. Comert International. Politica Importului Si Politica Exportului

COMERȚ INTERNAȚIONAL

COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Comerțul internațional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre două sau mai multe state, pe zone geografice.

Nu se poate vorbi de o determinare strictă între comerțul internațional și comerțul mondial. În general se folosește termenul de comerț internațional si nu cel de comerț mondial, termen ce există de mai mult timp.

Când se are în vedere comerțul unei țari atunci se vorbește de comerț exterior. Comerțul exterior este parte integrantă a comerțului internațional și include exportul, importul, reexportul și tranzitul.

Exportul reprezintă activitatea desfășurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri și servicii în alte țări.

Importul este reprezentat de activitatea desfășurată de persoanele autorizate pentru cumpărarea de bunuri și servicii din diverse țări pentru țara căreia îi aparțin importatorii.

Reexportul este activitatea desfășurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din unele țări și a le revinde în altele. Când această activitate se practică rațional și pe scară largă, ea poate fi o sursă importantă de profit și constituie un mijloc de dezvoltare a comerțului internațional.

Tranzitul reprezintă activitatea desfășurată de persoanele autorizate pentru transportarea mărfurilor străine pe teritoriul național, dar și în activitatea de depozitare temporară a acestor mărfuri în condiții de securitate, fiind considerat un comerț invizibil.

Pentru dezvoltarea comerțului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri și servicii și, deci, politica economică a unui stat prin care se urmărește liberalizarea și sprijinirea tranzacțiilor comerciale externe.

POLITICA IMPORTULUI ȘI POLITICA EXPORTULUI

POLITICA IMPORTULUI

Dezvoltarea unei politici de import este necesară pentru dezvoltarea economică a unei țări. Argumentele ce susțin acest lucru sunt următoarele:

Asigură completarea unei economii naționale cu bunuri și servicii externe de care are nevoie. Producția oricărui stat, indiferent de gradul de dezvoltare și dotare cu resurse, nu poate să satisfacă integral cu bunuri și servicii necesitățile de consum ale economiei respective, necesități care să corespundă nivelului progresului etapei respective. O condiție esențială pentru dezvoltarea economică a unei țări este și aceea de a completa necesitățile de producție și consum ale economiei țării respective cu bunuri și servicii din afară granițelor.

Fiecare țară trebuie să găsească răspunsul la întrebarea: “Ce trebuie adus din import ?”. Structura importului fiecărui stat este determinată absolut de:

gradul de dezvoltare al acestuia;

potențialul său industrial și agricol;

profilul profesiilor populației active și de nivelul tehnico-științific al acestor profesii;

bogățiile naturale de care dispune;

condițiile de climă și sol;

gradul de integrare în diviziunea internațională a muncii;

politica economică externă pe care o promovează statul respectiv.

Ideal ar fi să se importe:

bunuri ce nu se produc în economia respectivă;

bunuri ce se produc în economia respectivă, dar în cantități insuficiente;

bunuri ce se produc în economia respectivă, dar cu parametrii tehnico-calitativi deosebiți;

bunuri ce nu intră pe teritoriul național, dar care se consumă de către persoanele fizice și cele juridice naționale ce se află în străinatate;

bunuri destinate reexportului cu sau fără intrare pe teritoriul național;

diferite servicii prestate fie pe teritoriul național, fie în afara acestuia.

Din prima categorie de bunuri fac parte: materiile prime, materialele, mașinile, echipamentele industriale, produsele finite și semifinite necesare unor sectoare ale economiei naționale.

În cea de-a doua categorie se încadrează bunurile produse în cantități foarte reduse sau cele pentru care nu există condiții de producție. Specific pentru țara noastră, ce are resurse variate și destule, dar nu suficiente, în această categorie de bunuri intră: cărbunii, gazele naturale, petrolul, grâul, porumbul.

Bunurile din cea de-a treia categorie sunt bunurile ce dau importului un caracter pozitiv pentru că în țara importatoare se realizează o concurență ce-i stimulează pe producătorii interni.

În a patra categorie intră serviciile ce dau naștere la importul invizibil: transferurile valutare, consumurile diferitelor delegații sportive, economice, culturale.

Reexportul a căpătat proporții deosebite și pentru că asigură o dezvoltare a producției, a relațiilor economice internaționale, duce la creșterea veniturilor importului specializat. Astfel, au fost create numeroase firme specializate în operații de import în vederea reexportului.

Pentru reexport se importă bunuri ce pot fi păstrate și conservate în depozite corespunzătoare pe perioade îndelungate și care sunt vândute în perioade optime din puctul de vedere al conjuncturii economice (când există o cerere mare). Pentru reexport se mai crează situații de păstrare și conservare atunci când există producții excedentare față de cererea existentă, acestea creându-se pe riscul intermediarului exportator.

De asemenea se mai importă pentru reexport și o serie de bunuri ce au o prelucrare inferioară și care necesită un proces de îmbunătățiri pentru reexport (le înnobileaza valoarea).

Regulile de reexport se respectă, în special, în cazul zonelor libere, motiv ce a dus și la dezvoltarea volumului reexportului (cu foarte mulți intermediari).

În concluzie, importul pentru reexport implică cheltuieli și eforturi mari, precum și un risc comercial al revânzării.

În ultima categorie se înscriu: serviciile de transport, serviciile bancare, cele poștale, de telecomunicații, de asistență tehnică, juridică, serviciile medicale, de școlarizare, lucrările în diverse sectoare.

EFECTELE POZITIVE ALE ACTIVITĂȚII DE IMPORT

Importul este o activitate care are importanță pentru participarea unei țări la diviziunea internațională a muncii și, în consecință, contribuie la dezvoltarea economiei naționale.

Exportul se face în scopul adunării de bani străini (devize) necesari pentru plata importurilor.

Efectele pozitive ale activității de import sunt:

activează exporturile – ca o regulă generală, se constată că promovarea exportului oricărei țări poate fi stimulată de promovarea importurilor în țara respectivă. În special țările în curs de dezvoltare (cu rezerve modeste de aur și devize) practică o politică de echilibrare a balanței lor comerciale pe țări, dar și pe ansamblul comerțului lor exterior;

asigură economisirea de muncă vie (socială). În general, orice țară urmărește să dezvolte o activitate de import rentabilă, aceasta trebuind să urmarească să importe orice bun sau serviciu pe care poate să îl realizeze și în țară, dar acest lucru să ducă și la o economie de muncă socială, altfel importurile nu se justifică decât dacă au la bază alte motive, cum ar fi situația în care capacitatea de producție a bunului respectiv este încărcată, iar satisfacerea nu poate fi amânată. În general, o țară trebuie să urmarească, cel puțin la nivel macroeconomic, ca pierderea de muncă socială la export să fie compensată de economia de munca socială la import.

contribuie la dezvoltarea economiilor naționale prin:

accelerarea procesului de investiții;

se urmărește să se importe tehnică și tehnologie de înaltă calitate;

permite aprovizionarea cu materii prime și materiale;

asigură completarea necesarului de bunuri de consum pentru piața internă în vederea completării producției interne și pentru diversificarea gamei de bunuri de consum în cadrul politicii generale de creștere a nivelului civilizației.

În concluzie, trebuie reținut faptul că este necesar să se urmărească optimizarea importului. Principala cale de optimizare este aceea a diversificării surselor de aprovizionare.

În general, orice importator dorește să promoveze o politică comercială corectă (echilibrată) și atunci urmăreste să-și diversifice sursele de aprovizionare cu bunuri și servicii din afară. Această diversificare îi oferă avantaje certe, cum ar fi:

îi reduce gradul de dependență de un furnizor sau de un grup redus de furnizori;

îi lărgește spațiul de mișcare în negocierea contractelor de import;

îi asigură creșterea gradul de siguranță în aprovizionarea în flux continuu;

duce la evitarea dereglărilor de ritm, în afara celor determinate de cauze de forță majoră;

contribuie la participarea la construirea de obiective industriale pentru extragerea si prelucrarea materiilor prime;

stimulează dezvoltarea importurilor de completare, mai ales în domeniile industriale. Importul de completare este foarte important și se face, de obicei, în baza unor contracte de cooperare, și dacă se reușește realizarea lui înseamnă că țara respectivă nu mai este în stare să își asigure anumite capacități de dezvoltare.

Această diversificare trebuie și ea să aibă anumite limite pentru că un grad prea mare de diversificare duce la creșterea costurilor.

POLITICA EXPORTULUI

Exportul este necesar pentru că orice țară trebuie să-și realizeze mijloacele de plată necesare pentru efectuarea importului.

