Comertul Exterior al Turciei1

Economie

Comertul Exterior al Turciei1

Byadmin ianuarie 1, 2024

COMERȚUL EXTERIOR AL TURCIEI

Introducere

Comerțul exterior se caracterizează printr-o natură duală, reprezentând în egală măsură un rezultat și un factor al creșterii economice, având un rol stimulator în dezvoltarea economică a țărilor lumii.

Statele lumii sunt preocupate permanent de stimularea schimburilor externe, elaborând în acest sens politici comerciale.

Analiza comerțului exterior al Turciei permite obținerea unei imagini a evoluției comerciale a acestei țări pe parcursul ultimelor decenii.

Mai mult, Turcia nu este numai o piață emergentă relativ mare, ea se caracterizează și prin complexitatea politicii comerciale, fiind astfel un interesant studiu de caz.

În ultimele trei decenii Turcia a cunoscut schimbări majore în numeroase direcții. În ciuda crizei economice și a instabilității politice, Turcia a cunoscut o creștere economică constantă începând cu anul 2011 fiind adesea citată ca una dintre cele mai performate economii emergente din lume, având ca obiectiv pe termen lung să devină una dintre cele mai performante 10 economii din lume în anul 2023.

La 1 ianuarie 1996 Turcia a stabilit o uniune vamală cu Uniunea Europeană. În fiecare dintre cei zece ani care au precedat criza economică actuală, Turcia exporta cca. 60 % din bunuri în Uniunea Europeană, din 2010 acest procent a scăzut la 48%. Actuala reducere a cererii de importuri din partea UE asociată cu criza datoriilor de lungă durată acționează ca un șoc negativ persistent pentru o mare parte a exportatorilor din Turcia.

Prin ce se caracterizează comerțul exterior al Turciei?

În ce măsură comerțul exterior, politica comercială a Turciei au contribuit la creșterea economică a țării?

Cum a fost favorizată creșterea economică de relațiile comerciale cu Uniunea Europeană.

Acestea sunt aspectele pe care își propune să le abordeze prezenta lucrare.

Comerțul exterior și politica comercială – concepte teoretice

Comerțul exterior

Efectele schimburilor comerciale internaționale le vedem fiecare dintre noi în jurul nostru: zilnic ne procurăm produse realizate în diferite țări.

Conform Dicționarului de Relații Internaționale, 1993, ”comerțul internațional reprezintă o componentă a circuitului economic mondial, care are ca obiect schimbul de produse și servicii.”, iar comerțul exterior reprezintă ”totalitatea operațiunilor de export, import, reexport de bunuri și servicii, desfășurate de o țară în procesul de participare la diviziunea internațională a muncii, cuprinzând vânzarea, cumpărarea sau schimburile reciproce de mărfuri, prestările de servicii între parteneri din țări diferite, vânzarea – cumpărarea de licențe, consignația, depozitarea, reprezentarea și comisionul, turismul internațional, decontările, asigurările și transporturile ocazionate de schimburile comerciale internaționale.”

Lucrări internaționale definesc la rândul lor comerțul internațional ca reprezentând ”cumpărarea, vânzarea sau schimbul de bunuri și servicii dincolo de frontierele naționale”.

Comerțul internațional ne permite să ne extindem piețele de bunuri și servicii, ceea ce altfel nu ar fi posibil. Ca urmare a comerțului internațional piețele sunt caracterizate printr-o concurență mai mare, prin urmare prețurile sunt mai competitive.

Din punct de vedere a obiectului schimbului, comerțul exterior este caracterizat ca fiind:

vizibil – atunci când schimbul vizează mărfuri (bunuri materiale)

invizibil – atunci când schimbul vizează prestările de servicii.

Putem detalia obiectul schimburilor internaționale prin referire la patru categorii de elemente care sunt comercializate pe plan internațional sau care tranzitează granițele în scopul comercializării. Conform lucrării Politica privind comerțul și dezvoltarea:

Mărfurile: includ toate tipurile de bunuri tangibile, de exemplu bunurile alimentare, îmbrăcămintea, materiile prime, combustibilii, mașinile și echipamentele;

Serviciile: includ activități precum turismul, operațiunile bancare, prelucrarea datelor la distanță, telecomunicațiile;

Proprietatea intelectuală: are în vedere comerțul și investițiile în domeniile ideilor și creativității, incluzând drepturile de autor, desenele industriale, drepturile artiștilor, etc.

Investițiile străine directe: reprezintă o categorie aparte de investiții care se realizează atunci când o firmă dintr-o țară înființează sau cumpără o firmă din altă țară, categorie care s econstituie tot mai mult într-o alternativă la comerțul internațional clasic bazat pe export și import.

Comerțul internațional produce numeroase beneficii țărilor atât prin exportul cât și prin importul de produse. Pentru țările care importă, beneficiul constă în faptul că obțin bunuri și servicii pe care nu le pot produce pe plan intern în cantități suficiente. Pe de altă parte, pentru exportatori, unul dintre beneficii constă în aceea că prin comerț pot să își procure la rândul lor bunurile sau serviciile de care au nevoie sau banii corespunzători bunurilor sau serviciilor exportate.

Comerțul internațional generează mai multe locuri de muncă în țările respective pentru persoanele care produc mărfurile/ serviciile respective.

Economiile naționale influențează rezultatele comerțului internațional. Dacă economia unei țări este în declin la fel este și volumul comerțului internațional al acelei țări, în schimb dacă economia este în creștere și ponderea în comerțul internațional este în creștere și comerțul internațional în ansamblu cunoaște o dinamică ascendentă, în funcție de dimensiunea economiilor aflate în creștere. De asemenea dacă moneda unei țări este mai slabă față de monedele altor țări, atunci importurile acelei țări vor fi mai scumpe decât produsele proprii.

În ceea ce privește relația dintre comerț și producția mondială, comerțul a crescut continuu mai repede decât producția mondială. De asemenea, se poate remarca faptul că legăturile comerciale internaționale sunt rezultatul politicilor economice dar, în același timp, le influențează într-o manieră puternică.

Comerțul internațional permite țărilor să își utilizeze resursele – forța de muncă, tehnologia sau capitalul – mai eficient. Întrucât țările dețin diferite bunuri și resurse naturale (pământ, muncă, capital și tehnologie), unele țări pot produce mai eficient și pot să vândă mai ieftin decât altele. Dacă o țară nu poate produce în mod eficient un anumit bun, îl poate obține prin comerțul cu o altă țară care îl produce eficient – aceasta reprezintă specializarea comerțului internațional.

Comerțul internațional nu generează numai creșterea eficienței, de asemenea încurajează investițiile străine directe – respectiv, sumele de bani pe care indivizii le investesc în companii străine și alte bunuri.

Legătura dintre comerțul internațional și creșterea economică a constituit o preocupare a economiștilor ultimilor decenii. În concordanță cu unii autori, comerțul internațional are un impact pozitiv asupra creșterii economice. Creșterea productivității comerțului internațional prin importul de noi tehnologii poate conduce la creștere economică.

Exportul conduce la creșterea competitivității unei țări pe piața internațională; mai ales diseminarea cunoștințelor tehnice, a produselor care încorporează tehnologii avansate conduc la creștere economică.

În International trade with endogenous technological, L. Rivera-Batiz și P. Romer, au arătat că creșterea volumului comerțului internațional conduce la dezvoltare și creștere economică prin creșterea inputurilor producției.

Există studii argumentează ipoteza creșterii bazate pe export, dar există și studii care susțin ipoteza creșterii bazată pe import.

Însă, fără nici un dubiu comerțul internațional este esențial pentru creșterea economică în numeroase țări. Jung și Marshall susțin teoria conform căreia creșterea producției determină creșterea exportului și astfel stimularea economiei precedă creșterea comerțului, în timp ce Krugman, Dixit, Norman și Lancaster susțin că comerțul internațional este factorul principal al economiilor de scală, având astfel un efect pozitiv asupra creșterii economice.

Politica comercială

Desfășurarea tranzacțiilor internaționale presupune existența unor reguli. De asemenea competitivitatea țărilor participante la tranzacțiile internaționale, în calutate de vânzător și/ sau cumpărător, diferă de la o categorie de bunuri tranzacționate la alta. Existența acestor diferențe și necesitatea elaborării și aplicării unor reguli determină necesitatea elaborării de politici comerciale.

Astfel, desfășurarea relațiilor comerciale internaționale este guvernată de regulile stabilite prin politicile comerciale ale țărilor lumii.

Conform Sută, Sută-Selejan, prin politica comercială „se înțelege totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină.”

