Comerțul International In Contextul Procesului DE Globalizare
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. GLOBALIZAREA CA NOȚIUNE ȘI FENOMEN ECONOMIC
1.1.Abordari conceptuale asupra globalizarii
1.2.Factorii determinanti ai globalizarii economiei
1.3.Opinii contradictorii asupra fenomenului de globalizare economica
CAPITOLUL II. ANALIZA PRINCIPALELOR CATEGORII DE PARTICIPANȚI LA RELAȚIILE COMERCIALE CONTEMPORANE
2.1.Locul economiilor naționale în relațiile economice internaționale contemporane
2.1.1.Tipologia economiilor naționale
2.1.2.Analiza comparativă a diferitelor tipuri de economii naționale
2.1.3.Rolul Triadei în relațiile economice internaționale contemporane
2.1.3.1.Locul și rolul Statelor Unite ale Americii în relațiile economice internaționale contemporane
2.1.3.2.Locul și rolul economiei Uniunii Europeene în relațiile economice internaționale contemporane
2.1.3.3.Locul și rolul economiei Japoniei în relațiile economice internaționale contemporane
2.2.Rolul corporațiilor transnaționale în relațiile economice internaționale contemporane
2.2.1.Aspecte privind caracteristicile și performanțele corporațiilor transnaționale contemporane
2.2.2.Analiza strategiilor de expansiune specifice corporațiilor transnaționale
2.2.3.Integrarea corporațiilor transnaționale în actuala configurație a sistemului mondial contemporan
CAPITOLUL III. DINAMICA ȘI PARTICULARITĂȚILE RELAȚIILOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE
3.1.Trăsături și tendințe în evoluția fluxurilor comerciale internaționale
3.2.Rolul Organizației Mondiale a Comerțului în gestionarea relațiile comerciale internaționale contemporane
3.3 Multilateralism
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Abordată din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.
Lucrarea intitulată „COMERȚUL INTERNAȚIONAL IN CONTEXTUL PROCESULUI DE GLOBALIZARE” este structurată pe trei capitole in cadrul cărora sunt evidențiate o serie de aspecte teoretice și practice legate de rolul globalizării în cadrul dezvoltării relațiilor comerciale.
În primul capitol se urmărește prezentarea și explicarea principalelor noțiuni specifice relațiilor economice internaționale, acest fenomen cunoscând o evoluție și un ritm tot mai accelerat. Astfel, în ceea ce privește definirea relațiilor economice internaționale și a elementelor sale componente, există o multitudine de formulări. În aceste condiții, sunt avute în vedere definiții și explicații, multe dintre ele aparținând unor specialiși de renume ai domeniului analizat, care surprind însă esența fenomenului studiat necesar pentru a înțelege inclusiv evoluțiile acestuia.
Capitolul al doilea propune o analiză complexă a caracteristicilor economiilor țărilor lumii evidențiind principalele tipuri de sisteme economice din economia mondială. De asemenea, sunt avute în vedere aspecte legate de rolul principalilor jucători în relațiile economice internaționale contemporane și anume țările Triadei
Capitolul trei trateaza abordarea principalelor aspecte privind dinamica fluxurilor comerciale internaționale, cauzele care au influențat evoluția acestora, evoluția structurii mărfurilor comercializate la nivel mondial, participarea țărilor lumii la fluxurile comerciale internaționale și principalele curente de schimburi comerciale internaționale În același timp sunt avute în vedere instrumentele utilizate în ultimele cinci decenii în calea fluxurilor comerciale internaționale (instrumente tarifare și netarifare pentru fluxurile de import; instrumente de promovare și stimulare a exporturilor). Toate aspectele specifice acestei teme sunt prrezentate din perspectiva Organizației Mondiale a Comerțului.
CAPITOLUL I
CAPITOLUL I. GLOBALIZAREA CA NOȚIUNE ȘI FENOMEN ECONOMIC
În acest prim capitol se urmarește prezentarea și explicarea principalelor noțiuni specifice relațiilor economice internaționale, acest fenomen cunoscând o evoluție și un ritm tot mai accelerat. Astfel, în ceea ce privește definirea relațiilor economice internaționale și a elementelor sale componente, există o multitudine de formulări. În aceste condiții, sunt avute în vedere definiții și explicații, multe dintre ele aparținând unor specialiși de renume ai domeniului analizat, care surprind însă esența fenomenului studiat necesar pentru a înțelege inclusiv evoluțiile acestuia.
Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor '80, a căpătat noi valențe și adepți în deceniul '90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.
Într-un sens larg, procesul de globalizare economică, poate fi definit ca fiind procesul dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor dintre acestea și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale
Globalizarea economică presupune, așadar, în esență, globalizarea procesului de creare a producției interne brute ale statelor lumii.
1.1. Abordări conceptuale asupra globalizării:
În literatura de specialitate globalizarea este abordată în mod divers, putându-se desprinde mai multe abordări conceptuale.
Globalizarea este definită prin interdependența economiei dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.
Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunțării la politica vamală și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor și capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice internaționale.
Globalizarea este considerată ca factor ce determină diminuarea rolului guvernului național ca urmare a extinderii acțiunii capitalului investițional internațional și a societăților transnaționale.
Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forțe transnaționale.
Cercetătorii români, susținători ai ultimelor două concepții, le completează cu ideea că statul continuă să aibă un rol important, invocând exemplul Franței și Marii Britanii.
În raportul Dezvoltării Mondiale editat de Banca Mondială în anul 2000 se apreciază că în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea și descentralizarea:
globalizarea consta în transnaționalizarea până la supranaționalizare cu deosebire în domeniile comerțului, finanțelor și tehnologiilor de vârf;
descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul național către comunitățile locale a tot mai multe atribuții administrative, sociale, educaționale, bugetare și în consecință, rolul statului național se va limita la diplomație, armată, adoptarea legislației interne.
1.2. Factorii determinanți ai globalizarii economiei:
Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale sunt:
Liberalizarea comerțului cu servicii în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar, a constituit tendința dominantă a anilor
’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în Marea Britanie și ulterior în Uniunea Europeană și Japonia. Tendința continuă și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est, printre care și România.
Liberalizarea piețelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului, reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor piețe financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiții normale.
Liberalizarea investițiilor străine directe:
Începând cu anii ’70, interesul comun al umanității de prezervare (apărare) a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte, cu vocație globală: bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă și securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.
Bunurile comune ale umanității sunt spații cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate și nici nu cad sub incidența suveranității statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacități tehnice de exploatare și deteriorare.
Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga planetă și pentru un viitor apropiat.
Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securității globale.
Procesele obiective ale globalizării economice:
În ultimele decenii ale secolului XX am asistat la dezvoltarea procesului de adâncire a diviziunii internaționale a muncii și specializare organologică care a generat comerțul cu subansamble. Totodată s-a remarcat faptul că sporirea comerțului exterior și mondial devansează creșterea producției mondiale. Astfel, datorită acestor tendințe are loc o creștere a coeficientului de dependență a economiilor naționale față de economia mondială și o ascensiune importantă a pieței externe, fapt ce obligă statele să adopte măsuri de liberalizare a comerțului exterior, ajungându-se până la desființarea taxelor vamale.
Liberalizarea mișcării internaționale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forței de muncă și a tehnologiilor, conduce la dispariția granițelor comerciale , nu însă și a granițelor naționale.
Se remarcă ca proces obiectiv adoptarea de reglementări comune de către state – acorduri , tratate, convenții privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investițiilor externe, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate.
Înființarea unor instituții și organisme internaționale comune cu atribuții la scară mondială, regională sau subregională – publice și private.
1.3 Opinii contradictorii asupra fenomenului de globalizare economică:
În legătură cu fenomenul de Globalizarea s-au structurat doua opinii opuse: una care susține acest proces, iar alta care se opune.
Susținătorii globalizării pun accentul în principal pe avantajele generate de procesul de mondializare:
reducerea costurilor de producție datorită economiei de scară;
accelerarea tranzacțiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicați – fax, Internet, etc.;
creșterea vitezei de derulare a operațiunilor comerciale, financiare și tehnologice;
extinderea puternică a piețelor și crearea de noi piețe independente de anumite surse sau zone tradiționale.
În consecință are loc o creștere a eficienței întregii activități economice la nivel planetar ca urmare a mișcării libere a capitalurilor, investițiilor, tehnologiilor și forței de muncă spre domeniile și zonele mai profitabile.
Oponenții globalizării invocă și uneori absolutizează consecințele negative:
.desființarea națiunii și statului național;
reducerea locurilor de muncă în țările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivității muncii;
specializarea unor state în activități de producție generatoare de poluare și care necesită un consum mare de muncă, materii prime și energie;
adâncirea decalajelor economice (în prezent 258 de persoane dețin o bogăție egală cu cea posedată de 2,5 miliarde de oameni – aproape ½ din populația Terrei). De asemenea, se menționează pericolele privind desființarea unor ramuri, falimentarea unor bănci, destabilizarea vieții economice, inclusiv a unor state.
În sensul orientărilor economice, monetare și financiare resimțite în mecanismul funcțional și competițional al economiei mondiale contemporane, se poate afirma ipoteza potrivit căreia, globalizarea presupune existea care se opune.
Susținătorii globalizării pun accentul în principal pe avantajele generate de procesul de mondializare:
reducerea costurilor de producție datorită economiei de scară;
accelerarea tranzacțiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicați – fax, Internet, etc.;
creșterea vitezei de derulare a operațiunilor comerciale, financiare și tehnologice;
extinderea puternică a piețelor și crearea de noi piețe independente de anumite surse sau zone tradiționale.
În consecință are loc o creștere a eficienței întregii activități economice la nivel planetar ca urmare a mișcării libere a capitalurilor, investițiilor, tehnologiilor și forței de muncă spre domeniile și zonele mai profitabile.
Oponenții globalizării invocă și uneori absolutizează consecințele negative:
.desființarea națiunii și statului național;
reducerea locurilor de muncă în țările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivității muncii;
specializarea unor state în activități de producție generatoare de poluare și care necesită un consum mare de muncă, materii prime și energie;
adâncirea decalajelor economice (în prezent 258 de persoane dețin o bogăție egală cu cea posedată de 2,5 miliarde de oameni – aproape ½ din populația Terrei). De asemenea, se menționează pericolele privind desființarea unor ramuri, falimentarea unor bănci, destabilizarea vieții economice, inclusiv a unor state.
În sensul orientărilor economice, monetare și financiare resimțite în mecanismul funcțional și competițional al economiei mondiale contemporane, se poate afirma ipoteza potrivit căreia, globalizarea presupune existența unui sistem economic caracterizat prin integrarea susținută a interconexiunilor existente între totalitatea relațiilor stat – stat, stat – agent economic, stat–piață și agent economic–piață. Altfel spus, orientarea “impusă” civilizației secolului XXI este aceea a maximizării eficienței fundamentată în mod deosebit, pe adâncirea specializării internațiuni. Dacă Karl MARX susținea la mijlocul secolului XIX, ipoteza “muncii– productive”, ca fiind singura creatoare de valoare adăugată (“plusvaloarea”), globalizarea avansează perspectiva “cunoașterii individuale”, a progresului economic întemeiat pe intensificarea necontenită a schimbului informațional, acesta din urmă devenind de altfel, elementul central în constituirea “capitalului uman” și mai departe, a noilor sisteme culturale și de valori capabile să răspundă numeroaselor transformări cu care se confruntă societatea contemporană.
CONCLUZII: Capitolul acesta tratează relațiile economice internaționale contemporane care se desfășoară astăzi în plin proces de globalizare economică adică stadiul în care a ajuns procesul real, pozitiv si de lungă durată, de dezvoltare a internaționalizării economiei, de mondializare a schimburilor și interdependențelor economice dintre economiile naționale și statele lumii contemporane.
CAPITOLUL II
ANALIZA PRINCIPALELOR CATEGORII DE PARTICIPANȚI LA RELAȚIILE COMERCIALE CONTEMPORANE
Capitolul al doilea analizează caracteristicile economiilor țărilor lumii evidențiind principalele tipuri de sisteme economice din economia mondială. De asemenea, sunt avute în vedere aspecte legate de rolul principalilor jucători în relațiile economice internaționale contemporane și anume țările Triadei
2.1.Locul economiilor naționale în relațiile economice internaționale contemporane
2.1.1.Tipologia economiilor naționale
Statele națiune și respectiv economiile naționale se prezintă sub o largă varietate în funcție de mai multe dimensiuni, nu obligatoriu aflate într-un raport de condiționare, între care cele mai importante sunt considerate a fi: potențialul economic, nivelul de dezvoltare și mecanismele economice adoptate la nivelul decidenților din cadrul economiilor naționale.
Potențialul economic este reprezentat de totalitatea factorilor naturali cu care este înzestrată o economie națională, precum și a factorilor de producție creați. Astfel, potențialul economic natural este dat de suprafața totală, populația totală, înzestrarea cu resurse naturale. În general, țările cu teritorii de mari dimensiuni au și populație numeroasă. În ceea ce privește mărimea populației, aceasta furnizează doi indicatori foarte de importanți pentru a caracteriza o economie națională. Astfel, numărul populației poate reflecta, pe de o parte, dimensiunea pieței interne (cererea de consum), iar pe de altă parte, potențialul productiv (factorul de muncă).
Potențialul economic valorificat reprezintă totalitatea rezultatelor economice dintr-o țară realizate în baza înzestrării sale cu un potențial economic natural. Elementele ce definesc potențialul economic valorificat (sau creat) sunt:
PIB absolut (exprimă valoarea volumului total al valorilor nou adăugate create într-o economie pe teritoriul național de către agenții economici naționali și străini, în decursul unui an; reflectă imaginea sintetică a gradului de valorificare a potențialului natural, uman și tehnologic),
nivelul producției industriale și al activității de servicii, potențialul comercial (vânzările totale interne și externe),
potențialul financiar (totalitatea surselor de finanțare interne aflate la dispoziția agenților economici interni),
potențialul tehnic și tehnologic (nivelul înzestrării cu echipamente de producție și tehnologii al economiilor naționale),
potențialul de cercetare-dezvoltare (centre de cercetare științifică).
Astfel, în funcție de elementele prezentate mai sus, în economia mondială contemporană există următoarele categorii de țări: țări industriale de mari dimensiuni (SUA, Marea Britanie, Japonia), țări cu orientare industrială (China, Brazilia, Rusia), țări cu orientare primară (India); țări industriale de dimensiuni medii (Spania, Canada, Australia, Republica Africa de Sud); țări industriale de dimensiuni mici (în această grupă se înscriu țările Europei Occidentale precum Olanda, Elveția, Suedia).
În prezent, marile țări industriale domină relațiile economice internaționale. SUA reprezintă astăzi singura superputere mondială datorită potențialului economic și militar. Puternica creștere economică a fost stimulată de o puternică piață internă (295 mil.locuitori) și de strategiile de standardizare și producție de serie mare promovate de firmele autohtone impuse de de dimensiunea pieței interne. Cu un PIB de aproximativ 12.000 mld.USD ocupă prima poziție în topul mondial.
Un alt criteriu de analiză al economiilor naționale este nivelul lor de dezvoltare. Acesta este susținut de o serie de indicatori precum:
nivelul PIB-ului/locuitor, indicatori economici care reflectă eficiența economiei respective (structura PIB-ului pe tipuri de activități economice, nivelul productivității muncii și al randamentelor în diferite sectoare sau pe ansamblul economiei, consumul mediu de energie pe locuitor, consumul specific de energie),
indicatori ai calității vieții sau indicatori de dezvoltare umană (speranța de viață, rata de alfabetizare, numărul de medici la 1000 de locuitori, ponderea elevilor sau studenților în populația de vârsta respectivă, numărul de telefoane la 1000 de locuitori, numărul de autoturisme pe locuitor, numărul de edituri într-o țară sau tirajele anumitor cărți).
În legătură cu acest criteriu, Programul Națiunilor Unute pentru Dezvoltare calculează indicele dezvoltării umane care se prezintă sub forma unui indice agregat între PIB/locuitor, speranța de viață, rata de alfabetizare și numărul de calorii zilnice/persoană.
În funcție de nivelul de dezvoltare și ținând cont de elementele prezentate în paragraful anterior, țările lumii se împart în țări dezvoltate și țări în dezvoltare.
Țările dezvoltate sunt reprezentate de țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). În prezent numărul țărilor membre OCDE este de 29, cinci dintre ele (Polonia, Ungaria, Cehia, Mexic, Coreea de Sud) alăturându-se relativ recent (după 1990) din considerente, în special, de ordin politic. Astfel, restul celor 24 de state sunt: SUA, Canada, Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Norvegia, Islanda, Elveția, Turcia, Japonia, Australia, Noua Zeelandă.
Caracteristicile comune ale economii țărilor dezvoltate sunt următoarele:
predominanța sectoarelor industrial și terțiar în structura economiilor lor, dezvoltarea ramurilor industriale de vârf (reflectată în ponderea industriei și respectiv a serviciilor în PIB);
economii specializate internațional în industriile tehnologiei de vârf, înregistrând cel mai ridicat nivel al productivității muncii;
dispun de management eficient și competențe necesare lichidării disfuncționalității organismului economic;
agricultura reprezintă un sector cu o înzestrare tehnică înaltă, randamente ridicate, zootehnia fiind cel mai important subsector;
existența unui sector de cercetare-dezvoltare foarte puternic (care se află la originea majorității noilor tehnologii și în consecință a performanțelor lor economice);
aceste țări au determinat transnaționalizarea vieții economice, fiind țările de origine dar și gazdele celor mai mari și puternice corporații transnaționale;
nivel de trai foarte ridicat dat în special de un nivel al consumului privat de bunuri și servicii foarte înalt, de o pondere foarte înaltă a bunurilor de folosință îndelungată în structura cererii de consum, calitatea produselor, rezolvarea analfabetismului, asistență sanitară, venituri pe locuito superior mediei mondiale;
structura comerțului lor exterior este predominată de produse manufacturate cu înalt grad de prelucrare și de servicii; în același timp, se remarcă faptul că cea mai mare parte a fluxurilor comerciale mondiale sunt schimburi reciproce între țările dezvoltate;
sursă a celor mai importante fluxuri financiare internaționale, țările dezvoltate reprezintă cei mai mari creditori și investitori la nivel mondial, găzduind cele mai mari instituții financiar bancate internaționale și cele mai puternice corporații transnaționale.
Lărgirea grupului țărilor dezvoltate a determinat coborârea limitei inferioare a venitului pe locuitor. În general, se remarcă rămânerea în urmă a țărilor mari (ex. Marea Britanie). Analiza țărilor dezvoltate din punct de vedere al PIB-ului/locuitor evidențiază împărțirea acestora în două grupe: țări cu nivel al indicatorului redus (Polonia, Ungaria) și țări situate la polul opus (Norvegia, Elveția, Luxemburg).
Grupa țărilor în dezvoltare este una foarte eterogenă, cuprinzând majoritatea țărilor lumii. Aceste țări sunt foarte diferite din punct de vedere al orientării lor economice (industrie, agricultură) și al rolului acestora la nivel regional sau mondial. Din punct de vedere al originii lor, țările în dezvoltare pot fi grupate în țări foste colonii, țări foste comuniste (ambele grupe s-au lansat pe calea reformelor în implementarea principiilor economiei de piață), țări actuale cu regim comunist – R.P.Chineză, R.S.Vietnam, R.P.D.Coreea, Cuba (care încearcă lichidarea rămânerii în urmă prin mijloace specifice economiei de comandă).