Exportul reprezintă efortul, iar importul este rezultatul efortului.

Preocuparea pentru achiziționarea de mijloace de plată străine prin care un stat să-și poată realiza importul îl determină pe acesta, de multe ori, să sprijine intens promovarea și stimularea exportului.

Exportul se realizează prin diverse căi care țin de politica comercială a statului respectiv.

Una din problemele esențiale care face obiectul preocupărilor pentru export constă în a nu exporta bunuri și servici necesare economiei naționale, în afara imprejurărilor de excepție, când trebuie să fie sacrificate anumite necesități interne. Acest sacrificiu trebuie facut, însă, într-o ordine selectivă și doar în scopul achiziționării de mijjloace de plată care să permită realizarea importurilor ce sunt vitale economiei naționale.

Prin export se ocrotește producția proprie, fără a se afecta relațiile economice internaționale prin introducerea unor bariere tarifare și netarifare la import.

Exportul este și o sursă de venit, pentru că la baza oricărui export se află interesul pentru obținerea de venituri atât din partea producătorilor, cât și din partea comercianților care, dacă găsesc o posibilitate de a-și valorifica produsele, le îndreaptă spre export.

Prin export crește gradul de ocupare a forței de muncă națională pentru că una din problemele importante ale fiecărui stat, indiferent de nivelul acestuia, de orientare politică sau socială, este integrarea și utilizarea forței de muncă naționale. Neutilizarea și neintegrarea corespunzătoare duce la șomaj, revolte, reducerea natalității, precum și alte efecte negative.

Exportul asigură și creșterea calificării forței de muncă prin faptul că revoluția tehnico-calitativă de pe piața mondiala impune formarea sistemului de organizare și de instruire permanentă a cadrelor, astfel încât forța de muncă să stăpânească tehnicile și tehnologiile avansate și să realizeze produse competitive.

Exportul contribuie, totodată, la creșterea și omogenizarea nivelului tehnic și calitativ al producției. Dezvoltarea substanțială a exportului presupune și dezvoltarea relațiilor de cooperare cu celelalte țări în perioada actuală. În acest sistem de specializare pe bază de cooperare, sectoarele implicate sunt obligate să respecte anumite condiții tehnice si de calitate și atunci se produce acest proces de evoluție tehnico-calitativă. Acest proces pozitiv se extinde și în celelalte sectoare și susține, astfel, dezvoltarea economiei mondiale.

Exportul asigură valorificarea producției excedentare spontane, producție ce se crează, de obicei, în două moduri:

fie în mod conștient, pentru a crește exportul;

fie în mod spontan, sub influența unor factori, cum ar fi: saturarea pieței interne, depășirea producției, care a fost determinată în mod greșit, ieșirea anumitor bunuri de consum din modă, scăderea putru că un grad prea mare de diversificare duce la creșterea costurilor.

POLITICA EXPORTULUI

Exportul este necesar pentru că orice țară trebuie să-și realizeze mijloacele de plată necesare pentru efectuarea importului.

Exportul reprezintă efortul, iar importul este rezultatul efortului.

Preocuparea pentru achiziționarea de mijloace de plată străine prin care un stat să-și poată realiza importul îl determină pe acesta, de multe ori, să sprijine intens promovarea și stimularea exportului.

Exportul se realizează prin diverse căi care țin de politica comercială a statului respectiv.

Una din problemele esențiale care face obiectul preocupărilor pentru export constă în a nu exporta bunuri și servici necesare economiei naționale, în afara imprejurărilor de excepție, când trebuie să fie sacrificate anumite necesități interne. Acest sacrificiu trebuie facut, însă, într-o ordine selectivă și doar în scopul achiziționării de mijjloace de plată care să permită realizarea importurilor ce sunt vitale economiei naționale.

Prin export se ocrotește producția proprie, fără a se afecta relațiile economice internaționale prin introducerea unor bariere tarifare și netarifare la import.

Exportul este și o sursă de venit, pentru că la baza oricărui export se află interesul pentru obținerea de venituri atât din partea producătorilor, cât și din partea comercianților care, dacă găsesc o posibilitate de a-și valorifica produsele, le îndreaptă spre export.

Prin export crește gradul de ocupare a forței de muncă națională pentru că una din problemele importante ale fiecărui stat, indiferent de nivelul acestuia, de orientare politică sau socială, este integrarea și utilizarea forței de muncă naționale. Neutilizarea și neintegrarea corespunzătoare duce la șomaj, revolte, reducerea natalității, precum și alte efecte negative.

Exportul asigură și creșterea calificării forței de muncă prin faptul că revoluția tehnico-calitativă de pe piața mondiala impune formarea sistemului de organizare și de instruire permanentă a cadrelor, astfel încât forța de muncă să stăpânească tehnicile și tehnologiile avansate și să realizeze produse competitive.

Exportul contribuie, totodată, la creșterea și omogenizarea nivelului tehnic și calitativ al producției. Dezvoltarea substanțială a exportului presupune și dezvoltarea relațiilor de cooperare cu celelalte țări în perioada actuală. În acest sistem de specializare pe bază de cooperare, sectoarele implicate sunt obligate să respecte anumite condiții tehnice si de calitate și atunci se produce acest proces de evoluție tehnico-calitativă. Acest proces pozitiv se extinde și în celelalte sectoare și susține, astfel, dezvoltarea economiei mondiale.

Exportul asigură valorificarea producției excedentare spontane, producție ce se crează, de obicei, în două moduri:

fie în mod conștient, pentru a crește exportul;

fie în mod spontan, sub influența unor factori, cum ar fi: saturarea pieței interne, depășirea producției, care a fost determinată în mod greșit, ieșirea anumitor bunuri de consum din modă, scăderea puterii de cumpărare, descoperirea de noi zăcăminte de materii prime, producții agricole bune, etc.

În concluzie, exportul este necesar pentru că este și un factor important de dezvoltare a economiei unei țări, a economiei mondiale și pentru că el contribuie la creșterea rezervelor valutare și de aur necesare realizării și consolidării convertibilității monedei naționale.

ORGANIZAȚII CE PROMOVEAZĂ EXPORTUL ȘI IMPORTUL

Pentru promovarea importului și exportului au fost create o serie de organizații, care pot fi împărțite în: organizații naționale și organizații internaționale.

În categoria organizațiilor naționale se includ instituțiile centrale de stat. În orice stat activitatea în domeniul relațiilor economice externe este coordonată, spijinită și îndrumată de către guvern, care își exercită atribuțiile prin intermediul unui organism ministerial:

al Comerțului Exterior;

al Industriei și Comerțului;

al Comerțului și Cooperării;

al Economiei Naționale;

și în plus, Camera de Comerț, Industrie și Navigatie care este, de fapt, o persoană juridică constituită sub formă obștească sau sub formă de asociații ale comercianților și industriașilor, cu scopul de a se sprijini pe ei pe plan intern și extern.

Atribuțiile acestora sunt:

să elaboreze studii și să adune informații privind conjunctura interna și mondială;

eliberarea certificatelor de forță majoră;

eliberarea certificatelor de origine;

eliberarea licențelor de import și de export.

Pe lângă aceste instituții de stat, mai sunt organizate și :

Serviciul de Control al Calitatii și de Recepție a Mărfurilor;

Comisii de Arbitraj Internațional;

Serviciul de participare la târguri și expoziții;

în unele țări s-au format rețele proprii de informare, de prezentare, de documentare și de asigurare a contractelor între firme;

diverse asociații de marketing;

Instituții centrale și locale de statistică referitoare la comerțul exterior și care furnizează elemente privind nivelul calitativ al unor produse, materii prime, prețurile unitare sau indicii de prețuri, raportul de schimb cu anumite piețe, gradul de prelucrare a lor, etc.

există și diverse centre de calcul create ca unități de sine stătătoare, care prelucrează date cu privire la schimburile comerciale pe bază de comandă, etc.

Organizațiile internaționale pot fi grupate în:

organizații specializate – pe baza acordului încheiat cu Organizația Națiunilor Unite, cum sunt cele 15 economii ale țărilor Uniunii Europene, comisiile economice ONU (5);

grupări regionale ce și-au format centre de prelucrare a datelor (Uniunea Europeană și alte organisme financiare, diverse bănci regionale);

instituții special create privind comerțul internațional la care participă țările lumii, cum ar fi:

Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT);

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD);

Organizația Mondială pentru Comerț (OMC – 1 ian 1995), care a înlocuit GATT.