Adâncirea interdependențelor economice internaționale impune pe de o parte, reglementarea relațiilor economice și pe de altă parte, coordonarea modului de acțiune a statelor în domeniul politicii comerciale.

De-a lungul evoluției politicilor comerciale ale statelor lumii o dezbatere teotetică a rămas în actualitate: ce tip de politicile comerciale trebuie încurajate – cele ale comerțului liber sau cele protecționiste? Există pe de o parte argumentele în favoarea comerțului liber, ai cărui susținători arată că statul nu trebuie să intervină în fluxul internațional de bunuri și servicii, iar pe de altă parte argumentele în favoarea protecționismului potrivit cărora trebuie creat un sistem de taxe vamale, contingente și subvenții la export pentru a proteja economia națională a fiecărui stat de concurența producătorilor externi.

Reglemetărilor bilaterale adopate de statele lumii în relațiile dintre ele, li se adaugă astfel reglementări subregionale sau regionale, precum și multilateralizarea relațiilor comerciale prin intermediul unor acorduri între mai multe state. Aceste acorduri au avut menirea de a codifica anumite principii și reguli referitoare la utilizarea instrumentelor de politică comercială în relațiile reciproce.

În acestă direcție se remarcă activitatea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) (inițial Acordul General pentru Tarife și Comerț – GATT).

Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a fost înființată în anul 1995, preluând rezultatele obținute de-a lungul mai multor decenii de Acordul General pentru Tarife și Comerț, un tratat economic semnat în anul 1947 pentru a ajuta prevenirea unor noi războaie tarifare și pentru a asigura faptul că comerțul între statele membre se realizează conform unui set convenit de reguli.

Principiile inițiale ale constituirii OMC rămân valabile și în prezent și le enunțăm aici pentru a constitui o bază în înțelegerea politicii comerciale a Turciei:

Nicio țară nu poate aplica restricții cantitative asupra comerțului;

Un avantaj acordat unei țări trebuie extins la toți membrii OMC (Clauza națiunii celei mai favorizate);

Nicio țară nu poate face discriminare între produsele proprii și cele importate;

Toate regulile și legile afectând comerțul trebuie să fie publice;

Regulile și angajamentele sunt obligatorii pentru țările membre iar eventualele dispute comerciale dintre membri trebuie soluționate prin intermediul sistemului de rezolvare a diferendelor.

Statele au la dispoziție trei categorii principale de măsuri și instrumente în domeniul politicii comerciale:

Măsuri și instrumente de natură tarifară (vamală);

Măsuri și instrumente de natură netarifară (inclusiv paratarifară);

Măsuri și instrumente de natură promoțională (de promovare și stimulare).

Primele două categorii vizează cu precădere importul, iar ultima categorie vizează exportul.

Fără a realiza o prezentare exhaustivă a diferitelor măsuri și instrumente, le voi prezenta succint în continuare pentru a ne putea raporta la acestea, înai favorizate);

Nicio țară nu poate face discriminare între produsele proprii și cele importate;

Toate regulile și legile afectând comerțul trebuie să fie publice;

Regulile și angajamentele sunt obligatorii pentru țările membre iar eventualele dispute comerciale dintre membri trebuie soluționate prin intermediul sistemului de rezolvare a diferendelor.

Statele au la dispoziție trei categorii principale de măsuri și instrumente în domeniul politicii comerciale:

Măsuri și instrumente de natură tarifară (vamală);

Măsuri și instrumente de natură netarifară (inclusiv paratarifară);

Măsuri și instrumente de natură promoțională (de promovare și stimulare).

Primele două categorii vizează cu precădere importul, iar ultima categorie vizează exportul.

Fără a realiza o prezentare exhaustivă a diferitelor măsuri și instrumente, le voi prezenta succint în continuare pentru a ne putea raporta la acestea, într-un capitol ulterior, în ceea ce privește măsurile luate de Turcia.

Instrumente de natură tarifară

Instrumentele principale prin care se realizează politica vamală a unui stat sunt tarifele vamale, legile vamale, codurile vamale și regulamentele vamale.

Tarifele vamale cuprind taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate (sau exportate), reprezentând un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum și taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse.

De asemenea în tariful vamal sunt incluse și produsele scutite de impunerea vamală la importul lor pe teritoriul vamal al țării respective (sau la export).

Elaborarea tarifului vamal presupune clasificarea mărfurilor incluse în acesta. Preocupări privind o clasificare unitară și uniformă a mărfurilor au fost înregistrate în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial.

În anul 1950, Biroul de Statistică a Organizației Națiunilor Unite a elaborat o Clasificare tip standard pentru comerțul internațional (SITC – conform denumirii în limba engleză). Această clasificare a fost realizată din considerente de ordin statistic și a suferit o serie de modificări de-a lungul timpului.Utilizarea acestei clasificări permite urmărirea la nivel internațional a evoluției comerțului exterior al tuturor statelor lumii.

Acest sistem de clasificare este încă în vigoare, fiecare țară raportând în baza acestui sistem informații statistice privind evoluția comerțului exterior: volum valoric, dinamică, structura pe mărfuri, structura pe destinații de export, structura pe proveniența importurilor, etc.).

Pe lângă axcest sistem de clasificare pentru comerțul internațional inițiat de ONU, au fost create și alte clasificări a mărfurilor în tarifele vamale, utilizate pe o scară mai largă sau mai restrânsă:

Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (NVB) și Nomenclatorul Consiliului de Coopeare Vamală de la Bruxelles (NCCV), elaborate la inițiativa GATT tot în anul 1950;

Convenția pentru sistemul armonizat de descriere și codificare a mărfurilor, adoptat în iunie 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală.

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec granițele vamale ale țării respective; ele reprezintă o sursă de venit la bugetul statului și au un efect direct asupra prețului produselor care fac obiectul comerțului exterior.

Impunerea vamală joacă un rol esențial în cadrul politicii vamale și îndeplinește trei funcții principale:

De natură fiscală – taxele vamale reprezintă o sursă de venit la bugetul statului;

De natură protecționistă – prin natura lor taxele vamale protejează economia națională de concurența străină, taxele vamale aplicate la import ridicând prețurile mărfurilor importate și reducând forța concurențială a acestora în raport cu produsele naționale;

De negociere – statele pot negocia în cadru bilateral sau multilateral concesii vamale care pot stimula schimburile comerciale.

În prezent, pe plan mondial se observă manifestarea a tuturor celor trei funcții ale impunerii vamale și poate fi, totodată observate, efecte de discriminare în relațiile comerciale internaționale.

Instrumente de natură netarifară

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări de politică comercială (publice sau private) care împiedică, limitează sau deformează fluxul internațional de bunuri și servicii și care au ca principal scop apărarea pieței interne de concurența străină și/ sau echilibrarea balanței de plăți.

Barierele netarifare prezintă o serie de particularități față de barierele tarifare, particularități sintetizate de N. Sută:

Prin formele pe care le îmbracă barierele netarifare urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor de la exportator și până la consumatorul final, acționând eșalonat, din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un anumit produs care urmează a fi importat și până la momentul consumului final al acestuia;

Marea diversitate și gradul lor de diferențiat de protecție reprezintă o altă particularitate a acestor bariere;

Domeniile extrem de variate de aplicabilitate, legate de sfera relațiilor economice internaționale, reprezintă o a treia particularitate a acestora;

În al patrulea rând, în marea lor majoritate, aceste bariere sunt mai greu de cunoscut de către exportatori și, din această cauză, se evaluează mult mai greu gradul lor de protecție și mai ales gradul de discriminare;

În fine, barierele netarifare pot influența direct volumul fizic al mărfurilor importate (în sensul limitării acestuia), pot influența indirect volumul importurilor prin mecanismul prețurilor sau pot crea alte condiții care să îngreuneze realizarea importurilor.

Protecționismul netarifar s-a accentuat extrem de mult începând cu deceniul opt al secolului XX.

O inventariere a barierelor netarifare a fost realizată în cadrul GATT, fiind realizată și o clasificare a acestora:

Bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor;

Bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor;

Bariere care decurg din formalități vamale și administrative la import;

Bariere care decurg din participarea statului la activitățile comerciale;

Bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (obstacole tehnice).

