să se asigure, în mod simultan, atât siguranța și egalitatea de situații pentru operatorii economici (limitând formarea de monopoluri), cât și interesul național.

în mod paradoxal, deși erau adversari politici ai neoliberalilor și socialiștilor interbelici, țărăniștii se vor întâlni cu aceștia pe linie de politică economică, prin apelul la intervenția statului în economie.

Astfel, V. Madgearu arăta în 1940 următoarele: “în situația actuală a agriculturii țărănești, perfecționarea tehnicii agricole nu se poate aștepta fără o acțiune de stat, absolut necesară, pentru a se uniformiza tehnica de lucru indicată și a se generaliza aplicarea cunoștințelor științifice dobândite de institutele de cercetări agronomice și stațiunile de încercare și selecționare a semințelor. (…) De asemenea, concursul statului este absolut indispensabil pentru organizarea unor lucrări de irigații cu procurare de forță electrică, sau pentru înființarea de stațiuni de mașini agricole care implică investiții importante”.

Iată cum sfidarea dirijistă din gândirea economică mondială, în multiplele ei manifestări și-a pus amprenta asupra gândirii economice a României interbelice.

Bazată pe ample investigații faptice, foarte ordonat sistematizate, lucrarea “Politica economică aplicată” a lui M. Constantinescu, cuprinde, pe lângă analizele pertinente a celor mai importante sectoare de activitate din economia noastră națională, examinate de autor sub aspect administrativ, economic, social și de politică economică, și o serie de măsuri dirijiste vizând redresarea economiei naționale, corectarea anomaliilor de structură, ținând seama de interesele majore ale țării. El rezumă acest deziderat cu ajutorul termenilor de “complex industrial” și “dublă industrializare”.

Prin “dublă industrializare”, M. Constantinescu înțelege dezvoltarea industriei, atât pentru nevoile pieței interne, cât și pentru export,în vederea echilibrării balanței de plăți externe și a creerii unei puteri de cumpărare pe piața externă.

în cele ce urmează vom surprinde viziunea dirijistă a autorului despre rolul economic al statului, urmând ca în subcapitolele următoare ale prezentei lucrări să ne referim la măsuri concrete propuse de Mitiță Constantinescu în vederea relansării economice a țării noastre în perioada interbelică.

în viziunea lui despre “mecanica economică”, autorul român atribuie mari responsabilități statului și politicii economice pentru înfăptuirea în bune condiții a strategiei dezvoltării: “… munca economică națională este compusă din forțe individuale sau colective; limbajul comun le numește interese; cel economic le intitulează factori.

între aceste interese, între aceste forțe, nu există un solidarism economic spontan ; în masa economică naționalănu există decât echilibru de interese, de forțe – sau dezechilibru. (…) ruperea echilibrului între forțele economice, însemnează concurență, luptă, negațiune, anarhie, haos, după gradul de intensitate al dezechilibrului și după proporțiile masei de forțe, înlănțuite, în vâltoarea și zdruncinul dezechilibrului.

Corolar : preocuparea de căpetenie deci, în politica economică și socială trebuie să fie asigurarea duratei și continuității echilibrului, cel puțin între marele forțe ce compun masa economiei naționale, anume între : concepția creatoare, capital, muncă, etc. pentr ca actul de creațiune să se poată naște și dezvolta, cu eficiența și continuitatea necesară.”

în concepția economistului analizat, acea “dublă industrializare” trebuia să se desfășoare sub îndrumarea, controlul și sprijinul financiar al statului. Astfel, Ministerul Economiei Naționale, “organ activ, de inițiativă și creațiune” al statului, trebuia să asigure unitatea de politică economică, de conducere și de control a activității de execuție a programului de relansare economică.

în România interbelică s-au ivit o serie de discuții în legătură cu finanțarea industrializării țării, prilej cu care s-au dezbătut probleme complexe de politică economică internă și externă.

Dilema în care se găseau economiștii liberali și neoliberali ai timpului decurgea din faptul că, pe de o parte, resursele interne de acumulare a capitalului erau insuficiente, impunând prezența unor capitaluri străine, iar pe de altă parte, din împrejurarea că investitorii străini făceau o concurență greu de suportat de către capitaliștii autohtoni. în aceste condiții neoliberalii au susținut în continuare, politica “prin noi înșine”, preconizată de V.I.C. Brătianu.

Abordând această problemă, M. Constantinescu arăta în 1943, că fiecare sector din planul de reorganizare economică trebuia să fie susținut de instituții de credit specializate, în spatele cărora să se afle “larga și inimoasa înțelegere și sprijinire a Băncii Naționale și a Statului”.

Adept al individualismului (încrezător în libera inițiativă a fiecărui individ și în creativitatea lui), susținător al proprietății private, M. Constantinescu dă dovadă de un real discernământ și spirit patriotic când face distincția clară între interesele particulare și cele naționale. Astfel, el susține temeinic, prin propuneri concrete activitatea agenților economici particulari, dar consideră că în privința organizării și conducerii politicii economice, interesul național trebuie să primeze. Referindu-se la politica sa privind importurile, autorul român arată: “Categoriile economice interesate în acestă politică, din acest sector, trebuiau avute în vedere, sprijinite îm legitimile lor necesități și cereri (…) Aceasta trebuia făcut, dar să nu fie chemate interesele particulare să conducă politica economică a țării, într-o epocă în care necesitățile superioare de apărare națională și refacere economică, reclamau o haotărâtă politică unitară de ineteres general. Precum am văzut în capitolele precedente, balanța plăților era amenințată cu prăbușirea, tocmai pentru că se scăpase din vedere linia generală a interesului economiei naționale, predominând expresiunea intersului particular al diverselor categorii economice, cu ignorarea imperativelor naționale”.

Un punct de vedere asemănător întâlnim și la economistul român M. Manoilescu. Astfel gânditorul român atrage atenția asupra de limitării dintre interesul național și interesul sau câștigul individual. Astfel, în timp ce pe agenții economici individuali îi interesează numai câștigul bănesc, pe specialiștii sau pe oamenii politici trebuie să-i preocupe mai ales folosirea optimă a forțelor de producție ale națiunii în interesul general al acesteia.

Pe bună dreptate, M. Constantinescu atrage atenția faptului că politica de creare a complexului industrial și de extindere a lui în cuprinsul economiei naționale nu se putea realiza în mod rațional fără aportul celor trei “factori de creațiune”: munca comerțul și creditul. Din punct de vedere istoric și genetic munca este primordială, în concepția autorului român, întrucât “factorul Muncă este creatorul factorului Capital (…), este factorul inițial, iar în procesul de creațiune economică putem spune, ca în Biblie: la început a fost Munca. Munca deci, fără capital, poate creea și îl crează chiar pe acesta”.

întrucât asupra acestor asepcte vom reveni într-unul din subcapitolele următoare, am dori, deocamdată, să ne referim numai la concepția economistului român analizat în legătură cu sprijinul pe care statul trebuie să-l acorde factorului de producție – muncă, în scopul ducerii la bun sfârșit al planului său de reorganizare economică.

în viziunea autorului român, politica de stat trebuie să încurajeze organizarea și consolidarea factorului muncă. Având în vedere dimensiunea redusă a capitalului în economia românească. M. Constantinescu este de părere să statul trebuie să stimuleze factorul uman, oferindu-i o existență omenească și normală pentru a putea crea capitalul, atât de necesar în procesul de redresare economică, cât și pentru evitarea convulsiilor social – economice ce ar împiedica desfășurarea acestui program.

Măsuri dirijiste propuse de Mitiță Constantinescu pentru eficientizarea economiei și comerțului exterior al României interbelice

Dezechilibrele din economia mondială produse cu brutalitate în timpul crizei din 1929 – 1933 și dificultățile economice cu care s-a confruntat România interbelică pe plan intern și în relațiile internaționale i-au obligat pe economiștii din țara noastră să cerceteze mai amănunțit starea de lucruri din economie, mecanismul de funcționare a acesteia și doctrinele referitoare la ele, precum și soluțiile ce se impuneau.

Remarcabile sunt măsurile de redresare a economiei românești oferite de ilustrul nostru economist neoliberal Mitiță Constantinescu. Realismul soluțiilor preconizate pentru cele mai grave probleme economice cu care s-a confruntat România în perioada interbelică constituie o încununare a performanțelor gândirii economice a lui M. Constantinescu. Avem în vedere, în special, modul convingător în care a argumentat necesitatea sporirii sensibile a implicării statului în economie, pentru a limita fenomenele anarhice și speculative. Avem în vedere, de asemenea, concepția sa, riguros motivată, prin argumente deordin economic, despre intensificarea și accelerarea industrializării țării, despre continuarea procesului și politicii de diversificare a ramurilor economiei naționale, cât și despre creșterea eficienței comerțului nostru exterior.

încercăm, în continuare, să semnalăm câteva domenii de interes major cuprinse în procesul de reformă propus de economistul român analizat, capabile să reflecte importanța lor practică reală și să trezească interesul acelor factori actuali de decizie care nu înțeleg imperativul conservării, valorificării,și dezvoltării industriei naționale.

înainte de a trece la aceste aspecte, trebuie menționat faptul că M. Constantinescu se înscrie, prin ideile sale, pe filonul de gândire al susținătorilor industrializării și protejării economiei naționale cum au fost : N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, D. P. Marțian, P. S. Aurelian, M. Eminescu, I. N. Angelescu, M. Manoilescu.

Analizând fizionomia și mecanismul de funcționarea a economiei românești din perioada interbelică, M. Constantinescu semnalează o serie de dezechilibre sau asimetrii între diferite ramuri și sectoare economice, având ca rezultat puternice fricțiuni între ele și o eficiență economică scăzută. El are în vedere trei feluri de asimetrii: între industrie și agricultură, între sectorul particular care funcționează pe baza liberei inițiative și cel de stat, care era dirijat, precum și puternicele dezechilibre din relațiile economice externe ale României (dezechilibre cantitative și calitative între importul și exportul țării, atrăgânddupă ele o balanță deficitară a plăților externe). Astfel, țării noastre îi era caracteristică o “o întreită rupere de echilibru …:

rupere de echilibru înlăuntrul economiei agrare însăși;

rupere de echilibru înlăuntrul economiei naționale, între factorul demografic, ramura agricolă și cea industrială;

rupere de echilibru în economia noastră națională și cele de peste hotare, agrare sau industriale”.