EVOLUȚIA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

1. TRĂSĂTURI ȘI TENDINȚE ALE DINAMICII ȘI VOLUMULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN

În perioada contemporană, participarea intensă la diviziunea internațională a muncii reprezintă, de fapt, o necesitate pentru procesul de dezvoltare al fiecărei natiuni, indiferent de nivelul ei de dezvoltare și de sistemul social și economic în care se află.

Participarea la diviziunea internațională a muncii este esențială pentru țările care nu au un nivel ridicat de dezvoltare, făcând astfel posibilă eliminarea decalajului care le separă de țările dezvoltate. Acest lucru este necesar, însă, și pentru întreaga economie mondială pentru că, pe viitor, interdependențele dintre țări se vor intensifica, iar existența unor diferențe mari pe plan economic poate genera fenomene de instabilitate economică, de criză, ce vor afecta întrega economie mondială și, deci, toate țările lumii.

Această participare la diviziunea internațională a muncii ar avea ca efecte:

accentuarea procesului de transnaționalizare a economiei mondiale prin activitatea desfășurată de cele peste 40 de societăți transnaționale, ce vor controla peste 50 din producțiile mondiale;

producerea, la nivelul economiei mondiale, a trecerii de la era industrială (ce a durat peste 2 secole) la era informațională.

Drept urmare, se va accentua procesul de globalizare la nivelul economiei mondiale, se vor produce noi modificări în sistemul de diviziune a muncii, acestea ducând la modificări în ceea ce privește decalajele dintre națiuni.

Se apreciaza că toate aceste fenomene cumulate vor avea urmări diferite în plan social și politic, ce ar putea promova dezvoltarea dar, în același timp, ar putea frâna progresul economic și social.

Analiza evoluției comerțului internațional din perioada postbelică permite evidențierea câtorva trăsături și tendințe specifice, care sunt rezultatul influenței unor factori ce au afectat relațiile economice internaționale, și anume:

urmările celui de-al doilea război mondial în plan politic și social-economic;

revoluția tehnico-științifică produsă după cel de-al doilea război mondial, cu efectele și implicațiile ce le-a avut asupra diviziunii mondiale a muncii;

apariția proceselor integraționiste care s-au relizat în diverse regiuni ale lumii;

măsurile de politică comercială promovate de statele lumii și diverse grupuri integraționiste;

criza economică cu care s-a confruntat economia mondială în deceniul 8, deceniu care a cunoscut: cele două șocuri petroliere (‘78-’79, ‘81-‘82), șocul dobânzilor înalte, șocul aprecierii și deprecierii dolarului în mod repetat;

diversele crize economice ciclice determinate de crizele de petrol, destrămarea sistemului socialist și efectele acestui fapt înregistrate în deceniul următor.

Sub influența acestor factori, în evoluția comerțului internațional postbelic s-au conturat câteva trăsături specifice, dintre care trei sunt considerate mai speciale privind dinamica și volumul acestuia:

În această perioadă, comparativ cu perioada anterioară, comerțul internațional a înregistrat cel mai înalt ritm de creștere și cea mai susținută dinamică.

Statistica internatională arată că rata medie de creștere a exportului mondial, din punct de vedere al volumului valoric, a fost, în perioada 1950 – 1995, de aproximativ 12 %. Acest ritm a fost, pe decenii, următorul:

1950 – 1960 de 6.4 %;

1960 – 1970 de 9.3 %;

1970 – 1980 de 20.3 %;

1980 – 1995 de 7.5 %.

Acest ritm de creștere a determinat creșterea volumului valoric al exportului mondial de aproximativ 80 de ori. În intreaga perioadă 1950 – 1995 acesta a crescut la 49000 mld. $, față de 61 de mld. $..

Această creștere se explică prin:

creșterea volumului fizic al exportului de aproximativ 14 ori;

creșterea prețurilor pe piața internațională de aproximativ 6 ori.

Aprofundând analiza, se poate preciza că, pe decenii, situatia s-a prezentat astfel:

1950 – 1960 și 1960 – 1970 – comerțul mondial a crescut îndeosebi datorită creșterii volumului fizic;

1970 – 1980 – influența cea mai puternică a avut-o creșterea prețurilor.

Atât creșterea volumului fizic, cât și evoluția prețurilor s-au produs în mod diferit, atât pe țări, cât și pe grupe de produse. De exemplu: exportul țărilor dezvoltate a crescut în perioada 1950 – 1980 cu aproximativ 12 %, pentru ca apoi exportul să scadă cu aproximativ 10 % în perioada 1980 – 1985, iar în perioada 1985 – 1995 să crească din nou. De asemenea, exportul țărilor în curs de dezvoltare a crescut cu aproximativ 11 %, în mod diferentiat pe decenii: în deceniul al 6-lea cu aproximativ 6 %, în deceniul al 7-lea cu 7%, iar în deceniul al 8-lea cu 26 %.

b) Spre deosebire de perioada anterioară, ritmul de creștere al comerțului internațional a devansat ritmul de creștere al PNB, respectiv PIB, atât la producția industrială, cât și la producția agricolă la nivelul momentului.

În această perioadă, revoluția tehnico-stiințifică a determinat o relație nouă între dinamica exportului și dinamica producției, în sensul că producția a fost devansată de export. Astfel:

în 1995 PIB a crescut, pe plan mondial, de peste 8 ori față de 1950;

producția industrială mondială a crescut de 9 ori;

producția agricolă mondială a crescut de 5 ori;

comerțul internațional a crescut de 15 ori – din punct de vedere fizic – și de 80 de ori – din punct de vedere valoric.

În această perioadă, în condițiile diviziunii internaționale a muncii, au apărut noi tendințe de specializare, dezvoltându-se un nou proces economic în cadrul economiei mondiale și anume cooperarea economică internațională în producție, ceea ce a determinat realizarea, pe calea schimbului comercial internațional, a unei cote tot mai mari din producția statelor lumii.

La nivelul anilor 1990 se apreciază că aproximativ 20 % din producția mondială se realiza pe calea comerțului internațional, față de procentul de 5% presupus a corespunde anului 1950.

Ritmul diferit de creștere pe grupe de țări a comerțului internațional în raport cu producția industrială este efectul:

structurilor economice diferite ale țărilor ce aparțin acestor grupe;

evoluției diferite a producției pe cele două grupe mari de produse (de bază și manufacturate);

măsurilor de politică comercială promovate de țările dezvoltate.

c) Cea de-a treia trăsătură rezultă din compararea ritmului de creștere cu evoluția rezervelor de aur și devize centralizate la nivelul țărilor capitaliste (sunt luate în calcul doar țările capitaliste pentru că țările socialiste nu comunicau date privind aceste rezerve).

În perioada antebelică, volumul rezervelor de aur și devize centralizate al lumii capitaliste depășea volumul total al importului cu 17 %.

În perioada postbelică, și anume la nivelul anilor 1980, rezervele de aur și devize reprezentau doar 24 % din volumul valoric al importurilor țărilor lumii capitaliste.

Această constatare este remarcabilă, deoarece există o strânsă legatură de funcționare între sistemul financiar-monetar internațional și sistemul comercial mondial.

Criza sistemului financiar-monetar internațional (începută în 1975 și care continuă încă) afectează comerțul internațional în ansamblul lui și, în special, afectează comerțul exterior al țărilor în curs de dezvoltare.

2. EVOLUȚIA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL PE GRUPE DE PRODUSE

Evoluția structurii comerțului internațional în această perioadă evidențiază schimbările de structură ce s-au produs în economia mondială. Trăsăturile caracteristice ale aceastei evoluții sunt:

permanenta și rapida îmbogățire a nomenclatorului de produse ce se comercializează pe piața mondială;

schimbarea continuă a structurii acestui nomenclator, prin apariția de produse noi și dispariția altor produse la perioade de timp din ce în ce mai scurte, în special la produsele manufacturate (în prezent durata de vârstă a acestor produse este de 5 ani). Se apreciază că mai puțin de 1/4 din totalul produselor din circulația internațională au o durata medie de viață de 10 ani.

Progresul tehnic s-a impus foarte rapid și a determinat accentuarea deosebită a ceea ce se numește uzura morala.

Industria se află într-un permanent proces de innoire, de modernizare, de diversificare, deci apar noi tendințe de specializare și, drept urmare, are loc o permanentă înnoire si diversificare a nomenclatorului de produse. Apariția măsurilor anti-poluare și de protejare ecologică a vieții reprezintă alte procese care au facut ca acest nomenclator să se îmbogățească.