Instrumente de promovare

Măsurile promoționale au drept obiectiv influențarea potențialilor clienți externi de a cumpăra anumite produse acre sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Conform Sutp, Sută – Selejan, măsurile de promovare se iau lanivel macroeconomic și îmbracă numeroase forme:

Negocierea și încheierea de tratate de comerț și navigație, acorduri comerciale și de plăți, acorduri de cooperare economică internațională

Participarea la târguri și expoziții internaționale și organiozarea de asemenea manifestări pe teritoriul național

Reprezentarea comercială în țările partenere

Prestarea unor servicii de informare și orientare a clienților externi, acordarea de consultanță și asistență de specialitate acestora

Diverse modalități de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului.

Măsurile de stimulare a exportului au drept scop creșterea competitivității mărfurilor destinate exportului și creșterea gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor pentru impulsionarea exportului. Măsurile de stimulare a exportului pot fi de natură bugetară, de natură fiscală, de natură financiar-bancară, de natură valutară.

Turcia

Republica Turcia – aspecte generale

Republica Turcia, este o țară întinsă pe două continente. 97% din suprafața țării se află în Asia (Anatolia) și 3% în Europa (peninsula Balcanică).

Suprafața țării de 783.562,38 km2 este împărțită în șapte regiuni geografice: Marmara, Egea, Mediteraniană, Anatolia de Sud-Est, Anatolia de Est, Anatolia Centrală și Marea Neagră. Turcia are ieșire la patru mări: Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Marmara și Marea Neagră.

Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran la est; și Irak și Siria la sud.

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee și Marea Marmara la vest.

Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice și istorice.

Turcia are o populație totală de 74 milioane de locuitori.

Datorită poziției sale geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a mai multor mari civilizații și un centru de comerț.

Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923.

Turcia este condusă de un Președinte, Marea Adunare Națională (parlament unicameral) și Consiliul de Miniștri, condus de prim-ministru.

Turcia joacă un important rol în regiune datorită poziției sale și datorită puterii militare.

Principalele centre industriale și comerciale din Turcia sunt:

Istambul – cel ami important centru industrial, comercial și financiar;

Bursa – 13 zone industriale cu peste 950 de companii (textile, auto, mașini, prelucrarea materialelor, etc);

Izmir – al doilea port pentru export, zonă liberă;

Gaziantep – 3 zone industriale;

Konya – principala zonă agricolă;

Kayseri – una dintre cele mai mari zone industriale (300 de companii), specializată în special în industria textilă;

Eskișeker – centru industrial în dezvoltare, fabrică de avioane;

Adana – port, zonă industrială cu peste 220 de companii (textile, confecții, prelucrarea metalelor, industrie alimentară, mase plastice, construcție de mașini etc.);

Ceyhan – hub energetic in dezvoltare, terminalul oleoductelor Baku-Tbilisi-Ceyhan și Kikuk-Ceyhan, rafinărie;

Antalya – centru turistic, zona agricolă;

Samsun – port la Marea Neagra, terminal pentru gazoductul Blue Stream, turism termal.

Turcia – membră a unor organizații regionale și internaționale

Turcia este un stat membru a numeroase organizații internaționale, între care: Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Organizația pentru Cooperare Economică (OCE), Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), Organizația pentru Cooperare în regiunea Mării Negre (OCMR), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), Organizația Mondială a Vămilor (OMV), Camera Internațională pentru Comerț (CIC), D-8 și Consiliul Europei.

Participarea țării în aceste organizații demonstrează angajamentul Turciei de a integra normele și regulile comerciale regionale și mondiale.

La 31 octombrie 1995 a intrat în vigoare Acordul Uniunii Vamale dintre Uniunea Europeană și Turcia. Uniunea vamală acoperă toate bunurile industriale dar nu vizează produsele agricole (cu excepția produselor agricole procesate), serviciile și achizițiile publice. Produselor agricole li se aplică concesii comerciale bilaterale. Turcia a adoptat Tariful Extern Comun al UE ceea ce a condus la taxe vamale mai mici pentru țările terțe partenere, inclusiv pentru Statele Unite ale Americii.

În plus de adoptarea unui tarif vamal comun pentru produsele vizate, Uniunea Vamală prevede ca Turcia să se alinieze la acquis-ul comunitar în diferite domenii esențiale ale pieței interne, mai ales în ceea ce privește standardele industriale.

Ca urmare a propunerii Comisiei Europene de a extinde și a adânci Uniunea Vamală, în noiembrie 1996 Consiliul a agreat să negocieze instrucțiuni pentru liberalizarea serviciilor și a achizițiilor publice între UE și Turcia. Negocierile au fort suspendate în anul 2002.

Turcia este stat candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană din anul 1999 și este membră a parteneriatului Euro-Mediteranian. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara. În perioada de pregătire pentru aderare Turcia primește importante fonduri de la UE, suma totală prevăzută fiind de cca. 8 miliarde Euro.

Turcia este membră a parteneriatului Euro-Mediteranian (Euromed) și a încheiat astfel acorduri de liber schimb cu toate celelalte țări mediteraniene partenere, în vederea creării unei zone Euro-Mediteraniene de liber schimb.

Parteneriatul Euro-Mediteranian promovează integrarea economică și reformele democratice între cei 16 vecini ai UE din Nordul Africii și Orientul Mijlociu. O parte importantă a activității o vizează crearea unor condiții comerciale reciproc avantajoase pentru partenerii regiunii Euromed. Parteneriatul Euro-Mediteranian este o componentă importantă a integrării mai largi din regiunea Mediteraniană.

In afară de Uniunea Vamală cu UE, Turcia a semnat Acorduri de Liber Schimb cu numeroase țări, fiind semnate în total 29 de astfel de acorduri de liber schimb, dintre care 10 au fost abrogate datorită admiterii țărilor respective în Uniunea Europeană și a preluării relațiilor bilaterale în cadrul Acordului de Uniune Vamală cu UE. În decembrie 2013 Turcia avea 16 Acorduri de Liber Schimb în vigoare cu: țările membre EFTA, Muntenegru, Albania, Israel, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Croația, Bosnia–Herțegovina, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia, Egipt, Georgia, Serbia, Iordania și Chile. Are, totodată semnate acorduri, aflate în procesul de ratificare și continuă negocierile cu Liban, Mauritius și republica Coreea.

De asemenea Turcia a început negocierile cu alte 18 âări și cu 5 grupe de țări, între care: Insulele Feroe, Africa de Sud, Mexic, Moldova, Ucraina, ASEAN, MERCOSUR, Mexic, Libia; America centrală, Cariforum, etc.

Turcia își dezvolta relații de cooperare comercială cu țările islamice sub tutela Organizației Islamice de Cooperare (OCI), în cadrul căreia deține secretariatul general. Pe lângă dezvoltarea relațiilor politice si economice speciale cu țările vecine, Turcia promovează în prezent o politică de apropiere susținută în relațiile cu țările din zona Marii Caspice și Asia Centrală (Azerbaidjan, Kîrgîstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Kazakhstan, Uzbekistan și Iran).

În 1997, Turcia a semnat Acordul „Developing Eight Countries (D8), cu Iran, Nigeria, Bangladesh, Egipt, Indonezia, Malaiezia, Pakistan având ca obiectiv dezvoltarea cooperării economice între țările islamice.

În septembrie 2010, a încheiat un Acord cu Siria, Iordania și Liban pentru crearea unei zone de comerț liber (Mideast Free Trade Zone).

Turcia este membră a UNCTAD încă de la înființarea organizației și beneficiază de sistemul generalizat de preferințe creat în cadrul UNCTAD de la: SUA, Canada, Japonia, Noua Zeelandă, Federația Rusă, Belarus, Kazahstan.

Republica Turcia – repere de dezvoltare

Turcia este o economie în dezvoltare.

Comerțul a jucat un rol redus în economia Turciei înainte de anul 1980, dar a crescut rapid după reformele economice promovate și liberalizarea comerțului extern.

Din punct de vedere economic și comercial, începutul anilor 1980 au constituit o perioadă critică pentru Turcia. După o lungă perioadă de regim de importuri de substituție și politici protecționiste, Turcia a adoptat modelul creșterii bazate pe exporturi, care a fost urmat de liberalizarea comerțului. Din acest moment volumul comerțului Turciei a crescut constant.

Reformele au vizat eliminarea controlului prețurilor, reducerea subvențiilor, reducerea tarifelor și promovarea exporturilor.

Economia Turciei a început să crească prin intermediul sectoarelor industrial și de servicii. Turcia a promovat un program agresiv de privatizare ceea ce a determinat reducerea implicării statului în diferite sectoare, ca industria de bază, sectorul bancar, transporturi, comunicații și a condus la dinamizarea economiei țării.