Preocupat fiind de redresarea economiei naționale, Mitiță Constantinescu propune o politică economică în acest sens, conținând soluții ce țin seama atât de realitatea din țara noastră, cât și de tendințele ce se manifestau pe plan inetrnațional.

Forma concretă pe care urma să o îmbrace această politică economică consta, după părerea economistului analizat, în șase imperative primordiale pentru țară și anume: dubla industrializare, îmbunătățirea producției agricole (calitatea producției, prețul ei competitiv, formarea cooperativelor de producție), necesitatea controlului de stat asupra importului, sporirea importului de produse necesare economiei naționale și nu a bunurilor de lux, organizarea și dirijarea exportului, un plan unitar de politică economică pentru toate sectoarele independente ale economiei naționale.

Ilustrul nostru economist propune dezvoltarea industriei atât în scopul satisfacerii necesităților pieței interne și a înlocuirii importului cu producția natională cât și în scopul dezvoltării și diversificării exportului, respectiv a înlocuirii materiilor prime exportate cu bunuri manufacturate, mai puțin sensibile la fluctuațiile prețurilor mondiale. în acest fel se putea asigura reducerea importurilor, consolidarea exporturilor, asigurându-le produselor noastre o mai mare stabilitate în cazul unor conjuncturi defavorabile, echilibrarea, pe această cale, a balanței de plăți externe, dezvoltarea independenței noastre economice, corectarea dezechilibrelor dintre sectorul agricol și cel industrial, valorificarea potențialului material și uman al țării, sporirea avuției naționale și dezvoltarea unei importante industrii de apărare națională.

Pe bună dreptate, autorul român, atrage atenția asupra faptului că punerea în practică a cestor propuneri era legată de sprijinul statului, de o politică unitară, aplicată progresiv și rațional. M. Constantinescu este conștient de faptul că, lăsată la voia întâmplării, respectiv a miilor de producători, exportatori, importatori, negustori ghidați de propriul câștig, politica sa nu ar avea sorți de izbândă

Politica de redresare a comerțului nostru exterior preconizată de economistul Mitiță Constantinescu

Principalele coordonate sau “principiile cardinale și diriguitoare” ale politicii economice, elaborate de autorul român amintit, erau date de cele șase imperative menționate mai sus, ce cuprindeau toate sectoarele în care se impunea aplicarea unui plan de redresare sau de reorganizare: comerțul exterior, producția națională și sectorul financiar – bancar.

Asupra acestor domenii de interes național ne vom concentra atenția în cele ce urmează.

Aflat la conducerea Ministerului Economiei Naționale (de la 1 aprilie 1938 și până în februarie 1939), M. Constantinescu propune și aplică, totodată, o serie de măsuri vizând redresarea activității de import. Obiectivele urmărite în acesată privință erau: sporirea importului de produse ce prezentau interes pentru economia națională și renunțarea progresivă la importurile de bunuri manufacturate achiziționate de agenții economici particulari în funcție de interesul propriu. în același timp, politica sa prevedea reorientarea importurilor în vederea îndrumării lui spre țările cu valute ieftine și disponibile. De asemenea, controlul importului trebuia să aibă ca scop o mai echitabilă repartiție internă a cotelor de import între comercianți și înlăturarea, pe cât posibil a speculei ce se făcea cu autorizațiile de import.

Urmărindu-se aceste obiective, s-a trecut la inventarierea necesităților de materii prime, în funcție de cerințele crescânde ale ramurilor industriale naționale și de stocurile utile pentru viitor, și la revizuirea cotelor de import ale diverșilor beneficiari naționali.

în ceea ce privește al doilea obiectiv și anume, reducerea importului de produse manufacturate, inclusiv a bunurilor de lux, s-a pus în aplicare, pentru prima oară, o nouă metidă de gestionare a cererilor de import : distribuirea lor pe diverse categorii de mărfuri. Asstfel, cererile de import urmau să fie satisfăcute în următoarea ordine: importuri de armament, apoi cele necesare instituțiilor de stat, importurile de materii prime, importuri necesare producției petroliere, importuri de mașini și piese de schimb, cele necesare producției agricole și altele.

în funcție de aceste necesități se calculau disponibilitățile de plată din fiecare țăra, se revizuiau contingentele obligatorii de mărfuri pe care trebuia să le cumpărăm din țările partenere, precum și repartiția geografică pe țări a importului.

Așadar, prin această nouă și rațională metodă de organizare a activității de import, propusă și coordonată de economistul român analizat, se obținea o structură adecvată a necesarului nostru de produse, cu satisfacerea celor mai stringente cerințe ale țării, dar se înfăptuia și armonizarea între importuri și disponibilitățile de plată din diverse țări, orientându-se astfel importul spre țările unde aveam mijloacele convenabile de transfer. Cu această metodă se înfăptuia în mod real, serios și temeinic adevărata reorganizare a importului de care țara avea atâta nevoie.

Conștient de amploarea dificultăților sau piedicilor ce îngreunau desfășurarea politicii de reorganizare a activităților de import, M. Constantinescu propune o serie de măsuri în vederea frânării acestor obstacole. De fapt, aceste piedici derivau din “corsetul foarte strâns” ale acordurilor de clearing ale țării noastre. Acestea obligau România să utilizeze resursele noastre financiare, rezultate din exporturile în țările semnatare ale acordurilor, pentru achiziționări de mărfuri, ce nu prea ne erau de folos, exclusiv din țările respective. De asemenea, o mare parte din disponibilitățile noastre din acele țări din care puteam cumpăra materii prime, armament, mașini și utilaje, erau repartizate în mod obligatoriu, în direcția achitării datoriilor publice și private, sau importurilor obișnuite, epuizând, în acest mod, resursele financiare din acele țări. Astfel, pentru cumpărarea produselor de interes național nu mai rămâneau decât cote foarte reduse, cu care nu puteau satisfăceau, nici pe departe, nevoile țării noastre.

Comentând această stare de lucruri, M. Constantinescu arăta că “situația grea de imobilizare în care se găsea țara noastră prin rețeaua acordurilor de clearing (…) era datorată, în mare parte, împrejurărilor nefericite, ale marei crize mondiale, care, prăbușind balanța noastră comercială și de plăți, în străinătate, ne-a pus în imposibilitate ca să plătim ceea ce luaserăm sub formă de împrumuturi sau importuri. Din această cauză – continuă autorul – țările creditoare ne-au impus acele acorduri de clearing, prin care se asigura, astfel plata datoriilor din trecut, evitându-se, în același timp, prin aceste acorduri, atari eventualități pentru viitor”.

în acest sens, M. Constantinescu vorbește despre două imperative majore ce trebuiau urmărite: 1) plata tuturor datoriilor publice sau private pentru a prilejui astfel desființarea acordurilor de clearing și 2) valorificarea la maximum în devize libere a exporturilor nostre pentru a putea importa bunurile necesare.

în cadrul preocupărilor sale a stat și problema aprovizionării țării cu materiile prime necesare economiei noastre. în acest sens Mitiță Constantinescu întreprinde un serios studiu în următoarele direcții : stabilirea țărilor din care ne puteam procura aceste bunuri și a regimului extern de plăți reclamat de importurile noastre presum și ce materii prime puteam produce în țară, din rațiunea firească de economisire a resurselor financiare și de a ne asigura independența economică privitor la ele.

Pe temeiul acestor studii, economistul român va constitui soluțiile și politica referitoare la acest domeniu, pe care încercam să le aducem în atenția celor interesați, în speranța că factorii noștri de decizie din perioada actuală își vor “aminti” ce trebui făcut în scopul impulsionării activității agenților economici.

Astfel, Banca Națională a oferit marilor întreprinderi importatoare de materii prime, avansuri în devize libere cât și credite în lei pentru a putea importa cantități cât mai mari de: fier, aramă, aluminiu, cuaciuc, bumbac, lână, etc. Toate acestea erau produse de urgentă necesitate comenzi pentru înzestrarea armatei, precum și pentru satisfacerea nevoilor indispensabile ale economiei naționale.

Făcând dovada unui bun organizator al activității economice, M. Constantinescu propune și înființează (pentru prima oară la noi în țară) un organism de stat care să coordoneze această acțiune. Era vorba de Direcția Materiilor prime, în subordinea căreia funcționau comitetele specializate pe importul sau producția diferitelor bunuri de necesitate națională.

întrucât subcapitolul de față se referă la măsuri de politică comercială externă întreprinse de autorul analizat, vom trece, deocamdată, peste problema producției naționale, urmând să ne ocupăm de ea în subcaitolul următor.

Desigur, că rezultatele efortului depus de economistul român și de colaboratorii săi nu au încetat să apară. Astfel, în scurta perioadă cât autorul analizat a stat la conducerea Ministerului Economiei Naționale (1 aprilie 1938 – 1 februarie 1939), s-au pus în practică măsurile propuse de el, s-au redus importurile pentru consumul obișnuit de produse manufacturate cu mai mult de 100% față de anul 1937 ; în schimb importurile de materii prime, în același interval de timp, au crescut cu 100%.

Deficitul grav cu care se confrunta balanța noastră comercială la începutul anului 1938, reclama o acțiune directă și hotărâtă vizând îmbunătățirea activității noastre de export.