Din necesitatea de urmărire a procesului de evoluție a comerțului internațional la nivelul Organizației Națiunilor Unite s-a procedat la o clasificare a mărfurilor care circulă si fac obiectul comerțului internațional. Împărțirea sintetică a acestor marfuri a determinat apariția a doua grupe principale:

produse de bază și

produse manufacturate.

Până la al doilea război mondial (perioada antebelica), grupa produselor de bază a deținut ponderea valorică cea mai mare din comerțul internațional (2/3 din acesta). În perioada postbelica însă, situatia s-a schimbat în favoarea produselor manufacturate ce au făcut obiectul comerțului internațional și, drept urmare, de la mijlocul deceniului VI, ponderea produselor manufacturate a depășit-o pe cea a produselor de bază.

Specialiștii au apreciat că schimbarea ponderii produselor manufacturate în comerțul internațional este rezultatul accentuării caracterului industrial al economiei mondiale al țărilor dezvoltate, în primul rând sub influența revoluției tehnico-stiințifice. De aceea, se spune că, în perioada actuală, structura comerțului mondial are un pronunțat caracter industrial. În cadrul acestuia predomină produsele cu un grad înalt de prelucrare.

COMERȚUL CU PRODUSE DE BAZĂ

Exportul produselor de bază se caracterizează prin următoarele elemente:

în primul deceniu, ponderea acestei grupe în comerțul internațional a deținut-o grupul țărilor în curs de dezvoltare;

în perioada următoare (anii 1960-1962), această pondere atingea nivelul de 55 %;

după acest deceniu, țările în curs de dezvoltare și-au redus ponderea, astfel încât ponderea era deținută de țările dezvoltate;

creșterea ponderii țărilor dezvoltate în exportul produselor de bază este urmare a faptului că acestea au acordat atenție dezvoltării agriculturii proprii și industriei extractive proprii, astfel încât să crească gradul de autosatisfacere din producția națională a nevoilor, ba chiar să producă în cantități mari produse de bază destinate exportului;

multe țări, care înainte erau importatoare de produse agricole, au devenit mari exportatoare de produse agricole.

În importul de produse de bază, atât în perioada interbelică, cât și în cea postbelică, ponderea cea mai mare, dar cu o tendintă de scădere, în ultimile 2-3 decenii a revenit țărilor dezvoltate. Acest lucru se explică prin faptul că în aceste țări este concentrată cea mai mare parte a industriei prelucrătoare.

În concluzie, 3/4 din importul produselor de bază îl realizează țările dezvoltate.

COMERȚUL CU PRODUSE MANUFACTURATE

Participarea diverselor grupuri de țări la comerțul cu produse manufacturate este diferită de comertul cu produse de bază pentru că țările dezvoltate dețin monopolul industriei prelucrătoare, deci și monopolul exportului cu produse manufacturate. Se apreciează că această situație va persista încă mult timp, pentru că decalajul dintre grupele de țări s-a accentuat.

În perioada 1985-1995 țările dezvoltate au înregistrat o pondere în scădere în cadrul comerțului cu produse manufacturate, în timp ce țările în curs de dezvoltare au înregistrat o creștere a acestei ponderi.

PRODUSELE DE BAZĂ, CELE MANUFACTURATE ȘI SUBGRUPELE LOR

Produsele de bază au următoarele subgrupe:

1.1. produse alimentare;

1.2. materii prime și

1.3. combstibili.

2. Produsele manufacturate au următoarele subgrupe:

2.1. produse chimice;

2.2. mașini, utilaje și mijloace de transport și

2.3. alte produse manufacturate.

1. 1. Subgrupa produselor alimentare

Înainte de cel de-al 2-lea război mondial, această subgrupă deținea primul loc, ca pondere, în comerțul internațional, din punct de vedere valoric. După război, ponderea ei s-a redus treptat și în ultimul deceniu a reprezentat 9-10 % din comerțul internațional.

Ritmul de creștere al producției acestei subgrupe a fost relativ scăzut, chiar negativ. Această evoluție s-a datorat următoarelor cauze:

țările dezvoltate și-au refăcut acest sector al agriculturii, după cel de-al 2-lea război mondial, într-un timp scurt și l-au dezvoltat, asigurându-și aprovizionarea cu produse alimentare din producția proprie, concomitent cu reducerea importului de produse alimentare;

la rândul lor, țările în curs de dezvoltare și-au redus exportul de produse alimentare din două motive:

a crescut consumul intern, datorită creșterii demografice;

a crescut nivelul de trai.

multe țări în curs de dezvoltare, după câștigarea independenței politice, au trecut de la producția de monocultură la o producție diversificată și acest lucru a dus la participarea lor la comerțul cu produse alimentare;

modificarea, în timp, a prețurile la produsele agricole.

Din punctul de vedere al volumului fizic, comerțul cu produse agricole a crescut în această perioadă, dar cu un ritm de creștere mai lent.

Au avut loc numeroase modificări și în structura producției alimentare, evoluție determinată, în mai mică măsură, de influența revoluției tehnico-științifice și, în mai mare masură, de consumul alimentar al populației.

Țările dezvoltate dețin o pondere de 70 % din comerțul cu produse alimentare (atât la import, cât și la export), iar țările în curs de dezvoltare 30 %.

1. 2. Subgrupa materiilor prime

Din punct de vedere valoric, această subgrupa a înregistrat, după al 2-lea război mondial, o însemnată scădere a ponderii sale valorice în comerțul internațional. Astfel, dacă înainte de război reprezenta 22 % din totalul comerțului, la nivelul anilor 1970 a ajuns la 11 %, pentru ca în a doua parte a deceniului 10 să reprezinte doar 5 %.

Cauzele acestei evoluții au fost:

revoluția tehnico-științifică care a dus la procesul de industrializare, la înlocuirea parțială a unor materii prime naturale, socotite clasice, cu altele noi, sintetice;

evoluția prețurilor la materiile prime naturale;

politica constituirii stocurilor strategice de materii prime practicată de țările dezvoltate participante la diverse blocuri militare.

Paralel cu scăderea ponderii valorice a subgrupei în comerțul internațional, din punctul de vedere al volumului fizic, s-a produs o îmbogățire a nomenclatorului de materii prime prin introducerea în circuitul economic a unor noi materii prime naturale care și-au găsit utilizare ca urmare a revoluției tehnico-științifice (materii prime folosite în industria atomică, diverse materiale rare utilizate în industria aerospațială sau în electronică).

1. 3. Subgrupa combustibililor minerali, carburanților și lubrefianților

Din punct de vedere valoric, această subgrupă a înregistrat o creștere neînsemnată, până la sfârșitul deceniului al VII-lea, pentru ca apoi creșterea să fie considerabilă. Evoluția acestei subgrupe a fost de:

7% – înainte de al 2-lea război mondial;

10% – după al 2-lea război mondial și

24% – după ‘70.

Această subgrupă a înregistrat cea mai sinuoasă evoluție, cu oscilații importante. În această subgrupă fiecare componentă a avut o evoluție diferită.

2. 1. Subgrupa produselor chimice

Această subgrupă a înregistrat, în perioada postbelică, o pondere relativ însemnată în comerțul internațional. Astfel, dacă înainte de al 2-lea război mondial această pondere era 4 %, la sfârșitul războiului ponderea a crescut la 8-9 %.

Volumul valoric a avut oscilații în timp, determinate de revoluția tehnico-științifică ce a dus la apariția diferiților înlocuitori sintetici: biostimulatori, antidăunători, lacuri, vopsele, coloranți, produse medico-farmaceutice și cosmetice, îngrășăminte chimice, materii radioactive etc.

2. 2. Subgrupa mașinilor, utilajelor și mijloacelor de transport

Această subgrupă a înregistrat, până la nivelul anilor ’70, cel mai înalt ritm de creștere în cadrul comerțului international, dar și cel mai înalt ritm de creștere a ponderii valorice. Astfel, de la 8 % înainte de război, ajunge în anii ‘70 la 30 %, iar în 1994 la 39 %, adică exportul mondial cu produsele ce apartin acestei subgrupe a crescut de 80 de ori în 1994 față de 1950.

