Comertul Delimitari Conceptuale

Comerțul s-a dezvoltat odată cu evoluția civilizațiilor, pornind din cele mai îndepărtate timpuri, în care oamenii își produceau cele necesare, iar în timp, odată cu creșterea nevoilor, unele dintre acestea nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb. Nevoile tot mai intense privind schimburile au pus bazele dezvoltării comerțului. În timp, societățile au evoluat, au apărut primele forme incipiente de piață, cerere sau ofertă, a apărut proprietatea privată, iar în acest context al evoluției, comerțul a început să devină o activitate esențială a vieții economice. Fie că vorbim despre un sistem economic caracterizat prin economie de piață, sistem de guvernare democratic și o orientare capitalistă sau despre un sistem economic în care statul are o intervenție maximă, comerțul joacă un rol fundamental în funcționarea unei economii și este considerat a fi unul dintre factorii dezvoltării.

În prezent, importanța și rolul comerțului sunt confirmate de faptul că la nivel mondial și continental există preocupări de apărare și asigurare a unui spațiu pentru desfășurarea relațiilor de schimb și au fost create mai multe zone de cooperare internațională precum Uniunea Europeană sau Zona Nord-Americană de Comerț Liber; de asemenea, ONU se implică în problematica comerțului pentru apărarea intereselor națiunilor și apariția Organizației Mondiale de Comerț ca și instituție mondială care are sarcini pentru reglementarea cadrului în care se desfășoară activitățile de comerț.

Odată cu instaurarea democrației la începutul anului 1990, în România au reapărut societățile comerciale cu capital privat. Comerțul a fost una dintre activitățile preferate de către antreprenorii români; cu toate că obiectivul de activitate al unei societăți poate fi unul foarte divers, într-un final, deoarece se ajunge să livreze (vândă) bunurile produse, confruntându-se cu problematica comerțului.

Această lucrare de licență este structurată în trei capitole. Într-un prim capitol am prezentat sub aspect teoretic modul cum este tratată activitatea de comerț în literatura economică.

Abordarea teoretică pornește de la definirea activității de comerț și apoi m-am concentrat spre conceptul de rentabilitate în cadrul activității de comerț. Într-un subcapitol distinct, am abordat indicatorii de apreciere a rentabilității comerciale, iar în cel de-al patrulea subcapitol am prezentat câteva modele pe baza cărora se poate construi un sistem care să asigure creșterea rentabilității comerciale. Capitolele 2 și 3 sunt de natură practică. Am ales ca și obiect al studiului de caz Societatea Comercială RoStar Oil S.R.L, deoarece din contactele cu reprezentatii societatii, am avut acces la situatiile financiare si au fost disponibili pentru lamurirea unor aspecte care privesc entitatea.

În cadrul celui de-al doilea capitol (Analiza rentabilității activității comerciale), am calculat indicatorii rentabilității activității comerciale pentru perioada 2011-2015 la societatea menționată mai sus. Ca și metodologie de cercetare am utilizat situațiile financiare ale societății (cu precădere bilanțul și contul de profit și pierdere), și am calculat o serie de indicatori care sunt considerați reprezentativi în literatura de specialitate. Pe baza rezultatelor obținute, am făcut anumite interpretări, am căutat performanțele inregistrate și am făcut recomandările necesare.

Pe parcursul celui de-al treilea capitol am căutat să identific posibile căi de creștere a rentabilității la societatea analizată. Este vorba de o societate de mici dimensiuni (8-9 angajați) care nu are un nivel șefi de departamente sau servicii, responsabilitatea activităților de management revenind exclusiv unicului administrator care are rol și de asociat unic. Un model foarte populat de implementare al unui sistem de management performant care să conducă inclusiv la creșterea rentabilității îl reprezintă implementarea unui sistem de tip Tablou de Bord, iar cel mai popular model propus de literatura economică internațională este Balanced Scorecard, care propune ca între factorii care influențează bunul mers al unei societăți să existe o serie de relații bine-cunoscute. Astfel, am aplicat un posibil astfel de model în cadrul societății RoStarOil.

