Comertul cu Amanuntul

COMERTUL

Istoric, putem marca aparitia comertului cu aparitia comunicarii. Pe masura dezvoltarii civilizatiei, schimbul putea fi efectuat mult mai usor cu ajutorul unei marfi pentru intermediere si anume moneda. „Trocul s-a descompus atunci în două operațiuni: vânzarea și cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerț”

In sens etimologic, cuvantul “comert” provine din latinescul “commercium” care la randul sau este o juxtapunere a cuvintelor “cum” si “merx”-insemnad “cu marfa”. Prin urmare comertul consta in operatiuni cu marfuri.

In sens economic, comertul este definit ca o activitate care are ca si scop schimbul, sau circulatia bunurilor de la producatori la consumatori finali. La baza acstuia stau operatiunile cuprinse intre intervalul dintre momentul producerii pana in momentul ajungerii marfurilor la consumatori.

„Sub aspect juridic, noțiunea de comerț definește transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum și prestațiile de servicii realizate între diferitele stadii ale producției sau direct între producător și consumator care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerț.”

Comerț în sensul strict al cuvântului, există numai acolo unde al treilea participant (comerciantul) este implicat- participă activ și realizează un profit prin schimbul de mărfuri. Acest schimb a determinat necesitatea unor înțelegeri sau acorduri comerciale, prin care se stabilesc anumite reguli dintre parteneri, fiind acorduri regionale sau mai extinse. Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societății, comerțul are o importanță strategică pentru dezvoltarea echilibrată și viabilă a sistemelor economice și sociale din orice țară si reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piață, indiferent de forma acesteia.

Prin activitatea de comert putem intelege ofertarea unor marfuri in schimbul banilor sau a altor marfuri, pretul acestora stand in balanta dintre cerere si oferta.

„ O anumita distinctie ar trebui facuta intre comert si economie, intrucat cele doua teme se suprapun. Nu se intentioneaza a se da aici o definitie cuprinzatoare comertului intrucat aceasta ar fi destul de provocator. Dar se poate mentiona, in general, ca un dictionar de comert ar trebui sa se ocupe de larga diversitate de institutii care servesc industria prin … facilitarea in orice fel a distributiei bunurilor si serviciilor.” 

Contabilitatea stocurilor este esențială în cadrul unităților de producție, deoarece este important să se mențină un control riguros al acestora, astfel încât realitatea faptică să coincidă cu cea scriptică. Și menținerea acestora la un nivel optim pentru a asigura continuitatea procesului de producție și în ultimă fază pentru a livra promt produsele finte la consumatorii finali, la costuri cât mai mici.

„La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul comercial care, în realitate, se aplică la toate activitățile economice organizate în scop lucrativ, sunt definite ca acte de comerț actele de producție industrială, de transport, de curtaj etc.”

Comerțul ca parte componentă principală a sectorului terțiar al economiei se poate defini ca ansamblu de activități prin care se stabilesc legături permanente între producători și consumatori.

În esență, el se definește ca o activitate continuă de cumpărare a mărfurilor și revânzare a lor, în scopul obținerii de profit.

De regulă, drumul urmat de bunurile materiale se înscrie în relația: aprovizionare – stocare – vânzare.

Aprovizionarea este definita ca actul comercial de trecere a mărfurilor din proprietatea vânzătorilor în proprietatea cumpărătorului, cu acordul acestora.

Momentul intrării mărfurilor în proprietatea cumpărătorului,conform legislației din România, poate coincide cu:

primirea facturii și recepția mărfurilor, urmată de achitarea
contravalorii lor;

primirea facturii furnizorilor, situație în care apare un decalaj între
momentul cumpărării și cel al recepției mărfurilor, decalaj care determină
apariția mărfurilor facturate dar neprimite;

recepția mărfurilor în lipsa facturii, ceea ce determină apariția
mărfurilor recepționate dar nefacturate.

În funcție de modalitatea de plată a contravalorii mărfurilor, aprovizionarea poate fi cu plată imediată (în numerar) sau ulterioară (prin virament bancar, fila cec etc).

Stocarea este operația de formare a rezervelor de mărfuri destinate vânzării. Din punct de vedere contabil, stocul de mărfuri reprezintă atât un element principal al patrimoniului unui comerciant, cât și un element al calculației costului de aprovizionare al mărfurilor vândute. În cadrul unei perioade de gestiune, în funcție de momentul la care ne raportăm, stocul de
mărfuri poate fi: inițial , curent sau final.