Cauzele acestei evoluții sunt:

modernizarea continuă și permanentă a ramurii industriale și a celorlalte ramuri (agricultură, transport, servicii);

apariția și dezvoltarea de noi ramuri și subramuri în țările dezvoltate, cum ar fi: industria electronică, industria aerospatială, industria petrochimică;

adâncirea diviziunii internaționale a muncii, ca urmare a adâncirii tendinței de specializare a țărilor dezvoltate pentru a intensifica comerțul dintre ele;

extinderea ramurilor industriei extractive, ceea ce a dus la apariția de noi ramuri în industria prelucrătoare;

dezvoltarea diverselor construcții cu caracter militar;

dezvoltarea industriei de război;

creșterea comerțului din punct de vedere valoric, datorită creșterii prețurilor la produsele din această subgrupă.

2. 3. Subgrupa altor produse manufacturate

Specific acestei subgrupe este faptul că a deținut o pondere însemnată în comerțul internațional, cu o tendință de creștere permanentă până în deceniul 7 și cu oscilații în perioadele următoare. Astfel, în 1937 această pondere a fost de 24 %, apoi în 1970 de 29 %, pentru ca în ultimul deceniu să oscileze între 25 % și 29 %.

Această subgrupă este foarte eterogenă ca structură, cuprinzând o gamă foarte largă de produse finite și semifinite, la care contribuie toate ramurile industriei prelucrătoare.

Dinamismul acestei subgrupe a fost influențat de:

revoluția tehnico-științifică;

factori ecologici și

factorul moda.

CONCLUZII

Atât structura comerțului internațional, cât și participarea diverselor grupe de țări la exportul și importul diferitelor subgrupe de produse, permite desprinderea câtorva trăsături caracteristice ale perioadei postbelice:

nomenclatorul produselor comerciale s-a îmbogățit și reînnoit permanent în cadrul comerțului mondial, predominând produsele manufacturate cu un grad înalt de prelucrare industrială și nepoluante;

în cadrul produselor manufacturate s-au detașat, ca pondere valorică: întâi produsele industriei constructoare de mașini, apoi alte produse manufacturate și, la urmă, produsele chimice;

comerțul cu produse manufacturate atât la import, cât și la export, a fost și continuă să fie dominat de grupa țărilor dezvoltate, cu o tendință de scădere a ponderii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare;

comerțul cu produse de bază, deși valoric și fizic a înregistrat o crestere, ca pondere valorică a înregistrat o scădere față de perioada de dinainte de cel de-al 2-lea război mondial și a pierdut în favoarea produselor manufacturate;

în cadrul grupei produselor de bază evoluția a fost neuniformă: ponderea valorică a combustibililor a crescut, în timp ce ponderea produselor alimentare și a materiilor prime a scăzut;

la nivelul produselor de bază ponderea ridicată la export o au țările în curs de dezvoltare, iar la import țările dezvoltate (evoluție diferită față de grupa produselor manufacturate).

s-au produs modificări și în repartizarea geografică a comerțului internațional, fiind create noi curente și direcții de schimburi comerciale. În perioada postbelică au apărut peste 100 de țări noi, independente și, drept urmare, atât din motive economice, cât și din motive ideologice, multe fluxuri comerciale au fost reorientate.

POLITICA COMERCIALĂ – INSTRUMENTE ȘI MĂSURI FOLOSITE PE PLAN INTERNAȚIONAL

Economia politică, politica economică și politica comercială sunt confundabile, din punct de vedere etimologic, pentru neinițiați, dar sunt foarte diferite din punctul de vedere al conținutului lor.

Economia politică a fost titulatura știintei economice cunoscută pe plan internațional ca “economics”, termen care, deși e înțeles, pentru români este intraductibil. Economia politică este, de fapt, un studiu științific care încearcă să construiască legi economice cu valabilitate generală, analizând date, formulând și testând diverse teorii asupra relațiilor dintre diferite fenomene ale vieții social-economice.

Politica economică, spre deosebire de “economics”, reprezintă, de fapt, totalitatea mijloacelor prin care un guvern încearcă să reglementeze sau să modifice situația economică a unei națiuni, să stabilească obiectivele urmărite prin acea politică economică. Scopul principal al unei politici economice depinde de grupul de persoane în beneficiul căruia este promovată politica economică respectivă.

Politica economică, în țările democratice, este orientată, în general, pentru:

menținerea unui grad cât mai mare și mai stabil de ocupare a forței de muncă;

asigurarea unei creșteri a standardului de viață național;

evitarea inflației și ținerea acesteia sub control;

urmărirea echilibrului balanței de plăți;

urmărirea realizării unei cât mai corecte redistribuiri a venitului național real, prin sistemul de taxare – subvenționare;

reducerea situațiilor de monopol pe care diverși agenți economici le dețin într-o economie.

POLITICA COMERCIALĂ: DEFINIRE, OBIECTIVE, FUNCȚII

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, care vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia. Ca și politica economică, este atributul fiecărui stat.

Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de un stat cu caracter administrativ, juridic, fiscal, bugetar, financiar, valutar etc., în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și a protejării economiei naționale de concurența străină.

Pentru că relațiile economice externe sunt un factor important al creșterii economice, principalul obiectiv, pe termen lung, pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naționale și protejarea acesteia de concurența străină. Drept urmare, politica comercială a fiecărui stat trebuie să îndeplineasca trei funcții principale:

promovarea relațiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;

protejarea economiei naționale de concurența străină, ceea ce presupune reglementări și controlul asupra importurilor;

preocuparea de a realiza un echilibru dinamic al balanței comerciale și balanței de plăți, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.

Din aceste obiective pe termen lung se desprind mai multe obiective pe termen scurt și mediu cum ar fi:

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe;

restrângerea sau stimularea comerțului cu anumite produse sau grupe de produse;

orientarea geografică a fluxurilor comerciale internaționale: restrângerea acestor fluxuri cu unele țări și dezvoltarea lor cu altele;

îmbunătățirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exportului.

Toate aceste obiective sunt diferite de la stat la stat, în funcție de condițiile interne și internaționale.

În perioada postbelică, în condițiile în care interdependențele economice internaționale s-au adâncit, o reglementare a relațiilor economice între state a devenit necesară, reglementare prin care s-a urmărit coordonarea modului de acțiune a statelor în domeniul politicii comerciale. Ca urmare, în afara unor reglementări ale relațiilor economice dintre state, în cadru bilateral, regional sau subregional, a apărut tendința de multilateralizare a relațiilor economice externe prin intermediul unor acorduri ce au încercat să codifice anumite principii și reguli în ceea ce privește folosirea diferitelor instrumente și măsuri de politică comercială în relațiile reciproce.

În acest domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a avut Acordul General pentru Tarife si Comerț (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Până la apariția OMC, în practica relațiilor comerciale externe s-a arătat că multe state au elaborat și aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au încălcat chiar diverse reglementări și statuări, urmare a anumitor acorduri privind folosirea acestor instrumente în relațiile economice reciproce, în același timp cu promovarea unor puternice tendințe de regionalizare a schimburilor.

În domeniul politicii comerciale, în general, se acționează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente și masuri:

măsuri de natură tarifară (vamală);

măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;

măsuri de natură promoțională (de promovare și stimulare).

Primele două categorii se referă la import, iar ultima vizează exportul.

INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ DE NATURĂ TARIFARĂ (VAMALĂ)

Politica vamală este parte a politicii comerciale. Politica vamală se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat ce vizează intrarea sau ieșirea în/din țară a mărfurilor și care să implice:

controlul, cu ocazia trecerii frontierei de stat, a mărfurilor și mijloacelor de transport;

îndeplinirea formalităților vamale;

plata taxelor vamale, adică impunerea vamală.

Instrumentele principale prin care se realizeaza politica vamală sunt:

tarifele vamale: taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate/exportate;

legile și reglementările vamale: coduri vamale și regulamente vamale. Acestea sunt diferite de la stat la stat, utilizându-se o gamă diferită de instrumente de politică vamală.

În cadrul politicii vamale, impunerea vamală (plata taxelor vamale) are rolul principal și îndeplinește trei funcții:

o funcție de natură fiscală, pentru că taxele vamale sunt o sursă importantă de venit la bugetul statului;

o funcție de natură protecționistă, pentru că protejează economia națională de concurența străină;

o funcție de negociere, pentru faptul că statele pot negocia (fie în cadru bilateral, fie multilateral) concesii vamale reciproce sau nereciproce, ce au rolul de a stimula schimburile comerciale.

TAXE VAMALE

Taxele vamale sunt impozite indirecte pe care le percepe un stat asupra mărfurilor, atunci când acestea trec granițele vamale ale țării respective. Ele sunt instrumente de politică vamală de natură fiscală, deoarece sunt sursă de venituri la bugetul statului. De asemenea, au o influență directă asupra prețului produselor ce fac obiectul comerțului exterior.