Odată cu creșterea rapidă atât a importurilor cât și a exporturilor, reformele au determinat și modificarea structurii comerțului extern, luând sfârșit predominarea produselor agricole în structura exportului și crescând importanța produselor industriale.

Sectoarele tradiționale de textile și îmbrăcăminte reprezintă o treime din sectorul industrial. Alte sectoare, în special autoturisme, construcții, industrii electronice câștigă în importanță și au depășit sectorul textile în cadrul exporturilor Turciei.

Din punct de vedere politic, Turcia a cunoscut o perioadă tulbure în anii 1990. După zece ani de tumult politic și instabilitate macroeconomică marcate și de probleme structurale, în anul 2001 Turcia a cunoscut cea mai severă criză economică din istoria sa, PIB scăzând cu 5,7%. Imediat după criză, sectorul bancar și financiar au fost reformate, creându-se baza pentru o recuperare rapidă.

Din 2002, reformele structurale au integrat Turcia în piața globală, țara a cunoscut o perioadă de stabilitate politică și macroeconomică care i-a asigurat și creșterea economică. Principalul obiectiv al evoluțiilor acestor ani a vizat creșterea eficacității sectorului financiar și creșterea rolului sectorului privat. Reformele au întărit Turcia din punct de vedere macro-economic.

Ulterior, la fel ca aproape majoritatea țărilor lumii, Turcia a cunoscut o contracție economică în perioada 2008 – 2009. PIB-ul Turciei s-a redus cu cca. 6 procente (pe bază anuală) atât în 2008 cât și în 2009. Rata șomajului a crescut puternic și a atins 15 procente la mijlocul anului 2009.

Figura 2.3 – 1. Rata de creștere economică anuală (2003 – 2013)

Sursa: TURKSTAT

Cu toate acestea Turcia a recuperat relativ repede și a atins o creștere constantă și o reducere a șomajului în același timp cu menținerea unei rate relativ reduse a inflației din 2011.

În Programul pe Termen Mediu al Guvernului pentru perioada 2011-2013, program care viza stabilizarea creșterii, creșterea ocupării, îmbunătățirea balanței publice, asigurarea stabilității prețurilor, a fost prevăzut ca Turcia să aibă o creștere cu 6,8% în 2010. Conform Raportului FMI, Turcia a înregistrat o creștere cu 7,8%, iar conform TURKSTAT creșterea a fost de 9,2%.

În anul 2013 economia Turciei a înregistrat o creștere cu 4% și, în conformitate cu previziunile Fondului Monetar Internațional se așteaptă o creștere cu 2,3% în anul 2014.

Figura 2.3 – 2. Creșterea reală a PIB în diferite țări (2013)

Sursa: TURKSTAT, FMI

Creșterea economică a fost însoțită de creșterea standardului de viață, PIB/ locuitor s-a triplat din 2002, ajungând de la 3,492 USD la 10,782 USD în 2013. Ținând seama de paritatea puterii de cumpărare, PNB pe locuitor a depășit 18.000 USD în 2012.

Figura 2.3. – 3 PIB/ locuitor

Sursa: Valorile în USD provin de la TURKSTAT, PNB PPP de la Banca Mondială, preluat de pe pagina web a Ministerului Economiei

Un alt indicator al stării economice a unei țări îl reprezintă Investițiile Străine Directe. Cea mai mare parte a fluxurilor de Investiții Străine Directe în Turcia provin din Europa, America de Nord și țările din Golf, Uniunea Europeană fiind principalul investitor în Turcia.

Tabel 2.3-1. Investițiile străine directe în Turcia pe zone/ țări de proveniență (mld. USD)

Sursa: Banca Centrală a Republicii Turcia

Figura 2.3-3. Investițiile străine directe în Turcia ca valoare anuală (mld USD)

Sursa: Banca Centrală a Republicii Turcia

În ceea ce privește comerțul exterior, care face obiectul analizei pe larg în capitolul următor, ca urmare a reformelor de la începutul anilor 1980, ponderea Turciei pe piața mondială a crescut de la 0,15% în 1980 la 0,6% în 2003.

Este de menționat faptul că, în prima jumătate a anului 2011, exporturile Turciei au înregistrat o creștere cu 25,2% față de datele din 2010.

Comerțul exterior și politica comercială a Turciei

Comerțul exterior al Turciei

Pe parcursul ultimelor două decenii, în ceea ce privește comerțul exterior, Turcia a dovedit o performanță notabilă în integrarea în piața mondială. Tabelul următor arată evoluția comerțului exterior al Turciei pe ani, din 2000 până în 2013.

Tabel 3.1. – 1. Evoluția comerțului exterior al Turciei între 2000 și 2013

*) datele pentru anul 2013 sunt provizorii

Sursa: TurkStat

Ca tendință, aceste evoluții sunt prezentate în Figura 3.1-1 Evoluția comerțului exterior al Turciei între 2000 și 2013.

Figura 3.1 -1 Evoluția comerțului exterior al Turciei între 2000 și 2013

Sursa: Prelucrarea datelor publicate de TurkStat

Ca urmare a implementării procesului de liberalizare început în anii 1980, economia Turciei a cunoscut o perioadă de creștere accentuată. Turcia a devenit membră a OMC în 1995, iar ulterior a încheiat Acordul pentru stabilirea Uniunii Vamale cu UE, de la 1 ianuarie 1996.

Aceste evoluții au generat la nivelul comerțului exterior, atât în ceea ce privește exporturile cât și în ceea ce privește importurile o creștere rapidă, precum și schimbări notabile în structura exporturilor – produsele industriale au luat avans în fața produselor agricole.

În anii 2000, volumul comerțului Turciei a crescut de la 10,8 miliarde USD în 1980 la 82,3 miliarde USD în anul 2000, ceea ce reprezintă o creștere de circa 7 ori. În perioada 2000 – 2009 a fost înregistrată o creștere de 3 ori, iar dacă nu ar fi luat în considerare anul 2009 – an marcat de criza mondială, în perioada 2000-2008 s-a înregistrat o creștere de 4,1 ori.

Impactul crizei globale a fost sever și pentru Turcia, dar cererea internă a recuperat rapid și creșterea a atins 9,2% în 2010 și 8,5 % în 2011.

Exporturile Turciei

În 1996, odată cu stabilirea uniunii vamale dintre Turcia și Uniunea Europeană, exporturile Turciei au intrat într-un nou proces de transformare structurală.

Figura 3.1.- 2 Exporturile Turciei -miliarde USD-

Sursa: TurkStat

În anul 2002 produsele manufacturate au avut cea mai mare pondere în export, cu 33,702 miliarde USD. Cota de piață la export a produselor manufacturate a crescut atât în ceea ce privește bunurile electrice, echipamentele și bunurile electronice cât și în ceea ce privește bunurile industriei de automobile.

Ritmul de creștere a exporturilor s-a manifestat până în anul 2008 și a înregistrat o scădere în anii 2009 și 2010, odată ce criza mondială a afectat în mod negativ volumul exporturilor Turciei (Anexa 1. Comerțul extern pe ani).

După produsele manufacturate, în exporturile Turciei se situează, în ordine produsele agricole și forestiere, produsele industriei extractive, alte tipuri de produse, și în final produsele industriei de pescuit. Toate acestea au înregistrat un trend similar produselor manufacturate, cu creștere între 2002 și 2008, urmată de o perioadă de scădere până în 2011. Excepție au făcut produsele agricole și forestiere. Exporturile de produse agricole și forestiere au înregistrat o creștere din 2002 până în 2012, până la 13,783 miliarde USD în 2012. Pentru 2013 TurkStat anunță un nivel al exporturilor la această categorie de mărfuri de 15,304 miliarde USD, ceea ce marchează o continuare a trendului ascendent din anii anteriori.

Structura exporturilor Turciei a devenit asemănătoare cu a unor țări puternic industrializate, cum sunt Germania și Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, acesta a crescut mai puțin similar cu țări precum China, Uniunea Europeană ca întreg, India și Thailanda. De asemenea, avantajul comparativ al Turciei continuă să semene cu cel al țărilor din sudul Europe, respectiv cu țări ca Grecia, Italia, Spania și într-o măsură mai mică, Portugalia. Aceste evoluții ar putea fi un motiv de îngrijorare, dat fiind că cercetările recente sugerează că o parte a problemelor din aceste țări provine dintr-o pierdere de cote de piață ca urmare concurenței crescute din China și alte piețe emergente.