În această grupă sunt incluse țările exportatoare de țiței (țări membre OPEC), țările recent industrializate (care înregistrează performanțe economice remarcabile), țările cel mai puțin avansate (cele mai sărace țări) și țările în dezvoltare cu venituri intermediare (cele mai numeroase). Țările exportatoare de țiței sunt economii unilateral dezvoltate care înregistrează un nivel al veniturilor și al PIB-lui/locuitor ridicat, deținând un important potențial financiar.
În cadrul țărilor în dezvoltare, țările recent industrializate reprezintă grupul țărilor cele mai avansate din punct de vedere economic și social. Aceste țări înregistrează un nivel al indicatorilor economici comparabil cu cel al țărilor dezvoltate (PIB, productivitatea muncii, calitatea produselor). În ultimii au înregistrat rate anuale de creștere foarte ridicate (ex. în ultimii ani, China a înregistrat ritmuri anuale de creștere de peste 8%). Ramurile de bază ale acestor economii sunt industria manufacturată, industriile de vârf și mai recent serviciile care contribuie semnificativ la realizarea PIB-lui și a exporturilor lor. În multe dintre ele, aceste rezultate se datorează influxurilor de investiții străine directe.
În funcție de strategiile de dezvoltare adoptate pe linia dezvoltării lor industriale în vederea încadrării pe o poziție favorabilă în relațiile economice internaționale, țările recent industrializate se pot împărți în două mari categorii:
țările Americii Latine: Brazilia, Argentina, Mexic; în procesul industrializării lor, aceste țări au pus în aplicare strategii de dezvoltare bazate pe substituirea importurilor; scopul acestora a fost crearea unui sectoare industriale (în special ale industriei grele) care să asigure înlocuirea produselor din import prin produse proprii; creșterea economică a fost văzută drept o consecință a amplificării activităților economice interne pe seama cererii interne (consumului intern);
țările Asiei de Sud-Est: Hong Kong, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Malaysia, Indonezia, Filipine, Thailanda; strategia de dezvoltare urmată de aceste economii s-a bazat pe promovarea protejată a exporturilor; creșterea economică a acestor țări a fost antrenată prin crearea de industrii de export, pe seama cererii externe.
În literatura de specialitate, există o serie de opinii în ceea ce privește strategiile adoptate de aceste țări. Astfel, specialiștii susțin că strategiile țărilor Americii Latine nu s-au dovedit eficiente, acestea dezvoltându-se autarhic pe plan internațional și astfel nefiind pregătite pentru a se înscrie în circuitul economic mondial într-o poziție favorabilă lor. În schimb, strategia urmată de țările Asiei de Sud-Est este lăudată și chiar recomandată, aceasta susținând integrarea și înscrierea într-o poziție favorabilă în circuitul economic internațional. În plus, experții Băncii Mondiale afirmă faptul că în strategiile lor au fost avute în vedere și elemente de protejare a economiilor lor naționale prin politici protecționiste până la atingerea unui anumit nivel de competitivitate al industriilor lor naționale.
Țările cel mai puțin avansate formează periferia periferiei economiei mondiale. Aceste țări se confruntă cu cele mai grave cazuri de sărăcie fiin situate în principal în continentul african. Aceste țări realizează un nivel al PIB-lui/locuitor de 100 USD, ponderea producției în PIB fiind de 10 %, productivitatea muncii foarte redusă datorită mijloacelor de muncă rudimentare, iar rata de alfabetizare de 20%. Principala cauză a acestei situații este slaba înzestrare cu resurse, suprafețe cultivabile de mici dimensiuni, inexistența unei piețe interne capabile să stimuleze economia și politici economice închise, de subzistență.
Între cele două extreme se încadrează cele mai multe țări în dezvoltare (inclusiv România). Aceste țări realizează un nivel al indicatorilor economici de dimensiuni medii, cele mai multe țări regăsindu-se în grupa de venit de 1000-1500 USD.
Din punct de vedere al mecanismelor economice adoptate, țările lumii se împart în țări cu economie de piață, țări cu economie socialistă (ex. Cuba) și țări cu economie socialistă de piață (ex. China, Vietnam, Mongolia). Țările cu economie de piață sunt cele mai numeroase. Economia de piață este reprezentată de un număr considerabil de tipuri de economii: economii de tip anglo-saxon (SUA, Canada, Marea Britanie), economii de tip vest-european (Franța, Italia), economii sociale de piață (Germania, Olanda, Austria), economii de tip contractual de piață (țările scandinave: Suedia, Norvegia, Danemarca) și economii de tip paternalist (Japonia). Țările cu economie socialistă de piață funcționează ca o combinație de mecanisme specifice economiei socialiste și economiei de piață. De exemplu, în China, proprietatea de stat este preponderentă. De asemenea, se remarcă un mix de mecanisme în ceea ce privește fixarea prețurilor: unele sunt administrate de stat, în timp ce altele sunt fixate liber de piață potrivit jocului cererii și ofertei.
2.1.2.Analiza comparativă a diferitelor tipuri de economii naționale
Majoritatea țărilor lumii au înțeles necesitatea implementării principiilor și mecanismelor specifice economiei de piață, preluând cea mai mare parte a caracteristicilor acesteia ca nucleu central și completându-le cu o serie de aspecte specifice particularităților lor. Astfel, aproape fiecare țară are varianta ei originală de economie de piață, aducând ceva nou față de celelalte variante deja existente. Din această abordare diferită a economiei de piață, de la țară la țară rezultă o clasificare a tipurilor concrete de economie de piață
Economia de piață este un sistem economic, un mod specific de fundamentare și asigurare a coerenței deciziilor privind problematica economică fundamentală. Modelul teoretic al economiei de piață a fost elaborat pe baza unor premise economice, social-politice și filosofice, precum: proprietatea particulară, sacră, inviolabilă și garantață și respectiv primordialitatea intereselor personale. Economia de piață reală este acel sistem care este efectiv aplicat în diferite țări, dar care nu respectă integral caracteristicile modelului ideal al acestui tip de economie. Ea are următoarele caracteristici:
pluralismul formelor de proprietate (coexistența proprietății private, de state și mixte);
o structură tehnico-economică modernă și descentralizată, fiind ansamblul de piețe concurențiale, cu prețuri care se formează prin libera negociere;
un sistem financiar-bancar cu o structură diversificată;
statul are rolul de a veghea la respectarea regulilor care se aplică în acest tip de economie.
Cele mai importante pârghii folosite de economia de piață sunt următoarele: costul, creditul, prețul, dobânda, profitul. Economia de piață are la bază economia de schimb, asumându-și prin aceasta și caracteristicile acesteia: autonomia unităților economice și diviziunea muncii.
În economia mondială contemporană, se evidențiază următoarele tipuri de economie de piață: tipul anglo-saxon (specific economiilor SUA, Angliei, Canadei); tipul vest-european (specific economiilor Italiei și Franței); economie socială de piață (specific economiilor Austriei, Olandei, Germaniei); tipul nordic (specific economiilor Suediei, Norvegiei, Danemarcei); economia paternalistă (specific economiei Japoniei); economie de piață orientată și dependentă de exterior (aplicată în statele mici independente, foste colonii).
Economii de tip anglo-saxon. Statele cu cele mai puternice economii de piață sunt fostele mari imperii coloniale, dar și fostele colonii. Acesta este cazul Marii Britanii, SUA și Canadei. Fiecare din cele două elemente – imperiul colonial și colonia însăși – a profitat de elemente propice precum: bogățiile coloniilor, respectiv experiența pe care populația coloniilor a dobândit-o de-a lungul perioadei de dominație imperială, învățând astfel să se organizeze, să se conducă și să-și asigure produsele necesare consumului propriu prin forțe proprii. Exemplul dat de situația actuală a SUA este elocventă în acest sens.
În cadrul acestor economii, statul are un rol redus în coordonarea activității economice. Principalul rol în coordonarea activității economice îl joacă piețele concurențiale (mecanismele piețelor concurențiale). Intervenția statului în economie este de regulă indirectă și se realizează prin intermediul politicii monetare. În condiții excepționale, statul se poate implica direct în cazul unor activități economice de importanță strategică pentru economia țării respective. Ex.: În SUA, un domeniu considerat strategic este cel al cercetării-dezvoltării, activitatea de cercetare-dezvoltare din anumite domenii fiind coordonată de stat
De asemenea, statul folosește în general un buget de dimensiuni nu foarte mari, cheltuielile bugetare fiind orientate prioritar către domeniile militar și de cercetare-dezvoltare și în mai mică măsură către domeniile educației, sănătății, infrastructurii, finanțate în principal din surse private. Ex.: În rândul țărilor dezvoltare, SUA înregistrează una dintre cele mai ridicate rate ale analfabetismului.
Economiile de tip vest-european (Franța, Italia) se caracterizează printr-o intervenție ridicată a statului în economie, aceasta manifestându-se în principal sub forma coordonării activităților economice. Intervenția statului se face în egală măsură prin mijloace directe și indirecte. Intervenția directă a statului în economie se realizează prin:
planificarea orientativă, indicativă (aplicată în Franța). Astfel, statul orientează agenții economici către îndeplinirea anumitor obiective la nivel de firmă, astfel încât pe ansamblul economiei să se realizeze anumite ținte economice, precum: atingerea unui anumit ritm de creștere economică, un nivel cât mai redus al inflației, un anumit tip de specializare internațională.
menținerea în proprietatea statului a unor firme, trusturi, concerne. Acestea sunt administrate direct de către stat. În Italia există 2 holdinguri uriașe: ENI și IRI. Acestea sunt organizate sub forma unor societăți care sunt coordonate de către un centru coordonator al deciziilor (statul sau o altă formă), acest centru coordonator deținând participații la capitalul firmelor respective.
Intervenția indirectă se realizează prin trei tipuri de politici economice: politica bugetară și fiscală, politica monetară și politica comercială. Bugetele naționale sunt de mari dimensiuni, deoarece statul face cheltuieli guvernamentale de mari proporții în următoarele domenii: sănătate, educație, protecție socială și infrastructură.
Economia socială de piață (Germania, Olanda, Austria) se cerecterizează printr-o intervenție a statului în economie prioritar indirectă. Statul veghează la realizarea a două mari obiective concomitent: funcționarea eficientă a piețelor și ajustarea disfuncționalităților piețelor. Cea mai importantă intervenție de corectare a disfuncționalităților pieței este în domeniul social: statul aplică o politică socială largă de protejare a persoanelor defavorizate.
Intervenția indirectă în plan social poate îmbrăca următoarele forme: plafonarea anumitor prețuri; subvenționarea anumitor cheltuieli în cazul persoanelor cu venituri reduse, în condițiile în care prețul a fost asigurat pe baza unui raport liber al cererii și ofertei. Intervenția directă a statului a fost concretizată într-un mecanism numit mecanismul de cogestiune al firmelor. Astfel, în anumite firme, din anumite ramuri industriale, statul participă la managementul firmelor prin reprezentanții săi astfel încât să influențeze activitățile firmei respective. Sistemul de cogestiune se concretizează și prin participarea la managementul firmei a reprezentanților marilor bănci private sau de stat. Aceasta conduce la cointeresarea băncilor în activitatea băncilor și la facilitarea finanțării activității industriale.
Economia de tip nordic specifică țărilor scandinave mai este cunoscută și sub numele de economie contractuală. Funcția sa de bază este întemeiată pe pactul social convenit între cele trei mari tipuri de agenți economici: statul, firmele private și sindicatele. Suedia este cel mai reprezentativ exemplu. Începând cu anii `30, în Suedia a fost implementat sistemul statului bunăstării sociale, creat ca urmare a implicării sindicatelor în economie.
Economia de tip contractual este caracterizată prin două tipuri de mecanisme fundamentale:
mecanismele de creare a eficienței (mecanismele pieței concurențiale);
mecanismele de asigurare a solidarității sociale, create de stat ca un angajament față de sindicate, la punerea lor în funcțiune fiind antrenate firmele private.
Forma concretă a solidarității sociale este reprezentată de politica socială a statului. Spre deosebire de toate celelalte economii, politica socială se adresează tuturor membrilor societății nu doar persoanelor defavorizate (ex.: în Suedia, 95% din sistemul de protejare a sănătății este în sectorul de stat). Pentru realizarea acestei politici sociale, statul folosește ca instrument fiscal un nivel al impozitelor pe venituri foarte ridicat astfel încât să se asigure venituri bugetare importante pentru finanțarea politicii sociale. În consecință, statul nu s-a implicat ca agent economic direct, nu a avut firme în proprietate proprie, s-a implicat numai în domeniul protecției sociale.
În aceste condiții, punând în balanță virtuțile și limitele acestui sistem obținem: politica socială în Suedia a fost una de ocupare a timpului liber; politica fiscală s-a bazat pe un nivel foarte înalt al impozitelor (impozitul pe venit se ridica la 85%) ceea ce a creat solidaritate socială; principalul dezavantaj al acestui sistem a constat în faptul că descuraja munca (s-a remarcat cel mai mare număr de zile de concediu medical, nivelul plății fiind de 90-95%, ceea ce încuraja absenteismul).
Începând cu anii `80 s-a remarcat un regres economic, fapt care a impus o reconsiderare a acestui sistem. Astfel, la începutul anilor 90, partidele de centru dreapta preiau puterea și pun în aplicare o reformă a impozitelor (care a adus nivelul impozitelor la 45-50%) menită să încurajeze munca, acumularea de venituri în economie și dinamica economiei în ansamblu.
Economia paternalistă specifică Japoniei se conduce după un model și o structură de organizare unice. După înfrângerea din al doilea Război Mondial, SUA le-au confecționat o constituție prin care printre altele nu li se permite să importe tehnică militară. În ansamblu, economia japoneză se caracterizează prin următoarele particularități: promovarea unor relații de paternalism, coexistența și funcționarea unor firme de mari dimensiuni alături de o multitudine de firme mici subcontractante, manifestarea unei concurențe foarte acerbe între firme și aplicarea unui tip de management specific (managementul japonez).
Paternalismul se definește ca o atitudine de protejare din partea unei autorități a persoanelor aflate în grija sa, persoane care îi recunosc autoritatea în mod absolut. În economia japoneză, paternalismul se manifestă la două niveluri: la nivelul raportului dintre stat și firme și la nivelul raportului dintre patroni și angajații lor.
Paternalismul la nivelul stat–firme. Statul folosește o serie mijloace directe pentru a influența activitatea agenților economici. Între acestea, cel mai important este planificarea ca instrument indirect de orientare a activității agenților economici în direcția realizării anumitor obiective macroeconomice. Acest instrument este unul optimist, în sensul că agenții economici sunt orientați către creștere economică și activitate dinamică. De asemenea, tot în legătură cu planificarea, se aplică două principii. Primul principiu constă în faptul că statul invită firmele să investească pentru că vor fi susținute de stat prin politici economice. Astfel, statul susține investițiile în ramurile industriale prin sistemul bancar. Cel de-al doilea principiu are în vedere faptul că în economie există riscul de supraîncălzire (creșterea prețurilor, creșterea inflației) și astfel firmele sunt încurajate să tempereze creșterea prețurilor. În aplicarea celul de-al acestui principiu se intervine alături de sistemul bancar și prin acțiunile unor ministere cu rol important în coordonarea activității economice (Ministerul pentru Industrie și Comerț internațional – MITI). De asemenea, statul japonez încurajează o legătură foarte strânsă între autoritățile guvernamentale și președinții marilor firme, în acest sens existând o asociație denumită guvernul managerilor formată din președinții marilor firme consultați permanent de manageri.
Paternalismul la nivelul patroni–angajați. În Japonia, individul nu se definește prin sine ci prin apartenența sa la grupul social din care face parte. Astfel, patronul își asumă anumite obligații față de angajații săi în schimbul loialității absolute a acestora. Protecția patronilor se manifestă pe mai multe planuri: sistemul angajării pe viață (este vorba până la pensionare; în Japonia 40% din relațiile de muncă îmbracă această formă); angajatul trece prin trepte de promovare care în final îi asigură obținerea unor venituri mari (fiecărui angajat îi este asociat un anumit nivel ierarhic, o anumită structură ierarhică); angajatul are asigurate venituri suplimentare față de salariul de bază (depășind uneori 50% din venituri); la pensionare, angajatul primește o anumită sumă de bani (este vorba de câteva salarii, aceasta ținând cont de faptul că în Japonia nu există sistemul pensiilor de stat); patronii cultivă o cultură de organizație care să creeze solidaritate între angajați și să încurajeze loialitatea față de firmă.
Economia japoneză funcționează ca o economie duală, ea fiind constituită dintr-un sector reprezentat de marile firme japoneze (keiretzu) și un sector al micilor firme care joacă rolul de subcontractanți ai marilor firme. Marile firme se constituie din trei tipuri de firme: o firmă cu activitate industrială sau de servicii, o bancă și o casă de comerț. Astfel, prin integrarea activității acestora se asigură creșterea eficienței economice și în final creșterea competitivității acestora. În ceea ce privește micile firme, activitatea acestora este fluctuantă, marcată de incertitudini. Nnmărul locurilor de muncă este de asemenea fluctuant, iar nivelul salariilor este redus. Deși cele două sectoare sunt legate, ele au caracteristici diferite din punct de vedere al dinamicii și stabilității angajaților și activității în ansamblu.
Economia japoneză se caracterizează printr-o concurență acerbă între firme. Aceasta a determinat creșterea performanțelor individuale ale firmelor, în finalrealizându-se un transfer de concurență din interiorul economiei către economia mondială. La nivel de firmă se practică un management care are ca obiectiv principal plasarea firmei respective în competiția internă și internațională, pe o poziție din ce în ce mai bună. Obiectivul acestui management nu constă în creșterea veniturilor ci în plasarea firmei pe o poziție de top în clasamentele internaționale. De asemenea, în firmele japoneze, spre deosebire de cele americane, marja dividendelor societăților pe acțiuni este foarte redusă (30% față de 60% în SUA), restul profiturilor fiind destinate investițiilor.
2.1.3.Rolul Triadei în relațiile economice internaționale contemporane
Triada cuprinde cele trei mari forțe ale lumii, și anume Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană si Japonia.
2.1.3.1.Locul și rolul Statelor Unite ale Americii în relațiile economice internaționale contemporane
Statele Unite ale Americii (SUA) reprezintă singurul stat care dispune de toate atributele puterii. Această afirmație poate fi susținută de o serie de considerente, de neregăsit în nici o altă țară, printre care: capacitate militară de intervenție oriunde pe glob; transformarea dolarului dintr-o monedă națională nu doar în una internațională, ci și luată drept etalon, considerată valută forte; engleza este cea mai vehiculată limbă în lume; impunerea la nivel mondial a culturii și civilizației americane; cea mai înaltă recunoaștere a prestigiului învățământului superior și a activității de cercetare-dezvoltare; cel mai prielnic cadru de dezvoltare a noii tehnologii a informației și a telecomunicațiilor.