După cum știm, exportul nostru, în perioada interbelică, se spirjinea pe produse petroliere, acestea fiind singurul izvor masiv de alimentare a balanței noastre de plăți cu devize libere. Ele aduceau țării singura monedă forte cu care puteam importa armament, materii prime, mașini și utilaje, asigurându-se apărarea națională și înzestrarea economiei interne. în rest, exportul era compus din produse agricole având calitate mediocră și prețuri interne ridicate. Mai mult, exportul lor trebuia susținut de stat prin subvenții directe acordate exportatorilor de produse agricole.

Așadar, pe aceste realități, pe aceste nevoi, Mitiță Constantinescu își clădește politica sa de redresare a activității de export.

Dovedindu-se un fin observator al acestor realități, economistul român va constata atât valorificarea inferioară a produselor noastre destinate pieței externe și caracetrul inadecvat al structurii exportului, cât și lipsa de organzare din acest domeniu. în plus, agenții economici exportatori vindeau ce doreau și cât doreau în funcție de propriile interese.

Marile țări importatoare erau dispuse să achiziționeze produsele românești însă, în partizi mari, omogene și standardizate, de o calitate și de o prezentare superioară și de asemenea, reclamau centralizarea vânzărilor, pentru a trata, pe cât posibil, cu un singur organ responsabil.

|inând seama de aceste condiții, puse, de marii consumatori mondiali, M. Constantinescu elaboraeză și aplică o politică în materii de export, adecvată, al cărui principiu de bază era : adaptarea producției naționale destinate exportului la cerințele mediului extern.

Astfel, Mitiță Constantinescu recurge la serie de măsuri de încurajare a exporturilor români ce vindeau în țări cu devize libere : acordarea de către stat a unor cote este negociabile din aceste valute și a subvențiilor de export numai pentru această categorie de exportatori.

în acest fel, se obținea o dirijare a exportului spre țări cu valute forte și se asigurau, totodată, și importurile indispensabile producției industriale, în special petrolifere, “singura constantă a exporturilor noastre și una din cele mai hotărâtoare arme pentru apărarea națională”.

însă pentru ca politica de încurajare a exporturilor să nu fie neutralizată prin sporirea prețurilor interne și pentru ca mijloacele alocate de stat în vederea susținerii exporturilor să nu fie consumate în mod ineficient, Mitiță Constantinescu propune aplicarea, în paralel, a unei politici de organizare a producției și finanțare a exportului, precum și una de control a formării prețurilor interne la produsele de export.

Rezultatele acestei politici ai fost pe măsura eforturilor depuse de autorul analizat. Astfel, la sfârșitul anului 1938, balanța noastră comercială și ce ade plăți externe erau echilibrate.

Acționând pe linia organizării activității de export, MitițăConstantinescu consideră că o măsură eficientă ce se putea întreprinde era asocierea tuturor producătorilor și exportatorilor naționali ai aceleiași categorii de produse. Autorul argumentează temeinic soluția propusă arătând o serie de avantaje ale acestor asociații profesionale : asigurarea unei repartiții echitabile între exportatorii din aceeași ramură a cotelor de export sau contingentelor stabilite de stat, organizarea lor în vederea unei mai bune desfaceri a produselor în țările importatoare, asigurarea unor partizi de mărfuri omogene, standardizate, corespunzătoare cerințelor pieței mondiale.

Politica de reorganizare a producției industriale elaborată de Mitiță Constantinescu

Considerații asupra procesului de industrializare pe plan național și internțional

în primul deceniu postbelic, întreaga Europă, respectiv și România, parcurge situația de adaptare la noile condiții geopolitice, de refacere a economiilor distruse și apoi de dezvoltare și consolidare. |ările ieșite slăbite din război, depășesc marea inflație postbelică, realizează stabilizări monetare și financiare până la sfârșitul anilor ’20. Statele naționale nou formate și cele întregite acționează pentru formarea propriei economii.

La sfârșitul deceniului trei însă izbucnește cea mai gravă criză economică mondială cu adânci consecințe în plan mondial, social și politic. |ările lumii intră, după în 1923, într-o fază de depresiune economică ce va fi depășită abia în 1932 – 1933 și urmată de perioade de înflorire sau avânt până în 1938 – 1939.

Intervalul interbelic și mai ales deceniul patru cunoaște fenomene și procese economice de mare anvergură: creșterea rolului statului în viața economică, extinderea protecționismului industrial și agricol de către unele state industriale, controlul importului, devalorizarea principalelor monede naționale.

Ca o consecință a acestor fenomene, în Europa, se constitui blocul statelor industriale și blocul statelor agrare din care făcea parte și țara noastră.

|ările agrare slab dezvoltate, îndatorate celor industriale acuză stări de insolvabilitate, datorită diminuării drastice a prețurilor mondiale la produsele agricole. în aceste împrejurări țările industriale, prin măsuri vamale severe, tarife ridicate, contingentări în vederea echilibrării balanței comerciale și achitării datoriilor externe. în același scop, țările agrare recurg la dezvoltarea activității de export, stimulând-o și încurajând agenții economici respectivi.

Consecința pentru țările agrare a fost creșterea prețurilor interne la produsele industriale, sub scutul protecției vamale, aceasta conducând la intensificarea procesului de industrializare și atrăgând investiții mari în acest domeniu.

La rândul lor țările industriale europene introduc măsuri de protecție la importul produselor agricole, în scopul apărării propriei producții de concurența externă și pentru asigurarea necesarului intern de hrană din surse proprii.

Economia României, preponderent agrară, slabă, cu productivitate scăzută, a suportat greu și cu mari sacrificii efectele puternice ale proceselor economiei europene și ale politicii țărilor industriale. în acest context, dezvoltarea noastră industrială se afla sub semnul intervenției puternice a statului în economie.

La baza procesului de amplificare a industrializării, cu precădere în deceniul patru al secolului trecut, a stat o politică de reducere substanțială a importului și de înlocuire a acestuia cu producția internă.

Accelerarea industrializării, considerată singura cale posibilă de modernizare a României, a fost definită drept sarcină prioritară a generației de gânditori din țara noastră în perioada interbelică. Concepția cu privire la făurirea complexului economic național, la necesitatea, resurselor materiale și umane, la căile de intensificare a ritmurilor de industrializare a României reprezintă partea cea mai consistentă a gândirii neoliberale. Reprezentanții neoliberalismului s-au străduit să ofere soluții în conformitate cu imperativele dezvoltării economico-sociale a României în secolul XX, de natură să atenueze decalajul istoric ce separa țara noastră de Occident și să slăbească raportul de subordonare ce definea comerțul cu statele putenic industrializate.

Necesitatea dezvoltării complexeși rapide a diferitelor ramuri industriale a fost demonstartă cu o largă paletă de motivații. Schimbarea de direcții a economiei și a societății noastre în sens european, adică industrial, unicul garant al prosperității națiunii, este înfățișată ca singura perspectivă aptă să mențină independența și să asigure demnitatea României după Marea Unire.

Cercetând începuturile epocii moderne, }t.Zeletin, demonstrează că dezvoltarea industrială este parte componentă epocii moderne (capitaliste), condiționând-o de misiunea istorică a noii clase, burghezimea industrială. în concepția sa efectele economice și sociale ale industrializării țării erau: creșterea avuției naționale, realizarea unui nivel mai înalt al productivității, înlăturarea înapoieriii agriculturii, creșterea gradului de utilizare a forței de muncă la scară națională și îmbunătățirea raportului de schimb pe piețele externe.

în condițiile făuririi României Mari și ale necesității consolidării ei, }t. Zeletin demonstrează inseparabila legătură dintre industria țării și apărarea națională: “Niciodată nu s-a putut vedea mai limpede la noi, și de toată lumea, cât de iluzorie e neatârnarea politică a unei țări care nu are o industrie proprie, câtde redus e rolul unei armate naționale când nu există și o industrie națională care să o aprovizioneze cu tot materialul trebuitor. Astfel, armata națională își găsește întregirea firească în industria națională”.

Remarcându-se prin constantele preocupări privind posibilitățile de dezvoltare a industriei și găsirii resurselor financiare necesare amplificării acestui sector în România, }t. Zeletin propune aplicarea unie politici protecționiste pe termen lung și susține necesitatea investițiilor străine, declarând startegia: “porți închise pentru fabricate străine, dar deschise pentru capitalul străin și capacități străine”.

Reafirmând necesitatea industrializării României, economistul N.P.Arcadian arată că există posibilitatea dezvoltării unei “economii naționale integrate” cu profil mixt, agraro – industrial, încât aceasta să fie în măsură să realizeze cea mai mare parte a necesarului de produse manufacturate dar să și exporte.

M. Manoilescu susține necesitatea industrializării României, a aplicării politicii protecționiste relevând, totodată, dezavantajele politicii liberului schimb în condițiile funcționării diviziunii muncii pe plan internțional și al decalajului existent între statele dezvoltate și cele agrare: “prin liberul schimb se solidează și eternizează numai actuala stare de lucruri. Cu acest regim, țările agrare rămân în continuare pur agricole și vor avea totdeauna o foarte mică putere de cumpărare. Numai industrailizarea poate să ridice capacitatea de cumpărare a acestor țări și să creeze un debușeu pentru produsele fabricate ale vechilor țări industriale” (ș.a.).

Subliniind că industria constituie cheia bogăției statelor moderne, M. Manoilescu arată că aceasta reprezintă, totodată, singura “școală” ce le poate asigura națiunilor ridicarea spre forme elevate de viață socială. Industria constituie, de asemenea, un impresionant izvor și o bază solidă pentru emanciparea culturală și educație spirituală.

Cercetând fenomenul de industrializare în România interbelică, Virgil Madgearu identifică două tipuri de factori care, după aprecierea sa, au determinat acest proces. Era vorba despre factori extraeconomici, ca de exemplu, bogățiile naturale: cereale, minerale, lemn, petrol, minereuri, dar și factori economici atrași din străinătate: capital (sub forma investițiilor industriale) și forță de muncă specializată.

în concepția economistului de factură țărănistă menționat, “procesul de industrializare a României a parcurs două faze principale:

Faza economiei mondiale de la 1919 – 1932”

Faza naționalismului economic de la 1933 și până astăzi (1940 – n.n.)