Vânzarea mărfurilor reprezintă, din punct de vedere juridic, trecerea în proprietatea clientului (cumpărătorului) a unor mărfuri, pe baza acordului dintre parteneri cu privire la obiectul vânzării și al prețului de vânzare. În principiu, momentul vânzării coincide cu momentul stabilirii
consimțământului părților.

Din punct de vedere contabil, momentul vânzării este considerat cel al facturării mărfurilor sau al încasării contravalorii lor.

Documente specifice comerțului

“Orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei întrun înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Ele angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, ori înregistrat în contabilitate.”

În afara funcției informaționale a documentelor justificative ce constă în suportul material al înregistrării operațiilor economice și financiare în contabilitate, documentele justificative îndeplinesc și o funcție gestionară. „Ele fac dovada înfăptuirii operațiilor și angajează răspunderi, drepturi și obligații cu privire la existența și mișcarea elementelor patrimoniale”.

Din multitudinea de documente prevăzute in Nomenclatorul privind modelele registrelor și formularelor tipizate, comune pe economie pentru activitatea financiară și contabilă, în comerțul cu amănuntul se folosesc cel mai mult următoarele:

Avizul de însoțire a mărfii

Factura fiscală

Chitanța

Nota de recepție și constatare de diferențe

Bonul de consum

Fișa de magazie

Raportul de gestiune

Monetarul

Registrul de casă

Comertul cu amanuntul – Comerțul cu ridicata

Un rol important în cadrul sistemelor de distribuție a mărfurilor revine comerțului cu amănuntul, care, alături de comerțul cu ridicata, reprezintă o verigă intermediară în fluxul relațiilor producător-consumator.

In Romania „comerțul cu mărfuri nealimentare deține cca 47 % din volumul desfacerilor și aproximativ 34 % din rețeaua de desfacere cu amănuntul a comerțului românesc”

Comerțul cu amănuntul este „activitatea desfășurată de comercianții care vând produse, de regulă, direct consumatorilor pentru uzul personal al acestora”

Într-o asemenea accepțiune, cunoașterea multiplelor aspecte pe care le ridică ansamblul proceselor ce dau profilul acestei activități oferă atât orientarea, cât și instrumentarul de acțiune de care au nevoie întreprinderile din domeniul circulației mărfurilor.

Sub aspect logistic comerțul cu amănuntul reprezintă o unitate a trei procese: aprovizionare-stocare-vânzare, unitate în cadrul căreia vânzările de mărfuri constituie activitatea esențială, specifică relațiilor de schimb din cadrul respectivei forme de comerț.

Pe de alta parte, comerțul cu ridicata reprezinta „activitatea desfășurată de comercianții care cumpără produse în cantități mari în scopul revânzării acestora în cantități mai mici altor comercianți sau utilizatori profesionali și colectivi”

Trecând prin veriga comerciala cu ridicata, marfurile ramân o perioada mai indelungata de timp în sfera circulatiei – având astfel o viteza de circulatie mai lenta.

Rolul economic al comertului cu ridicata ofera o serie de avantaje, asigurând continuitatea activitatii de productie, orientarea ei în raport cu cererea consumatorilor.

Stocând mari cantitati de marfuri, comertul cu ridicata asigura producatorilor servicii logistice, eliberându-i astfel de sarcina depozitarii si comercializarii ei, implicit de cheltuielile materiale si cu forta de munca aferente.

Activitatea de comerț cu ridicata nu încheie circuitul economic al mărfurilor, ci mijlocește doar legătura dintre producție și veriga comercială cu amănuntul:

Relatiile comercinati-producatori

Relațiile comercianților cu producătorii cunosc aspecte specifice în țările aflate în perioade de tranziție de la economia de comandă, condusă centralizat prin mijloace administrative, la o economie bazată pe principiile pieței libere.

Desfășurarea relațiilor dintre producători și comercianți (distribuitori) are la bază contactul direct dintre parteneri cu scopul cunoașterii produselor și a condițiilor de vânzare-cumpărare, pentru a se realiza acordul de voință necesar schimbului. Negocierile comerciale răspund acestui scop, fapt care conferă pieței libere caracterul de piață negociată. „Negocierea comercială este procesul prin care fabricantul și întreprinderea distribuitoare încearcă să-și apropie punctul de vedere asupra condițiilor schimbului, după ce au intrat în contact în vederea încheierii unui contract”

Mijlocul principal economic, tehnic și juridic prin care se derulează tranzacțiile dintre agenții economici îl constituie contractul economic, considerat principala formă de legătură dintre comercianți și producători. Față de cerințele impuse de negocierea și realizare acestora, relațiile comercianților cu producătorii pot fi delimitate în relații precontractuale, contractuale și postcontractuale.