Listă graficelor, tabelelor și anexelor

Grafic nr 2.1: Activitatea de distribuție 24

Grafic nr.2.2: Volumul desfacerilor, Costul de achiziție și Adaosul Comercial 25

Grafic nr.2.3: Nivelul relativ al cheltuielilor de circulatie 27

Grafic nr.2.4: Nivelul cheltuielilor salariale 28

Grafic nr.2.5: Profitul 30

Grafic nr.2.6: Rata profitului 30

Grafic nr.2.7: Rata rentabilitatii financiare 31

Tabel nr.2.1: Adaosul Comercial 24

Tabel nr.2.2: Nivelul cheltuielilor de circulție 25

Tabel nr.2.3: Productivitatea muncii 27

Tabel nr.2.4: Profitul si ratele de profitabilitate 28

ANEXA NR.1: Bilanțul RoStarOil în perioada 2011-2015 45

ANEXA NR.2: Contul de profit și pierdere al RoStarOil 46

Delimitări conceptuale

Prezența comerțului în viața oamenilor este semnalată încă de la apariția primelor forme de civiliație. Dacă la început oamenii se mulțumeau cu puține lucruri și se străduiau să-și producă toate cele necesare, nevoile oamenilor au început sa crească odata cu dezvoltarea civilizațiilor, și aceste nevoi nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb. Dacă într-o primă formă puteam vorbi despre așa-zisul troc („produs pe produs”), în timp am asistat la o dezvoltare imensă a acestui fenomen.

În literatura de specialitate se fac referiri că primele forme de comerț specializat au apărut cu 4000 de ani în urmă în China și Mesopotamia, când navigatorii și negustorii erau „motorul” activităților comerciale; apoi se apreciază că alt punct istoric important în activitățile de comerț îl regăsim în secolul IX, când s-a vorbit despre o „revoluție comercială”, moment în care în Europa apar două mari poluri comerciale (Europa de Nord și Europa Mediteraneană). Ulterior, progresul comerțului este strâns legat de dezvoltarea tehnologiilor: revoluția industrială de la jumătatea secolului XIX, și apoi apariția „societății de consum”, imediat după Al Doilea Război Mondial, au făcut comerțul să devină unul dintre pilonii de bază ai economiei.

1.1 Comerțul – conținut, funcții

Activitatea de comerț a cunoscut de-a lungul timpului modificări substanțiale, transformându-se într-o activitate creatoare de utilități, devenind foarte importantă atât pentru producători, cât și pentru utilizatori. „Noțiunea de utilitate, prin caracterul său complex face parte din însuși conținutul activității de comerț, definindu-i locul și rolul în cadrul unei economii, comerțul reprezentând o fază intermediară esențială între funcția de producție și consum” (Patriche, 1998:26). În orice societate modernă, producătorii și utilizatorii sunt separați între ei. Printre principalele elemente comensurabile, care separă cele două categorii de parteneri, figurează: amplasarea în spațiu și distanța, necunoașterea reciprocă a mijloacelor – financiare și productive – de care dispun, disproporțiile dintre cantitățile produse pentru una și aceeași nevoie. Astfel comerțul apare ca o funcție care are în vedere punerea bunurilor și serviciilor la dispoziția utilizatorilor, în condiții de loc, timp și mărime, precum și alte asemenea aspecte care revin acestora.

Dacă în primele etape ale unui comerț modern, acesta putea fi considerat „ansamblul operațiunilor care se realizează începând din momentul în care produsul, sub forma sa utilizabilă, intră în magazinul de desfacere al producătorului sau al ultimului transformator, până în momentul în care consumatorul preia livrarea”, s-a trecut, ulterior, la o interpretare mai largă, comercializarea fiind considerată, în general, ca reprezentând „o punere a produsului la dispoziția consumatorului, prin cercetarea pe baza studiilor de piață și determinarea nevoilor reale sau latente ale acestuia, precum și prin suscitarea, reliefarea și argumentarea noilor nevoi pe care consumatorul potențial nu le-a sesizat”.

Patriche apreciază că încercările de conceptualizare și definire a activității de comerț, conduc spre următoarea idee: „comerțul este intr-adevar un sector creator, dar nu de bunuri, ci de utilități”. Comerțul joacă un rol extrem de important atât față de producător, cât și în raport cu utilizatorii. Înțelegerea importanței activității desfășurate de către comerț, față de cele două categorii de parteneri cu care conlucrează sau se confruntă, este legată de funcțiile acestuia.