De asemenea, SUA reprezintă cea mai mare putere economică cu cea mai mare piață de consum din lume. Această calitate este susținută de următoarele date: dotarea cu importante resurse naturale; cu numai 5% din populația lumii (284,8 milioane de locuitori în 2001), SUA produc o cincime din producția de cărbune, cupru, produse de rafinărie; sectorul agricol produce aproape jumătate din producția mondială de porumb, o zecime din producția de grâu, o cincime din producția de carne de vită, porc și oaie; SUA constituie de asemenea cel mai mare consumator de energie primară (petrol, gaze naturale, cărbune).
În același timp, se poate adăuga faptul că, cu 22% din PIB-ul mondial, SUA reprezintă centrul economiei mondiale, creșterea sau recesiunea economică a SUA, aprecierea sau deteriorarea dolarului influențând economiile tuturor celorlalte țări. Influența SUA asupra întregii lumi poate fi explicată în bună măsură și prin capacitatea importanților actori ai societății americane (Statul, Congresul, băncile, firmele etc.) de a determina regulile jocului în trei domenii cheie ale economiei mondiale: producția, finanțele și știința.
Astfel, în prezent, sistemul productiv american este dominat de firmele ce-și desfășoară activitatea la nivel internațional. Conform Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), la nivelul anului 2008, existau 80.000 de corporații transnaționale având drept țări de origine 67 de țări și care controlau peste 900.000 de filiale prezente în peste 175 de țări. Cu toate că, în ultimii ani, s-au dezvoltate și afirmat importante firme europene și japoneze, corporațiile americane controlează 21% din stocul mondial de investiții străine directe (ISD). De asemenea, publicația Fortune consideră că în funcție de calitatea managementului, calitatea produselor și serviciilor, capacitatea de inovare, capacitatea de a atrage, a dezvolta și a păstra personal de calitate, prezența pe piața globală, companiile americane sunt cele mai puternice din punct de vedere financiar și cele mai competitive. Ele își vor menține supremația pe termen mediu și lung atât prin pondere, cât și prin resurse, inovație, viziune și vocație globală. În 2009, revista Fortune a realizat un studiu prin care a arătat că în primele 50 de companii, doar opt nu proveneau din SUA, printer care: Nokia, Toyota, Nestle, Sony, Singapore Airlines. Dincolo de aspectele cantitative, forța firmelor americane rezidă și în capacitatea acestora de a-și face cunoscute și adoptate preferințele la nivel mondial. Companiile americane se fac remarcate îndeosebi în sectoare care dezvoltă tehnologia avansată: industria aerospațială și de apărare, industria computerelor și a microprocesoarelor.
Capacitatea SUA de a defini regulile jocului este și mai bine evidențiată în domeniul finanțelor. În ultimii treizeci de ani, toate deciziile importante în acest sector au fost luate de SUA (de exemplu: trecerea la cursurile flotante, la începutul anilor ’70, posibilitatea investitorilor internaționali de a finanța deficitele bugetare la începutul anilor ’80, liberalizarea serviciilor financiare în 1997). Influența dominantă a finanțelor americane a fost susținută și de evoluțiile tehnologice, băncile și investitorii privați americani. De asemenea, SUA se implică și în controlul crizelor financiare internaționale. În acest sens, amintim acțiunea hotărâtoare a SUA în stoparea crizei won-ului corean în decembrie 1997, prin intermediul Citibank – unul dintre pilonii finanțelor new-yorkeze.
Puterea SUA se exercită și în domeniul cunoașterii, universitățile și publicațiile americane fiind cele care stabilesc coordonatele și dau tonul într-o serie de domenii științifice. Un astfel de domeniu, care în ultima perioadă a luat o amploare deosebită la nivel mondial, îl reprezintă tehnologia informației, iar în cadrul acesteia, un loc important îl ocupă Internetul. Acesta a făcut din SUA laboratorul revoluției informației. Conform publicațiilor unei universități din Texas, la nivelul anului 2000, cifra de afaceri rezultată din economia Internetului a fost de 850 mld.USD, adică mai mult decât cea obținută din sectorul asigurărilor și automobilelor luate împreună. Firme că Intel în electronică, Microsoft, IBM și Dell în informatică, Lucent și Cisco în telecomunicații, sunt răspândite în întreaga lume. Cu toate acestea, în acest context, considerăm că trebuie să avem în vedere și faptul că aceste realizări își au reversul lor, și aici ne referim în special la efectele noii tehnologii a informației și comunicațiilor, cum ar fi tensiunile pe care le creează în ceea ce privește ocuparea forței de muncă. Astfel, există aproape 5 milioane de „cyber-salariați”, adică 5% din angajații în sectorul privat, ale căror salarii sunt cu 80% mai mari decât media sectorului privat. Pe de altă parte, penuria de candidați competenți, face necesar apelul la imigranți, în special indieni și chinezi, cunoscuți și apreciați pentru abilitățile lor deosebite în aceste domenii. De asemenea, se remarcă acutizarea criminalității informatice care poate să compromită eficiența „noului model economic”.
Puterea SUA se reflectă și în importanța pe care o au în definirea securității mondiale. Angajamentul SUA în apărarea Vestului în timpul Războiului rece a fost incontestabil. Războiul împotriva regimului taliban în Afganistan, ca și cel din Golf, Kosovo sau Irak confirmă faptul că SUA pot mobiliza rapid mijloace umane, prin instruirea și logistica necesare combaterii amenințărilor și conflictelor cu care se confruntă lumea contemporană. SUA dețin o poziție dominantă în baza materială a procesului de globalizare. Există însă opinii potrivit cărora, SUA „au orientat procesul de globalizare nu spre soluționarea problemelor globale, tot mai presante, acumulate în perioada postbelică, ci în concordanță cu interesele sale de a se afirma ca superputere mondială unică, atât pe plan economic, cât și pe plan politico-militar”.
Tendința SUA este de a-și consolida relațiile cu statele cele mai puternice din lume, pentru a-și realiza obiectivele într-un mediu favorabil, de a consolida instituțiile de cooperare regională și globală în vederea creării unei societăți deschise și implicate în activitatea economică și politică mondială. Principalii parteneri comerciali ai SUA sunt țările Europei de Vest și Canada. În ultimii 15 ani, reducerea ponderii Japoniei în importurile americane a fost compensată de creșterea importurilor din Mexic și China, acestea din urmă nereușind să facă concurență produselor americane din sectoarele de vârf ale economiei SUA.
În ceea ce privește puterea comercială a SUA, părerile sunt împărțite, de multe ori aceasta fiind obiectul unor opinii contradictorii. Astfel, în 2008, , deficitul comercial american a depășit 3.1% din PIB. Unii analiști au văzut în acest deficit consecința unei slăbiciuni structurale și a unei industrii crepusculare. Alții l-au considerat un semn al puterii, ca urmare a dinamismului economiei americane și a capacității sale de a organiza globalizarea în avantajul său. Deficitul comercial american își are originea în anii ’70, atunci când balanța de plăți a înregistrat pentru prima dată un sold comercial negativ, sold care s-a datorat intensificării concurenței externe din partea economiilor germană și japoneză, această situație prelungindu-se până în prezent.
SUA și-au eficientizat activitatea economică, în detrimentul țărilor în dezvoltare, a căror pondere în PIB-ul mondial s-a redus considerabil în ultimii 10 ani. La baza acestui fenomen s-a aflat politica protecționistă a SUA, cât și a altor state dezvoltate. Pe de altă parte, Washington-ul este acuzat că folosește violența oriunde consideră că este necesar, numai din dorința că lumea să fie controlată de un stat puternic. Există autori care consideră că deficitul soldului extern este un fenomen macroeconomic, care se datorează diferenței de creștere dintre SUA (care au cunoscut o rată de creștere medie anuală de 3,2% în perioada 1994-2002) și ansamblul țărilor industrializate (pentru care indicatorul respectiv reprezintă numai 2,7%), ceea ce face ca SUA să apeleze într-o măsură tot mai mare la importuri pentru a satisface cererea internă tot mai diversificată.
Participarea SUA la procesul de globalizare se traduce printr-o dublă specializare a economiei: pe de o parte din punct de vedere al producției, iar pe de altă parte o specializare de natură geografică. SUA dețin o poziție dominantă în producția bunurilor de echipament cu un înalt conținut tehnologic (instrumente de măsură, utilaje specializate, armament etc.). În ceea ce privește sectorul aeronautic, acesta, cu toate că a fost puternic afectat de concurența firmei franceze Airbus, a reușit să rămână una din componentele care au înregistrat excedent în ceea ce privește comerțul cu bunuri.
În paralel, o tot mai mare parte din cererea internă este satisfăcută prin importuri. Este vorba în special de importuri de bunuri cu un scăzut conținut tehnologic sau a căror producție necesită forță de muncă necalificată, precum: îmbrăcăminte, pielărie, mobilă sau produse ale unor ramuri industriale cum ar fi siderurgia sau construcția de mașini. De asemenea, SUA se bucură de avantajele de care dispune o putere dominantă în situația de liber schimb, deoarece ele dețin o poziție cheie în sectoarele tehnologiei de vârf, importând la prețuri reduse produse de consum curent, de multe ori fabricate sub egida unor firme americane (exemplu: Gap, Nike etc). Externalizarea unei părți a aparatului industrial se reflectă în scăderea numărului de angajați în sectorul industrial (în ultimii 4 ani numărul angajaților s-a redus cu două milioane de persoane). Aceste date trebuie interpretate cu prudență, aceasta deoarece în ultimii ani numărul total al angajaților din economia americană a crescut cu 2 milioane de locuri de muncă în medie pe an (cei mai mulți fiind angajați în sectorul serviciilor).
Activitățile de cercetare, design, management, marketing, publicitate, producțiile cele mai sofisticate sunt concentrate pe teritoriul american, restul importându-se sau subcontractatându-se în străinătate. Astfel, luând ca exemplu micro-ordinatoarele: Intel și Microsoft realizează microprocesoarele și logistica, Dell asigură conceperea și comercializarea și subcontractanții chinezi sau filipinezi asamblează produsele. În concluzie, deteriorarea schimburilor de produse finite este compensată într-o oarecare măsură de ameliorarea schimburilor internaționale de produse intermediare.
Serviciile joacă un rol strategic, deținând o pondere tot mai mare în exporturile americane. În perioada 1987-2000, excedentul balanței serviciilor a crescut de 6 ori, în anul 2001 acesta fiind de 70 mld.USD. În cadrul serviciilor, educația, serviciile financiare, serviciile de afaceri și serviciile profesionale sunt cele mai importantă, în 2000, acestea înregistrând un excedent de care a reprezentat 69% din totalul excedentului de servicii. Robert Boyer afirma că SUA știu să beneficieze de pe urma intermedierii financiare și a organizării capitalismului la nivel mondial. Schimburile cu servicii dau o dimensiune nouă deschiderii comerciale față de schimburile cu bunuri. Lăsând finanțarea economiei sale societății Citigroup și divertismentul Hollywood-ului, SUA adaugă noi probleme conflictelor care au deja loc în cadrul Acordului General pentru Comerțul cu Servicii (GATS).
În concluzie, ținând cont de toate cele prezentate mai sus, prin capitalul și prin economia sa, orice avânt sau recesiune a SUA are repercusiuni imediate asupra sănătății economiei mondiale. Dacă Japonia reprezintă un concurent important într-o serie de ramuri de producție, iar UE dobândește o putere economică din ce în ce mai mare, nici una, nici cealaltă nu dispune de rolul politic pe care îl au SUA. Prezența ONU pe malurile East-Riverului reprezintă recunoașterea acestei supremații.
2.1.3.2.Locul și rolul economiei Uniunii Europeene în relațiile economice internaționale contemporane
Uniunea Europeană (UE) reprezintă unul dintre cei trei poli ai Triadei formate de cele mai puternice centre de dezvoltare economică de pe glob. Atât înainte dar și în urma ultimei lărgiri, UE continuă să reprezinte cel mai important bloc comercial din lume și reușita sa se explică mai ales prin fluxurile comerciale și investiționale derulate cu restul țărilor lumii.
Perfomanțele economice ale UE sunt reflectate într-o serie de indicatori economici. Astfel, la nivelul anului 2005, PIB-ul UE se ridica la valoarea de 9434 mld.Euro, SUA realizând un PIB asemanator UE (adică 9450 mld.euro), iar PIB-ul Japoniei reprezenta aprox 30 % din PIB-ul UE (3066 mld.euro). Din punct de vedere al PIB-ului, UE ocupă locul al doilea, cu 20% din totalul mondial, după SUA și înaintea Japoniei cu6,7%. Cu toate acestea, analizând contribuția țărilor membre UE la formarea PIB-ului se remarcă o participare destul de diferențată. Astfel, Germania, dispunând de cea mai puternică economie din rândul țărilor membre, deține aproape un sfert din PIB-ul UE ceea ce înseamnă 1896 mld.euro; Marea Britanie contribuie cu aproximativ 18 % la formarea PIB-ului UE, respectiv cu 11396 mld.euro; Franța participă cu 16,5% la PIB-ul comunitar, ceea ce valoric înseamnă 1385.4 mld.euro; Italia deține un PIB de 1295 mld.euro, reprezentând 13,7 % din PIB-ul cumulat al țărilor membre. Dacă la aceste țări mai adăugăm PIB-ul al Spaniei și Olandei, vom observa că 84 % din PIB-ul UE este realizat de doar șase țări. Concentrarea celei mai mari părți a PIB-ului comunitar într-un număr redus de țări, se explică prin capacitatea economică de care dispun acestea, prin puternica industrializare, precum și prin intensa participare a lor la fluxurile comerciale și investiționale desfășurate pe plan monial.
Din punct de vedere al PIB-ului pe locuitor, clasamentul prezentat mai sus se modifică. Astfel, cea mai ridicată valoare a acestui indicator o înregistrează Luxemburgul, urmat de Danemarca și Irlanda, în timp ce cele mai scăzute valori se înregistează în Grecia și Portugalia. Devansarea țărilor mari din cadrul UE de către cele mai mici, prin prisma acestui indicator, are la bază numărul redus de locuitori pe care îl prezintă acestea din urmă și, într-un alt plan, calitatea de paradisuri fiscale de care se bucură aceste țări.
Din punct de vedere al datoriei publice, exprimată ca procent din PIB, aceasta se menține destul de ridicată (în jurul valorii de 63%, nivel superior prevederilor înscrise în textul Tratatului de la Maastricht). Explicația acestei situații este legată de cheltuielile efectuate de UE pentru programele comunitare de dezvoltare regională, care au avut în vedere Portugalia, Spania, Grecia, și Irlanda, precum și cele pentru programele de preaderare, care au vizat țările din Europa Centrală și de Est.
În ultmii ani, ponderea șomerilor în populația activă în UE s-a situat în jurul valorii de 8,9%. În prezent, menținerea unei rate a șomajului încă ridicate este motivată de reducerea puternică a ritmului de creștere a investițiilor productive ; dificultățile prin care au trecut sectoarele tehnologiei informației și comunicațiilor după 11 septembrie 2001; delocalizarea activităților productive ale corporațiilor transnaționale vest-europene către alte destinații care le ofereau avantaje comparative (din punct de vedere al costului forței de muncă, al disponibilităților de materii prime).
În ceea ce privește rata inflației, cu toate că autoritățile comunitare fac eforturi în direcția menținerii acesteia la un nivel scăzut, aceasta este un indicator economic cu o evoluție oscilantă (de la 2,1% în anul 2005 la 3,6%). În rândul țărilor membre, cea mai ridicată rată a inflației o înregistrează Letonia (17,7% în 2008), iar cea mai scăzută Olanda (cu 2,1%).
Toate datele prezentate pentru UE reprezintă media unor date statistice naționale, relevanța lor fiind diferită, având în vedere că între țările membre UE se manifestă discrepanțe regionale uneori foarte mari. În concluzie, este evident faptul că economia europeană se caracterizează în același timp prin convergență și diversitate, integrare și individualism.
Comerțul exterior reprezintă o componentă principală a economiei UE, contribuind într-o proporție considerabilă la creșterea importanței acesteia pe plan mondial.
Locul comerțului extra-comunitar în comerțul exterior al țărilor membre. În perioada 1990-2003 rata medie de creștere a exporturilor și importurilor UE a înregistrat o evoluție ascendentă, tendință care considerăm că se va menține și la nivelul următorilor ani, cu oscilații de la un an la altul pe fondul unor conjuncturi internaționale mai mult sau mai puțin favorabile. În rândul statelor membre, Germania a fost întotdeauna principalul partener comercial extern (în 2000, realiza 28%, respectiv 24%, din totalul exporturilor, respectiv importurilor UE) urmată de Franța (cu 15%, respectiv 12%), Marea Britanie (cu 14%, respectiv 18%) și Italia (cu 12%, respectiv 11%).
Orientarea geografică a exporturilor comunitare către restul țărilor lumii și destinația geografică a importurilor UE. În perioada 1990-2000, principalul partener comercial al UE a fost SUA a cărei pondere a crescut permanent (în 2000, SUA reprezenta destinația a 24,7% din exporturile UE și originea a 20% din importurile UE). Pe locul al doilea urmează țările Asociației Europene a Liberului Schimb (în 2000, 10% în exporturile UE se îndreptau către AELS, față de 15,3% în 1990; 10% din importurile UE preveneau din AELS). O foarte mare importanță în comerțul exterior al UE au dobândit-o țările Europei Centrale și de Est a căror pondere a crescut continuu (în 2000, 13,3% la export și 15% la import). Explicația acestei ultime evoluții este dată de faptul că multe dintre aceste țări beneficiau de o serie de avantaje comerciale în virtutea acordurilor de asociere încheiate la începutul anilor 90, dar și de faptul că acestea se aflau destul de aproape de momentul aderării la UE (mai 2004). Comerțul exterior al UE cu Japonia au înregistrat o evoluție descendendă (în 2000, 4,8% din exporturile și 9% din importurile UE). Ca urmare a acordurilor bilaterale de asociere încheiate de UE cu țări din regiunea mediteraneană, o tot mai mare parte din exporturile UE se îndreaptă către țările din Bazinul Mediteranean, respectiv 12% din total. Țările recent industrializate din Asia și China au devenit importanți exportatori în UE, ponderea acestora în importurile UE variind în jurul valorii de 10%.
Dacă până la nivelul anului 1999, comerțul desfășurat de UE cu restul țărilor lumii înregistra un sold excedentar (48 mld.euro în 1997), începând cu 1999, balanța comercială a început să fie deficitară (în anul 2002 acest deficit a ajuns la aproximativ 40 mld.euro).
Balanța comercială a UE s-a menținut excedentară pe parcursul ultimei decade în relațiile cu SUA (atingând în anul 2000 un excedent de 33,6 mld. euro), cu AELS, cu Europa Centrală și de Est (în acest caz este de remarcat saltul foarte mare de la 0,5 mld.euro în 1990 la 22,5 mld.euro în 2000), cu America Latină, Orientul Mijlociu și Apropiat, Oceania, Bazinul Mediteranean. În relațiile cu celelalte țări și regiuni, UE a înregistrat de cele mai multe ori, deficite comerciale, cel mai mare dintre acestea fiind obținut în schimburile comerciale cu China (44,6 mld.euro în 2000). De asemenea, în ultimii ani, se remarcă o reducere a deficitului înregistrat în relațiile comerciale cu Japonia (19 mld.euro în 2002).