în prima perioadă industria s-a dezvoltat în cadrul pieței extinse prin întregirea teritoriului, prin nevoia excepțională de fabricate pentru împlinirea lipsurilor provocate de distrugerile și devastările războiului și prin împropietărirea țăranilor. Posibilitățile de câștig, – arată în continuare V. Madgearu – precum și disponibilitățile de capital create în urma inflației, au înlesnit o sporire însemnată a investițiilor industriale. (…) Chiar în această fază, capacitatea de cumpărare a țărănimii a fost comprimată de regimul taxelor de export, care în anii 1919 – 1927 a redus prețurile produselor vândute de țărani, în favoarea populației de la orașe, restrângând astfel piața țărănească a produselor industriale. în această perioadă, industria a găsit o compensație în brațele ieftine de muncă, precum și în capacitatea de consum sporită a orașelor. (…) în perioada următoare (1927 – 1932), – continuă autorul – mersul ascendent al procesului de industrializare a fost oprit de efectele crizei mondiale, care s-au resimțit în anii 1930 – 1932. încă de la sfârșitul anului 1932, prin măsurile de control al importului economia românească pășește spre faza naționalismului economic, caracterizat prin următoarele elemente: reglementarea schimburilor economice externe, care are drept efect indiract o supraproducție industrială, controlul investițiilor industriale și accentuarea procesului de industrializare, provocată de necesitatea apărării naționale”.

Caracteristicile “complexului industrial” și a politicii de protejare a acestuia preconizate de Mitiță Constantinescu

Premisa politicii de industrializare a țării elaborate de economistul român Mitiță Constantinescu a constituit-o analiza stării nesatisfăcătoare a economiei românești din prima jumătate a secolului XX, atâT în raport cu potențialul ei uman și resursele naturale de care dispune, cât și în comparație cu performanțele altor țări.

în concepția autorului român, imperativul industrializării țării era miezul sau nucleul de bază al procesului de reorganizare a economiei noastre, și care se impunea a fi realizat din următoarele considerente: pentru reducerea importului de bunuri manufacturate și fabricarea lor în țară, pentru dezvoltarea și diversificarea exporturilor, pentru asigurarea independenței economice a țării, pentru corectarea asimetriilor sau dezechilibrelor dintre industrie și agricultură, pentru valorificarea cât mai rațională a factorului uman (și în primul rând a suprapopulației agricole) și material național.

în privința destinației produselor industriale, M. Constantinescu atrage atenția asupra faptului că debușeul intern nu trebuia să fie unicul criteriu de orientare în politica din acest domeniu, întrucât, orientarea spre piețele străine și adaptarea producției naționale la cerințele acestora, conduc la diversificarea propriei industrii, aducându-ne totodată și avantaje financiare: “trebuia deci reorganizat întreg sectorul nostru industrial, trebuia creată și dezvoltată producția acestui sector, iar nu după gusturile și capriciile, întârziate sau rafinate, ale consumatorului nostru, sau după criteriile, individuale ori mercantile, ale altor interese. (…) în consecință, potrivit concepției mele, politica de creare a complexului industrial național, nu a fost în funcțiune exclusivă de consumul intern, iar organizarea lui lăsată la bunul plac al gustului sau capriciilor acestui consum”.

Un alt promotor al industrializării României, N. Kogălniceanu, are același punct de vedere în privința destinației produselor noastre, declarând în parlamentul țării că: “dacă este să avem o industrie numai pentru consumația noastră din țară, acesata nu mai e industrie! Ddacă este de a sporii avuția noastră, trebuie ca, pe lângă productele agricole, să avem și producte industriale de exportat”.

Dovedind o bună cunoaștere a mecanismului de funcționare a economiei de piață, Mitiță Constantinescu propune folosirea concretă a tuturor pârghiilor economice și a stimulentelor disponibile pentru asigurarea prosperității generale a națiunii.

Ramurile industriale avute în vedere de economistul român a se dezvolta în scopul înlocuirii importurilor cu producția internă au fost: industria textilă, a lemnului, cea siderurgică, metalugică și chimcă. în felul acesta, planul său strategic, contribuia, pe de o parte, la economisirea unor importante resurse financiare, iar pe de altă parte, la asigurarea independenței noastre economice în ceea ce preivește aprovizionarea țării cu o parte din materiile prime și semifabricatele necesare.

Mitiță Constantinescu abordează într-o manieră demnă de reținut problema încurajării factorilor naționali de producție, prin aplicarea politicii protecționiste.

Considerând nepotrivit și ineficient liberul schimb în condițiile concret istorice în care evolua economia românească în perioada interbelică, M. Constantinescu susține, ca de altfel, toți promotorii industrializării țării, politica protecționistă, implicarea activă a statului, sub multiple forme, în activități menite să stimuleze, să sprijine, să încurajeze dezvoltarea industriei naționale.

Susținătorii îndustrializării României considerau că acest tip de politică economică presupune practicarea unor taxe vamale raționale, care, fără să ducă la perturbarea relațiilor comerciale ale țării noastre cu alte state, să protejeze, totuși industria internă.

Astfel, încă de la sfârșitul secolului XIX, P.S.Aurelian propune folosirea sistemului vamal, ca mijloc absolut necesar pentru protejarea industriei începătoare: “Nu urmărim decât aplicarea unui tarif protecționist în marginile cerute de interesele industriei noastre. De parte de noi ideea de a cere un tarif prohibitiv care ar izola România de țările cu cari are daraveri comerciale”.

Pe aceeași linie de gândire, A.D.Xenopol semnalează distanța mare dintre teoria economică liberală și politica economică opusă, practicată de țările în care a fost creată această teorie (Anglia, Franța, Germania, S.U.A., Rusia).

Preluând și continuând ideea protecționismului ca mijloc de ocrotire și stimulare a industriei naționale, neoliberalii din România interbelică au dat o motivație temeinică acestei politici externe.

Aducând o critică pertinentă iluziilor legate de liberul schimb, M. Manoilescu preconiza încă din 1929, o teorie generală a protecționismului constând în apărarea justificată a ramurilor cu o productivitate a muncii mai mare decât media națională: “Sistemul nostru constă, prin urmare, în incurajarea industriilor în ordinea succesiunii productivității lor, care în același timp, concordă și cu ordinea de succesiune a clasificării lor după proporția valorii lor naționale. (…) Liberul schimb nu înseamnă pentru o țară posibilitatea de a-și organiza producția după interesele ei, ci dimpotrivă. Această libertate și această independență o oferă protecționismul.

Adevărata independență a unui popor nu se câștigă decât numai prin crearea mijloacelor industriale, care asigură apărarea națională și bunăstarea națională. Căci, pentru un popor modern, nu există nici o independență fără bogăție.

Aceste mijloace și această bogăție le promovează protecționismul” (ș.a.).

Concepția economistului țărănist Virgil madgearu despre protecționism este oglindită în lucrarea sa “Evoluția economiei românești după războiul mondial” (1940). După aprecierea sa, politica de ocrotire acordată industriei trebuia să meargă în paralel cu o politică de raționalizare a acestei ramuri: “Numai pornind de la această concepție – arată autorul menționat – protecția acordată prin taxele vamale în loc să ducă la o producție industrială scumpă și redusă, va putea stimula și la noi fabricarea de produse ieftine, bune și va asigura în același timp cu remunerarea capitalului și spiritului de inițitivă și o justă remunerare a muncii industriale”.

Revenind la Mitiță Constantinescu, arătam că acesta nu agrează clasicul sistem protecționist numit de el “artifical și anorganic, de tip tarif vamal”, arătându-i inconvenientele: ridicarea prețurilor interne ale bunurilor ce beneficiau de protecția vamală pe criterii ce țineau de creșterea profiturilor întreprinzătorilor respectivi, crearea unor industrii parazitare care, la adăpostul legal al taxelor vamale, practicau prețuri de desfacere ridicate, scăderea nivelului de trai al populației.

în consecință, economistul român propune o altă metodă de practicare a protecționismului, de ocrotire a producției interne industriale și agricole, bazată pe reducerea costului elementelor component ale producției și circulației bunului.

Astfel în concepția economistului român acest gen de protecție consta în: procurarea de materii prime și energie în condiții avantajoase, facilități fiscale și de transport pentru producătorii interni, credite irftine și salarii juste și raționale.

Acest protecționism, calificat de autor ca fiind “organic și rațional” conducea, după aceeași apreciere, la reducerea elementelor componente ale prețului de vânzare en-gross, determinând “o producțiune la prețuri ieftine și raționale, cu care noile creațiuni industriale putem lupta față de concurența internă sau externă”.

Continuându-și argumentarea, Mitiță Constantinescu menționează și avantajele ce se puteau obține în urma aplicării acestei metode: crearea de organisme productive, rezistente și eficace, reducerea prețurilor interne și ieftinirea costului vieții, armonizarea prețurilor industraile cu cele agricole, înzestrarea țării cu capacități de producție viabile, etc.

în aceslași timp, crearea complexului industrial pentru producerea bunurilor de export, viza înlocuirea structurii defectuoase a exporturilor noastre, alcătuite în proporție de 80% din materii prime sau produse simplu transformate, foarte sensibile la fluctuațiile prețurilor internaționale.

Pentru înlăturarea acestui neajuns, planul de industrailizare conceput de Mitiță Constantinescu, cuprindea măsuri ce conduceau la crea unor bunuri de export cu o prelucrare mai complexă și adecvate cerințelor pieței mondiale. Ramurile industriale care urmau să intre în sfera măsurilor destinate îmbunătățirii activității de export erau : industria petrolieră, a lemnului, chimică, textilă, precum și sectorul produselor animale și vegetale. Dând dovadă de o bună cunoaștere a caracetristicilor fiecărui domeniu de activitate menționat mai sus, M. Constantinescu își argumentează temeinic măsurile propuse, subliniind avantajele planului său de reorganizare a economiei noastre. Dintre acestea menționăm: crearea, în interiorul țării, a unei părți importante din materiile prime necesare, sau semifabricate, pe care, până atunci, le importam, asigurarea independenței noastre economice în ceea ce privește aprovizionarea cu aceste bunuri, sporirea avuției naționale, valorificarea potențialului material și uman al țării, ridicarea standardelor de viață al populației, etc.