Comerțul, prin complexa sa activitate realizată, îndeplinește numeroase funcții, destinate să asigure un flux normal al producției spre locurile de consum, în cele mai bune condiții posibile. Asfel, în continuare vom prezenta funcțiile comerțului așa cum sunt redate în literatura de specialitate.

O primă funcție a comerțului o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători, iar în cazul producției agricole dispersate se interpun în acest proces și colectorii. Tot legată de această funcție intervine și funcția de vânzare a mărfurilor către consumatori.

Stocarea mărfurilor este o a doua funcție, care ia forma unor preocupări permanente de a asigura echilibrul dintre ofertă și cererea de mărfuri în cadrul pieței. Această funcție derivă din rolul de intermediar pe care comerțul îl deține între activitățile de producție și consum.

Comerțul are un rol important în fracționarea cantităților mari de mărfuri „pe care le livrează producția, asortarea loturilor respective, formarea sortimentelor comerciale și asigurarea micilor partizi care urmează a fi puse la dispoziția consumatorilor”. Realizarea acestei funcții presupune organizarea unor operațiuni specifice, cum ar fi: porționarea, dozarea și preambalarea mărfurilor, prelucrarea lor, stocarea după criteriile comerciale, controlul continuu al calității și asigurarea condițiilor optime de păstrare până în momentul desfacerii, precum și alte asemenea activități ce țin de pregătirea mărfurilor pentru vânzare.

Crearea condițiilor de realizare a actului de vânzare-cumpărare este o altă funcție strict specifică comerțului. Pentru aceasta însă comerțul trebuie să dispună de o rețea de unități, magazine, automate și alte puncte de vanzare prin intermediul cărora să poată fi puse la dispoziția cumpărătorilor mărfurile necesare și să se organizeze procesul de vânzare.De asemenea trebuie să aibă la dispoziție un personal specializat, care să asigure derularea respectivului proces.

O ultimă funcție a comerțului, o reprezintă funcția de cercetare a preferințelor utilizatorilor, a capacității acestora de cumparare sau a obiceiurilor lor de consum.

Prin aceste funcții asumate, comerțului îi revine un rol important nu numai în raport cu producătorii, ci și în raport cu utilizatorii finali sau intermediari.

1.2 Comerțul cu ridicata

Procesul circulației mărfurilor se realizează în forme diferite, în funcție de relațiile care se stabilesc între producători, comercianți și consumatori. Pentru o parte din mărfurile care constituie oferta de mărfuri, trecerea lor de la producător la consumator se face prin intermediul a două stadii sau verigi ale circulației: comerțul cu ridicata sau comerțul en gros și comerțul cu amănuntul sau en detail.

Conținutul și rolul economic al comerțului cu ridicata

În literatura de specialiate există mai multe definiții ale conceptului de comerț cu ridicata, însă ne-am oprit asupra aceleia date de către Patriche(1998:328), conform căreia: “Comerțul cu ridicata reprezintă un stadiu al circulației mărfurilor în cadrul căruia au loc operațiuni de cumpărare vânzare a mărfurilor făcute cu scopul revânzării ulterioare. În esență, activitatea comerțului cu ridicata constă în cumpărarea de mărfuri în partizi mari de la întreprinderile producătoare și vânzarea ulterioară a acestora în partizi mai mici, dar asortate, către comercianții care se ocupă cu comerțul cu amănuntul sau în unele cazuri către diferite firme producătoare care cumpără produse ca și materii prime în vederea prelucrării lor ulterioare.”

Principalele trăsături ale comerțului cu ridicata sunt următoarele:

Actele de vânzare-cumpărare au loc între întreprinderi economice, atât cumpărătorul cât și vânzătorul fiind întreprinderi sau diferiți agenți economici indiferent de forma lor de organizare;

Actele de vânzare-cumpărare au în vedere partizi mari de mărfuri, indiferent care este destinația finală a acestora, prin partidă mare de mărfuri se înțelege acea cantitate de mărfuri care din punct de vedere fizic și nu valoric, depășește necesarul de consum al unei persoane sau familii;

Activitatea desfășurată de comerțul cu ridicata nu încheie circuitul economic al mărfurilor, mărfurile nu părăsesc sfera circulației, nu se vând direct consumatorilor, ci altor comercianți.