În prezent, 58% din exporturile turcești sunt produse de joasă tehnologie. Adăugarea de noi piețe de export contribuie mai mult la creșterea exporturilor e bunuri cu tehnologie scăzută decât a produselor de înaltă și medie tehnologie. În puține cazuri, atunci când contribuția produselor de înaltă tehnologie este mai mare de 10% (de exemplu, statele turcice), valoarea foarte mică a exporturilor (0,7% din totalul exporturilor) face această contribuție nesemnificativă.

Pentru a vedea mai în detaliu modul în care sectoare și regiuni specifice contribuie la performanța la export a Turciei, o analiză a Constantei Cotei de Piață a fost realizată pentru perioada 2006-11.

Conform rezultatelor acestei analize, creșterea exporturilor Turciei a depășit creșterea de pe plan mondial. Această performanță se datorează în principal structurii exporturilor și într-o măsură mult mai mică creșterii competitivității.

Sectoarele care contribuie la obținerea unui efect de competitivitate sunt produse de joasă și medie tehnologie. Deși unele produse de înaltă tehnologie au avut o contribuție pozitivă, încă redusă, la efectul de competitivitate, contribuția agregată a produselor de înaltă tehnologie la efectul de competitivitate a fost negativă.

Deși Turcia și-a diversificat destinațiile de export de-a lungul anilor, specializarea pieței a avut un efect negativ asupra creșterii exportului.

Trebuie menționat de asemenea faptul că creșterea exporturilor a devenit dezechilibrată în raport cu boom-ul în cererii interne din ultimii ani. Cu o cerere internă ridicată, importurile au depășit exporturile – ajungând la 240 miliarde dolari in 2011, comparativ cu exporturile de 134 miliarde dolari. Această tendință nu sa schimbat nici în 2012 și nici în 2013 – Anexa 1 Comerțul extern pe ani.

Strategia pentru Export a Turciei pentru 2023 vizează să inverseze această tendință și prevede un volum de export de 500 miliarde dolari, aproximativ de patru ori volumul din anul 2011, în următorii 10 ani. Realizarea acestui obiectiv va necesita o rată de creștere de 8% pe an, cu mult mai mare decât media obținută în ultimul deceniu.

Privind la evoluția ponderii exporturilor în PIB dintr-o altă perspectivă, ar trebui remarcat că de-a lungul anilor Turcia a reușit să mențină și să stabilizeze gradul de deschidere a economiei sale, în ciuda crizei globale. Cu toate acestea, această stabilizare a apărut cu o nivel relativ scăzut în comparație cu unele economii emergente și dezvoltate, așa cum sunt Germania, unde 50% din PIB-ul său este reprezentat de exporturi, 31% pentru China, 29% în Italia și 52% pentru Coreea de Sud în 2011. Ponderea exporturilor în PIB în cazul Turciei este cu cca 25% mai mică decât în toate aceste țări, care sunt toate mult mai mare decât Turcia.

Principale piețe de export ale Turciei sunt în prezent: Uniunea Europeană, Irak, Rusia, SUA, Emiratele Arabe Unite și Iran.

Fără a lua în calcul Uniunea Europeană în ansamblu, primele cinci destinații de export ale Turciei sunt:

Germania – 11%

Marea Britanie – 5,8%

Irak – 5,7%

Italia – 5,6%

Franța – 5,5 %.

În Anexa nr. 2 este prezentată structura exportului Turciei pe grupe de țări în perioada 2000-2013, datele fiind preluate de la TurkStat.

Importurile Turciei

Odată cu anul 1996 când a devenit efectivă uniunea vamală cu Uniunea Europeană, Turcia a realizat o serie de modificări în regimul importurilor, acesta fiind abordate mai pe larg în cadrul secțiunii 3.2 Politica comercială a Turciei.

Importurile Turciei au crescut înregistrat o creștere constantă an după an. Cea mai mare pondere în importuri o au combustibilii minerali și petrolul. De asemenea ponderi importante în importurile Turciei ocupă conform statisticilor TurkStat: mașinile, aparatele mecanice și cazanele, fierul și oțelul, mașinile electrice și echipamentele, precum și vehiculele.

Este de notat faptul că importurile de combustibili minerali și uleiuri au crescut în anul 2008 aproape cu 50%, iar celelalte domenii au avut și ele un trend similar; fierul și oțelul, mașinile, aparatele și cazanele mecanice, mașinile electrice și echipamentele și vehiculele altele decât cele feroviare au fost principalele produse de import.

În anul 2009 importurile Turciei au scăzut cu 30% în condițiile crizei mondiale, dar au cunoscut o nouă creștere în anii 2010 și 2011, cu valori de 185 miliarde USD și respectiv 240 miliarde de USD. Anul 2012 a marcat o ușoară scădere în importurile Turciei care au înregistrat o valoare de 236 miliarde USD, în timp ce pentru 2013 TurkStat a anunțat date provizorii care indică o valoare de 251 miliarde USD a importurilor Turciei.

Figura 3.1.- 3 Importurile Turciei – miliarde USD –

Sursa: TurkStat

Una din cele mai importante schimbări în importurile Turciei s-a înregistrat cu privire la combustibili minerali și petrol, care au avut o valoare de 48,281 miliarde USD în 2008 și de numai 29,905 miliarde dolari în 2009. În anul 2010 importurile de combustibili minerali și petrol ale Turciei au crescut, atingând valoarea de 38,496 miliarde USD. Trendul ascendent a continuat în anii 2011 și 2012 când această categorie de mărfuri a cunoscut la import valori de 54,116 miliarde USD și respectiv 60,115 miliarde USD. Pentru anul 2013 TurkStat a anunțat o valoare a importurilor de combustibili minerali și petrol de 55,916 miliarde USD, marcându-se o ușoară scădere față de anul precedent.

Importurile vin în Turcia din următoarele piețe cheie: Uniunea Europeană, Rusia, China, SUA, Iran și Coreea de Sud.

Fără a lua în calcul Uniunea Europeană în ansamblu, primele cinci țări de origine a importurilor Turciei sunt:

Germania – 12%

China – 9,8%

SUA – 7,1 %

Rusia – 6,3%

Italia – 6,3 %.

În Anexa nr. 3 este prezentată structura importului Turciei pe grupe de țări în perioada 2000-2013, datele fiind preluate de la TurkStat.

Politica comercială a Turciei

Politica comercială a Turciei în perioada dinaintea crizei

Politica comercială a Turciei este apreciată de către specialiști ca fiind ”în același timp relativ simplă dar și extraordinar de complexă”.

În anii de dinaintea recesiunii Turcia a dezvoltat un regim de importuri relativ deschis. Conform unui Raport al Băncii Mondiale din 2010, ”Turcia avea unul dintre cele mai liberale regimuri comerciale, cu un indice de 1,5% în cazul aplicării regimului națiunii celei mai favorizate.”

Începând din 2007, Turcia aplica taxe vamale pentru produsele manufacturate care reprezentau ca medie ponderată numai 1,0 la sută, nivelul taxei vamale ca medie simplă aplicată în cadrul politicii națiunii celei mai favorizate a fost de numai 4,8 la sută. O serie de indicatori mai compleți și complecși din punct de vedere economic cum sunt Indexul Taxelor Restrictive sau Indexul tuturor barierelor restrictive aveau de asemenea niveluri destul de reduse în cazul Turciei în această perioadă.

Cu toate acestea, există doi indicatori cheie pentru Turcia, care implică o abordare mai nuanțată. Primul este că taxa vamală simplă medie obligatorie al Turciei – sau rata dincolo de care Turcia s-a angajat în mod legal de a nu ridica taxa vamală în contextul politicii națiunii celei mai favorizate la OMC – pentru produsele sale manufacturate a fost de 16,9 la sută; această valoare a fost mult mai mare decât rata aferentă regimului națiunii celei mai favorizate aplicată, care era de de 4,8 la sută. Implicația este aceea că, pentru produsele pentru care Turcia și-a asumat angajamente obligatorii în cadrul OMC, a rămas o marjă considerabilă în nivelul de tarifare – de exemplu, Turcia ar putea crește în mod legal nivelul taxei vamale medii aplicată în regimul națiunii celei mai favorizate cu mai mult de 12 de puncte procentuale.

Al doilea aspect vizează faptul că Turcia are obligația legală de la OMC, doar pentru o parte foarte mică – de exemplu, 42,8 la suta – din liniile tarifare pentru produsele manufacturate. Astfel, Turcia ar putea ridica taxele vamale în regimul națiunii celei mai favorizate aplicate, cu orice sumă, fără o restricție legală în cadrul OMC, pentru mai mult de jumătate din liniile sale de produse de import.