O altă problemă la care considerăm că este necesar a ne opri este aceea a colaborării dintre forțele naționale și factorii străini de producție (în special capitalul și tehnica străină), preconizată de economistul român analizat.

întrebarea firească ce se impunea era: din ce considerente era necesară colaborarea mai sus am intită? Mitiță Constantinescu răspunde la această întrebare arătând formele pe care le-ar putea îmbrăca conlucrarea între factorii naționali de producție și cei străini: aducerea ca aport de către întreprinzătorii străini a materialului tehnic necesar instalțiilor de producție, sau forma acordării de termene potrivite pentru plata livrărilor de materiale, mașini sau instlații. De asemenea, în concepția aceluiași autor, o serie de împrejurări obligatorii de colborare făceau necesară acestaă conlucrare:obținerea autorizațiilor de folosire a procedurilor de tehnică industrială de la proprietarii patentelor sau brevetelor, cât și utilizarea specialiștilor străini, fie pentru instalarea echipamentelor industriale respective, fie pentru exploatarea și conducerea lor pe o anumită perioadă de timp.

în concluzie, arătăm că gânditorul român M. Constantinescuvine să întărească faptul că principiul liberal “prin noi însine”, la care el aderă, nu era un principiu exclusivist, ce frâna relațiile externe ale țării noastre, așa cum lăsau să creadă adversarii acestuia, ci un principiu ce admitea intervenția factorilor străini de producție, însă cu condiția ca locul principal să-l dețină interesul național și întreprinzătorii autohtoni: “Pentru țări cu situațiuni industriale începătoare, dar cu însemnate posibilități de extindere și dezvoltare, cum era și țara noastră, regimurile xenofobe și exclusiviste, regimurile adversare colaborării cu factorii streini serioși, de creațiune technică și propășire economică, sunt dăunătoare – arăta M. Constantinescu în 1943.

|ările cu structura industrială incipientă și în disproporția cu realele posibilități de desvoltare ce ar poseda, pentru a-și putea valorifica potențialul de bogății naturale cu care au fost înzestarte, în măsura în care nu pot desăvârși această operă prin propriile forțe, – este rațional să accepte colaborarea cu technica, experiența și capitalul strein, în condițiuni sănătoase și compatibile cu interesele economiei naționale.

Astfel s-au pus temeliile tuturor marilor puteri și organizări industriale, din celelalte țări: prin colaborare cu alți factori streini, mai înaintați și mai puternici.

Tot acesta este drumul rațional pe care trebuie să-l urmeze orice țară, dornică de propășire economică și înzestrată cu mari posibilități naturale”

Măsuri vizând scoaterea din criză a sectorului agricol românesc elaborate de Mitiță Constantinescu

încheierea primului război mondial aducea, din nou, la ordinea zilei – nu numai la noi, ci și pe o largă arie din centrul și răsăritul Europei – problema necesității unor profunde restructurări în domeniul relațiilor agrare, ceea ce s-a și concretizat în efectuarea unui întreg lanț de reforme ce prevedeau măsuri diferite, dar generate de aceeași nevoie a înlăturării perimatului sistem al agriculturii latifundiare.

Procesul de refacere al agriculturii românești interbelice era stimulat prin împropietărirea țăranilor. Spiritul lor de sacrificu și eroismul lor din anii războiului se cereau a fi răsplatite.

După încheierea primul război mondial au fost adoptate direfite legi privind reforma agrară prin care au fost împropietăriți un număr mare de țărani. Este vorba de reformele agrare din 1920 (pentru Basarabia), 1921 (pentru Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea), 1921 (pentru Transilvania, Maramurș, Bucovina).

în urma reformelor agrare țăranii au obținut o mai bună înzestrare cu teren arabil, ceea ce le-a permis să-și îmbunătățească traiul și să-și reducă considerabil dependența față de marea proprietate. în ceea ce privește acest ultim aspect, este de reținut că legile din 1921 ai instituit, prin prevderile lor, reducerea latifundiilor, cu mii de hectare cultivabile.

O influență puternică asupra agriculturii României, ca și asupra întregii agriculturi mondiale, a vut criza agrară ce s-a declanșat în a doua jumătate a anului 1928 și a durat până la începutul celui de-al doilea război mondial. Ca peste tot, ea s-a manifestat și la noi prin creșterea stocurilor de produse agricole și prin scăderea considerabilă a prețurilor acestora. în intervalul 1929 – 1933, când s-a împletit cu criza industrailă, acuitatea ei a fost deosebită. Efectele ei s-au transmis în toate celelalte ramuri ale economiei naționale. Aceste masive scăderi de prețuri au provocat economiei noastre însemnate pierderi, care s-au repercutat, în grade diferite, asupra tuturor categoriilor de producători. în aceste condiții “România, țară eminamente agrară”, plătea un greu tribut acestui profil tradițional, motiv pentru care ideea industrializării țării câștiga teren.

Reducerea puterii de cumpărare a agricultorilor a fost, însă, generată nu numai de scăderea prețurilor produselor agricole, ci și de raportul dintre acestea și prețurile produselor industraile, raport dezevantajos celor dintâi și numit “foarfeca prețurilor”.

Odată cu declanșarea crizei agrare, preocuapreaprincipală devine pentru multe gospodării țărănești, aceea de supraviețuire economică, de rezistență în lupta de concurență cu producătorii străini. în condițiile unor scăderi masive ale veniturilor proprii, ele s-au confruntat cu o serie de grave probleme decurgând din obligativitatea plății impozitelor, a dobânzilor, toate foarte dificil de acoperit în contextul menționat. A fost nevoie de intervenția statului (“conversiunea datoriilor agricole”) pentru ca un însemnat număr de gospodării țărănești să fie salvate de la faliment.

în aceste împrejurări tranziția spre o agricultură eficientă, intensivă, a devenit o preocupare și o speranță de viitor.

Percepând toate aceste realități și constant situația tristă din agricultură românească în perioada interbelică, Mitiță Constantinescu propune aplicarea unor măsuri destinate scoaterii din criză a acestui sector. în concepția sa, statului îi revenea rolul principal în sprijinirea procesului de redresare a economiei sătești, cel puțin până când unitățile cooperatiste își dobândeau autonomia materială și de acțiune. După încheierea acestei etape, statul trebuia doar să supravegheze dacă se acționează sau nu în direcția atingerii obiectivelor stabilite. Așadar, principiul autonomiei cooperatiste și al autocontrolului era, conform aprecierii autorului român, “necesar adevărate și sănătoase reforme a Cooperației”.

Procesul de reformă a Cooperației propus de Mitiță Constantinescu presupune parcurgerea următoarelor trei faze:

în prima etapă trebuia să se desăvârșească operațiune ade refacerea a structurii organismului cooperatist, prin orientarea funcțiilor sale spre principiile cooperatiste și spre obiectivele primordiale reclamate de economia sătească. Acest proces încludea și eliminarea materialului uman dovedit inapt, precum și o infuzie masivă de mijloace financiare necesare organismului cooperatist pentru recâștigarea viabilității.

Intervenția decisivă a statului, în acestă primă fază, nu trebuia să tindă spre permanentizare, ci dimpotrivă trebuia să se reducă, să se restrângă treptat;

a doua etapă era consacrată, aproape exclusiv, corectării și reorientării funcțiilor cooperatiste în vederea sincronizării și dirijării lor spre obiectivele primordiale: îmbunătățirea producției agricole, valorificarea ei rentabilă și aprovizionarea satelor cu cele necesare. Trebuie să facem precizarea că gânditorul analizat consideră faptul că în acestă fază trebuia să se recurgă la reducerea privilegiilor acordate agriculturii. Ceea ce autorul avea în vedere era excesivul protecționism aplicat de-a lungul timpului, care, după aceeași apreciere, a transformat agricultura românească într-un “organism quasiartificial, făr mare viabilitate”. în consecință, el propune atenuarea protecționismului pe măsură ce unitățile agricole vizate își refăceau forțele și treceau la liberul schimb.

în a treia etapă, cooperația, complet reorganizată, ca structură și funcții dispunând de propriile mijloace financiare necesare intra, după părearea gânditorului român, în faza autonomiei atât de mult râvnite. Vorbind despre rolul statului în acestă ultimă fază, Mitiță Constantinescu arată că: “prezența statului urma să se limiteze la exercitarea unei supravegheri tutelare, în vederea respectării legilor în vigoare, a principiilor cooperatiste, precum și pentru apărarea intereselor cooperatorilor săteni, – ce nu se pot apăra singuri, – astfel cum statul priveghează și azi, în sectorul bancar obișnuit, interesele acționarilor și deponenților”.

Odată stabilite aceste etape, gânditorul român pune problema creerii unui organism cooperatist căruia statul, după încheierea atribuțiilor specifice, urma să-i predea prerogativele sale în vederea continuării procesului de reformă. Acest organ a fost înființat în iunie 1938, la propunerea lui Mitiță Constantinescu, și s-a numit Institutul Național al Cooperației. Stabilind foarte clar atribuțiunile acestui organism, economistul român arată că el avea să fie instrumentul de alimentare al sectorului agricol cu mijloace financiare ieftinem avea să contribuie la eliminarea pluricefaliei și a politicianismului de la conducerea cooperației și avea, de asemenea, să contribuie la restabilirea unității de acțiune, de control și de politică cooperatistă.