Apărând ca un intermediar în procesul circulației mărfurilor, comerțul cu ridicata determină prelungirea acestuia prin vehicularea și stocarea succesivă a mărfurilor, prin efectuarea unor transferuri repetate ale dreptului de proprietate sau de administrare a mărfurilor. Privită sub acest aspect, economic și financiar, prezența comerțului cu ridicata presupune o investiție suplimentară de fonduri umane, materiale și financiare, având drept consecință creșterea costului circulației mărfurilor, reducerea vitezei de circulație a mărfurilor. Aceste aspecte conduc la concluzia că prezența comerțului cu ridicata în circuitul mărfurilor, în drumul lor de la producător la consumator, trebuie justificată din punct de vedere economic.

Organizarea unei activități distincte de comerț cu ridicata apare obiectiv necesară în următoarele condiții:

La grupele de mărfuri unde există o complexitate sortimentală foarte pronunțată și unde verigii cu ridicata îi revine sarcina de a întreține relații de cumpărare cu un număr mare de furnizori pentru a forma sortimentul comercial;

La produsele cu consum sezonier sau producție sezonieră, comerțul cu ridicata revenindu-i sarcina formării și păstrării stocurilor sezoniere de mărfuri;

În cazul în care comerțul cu amănuntul nu se poate dispersa de serviciile comerțului cu ridicata pentru a nu dispune de condițiile necesare desfășurării operațiunilor specifice acestuia.

Având în vedere faptul că, apărând ca intermediar în drumul mărfurilor de la producător la consumator, comerțul cu ridicata generează un consum suplimentar de fonduri și ca atare o majorare a costului circulației, prezența sa trebuie justificată prin avantajele pe care le oferă atât producătorilor cât și comerțului cu amănuntul, astfel spus celor între care se interpun.

Referitor la avantajele pe care le oferă comerțul cu ridicata comerțului cu amănuntul, acestea se concretizează în urmatoarele:

Comerțul cu ridicata are un rol important în ceea ce privește informarea comercianților cu amănuntul, în distribuirea mărfurilor pe unități de desfacere, în formarea sortimentului comercial;

În cadrul unui comerț descentralizat, bazat pe mecanismul pieței, foarte mulți comercianți detailiști din afara marilor orașe sunt slab informați sau chiar ignorați de către producătorii indigeni sau mai ales cei străini, prin diverese documentații, cataloage, comercianții en gros îi informează și aprovizionează permanent pe comercianții en detail;

Faptul că poate stoca mari cantități de mărfuri și în consecință poate cumpăra asemenea cantități, comerțul cu ridicata poate permite comercianților cu amănuntul să beneficieze de prețuri mai scăzute față de situația în care s-a aprovizionat direct de la producători ca urmare a reducerilor de preț care se acordă pentru achiziționarea unei cantități mari de mărfuri;

Adresându-se unui singur comerciant en gros și nu unui număr mare de furnizori, comercianții cu amănuntul beneficiază de avantajele simplificării și ușurării muncii administrative în ceea ce privește întocmirea comenzilor, facturilor, și a recepțiilor.

Patriche (1998:328) apreciază că „funcția comerțului cu ridicata constă în asigurarea legăturilor dinte producătorii și comercianții cu amănuntul, grosiștii având față de detailiștii, cam același rol pe care detailistul îl are față de consumator”. Într-adevăr, ținând seama că, în fapt, clientul detailist este departe de producător, el trebuie ajutat să-și formuleze comenzile, șă-și stabilească și să obțină termenele de livrare cele mai acceptabile, să obțină sisteme de plată și diverse facilități care să-i ușureze procesul de vânzare, precum și multe alte acțiuni care dau structură activității de aprovizionare.