Pe de altă parte, ceea ce indicatorii relativ săraci aferenți taxelor vamale obligatorii aplicate de Turcia nu surprind este faptul că Turcia a făcut angajamente de politică comercială substanțiale în afara sistemului OMC prin uniunea vamală cu Uniunea Europeană.

Comerțul bilateral între Turcia și Uniunea Europeană este unul de tip duty-free. De asemenea, Turcia a adoptat succesiv multe alte acorduri de liber schimb pe care UE le-a negociat cu țări terțe, extinzând astfel regimul tarifar preferențial și la acești parteneri comerciali. În ansamblu, aproape 60 la sută din totalul exporturilor Turciei au ca destinație țări cu care fie are o uniune vamală fie un acord de liber schimb, inclusiv acorduri comerciale preferențiale. Acest lucru implică faptul că indicatorii de politică comercială care iau în considerare preferințele tarifare ale Turciei și ponderea în comerț a acestor taxe vor conduce la ideea că Turcia este chiar mai deschisă decât dacă sunt considerați indicatorii politicilor în condițiile regimului națiunii celei mai favorizate, în izolare, în condițiile în care o pondere substanțială din comerțul său este cu parteneri cu care aplica regimuri comerciale preferențiale.

Mai mult decât atât, Uniunea Europeană și-a corelat 100% din liniile sale tarifare la cadrul OMC, iar taxele vamale aplicate sunt atât de aproape de nivelul lor obligatoriu încât nu schimbă frecvent taxele aplicate în sistemul națiunii celei mai favorizate. Principala excepție a uniunii vamale UE-Turcia vizează comerțul cu produse agricole (cu excepția produse agricole prelucrate) și cu produse ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

În aceste condiții este posibil ca angajamentele din cadrul OMC să fie redundante, pentru că uniunea vamală a UE, a servit ca angajamentul de facto.

Cu toate acestea, nici uniunea vamală cu UE nu a conferit un angajament rigid pentru Turcia de a nu ridica tarifele în regimul națiunii celei mai favorizate în timpul perioadei 2008-2011.

Pe de altă parte nu există evidențe clare care să indice faptul că politica comercială a Turciei față de non-membrii unor acorduri comerciale preferențiale s-a schimbat din cauza presiunilor instituționale externe – de exemplu, factorii de decizie din UE nu au schimbat substanțial propriile tarife MFN și, aceasta a pus presiune pe partenerii de uniune vamală să facă același lucru. Mai mult, Vandenbussche și Viegelahn indică faptul că, chiar forțe implicite – de exemplu, aplicarea de către UE de noi bariere comerciale temporare asupra țărilor terțe – este puțin probabil să fi avut mai mult decât o influență mică în condițiile în care UE a crescut restricțiile sale la import foarte puțin în timpul recentei crize economice.

2008-2011: Noi restricții la import

Turcia a suferit în perioada 2008 – 2009 o puternică criză economică sincronizată cu cea a majorității statelor lumii.

Anul 2009 a fost marcat de o cădere puternică a fluxurilor comerciale (atât la import cât și la export) și implicit cu un puternic deficit de cont curent.

Rata de schimb a Turciei a cunoscut perioade scurte atât de aprecieri cât și de deprecieri din 2006. Lira s-a apreciat considerabil până în 2008, în timp ce odată cu criza financiară mondială, s-a depreciat substanțial până în 2009. Apoi a început o nouă perioadă susținută de apreciere în 2010, urmată de o nouă perioadă de depreciere care a continuat până în 2011.

Există o bogată literatură de cercetare care a examinat și a afirmat relația dintre șocurile macroeconomice și modificările în politica comercială națională.

Bown și Crowley analizează această legătură în perioada 1989-2010 și examinează relația în cazul Turciei și a altor doisprezece economii emergente.

În medie, printre aceste economii emergente, noile măsuri de protecție la import incluse în barierele comerciale temporare, sunt asociate cu aprecieri recente ale cursului de schimb real. De exemplu, în cazul Turciei, acest lucru presupune că în condițiile consolidării lirei turcești – care face ca dintr-o dată importurile să fie mai competitive în termen de preț decât producția internă – rezultă o cerere suplimentară pentru noi restricții de import. Există, de asemenea, dovezi din partea economiilor emergente potrivit cărora impunerea unor noi bariere comerciale este asociată cu șocuri negative privind creșterea PIB-ului și cu creșterea șomajului.

Se poate astfel explica presiunea existentă asupra factorilor de decizie din Turcia în ceea ce privește flexibilitatea politicii comerciale și ridicarea bariere în calea comerțului.

Flexibilizarea Politicii Comerciale a Turciei

Analiza flexibilității politicii comerciale trebuie privită în contextul regulilor multilaterale ale OMC.

Caracterizarea Turciei în contextul exercitării unei politici a flexibilității se bazează atât pe utilizarea unor canale informale, de tipul modificării taxelor vamale aplicate, câr și prin canale relativ formale în cadrul particular al Acordurilor OMC privind măsurile antidumping, măsurile de salvgardare, sau subvențiile și măsurile compensatorii.

În primul rând, Turcia are prevederi relativ informale care îi permit să ridice nivelul taxelor vamale aplicate în contextul națiunii celei mai favorizate peste nivelul comun uniunii vamale UE, dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

Cea de a doua categorie vizând creșterea flexibilității formale include utilizarea tot mai mare de către Turcia a politicilor barierelor comerciale temporare, cum ar fi antidumping, taxe compensatorii și măsuri de protecție. În timp ce această a doua clasă de flexibilitate poate fi privită în contextul OMC, măsurile sunt în mod frecvent obiectul controlului juridic al OMC printr-o procedură formală de soluționare a litigiilor multilaterale.

Termenii acordului de uniune vamală a Turciei cu Uniunea Europeană permit Turciei să ridice taxele vamale aplicate în contextul principiului națiunii celei mai favorizate în anumite cazuri. În primul rând, anumite produse de cărbune și oțel și produse agricole neprelucrate nu sunt acoperite de uniunea vamală. În al doilea rând, în circumstanțe excepționale, Turcia poate ridica taxele aplicate în condițiile națiunii celei mai favorizate peste angajamentele din cadrul uniunii vamale cu condiția să se poate dovedi un prejudiciu adus unei industrii naționale.

Politica de import

Taxe și restricții cantitative

Pentru importurile de mărfuri neagricole din terțe state, Turcia aplică tariful vamal comun al Uniunii Europene și nu impune taxe mărfurilor neagricole din UE și din țările Asociației Europene a Liberului Schimb.

Turcia menține taxe vamale ridicate pentru multe produse alimentare și agricole. De exemplu, taxele vamale pentru fructe proaspete variază între 15,4% și 145,8%, iar taxele vamale pentru fructe procesate, sucuri de fructe și legume variază între 19,5 % și 130%.

În septembrie 2011, Turcia a publicat o Hotărâre de Guvern (Monitorul Oficial 10 nr. 28055/ 2011) prin care au fost crescute taxele vamale la țesături, îmbrăcăminte și accesorii de îmbrăcăminte. Guvernul a precizat că a efectuat anterior o verificare privind procedura de salvgardare. De la aplicarea noilor niveluri ale taxelor vamale au fost excluse statele membre ale UE și țările cu care Turcia are acorduri de liber schimb, iar pentru cele mai puțin dezvoltate țări nivelul taxelor vamale este mai redus.

Licențe de import și alte restricții

Sunt necesare licențe de import pentru produse care au nevoie de service post-vânzare (de exemplu, fotocopiatoare, echipamente de prelucrare a datelor avansate, și generatoare diesel), băuturi alcoolice distilate și produse agricole.

Spre exemplu, firmele americane se plâng de faptul că lipsa de transparență a sistemului de acordare a licențelor de import în Turcia conduce la întârzieri costisitoare, taxele contrastalii, și alte incertitudini care inhibă comerțul.

Au fost evidențiate dificultăți în obținerea de licențe de import în timpul sezonului de recoltare pentru produsele care concurează produsele industriei alimentare naționale (cum ar fi leguminoase, nuci, fructe uscate, bumbac, cereale, semințe oleaginoase și). Cu toate acestea, această situație s-a îmbunătățit în ultimii doi ani.

De asemenea, exportatorii străini consideră cerințele impuse prin documentația turcă care afectează toate importurile de produse alimentare ca fiind oneroase, inconsistente, netransparente, și nu în conformitate cu practicile internaționale standardizate.