Principiul libertății contractuale își găsește în țara noastră reflectarea în două legi privind organizarea agenților economici și anume “Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale” și “Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale. Practicarea de relații echitabile cu toți partenerii este în mod expres formulată în “Legea nr. 21/1996 – Legea concurenței”. In ceea ce privește condițiile de circulație a produselor, ele rezultă în cea mai mare parte din reglementările cuprinse în Codul Comercial.

Unul dintre cele mai importante aspecte privind activitatea comercială o constituie astăzi asigurarea unor relații corespunzătoare cu consumatorii – ca potențiali cumpărători. Exigențele mereu crescânde ale lumii contemporane, cât și o serie de fenomene specifice economiei de piață, fac ca mizele comerțului, ale schimbărilor și modernizării acestuia să aducă în prim plan o serie de noi precepte care să contribuie la redimensionarea relațiilor sale cu publicul.

Dintre asemenea concepte unele vor schimba însăși esența relațiilor cu piața ale comerțului sau structura mijloacelor de acțiune.

Într-o asemenea abordare, specialiștii aduc în discuție chiar noi concepte precum: trecerea de la concurența prin “rivalitate” la competiția stimulativă; înlocuirea conceptului generalizat de “consumator anonim” cu conceptul modern de “persoană”; înlocuirea așa-zisului război al prețurilor cu războiul serviciilor; „promovarea unor noi atitudini față de consumatori atât din partea firmelor, cât și din partea personalului comercial, profesionalismul vânzătorului devenind determinant în cadrul relațiilor directe dintre comerț și consumatori.”

„Pentru orientarea activităților comerciale în contextul mutațiilor semnalate echilibrarea eforturilor întreprinzătorilor și diminuarea riscului de a greși în confruntările din cadrul pieței, studiul relațiilor comerț -consumator are un rol hotărâtor, aceasta întrucât consumatorul va continua să joace un rol important în cadrul pieței, urmând să devină elementul de referință al tuturor acțiunilor întreprinse atât de producători, cât și de către comerciant. Mai mult, pe măsură ce o țară sau alta se dezvoltă, cunoscând o anumită stare de prosperitate, rolul consumatorului devine mai complex și un număr din ce în ce mai mare de organizații publice sau particulare sunt afectate de comportamentul acestuia”.

O altă latură importantă a sistemului de relații comerț-consumator este reprezentată de crearea unei ambianțe favorabile realizării actului de vânzare-cumpărare. În acest domeniu se are în vedere că informarea largă, cuprinzătoare și operativă a cumpărătorilor, educarea gusturilor acestora și orientarea consumului, precum și satisfacerea complexă a nevoilor populației devin elemente de bază ale complexului de relații pe care comerțul le întreține cu consumatorii.

Specialiștii susțin că „pentru a exista o bună concurență și un liber schimb al bunurilor, existența unor informații corecte și satisfăcătoare pentru consumator este deosebit de importantă” .

Între elementele care pot fi folosite pentru crearea unei ambianțe favorabile realizării actului de vânzare-cumpărare, se au în vedere două grupuri de acțiuni. Primul se referă la îmbunătățirea sistemului de informare al consumatorilor, printr-o combinare corespunzătoare a mijloacelor promoționale, cel de-al doilea are în vedere prezentarea și întreținerea unităților comerciale, acestea având menirea de a asigura un cadru ambiental corespunzător nivelului ridicat de exigență a cumpărătorilor.

Atât orientarea, cât și buna organizare a sistemului de relații comerț- consumatori, implică, în continuare, cunoașterea comportamentului consumatorilor, a evoluției în timp al acestuia și a factorilor săi de influență.

Corelarea ofertei cu cererea de mărfuri este condiționată de măsura în care participanții la actele de schimb reușesc să cunoască în prealabil posibilitățile și preferințele partenerilor și să-și armonizeze interesele economice prin negocierea condițiilor de vânzare-cumpărare. Acestor cerințe le răspund relațiile comercianților cu producătorii – forme de legătură permanentă sau ocazională care pregătesc sau însoțesc actele de vânzare-cumpărare.