Ținând seama, de locul comerțului cu ridicata în cadrul circuitelor comerciale, cât și de rolul său economic tratat anterior, trebuie subliniat că acestuia îi revin următoarele funcții specifice:

Cumpărarea unor cantități mai mari de produse de la un numar mare si difersificat de producători de pe piața națională sau externă, in vederea aprovizionării fară întrerupere într-un mod variat

Stocarea unor mari cantități de mărfuri în vederea asigurării unei eșalonări normale a fluxului de produse către detailiști

Transformarea sortimentului industrial, format din partizi mari de produse de un anumit fel, livrate de fabrici, în sortiment comercial corespunzător varietății cererii populației.

Revânzarea mărfurilor în cantități mai mici către cei care au ca profil comerțul cu amănuntul. Concomitent cu transformarea sortimentului industrial în sortiment comercial, grosiștii fracționează partizii mari de mărfuri primiți de la producători.

Cercetarea permanentă a pieței și studiul îndeosebi a evoluției cererii mărfuri a populației și a utilizatorilor industriali în vederea informării producătorilor, îmbunătății structurii distribuției, a mijloacelor de promovare, precum și pentru realizarea unor previziuni, care să stea la baza propriei activități în perioadele viitoare.

În cadrul comerțului cu ridicata, o secțiune aparte o formează comerțul industrial. Funcția grosiștilor industriali, ca întreprinderi specializate care distribuie diferite produse tehnice, produse semifinite și, în unele cazuri, chiar materii prime, constă, în a asigura circuitul de distribuție al produselor respective și în realizarea logisticilor comerciale specifice fiecărui produs.

1.3 Indicatorii rentabilității activității comerciale

Desfășurarea activității comerciale are ca scop transferul mărfurilor din sfera producției în sfera consumului, asigurând prin aceasta satisfacerea necesităților de consum ale consumatorilor. Însă, pentru cei care desfășoară activitatea comercială (comertcianții), aceștia se supun principiilor clasice ale economiei, conform cărora pentru o societate comercială în mod fundamental sunt trasate următoarele două obiective: maximizarea valorii întreprinderii și obținerea de profit. În acest sens, fiecare comerciant trebuie să cunoască în permanență ce resurse utilizeazăîn procesul circulației, ce venituri obține și cum acoperă pe baza veniturilor realizate, costurile ocazionate de circulația mărfurilor.

În literatura de specialitate sunt evidențiate trei clase majore de indicatori care caracterizează rentabilitatea și eficiența activității de comerț:

Cheltuielile de circulație ale comerțului

Adaosul comercial

Profitul

1.3.1 Cheltuielile de circulație

Orice întreprinzător (considerat rațional, care, ținând seama de resursele pe care le deține, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora) știe că pentru a-și maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obține un anumit nivel al producției (desfacerilor), fie să maximizeze producția (volumul desfacerilor) care se poate obține cu un nivel dat al costurilor, să optimizeze așadar, volumul și structura producției (circulației mărfurilor).

Activitatea complexă a întreprinderii comerciale presupune anumite cheltuieli (materiale, cu forța de muncă) care formează costurile întreprinderii ca urmare a mișcării fizice a mărfurilor de la producători la consumatori, a păstrării integrității cantitative și calitative a mărfurilor, a operațiunilor de sortare, ambalare si desfacere .

Diversitatea cheltuielilor pe care le presupune activitatea comercială impune, în scopul analizei, gruparea lor după anumite criterii, astfel:

1. după natura cheltuielilor distingem:

cheltuieli de circulație propriu – zise, legate nemijlocit de actele de vânzare -cumpărare;

cheltuieli de păstrare (sortare);

cheltuieli cu transportul mărfurilor (o continuare a procesului de producție în cadrul procesului de circulație și pentru procesul de circulație);

2. după conținutul lor avem:

cheltuieli cu munca vie;

cheltuieli materiale;

3.după natura proceselor economice și a mijloacelor economice care le generează:

plata muncii personalului din comerț, inclusiv contribuția unității economice pentru asigurări sociale;

consum de mijloace materiale în procesul schimbului (uzura mijloacelor fixe, consum de obiecte de inventar, de materiale pentru întreținerea bazei tehnico – materiale, de ambalaje etc.)

plata unor servicii și bunuri furnizate comerțului de diverse ramuri ale economiei naționale (transporturi, telecomunicații, energie electrică, energie termică )

pierderi naturale de mărfuri în procesul circulației (perisabilități);

dobânzi și speze bancare;

cheltuieli de administrație și conducere;