Structura comerțului exterior cu mărfuri al UE cu restul țărilor lumii. UE este un exportator și respectiv importator tradițional de produse manufacturate, în anul 2000 ponderea acestora în totalul exporturilor extra-comunitare, atingând 87% la export și 72% la import. Comerțul cu produse de bază a înregistrat un deficit semnificativ de-a lungul ultimului deceniu, aflându-se totuși într-o ușoară reducere față de anul 1990. Acest deficit poate fi explicat prin faptul că țările UE sunt în general țări sărace în resurse de materii prime și resurse energetice, fiind astfel nevoite să realizeze importuri în cantități mari.
Locul comerțului intra-comunitar în comerțul exterior al UE. Comerțul intra-UE a reprezentat întotdeauna mai mult de 50% din totalul comerțului exterior al UE. În prezent, în urma ultimei extinderi din mai 2004, această pondere depășește 60%. Volumul comerțului intra-comunitar a crescut semnificativ pe parcursul extinderii UE, însă cu atât mai mult după 1995, când au aderat Austria, Finlanda și Suedia (în 1994 ponderea comerțului intra-UE din totalul comerțului exterior al UE era de 54%, iar în 1995 de 64%). În istoria Europei, comerțul a jucat întotdeauna un rol important, fiind factorul care a contribuit la actualul stadiu al dezvoltării economice vest-europene. De asemenea, comerțul reprezintă sursa creșterii numărului locurilor de muncă în domenii cum ar fi: cercetarea, transporturile, domeniul bancar, asigurările și alte sectoare. Conștientizând legăturile și intercondiționările dintre comerț și investiții străine directe, UE urmărește să asigure un climat favorabil pentru ISD paralel cu liberalizarea progresivă a comerțului.
Comerțul cu servicii este unul dintre sectoarele ce contribuie cel mai mult la succesul în plan economic al UE. Acesta reprezintă 70% din PIB și din numărul de angajați ai UE, aproape 25% din exporturile sale, și 50% din investițiile în alte regiuni ale lumii. Între serviciile care se remarcă în comerțul exterior al UE cele mai semnificative contribuții le aduc: serviciile informatice și activitățile conexe acesteia, călătoriile și turismul, hotelărie și restaurație, finanțe și asigurări, construcții, transporturi, telecomunicații, educație și programe privind mediul înconjurător, sănătatea și serviciile sociale etc. În anul 2000, UE realiza cea mai mare pondere în comerțul internațional cu servicii (25%, adică 485,1 mld. euro), urmată de SUA cu 22% și Japoniei cu 8%.
În perioada 1990-2002, balanța comerțului cu servicii a cunoscut o reducere a excedentului (de la aproape 20 mld.euro la 6 mld.euro), în special datorită deficitului înregistrat de componenta călătorii, deteriorării excedentelelor în transporturi, comunicații, construcții, asigurări, servicii financiare. Spre deosebire de UE, SUA a cunoscut o evoluție ascendentă continuă, în perioada 1990-1999, cel mai mare excedent al balanței înregistrându-l în anul 1997 (aproximativ 80 mld. Ecu). În schimb, Japonia, cel de-al treilea pol al Triadei, a înregistrat o balanță deficitară pe parcursul întregii perioade luate în considerare, în 1999 deficitul fiind de 30 mld.euro. Principalii parteneri ai UE în comerțul cu servicii sunt: America de Nord cu o pondere de 45%, din care SUA dețin 37%; Asia (excluzând Japonia) și AELS, deși ponderea acestora a mai scăzut în ultima perioadă. În cadrul UE, cei mai mari exportatori de servicii sunt Marea Britanie, Germania și Franța, iar cel mai mare importator de servicii este Germania.
Comerțul cu servicii a luat amploare îndeosebi după adoptarea Acordului General pentru Comerțul cu Servicii (GATS) și după negocierile care au urmat acestui acord și în cadrul cărora UE a jucat un rol deosebit. Cu ocazia acestor negocieri s-a avut în vedere liberalizarea comerțului cu servicii, cu precădere a telecomunicațiilor și serviciilor informaționale, precum și liberalizarea serviciilor financiare.
Investițiile străine directe (ISD) constituie componenta care, alături de comerțul exterior, asigură succesul economiei UE pe plan mondial. Amploarea ISD de-a lungul timpului s-a datorat intensificării fuziunilor și achizițiilor pe scară largă, mai ales între țările dezvoltate, acestea crescând cu o rată anuală de 42% în ultimii 20 de ani. În anul 2000 companiile din UE urmate de cele din SUA, au fost principalii cumpărători de active din țări în dezvoltare, cel mai mare volum de operațiuni înregistrându-se în America Latină. Triada deține 71% din fluxul de intrări de ISD și 82% din fluxul de ieșiri de ISD, iar în cadrul acesteia UE își sporește ponderea atât că sursă cât și că receptor de ISD. Un rol important în această evoluție l-a avut adâncirea procesului de integrare.
De-a lungul timpului, UE s-a remarcat și în domenii precum asistența economică, cooperarea în vederea dezvoltării și a ajutorului umanitar. Această grupare vest-europeană constituie cel mai mare donator mondial de ajutor umanitar pentru refugiați, de ajutor alimentar pentru victimele catastrofelor naturale și ale conflictelor armate. UE se situează pe locul trei, după SUA și Japonia, în privința ajutorului financiar, în ultimii 30 de ani finanțarea acordată de Banca Europeană de Investiții crescând de la 7 la 17%, reprezentând aproximativ 10 mld.euro. Spațiul comunitar realizează cel mai mare import de produse fabricate în țări în dezvoltare. Programele comunitare, care sprijină dezvoltarea acestor țări (inclusiv în estul Europei), se ridică la circa 7,5% din bugetul comunitar.În ultimul deceniu, investițiile străine directe ale UE în țările în dezvoltare au crescut de la 27 mld. euro în 1990 la 185 mld. în anul 1998, iar această tendință continuă.
În urma analizei efectuate asupra principalelor componente ale economiei UE, se pot trage următoarele concluzii: Produsul Intern Brut al UE a crescut în ultima perioadă de la an la an (cea mai mare creștere a înregistrat-o în anul 2000 de 3,3%), lucru ce atestă o situație economică favorabilă; comerțul și investițiile intra-UE au devansat ca importanță pe cele extra-UE, una dintre cauze constând în politicile comune ce se aplică între statele membre (politica agricolă comună, politica energetică comună, politici în domeniul transporturilor etc.). Se poate aprecia așadar, că atât comerțul exterior al UE, cât și investițiile străine directe, prin evoluția ascendentă continuă din ultimul deceniu, sunt componente ce participă la afirmarea economică a UE pe plan internațional.
2.1.3.3.Locul și rolul economiei Japoniei în relațiile economice internaționale contemporane
Japonia, țara soarelui răsare, a doua putere economică a lumii în pragul mileniului trei, a fost și a rămas până astăzi un caz singular în istorie. Arhipelagul izolat în Extremul Orient s-a aflat, până la mijlocul secolului al XIX-lea, în afara fluxului istoriei, mai mult chiar, a refuzat în mod deliberat mai mult de două secole orice contact cu lumea exterioară. Japonia reprezintă o societate riguros ierarhizată care a trăit până la jumătatea secolului al XIX-lea în plin ev feudal ignorată și ignorând lumea civilizată. O țară relativ mică, cu o suprafață de 378mii de km2, muntoasă în proporție de aproape 90% situată într-una dintre cele mai active zone vulcanice și seismice ale Pacificului, lipsită de bogății naturale și de resurse energetice. Grav afectată de bombardamentele celui de-al doilea Război Mondial, a devenit în epoca postbelică, ilustrarea cea mai grăitoare a noțiunii de miracol economic.
Sigura putere militară neoccidentală care a reușit în ultimul secol să înfrângă o mare putere europeană (Imperiul Rus în 1904-1905), Japonia nu este astăzi o putere nucleară deși este singura țară care a cunoscut nemijlocit efectele exploziei a două bombe atomice la Hiroshima și Nagasaki; efectivele sale militare actuale reprezintă un sfert din cele ale RPD Coreene.
Rezultatele spectaculoase ale reconstrucției economiei nipone, după distrugerile celui de-al doilea Război mondial, au făcut să se vorbească în ultimele decenii ale secolului trecut despre un adevărat miracol japonez. În deceniul șapte, Japonia devine a treia putere industrială a lumii, apoi prima putere exportatoare, un lider de necontestat în lumea tehnologiilor de vârf. În deceniul nouă, Japonia menține cea mai ridicată rată anuală de creștere economică, cea mai redusă rată a șomajului și inflației, cel mai mare excedent comercial dintre statele puterni industrializate. Începând cu anii 1996-1997, economia niponă întâmpină serioase dificultăți care își găsesc cauza în declanșarea celei mai grave crize financiar-bancare din întreaga perioadă postbelică, iar începând cu anul 2001, economia niponă se confruntat cu cea mai dificilă perioadă traversată în ultimele decenii.
Prin poziția sa geografică și configurația topografică, Japonia a evitat, din antichitate și până în epoca modernă, să fie inclusă în vreo macroformație politică a Extremului Orient sau să fie subjugată de marile puteri coloniale. Japonia este statul care arealizat cea mai rapidă tranziție de pe glob de la o putere medievală la una modernă, structurile feudale fiind abolite în 1871. Modernizarea statală după modelul european și nord-american, industrializarea rapidă și dezvoltarea capitalistă au transformat Japonia, la începutul secolului al XX-lea într-una din marile puteri economice și militare ale lumii, promotor al unei politici externe imperialiste, agresive.
Experiența japoneză este cu atât mai interesantă, dacă judecăm evoluția ei prin prisma faptului că este singura putere industrială a lumii contemporane lipsită total de o bază proprie de materii prime, total dependentă de importul acestora de la mari distanțe și care își dezvoltă sistematic o industrie națională complexă și de înaltă eficiență. O țară care cucerește sistematic noi și importante segmenete ale pieței mondiale, în dauna celorlate mari puteri, superior dotate natural și având în plus avantajul unor tradiționale și puternice relații pe piețele respective.
În procesul devenirii sale industriale, Japonia s-a preocupat permanent de diversificarea surselor de aprovizionare cu materii prime, pentru a evita dependența de o singură piață, elaborând strategii specifice în funcție de criterii economico-geografice și politice riguroase, pentru fiecare produs sau grupă de produse și țară. În acesr sens, se remarcă prioritatea absolută a zonei Asia-Pacific, multe dintre importurile necesare industriei procurându-se din Thailanda (cauciuc natural și fibre vegetale), Malaysia (cositor și cauciuc natural), Indonezia (bauxită, lemn), Filipine, India (minerau de fier), China (țiței), Australia. Printre ceilalți parteneri de import de materii prime ai Japoniei se numără: SUA, Canada, Brazilia, Peru, țările Golfului (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iran furnizează Japoniei 70% din necesarul de țiței) etc. În contextul declanșării crizei petrolului, Japonia s-a preocupat să găsească mai rapid decât concurenții săi soluții la problemele puse de aceasta. În această direcție, și-au adus contribuția asociațiile de producție pe ramuri, organismele publice, Consiliul pentru structura industrială și sistemul bancar care s-au implicat în perfecționarea tehnologiilor, dezvoltarea unui program nuclear (energia nuclează furnizează astăzi 1/3 din necesarul de energie primară), folosirea deplină a forței de muncă, ridicarea nivelului de consum și îmbunătățirea condițiilor de viață, întărirea potențialului național. În concluzie, autoritățile japoneze s-au preocupat pentru ca politicile comerciale inițiate și promovate să asigure stabilitate socială și securitate națională, într-o lume confruntată cu multiple probleme sociale, politice și cu o concurență acerbă pe piețele internaționale.
Performanțele economiei nipone în ternei de rezultate macroeconomice sunt evidențiate în dimensiunea PIB-ului de 4785 mld.USD, adică dublu celui al Germaniei (2908 mld.USD) și reprezintă aproape 3/4 din cel al SUA (12.280 mld.USD).
Cea mai mare parte a relațiilor economice externe ale Japoniei se derulează cu SUA, UE și țările din regiunea Asiei de Sud-Est. Din punct de vedere al ritmului de creștere a exporturilor, Japonia a înregistrat valori superioare ansamblului țărilor capitaliste dezvoltate. Astfel, în perioada 1960-1990, ritmul mediu anual de creștere a exporturilor a fost de 17%. Principalii parteneri comerciali ai Japoniei sunt SUA (24%), țările Europei Occidentale (15%). În procesul dezvoltării sale economice, Japonia s-a axat pe dezvoltarea relațiilor economice cu țările din regiune, Asia de Sud-Est realizând 25% din total. În același timp, în ultimii 25 de ani, Japonia s-a implicat considerabil în procesul dezvoltării economice al acestor țări. Astfel, mai mult de jumătate din numărul total al filialelor de producție industrială constituite în străinătate de marile companii japoneze se concentrează în bazinul Pacificului: Coreea de Sud. Taiwan, Hong Kong, Singapore, Thailanda, Filipine, Indonezia, Malaysia. Aproximativ, 60% din investițiile străine ale Japoniei în aceste țări sunt destinate industriei textile, 10% uzinelor chimice, 9% celor metalurgice și peste 5% industriei alimentare.
În cadrul Triadei, Japonia derulează găzduiește 2% din intrările de ISD și reprezintă sursa a 5% din ieșirile de ISD. În topul primelor 100 dintre cele mai mari corporații transnaționale (cu excepția celor financiare), 18 sunt originare din Japonia. Deși nu ocupă o poziție de frunte, firmele japoneze au reușit să se afirme în industria computerelor (Canon, Ricoh, Fujitsu), în industria de echipament electric (domeniu dominat numeric de firmele japoneze Sony, Toshiba, Hitachi).
Producția de autovehicule reprezintă o industrie cheie pentru dinamica economică în ansamblu a țărilor capitaliste dezvoltate, antrenează numeroase alte subramuri situate în amonte sau în aval, condiționează viața a zeci de milioane de oameni. Dezvoltarea industriei japoneze de autovehicule a susrprins producătorii nord-americani și vest-europeni. În perioada 1978-1980, Japonia depășea SUA cu 38% și Europa Occidentală cu 9%, în condițiile în care în urmă cu doar doi ani SUA depășea producția Japoniei cu 31%, iar patru țări vest-europene cu 23%. Această evoluție a stârnit reacții și discuții, antrenând de la firme producătoare la cercuri guvernamentale, sindicate și președinți de state. SUA au făcut presiuni politico-economice, au căutat noi surse de frânare a penetrației automobilelor japoneze pe propria piață, încercând, fără succes, să demonstreze practicarea de către japonezi a unor politici mai puțin loiale (dumping social, menținerea cursului yenului la un curs artificial subevaluat). În final s-a ajuns la un compromis, firmele japoneze angajânduse să-și limiteze în mod voluntar exporturile de automobile pentru a preveni astfel dezechilibrarea balanțelor comerciale ale SUA și CEE și alte probleme în special în plan social. În acest context, economia niponă și-a reorintat strategia externă treacând de la exportul de produse manufacturate la exportul de capital și de tehnologie către țările dezvoltate.
Un alt punct cheie al dezvoltării economiei japoneze este reprezentat de producția și exportul de roboți industriali. În acest sens, deceniul nouă a fost marcat de boomul roboților, Japonia deținând 60% din producția și exportul mondial al roboților industriali. Începând cu anii 80, piața japoneză a roboților industraili a crescut într-un ritm mediu anual de 20%, principalul său concurent fiind SUA. Pătrunderea pe scară largă a roboților industriali în activitățile curente industriale japoneze a fost privită ca o posibilitate de reciclare și perfecționare a muncitorilor japonezi la un nivel profesional superior, de scurtare a zilei demuncă și prelungire a timpului liber.
În 1980, performanțele economice bazate de programe sistematice de investiții în cercetare-dezvoltare au asigurat Japoniei încheierea perioadei marii dependențe de tehnologia străină. În continuare, japonezii se preocupă de încurajarea investițiilor private în domeniul dezvoltării creativității și progresului tehnic și de posibilitatea utilizării gratuite a rezultatelor cercetării finanțate de stat de către orice firmă japoneză.
În concluzie, analiștii fenomenului japonez au demonstrat că reușita Japoniei este rezultatul unei strategii îndelung elaborate și metodic transpuse în practică, al unei munci persevernete de peste o jumătate de secol, al unui uriaș și bine direcționat efort investițional, al unei impresionante capacități de adaptare la cerințele reale ale pieței internaționale. Cu o gândire de perspectivă, după 1960, firmele japoneze și-au sporit investițiile în cercetare-dezvoltare (firmele japoneze investesc în cercetare de trei ori mai mult decât cele americane și de două ori mai mult decât cele vest-europene).
2.2.Rolul corporațiilor transnaționale în relațiile economice internaționale contemporane
Activitățile corporațiilor transnaționale reprezintă unul dintre cei mai reprezentativi factori ai progresului economic contemporan. Acestea se fac responsabile de răspândirea bunăstării prin asigurarea unui nou cadru, mult mai dinamic, de mișcare a capitalului, tehnologiilor și forței de muncă, de îmbunătățire a mediului și tehnicilor de afaceri, constituind astfel cea mai vizibilă latură a globalizării. Înainte de a prezenta principalele argumente în spijinul acestei afirmații, considerăm necesar să lămurim aspectele conceptuale specifice activității corporațiilor transnaționale, iar pentru a înțelege mai bine instrumentele de internaționalizare a activității lor și motivațiile orientării investițiilor lor dincolo de granițele țărilor lor de origine, în această abordare vom cuprinde și o serie de aspecte legate de organizarea acestora.
2.2.1.Aspecte privind caracteristicile și performanțele corporațiilor transnaționale contemporane
În literatura de specialitate se remarcă o multitudine de definiții ale corporațiilor transnaționale (CTN), fiecare surprinzând o serie de aspecte organizatorice sau de management. În general, prin CTN se înțeleg sisteme integrate ce derulează afaceri pe scală internațională, care dețin (total sau parțial), controlează și conduc active ce generează venituri și sunt amplasate în diferite țări. O CTN alcătuiește un amplu ansamblu la scară internațională, format dintr-o companie principală (firmă mamă) și un număr de filiale (firme dependente față de compania principală) implantate în diferite țări.
Filiala (engl. subsidiary) este o firmă cu capital propriu constituită de compania mamă în străinătate potrivit legislației țărilor de rezidență. În general, se consideră că o firmă A poate reprezenta o filială a unei firme B numai în condițiile în care: firma B este un acționar al firmei A și are dreptul de a numi sau revoca o majoritate a membrilor consiliului de administrație a firmei A; firma B deține peste jumătate din puterea de vot a firmei A; firma A este o filială a unei companii C care este o filială a lui B. De asemenea, în abordările privind problematica CTN se utilizează și noțiunile de firme asociate sau sucursale. Compania D poate fi o firmă asociată a firmei E dacă: firma E sau filialele sale dețin cel mult 50% din puterea de vot în cadrul firmei D; firma E și filialele sale au un interes de investiție directă în cadrul firmei D. Sucursala (engl. branch) reprezintă un serviciu al unei firme, implantat în străinătate. Principalele caracteristici ale unei sucursale în străinătate sunt: depinde în totalitate, din punct de vedere financiar și administrativ de compania care a creat-o, iar obiectul său de activitate trebuie să fie identic cu cel al companiei mamă; este organizată, înregistrată și funcționează potrivit legislației locale, iar cheltuielile necesare sunt suportate din bugetul de venituri și cheltuieli al companiei mamă; încheie contracte cu persoane fizice sau juridice numai pe baza împuternicirii de reprezentare date de compania mamă și în condițiile legii aplicabile; își desfășoară activitatea pe baza autogestiunii economico-financiare și valutare, în acest sens, ea dispunând de buget de venituri și cheltuieli al cărui sold se reflectă în rezultatele economico-financiare ale companiei mamă.