Ideea creerii unei organizații de credit care să corespundă intereselor agriculturii este împărtășită și de economistul țărănist Virgil Madgearu: “este absolut indispensabil de a se organiza un credit special în favoarea agriculturii și care să fie bine adaptat nevoilor sale foarte particulare”. Susținând punctul de vedere conform căruia agricultura avea un caracter diferit față de activitățile comerciale sau industriale, implicând riscuri mai mari, V. Madgearu arată și ce tipuri de facilități trebuia să le acorde lucrătorilor agricoli aceste instituții financiare: creditele pe termen scurt să aibă o durată de 9 – 12 luni, dobânzile la împrumuturile acordate agricultorilor să fie mai reduse decât cele percepute la creditele comerciale, mai ales în perioadele la care prețurile produselor agricole sunt în scădere.

în viziunea economistului neoliberal, cea mai eficientă formă de organizare a agricultorilor în vederea punerii în aplicare a măsurilor sale era crearea de cooperative agricole înzestrate cu personal tehnic de conducere și îndrumare, cu instrumentele necesare unei producții intensive, precum și alimentate cu mijloace financiare necesare unei activități rodnice:

“Numai prin aceste exploatări, în comun se puteau corecta vițiile reformei agrare, consecințele mentalității primitive a săteanului nostru, lipsa de educație agricolă individuală a plugarilor și inferioritatea notorie a mijloacelor de producție” – arăta M. Constantinescu.

Vorbimd despre avantajele și dezavantajele acestei forme de organizare în agricultură, V. Madgearu arăta că punerea în practică a unei asemenea soluții ar permite aplicarea în condiții eficiente a rezultatelor cercetărilor științifice pe suprafețe întinse cerute de lucrări de ameliorare de amploare mare (irigații). în același timp, economistul amintit remarcă faptul că dificultatea constă în modul de conducere și control al lucrărilor agricole pe întinderi mari cu menținerea sentimentului de responsabilitate a muncitorilor față de lucrarea la care cooperează, fără de care randamentul muncii este amenințat să scadă.

Munca și creditul, doi factori esențiali de punere în aplicare a programului de redresare economică propus de gânditorul român Mitiță Constantinescu

Munca a fost și a rămas factorul de producție activ și deterinat. Ea este cea care produce factorii derivați de producție, ea antrenează ceilalți factori, îi combină și îi utilizează eficient. în acest sens, economistul englez Adam Smith, remarca faptul că “munca annuală a oricărei națiuni este, în principiu, fondul care îi procură bunurile necesare și comode pentru viață, bunuri pe care le consumă annual și care constau totdeauna în produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte națiuni”.

Economistul american Levis Solomon sublinia: “pământul este numai punctul de plecare al producției. Dacă nu există cineva care să planteze, să strângă recolta, să scoată cărbunii din pământ, să construiască sonde pentru extracția petrolului, capacitatea acestor resurse de a fi factori de producție este aproape zero”.

Analiza “forțelor productive ale națiunii” a reprezentat o preocupare importantă pentru economistul român Mihail Manoilescu și, totodată, unul din elementele originale ale gândirii sale economice. în lucrarea sa “Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional” (1937), arăta că dintre toți factorii de producție munca este primordială întrucât ea conduce la paraiția și dezvoltarea celorlalți factori și în special a capitalului:

“Munca este pentru valorile economice ceea ce este apa pentru organismele vii; ea se încorporează în substanța valorii întocmai cum apa se încorporează în organismul viu. Ea este factorul cel mai important al echilibrului economic, întocmai cum apa este factorul principal al echilibrului biologic” (ș.a.).

Pentru Mitiță Constantinescu, planul său de dezvoltare a economiei nu se putea contura și încadra în mod rațional, fără a se ține seama de prezența și acțiunea componentei – muncă.

Fără a subestima rolul factorului de producție – capital – în cadrul procesului de producție, gânditorul român pune totuși, pe primul plan munca, ea fiind, elementul catalizator în procesul de producție:

“Munca fecundează potențialul de creațiune al Capitalului sau al concepției creatoare, – fără de Muncă, acești doi factori economici sunt condamnați a-și păstra puterile germinative și creatoare, fără nuci un efect, astfel cum le concentrează bobul de sămânță, nesadit însă în pământ fertil. }i astfel cum, sămânța chiar bună, dacă este ținută vreme îndelungată, fără a fi folosită, își pierde, cu timpul, potențialul ei germinativ, – tot astfel, Capitalul și Concepția creatoare, neutilizate la momentele economice oportune, nefecundate la conjuncturile potrivite, prin factorul Muncă, își pot pierde din puterea lor de creațiune. Munca este, deci un element esențial și primordial, în fenomenul complex al creațiunii economice”.

Făcând o analiză istorică a rolului muncii de-a lungul timpului, M. constantinescu dezvăluie faptul că, în vremuri îndepăratate, munca era privită cu ostilitate, dispreț de opinia publică, spre deosebire de factorul de producție – capital, preocupat prin definiție, de necesitatea beneficiului și a multiplicării lui.

Un element caracteristic al acestui factor de producție, în România interbelică, surprins de gânditorul neoliberal analizat, era dat de faptul că munca națională se afla într-o situație de inferioritate față de cea minoritară. Autorul român arată, în lucrarea sa, că masa națională reprezenta, în sânul populației totale, un procent destul de important (71%), iar cea minoritară unul mai redus (28%). în schimb acest procent minoritar deținea peste 50% din numărul unităților comerciale individuale, având o forță economică superioară celor naționale. De asemenea, în cadrul întreprinderilor industriale, în măsura în care treapta ierarhiei administrative a salariaților era mai ridicată, cu atât era mai redus numărul elementelor românești.

Așadar, corolarul firesc sau imperativul necesar decurgea din această realitate specifică țării noastre în perioada dintre cele două războaie mondiale era, în concepția autorului român, sprijinirea și încurajarea elementelor naționale, înființarea unor instituții financiare care să contribuie, printre altele, la perfecționarea profesională a factorului uman românesc.

Mai concret, aceste măsuri propuse și totodată, aplicate prin directa îndrumare a lui Mitiță Constantinescu, în calitate de Minsitru al Economiei Naționale, au fost: constituirea unor asociații profesionale a diferitelor ramuri industraile în scopul înzestrării cu personal tehnic românesc al acestora, înființarea unor instituții de credit meșteșugăresc, adoptarea unui program de formare a tineretului comercial românesc, precum și măsuri vizând încurajarea elementului național, în special din mediul rural și din comerțul ambulant, pentru a pătrunde și a se fixa în comerțul stabil.

Așadar, fără a îndreptăți populația minoritară străină, Mitiță constantinescu propune și aplică o serie de măsuri pertinente în vederea sporirii forțelor majorității naționale și a asigurării raportului normal între forțele economice naționale și cele minoritare.

Având la bază o temeinică, documentată și obiectivăanaliză a realităților din domeniul financiar, autorul român construiește o politcă de reorganizare a creditului în scopul sprijinirii agenților economici naționali ce activau atât în industrie,cât și în agricultură.

Situația expusă mai sus cu privire la dominația economică a populației minoritare asupra forțelor naționale se regăsea și în domeniul creditului.

îngrijorat de acestă stare de lucruri, ce a condus, în nenumărate rânduri, la grave turburări solciale, M. Constantinescu propune o “politică de dirijare” a resurselor financiare în scopul restabilirii echilibrului între elementele etnice ale țării, cu privire la repartiția mijloacelor de credit.

Vorbind despre această dificilă acțiune, M. Constantinescu arăta, în 1943, următoarele: “Această politică de justă și chibzuită repartiție a creditului nu trebuia confundată cu o acțiune deostilitate față de activitățile economice minoritare, ci ca o rațională și sănătoasă restabilire a unor juste proporții, a unui normal echilibru, între mijloacele de lucru și existență a masei majoritare, afșă de cele ale minorităților, pentru ca astfel, printr-o metodă pașnică și evolutivă, care să nu provoace zdruncinări înviața economică să se ajungă la restabilirea unui drept și necesar echilibru, cerut de ordinea și liniștea internă a țărei.

De asemenea, această politică de dirijare a creditului, (…) nu trebuia confundată cu o preferință nejustificată față de unii și o newglijare sau apăsare față de alții, ci ca o chibzuită și sănătoasă restabilire de proporții în administrarea cu credite a diverselor categorii economice … ”.

Principalele obiective ale unei astfel de politici menite să sprijine forțele naționale productive au fost: lichidarea băncilor neviabile, asigurarea unei repartiții geografice corecte a rețelei bancare românești în teritoriul nostru național, consoliadrea unităților bancare românești viabile, crearea instituțiilor de credit specializat pentru diversele ramuri de activitate economică ce reclamau necesitatea unor astfel de organisme, ieftinirea creditului, etc.

Bineînțeles că rezultatele politicii sale din acest domeniu nu au întârziat să apară. Astfel, spre finele anului 1938, rețeaua bancară românească a fost consolidată, s-a restabilit echilibrul normal între forțele financiare naționale și minoritare, între obligațiile și drepturile creditorilor și ale debitorilor, s-a realizat ieftenirea creditului, atât de necesară refacerii puterilor productive ale țării, au fost spijinite cu resurse financiare sectoarele productive ale economiei noastre naționale.

Fără îndoială că, rezultatele acestei politici de reorganizare a creditului ar fi avut și efecte pe termen lung asupra economiei românești, dacă ea s-ar fi putut aplica pe o perioadă mai mare de timp. însă din vara anului 1939 ea a încetat să se mai aplice, în perioada imediat următoare izbucnind cel de-al doilea război mondial ce a tulburat grav economiile naționale implicate.

concluzii

Mitiță Constantinescu a fost un gânditor cult, pragmatic, original (ca, de pildă, tipul de protecționism sugerat a se aplica). El a fost animat de dorința sinceră de cunoaștere cât mai corectă a realității, a economiei societății, pentru a putea sugera măsuri adecvate în vederea funcționării în condiții bune a acesteia.