În procesul schimbului se formează diverse raporturi între participanții la aceste acte, desemnând relațiile de schimb. Ele sunt o parte a relațiilor economice dintre oameni în procesul de producere și realizare a bunurilor și serviciilor, prin intermediul lor având loc trecerea acestora din sfera producției în cea a consumului.

Conditiile de echilibru a pietei pot fi scrise astfel:

sub forma absoluta:

sau sub forma relativa:

in care:

O reprezinta oferta de marfuri;

C – cererea de marfuri;

S – stocul de marfuri;

ΔO – sporul absolut al ofertei;

ΔC – sporul absolut al cererii;

ΔS – sporul absolut al stocului;

IO – indicele ofertei;

IC – indicele cererii;

s – pondertea stocului in oferta;

IS – indicele stocului.

Pe o asemenea piață complexă, relațiile de schimb între participanți nu pot fi pur spontane. Oferta și cererea s-ar corela cu dificultate și cu consecințe negative asupra activității partenerilor dacă procesul de schimb s-ar reduce la simpla prezență a oricăror produse pe piață, fără legătură cu intențiile de cumpărare ale solicitanților.

Într-o astfel de confruntare, piața ar putea confirma doar parțial nevoia reală pentru diverse produse oferite, ceea ce ar fi tardiv pentru procesul de producție sau pentru activitatea comercială.

Producătorii vor să știe dinainte dacă produsele oferite vor avea cerere, în ce cantitate și la ce preț, după cum și comercianții vor să aibă certitudinea obținerii produselor dorite.

Se impune astfel necesitatea cunoașterii prealabile a situației pieței, a viitoarelor tranzacții, prin vehicularea unui permanent flux de informații între participanții la actele de schimb, asigurarea unei transparențe a pieței care să ușureze desfășurarea negocierilor.

Contabilitatea stocurilor

Contabilitatea entităților din România este organizată în sistem dualist, sub forma contabilității financiare (generale) și a contabilității de gestiune (manageriale). Obiectivul fundamental al contabilității îl constituie furnizarea de informații care să ofere o imagine fidelă a situației patrimoniului și rezultatelor obținute.

Conturile folosite

Din întregul sistem de conturi prevăzut de Ordinul Ministrului economiei și finanțelor nr. 2374/2007 privind modificarea și completarea ordinului ministrului finanțelor publice nr.3055/2009 se utilizează cu precădere următoarele conturi:

„Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori”

Stocurile reprezinta, materiale, lucrari si servicii destinate sa fie consumate la prima lor utilizare, sa fie vandute in situatia cand au starea de marfa sau produse rezultate din prelucrare, precum si productia in curs de executie.

Functiile stocurilor de marfuri

Principala functie a stocurilor de marfuri consta in asigurarea unei circulatii neintrerupte a marfurilor. Desi pare un paradox faptul ca stocarea asigura continuitate, in realitate numai existenta sub forma de stoc a unei anumite cantitati de marfuri poate asigura desfacerea continua a marfurilor.

A doua functie a stocurilor de marfuri, consta in echilibrarea productiei cu consumul, a ofertei cu cererea de marfuri. In acest cadru, stocurile de marfuri constituie unul din principalele mijloace prin intermediul carora comertul isi indeplineste rolul de intermediar intre productie si consum.

La nivel macroeconomic se asigura o coordonare a productiei cu consumul, respectiv a ofertei cu cererea de marfuri. Desi corelate in decursul unei anumite perioade, aceste doua categorii nu se suprapun perfect datorita a o serie de cauze dintre care sezonalitatea productiei sau a consumului se afla pe primul loc.

 In al treilea rand stocurile de marfuri indeplinesc functia de a oferi consumatorilor posibilitati de alegere a marfurilor, potrivit gusturilor si preferintelor acestora. Pentru aceasta trebuie sa existe in stoc marfuri suficiente, in structura sortimentala adecvata.

Stocurile de marfuri intervin in mecanismul de reglare al pietei, conferind ofertei caracterul de permanenta, dincolo de fluctuatiile productiei, consumului sau circulatiei marfurilor. Stocurile de marfuri reprezinta un surplus al ofertei fata de cererea de marfuri, un echilibru se asigura pe piata cand oferta este superioara cererii cu marimea stocului de marfuri.

Metode de evidență analitică a stocurilor

„ În principiu contabilitatea analitică a stocurilor se organizează pe feluri (sortimente) de bunuri materiale stocate sau pe grupe de stocuri și locuri de depozitare (gestiuni create). Excepție face contabilitatea analitică a mărfurilor și ambalajelor aflate în unitățile de desfacere cu amănuntul, care se ține global -valoric pe gestiuni (magazine de desfacere).”

Contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric prin folosirea inventarului permanent sau a inventarului intermitent.

În cazul folosirii inventarului permanent, contabilitatea analitică se poate organiza după una din metodele: metoda cantitativ-valorică, metoda operativcontabilă și metoda global -valorică. Metoda cantitativ-valorică constă în organizarea la locul de depozitare a unei evidențe cantitative pe feluri de bunuri stocate, iar în contabilitatea analitică a unei evidente cantitativ-valorice pe feluri de bunuri și gestiuni. În cadrul ambelor evidențe, înregistrarea se face pentru stocuri, intrări și ieșiri.

Metoda operativ-contabilă (pe solduri) constă în organizarea la locul de depozitare a unei evidențe cantitative pe feluri de bunuri stocate, iar în contabilitatea analitică a unei evidențe valorice a mișcărilor (intrări -ieșiri) pe gestiuni, pe grupe sau subgrupe de bunuri, după caz. Totodată, se organizează și o evidență cantitativvalorică. numai pentru stocuri, pe feluri de bunuri stocate și gestiuni.

Această evidență se creează la sfârșitul lunii cu scopul de a verifica concordanța dintre contabilitatea analitică și evidența cantitativă ținută la locul de depozitare. Soldul final al gestiunii, calculat pe baza evidențelor cantitative de la depozite se determină prin ponderarea cantităților în stoc cu prețul de evaluare ales în funcție de metoda de evaluare (identificării specifice, FIFO, LIFO).

Metoda global-valorică constă in ținerea unei evidențe valorice atât la nivelul gestiunii, cât și în contabilitatea analitică. Periodic, se efectuează controlul asupra integrității bunurilor stocate. În acest scop se procedează la inventarierea stocurilor și evaluarea lor; soldul final astfel calculat trebuie să fie egal cu cel stabilit în contabilitatea analitică.

I. Metoda inventarului permanent

“În conditiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se înregistrează toate operatiunile de intrare si iesire, ceea ce permite stabilirea si cunoasterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ, cât si valoric.”

În cazul folosirii inventarului permanent, contabilitatea analitică a stocurilor se poate organiza după una din următoarele metode, în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale entității:

a) metoda operativ – contabilă (pe solduri);

b) metoda cantitativ – valorică (pe fișe de cont analitic);

c) metoda global – valorică.

II. Metoda inventarului intermitent

“Entitătila care utilizează metoda inventarului intermitent efectuează inventarierea faptică a stocurilor conform politicilor contabile, dar nu mai târziu de finele perioadei de raportare pentru care au de determinat obligatii fiscale. Aplicarea metodei inventarului intermitent presupune respectarea Normelor privind organizarea úi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor si capitalurilor proprii”

Normele contabile din țara noastră permit entităților mici și mijlocii să utilizeze metoda inventarului intermitent.

Etapele de inregistrare sunt:

valoarea stocului la inceputul lunii (provenita din inventarierea stocului la sfarsitul lunii precedente) se anuleaza (se reia) prin trecerea ei pe cheltuieli,

in ipoteza ca stocul se va consuma sau se va vinde in luna curenta (se debiteaza contul de cheltuieli si se crediteaza contul de stocuri),

intrarile in gestiune din timpul lunii se inregistreaza direct pe cheltuielile societatii, iesirile din timpul lunii nu se inregistreaza,

la sfarsitul lunii se inventariaza obligatoriu stocul final, determinand valoarea acestuia, care se inregistreaza in debitul contului de stocuri.

Metoda prezinta dezavantajul ca nu inregistreaza iesirile din gestiune cronologic si impune inventarierea obligatorie la sfarsitul fiecarei luni.

Această metodă presupune stabilirea ieșirilor și deci, înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarului stocurilor la finele fiecărei luni.

Conținutul și funcția contabilă a conturilor de stocuri se diferențiază în raport de metoda inventarului permanent sau intermitent, folosită pentru evidența mișcării stocurilor.

Astfel, în cazul folosirii metodei inventarului permanent, conturile de stocuri se debitează cu intrările de valori materiale și se creditează cu ieșirile.

În cazul utilizării metodei inventarului intermitent, conturile înregistrează numai stocurile de valori materiale. Astfel, la închiderea exercițiului financiar, in debitul conturilor se înregistrează stocurile de la sfârșitul perioadei, determinate prin inventariere, iar la deschiderea exercițiului în credit, stocurile de la începutul perioadei preluate în categoria cheltuielilor, pentru perioada următoare de gestiune.