Natura fundamental specifică a CTN decurge din deținerea de active generatoare de valoare adăugată în medii economice naționale distincte și din coordonarea lor sub o politică și o strategie comună, elaborate de firma-mamă.
Principalele coordonate în cadrul cărora sunt explicate aspectele specifice ale corporațiilor transnaționale (în calitate de agenți emitenți ai investițiilor internaționale, proprietari ai activelor create astfel în străinătate și organizatori al producției internaționale) sunt legate de producția internațională (ca ansamblu al activelor productive în străinătate controlate din afara spațiilor de implantare și generând efecte în economia receptoare), și de investiția străină directă (ca flux de resurse financiare, transfer de tehnologii, competențe manageriale și organizaționale, cultura firmei). Astfel, prin intermediul investiției internaționale corporația transnațională dezvoltă activități de producție internațională.
În prezent, cea mai mare parte a fluxurilor de investiții străine directe (ISD) sunt generate de corporațiile transnaționale (CTN). În economia mondială contemporană, producția internațională este dominată de peste 61.000 de CTN care dețin peste 900.000 de filiale externe și care acoperă toate țările și toate domeniile de activitate. Aceste cifre ne determină să afirmăm că CTN reprezintă o remarcabilă forță a economiei mondiale contemporane.
Investițiile străine directe (ISD) sunt fluxuri internaționale complexe care implică un pachet de transferuri (constând în resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială și organizațională, acces la noi piețe de desfacere), într-un orizont de timp mai larg, precum și controlul investitorului asupra managementului și activității unei firme situate în altă economie decât cea în care respectivul investitot își are rezidența. Scopul fundamental al unei investiții în străinătate este obținerea de beneficii financiare la nivelul investitorului și o serie de efecte economico-sociale la nivelul economiilor gazdă (sporirea activității firmelor locale, ocuparea forței de muncă, sporirea încasărilor valutare din exportul produselor realizate prin ISD etc.). Modalitățile concrete prin care un agent economic poate realiza o investiție cu componentă internațională pot îmbrăca următoarele forme:
construirea pe loc gol a unei fime (greenfield investment);
achiziționarea sau transferul unor active într-o altă țară care presupune un transfer de capital de la compania mamă din țara de origine către o filială a acesteia dintr-o țară gazdă,
achiziția unei firme străine sau fuziunea cu o firmă în altă țară;
participarea cu capital investițional la constituirea unei societăți mixte;
investiția suplimentară sau reinvestirea profiturilor într-un proiect de investiții extern existent într-o țară străină (foarte rar identificată ca o ISD, în special din cauza faptului că nu este înregistrată în balanța de plăți externe a țării receptoare);
achiziționare de titluri de pe o piață străină sau emise de o firmă străină; în cazul achizițiilor de titluri, investițiile directe (comparativ cu investițiile de portofoliu) implică achiziționarea unui pachet substanțial de acțiuni, care oferă posibilitatea de a controla sau abilitatea de a participa la managementul companiei în care au fost achiziționate titlurile; de obicei, 10% este considerat pragul ce distinge investiția directă de cea de portofoliu;
acordarea unui împrumut unui agent economic dintr-o altă țară sau unei filiale (un împrumut acordat unei filiale este privit ca o investiție directă, în timp ce un împrumut acordat sau achiziționarea unor obligațiuni ale unei alte companii sunt considerate investiții de portofoliu);
încheierea de contracte internaționale cu componentă investițională precum cele de leasing sau franchising, licențierea unor tehnologii, subcontractarea unor operațiuni sau formarea unor alianțe de afaceri, care pot fi clasificate mai mult sau mai puțin ca ISD dar care pot cu certitudine să fie considerate ca asociate ISD.
Mai mult de 90% din CTN își au sediul principal în țările Triadei. Astfel, la nivelul anului 2003, în topul primelor 100 dintre cele mai mari CTN, 52 erau localizate în UE, 26 în SUA, 7 în Japonia.
În ceea ce privește orientarea sectorială a acestora, mai mult de jumătate din aceste companii desfășoară activități în sectorul echipamentelor electrice și electronice, în industria auto și industria de exploatare și distribuție a petrolului.
Încercând să surprindem rolul acestor CTN în producția internațională, cifrele sunt mai mult decât evidente. Astfel, cele 61.000 de CTN dețin: 48% din activele în străinătate, 58% din vânzările în străinătate și 49% din locurile de muncă din străinătate.
De asemenea, începând cu anul 1999, în topul celor mai importante 100 de CTN, au intrat și firme din țări în curs de dezvoltare. La nivelul anului 2003, în topul celor mai mari 100 CTN luate în analiză de UNCTAD intră pe locul 16 compania Hutchison Whampoa din Hong Kong, China, cu obiect de activitate divers, pe locul 70 compania Singtel din Singapore, specializată în telecomunicații, și pe locul 87 compania Cemex din Mexic, specializată în sectorul materialelor de construcții.
Transnaționalizarea companiilor este un fenomen în creștere nu doar la nivelul țărilor dezvoltate ci și în rândul țărilor în dezvoltare. Astfel, în topul primelor 50 de companii din țări în curs de dezvoltare, doar 13 își au originea în țări recent industrializate din Asia, America Latină și Africa de Sud. Acestea se orientează cu precădere către sectorul construcțiilor, industria alimentară și a băuturilor răcoritoare sau diverse alte industrii. Cele mai mari 25 de CTN din țările Europei Centrale și de Est activează în sectoarele transporturilor, mineritului, petrolului și gazelor naturale, produselor chimice și farmaceutice.
În ceea ce privește delimitarea unor câtorva caracteristici sub aspectul performanțelor CTN contemporane propunem studiile realizate de UNCTAD precum și de cunoscuta publicație Fortune. Astfel, în studiile realizate de către UNCTAD, se calculează indicele de transnaționalitate. Transnaționalitatea CTN poate fi considerată din trei perspective (fiecare având o serie de dimensiuni):
din perspectiva operațiunilor, dimensiunile cheie includ intensitatea sau relativa importanță a operațiunilor în străinătate ale CTN, măsurată prin variabile precum: extinderea geografică a operațiunilor sale, modalitățile de operare în străinătate, gradul de integrare a procesului de producție prin locații;
din perspectiva acționarilor, dimensiunile cheie includ: componența managementului sau a membrilor consiliului de administrație, naționalitatea componenței acționariaului, mobilitatea internațională și experiența managerilor; componența forței de muncă după naționalitate,
din perspectiva organizării spațiale a managementului, dimensiunile cheie includ: extinderea sau dispersia locației sediilor regionale în țările gazdă, naționalitatea sau naționalitățile legale ale unei CTN.
Dată fiind gama largă a perspectivelor și dimensiunilor care pot fi luate în considerare, gradul de transnaționalitate al unei CTN nu poate fi cuprins în totalitate printr-o singură măsură sintetică. Acesta presupune o varietate de indicatori. Unii dintre aceștia pot fi exprimați ca indici calculați sau estimați pe baza datelor empirice, alții pot consta din date empirice exprimate ca indici, iar o altă categorie pot fi exprimați mai degrabă sub formă calitativă decât cantitativă.
Indicelele de transnaționalitate calculat de UNCTAD (TNI) măsoară gradul de transnaționalitate a celor mai mari CTN din țări dezvoltate, în dezvoltare și în tranziție, din perspectiva operațiunilor. TNI utilizează trei variabile (vânzări, active, forță de muncă) pentru a măsura intensitatea operațiunilor în străinătate.
La nivelul anului 2003, indicele de transnaționalitate, calculat la nivelul celor trei topuri mondiale, cunoștea următoarele valori: pentru topul primelor 50 de CTN din țări în curs de dezvoltare, valoarea indicelui era de 39% (față de 37% în 1999); pentru topul primelor 25 de CTN din țările Europei Centrale și de Est, valoarea indicelui era de 32% (față de 26% în 1999); și pentru topul mondial al primelor 100 de CTN, valoarea indicelui se menținea la același nivel înalt de 53%.
Un alt indicator specific transnaționalității care exprimă intensitatea operațiunilor în străinătate conform numărului de filiale în străinătate este indicele de internaționalizare (IIN). Studiile UNCTAD arată că, în medie, 2/3 din filialele primelor 100 de CTN sunt localizate în străinătate. Informațiile privind filialele în străinătate pe țări de origine și industrii arată că valoarea indicilor IIN și TNI sunt mai mari pentru acele CTN cuprinse în top având ca țări de origine țări de mici dimensiuni (Belgia, Finlanda, Irlanda, Elveția) și aparținând industriilor de mașini și echipamente, contrucții și materiale de construcții, chimice și farmaceutice. TNI și IIN ne oferă o imagine asupra gradului de implantare și al intereselor unei companii în țările lor de origine și în străinătate. Nivelul și structura comerțului internațional pot de asemenea să fie influențate de intensitatea operațiunilor în străinătate, de ponderea activităților de afaceri în străinătate.
Un alt aspect al transnaționalității din perspectiva operațiunilor este extinderea geografică a operațiunilor și intereselor unei companii, opțiunea între dispersarea acestora într-un număr mai mare de țări sau concentrarea într-una sau două țări. Acest concept al transnaționalității are câteva aspecte: dispersarea operațiunilor în mai multe țări afectează poziția strategică a unei companii; de asemenea, aceasta afectează abilitatea acesteia de a dezvolta și dispersa cunoștințe și inovații, precum și strategiile ei privind forța de muncă sau guvernarea. Indicatorii utilizați pentru acest concept sunt: numărul de țări străine în care CTN are filiale și, mult mai bine, indicele de extindere a rețelei (NSI). În medie, CTN incluse în top au filiale în 35 de țări, iar valoarea NSI este de 18%. Acești indicatori ai expansiunii operațiunilor CTN prezintă dezavantajul că sunt obținuți utilizând numărul de filiale și nu pot fi completate ca în cazul indicelui de internaționalizare de un indicator similar TNI, care ia în considerare valoarea sau importanța activităților în fiecare țară în parte, deoarece nu există date privind ultimul dintre acestea.
O perspectivă ajutătoare se referă la regionalitate. Aceasta poate fi relevantă pentru a identifica operațiunile și interesele unei firme sunt concentrate într-o regiune sau în mod egal extinse în mai multe regiuni. Dimensiunea regională a transnaționalității poate fi redată prin numărul de țări străine în care CTN are filiale. Analiza pe țări de origine și pe industrii a CTN arată că UE este o regiune favorită pentru locația filialelor străine pentru CTN din topul UNCTAD pentru multe țări. Cu toate acestea, CTN japoneze își extind filialele în trei regiuni: UE, America de Nord și Asia de Sud-Est.
Indicatorii intensității precum și ai extinderii operațiunilor CTN se concentrează pe operațiunile filialelor străine în care CTN dețin pachete de acțiuni (participații), ceea ce subevaluează participațiile pe care companiile le au prin contracte non-equity. De exemplu, McDonald’s este listată ca operând doar în 14 țări străine, având, de aceea, un indice NSI foarte redus mediei topului primelor 100 CTN luate în calcul de UNCTAD, aceasta deoarece informațiile de la care sunt colectate datele nu includ activitățile de francizare. Aceasta arată că perspectiva modalităților de implantare în străinătate este la fel de importantă. O companie operează în străinătate direct (prin ISD) sau prin alianțe, comerț sau francizare (cum este cazul McDonald’s)? Operațiunile prin diferite modalități au implicații pentru țările gazdă și firmele lor, precum și pentru integrarea producției.
Tehnologia informației și comunicațiile fac posibile noi modalități de operare, între care: livrarea electronică a produselor finale sau intermediare. Aceasta afectează viteza operațiunilor internaționale, diviziunea internațională a muncii și integrarea proceselor de producție. Deși până în prezent, integrarea internațională a proceselor de producție se realiza numai la nivelul industriei manufacturiere, în ultima vreme se constată extinderea acesteia și asupra sectorului de servicii, în unele situații aceasta din urmă fiind mult superioară primei. Din punct de vedere cantitativ, dimensiunea integrării producției internaționale este foarte greu de cuantificat; cu toate acestea, comerțul intra-firmă poate fi un bun substitut, dacă și când este disponibil.
Pe lângă evaluarea transnaționalității din perspectiva operațională prin indicatori precum cei prezentați, se poate de asemenea încerca abordarea acesteia și din alte perspective decât cele menționate mai sus. De exemplu, compoziția regională a directorilor din consiliul de administrație din persectiva acționariatului. Aceasta arată că CTN din top originare din Europa au o reprezentare mult mai mare a naționalilor non țară de origine printre directorii lor decât fac CTN din SUA sau Japonia. Ponderile sunt 33% pentru UE, 47% pentru Elveția, 18% din SUA și 2% din Japonia. Iar în ceea ce privește publicația Fortune, aceasta realizează clasamente totale și sectoriale ale celor mai performante companii din lume, care îndeplinesc condiția realizării unei cifre minime de afaceri. Fiecare companie este evaluată prin prisma următoarelor criterii de performanță: calitatea managementului; calitatea produselor și serviciilor; capacitatea de a atrage, dezvolta și păstra personal de calitate; capacitatea de inovare; gestionarea inteligentă a activelor; valoarea investițiilor pe termen lung; sănătatea financiară; responsabilitatea față de problemele comunității și mediului în care compania operează; prezența pe piața globală.
Atât clasamentul integral, cât și cele sectoriale arată că marile companii din SUA sunt nu doar cele mai puternice financiar, dar și cele mai competitive. De asemenea, în urma clasamentelor realizate de respectiva publicație, petrolul, automobilele, băncile și comunicațiile sunt sectoarele în care, în ultimii ani, companiile europene au început să preia inițiativa. Astfel, prin criteriile de excelență pe care Fortune le are în vedere pentru a ierarhiza cele mai performante companii din lume rezultă menținerea supremației companiilor americane în economia mondială, acestea continuând să domine piețele lumii atăt prin pondere, cât și prin viabilitate, resurse, viziune, inovație, vocație globală.
La nivelul anului 2002, între primele 50 de companii clasificate de Fortune, doar cinci nu provin din SUA și anume: Nokia (locul 24, în coborâre de pe locul 8, unde se plasase în anul 2001), Toyota (locul 25) și Sony (28), Nestle (39) și Singapore Airlines (50). În al doilea rând, companiile americane au poziții dominante în 18 din cele 26 de sectoare pentru care Fortune a stabilit ierarhii de competitivitate, și anume: în trei domenii au o prezență exclusivă; în 11 au o prezență autoritară (dețin primele 3-5 locuri); în alte patru au întâietatea (dețin primul loc, eventual și pe al doilea, în afară de alte poziții în josul clasamentului).
De asemenea, supremația netă a companiilor americane se manifestă cu precădere în sectoarele care dezvoltă tehnologii avansate. Astfel:
industria aerospațială și de apărare are drept lider de excelență pe United Technologies. Sectorul este net dominat de companiile americane, între care nu încap, pe ultimele locuri ale topului, decât BAE Systems și Rolls Royce din Marea Britanie și EADS din Olanda.
industria computerelor îi are drept lideri pe Microsoft și IBM, urmați de Oracle și de alte opt mari branduri din SUA, abia pe ultimele locuri din ierarhie reușind să se claseze și trei firme japoneze (Canon, Ricoh, Fujitsu).
în industria microprocesoarelor, situația este și mai clară: între cele șapte companii clasificate, în frunte cu Intel, Texas Intruments și Applied Materials, figurează pe ultimele locuri una canadiană și o alta singaporeză, dar tot atât de americane prin origine.
Firmele americane se impun cu autoritate și în diferite sectoare ale comerțului, ca și în producția de energie, serviciile de curierat sau industria băuturilor. Această situație se explică fie prin dimensiunea, fie prin structura consumului intern. Prevalența în alte domenii, precum industria farmaceutică și asigurările, are însă relevanță pe piața globală și conferă Statelor Unite atuuri suplimentare, sub aspect tehnologic și, respectiv, financiar.
În ceea ce privește principalele puteri economice concurente ale SUA, Uniunea Europeană și Japonia, acestea câștigă teren, îndeosebi în sectoarele economiei clasice. Unul dintre domeniile în care companiile americane și-au pierdut competitivitatea este cel al transporturilor aeriene. Astfel, clasamentul este ocupat de: liderul de excepție – Singapore Airlines, companiile americane (Delta, American) și europene (Lufthansa, British, Air France) relativ viabile, urmate de cele japoneze și cele americane falimentare (United, US Airways). În ceea ce privește industria de echipament electric, General Electric este lider, dominat numeric de firmele japoneze (Sony, Toshiba, Hitachi etc.), între care se intercalează firmele europene Siemens, ABB, Philips, urmate de Samsung și LG (Coreea de Sud). Un tablou similar înfățișează telecomunicațiile, unde SBC Com, Verizon și Bellsouth sunt urmate de Vodafone și de un grup compact de telecomuri europene și nipone. Firmele asiatice încep să ocupe îndeosebi clasamentele sectoriale pentru metalurgie și echipamente industriale,
De asemenea, europenii sunt ofensivi în domeniile bancar și industria chimică. În topul celor mai performante bănci, Citigroup și Morgan Chase sunt urmate de cele mai performante bănci europene, care acoperă două treimi din acest clasament. Topul industriei chimice, deși se deschide cu DuPont de Nemours și Dow Chemical, este dominat în zona mediană de companiile europene (Bayer, Akzo Nobel, Henkel, Imperial) și se încheie cu cele japoneze. Americanii dețin o poziție de-a dreptul marginală în industria alimentară, unde companiile europene dețin supremația, prin Nestle, Unilever și Danone. În rândul celor mai competitivi producători de sisteme de comunicații, Nokia, Alcatel și Ericsson îi surclasează pe Cisco și Motorola.
Printre domeniile clasificate de Fortune în care companiile europene și cele americane se află într-un raport de relativă paritate enumerăm: industria cosmeticelor (Procter & Gamble, L'Oreal, Colgate-Palmolive și Christian Dior); în clubul gigantilor industriei petroliere, britanicii dau tonul în sectorul petrolier, prin Shell și BP, alături de americanii de la Exxon, Chevron și Conoco, după care urmează un pluton eterogen, cu Total Fina Elf, ENI, Petrobras etc. ; ierarhia actuală în industria de automobile arată că americanii au pierdut probabil definitiv supremația. Japonezii conduc în topul competitivității, prin Toyota și Honda, în vreme ce General Motors rămâne singurul producător american clasat în primii zece, după BMW și Volkswagen, și înaintea lui Peugeot și Renault.