4.după forma de comerț (analizate la nivel de ramură) cheltuielile de circulație se
împart în:

cheltuieli cu echipament industrial;

cheltuieli cu produse agricole;

cheltuieli cu bunuri de consum individual;

1.3.2 Indicatorii specifici costurilor circulației mărfurilor

Costurile aferente circulației marfurilor pot fi exprimate prin intermediul unor indicatori care se pot exprima atât în mărime relativă cât și in forma absolută. Câțiva dintre acești indicatori sunt:

volumul absolut al cheltuielilor de circulație (Ch), ce reprezintă suma cheltuielilor conform programului său conform documentelor de raportare și generalizare și de evidență analitică a contabilității;

nivelul relativ al cheltuielilor de circulație (Nch) care exprimă mărimea cheltuielilor în raport cu volumul activității economice (desfacerilor) și se calculează ca raport între volumul absolut al cheltuielilor și volumul desfacerilor, cu relația:

Nch = Ch/Ca * 100 (1000) — x 100(1000)

Aceasta este un indicator calitativ al activității economice, expresie parțială a eficienței acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000 lei marfă. Se calculează pentru comerțul cu amănuntul, cu ridicata, pentru întreprinderi comerciale și pemtru comerțul total .

– cuantumul reducerii/creșterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulație (Q),

obținut prin diferența dintre nivele (curentă – 1, de referință – 0), cu relația:

Q = N1-N0 = Ch1/D1*100-Ch0/D0*100

– ritmul reducerii/creșterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulație (R),

exprimarea procentuală a reducerii/creșterii nivelului relativ al cheltuielilor în dinamică și față de bugetul de venituri și cheltuieli (B.V.C.) și se calculează cu relația:

R=Q/N0*100 = (N1-N0)/N0 *100

Sursele de date pentru calculul indicatorilor sunt: B.V.C. (bugetul de venit și cheltuieli) al întreprinderii, notele explicative la situațiile financiare anuale, contabilitatea sintetică și analitică a cheltuielilor de circulație.

1.3.3 Adaosul comercial și profitul

Venitul obținut de către comerciant îmbracă forma adaosului comercial, acesta reprezentând o parte componentă a prețului de vânzare. Funcțiile adaosului comercial constau în acoperirea cheltuielilor comerciale ale mărfurilor și asigurarea unui profit. Se poate spune că în activitatea de comerț, termenul de valoare adăugată devine aproximativ similar cu cel de adaos comercial.

Adaosul comercial depinde de valoarea sau prețul bunului achiziționat de către firma comercială și de cota de adaos practicată. Altfel spus, adaosul comercial se determină prin aplicarea unei cote de adaos la prețul de achiziție sau la prețul furnizorului.

Aceasta cotă de adaos este stabilită în mod liber de către fiecare agent economic. Totuși, aceasta liberatate este oarecum limitată, deoarece prin mecanismele pieței se dezvolta anumite restricții precum: concurența, mărimea cheltuielilor de circulație, mărimea profitului. Altfel spus, o cotă mai ridicată a adaosului comercial poate creștere suma absolută a acestuia, însă poate limita (plafona) vânzările și atunci poate avea un impact negativ asupra adaosului comercial în suma absolută.

Cel mai important indicator absolut al rentabilității este profitul, care se determină scăzând din adaosul comercial, cheltuielile de circulație:

P = Ad- Ch.

Totuși, în această formă, profitul este un indicator în formă absolută, și prezintă dezavantajul că „nu arată cu ce efort s-a obținut acest surplus. De fapt profitul nu constituie un indicator propriu-zis al eficienței activității comerciale, el fiind un indicator de efect net” (Bintintan, 2006 :176).

Asftel, autorii recomanda utilizarea unor indicatori mai riguroși, în acest fel fiind sugerată „rata rentabilității sau a profitului”, iar cea mai uzuală formula pentru aceasta este:

Rp= P/D *100

unde, P este profitul și D valoarea desfacerilor.

O altă formă de a calcula rata profitului este prin raportarea sumei profitului brut la cifra de afaceri din care este scăzut în pralabil TVA-ul, iar această rata mai poartă denumirea de marjă netă a afacerii.