Rulajul intrărilor și ieșirilor se înregistrează direct prin debitul, respectiv creditul conturilor de cheltuieli. Totuși în comerțul cu amănuntul se folosește metoda inventarului permanent.

Stocuri

Stocurile și producția în curs de execuție reprezintă, după caz, bunurile materiale, lucrări și servicii destinate să fie consumate la prima lor utilizare, să fie vândute în situația în care au starea de marfă sau produse rezultate din prelucrare, precum și producția în curs de execuție aflată sub forma producției neterminate.
În contabilitatea financiară a întreprinderii stocurile sunt clasificate și delimitate în funcție de patru criterii: fizic, destinația, faza ciclului de exploatare și locul de creare a gestiunilor.

Corespunzător acestor criterii sunt individualizate următoarele structuri:

În contabilitatea din Romania, în sfera stocurilor se includ și materialele de natura obiectelor de inventar. Acestea sunt bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu durata mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum și bunurile asimilate acestora (echipamentul de protecție, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, sculele, instrumentele, mecanismele, dispozitivele și verificatoarele cu destinație specială, modelele, ștanțele, matrițele și alte
obiecte asimilate)

 Stocurile de marfuri ca forma de materializare a ofertei de marfuri imbraca diferite forme astfel ca ele pot fi structurate dupa anumite criterii, aceasta prezentand importanta pentru gestiunea rationala a stocurilor de marfuri.

a)     Dupa locul de formare a stocurilor distingem urmatoarele categorii de stocuri:

–        stocuri in comertul cu ridicata;

–        stocuri in comertul cu amanuntul;

–        stocuri in mijloacele de transport (in drum).

O astfel de structura caracterizeaza intregul traseu pe care il parcurg marfurile de la producator la consumator.

b)     Dupa momentul de timp la care pot fi identificate stocurile avem:

–        stocuri initiale sau la inceputul perioadei;

–        stocuri finale sau la sfarsitul perioadei.

Perioada poate fi luna, trimestrul, semestrul sau anul. Aceasta delimitare este relativa, in sensul ca unul si acelasi stoc, poate fi concomitent stoc initial si stoc final dar pentru doua perioade diferite. De exemplu, stocul final al trimestrului unu este in acelasi timp stoc initial al trimestrului doi.

c)     Dupa caracter si destinatie stocurile de marfuri se clasifica in stocuri:

–        sezoniere;

–        pentru provizionarea anticipata a anumitor zone;

–        de conditionare;

–        curente.

Stocurile sezoniere se constituie atunci cand productia, intrarile de marfuri sau consumul au un caracter sezonier. In cazul marfurilor cu productie sezoniera (produse agricole) formarea stocurilor se face intr-o perioada relativ scurta de timp, in vreme ce consumarea stocurilor se face intr-o perioada lunga de timp pana la aparitia produselor din productia viitoare), pe cand in cazul marfurilor cu consum sezonier, constituirea stocurilor se face intr-o perioada lunga de timp, iar consumarea lor se face intr-o perioada relativ scurta de timp (cat tine sezonul).

Stocurile pentru aprovizionarea anticipata a anumitor zone se constituie la unele produse de stringenta necesitate, pentru a asigura consumul in anumite perioade ale anului cand caile de acces sunt inaccesibile (zone din Delta Dunarii, localitati situate la altitudine), sau cand consumul inregistreaza o intensitate deosebita si se face aprovizionarea cu mult inaintea sezonului (de exemplu litoralul).

Stocurile de conditionare se constituie la anumite categorii de marfuri la care este necesara pastrarea lor sub forma de stoc pentru ameliorarea proprietatilor lor (uscarea cherestelei, coacerea fructelor, invechirea vinului etc.).

Stocul curent reprezinta forma de stoc cea mai uzuala pe care o imbraca stocurile si este reprezentat de marfurile care asigura necesitatile zilnice ale comertului intre doua aprovizionari succesive cu marfuri.

  Stocul curent este alcatuit din doua mari segmente:

–        stocul activ;

–        stocul pasiv.

Stocul activ sau ciclic reprezinta acea parte a stocului care se consuma in procesul desfacerilor, in timp ce cantitatea care nu participa la acoperirea vanzarilor reprezinta stocul pasiv. Aceasta delimitare este relativa, deoarece nu una si aceeasi marfa ramane mereu in afara vanzarilor, pentru ca are loc o permanenta schimbare a marfurilor care formeaza stocul.