2.2.2.Analiza strategiilor de expansiune specifice corporațiilor transnaționale
Urmărind tendințele înregistrate în afacerile internaționale în ultimii ani, se observă că cea mai mare parte a activităților de expansiune internațională este realizată de firme private din țări dezvoltate cu economii de piață mature (țările Triadei). La baza expansiunii firmelor prin investiții directe dincolo de granițele lor naționale, ca modalitate fundamentală de extindere a afacerilor, se află o serie de motivații. În expansiunea lor, corporațiile transnaționale, ca de altfel orice altă categorie de firme, sunt motivate de ceea ce ele percep a fi în interesul partenerilor lor de afaceri principali (în mod deosebit acționarii, dar și managerii și salariații acestora), și mai puțin în interesul comunității mai largi din care fac parte. Conform teoriei economice, acești parteneri de afaceri trebuie recompensați pentru contribuția pe care și-o aduc la procesul productiv cu o sumă cel puțin egală cu costul de oportunitate al resurselor și capacităților pe care ei le oferă companiei. În același timp, orice venit rezidual obținut de o firmă peste acest cost de oportunitate suportat de partenerii săi de afaceri se va regăsi sub forma profiturilor mai ridicate ce revin acționarilor săi. Maximizarea acestor profituri, după degrevarea lor de impozite și amortizare, pusă întotdeauna în legătură cu capitalul investit, se constituie în forța motrice a firmei de afaceri moderne.
În literatura de specialitate în domeniu se întâlnesc diverse clasificări ale motivațiilor de expansiune. John Dunning în Multinational Entrerprise and the Global Economy în 1993, construiește o clasificare suficient de generală și cuprinzătoare a motivațiilor ce stau la baza ISD ale CTN. Astfel, în abordarea acestui autor, pot fi identificate patru mari tipuri motivații care determină CTN să-și orienteze activitatea în străinătate prin investiții, și anume: accesul la resurse; accesul la piețe; identificarea unor noi surse de eficiență; accesul la active strategice.
În funcție de relația și poziția în cadrul firmei, modalitățile de implantare în străinătate ale CTN pot fi împărțite în două mari categorii. Modalitățile directe de implantare în străinătate sunt cele prin care implantarea în străinătate se realizează prin entități care sunt înglobate în structura CTN, ceea ce conduce la crearea de noi relații intra-firmă. Ele se realizează prin investiții străine directe sub forma participației la capitalul entității, ceea ce implică un control direct al CTN asupra entităților respective. Aceste modalități de implantare îmbracă trei forme: achizițiile internaționale; societățile mixte; investițiile străine pe loc gol (“greenfield“).
Modalitățile indirecte de implantare în străinătate (acorduri non equity) sunt cele prin care implantarea în străinătate are loc prin intermediul unor firme independente din punct de vedere juridic de CTN, ceea ce conduce la crearea de relații inter-firme. Aceste modalități de implantare presupun deținerea unei cote foarte reduse din capitalul respectivei firme, ceea ce implică un control indirect al CTN asupra respectivelor entități.
Modalitățile indirecte constau în expansiunea în străinătate prin utilizarea unor rețele externe de relații cu o multitudine de alte firme: CTN, naționale, de dimensiuni mari sau mici, private sau în proprietate publică. Economia mondială contemporană se caracterizează prin existența și manifestarea a diferite modalități de organizare a afacerilor, interconectate prin diferite aranjamente complexe. Astfel, este posibil ca firme ce aparțin unui anumit segment organizațional, considerat major, să opereze la o scară geografică largă și să îndeplinească funcții diferite. Segmentele sunt interconectate între ele prin forme complexe. Astfel, se ajunge ca o firmă de dimensiuni reduse dintr-o anumită țară să fie direct legată de o rețea productivă globală. Interdependențele între firme de diferite tipuri și dimensiuni ignoră granițele naționale și creează un set de relații globale. Prin aceste relații sunt transmise mutațiile în evoluția diferitelor categorii de organizații.
Principalele aranjamente organizaționale în care pot fi implicate firme din diferite țări pot fi: alianțele strategice internaționale, aranjamentele contractuale – contractul de licențiere; contractul de franchising; contractul de management; contractul de uzină la cheie; subcontractarea internațională, rețelele dinamice. Fiecare din aceste aranjamente organizaționale cunoaște două forme de derulare a afacerilor: internalizarea completă a tranzacțiilor într-o firmă; externalizarea completă a tranzacțiilor de la o piață la altele.
Investițiile străine directe pot fi definite ca:
" … investiții făcute să se obțină un interes de durată într-o întreprindere care operează într-un mediu economic altul decât cel al investitorului, scopul investitorului fiind acela de a avea un cuvânt de spus in managementul întreprinderii."
Investițiile străine directe se întâlnesc în diferite forme: achiziționarea de bunuri în altă țară; transferuri de bunuri în alte țări; reinvestirea de profituri câștigate în altă țară . toate sunt metode de investiții directe. In cazul achiziționării de acțiuni, investițiile directe (în contrast cu investițiile de portofoliu) implică cumpărarea unui pachet substanțial de acțiuni, astfel încât să aibă dreptul de a participa la managementul companiei: de obicei, suma limită de 10 la sută este cerută pentru a distinge investițiile directe de cele de portofoliu. Un împrumut către o sucursală sau filială este în mod normal privit ca investiție directă, în timp ce un împrumut (sau cumpărarea unor acțiuni) la o companie cu care investitorul nu are legătură este considerat un împrumut de portofoliu. Investițiile străine directe pot lua diferite forme.
Cele mai întâlnite sunt:
" Achiziționarea de, sau fuziunea unei companii (private sau publice) în alta țară,
" Crearea unui Joint Venture cu o întreprindere deja existentă într-o altă țară,
" Crearea unei noi întreprinderi (investiție "greenfield") într-o altă țară și
" Investiție adițională sau reinvestiție într-un proiect deja existent cu investiție străină.
• Fluxurile investițiilor străine directe globale
Fluxurile investițiilor străine directe globale au atins o cotă de 1.5 trilioane in anul 2000 . O creștere de 37% comparativ cu anul precedent . scăzând la 735 miliarde $ in anul 2001
• Fluxurile investițiilor străine directe (ISD) (având în vedere cifrele din 2000) au crescut cu mai mult de 250 de procente începând cu 1996, cu mai mult de 500 procente față de 1990 și cu mai mult de 2000 procente față de 1982. Totalul investițiilor străine directe globale cumulează acum de 10 ori mai mult decât cumula acum 20 de ani. In lume, ISD cumulează aproape 14 procente din toate formările private de capital, și 22 de procente din toate investițiile industriale. • 63.000 de întreprinderi multinaționale, cu cele 800.000 de filiale străine, cumulează in acest moment aproape două treimi din comerțul mondial.
2.2.3.Integrarea corporațiilor transnaționale în actuala configurație a sistemului mondial contemporan
Procesul integrării crescânde a relațiilor economice contemporane, manifestat în ultimele decenii ale secolului XX și începutul noului mileniu, a avut drept premisă expansiunea corporației multinaționale și pe această cale, intensificarea fluxurilor investiționale, tehnologice și informaționale între statele emitente și economiile receptoare, conducând în mod inevitabil, la dinamizarea structurilor generatoare de progres economico-social și implicit, la conturarea noului sistem economic mondial.
Mai mult decât atât, fenomenele regionalizării relațiilor comerciale interstatale, coagulate în spații economice integrate, au impus într-o măsură ascendentă, prefigurarea unor structuri operaționale de gestiune a capitalurilor multinaționale cu sfere largi de impact asupra dezvoltării economiilor de implantare, acestea din urmă manifestând o dinamică de importanță majoră în asigurarea redistribuției bunăstării sociale între clasele de consum ale propriilor piețe de absorbție, marcând astfel, debutul procesului de globalizare al economiei mondiale contemporane.
De asemenea, un rol important în alimentarea dezvoltării multidirecționale a economiei mondiale, este deținut de ansamblul proceselor de integrare a sistemelor investiționale corporative și totodată, de complexul sistemic al investițiilor corporației multinaționale. În acest sens, elementul decisiv în susținerea redistribuției capitalurilor financiare, umane și deopotrivă, informaționale aflate tot mai mult, în posesia structurilor organizaționale integrate, este reprezentat de modul în care este asigurată diversitatea intrasectorială și intersectorială a investițiilor corporației multinaționale, aceasta contribuind în bună măsură, la consolidarea unei dezvoltări economice globale suficient de flexibilă în termenii fructificării resurselor umane, tehnice și tehnologice ale economiilor lumii, pentru ca apoi, efectele nocive ale unei expansiuni industriale robotizate, în sensul unor economii de scară negative, delimitate prin șomaj ascendent și inflație de progres economic * resimțită în planul dispariției unorclase sociale și al atenuării rolului sistemelor educaționale și de formare profesională în configurarea unei dezvoltări economice și sociale echitabile, să fie amortizate prin valorificarea potențialului creativ și deopotrivă, educațional al fiecărui sector sau ramură de integrare investițională proprii statelor gazdă. Se poate aprecia astfel, că industriile integrate orizontal sau vertical vor manifesta tendința unei conglomerări structurale și operaționale, capabilă să absoarbă potențialul de consum al piețelor atașate sistemic, operatorilor cu investiții străine de capital fie de proveniență autohtonă, fie de origine alogenă, urmând să asigure ulterior, un trend reductiv al efectelor economice negative (șomaj de scară, inflație structurală sau cea de progres economic) și în același timp, să susțină procesul delimitării economiilor lumii, în termenii integrării spațiilor competiționale în acord cu caracterul dezvoltării sociale a fiecărei entități asimilate procesului de “redistribuție” a beneficiilor investiționale, gestionate de ansamblul corporațiilor multinaționale și să mențină gradul de fructificare al resurselor umane și informaționale acumulate în decursul timpului, suficient de flexibil în plan social și în termeni de bunăstare globală.
Amplitudinea tendințelor ce se manifestă în cadrul economiei mondiale de astăzi, se sprijină pe un ansamblu de factori ce operează simultan și intercorelat atât la nivelul piețelor interne, cât și sub aspectul evoluției diviziunii internaționale a muncii, ca efect retroactiv al expansiunii corporațiilor multinaționale.
Piețele interne. Efectul creșterii proporțiilor capitalului asupra evoluției externe a corporațiilor multinaționale nu este unul resimțit instantaneu, ci dimpotrivă, transformarea posibilității în realitate avansează necesitatea asigurării unui anumit grad de concentrare a activităților, precum și menținerea în planul țării de origine, a unei cote de piață, care să contribuie la susținerea echilibrului economico(-)financiar a întregului sistem corporativ, în eventuala eșuare a unor operațiuni de implantare. Așa se explică motivul pentru care mărimea și importanța pieței interne, capacitatea prezentă și potențială a piețelor de absorbție a acesteia, pot acționa fie în sensul impulsionării, fie în cel al incertitudinii sau chiar, stagnării procesului de extindere a capitalului corporației multinaționale.
Inflația de progres economic este similară conceptual cu elementele informaționale de natură științifică, furnizate în literatura economică și specifice inflației structurale, alături de formele sale derivate. În prezentul capitol, termenul utilizat are valență beletristică și în același timp, socială, așa cu reflectă de altfel, și elementele descrise ulterior, fiind în acest sens, și o completare a aspectelor conferite de cercetarea științifică.
Corporațiile multinaționale din perioada contemporană, își aduc contribuția nu numai în sfera redistribuției cantitative și calitative a rezultatelor activității umane, ci concură în mod deosebit, la consolidarea unei structuri mondiale, compusă dintr-o vastă rețea de cercetare, producție, comercializare și desfacere pe multiple piețe, menită să susțină repartiția echitabilă a beneficiilor sociale și economice între toate statele lumii. Se poate aprecia astfel, că proveniența resurselor corporative comportă o orientare cel puțin duală, fiind atât de sorginte națională, cât și multinațională, trăsătura lor comună rămânând însă, modul de organizare structurală adoptat la scară mondială, acesta din urmă având drept caracteristică esențială gestiunea ansamblului integrat de filiale sau societăți conexe, grupate pe criteriul cerințelor și exigențelor potențialelor piețe de absorbție și ale revoluției științifico-tehnice, manifestată în prezent. Pe de altă parte, amplificarea și aprofundarea legăturilor dintre: sectoarele economiilor naționale; diferitele segmente ale capitalului corporativ; etc.; în condițiile creșterii complexității și noilor exigențe ale producției structurate în filiale de mari dimensiuni, precum și diversificarea continuă a activității corporațiilor multinaționale toate ca rezultante ale implementării progresului științifico-tehnic și tehnologic au determinat perpetua antrenare în operațiuni externe, a capitalului provenit din totalitatea industriilor afiliate sistemului corporativ, multiplicând astfel, sfera domeniilor de interes expansiv și sporind în mod deosebit, complexitatea relațiilor economice interstatale, precum și gradul de interconectare a resurselor angajate în acest proces atât la nivel intersectorial și interregional, cât și la scară globală.
Așadar, deplasarea structurii producției spre industriile direct conectate la recepția progresului științifico-tehnic și tehnologic contemporan, precum și dezvoltarea rapidă a ramurilor “high-tech”, au favorizat pe de o parte, expansiunea mondială a capitalului corporațiilor multinaționale și pe de altă parte, au contribuit la consolidarea unui sistem corporativ capabil să absoarbă rezultatele cercetării operaționale și innovația, în scopul flexibilizării spațiului concurențial extern și al eficientizării economiilor receptoare. Ca atare, în condițiile transmisibilității științei și tehnicii, ale caracterului multiregional, impus de amplificarea aplicabilității și utilizării acestora, corporațiile multinaționale, generatoare, ele însele, de invenții și innovații sau de produse și procese tehnologice noi, avansează atât concentrarea capitalului informațional, în vederea modelării acțiunilor promovate de eventualele companii competitoare sau din rațiuni de ordin financiar, cât și de dispersia progresivă a “monopolului” tehnic și tehnologic, îndeosebi către țările în dezvoltare, ce oferă un climat economic general benefic operatorilor cu investiții străine.
În esență, modificarea raporturilor dintre corporația multinațională, ca principal furnizor de progres economico-social, și piețele receptoare, alături de necesitatea adaptabilității continue și pertinente a sistemului corporativ la exigențele pieței mondiale, precum și intensificarea concurenței, au reorientat ansamblul modalităților de expansiune a capitalului din sfera exporturilor sau a investițiilor directe spre exercițiul unor operațiuni de implantare cu un pronunțat caracter financiar, aspect ce a condus în mod inevitabil, la propagarea tranzacțiilor cu produse financiare simple (acțiuni și obligațiuni) și derivate (contracte “forward”, “futures” și “options”) și implicit, la globalizarea piețelor financiare.
Tendința accentuării interconexiunilor dintre necesitatea participării țărilor la schimburile internaționale, ca element fundamental în satisfacerea criteriilor dezvoltării economico-sociale la nivelul fiecărei națiuni, ca entitate de-sine-stătătoare și adâncirea diviziunii internaționale a muncii, ca rezultantă directă a procesului de integrare interstatală reprezintă simbolul unei societăți în care sistemele de producție și distribuție sunt “gestionate” de complexul “invizibil” al multiplelor “produse” tehnologice, aflate în permanență, sub jurisdicția progresului științifico-tehnic contemporan, promovat în mod deosebit, prin continua expansiune a corporațiilor multinaționale.
De altfel, în lumea de astăzi, creșterea perpetuă a complexității și diversității formelor de producție și gestiune a informației științifice impune în mod hotărâtor, participarea tuturor statelor la circuitul economic mondial, aceasta constituind în esență, condiția sine-qua-non a dezvoltării și progresului civilizației mileniului XXI, țările devenind în mod firesc, componentele unui sistem economic mondial tot mai integrat. Pe de altă parte, dacă aceste interdependențe economice interstatale decurg mijlocit, sau dimpotrivă, nemijlocit, din revoluția științifico-tehnică manifestată în prezent, având prin urmare, caracter global, atunci direcțiile, aspectele sau metamorfozele lor nu ar putea fi desprinse de structura economico-socială în care se conturează, și nici nu vor putea fi abordate sau judecate, în mod abstract, în afara cadrului de referință. În țările dezvoltate, acest complex generator de progres economico-social este definit de prezența corporațiilor multinaționale, resursele lor constituind de altfel, temelia amplificării fluxurilor de capital, tehnologie și forță de muncă pe întregul mapamond.
Intensificarea interdependențelor dintre economiile lumii contemporane este în mod definitoriu, corelată cu evoluția fenomenului liberalizării fluxurilor economice, comerciale, monetare și financiare, “motorul” acestora fiind receptarea și încorporarea progresului tehnic, furnizat îndeosebi, de sistemele informaționale, promovate la nivelul corporațiilor multinaționale.
În plan legislativ, negocierile cu caracter multilateral, dezvoltate de-a lungul ultimelor decenii ale secolului XX, în domeniul reglementării relațiilor economice interstatale, au furnizat suportul amplificării proceselor de regionalizare și apoi, globalizare atât în plan segmentar, vizând aspectele sectoriale ale industriilor “high-tech”, cât și global urmărind interferențele dintre rezultatele cercetărilor științifico-tehnologice și dinamica nivelului dezvoltării și a calității vieții pe de o parte, în statele generatoare de progres economico-social și pe de altă parte, economiile receptoare. Din această perspectivă, tendințele manifestate în planul cooperărilor economice regionale, interregionale și chiar, globale, ar putea fi sintetizate în maniera următoare: reducerea importantă a ponderii politicilor tarifare în cadrul schimburilor comerciale internaționale; eliminarea sau diminuarea unora din practicile restrictive netarifare, (aspect definit prin însăși constituirea Organizației Mondiale a Comerțului, a cărei activitate are multiple semnificații, între care se pot menționa: (a) se realizează un cadru instituțional stabil, în interiorul căruia statele participante asigură reciproc condiții previzibile pentru desfășurarea comerțului și acționează în favoarea liberalizării continue a schimburilor; (b) noua organizație este caracterizată prin universalitate, numărul statelor care pot participa fiind nelimitat; (c) caracterul principial și reglementar a fost extins de la comerțul cu mărfuri, la cel cu servicii și la protecția drepturilor de proprietate intelectuală; (d) comerțul cu produse agricole este pentru prima dată obiectul unei liberalizări accentuate, definită atât prin diminuarea taxelor vamale, cât și prin eliminarea progresivă a sprijinului intern și a subvențiilor directe de export; (e) comerțul cu produse textile a fost de asemenea, subiectul unor ample negocieri, ce au favorizat demararea procesului reducerii restricțiilor de export, până la eliminarea completă a acestora de-a lungul unei perioade tranzitorii de 10 ani; (f) se realizează o semnificativă reducere a taxelor vamale medii pentru importul de produse industriale, de la 40% la numai 3.9% în țările dezvoltate, în timp ce numeroase sectoare și domenii sunt deja, caracterizate de lipsa influenței acestor bariere comerciale; multilateralizarea operațiunilor financiar-valutare, ca efect al noilor reglementări intervenite în ansamblul relațiilor comerciale internațiuni; facilitarea transferurilor internaționale de capital și ascensiunea politicilor economice favorabile investițiilor gestionate de corporațiile multinaționale; amplificarea volumului tranzacțiilor desfășurate pe piețele internaționale de capital; etc.; elemente care nu fac altceva decât să ateste rolul piețelor de absorbție în noul context economic global, în sensul importanței acestora din perspectiva trendului fluxurilor investiționale, tehnice și tehnologice, de resurse umane, etc., manifestate în procesul extinderii spațiilor economice integrate
Analiza concretă a raportului dintre aceste fenomene, proprii lumii afacerilor de astăzi, conduce la aprecierea potrivit căreia liberalizarea fluxurilor comerciale, monetare și financiare interstatale debutată în perioada contemporană și având caracter global, constituie factorul principal ce stă la baza intensificării interpenetrărilor dintre ansamblul economiilor existente în peisajul mondial actual și totodată, se substituie în elementul central ce formează temelia dinamicii expansiunii capitalului corporațiilor multinaționale, în special pe calea investițiilor străine directe, dar și de portofoliu, fapt ce justifică de altfel, și ipostaza globală a piețelor financiare internaționale.