În sfera analizei economico-financiare, sunt sugerați a fi calculați o serie de alți trei indicatori: rata profitului brut, rata profitului net și rata rentabilității financiare.

Rata profitului brut se poate obține prin raportarea profitului brut la veniturile din activitatea de bază, iar rata profitului net are aceeași construcție ca și indicatorul sugerat mai sus, doar că se utilieaza profitul net.

Rentabilitatea financiară este un indicator, care raportează profitul net obținut la capitalurile proprii ale interprinderii, aceast indicator fiind cunoscut ca și „Randamentul capitalurilor proprii” sau „Return on Equity” (ROE) în literatura străină. Importanța acestui indicator constă în faptul, ca unele societăți desfășoară activități economice atât cu fonduri proprii (capitaluri proprii), cât și cu fonduri împrumutate (credit –furnizor, împrumuturi bancare ). Aceste fonduri împrumutate implica un cost (rata dobanzii dacă vorbim despre credite bancare) sau pot fi nepurtătoare de dobânzi (de obicei), dacă ne referim la creditul furzinor. Însă, dacă agentul economic practică o marjă a adaosului comercial mult superioară costulului cu care se împrumută, și apoi își rapoteaza profitul la investiția sa în acea afacere, rezultă o rată a profitului mult mai mare, dacă se raportează strict la investiția sa (capitalurile proprii). Totuși, împrumutarea unor sume de bani, implica altfel de riscuri, în acest fel fiind remunerați cu profituri mai generoase cei care își asumă aceste riscuri (de a desfășura activități comerciale cu fonduri împrumutate).

1.3.4 Eficiența economică a activității comerciale

Cercetările științifice asupra rentabilității activității comerciale sugerează și o abordare în care să fie incluși o serie de indicatori de tipul efect/efort, deoarece în activitatea comercială pot fi implicate și alte reusrse inafară de resursele materiale necesare achiziției mărfurilor. Astfel, pot fi invocate activele fixe necesare desfașurării activitiații sau munca depusă în activitatea comercială. În cele ce urmează vom prezenta consturcția câtorva astfel de incatori, pe care de altfel, voi încerca să-i calculez în al doilea capitol al lucrării de licență, care presupune un studiu practic.

Un prim indicator sugerat ar fieficieința utilizarii mijloacelor fixe, calculabil după relația:

Ef = D/Ac

Unde Ef este eficienta utilizarii mijlocacelor fixe sau a capitalului fix, D valoarea desfacerilor iar Ac activele corporale.

Productivitatea muncii (W) poate fi calculat după relația:

W=D/L

Unde, W este productivitatea muncii, D este valoarea desfacerilor, iar L numărul de persoane ocupate. Practic, astfel se calculează cât produce în medie fiecare angajat.

Eficienta utilizații capitalului circulant, se determină prin raportarea valorii desfacerilor (D) la activele circulante(Acc), după relația:

Ec= D/Acc.

În fine, un ultim indicator relevant, ar fi nivelul relativ al cheltuielilor de circulație (N) sau costul circulației mărfurilor (Ch):

N= Ch/D *100

Practic, acest indicator ne arată în mod procentual, cât la sută din valoarea desfacerilor este alocat pentru cheltuielile aferente circulației mărfurilor.

1.4 Căi de creștere a rentabilității comerciale

Obiectivul fundamental al oricărei întreprinderi îl reprezintă „creșterea valorii întreprinderii sau maximizarea profitului”. În cazul societăților axate pe comerț, creșterea valorii întreprinderii este direct legată de creșterea rentabilității activității de bază, adică creșterea comerțului.

Există o sumedenie de studii pe tema creșterii rentabilității, iar unul dintre conceptele cheie care este prezentat în strânsă legătură cu căile de creștere a rentabilității se referă la soluțiile de eficientizare. Astfel, Albu (2005) propune în cadrul unei lucrări câteva modele de eficientizare:

În primul rând se face referire la managementul performanței; astfel, plecând de la definiția performanței, conform căreia „performanța reprezintă atingerea obiectivelor strategice” (Albu, 2005:31) sugerează că orice organizație trebuie să-și definească în primul rând obiectivele, apoi să determine factorii care influențează performanța. Autorul citat mai sus, identifică următorii factori care pot influența performanța: „capitalul uman, strategia, managementul, structura, tehnologia, practicile de gestiune”, iar toate trebuie să conducă la un sistem de măsurare al performanței.