Taxele vamale se pot clasifica în funcție de mai multe criterii, și anume:

1. după scopul impunerii sau nivelul impunerii;

2. după obiectul impunerii sau după felul operațiilor de comerț exterior sau direcția circulației mărfurilor în comerțul exterior;

3. după modul de percepere;

4. după modul de stabilire sau de fixare de către stat.

1. După scopul impunerii avem:

1.a. taxe vamale cu caracter fiscal;

2.a. taxe vamale cu caracter protecționist.

Diferențierea dintre acestea este dată de nivelul impunerii (cele fiscale au un nivel mai redus, având ca scop aducerea de venituri la bugetul statului, iar cele protecționiste au un nivel mai ridicat, având ca scop protejarea produselor interne de concurența externă).

2. După obiectul impunerii sunt:

2.a. taxe vamale de import;

2.b. taxe vamale de export;

2.3. taxe vamale de tranzit.

2.a. Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate, atunci când trec granițele vamale ale țării importatoare. Ele sunt un mijloc important de protejare a produselor naționale față de concurența străină și contribuie direct la ridicarea prețului mărfurilor importate, făcându-le mai puțin competitive în raport cu produsele indigene.

În principiu, taxele vamale sunt plătite de firma importatoare, dar sunt suportate de consumatorul final, pentru că sunt incluse în prețul de desfacere pe piața internă a acestor mărfuri importate. Sunt și situații în care sunt suportate de firma exportatoare (total sau parțial) care, pentru a cotracara efectele nefavorabile ale taxelor vamale asupra competitivității mărfurilor sale, recurge la reducerea prețurilor de ofertă – prețurile promoționale.

Trăsăturile caracteristice ale taxelor vamale:

au cea mai largă răspândire pe plan internațional;

se aplică asupra celui mai larg nomenclator de produse supuse impunerii vamale;

se practică pe perioade de timp îndelungat;

au, în general, un nivel mai ridicat față de celelalte taxe;

fac obiectul negocierilor în cadru bilateral si multilateral.

2.b. Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene, atunci când sunt exportate. Prin intermediul lor se pot urmări, alături de obiectivul fiscal si alte două obiective:

fie creșterea prețurilor produselor respective pe piața internațională, cu condiția ca statul respectiv să fie un important furnizor și exportator al produselor vizate;

fie limitarea unor exporturi, de regulă, la produsele de bază (materii prime industriale și agricole), cu scopul de a determina prelucrarea acestor produse în țara respectivă în cantități mai mari, pentru ca apoi să fie exportate ca produse manufacturate, în vederea sprijinirii unor ramuri care prelucrează materia indigenă respectivă.

În general, sunt multe țări în curs de dezvoltare care recurg frecvent la impunerea de taxe vamale de export la materii prime (bumbac, lână, piei, minereuri și chiar produse semifabricate).

2.c. Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine care traversează (tranzitează) teritoriul vamal al unei țări. Aceste taxe nu au o răspândire prea mare pe plan internațional, iar când se percep sunt reduse, pentru că statele sunt interesate să încurajeze acest tranzit pe teritoriul lor, fiind o importantă sursă de venit, prin utilizarea infrastructurii țării respective.

Scopurile acestor taxe sunt pur fiscale.

3. După modul de percepere taxele vamale pot fi:

3.a. taxe vamale advalorem;

3.b. taxe vamale specifice;

3.c. taxe vamale mixte.

3.a. Taxele vamale advalorem se percep asupra valorii în vama a mărfurilor importate sau exportate. Se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a produselor. Acest tip de taxe este utilizat din cele mai vechi timpuri ale comerțului internațional. În prezent, taxele vamale ad valorem sunt cele mai răspândite pe plan internațional, fiind ușor de stabilit și neimplicând elaborarea unui tarif vamal detaliat.

Taxele vamale ad valorem prezintă anumite inconveniențe ce decurg din situații de conjunctură cu privire la oscilațiile prețurilor. Astfel, dacă scad prețurile la mărfurile importate, atunci scad și taxele; dacă scad taxele, atunci scad și veniturile la bugetul statului și, deci, nu au un caracter protecționist.

Pentru a contracara efectele acestor situații de conjunctură, se aplică unele taxe vamale suplimentare la produsele ale căror prețuri au scăzut sau se aplică taxe vamale specifice, dar temporar.

Un alt inconvenient este acela că lasă deschidere pentru practicarea unor abuzuri în relațiile de comerț internațional. De multe ori mărfurile importate se facturează la un preț mai mic față de prețul de cumpărare, ca urmare a unei întelegeri între firmele exportatoare și cele importatoare, pentru a beneficia de taxe mai reduse.

3.b. Taxele vamale specifice sunt percepute de către stat pe unități de măsură fizică ale mărfurilor importate sau exportate (m, m2, m3, l) și se stabilesc sub forma unei sume absolute, în moneda țării respective (exemplu: 1000 um pentru 1 tona grâu).

Practicarea acestor taxe vamale este dificilă pentru că presupune un tarif vamal foarte detaliat, care trebuie să fie permanent completat și revizuit pentru că, în timp, apar noi produse, care intră pe piața internațională. Din această cauză, aceste taxe sunt mai puțin utilizate pe plan internațional.

Avantajele acestor taxe sunt:

înlătură posibilitatea de a înșela statul cu sau de drepturile vamale legale, pentru că taxa vamală se raportează la unitatea fizică de masură, astfel încât volumul încasărilor la bugetul statului nu mai este influențat de diverse oscilații de conjunctură ale prețurilor, ci doar de cantitatea fizică importata. La aceste mărfuri este ușor de stabilit valoarea în vamă a lor;

datorită caracterului lor fix, aceste taxe determină o încărcare diferită a mărfurilor importate, în condițiile în care pe piața produselor respective se produc oscilații dese ale prețurilor.

În consecință, folosirea acestor taxe are avantajul, față de cele ad valorem, că au un efect mai protecționist, efect care este mai mare atunci când prețurile la produsele importate scad, și invers.

Având în vedere atât avantajele, cât și dezavantajele acestor taxe vamale (specifice și ad valorem), în general, pe piața internațională și, în special, țările dezvoltate au început să utilizeze taxele vamale mixte.

3.c. Taxele vamale mixte se percep atunci când se consideră că taxele vamale ad valorem nu sunt destul de eficiente ca mijloace de protecție și, drept urmare, pe lângă taxele ad valorem, se mai perccepe, temporar, și o taxă vamală specifică, în situația în care prețurile la produsele respective înregistrează scăderi importante.

4. După modul de stabilire de către stat sunt:

4.a. taxe vamale autonome (generale);

4.b. taxe vamale convenționale (contractuale);

4.c. taxe vamale preferențiale (de favoare);

4.d. taxe vamale de retorsiune (de răspuns la unele politici comerciale neloiale – antidumping);

4.a Taxele vamale autonome sunt stabilite de fiecare stat, în mod independent, în funcție de politica comercială a acestuia, și nu pe baza unor convenții bilaterale sau multilaterale incheiate cu alte state. Aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin din țări cu care un stat nu are încheiate convenții sau acorduri comerciale și nu se aplică în relațiile cu aceste state – “Clauza națiunii celei mai favorizate” (CNMF – principu fundamental al GATT) . De aici decurg două trăsături importante:

au un caracter foarte ridicat, fiind, de cele mai multe ori, prohibitive;

nu fac obiectul negocierilor, fiind o importantă frână în calea schimburilor comerciale dintre state.

4.b. Taxele vamale convenționale se stabilesc prin înțelegerea cu alte state, conform clauzelor convenite prin acordurile bilaterale sau multilaterale. În general, se percep asupra mărfurilor care provin din țări care-și acordă reciproc “Clauza națiunii celei mai favorizate”. Drept urmare, au două trăsături definitorii:

sunt, în general, mai reduse față de cele autonome;

fac obiectul negocierilor în cadrul GATT și, mai apoi, în cadru OMC – din 1995.

4.c. Taxele vamale preferențiale sunt foarte reduse, uneori egale cu 0, și se aplică numai anumitor țărilor și unor mărfuri importate din acestea și nu se extind asupra mărfurilor care provin din toate țările. Aceste taxe sunt, de fapt, o derogare de la “Clauza națiunii celei mai favorizate” și reflectă un regim de favoare. Se mai numesc și “aranjamente preferențiale” și au proliferat, în mod deosebit, în perioada postbelică.

Aceste taxe sunt nereciproce și nediscriminatorii, urmare a unor grupări economice regionale.