Continuand analiza stocului curent prin prisma cerintelor gestionarii acestuia se pot identifica doua niveluri cu un rol deosebit in asigurarea continuitatii circulatiei marfurilor: stocul de siguranta si stocul de alarma (alerta).

Stocul de siguranta reprezinta limita cea mai de jos a stocului, sub care continuitatea vanzarii este periclitata. Existenta acestui stoc este dictata de aparitia unor abateri de la o desfasurare normala a procesului circulatiei: intarzieri in livrarea marfurilor, modificari in evolutia cererii etc. De regula stocul de siguranta are un caracter pasiv, el participand la acoperirea desfacerilor doar in cazuri conjuncturale.

Stocul de alarma sau de alerta reprezinta un anumit nivel din stocul curent, nivel superior stocului de siguranta, la care se lanseaza comanda pentru o noua aprovizionare cu marfuri. Diferenta in plus fata de stocul de siguranta este data de cantitatea de marfuri care acopera desfacerile in intervalul de timp scurs intre momentul lansarii comenzii si momentul intrarii marfurilor in stoc.

Nivelul stocului de alarma este dat de relatia:

in care:

P reprezinta stocul de alarma;

Ssig – stocul de siguranta;

Li – intervalul de timp scurs intre lansarea comenzii si intrarea marfurilor in stoc;

– desfacerea medie zilnica.

            Comanda se lanseaza atunci cand stocul atinge valoarea P, numita nivel de reaprovizionare sau punct de comanda, iar intervalul de timp scurs intre doua momente succesive la care se lanseaza comanda se numeste interval de control al stocului.

            Nivelul stocului curent este rezultanta a doua fluxuri de marfuri: aprovizionarea de la furnizori sau intrarile de marfuri si desfacerile de marfuri catre beneficiari. Primul flux prezinta o anumita periodicitate in timp ce cel de al doilea flux este continuu fara a fi insa uniform.

            In aceste conditii nivelul stocului curent oscileaza intre doua limite: minima si maxima. Stocul minim reprezinta nivelul din preziua aprovizionarii cu marfuri, in timp ce stocul maxim reprezinta nivelul din ziua in care a intrat o noua cantitate de marfuri. Intre cele doua limite se afla stocul mediu.

„Evaluarea stocurilor în contabilitatea curentă și in situațiile financiare anuale ale întreprinderii se face după normele generale de evaluare, elaborate în acord cu principiile contabile fundamentale si Standardele Internaționale de Contabilitate. În principiu, Standardele Internaționale de Contabilitate rețin două momente pentru evaluarea elementelor din bilanț: evaluarea inițială și evaluarea ulterioară recunoașterii inițiale.”

În cazul stocurilor, evaluarea inițială, adică la intrarea în întreprindere, se face la cost, iar evaluarea ulterioară, adică la bilanț se face la cea mai mică valoare dintre cost și valoarea contabilă neta.

Întrucât bilanțul nu poate fi conceput fără inventariere, prin care se determină mărimea reala a elementelor existente la acea dată, implicit rezultă că trebuie luate în considerare încă două momente ale evaluării: la inventariere, care se sprijină pe valoarea actuală, denumită și valoare de inventar (valoare realizabilă netă în cazul stocurilor) și la ieșirea din gestiune, care se efectuează la valoarea de intrare (la cost în cazul stocurilor).

În contextul menționat, prin Reglementările contabile aprobate prin OMFP 3055/2009, sunt precizate în mod expres, in cadrul regulilor de evaluare a elementelor din bilanț, următoarele momente: intrare, ieșire, inventar, bilanț.

Evaluarea la intrare: la intrarea în patrimoniu bunurile materiale se evaluează și se înregistrează în contabilitate astfel:

Evaluarea la ieșire: Ieșirea stocurilor din gestiune se face prin vânzare, consum, minus de inventar, donații efectuate, pierderi din calamitați. Problema fundamentală care se pune pentru înregistrarea ieșirii stocurilor este cea a prețului utilizat. În acest sens stocurile se grupeazaîn funcție de posibilitatea de identificare a lor în: stocuri identificabile și stocuri fungibile și delimitează următoarele metode de evaluare:

pentru stocurile identificabile: metoda identificării specifice

pentru stocurile fungibile:

ca tratamente contabile de bază: – metoda costului mediu ponderat (CMP) – metoda primul intrat-primul ieșit (FIFO)

ca tratament contabil alternativ – metoda ultimul intrat-primul ieșit (LIFO)

alte tratamente (tehnici de măsurare a costurilor) – metoda prețului prestabilit (cost standard) – metoda la preț cu amănuntul

Cu ocazia inventarierii, evaluarea stocurilor se face la valoarea actuală (de inventar), denumită valoare realizabilă netă. Ea este reprezentată de prețul de vânzare estimat ce ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, mai puțin costurile estimate pentru finalizarea bunului și a costurilor necesare vânzării (cheltuieli de transport, comisioane privind vânzările, costul garanției acordate după vânzare).