În această orientare, se poate aprecia că, dinamica investițiilor generate de corporațiile multinaționale implantate în diverse regiuni sau țări ale lumii, are drept cauză esențială “reforma” instituită în modul de efectuare al relațiilor economice interstatale, în sensul diminuării semnificației acordurilor de factură bilaterală, în favoarea promovării celor de natură multilaterală. Esențializând, debutul procesului de liberalizare a fluxurilor comerciale și financiare, alături de mobilitatea ascendentă a operațiunilor valutare, precum și dezvoltarea interconexiunilor dintre piețele monetare și financiare internaționale au fost și continuă să reprezinte condițiile favorizante ce susțin și impulsionează atât expansiunea mondială a capitalului corporațiilor multinaționale, cât și conturarea noilor coordonate structurale în care se înscrie întregul sistem economic contemporan.
Prin urmare, premisele concentrării capitalului corporațiilor multinaționale la scară planetară, nu au fost altele decât însuși fundamentele liberalizării continue a comerțului interstatal și deci, a fluxurilor de investiții, acestea din urmă constituind în fapt, suportul translației economico – financiare, structurale și tehnologice dinspre țările dezvoltate (S.U.A., Japonia, statele Uniunii Europene, etc.) către noile economii industrializate sau în dezvoltare (țările Americii Latine, Coreea de Sud, Filipine, Hong Kong (China), Indonezia, Malaysia, Singapore, Taiwan (China), Thailanda, etc.). Din acest motiv, corporațiile multinaționale pot fi considerate liantul principal în procesul de integrare al economiilor emitente și receptoare în delimitarea trăsăturilor noului sistem economic mondial. Explicația acestui fenomen este furnizată prin însăși funcționalitatea mecanistică a proceselor de expansiune specifice acelorași entități, cu particularitățile operaționale pe care le impun, respectiv: (a) strategii de întreprindere complexă; (b) rețele structurate pe principiul “subsidiarității” interdependențelor organizaționale, financiare și deopotrivă, informaționale; sau, (c) sisteme de producție integrată, ele favorizând prin compozanța lor, adâncirea diviziunii muncii intracompanii și ca efect extern, accentuarea și dinamizarea simultană a specializării industriale și umane, justificându-se în acest sens, ponderea crescândă a activelor productive, aparținând sectorului particular-asociativ, în configurarea standardelor unei lumi aflată în plin proces de globalizare.
De aici, ascensiunea proceselor de integrare verticală, manifestată și în același timp, sesizabilă, pe ruta interconexiunilor dintre sistemul generator de produse și cel furnizor de resurse financiare (sistemul distribuitor), nu face altceva decât să ateste tot mai mult, rolul corporațiilor multinaționale în dimensionarea calitativă, cantitativă și structurală a relațiilor economice contemporane. Mai mult, geografica zonelor “gestionate” de corporațiile multinaționale (geostructura anexată a corporațiilor multinaționale) avansează ipoteza potrivit căreia aproximativ 78% din totalul acestora sunt originare din statele industrializate, iar mai puțin de 21% provin din rândul economiilor în dezvoltare (din care peste 1% își regăsesc apartenența în cadrul țărilor Europei Centrale și de Est). Cu toate acestea, Uniunea Europeană deține portofoliul majoritar, în privința rezidenței corporative, estimat la peste 54% din totalul entităților multinaționale prezente în spațiile competiționale integrate, consolidându-și în acest mod, avantajele competitive în raport cu Statele Unite ale Americii (5%) și Japonia (cca. 5.9%), atât în sfera acumulării de capital, cât și în cea referitoare la progresul tehnic și tehnologic.
Din perspectiva rețelei mondiale de companii affiliate corporațiilor multinaționale, mai mult de 58% sunt implantate în economiile în dezvoltare devansând într-un ritm susținut fluxurile investiționale promovate în exterior, fapt ce evidențiază de altfel, ponderea crescândă a capitalului antrenat de corporațiile statelor industrializate în totalitatea resurselor financiare tranzacționate între țările emitente și cele receptoare. Așadar, se poate aprecia că însuși sistemul corporativ, prin natura sa este cel care organizează producția și distribuția de bunuri și servicii la nivel global, având drept fundament relația de proprietate asupra activelor productive sau alte mijloace de control. De asemenea, corporațiile multinaționale adoptă strategii de gestiune și repartiție a rezultatelor economico-financiare atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, orientate îndeosebi, asupra: a evoluției profitului societăților afiliate și a celui consolidat; (b) expansiunii ariei de distribuție externă; (c) creșterii valorii de piață a titlurilor emise pentru dezvoltare; toate acestea fiind abordate în contextul mediului economic și politic afișat de potențialele state gazdă.
Concluzionând, concentrarea capitalului corporațiilor multinaționale, ca factor decisiv în configurarea spațiilor economice integrate și implicit, a relațiilor asociate acestora, are drept rezultantă politici și structuri economice favorabile absorbției corporative, sub aspectul resurselor naturale, dimensiunii piețelor interne, costului forței de muncă, gradului de specializare al acestora din urmă, cadrului legislativ local, etc., toate reunite în ipostazele lor delimitative, contribuind direct sau după caz, indirect, la continua intensificare a schimburilor interstatale și a beneficiilor reciproce dintre operatorii cu investiții străine și economiile receptoare, având finalitatea implicită, concretizată în ipostaza dezvoltării individuale a statelor lumii, precum și în cea a consolidării noului sistem de relații comerciale, financiare și informaționale, impus de altfel, cu nonșalanța caracteristică, de amplitudinea fluxurilor investiționale contemporane (Agmon & Lessard, 1997). Rețeaua corporațiilor multinaționale și a filialelor proprii acestora, amplasate pe întregul mapamond, se transpune așadar, în forma unui sistem integrat, cu valori economice, sociale și etice comune, care ocupă o poziție din ce în ce mai privilegiată, în conturarea evoluției economiei mondiale în ansamblul său și a fiecărei țări, ca entitate de-sine-stătătoare, influențând totodată, comportamentele sociale și politice de natură să susțină transformările necesare dezvoltării economice și creșterii bunăstării sociale
CONCLUZII: Acest capitol analizează caracteristicile economiilor țărilor lumii, cu precădere principalele tipuri de sisteme economice din economia mondială,. putându-se concluziona că “tonul”, în actuala configurație a sistemului economic mondial, este dat de cele mai mari puteri economice ale lumii, membre ale Triadei, alături de China, țară care a cunoscut o dezvoltare economică semnificativă în ultimul deceniu
Iar in ceea ce privește corporațiile transnaționale în noul context concurențial, concentrarea capitalului corporativ constituie suportul evoluției ascendente a volumului fluxurilor de investiții, propagate pe întregul mapamond și totodată, temelia dezvoltării durabile a tuturor națiunilor lumii
CAPITOLUL III
DINAMICA ȘI PARTICULARITĂȚILE RELAȚIILOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE
Capitolul trei propune abordarea principalelor aspecte privind dinamica fluxurilor comerciale internaționale, cauzele care au influențat evoluția acestora, evoluția structurii mărfurilor comercializate la nivel mondial, participarea țărilor lumii la fluxurile comerciale internaționale și principalele curente de schimburi comerciale internaționale În același timp sunt avute în vedere instrumentele utilizate în ultimele cinci decenii în calea fluxurilor comerciale internaționale (instrumente tarifare și netarifare pentru fluxurile de import; instrumente de promovare și stimulare a exporturilor). Toate aspectele specifice acestei teme sunt prrezentate din perspectiva Organizației Mondiale a Comerțului.
3.1.Trăsături și tendințe în evoluția fluxurilor comerciale internaționale
Investițiile externe directe datează cel puțin din epoca medievală. În sprijinul acestei afirmații oferim, pentru exemplificare, cazul companiei Peruzzi, cu sediul la Florența. Aceasta a desfășurat o bogată activitate în întreaga Europă atât ca firmă comercială, cât și ca organizatoare a producției de pânză din Flandra importată în vederea finisării din Florența. Organizarea sa internă a determinat răspândirea partenerilor în principalele orașe europene și un vast sistem de curierat. În ciuda existenței unei filiale la Tanger, Peruzzi și alte companii similare din acea epocă nu operau la scară transcontinentală, evoluție care a devenit posibilă mai târziu pe fondul progreselor înregistrate în domeniul comunicațiilor la mare distanță.
Primele companii care și-au desfășurat activitatea pe mai multe continente au fost marile companii comerciale din secolele XVI-XVIII. Este vorba de companiile Indiilor de Est ale puterilor imperiale, în principal, britanică și olandeză, care operau între Europa și Asia, de Hudson Bay Company, care acționa între America de Nord și Marea Britanie și British Royal Africa Company. Deși aceste companii operau, în spațiul juridic unic al imperiului fiind implicate, în principal, în organizarea comerțului, ele s-au implicat, într-o oarecare măsură, și în producție, constituind prototipul viitoarelor companii multinaționale. Cu excepția lui Hudson Bay Company, aceste companii nu au funcționat decât până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Deși în acea perioadă infrastructura de comunicații era slab dezvoltată, aceste companii au derulat sute de mii de tranzacții anuale, folosind folosind o vastă rețea de manageri, salariați și structuri ierarhice pentru a le supraveghea și monitoriza activitățile dispersate geografic. Deși viteza de comunicare era lentă, nivelurile de coordonare internă au reușit, cu eforturi și ingeniozitate, înființarea și menținerea acestor organizații.
Marile companii comerciale s-au extins și au organizat cea mai mare parte a comerțului intercontinental al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Un astfel de comerț era limitat la produsele de lux și nu reprezenta decât o pondere redusă în activitatea economică mondială. În același timp, aceste fluxuri comerciale trebuie judecate prin prisma existenței relațiilor coloniale specifice acelei perioade.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, fluxurile investiționale internaționale s-au extins considerabil. Deși cea mai mare parte o dețineau investițiile de portofoliu, investițiile externe directe (IED) reprezentau un important instrument pentru internaționalizarea producției din anumite sectoare și pentru anumite economii. La începutul secolului al XIX-lea, investițiile externe s-au concentrat asupra sectorului primar (materii prime și industria extractivă). Această activitate a fost dublată de o activitate bancară multinațională susținută, iar începând cu anii 1850, câteva companii prelucrătoare își încep expansiunea în străinătate. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, investițiile externe se extinseseră și în agricultură (cu plantații și ferme). În acea perioadă, investițiile externe erau practic nereglementate, neexistând nici o restricție națională sau internațională cu privire la micșcările de capital. Drepturile de proprietate erau asigurate în principal prin tratate bilaterale, cea mai mare parte a investițiilor externe realizându-se sub auspiciile autorității imperiale.
Principalii investitori în străinătate erau atât firmele private, cât și statul care juca un rol deosebit de important în acest sens. Domeniile prioritare către care se îndreptau aceste fluxuri erau: extracția de minereu, plantațiile, căile ferate și lucrările de infrastructură. Cea mai mare parte a acestor plasamente era deținută de Anglia și Franța, iar principala destinație a acestora erau țările coloniale. Caracteristic pentru aceste fluxuri internaționale de capital era faptul că ele nu erau stimulate de avantajele de locație, ci de nevoile de finanțare a activităților economice externe, în condițiile expansiunii coloniale.
În perioada 1870-1914, se estimează că aproximativ 35% din volumul investițiilor internaționale pe termen lung erau IED; 55% din stocurile mondiale de IED vizau sectorul primar, 15% erau efectuate în activități de prelucrare, iar 30% se realizau în utilități și servicii (în principal, servicii bancare și comerciale).
Marea Britanie reprezenta principala sursă de IED, realizând, în 1914, aproximativ 50% din totalul mondial. Pe locul secund se situau SUA, cu aproape 20%, urmate de investitori francezi, germani, suedezi și din alte țări europene. Peste 60% din investițiile internaționale se îndreptau către regiunile slab dezvoltate din afara Europei, fiind concentrate în aproximativ 12 teritorii. În același timp, printre principalele destinații ale investițiilor internaționale se numărau SUA, Rusia și Canada, urmate de marii exportatori de produse primare și Austro-Ungaria.
O caracteristică specifică acestei perioade este reprezentată de faptul că multe dintre investițiile externe se făceau prin intermediul unor firme independente, investitorii administrând o firmă din străinătate care nu făcea parte dintr-un lanț internațional de producție. Către finalul secolului al XIX-lea, unele concerne miniere și agricole au început să-și organizeze producția și distribuția la o scară internațională mai vastă. Multe dintre companiile care ulterior au ajuns să domine producția și distribuția principalelor produse, în special petroliere, au apărut în această perioadă.
Pe măsura înregistrării unor progrese în domeniul transporturilor și comunicațiilor, s-a evidențiat sporirea capacității firmelor de a controla procesul internațional de producție de la nivelul sediilor corporațiilor. De asemenea, în acea perioadă, firmele străine căutau să exploateze un anumit avantaj, în special producând în străinătate pentru piața locală/națională respectivă. Gradul de control de la nivelul companiilor mamă din țările de origine varia considerabil. CTN-urile din sectorul prelucrător erau dintre cele mai avansate tehnologic, introducerea de noi produse și procese contribuind la dezvoltarea unor noi industrii.
Practic, începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea, asistăm la un proces de inversare a importanței fluxurilor investiționale externe, investițiile de portofoliu fiind detronate de investițiile directe. Firme ca Siemens, General Electric, Standard Oil se lansează în afaceri la scară mondială. De asemenea, Angliei și Frantei li se alătură Germania și SUA în calitate de investitori de capital în afara granițelor naționale.
Primul război mondial întrerupe evoluția ascendentă a fluxurilor investiționale externe directe, însă numai pentru o scurtă perioadă de timp, majoritatea fiind bazate pe legăturile imperiale existente și pe proximitatea geografică. În același timp, primul război mondial și criza economică mondială din 1929-1933 răstoarnă ierarhia țărilor exportatoare de capital. Astfel SUA devin primul exportator, iar Germania ocupa primul loc în topul importatorilor de capital. Treptat, apare tot mai evidentă creșterea importanței investițiilor externe directe, în comparație cu investițiile de portofoliu.
În 1938, stocul total de IED era cu aproximativ 50% mai mare, în termeni reali, decât în 1914. Marea Britanie și SUA rămân principalele surse de IED, cu circa 40%, respectiv 25% din IED mondiale. Franța a continuat să dețină aproximativ 10% din totalul mondial de IED. Investițiile externe germane precum și cele externe în Germania se restrâng considerabil. În această perioadă, firmele suedeze, elvețiene și japoneze își încep expansiunea în străinătate prin IED, expoatând avantajele competitive specifice. Este momentul în care firmele japoneze se lansează în importante IED în Coreea.
În această perioadă, peste 60% din stocurile de IED erau amplasate în țări slab dezvoltate, însă cele mai mari receptoare de IED erau SUA și Canada. De asemenea, printre destinațiile favorite ale IED, s-au numărat și țările latino-americane, marii producători de produse primare și câteva țări europene. Cu toate acestea, IED au rămas concentrate într-un număr restrâns de țări, deși IED în industriile produselor primare s-au răspândit într-un număr mult mai mare de țări. Deși, SUA au continuat să investească mult în cele două Americi, această perioadă este considerată ca reprezentând primul val de investiții americane în sectorul prelucrător din Europa și, deși mai puțin, din Japonia.
În ceea ce privește reglementarea acestor fluxuri, situația s-a schimbat comparativ cu perioada anterioară primului război mondial. În Rusia, după Revoluția bolșevică, și în Mexic, activele străine au fost naționalizate. Având în vedere constrângerile naționale asupra mișcărilor de capital în anii `30, intensitatea și expansiunea fluxurilor de IED s-au diminuat.
Majoritatea afacerilor internaționale au rămas concentrate în sectorul produselor primare. Principalele companii petroliere au continuat să domine acest sector, în timp ce alte CTN-uri au ajuns să dețină controlul asupra mineritului și procesării mai multor metale. Companiile americane și britanice au investit în plantații, primele în domeniul fructelor, iar cele din urmă în domeniul ceaiului și zahărului, ajungând să domine comerțul cu aceste mărfuri. În același timp, IED în sectorul prelucrător și-au continuat ascensiunea, fiind susținute de acele companii care dețineau un anumit avantaj competitiv în ceea ce privește un produs sau un proces de producție, amplasarea producției în străinătate urmărind aprovizionarea piețelor externe. Această tendință a fost încurajată și de protecționismul comercial specific anilor ‘30. în același timp, s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului cartelurilor între principalele firme din fiecare sector, companiile folosind cartelurile pentru a-și împărți și controla piețele mondiale ale produselor lor. În acea perioadă, cartelurile au predominat mai ales în sectorul produselor de bază, pe măsură ce firmele au încercat să administreze restrângerea piețelor mondiale.
În perioada 1938-1945, investițiile internaționale au fost limitate, iar producția internațională considerabil restrânsă. Deși IED și CTN-urile își continuau expansiunea internațională, acestea erau restrânse la nivelul câtorva țări. În același timp, pentru o serie de mari producători de minereuri de bază, petrol și anumite produse agricole (de ex., cauciucul), intensitatea implicării CTN-urilor în economia națională a fost mai mare ca oricând. CTN-urile furnizau mare parte din capitalul de investiții pentru aceste economii, organizând producția și exporturile bunurilor lor. Ca urmare a acestei dezvoltări, țările respective au atras niveluri semnificative de investiții externe de portofoliu (IEP) pentru cheltuieli publice. În consecință, impactul CTN-urilor asupra economiilor lor a fost considerabil.
La începutul perioadei, rolul CTN-urilor în producția prelucrătoare era minim, iar impactul lor asupra economiilor receptoare de obicei redus, deși în anii ‘30 CTN-urile ajunseseră deja să domine anumite industrii. În unele țări, impactul lor a fost mai mare decât sugerează nivelul stocurilor de IED, privite, în special, dintr-o perspectivă mai îndelungată.