Guvernul turc a luat o serie de măsuri de liberalizare a piețelor pentru băuturi alcoolice distilate și tutun, inclusiv finalizarea procesului de privatizare a companiei de băuturi alcoolice de stat și a companie de tutun de stat, precum și acordarea către unele firme a permisiunii de a importa vin și

băuturi alcoolice. Cu toate acestea, vânzările de produse importate din aceste sectoare au fost inhibate de taxe vamale excesiv de mari (85 la sută la 100 la sută), precum și de un tratament fiscal special, în unele cazuri.

Achizițiile guvernamentale

Turcia nu este semnatară a Acordului OMC privind achizițiile guvernamentale; cu toate acestea, este un observator la Comitetul privind achizițiile guvernamentale.

În conformitate cu legislația Turciei în domeniul achizițiilor, companiile străine pot participa la licitații de stat având o valoare mai mare de un anumit prag stabilit. Legea prevede o preferință de preț de până la 15 la sută pentru ofertanții naționali, care nu este aplicabilă și în cazul în care se formează un joint-venture alcătuit din ofertanți naționali și ofertanți străini.

Turcia și-a extins definiția de ofertant național/ intern pentru a include persoanele juridice străine stabilite pe teritoriul său în conformitate cu legislația turcă.

Legislația turcă impune proceduri de licitație competitive, însă procesul de achiziții publice poate fi de lungă durată și extrem de complicat.

Una dintre problemele identificate este cerința de a utiliza modele de contracte, pe care unele organisme în domeniul achizițiilor le interpretează ca nefiind supuse modificării. Acest lucru face dificil pentru companii să formuleze propuneri în cazul în care modele de contracte conțin cerințe financiare neclare sau specificații tehnice.

Politica de achiziții de echipamente militare permite, în general, cerințele compensatorii în specificațiile caietului de sarcini.

Există o serie de cerințe contestabile în ceea ce privește forța majoră, răspunderea, precum și cerințele pentru pachete de date tehnice și anumite licențe la momentul de depunere (pre-de acordare a licențelor).

Subvenții la export

Turcia utilizează o serie de stimulente de promovare a exporturilor, deși măsurile au fost restrânse în ultimii ani, pentru a se conforma cu directivele UE și angajamentele OMC. Subvențiile la export publicate variind de la 5 la sută la 20 la sută din valorile de export sunt acordate la 16 categorii de produse agricole sau agricole prelucrate.

Subvențiile la export sunt acordate sub formă de credite fiscale și programe de anulare a datoriei externe, și sunt plătite din impozitele pe exporturile de produse primare, cum ar fi alunele de pădure și produsele din piele.

Consiliul pentru cereale din Turcia vinde grâu din producția internă, la prețurile mondiale (care sunt cu mult sub prețurile de pe piața internă) către producătorii turci de făină și paste în cantități calculate pe baza exporturilor lor de făină și paste făinoase.

Bariere în calea serviciilor

Serviciile de telecomunicații

În anul 2008, Turcia a adoptat Legea comunicațiilor electronice nr 5809, ca parte a eforturilor sale de punere în aplicare a cadrului de reglementare din anul 2003 al Uniunii Europene.

Această lege a clarificat funcțiile reglementatorului turc, Autoritatea pentru Tehnologiile de Informare și Comunicare. Autoritatea pentru Tehnologiile de Informare și Comunicare este, de asemenea, responsabilă pentru aplicarea de interdicții conținuturilor de pe Internet determinate de către instanțele judecătorești ca fiind ofensatoare.

În mai multe situații, deciziile judecătorești au permis Autorității pentru Tehnologiile de Informare și Comunicare să blocheze accesul pentru toți consumatorii la diferiți furnizori de servicii bazate pe Internet, cum ar fi weblog site-ul de găzduire wordpress.com și site-uri de rețele sociale precum MySpace.

Alte bariere în calea serviciilor

Pentru a practica profesia de contabil sau contabil autorizat, sau pentru a reprezenta clienții în instanțele din Turcia este necesar ca o persoană să dețină cetățenia turcă.

Este totuși în vigoare un decret care permite cetățenilor străini să lucreze ca medicii în Turcia.

Bariere în calea investițiilor

Sectorul energetic

Legislația turcă prevede existența unei piețe liberalizate a energiei în care firmele private să poată să dezvolte proiecte cu o licență obținută de la Autoritatea de Reglementare a Pieței de Energie, un organism de reglementare independent.

Autoritatea de stat în domeniul energiei electrice a fost dezmembrată în companii pentru producerea de energie, transport, distribuție și comercializare.

Liberalizarea în sectorul gazelor naturale, s-a confruntat cu întârzieri. Compania de conducte de stat, Botas, rămâne dominantă în importul de gaz, în ciuda legislației care prevedea un transfer progresiv a 80 la sută din contractele sale de cumpărare de gaz către sectorul privat până la sfârșitul anului 2009. Cu excepția unui transfer de contract de scară mică prin licitație în anul 2005, BOTAS nu a reușit să-și atingă obiectivele sale și deține încă o cotă de 86 la sută din piața de gaz.

În octombrie 2011, BOTAS a anunțat că nu va reînnoi un contract de gaze naturale șase miliarde metri cubi pe an care.

Ca urmare a unei hotărâri judecătorești din 1997, guvernul turc a blocat repatrierea completă a profiturilor de către companiile petroliere străine în conformitate cu articolul 116 din Legea petrolului din 1954, care proteja investitorii străini de impactul deprecierii lirei turcești.

Companiile afectate au contestat decizia în fața instanței, dar hotărârile în aproape toate aceste procese au mers împotriva companiilor solicitante.

O nouă lege a petrolului, care ar putea oferi stimulente pentru investiții mai mari și un regim de protecție a fost prezentată parlamentului turc.

Permisele de muncă

Mulți angajatori străini se confruntă cu dificultăți în obținerea de permise de muncă în Turcia pentru muncitorii străini profesioniști sau de înaltă calificare. Aceste dificultăți sunt percepute ca fiind ca o problemă globală.

Companiile se plâng că procesul de aplicare este consumator de timp și necesită o documentație vastă, iar procesul de adjudecare este de lungă durată (mai mare de multe ori ca durata de timp pentru care se solicită permisul), și șansele de aprobare sunt mici.

Achiziția de bunuri imobiliare

Proprietate străină asupra unor bunuri imobiliare în Turcia a fost mult timp o chestiune controversată.

La începutul anului 2008, Curtea Constituțională a emis două decizii care au suspendat secțiuni ale Legii Investițiile Străine Directe, care permiteau persoanelor fizice străine și companiilor să achiziționeze terenuri.

Guvernul turc a adoptat o nouă legislație care să permită din nou realizarea acestor achiziții, dar a impus o limită superioară pentru suprafața de terenuri care pot fi deținute de persoane fizice străine. Astfel, nici o persoană străină nu poate deține mai mult de 2,5 hectare, iar toate persoanele fizice străine împreună nu pot deține mai mult de 10 la sută din terenurile existente în orice zonă de dezvoltare dată.

Informații cu privire la suprafețele de teren deținute în prezent de către străini, nu sunt disponibile cu ușurință. Lipsa de informații cu privire la achiziția de terenuri străine poate crea obstacole pentru investitorii individuali care doresc să cumpere terenuri în Turcia.

Nu există însă limite privind suprafața de teren care poate fi deținută de companii străine cu o prezență legală în Turcia, atât timp cât terenul este utilizat în legătură cu activitățile lor de afaceri.

Relațiile comerciale ale Turciei cu Uniunea Europeană

Uniunea Europeană rămâne cel mai important partener comercial al Turciei, chiar dacă cota UE în exporturile Turciei a scăzut de la 56% în 2000 la 47% în 2011.

Declinul ponderii UE este, cel mai probabil, cauzat de declinul relativ al economiei UE în raport, în special, cu cele mai dinamice pe piețe din Orientul Mijlociu și alte țări bogate în resurse naturale.

O mare parte a ponderii UE în exporturile Turciei nu este doar o consecință firească a creării Uniunii vamale UE-Turcia în 1996 și a transpunerii acquis-ului comunitar în legislația turcă atât prin anexele la Uniunea Vamală și, din anul 2005, prin negocierile de aderare.

Un serie de studii au arătat că intensitatea relațiilor comerciale bilaterale Turcia – UE poate fi explicată în mare parte prin mărimea pieței UE.

Uniunea vamală UE – Turcia pare să fi avut doar un impact limitat asupra volumului schimburilor comerciale bilaterale.

La prima vedere, acest rezultat este surprinzător, chiar dacă acesta a fost evidențiat, de asemenea, de o serie de alte studii, de asemenea, de exemplu, Jiménez și Martín 2010 și Antonucci și Manzocchi 2005.