4.d. Taxele vamale de retorsiune se aplică de către un stat ca răspuns la politicile neloiale ale altor state, cum ar fi:

– politica de dumping;

– politica de subvenționare a exporturilor.

Aceste taxe pot fi:

taxe vamale antidumping;

taxe vamale compensatorii.

Acestea se aplică suplimentar, peste taxele vamale în vigoare și nu pot depăși un anumit nivel, după cum urmează :

taxele vamale antidumping nu pot depăși marja de dumping (care este egală cu diferența dintre prețul internațional al produselor și prețul de dumping, care, în general, este mai mic, pentru a se intra pe o anumita piață);

taxele compensatorii nu pot depăși nivelul subvențiilor la export sau a primei directe de export.

Scopul acestor taxe este anihilarea efectelor negative produse de cele două politici comerciale neloiale.

Aceste taxe nu se pot percepe decât în urma unei proceduri speciale, prin care să se facă dovada practicării unei politici comerciale neloiale și care a produs un prejudiciu. Doar existenta acestor dovezi poate determina aplicarea taxelor de răspuns. La nivelul GATT există două Coduri care prevăd întreaga procedură ce se aplică în acest caz:

Codul antidumping;

Codul privind subvenționările la export și taxele compensatorii.

De la aflarea faptului că se poate ca o țară să practice o politică neloială, relațiile comerciale ale acestei țări cu GATT sunt înghețate și chiar și relațiile comerciale ale țării respective cu alte țări.

Taxele de retorsiune au o natură dublă:

una tarifară – pentru că este vorba de o taxă;

una netarifară – fiind o barieră directă prin crearea acelei perioade mari de ancheta.

TARIFELE VAMALE

Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum și taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse.

Ca regulă generală, în acest catalog sunt cuprinse și mărfurile scutite de impunere vamală la importul (exportul) lor pe (de pe) teritoriul vamal al țării respective.

Legat de tarifele vamale trebuie luate în discuție două probleme:

clasificarea mărfurilor în tarifele vamale și

formele pe care le imbracă acestea.

Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale

În timp, au existat mai multe clasificări ale mărfurilor în tarifele vamale, pe criterii ca:

originea mărfurilor (animală, vegetală sau minerală);

gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite).

S-a încercat și o combinație a acestor criterii și, drept urmare, în perioada postbelică, aceste încercări au fost finalizate în mai multe nomenclatoare speciale de clasificare a mărfurilor.

Prima clasificare s-a făcut în 1950, de către Biroul de Statistică al ONU. Acesta a elaborat o Clasificare tip standard pentru comerțul internațional (CTCI). Această clasificare a suferit, în timp, mai multe modificări, din nevoi de ordin statistic, astfel încât să permită ONU și altor organisme internaționale să poată urmări, la nivel internațional, evoluția comerțului exterior al altor state.

Această clasificare se utilizează și astăzi, iar statele raportează datele statistice care se referă la comerțul lor exterior din punct de vedere al: volumului valoric, structura pe mărfuri, orientarea geografică a importurilor și exporturilor lor etc.

La inițiativa GATT, în 1950, la Bruxelles a avut loc “Convenția privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale”. Conform acestei Convenții, a fost elaborat un nomenclator de bază unic, numit inițial Nomenclatorul vamal de la Bruxelles (NVB) și, apoi, Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (NCCVB).

Acest sistem a fost introdus cu scopul de a ușura negocierile tarifare în cadrul GATT. Acest nomenclator este utilizat de toate țările care au fost membre GATT (150). OMC a preluat acest nomenclator. Până la apariția OMC, însă, au existat și unele excepții (SUA și Canada și-au păstrat nomenclatoarele proprii, care sunt foarte putin diferite).

În timp, în general, au existat preocupări permanente privind adoptarea unui nomenclator unic, la care să participe toate statele.

În 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, a fost adoptată o “Convenție privind Sistemul armonizat de descriere și codificare a mărfurilor”.

Caracteristicile generale ale acestui sistem sunt următoarele:

are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite (CTCI și NCCVB);

clasificarea mărfurilor, în cadrul acestui sistem, se bazează pe criteriul combinat al originii și gradului de prelucrare a mărfurilor;

este flexibil (poate fi utilizat fie ca atare, fie luat ca bază, într-o formă mai prescurtată sau mai detaliată de clasificare);

prezintă câteva avantaje față de celelalte sisteme:

ușureaza derularea schimburilor comerciale internaționale prin faptul că atenueaza divergențele privind încadrarea tarifară a produselor și, implicit, determină nivelul taxelor vamale aplicate;

facilitează colectarea, compararea și analiza datelor statistice referitoare la modul în care se derulează comerțul internațional;

răspunde simultan necesităților de codificare ale autorităților vamale, necesităților organelor de statistică, ale producătorilor și comercianților.

Tipurile de tarife vamale

Tarifele vamale simple sunt cuprinse într-un catalog care are o singură coloană de taxe vamale, pentru toate mărfurile, indiferent de proveniența lor. De obicei, acestea sunt taxe convenționale. Acest tip de tarife este utilizat de țările în curs de dezvoltare.

Tarifele vamale compuse sunt acele cataloage ce au două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor care provin din anumite țări. Aceste tarife sunt cele mai larg răspândite pe plan internațional.

În general, tarifele vamale, de toate tipurile, care implică impunerea vamală, sunt instrumente de politică comercială admise de GATT, cu condiția să nu fie prohibitive. Cu ajutorul lor se protejează piața internă și, pe baza lor, se pot negocia concesii tarifare și se pot institui măsuri de discriminare în relațiile comerciale cu anumite state.

TERITORIUL VAMAL

Teritoriul vamal este acel spațiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit regim vamal, o anumită legislație vamală.

În general, teritoriul vamal coincide cu teritoriul național al unei țări. Sunt, însă, și cazuri tot mai frecvente, în special în perioada postbelică, când teritoriul vamal al unui stat este mai mare sau mai mic decât teritoriul național. În aceste cazuri, avem de-a face cu extinderea sau cu restrângerea teritoriului vamal.

Extinderea teritoriului vamal (anexiunea sau includerea vamală) – se produce atunci când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală și, ca urmare, teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune.

Țările care participă la formarea uniunii vamale desființează, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare și netarifare în relațiile comerciale reciproce, pentru toate produsele sau numai pentru o parte din produse, iar în relațiile cu terții aplică o politică comercială comună și, în primul rând, un tarif vamal comun.

Uniunile vamale sunt principala formă de extindere a teritoriului vamal. Acestea sunt de două feluri:

perfecte sau complete – în această situație sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc, dar și cu terții;

imperfecte sau incomplete – se referă numai la o parte a produselor care se schimbă reciproc, dar și cu tertii.

ZONELE DE LIBER SCHIMB (DE COMERȚ LIBER)

Țările care participă la o zonă de liber schimb, elimină barierele tarifare sau netarifare în relațiile comerciale reciproce, numai pentru o parte sau pentru toate produsele, iar în relațiile cu țările terțe nu aplică o politică comercială comună, fiecare parte păstrându-și independența în materie de politică comerciala. Aceasta presupune liberalizarea schimburilor reciproce nu și cu terții. Uniunea vamală presupune o zonă de comerț liber și o politică comercială comuna față de terți.

Zonele de comerț liber sunt de două feluri:

perfecte sau complete – privesc toate produsele care se schimb[ reciproc;

imperfecte sau incomplete – privesc o parte din produsele care se schimbă reciproc.

Acestea sunt admise de GATT, ca o derogare de la “Clauza națiunii celei mai favorizate” (art. 24 din GATT).

Restrângerea teritoriului vamal (excluderea sau exceptarea) este, de fapt, exceptarea de la regimul vamal în vigoare a unei părți din statul național. În această zona nu se percep taxe vamale. Prin această exceptare de la regimul vamal în vigoare, teritoriul vamal este mai mic decât teritoriul statului respectiv, iar granițele vamale nu mai corespund cu cele ale statului. Aceste zone se numesc și zone libere.

În plan internațional, ele se întâlnesc în mai multe forme:

zone portuare;

zone libere industriale de export;

zone economice speciale (pentru prima dată au apărut în China);

zone libere comerciale (constituite ca o zonă comercială);

zone libere de depozitare;

porturi libere;

porturi franco;

antrepozite vamale.

Ca regulă generală, mărfurile străine introduse în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale până la precizarea ulterioară a destinației lor. Pentru aceste mărfuri se plătesc niște taxe de antrepozitare, care sunt mai reduse.