Perioada interbelică, marcheză accelerarea introducerii de noi produse și procese în țările receptoare de către CTN-uri. În această perioadă, CTN-urile au introdus noi alimente și băuturi preparate, care au devenit, de atunci, mărci renumite pe plan mondial. CTN-urile americane au început să fabrice în străinătate mașini și alte bunuri de consum. De exemplu, Ford și General Motors au înființat uzine producătoare de mașini în Europa și Japonia. În timp, CTN-urile majore au schimbat fundamental obiceiurile de consum din societățile receptoare și au înființat filiale care, în timp, au dobândit importante segmente din respectivele piețe. Diseminarea,, asimilarea și transferurile tehnologice au încurajat și sprijinit dezvoltarea industriilor indigene. Însă, chiar și în aceste sectoare, producția era încă organizată cu precădere la nivel național. Globalizarea producției a rămas limitată în perioada respectivă. Multe țări europene, precum și țări în dezvoltare nu atrăgeau decât un volum redus de IED. Deși produsele primare prezentau o importanță deosebită pentru economia națională, iar CTN-urile jucau un rol însemnat în sectorul prelucrător, marea majoritate a producției era realizată în întreprinderile naționale și locale.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial marchează trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale, cea a dominației investițiilor externe directe. Din punct de vedere istoric, fluxurile de investiții externe au început să dobândească prevalență după cel de-al doilea Război Mondial, odată cu realizarea de investiții masive de către SUA în reconstrucția Europei occidentale.
Începutul anilor ‘80 stau mărturia unei creșteri fără precedent a fluxurilor de investiții externe, fenomen care continuă și în prezent. Investițiie externe, atât cele directe, cât și cele de portofoliu, devin componente tot mai importante ale circuitului economic mondial, înregistrând ritmuri de creștere superioare celor ale producției mondiale și comerțului mondial, și totodată elementul cel mai vizibil al procesului de globalizare. Este momentul în care firmele au început să abordeze cu prioritate avantajele de competitivitate pe plan internațional prin internaționalizarea structurilor lor productive prin investiții externe directe. Aceasta expansiune a fluxurilor de investiții internaționale se datorează și noilor orientări în strategiile marilor firme ce acționează peste granițe, și anume în încheierea unor acorduri, a unor alianțe strategice între firme, în intensificarea fuziunilor și achizițiilor internaționale.
3.2.Rolul Organizației Mondiale a Comerțului în gestionarea relațiilor comerciale internaționale contemporane
Primul mare efort de adoptare a regulilor care să guverneze relațiile comerciale internaționale a fost făcut de unele țări imediat după cel de-al doilea război mondial, cînd a apărut necesitatea creării unui organism care să vegheze, să controleze și să se implice direct în desfășurarea comerțului internațional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), regulile sale aplicîndu-se comerțului internațional cu bunuri. În decursul timpului, textul GATT a fost modificat pentru a include noi prevederi, în special pentru a trata problemele comerciale ale țărilor în curs de dezvoltare. În plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care detaliază cîteva din prevederile principale ale GATT. Regulile GATT și Acordurile conexe au fost în continuare revizuite și îmbunătățite în timpul mai multor runde de negocieri, cea mai importantă fiind Runda de la Uruguay care a durat din 1986 pînă în 1994.Unul dintre rezultatele Rundei Uruguay a fost crearea Organizației Mondiale a Comerțului la 1 ianuarie 1995. GATT, sub auspiciile căruia au fost lansate aceste negocieri, a fost inclus în cadrul OMC.
Acordul privind crearea OMC, convenit în Actul final al ultimei runde GATT (Actul final al Rundei Uruguay), este instrumentul juridic principal al rezultatelor Rundei Uruguay care definește sfera de acțiune a OMC, funcțiile sale, structura instituțională, membrii originari, procedurile de aderare de noi membrii etc. În același timp, acestuia îi sunt anexate (ca parte integrantă din acord) toate acordurile și memorandumurile de acord privind rezultatele negocierilor pe domenii specifice.
Prevederile Acordului privind crearea OMC și a celorlalte acorduri anexate au caracter contractual obligatoriu, avantajele participanților decurgând direct din respectarea riguroasă a obligațiilor asumate. OMC este concepută ca o organizație independentă, în afara sistemului ONU, dar care conlucrează cu alte instituții și organizații cu preocupări economice, inclusiv cele din sistemul ONU. OMC are caracter permanent și înlucuiește structura juridică și instituțională a GATT, care din 1948 a funcționat pe o bază provizorie.
OMC constituie forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare a comerțului cu bunuri, servicii și drepturi de proprietate intelectuală, de desfășurare de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerțul cu produse agricole, industriale și cu servicii, precum și de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele și practicile de comerț convenite.
Actul final al Rundei Uruguay, în care era prevăzut Acordul privind crearea OMC, a fost semnat de reprezentanții a 124 de țări, la Marrakech, în aprilie 1994.
Aria de acțiune a OMC. OMC are o sferă de cuprindere mult mai largă decât GATT, incluzând, pe lângă reglementarea comerțului cu bunuri și reglementarea comerțului cu servicii și aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț. OMC reprezintă cadrul instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale între membrii săi, în ceea ce privește aspectele înscrise în acordurile și instrumentele juridice comexe însrise în acord. Acordul privind crearea OMC cuprinde: acorduri comerciale multilaterale (care sunt obligatorii pentru toți membrii); acorduri comerciale plurilaterale (care devin obligatorii numai pentru acei membrii care le-au acceptat, pentru ceilalți membrii care nu le-au acceptat necreând nici drepturi și nici obligații).
În prezent, OMC îndeplinește următoarele funcții:
facilitează punerea în aplicare, administrarea și funcționarea acordurilor comerciale multilaterale și plurilaterale, favorizând realizarea obiectivelor acestora;
reprezintă forumul pentru negocieri între membrii săi cu privire la relațiile comerciale multilaterale privind problemele vizate în acordurile cuprinse în anexele Acordului OMC și cadrul de punere în aplicare a rezultatelor negocierilor;
administrează Înțelegerea privind regulile și procedurile de reglementare a diferendelor – ORD;
administrează mecanismul de examinare a politicilor comerciale – TPRM;
cooperează cu FMI și Grupul Băncii Mondiale în vederea asigurării unei mai mari coerențe în elaborarea politicilor economice la nivel mondial.
Structura instituțională a OMC: Structura instituțională a OMC este mult mai complexă decât cea a GATT. Ea este constutită din:
1.Conferința Ministerială: este organul suprem al OMC, alcătuită din reprezentanții tuturor statelor membre, la nivel ministerial, care se reunește o dată la doi ani în cadrul unor sesiuni ordinare; ea exercită funcțiile OMC și ia măsurile necesare în acest scop; este abilitată să ia decizii cu privire la toate aspectele prevăzute în textul acordurilor multilaterale.
Până în prezent, s-au desfășurat cinci Conferințe Mnisteriale. Astfel:
prima Conferință Ministerială s-a desfășurat la Singapore în perioada 9-13 dec.1996,
a II-a Conferință Ministerială s-a desfășurat la Geneva în mai 1998,
a III-a Conferință Ministerială s-a desfășurat la Seattle în perioada 30 nov.-5 dec.1999,
a IV-a Conferință Ministerială s-a desfășurat la Doha (Qatar) în 2001,
a V-a Conferință Ministerială s-a desfășurat la Cancun (Mexic) în perioada 10-14 Sept. 2003,
2.Consiliul General își desfășoară activitatea între sesiunile Conferinței Ministeriale; este compus din reprezentanții țărilor membre; acesta își stabilește propriile reguli de procedură și aprobă regulile de procedură ale comitetelor din subordine constituite la prima Conferință Ministerială;
se reunește pentru a se achita de funcțiile Organului de reglementare a diferendelor (ORD) și a Organului de examinare a politicilor comerciale (TPRM); ORD și TPRM pot avea proprii lor președinți și își pot stabili regulile de procedură necesare pentru a se achita de aceste funcții;
în subordinea sa se regăsesc:
2.1.Consiliul General pentru comerțul cu bunuri, care are în subordine: Comitetul pentru acesul la piețe, Comitetul pentru agricultură, Comitetul pentru măsuri sanitare și fitosanitare, Comitetul pentru obstacole tehnice în calea comerțului, Comitetul pentru subvenții și măsuri compensatorii, Comitetul pentru practici atntidumping, Comitetul pentru evaluarea în vamă, Comitetul pentru reguli de origine, Comitetul pentru licențe de import, Comitetul pentru măsurile privind investițiile legate de comerț, Comitetul pentru salvgardarea, Organ de supervizare a textilelor, Grupul de lucru pentru întreprinderi comerciale de stat, Grupul de lucru pentru inspecția înainte de expediere.
2.2.Consiliul General pentru comerțul cu servicii (GATS), care are în subordine: Comitetul pentru comerțul cu servicii financiare, Comitetul pentru aranjamente specifice, Grupul de lucru pentru servicii profesionale.
2.3.Consiliul General pentru drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPS)
Cele trei consilii și-au constituit propriile lor organe subsidiare care și-au stabilit propriile reguli de procedură după aprobarea lor de către consiliul respectiv. La prima Conferință Ministerială a OMC (Singapore, 1996) au mai fost constitute o serie de comitete subordonate Consiliului General: Comitetul pentru Comerț și Dezvoltare (care examinează periodic dispozițiile speciale ale acordurilor comerciale multilaterale în favoarea țărilor cel mai puțn avansate membre, raportând Consiliului General în vederea luării de măsuri adecvate), Comitetul pentru restricții aplicate din motive legate de balanța de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație, Comitetul pentru comerț și mediu, Subcomitetul pentru țările cel mai puțin avansate, Acorduri comerciale regionale.
2.4.Acorduri plurilaterale: își exercită funcțiile atribuie, acționând în cadrul instituțional al OMC și informând regulat Consiliul general asupra activității lor; acestea sunt: Comitetul pentru aeronave civile, Comitetul pentru piețe publice (achiziții guvernamentale), Consiliul internațional pentru carnea de vită, Consiliul internațional pentru produse lactate.
2.5.Secretariatul este condus de un Director general numit de Conferința Ministerială care adoptă reguli referitoare la puterile, atribuțiile, condițiile de lucru și durata mandatului său; Directorul general numește membrii personalului Secretariatului și stabilește condițiile de angajare și atribuțiile conform regulilor Conferinței Ministeriale; Directorul general împreună cu membrii secretariatului au statut de funcționari internaționali, membrii OMC neputând să-i influențeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Sediul OMC este la Geneva, în clădirea vechilui GATT. Directorul general al OMC este ales pentru o perioadă de 3 ani, iar pentru 2002-2005 această funcție este deținută de Supachai Panitchpakdi.
Buget și contribuții. Directorul general prezintă Comitetului pentru buget, finanțe și administrație proiectul de buget și raportul financiar anual al OMC. Respectivul Comitet le examinenează și face recomandări Consiliului General. În regulamentul financiar elaborat de acest Comitet sunt prevăzute dispoziții privind: contribuțiile membrilor OMC; măsurile luate împotriva acelor membrii care înregistrează întârzieri de la plata contribuțiilor lor la OMC. Consiliul General adoptă regulamentul financiar și proiectul de buget anual cu o majoritate de 2/3 din membrii OMC.
Luarea deciziilor. OMC păstrează practica GATT și anume luarea deciziilor prin consens. În situațiile în care aceasta nu este posibilă, se trece la luarea deciziilor prin vot, caz în care fiecărui membru OMC în Conferința Ministerială și Consiliul General îi revine un singur vot. Conferința Ministerială și Consiliul General au puterea exclusivă de a adopta interpretări ale Acordului OMC și ale Acordurilor multilaterale cu o majoritate de 1/2 din membrii. Conferința poate decide, în condiții excepționale, acordarea unei derogări de laobligațiile ce decurg din Acordul și Acordurile multilaterale unui membru cu o majoritate de 3/4 din membrii. Orice derogare acordată pentru o perioadă mai mare de 1 an trebuie reexaminată de către Conferință înainte de expirarea acelui an și continuată în fiecare an până aceasta încetează.
Membrii OMC. Părțile contractante ale GATT-1947 care au acceptat Acordul privind crearea OMC și Acordurile comerciale multilaterale precum și anexele acestora au devenit membrii originari ai OMC. Țările cel mai puțin avansate al căror statul este recunoscut de ONU sunt chemate să-și asume angajamente și să facă concesii compatibile cu nivelul lor de dezvoltare, cu posibilitățile lor financiare și comerciale, cu capacitățile lor administrative și instituționale. În prezent numărul țărilor membre OMC este de 148.
Aderarea la OMC. Orice stat cu autonomie deplină asupra relațiilor sale comerciale externe poate adera la Acordul OMC și Acordurile comerciale multilaterale anexate în condițiile convenite de acesta și OMC. Deciziile privind aderarea sunt luate în Confența Ministerială cu o majoritate de 2/3 din membrii OMC. Aderarea la Acordurile plurilaterale este reglementată de către dispozițiile acestora. Retragerea din OMC intră în vigoare la expirarea a șase luni de la data la care Directorul General al OMC a primit notificarea scrisă despre aceasta.
În ceea ce privește relațiile OMC cu alte organizații, Consiliul General încheie aranjamente adecvate pentru a asigura o cooperare eficientă cu celelalte organizații interguvernamentale și neguvernamentale cu funcții conexe celor pe care le gestionează OMC. În această direcție, OMC cooperează cu FMI și Banca Mondială pentru a asigura o mai mare coerență în procesul decizional la scara economiei mondiale. Astfel, OMC, FMI și Banca Mondială au negociat aranjamente cadru care urmăresc drept scop consolidarea relațiilor reciproce prin promovarea cooperării și colaborării, staff-urile fiecareia dintre cele trei instituții participând la dezbaterile din cadrul reuniunilor celorlalte și reunindu-se periodic pentru consultări tehnice. Un loc aparte în cadrul relațiilor cu alte organizații îl ocupă Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), considerată rivală datorită zonelor de interes comune, însă diferită prin prisma funcționalității, operativității și fundamentelor ideologice. Cooperarea dintre cele două instituții se concretizează în Centrul Comun de Comerț Internațional OMC-UNCTAD care se preocupă de promovarea exporturilor, crearea de programe de marketing și studii conjuncturale, oferta de servicii de consultanță și formarea de cadre pentru țările mai puțin dezvoltate. În consecință, cele două instituții se completează în acțiunile întreprinse în direcția sprijinirii țărilor în dezvoltare membre.
La ora actuală în afara sistemului OMC au rămas doar unele țări care în trecut aveau economii planificate și o parte din țările în curs de dezvoltare. Țările cu economiile în tranziție privesc la OMC ca la o structură ce oferă o posibilitate importantă de integrare în economia mondială și de perfecționare a bazei legislative naționale în domeniile economic și comercial.
CONCUZII: Capitolul al treilea arată faptul că datorită evoluției fluxurilor comerciale internaționale transformările calitative în integrarea activităților corporațiilor multinaționale au transformat producția în străinătate într-o caracteristică structurală a economiei mondiale contemporane.
Se mai evidentiază faptul că Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este responsabilă pentru supravegherea sistemului comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea, OMC constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii, prin desființarea barierelor și elaborarea de noi reguli în domeniile legate de comerț. Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membri își apără drepturile și reglementează divergențele care apar între ei.
CONCLUZII
Primul capitol tratează relațiile economice internaționale contemporane care se desfășoară astăzi în plin proces de globalizare economică adică stadiul în care a ajuns procesul real, pozitiv si de lungă durată, de dezvoltare a internaționalizării economiei, de mondializare a schimburilor și interdependențelor economice dintre economiile naționale și statele lumii contemporane.
Capitolul doi analizează caracteristicile economiilor țărilor lumii, cu precădere principalele tipuri de sisteme economice din economia mondială, putându-se concluziona că “tonul”, în actuala configurație a sistemului economic mondial, este dat de cele mai mari puteri economice ale lumii, membre ale Triadei, alături de China, țară care a cunoscut o dezvoltare economică semnificativă în ultimul deceniu
Iar in ceea ce privește corporațiile transnaționale în noul context concurențial, concentrarea capitalului corporativ constituie suportul evoluției ascendente a volumului fluxurilor de investiții, propagate pe întregul mapamond și totodată, temelia dezvoltării durabile a tuturor națiunilor lumii
Capitolul al treilea arată faptul că datorită evoluției fluxurilor comerciale internaționale transformările calitative în integrarea activităților corporațiilor multinaționale au transformat producția în străinătate într-o caracteristică structurală a economiei mondiale contemporane.
Se mai evidentiază faptul că Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este responsabilă pentru supravegherea sistemului comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea, OMC constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii, prin desființarea barierelor și elaborarea de noi reguli în domeniile legate de comerț. Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membri își apără drepturile și reglementează divergențele care apar între ei.
BIBLIOGRAFIE:
Bonciu, Florin; Dinu, Marin, Politici și instrumente de atragere a investițiilor străine directe, Ed. Albatros, București, 2001
Dunning, John H., Multinational Entrerprise and the Global Economy, Addison-Wesley Publishing Company, Woringham, England, 1993
Dumitrescu, Sterian, Ana Bal, Economie mondială, Ed. Economică, București, 1999
Ilie, Georgeta, Investiții internaționale, Ed. Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 2002
Ilie, Georgeta, Relații și politici financiar-monetare internaționale, Ed. Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 2004
Ion, Liviu, Relațiile economice și politice dintre cei trei poli ai lumii actuale : SUA, UE, Japonia, (Teză de doctorat), ASE, București, 1996
Mazilu, Anda, Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Ed. Economică, București, 1999
Michalet, Charles-Albert, Strategies of Multinationals and Competition for FDI, Foreign Investment Advisory Service, World Bank, 1997
Miron, Dumitru, Comerț internațional, Ed. ASE, București, 2003
Munteanu, Costea, Investiții internaționale, A.S.E. București, 2000
Murgescu, Costin, Japonia în economia mondială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985
Niculescu, N.G.; Adumitrăcesei I.D., România pe calea integrării europene: premise, procese, politici, Ed. Economică, București 2001
Okita, Saburo, Cu fața spre secolul XXI, Ed. Ager-Economistul-R.A.I. , București, 1992
Păun, Cristian, Aspecte financiar-monetare ale relațiilor economice internaționale, Ed. ASE, 2001
Perlmutter, Howard V., The Tortuous Evolution of the Multinational Corporation. Columbia Journal of World Business, 1969
Poenaru, Maria, Organizații economice internaționale, Ed.ERA, București 1999
Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992
Sută, Nicolae (coordonator), Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Economică, București, 2003
Studii, rapoarte:
*** Economic Portrait of the European Union, EUROSTAT 2001-2004
*** The Economist (diferite numere), 2002-2004
*** The European Union and the world trade, Office des publications officielles des Communautès Européennes, Luxembourg, 1999
*** Images economiques du monde – SEDES 2001
*** International Trade and Investment – Foreign Direct Investment and Collaborative Strategies” în Trade and Investment Policy. The Globalization of The World Economy, Edited by Thomas L. Brewer, 1999
*** Mounthly Bulletin of Statistics, U.N., 2002-2004
*** Raportul anual al Organizației Mondiale a Comerțului, 2001-2003
*** The World Almanac and Book of Facts, 2002
*** World Investment Report 2004, UNCTAD, Geneva 2004
Surse Internet:
*** www.fortune.com
*** www.imf.org- pagina oficială a Fondului Monetar Internațional
*** www.richardnewell.com
***.www.wto.org – pagina oficială a Organizației Mondiale a Comerțului
*** www.europa.eu.int
34. *** www.unctad.org – pagina oficială a UNCTAD
35. *** www.wordbank.org – pagina oficială a Băncii Mondiale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comerțul International In Contextul Procesului DE Globalizare (ID: 134252)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.