Albu (2005:31) prezintă instrumentele de gestiune necesare unei firme performante:

o planificare dinamică

urmărirea calității

dezvoltarea leadership-ului

organizarea muncii în echipă

utilizarea tehnologiei

managementul schimbării

urmărirea rezultatelor prin indicatori conectați la strategia firmei

managementul capitalului intelectual

îmbunătățirea competențelor

Un alt model propus de aceeași autoare este Balanced Scorecard. Acesta a fost dezvoltat de autorii Kaplan și Norton, iar una dintre traducerile cele mai comune în limba română (Albu,2005) este „tablou de bord”. Balanced Scorecard este definit ca „un set de indicatori financiari și non-financiari, care arată construirea performanței întreprinderii prin echilibrarea și intercondiționarea a patru forțe, pe baza unei decupări a organizației pe bază de procese și activități” (Albu, 2005:53).

Într-o prezentare sumară a acestui model, autorul apreciază că la baza acestui model stau două principii.

Un prim principiu pleacă de la ideea că organizația este o rețea de relații între partenerii săi și că aceștia sunt interesați de performanța întreprinderii și pot acționa asupra ei. De asemenea sunt definite cel puțin cinci tipologii de parteneri: „clienții, angajații, furnizorii, proprietarii și comunitatea”.Un al doilea principiu se bazează pe ideea că strategia trebuie cunoscută, urmărită și aplicată la toate nivelurile organizației.

Aplicarea practică a modelului Balanced Scorecard presupune stabilirea unor indicatori de performanță prin intermediul a patru perspective (Albu, 2005:53).

la nivel de producție: utilizarea unor indicatori de calitate a proceselor de producție (de exemplu cantitatea de rebuturi sau întârziere în livrare)

satisfacerea acționarilor: această satisfacție poate fi urmărită prin intermediul indicatorilor clasici precum marjă de profit, ROE ( rentabilitatea capitalurilor proprii, ROA (rentabilitatea activelor) .

satisfacția clienților: prin urmărirea valorii percepute de aceștia

capacitatea întreprinderii de creștere și dezvoltare: indicată în primul rând de capacitățile personalului (de exemplu calificarea acestora, gradul de mulțumire), de gradul de inovare și de utilizarea oportunităților.

O altă formă de creștere a rentabilității comerciale o reprezintă investițiile. Pe seama investițiilor literatura economică este foarte vastă. Strict referitor la creșterea economică, Keynes(1948) și Harrod (1950) sunt cei care au dezvoltat doua modele de creștere economică bazată pe investiții.

Într-o clasificare a lui Achim, investițiile pot fi clasificate după structura tehnologică, caracter, formă de proprietate sau sursa de finanțare. Același autor tratează modalitățile de determinare a necesarului de investiții pentru asigurarea creșterii economice. Aceasta se poate face în mai multe moduri de calcul:

determinarea prin intermediul unor indicatori (ex: indicatorul de eficiență economică a investițiilor, eficiența fondurilor)

se pot utiliza funcții de producție pentru determinarea necesarului de investiții (ex: funcția Cobb Douglas)

utilizarea modului static al lui Lentief pentru determinarea necesarului de investiții

utilizarea unor modele de creștere economică care utilizează invesțiile ca și suport al creșterii (ex: modelul lui Keynes, modelul lui Clark, modelul lui Harrod).

Unele dintre modelele prezentate mai sus sunt specifice doar economiilor naționale, sau cel puțin aplicarea lor la nivelul unor societăți de dimensiuni mai mici este nepractică. Astfel, pentru analiza proiectelor de investiții Bințințan (2001:65) sugerează o serie de indicatori de evaluare a eficienței economice a investițiilor:

indicatori cu caracter general (capacitatea obiectivului de investiții, numărul de salariați, costul producției, profitul, productivitatea muncii, consumurile specifice)

indicatori de bază (valoarea investițiilor, durata de execuție a obiectivului de investiții, durata de funcționare, investiția specifică etc.)

indicatori specifici diferitelor ramuri și domenii de activitate