însuflețit de acest deziderat, autorul român face un imens effort teoretic și practic în vederea prezentării situației reale dintr-o serie de domenii ale economieie noastre naționale: comerț, industrie, agricultură, finanțe, prețuri, etc.

Apoi, constatând o serie de dezechilibre sau “anomalii de structură” î sânul economiei românești interbelice, Mitiță Constantinescu va oferi soluții în vederea corectării acestora.

Realismul măsurilor preconizate pentru cele mai grave problme economice cu care s-a confruntat România în perioada interbelică constituie, după cum am mai subliniat, o încununare a performanțelor gândirii economice a autorului analizat. Pentru a ilustra acest lucru, menționăm contribuția remarcabilă a autorului român în susținerea “dublei industrializări” (pentru nevoile interne și pentru export), a intervenției limitate a statului în economie și impicit, a protecționismului, a îmbunătățirii producției agricole (prin calitate, preț și competitivitate) și a structurii importului și exportului nostru, a repartiției corecte și eficiente a creditului între diversele categorii sociale.

întrucât lucrarea noastră de doctorat are ca obiect studiul gândirii economice a lui Mihail Manoilescu și Mitiță Constantinescu, considerăm că se cuvine să facem o analiză comparabilă a ideilor susținute de aceștia, menționând punctelor comune și a deosebirilor existente în gândirea lor.

De la început subliniem că ambii autori contemporani merg în urma tradiției liberale românești din perioada anterioară (1859 – 1918), de la care au preluat ideea susținerii economiei de piață, a proprietăților private preponderente, a libertății de inițiativă și mișcare a agenților economici, ideea industrializării și protecționismului, formula “prin noi înșine”, însă au adus și o serie de inovații care se referă la accentuarea rolului statului în economie (în vederea sprijinirii procesului de industrializare a româniei și a protejării acestei ramuri de concurență externă) și luarea în considerare a problemelor sociale ale vremii respective precum și a caracteristicilor agriculturii.

“De aceea neoliberalismul pare că se anunță ca o formă regenerată a liberalismului, care condiționează însăși viabilitatea sa în viitor – scria M. Manoilescu în 1923. (…) neoliberalismul caută să păstreze din vechiul liberalism numai ce este esențialși etern viabil și să înlăture ceea ce este trecător și circumstanțial. Din vechiul liberalism el păstrează ideea că sfera publică trebuie să fie cât mai elastică, pentru ca omul să nu ajungă niciodată în funcție exclusivă a statului și credința că form optimă de guvernământ este consimțământul majoritar: democrația. (…). Concepția neoliberală nu e atomistă până la absurd, ca liberalismul clasic care considera numai individul ca unitate socială; ea recunoaște realitatea claselor sociale și consideră chiar că reprezentarea exactă a claselor sociale în alcătuirea puterii publice este neceasră pentru a se recurge la formula unui echilibru social, sincer și sănătos”.

Astfel M. Manoilescu, în lucrarea “Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional” din 1937, a elaborta o teorie generală a protecționismului, în care statul găsește toate temeiurile științifice corespunzătoare în adoptarea deciziilor privind încurajarea anumitor activități industriale, în stabilirea anumitor taxe vamale și în distribuirea, de o anumită manieră, a subvențiilor. Protecționsimul să1u nu mai este considerat ca o excepție de la liberul schimb, ci el este parte componentă a unui sistem general deîncurajare a producției naționale și se stabilește în funcție de concepția pe care o are statul privind dinamica structurii economiei naționale.

De unde vine autoritatea statului ? – este întrebarea lansată de M. Manoilescu: “Din puterea unui suveran? Din tradiție?” – se întreba autorul în 1923. Desigur că nu. Singurul răspuns logic și consecvent cu ideea liberală, este că autoritatea statului nu poate veni decât din consimțământul indivizilor, care sunt singura realitate primitivă, iar forma consimțământului este expresia lor majoritară prin vot”.

}i în viziunea economistului român Mitiță Constantinescu statul trebuie să aibă o prezență activă în problemele sectoarelor de activitate. “organul de apărare al ordieni economice și sociale: Statul, are deci îndatorirea de a se protegui forțele amenințate, forțele minore ale masei naționale, de a protegui actul de creațiune economică și pe creator, fie acesta individ sau colectivitate, precum și îndatorirea de a împiedica formarea sau desăvârșirea forțelor acaparatoare și dominatoare, generatoare a ruperilor de echilibru înlăuntrul masei economice naționale”.

Adepți ai individualismului, susținători ai prorietății private, cei doi economiști analizați dau dovadă de un real discenământ și spirit practic când fac distincție clară între interesele particulare și cele naționale.

Abordând probleme de comerț M. Manoilescu atrage atenția asupra deosebirilor mari care există între calculele economice ale negustorilor sau ale agenților economici individuali și cele pe care trebuie să le facă specialiștii, oameni politici. Astfel, în timp ce pe primii trebuie să-i preocupe folosirea optimă a prețurilor productive ale națiunii în interesul genral al acesteia.

Un punct de vdere asemănător îmbrățișează și Mitiță Constantinescu, atunci când arată că o politică economică rațională, coordonată de stat, poate asigura o activitate eficientă a agenților economici: “numai astfel, interesul general al națiunei poate deosebi pe creatorul economic, ce trebuie susținut și încurajat, – de acaparatorul parazitar și egoist care rupe echilibrul organic înlăuntrul masei economice naționale …”.

în viziunea celor doi economiști români analizați industrializarea țării noastre reprezenta un obiectiv complex, cu multiple aderențe în întregul organism al societății românești și cu o puternică încărcătură democratică și umanistă, iar măsura performanțelor acestui proces trebuia să fie oglindit în nivelul de civilizație al populației.

îndustrializarea, după Mihail Manoilescu, trebuia să se organizeze pe baza unui plan, a unei concepții clare și precise asupra funcțiilor și sarcinilor care revin industriei. Acesată ramură are menirea nu numai de a aproviziona țara cu mărfuri, ci și de a creea capitalul și utilajele de care are nevoie economia națională.

Un merit esențial al celor doi economiști nalizați constă în faptul că au tratat problemele economiei românești în strânsă legătură cu problematica economiei internaționale. Atât modul de analiză cât și soluțiile preconizate pentru rezolvarea acestor probleme pun în evidență profundul lor spirit patriotic și capacitatea de percepere corectă a realităților timpului. Ei au văzut cu claritate, ca de altfel, marea majoritatea economiștilor reprezentativi ai țării, că schimbarea situației nu se putea face decât prinmodificarea structurii ramurilor economiei naționale.

Un principiu fundamental pe care îl au în vedere cei doi gânditori români este rolul primordial al muncii între toți factorii de producție. “Munca este cea mai mare bogăție care trebuie să fie utilizată și îndrumată astfel încât să se obțină de la fiecare un maximum de rezultate economice – arăta Manoilescu în 1937, … toată viața economică și întregul tablou al activității productive se bazează în mod fundamental pe ideea muncii (…) Munca și folosirea ei rațională domină toate problemele economiei, ea caracterizează tendința esențială a oricărei organizații economice”.

trecând în sfera deosebirilor din gândirea economiștilor analizați menționăm că, în timp ce, la M. Manoilescu accentul cade pe teorie, la M. Constantinescu accentul este pus pe aspectul practic al vieții economice, pe problemele pragmatice de politică economică.

Dintre contribuțiile teoretice deosebite ale lui M. Constantinescu Manoilescu la dezvoltarea științei economice avem în vedere mai ales pe cele care se referă la: obiectul și metoda științei economice, standardele pentru aprecierea corectă a clitații economiei oricărei țări (producția netă și productivitatea sau randamentul factorilor de producție), reperele pentru analiza comparativă a performanțelor economice reale a diferitelor categorii de țări (productivitatea medie a muncii naționale raportată la media națională, ponderea producției nete sau a valorii adăugate în valoarea totală a bunurilor produse etc.), “constanta Manoilescu”, analiza critică făcută teoriilor clasice și neoclasice despre comerțul internțional, semnalarea insuficiențelor protecționismului tradițional preconizat de Fr. List.

Productivitatea muncii, analizată de M. Manoilescu este un concept teoretic de importanță deosebită în știința economică, deoarece cu ajutorul lui autorul face o analiză temeinică a activității economice la nivelul întreprinderii și a economiei naționale, a diviziunii internționale a muncii, a comerțului dintre state, a perspectivelor pe care le are o țară în competiția dintre națiuni.

Indicatorii economici propuși de Mihail Manoilescu în vederea stabilirii cât mai exacte a performanțelor economice a unei țări ne dovedesc atât faptul că autorul menționat îmbină cu măiestrie analiza teoretică cu un anumit efort de formalizare matematică a proceselor economice, cât și recpetivitatea sa față de cele mai recente metode de cercetare din perioada interbelică (econometria, matematica).

Fiind și profesor universitar de economie politică, M. Manoilescu acordă, pe bună dreptate, problemelor economice o tentă teoretică. Cursurile sale, predate la Politehnica din bucurești, erau apreciate de studenți datorită noutății ideilor și modului de prezentare. O parte din prelegeri au fost publicate în volumul “încercări în filozofia științelor economice” (1938), unul dintre cele mai valoroase din perioada interbelică, în care se tratează teoria fenomenelor economice.

O recunoaștere în plus a performanțelor sale teoretice o constituie și lucrarea “Mihail Manoilescu – creator de teorie economică”, apărută sub îngrijirea lui Vasile Nechita în 1993 care reunește comunicările susținute în cadrul Simpozionului omagial, organizat în 1991 de Universitatea Al.I.Cuza din Iași, pentru marcarea centenarului nașterii ilustrului nostru economist.