În general, acest aspect trebuie privit ca un semn pozitiv, deoarece implică faptul că uniunea vamală nu a dus la deturnări semnificative de comerț, ci mai degrabă la o deschidere generală a economiei Turciei.

În conformitate cu Uniunea vamală, Turcia este obligată să pună în aplicare un regim tarifar comun în comerțul exterior. Prin urmare, Turcia a încheiat mai multe acorduri de liber schimb de-a lungul anilor practic, urmând calea UE, cel mai recent fiind cel încheiat cu Coreea de Sud.

Pe de altă parte așa numita ”clauză Turcia” nu este obligatorie și nu este sustenabilă din punct de vedere politic. Cu toate acestea poate beneficia ca urmare a acordurilor de liber schimb încheiate de UE cu terțe state dacă poate obține deschideri similare ale piețelor cu aceste țări, pe o bază bilaterală.

Se are astfel în vedere o potențială creștere a comerțului Turciei cu țările cu care UE a încheiat sau va încheia Acorduri de Liber Schimb: Canada, Chile, India, Korea, Malaiezia, Mexic, Singapore, Africa de Sud, Ucraina, Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, țările din America Centrală, ANCOM, ASEAN, MERCOSUR. Aceste țări totalizează circa 16% din importurile Turciei și circa 11% din exporturile țării.

Liberalizarea importurilor provenite dintr-un grup atât de mare de țări ar trebui să erodeze marja de preferință de care se bucură produsele UE pe piața Turciei și ar trebui să facă astfel economia turcă mai productivă. Posibilitatea de a importa mărfuri intermediare mai ieftine din aceste țări ar putea conferi un important avantaj competitiv exportatorilor turci.

Prin urmare, expunerea internațională a economiei Turciei a forțat firmele turcești să se adapteze prin creșterea eficienței. În final, a crescut de ISD (peste 80% din totalul ISD provine de la UE) a contribuit la creșterea competitivității bunurilor.

În ultimii ani, Turcia și-a diversificat structura geografică a destinațiilor de export. Deși ponderea destinațiilor de export altele decât UE a crescut, UE rămâne în continuare principala destinație de export pentru exportatorii turci. În ciuda unei tendințe descendente în ultimul deceniu, în anul 2011 exporturile Turciei către UE au constituit 47% din totalul exporturilor țării și aproape 38% din aceste exporturi au fost constituite din bunuri de tehnologie medie și înaltă, de care Turcia are nevoie de tot mai mult în coșul său de export ca urmare a presiunilor concurențiale internaționale provenind din țări cu structuri de costuri mai mici pentru fabricarea de produse de joasă tehnologie.

UE este principalul partener de import și de export al Turciei în timp ce Turcia ocupă locul al 7-lea în topul importurilor UE și locul 5 în rândul piețelelor de export.

Exporturile Turciei în UE sunt formate în mare parte din mașini și echipamente de transport, urmate de categoria de bunuri fabricate.

Exporturile UE către Turcia, sunt dominate de mașini și materiale de transport, produse chimice și produse fabricate.

Concluzii

În ultimele trei decenii Turcia a cunoscut schimbări majore în numeroase direcții.

Odată cu începerea crizei financiare la nivel mondial în 2008 Turcia, la fel ca aproape toate marile economii, a trecut printr-o perioadă susținută de incertitudine și volatilitate în ceea ce privește politica sa comercială și comerțul.

În ciuda crizei economice și a instabilității politice, Turcia a cunoscut o creștere economică constantă începând cu anul 2011 fiind adesea citată ca una dintre cele mai performate economii emergente din lume.

Economia Turciei a reușit o recuperare remarcabilă după șocul negativ inițial major al PIB-ului real și creșterea șomajului.

Factorii de decizie politică din Turcia au rezistat în mare măsură presiunii protecționiste pentru a face o schimbare completă a regimului de import relativ liberal în timpul marii recesiuni.

Cu toate acestea, ca urmare a evoluției din perioada 2008-2011, s-au manifestat o serie de aspecte în politica comercială, cu privire la exercitarea flexibilității politicii comerciale. Acestea s-au caracterizat prin modificări ale tarifelor aplicate și utilizarea de măsuri antidumping, măsuri de salvgardare, precum și alte politici privind bariere comerciale temporare.

Comerț exterior al Turciei a cunoscut o evoluție destul de dinamică, dar specializarea pare să rămână în produse de tehnologie scăzută și medie. Mai mult, valoare adăugată inclusă în exporturile de mărfuri turcești este destul de redusă, ceea ce implică faptul că sectorul de export nu este la fel de important pentru PIB și ocuparea forței de muncă, așa cum se consideră în general.

Pe de altă parte, exporturile turcești trebuie să facă față creșterii competitivității la nivel internațional.

În ceea ce privește politica comercială, un aspect de notat îl reprezintă funcționarea Uniunii Vamale UE – Turcia și faptul că separat UE negociază acorduri de liber schimb cu o serie de alte țări.

Având în vedere uniunea vamală, Turcia are puține șanse să negocieze la rândul ei acorduri de liber schimb cu aceste țări. Acest model este dificil de susținut din punct de vedere politic. Cu toate acestea, efectul benefic al creșterii numărului de acorduri de liber schimb ar trebui să permită o mai mare deschidere a economiei Turciei. Pe termen scurt, va crește presiunea competitivității din partea industriilor emergente, dar pe termen mediu și lung, Turcia ar trebui să beneficieze de un mediu comercial internațional mai puțin distorsionat.

Extinderea acordurilor de comerț liber de la tot mai multe țări terțe, conduce de asemenea, la o eroziune de facto a preferinței pentru produsele din UE pe piața turcă.

Politica UE de a încheia tot mai multe acorduri de liber schimb bilaterale ar putea duce, astfel, pe de o parte la o consolidare a economiei Turciei, dar și la slăbirea relațiilor economice bilaterale, pe de altă parte.

Bibliografie

„Comerț internațional și politici comerciale internaționale”, Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, Ediția a XII-a, vol. I, Ed. Economică

Bilici, Özgül, Erdil, Erkan, and Yetkiner, I. Hakan (2008), “The Determining Role of EU in Turkey’s Trade Flows: A Gravity Model Approach”, Izmir University of Economics Working Papers, No. 0806 (October), http://eco.ieu.edu.tr/wp-content/wp0806.pdf.

Bown, Chad P. and Meredith A. Crowley (2013) “Emerging Economies, Trade Policy, and Macroeconomic Shocks,” World Bank Policy Research Working Paper, January.

Burak Savrun, ”Financial Development, International Trade and Economic Growth: The Case of Turkey”, Eastern Mediterranean University, Gazimagusa, North Cyprus, September 2011.

Chad P. Bown,”Trade Policy Flexibilities and Turkey: Tariffs, Antidumping, Safeguards, and WTO Dispute Settlement”, The World Bank, 2013

Daniel Gros și Can Selçuki,The Changing Structure of Turkey’s Trade and Industrial Competitiveness: Implications for the EU”, Centre for European Policy Studies (CEPS), January 2013

Pelkmans, Jacques, Selçuki, Can, and Boehler, Philipp (2013), “Who remembers Turkish pre-accession?” CEPS Policy Brief

Rivera-Batiz, l. și Romer P., ”International trade with endogenous technological change”, European Economic Review, 2011, vol. 35

Vandenbussche, Hylke and Christian Viegelahn (2011) “European Union: No Protectionist Surprises,” in Chad P. Bown (ed.) The Great Recession and Import Protection: The Role of Temporary Trade Barriers. London, UK: CEPR and World Bank

Wild, Wild și Han,”International business: the challenges of globalization”, 2006, Upper Saddle River, New Jersey

World Bank (2010) “Turkey Trade Brief,” World Trade Indicators 2009/10: Country Trade Briefs. Washington, DC: The World Bank. Available at http://www.worldbank.org/wti/

http://www.oecd-ilibrary.org/economics/country-statistical-profile-turkey_20752288-table-tur

http://www.turkstat.gov.tr/PreTablo.do?alt_id=1046

http://www.wto.org/english/thewto_e/countries_e/turkey_e.htm

http://ec.europa.eu/trade/policy/countries-and-regions/countries/turkey/

http://trade.ec.europa.eu/tdi/

http://madb.europa.eu/madb/indexPubli.htm

http://www.tradingeconomics.com/turkey/balance-of-trade

http://www.globaltrade.net/m/c/Turkey.html

Anexe