Valoarea realizabilă netă se determină prin estimare în funcție de o serie de factori: – constatare, probe – luarea în considerare a scopului sau destinației pentru care sunt deținute stocurile – deprecierea stocurilor care au suferit deteriorări, care sunt uzate moral integral sau parțial – utilizarea celor mai credibile dovezi în momentul în care are loc estimarea valorii care se așteaptă a fi realizată.

Valoarea realizabilă netă poate fi mai mare, mai mică sau egală cu costul stocurilor,

Contabilitatea importului de mărfuri

Importul este o operațiune comercială de cumpărare din străinătate a unor bunuri materiale și/sau servicii contra unei cantități de monedă convenită, implicând trecerea de către acestea a frontierei vamale a importatorului. Importul poate fi: direct sau indirect; de bunuri materiale și/sau de servicii; propriu-zis sau de completare; temporar sau permanent; cu plata imediată sau cu plata amânată, etc. Caracteristic importului este că evaluarea mărfurilor și decontarea lor se face în valută.

În afara conturilor specifice comerțului se mai utilizează:

665 Cheltuieli din diferențe de curs valutar

765 Venituri din diferențe de curs valutar pentru a evidenția influenta favorabilă sau nefavorabilă a fluctuației cursului valutar.

Prețul de vânzare la intern a mărfurilor importate stabilit în condiția de livrare franco depozit furnizor cuprinde trei componente:

cheltuieli externe făcute cu aducerea mărfurilor în țară;

plățile făcute în vamă cu excepția TVA;

adaosul societăților de comerț exterior importatoare cunoscut sub
denumirea de marja importatorului.

„Cheltuielile externe făcute cu aducerea mărfurilor în țară cuprindvaloarea externă a mărfurilor importate, adică valoarea CIF (franco frontiera română). Atunci când mărfurile sunt importate într-o altă condiție de livrare, de exemplu FOB, calculul valorii externe CIF se face de către societățile de comerț exterior importatoare prin adăugarea la valoarea externă FOB a
cheltuielilor externe de circulație, cum ar fi transportul pe parcurs extern, asigurarea externă, etc.”

Viteza de rotatie a stocurilor

Importanta calcularii indicatorilor economico-financiari consta in cunoasterea evolutiei acestora si in compararea cu exercitiile financiare precedente, ceea ce ofera conducerii entitatii, posibilitatea de a efectua analize economico-financiare cu impact in procesul decizional.

De asemenea, cunoasterea nivelului indicatorilor economico-financiari permite efectuarea de comparatii cu alte entitati din sectoare de activitate similare, autohtone sau internationale.

Principalele grupe de indicatori sunt:

· indicatori de lichiditate,

· indicatori de risc,

· indicatori de acivitate (de gestiune), precum si

· indicatori de profitabilitate si solvabilitate.

Viteza de rotatie este un factor cheie in determinarea lichiditatii. O viteza de rotatie mare permite afacerii sa faca mai multe operatiuni fara sa isi sporeasca activele. O viteza de rotatie a stocurilor mare semnifica faptul ca suma de bani blocata in stocuri este mica, lucru care imbunatateste lichiditatea.

Viteza de rotatie stocuri = Costul bunurilor vandute
                                         Sold mediu stocuri

Rezultatul formulei de mai sus evidentiaza cate rotatii au avut creantele intr-o anumita perioada de timp.

Pentru a transforma numarul de rotatii in zile se imparte un an (respectiv 365 zile) la numarul de rotatii. Trebuie avuta in vedere corelatia cu viteza de rotatie a datoriilor pentru a evita situatii incare creantele au o medie de incasare de 90 zile (4 rotatii)- iar datoriile o medie de plata de30 zile.

Soldul creantelor, , nu se imbunatateste cu timpul. El trebuie mereu corelat cu viteza de rotatie a achizitiilor pentru a se evita inrautatirea lichiditatii afacerii.