M. Manoilescu se numără printre economiștii eterodocși, care se îndoiau de valabilitatea generală a teoriei liberale despre relațiile economice internționale, semnalând o serie de fapte din realitatea timpului cu privire la comerțul internațional ce dovedeau exact contrariul arătat de aceste teorii și anume: caracterul nereciproc al avantajelor din acest domeniu, respectiv dezavantajul partenerilor mai puțin dezvoltați din punct de vedere economic. De subliniat este faptul că gânditorul român nu s-a mulțumit să indice problemele, ci să le descopere rădăcinile, cauzele și implicațiile lor, acest lucru îndemnându-l să se ocupe mai mult de partea teoretică a fenomenelor și proceselor economice.

Am face o gravă eroare dacă am afirma că elemntele teoretice lipsesc cu desăvârșire la Mitiță Constantinescu. în realitate lucrurile nu stau așa. Simțind nevoia să găsească explicații la dificultățile și asimetriile constatate în economie, M. Constantinescu elaborează o serie de principii de funcționare a unei economii naționale (“principii de muncă economică”), care, după cum el însuși mărturisește, l-au călăuzit în elaborarea planului său de politică economică.

Economia națională este alcătuitădin suma factorilor de producție existenți în cadrul ei și din acțiunea lor spontană, menționează autorul analizat. Odată stabilit acest lucru, gânditorul român arată raportul ce ar trebui să existe între o forță externă (statul) și factorii interni de producție. Această legătură trebuie să fie, după judicioasa apreciere a economistului român, constructivă, creatoare, de colaborare și, nicidecum, distructivă: “Corolarul necesar al acestui principiu este că, intervențiunea sau acțiunea din afara masei economice, nu poate fi bruscă și nici în disprețul unei acțiuni de relațiune dintre diverșii ei factori competenți, ci evolutivă și în concordanță cu relațiunea organică și spontană ce există, între acesștia (…) putându-se substitui chiar unora dintre ei, sau sprijinindu-le acțiunea de creațiune, prin noi mijloace tehnice și materiale, precum și prin coordonarea acțiunii lor”.

Politica economică și socială trebuie să asigure echilibrul dintre factorii de producție, preconizează M. Constantinescu. în cazul în care expansiunea unui factorse produce în detrimentul altuia, se înregistrează stări negative de haos economic sau anarhie. De aceea, arată autorul, o amplă acțiune trebuie să desfășoare statul în scopul prevenirii acțiunilor de dominare. Exemple de astfel de factori perturbatori, după părerea economistului român, sunt diversele asociații de capitaluri de genul trusturilor, cartelurilor.

Un alt principiu de mecanică economică stabilit de M. Constantinescu este acela că economia națională formează un sistem. Astfel între sectoarele sale există o strânsă interdependență, iar o modificare intervenită într-unul din sectoarele sale se propagă în altul.

De aceea, arată economistul român, trebuie cunoscute foarte bine caracteristicile fiecărui sector (indutrie, agricultură, comerț, muncă) în scopul stabilirii tuturor repercursiunilor ce pot să apară în cazul intervenției unui factor extern (statul) într-unul din sectorele economice menționate.

Dacă motivul sau cauza prodecerii unui fenomen este de natură economică, soluția menită să elimine acel fenomen trebuie să aibă aceeași natură – arată Mitiță constantinescu: “economicul își are legile lui și la fenomen economic, soluția trebuie căutată tot în economie, nu aiurea, căci în acest din urmă caz, soluția este inoperantă”.

Rămânând în sfera deosebirilor din gândirea celor doi economiști contemporani, Mihail Manoilescu și Mitiță Constantinescu semnalăm tipul diferit de protecționsim propus de ei.

Astfel, Mihail Manoilescu a elaborat o teorie generală a protecționismului. Facem precizarea că atributul de “generală” dat teoriei sale nu trebuie confundat cu protecționismul generalizat. Astfel, teoria sa este considerată generală în sensul de nediscriminatoare, orice țară având dreptul să hotărască ce ramuri și în ce măsură aveau să fie protejate (pe baza productivității muncii) și care dintre ele urmează să rămână sub acțiunea liberă a pieței. Mai exista, de asemenea, și o altă semnificație a atributului de “general” dat protecționismului său de către Mihail Manoilescu și anume : aplicarea, în afară de taxele vamale, a oricărui gen de măsuri de sprijinire, stimulare și apărare selectivă a ramurilor de înaltă productivitate a muncii (subvențiile, de exemplu).

Tocmai asupra acestui ultim aspect a deplasat atenția Mitiță Constantinescu în elaborarea măsurilor sale cu privire la protecționism. Astfel, ținând seama, probabil, de protestele existente pe plan internțional și/sau național cu privire la taxele vamale, economistul român propune un protecționism bazat pe reducerea costului elementelor componente ale producției și circulației mărfurilor și care consta în : procurarea de materii prime și energie, pentru agenții economici, în condiții avantajoase, facilități fiscale și de transport pentru producătorii interni, credite ieftine și salarii juste și raționale.

Un ultim aspect asupra căruia am dori să insistăm în continuare este acela că ar fi greșit să se creadă că protecționismul propus a se practica de cei doi economiști români era absolut.

Astfel Mitiță Constantinescu face o analiză istorică a tipurilor de politică comercială externă practicate în agricultură noastră și remarcă practicarea unui protecționism excesiv. în consecință el propune atenuarea protecționismului pe măsură ce unitățile cooperatiste vizate își refăceau forțele și puteau face față liberei concurențe.

La rândul ei, politica economică externă preconizată de Mihail Manoilescu este o combinație foarte diferită de la o țară la alta, de la o ramură la alta, de protecționism (pentru ramurile cu o productivitate a muncii mai mare decât media națională a țării respective) și liber – schimb (pentru ramurile a căror productivitate se situează sub media națională).

Așadar, M. Manoilescu propune practicarea unui protecționism selectiv și rațional, motivat din punct de vedere economic de către toate țările lumii, cu scopul de a stimula ramurile economice de mare productivitate a muncii în industrie, cât și în agricultură.

Din păcate, au existat și o serie de critici ai operei lui Manoilescu care, nu au înțeles ideile transmise de marele nostru economist, interpretându-le greșit și distorsionând sensul lor real și corect.

Printre aceștia se numără Roxana Bobulescu, o tânără cercetătoare care își pregătește doctoratul în economie în franța și care cu o ușurință de-a dreptul suspectă, susține că “în concepția lui M. Constantinescu Manoilescu nu există loc pentru liberul schimb”.

Ne întrebăm cum poate un economist onest să afirme acest lucru, în contextul în care, M. Manoilescu arată în mod expres că, “sistemul pe care îl recimandăm noi este tot ce poate fi mai contrar protecționismului generalizat. După noi – continuă autorul – protecția trebuie să se extindă numai la anumite mărfuri, care sunt în număr destul de min, prin raport cu multiplicitatea mărfurilor produse într-o țară. Sistemul nostru în el însuși este cu totul opus sistemului protecționismului generalizat. Noi recomandăm preotecția numai pentru articole de mare productivitate a muncii (a căror productivitate aferentă depășește productivitate medie a țării) cu excluderea de la protecție a tuturor celorlalte. Noi – conchide M. Manoilescu – nu numai că nu favorizăm dar, dimpotrivă, combatem extinderea exagerat și neologică a protecției”(ș.a.)

Așadar, politica externă preconizată de economistul nostru român, era o combinație de protecționism și liber schimb și nicidecum nu se baza pe un protecționism exclusivist, cum, din păcate, îi lasă impresia autoarei citate.

Găsim, evident, în lucrările lui Mihail Manoilescu – așa cum se întâmplă în orice lucrare omenească – pe lângă idei profunde și expuneri limpezi, unele idei dicutabile și probleme care nu se mai potrivesc cu zilele în care trăim noi. însă, existența acestora din urmă nu îndreptățesc pe nimeni să contescte valorile științifice, morale și politice autentice din opera sa.

BIBLIOGRAFIE

Victor Avenciuc – Avuția națională a României. Cercetări istorice comparate, Editura Expert, 2000

Vasile Bogza, Mihail Voiculescu – Istoria economică a României, Universitatea “Constantin Brâncoveanu”, Rm Vâlcea, 1994

Mitiță Constantinescu – Politica economică aplicată,vol. I, II, III, Editura Tiparul Românesc S.A.R., București, 1943

N.N. Constantinescu – Istoria economică a României, Editura Economică, București, 1997

N. Dobrotă – Economie politică, editura economică, București, 1997

J. M. Keynes – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor, Editura }tiințifică , București, 1970

V. Madgearu – Evoluția economiei românești după războiul mondial, Editura }tiințifică, București, 1995

M. Manoilescu – Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional, Editura }tiințifică și Enciclopedică, București, 1986

Maricel Gh. Morărașu – Istoria economiei și gândirii economice românești, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1994

C. Murgescu – Mersul ideilor economice la români, vol.I, Editura Enciclopedică, București, 1987

C. Nica – Opțiunea neoliberală – Editura Institutului de Teorie Socială, București, 1997

A. Smith – Avuția națiunilor, Editura Bucovina, București, 1934

N. Sută (coord.) – Comerț intenațional și politici comerciale contemporane, Editura Eficient, București, 1997

N. Sută (coord.) – Istoria comerțului exterior românesc, Editura Eficient, București, 1996

Sultana Sută-Selejan – Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană, Editura ALL, București 1994

Sultana Sută-Selejan – Doctrine economice, Editura Independența Economică, Pitești 2000

*** – Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond

*** – Publicația “Economistul”, 21 august 2000, articolul lui N.N. Constantinescu intitulat “M.Constantinescu”

*** – Enciclopedia României, Vol. III, Iv, Imprimeria Națională, București, 1938

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Comertul International Si Comertul Exterior al Romaniei (ID: 131702)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Comertul International Si Comertul Exterior al Romaniei

Copyright Notice

Mecanismul Tva LA O Firma Prestatoare DE Servicii

Managementul Resurselor Umane 2

Asigurarile In Romania

Depozite Ing Office Piata Cipariu, Cluj Napoca

. Creditul Bancar

Valea Ialomitei In Sectorul Montan Valorificare Turistica

Copyright Notice

Similar Posts