În interiorul acestor zone mărfurile pot suferi anumite transformări, reambalări, măsurări, recondiționări, modificări, prelucrări etc.

După ce sunt supuse acestor proceduri, ele vor fi orientate către piață, de obicei către piața internă (teritoriul vamal), și atunci sunt supuse impunerii vamale corespunzătoare sau pot fi dirijate către alte zone. Astfel, vor ieși de pe teritoriul statului respectiv, îl vor tranzita și atunci s

unt scutite de taxele vamale de import, uneori și de tranzit.

De asemenea, pot fi introduse într-un proces de producție în zona liberă în care au fost depozitate (în aceste condiții, rămân scutite de plata taxelor vamale). În aceste zone pot fi create ori firme comerciale de import – export, ori firme industriale, care să transforme produsele importate în alte produse, care ulterior pot fi exportate fără perceperea taxelor vamale sau altor restricții, dar absolut cu respectarea legislației în vigoare în acele state.

Zonele economice speciale – Acestea sunt de dată mai recentă (după anii 1970 în China) și păstrează caracteristicile zonelor libere: scutirea de taxe vamale de import.

Particularitățile acestor zone sunt:

dimensiune foarte mare (10.000 ha) față de zonele libere (câteva zeci de ha);

atragerea capitalului străin investițional (oferă facilități însemnate).

Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse și păstrate mărfurile importate, mărfurile străine în tranzit, pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import și cu plata taxelor de antrepozit.

Mărfurile în cauză pot intra în regimul obișnuit, cu plata taxelor vamale, pot tranzita teritoriul vamal fără plata taxelor vamale sau pot fi prelucrate în interiorul teritoriului vamal.

Antrepozitele vamale pot fi :

antrepozite reale;

antrepozite nominale.

Antrepozitele pot fi situate în centrele comerciale sau industriale mai importante sau în anumite zone, în care se ușurează schimburile comerciale.

Antrepozitele reale sunt, efectiv, constructii amenajate special în vederea depozitării și păstrării în condiții corespunzătoare a mărfurilor, pentru o perioadă limitată de timp (maxim 2 ani). Administrate de anumite birouri vamale care urmăresc intrarea, depozitarea și ieșirea în interiorul lor, mărfurile fi supuse anumite procese.

Atunci când un antrepozit real nu face față solicitărilor, ca volum fizic, se pot costrui așa-numitele antrepozite nominale (fictive), care au același regim ca cele reale, dar nu asigură toate condițiile pentru păstrarea produselor respective. În general, în aceste antrepozite se păstrează mărfurile care nu sunt perisabile, nu necesită condiții speciale, iar taxele vamale pentru acestea sunt mai mici.

INCIDENȚELE UNIUNII VAMALE ASUPRA SCHIMBURILOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

În general, crearea uniunilor vamale, și chiar a zonelor de liber schimb, au ca efect modificarea fluxurilor comerciale internaționale ale țărilor participante la aceste grupări economice determinate de faptul că, prin măsurile de politică comercială luate, sunt, în general, favorizate schimburile comerciale reciproce, fiind restrânse cele cu terții.

Teoreticienii de specialitate, în special în perioada postbelică, au avansat numeroase teorii ale uniunilor vamale, odată cu proliferarea fenomenelor de regionalizare. Înainte de primul război mondial, se analizase acest fenomen și, drept urmare, s-a constituit Germania după 1871, prin unirea celor aproape 39 de state mici din zonă, rezultând Germania de astăzi. Se apreciază că liberalizarea comerțului prin înlăturarea taxelor vamale poate contribui la creșterea bunăstării.

În perioada postbelică, un economist, pe nume Jacob Viener, a respins teoria că uniunea vamală ar duce la creșterea bunăstării. El a enunțat o teorie potrivit căreia crearea uniunilor vamale și, în parte, a zonelor de comerț liber, au ca efecte:

crearea de comerț și

deturnarea/abaterea de comerț.

Prin creare de comerț analistul înțelegea apariția de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunilor vamale, care înlocuiesc sursele de furnizare mai puțin eficiente cu sursele cele mai avantajoase din punct de vedere al costurilor de productie. Acest lucru este de fapt crearea internă de comerț.

Dacă înlocuirea unor fluxuri mai puțin eficiente din interiorul unei uniuni vamale se face cu fluxuri mai eficiente din afara uniunii vamale atunci se produce fenomenul numit crearea externă de comerț. Acest fenomen poate apare numai când țările care s-au constituit într-o uniune vamală aveau înainte de aceasta taxe vamale foarte ridicate, iar după instituirea uniunii vamale au pus în aplicare un tarif vamal comun cu un nivel al impunerii vamale mai scăzut.

Prin deturnare (deviere) de comerț se înțelege înlocuirea surselor mai eficiente, din punct de vedere al costurilor de producție, de furnizare a mărfurilor din afara uniunii vamale, cu surse interne, din cadrul uniunii vamale, mai puțin avantajoase. Acest lucru se produce atunci când sunt liberalizate schimburile comerciale reciproce și se instituie un protecționism colectiv față de terți.

Același analist, analizând aceste fenomene, a considerat că uniunea vamală, provocând asupra producției atât efecte de creare cât și de deturnare a comerțului, efectul net va fi dat de diferența dintre acestea. Prin urmare, dacă uniunea vamală va determina, cu deosebire, efecte de creare de comerț, aceasta va fi o masură care va duce la liberalizarea comerțului. Și invers, dacă va crea, cu deosebire, efecte de deturnare de comerț, aceasta ar influența negativ liberalizarea schimburilor.

INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ NETARIFARE (BARIERE NETARIFARE ȘI PARATARIFARE)

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări ale politicii comerciale publice sau private care impiedică, limitează sau deformează fluxurile internaționale de bunuri și servicii, și care au ca principal scop apărarea, protejarea pieței interne de concurența străină și/sau echilibrarea balanței de plăți. Spre deosebire de barierele tarifare (taxele vamale), cele netarifare au câteva particularități:

prin formele pe care le îmbracă, acestea urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor (de la exportator până la consumatorul final) și acționează eșalonat (din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un produs care urmează a fi importat până în momentul consumului final al acestuia);

prezintă o mare diversitate și un grad de protecție diferențiat;

domeniile în care se aplică sunt extrem de variate (sunt legate de sfera relațiilor economice internaționale);

în marea lor majoritate, aceste bariere netarifare sunt mai greu de recunoscut de exportatori și, deci, se evaluează mai greu, precum și gradul lor de protecție sau de discriminare;

pot influența, în mod direct, volumul fizic al mărfurilor importate, limitându-l;

pot influența, în mod indirect, volumul importurilor, prin mecanismul prețurilor sau pot crea anumite condiții care să îngreuneze realizarea importurilor.

Se apreciează că, în planul economiei mondiale, barierele netarifare au proliferat începând cu deceniul opt al secolului trecut. Odată cu inventarea lor, GATT le-a grupat pe anumite criterii. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasificări ale barierelor netarifare (exemplu: protecționism tarifar, legislativ, etc.), dar ne vom referi la clasificarea pe care a făcut-o GATT, și anume:

bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricții cantitative la import);

bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul prețurilor;

bariere netarifare care decurg din formalități vamale și administrative la import;

bariere netarifare care decurg din participarea statelor la activitățile comerciale;

bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (se mai numesc și “obstacole tehnice”).

Restricțiile cantitative la import

Acest tip de bariere netarifare sunt împărțite în practica comercială internațională în 5 subgrupe:

1.a. interdicțiile (prohibițiile) la import;

1.b. contingentele de import;

1.c. licențele de import;

1.d. limitările voluntare la export (autolimitări la import);

1.e. acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.

1.a. Interdicțiile la import sunt reglementări adoptate de către stat, care interzic, total sau parțial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitată, importul anumitor produse sau grupe de produse. Acestea sunt folosite, în special:

– fie din motive economice: asigurarea unei protecții mai mari a unor produse, subramuri sau ramuri față de concurența străină și echilibrarea balanței de plăți;

– fie din motive politice: discriminarea comercială;

– fie din alte motive: asigurarea sănătății, motive fitosanitare etc.

Interdicțiile la import se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licențe de import pentru produsele supuse interdicțiilor. Sunt țări care introduc interdicții selective și temporare pentru anumite produse agricole provenind din țările terțe în scopul de a realiza echilibrul între cererea și oferta pe piața de produse agricole.

1.b. Contingentele de import sunt sub forma plafoanelor maxime, cantitative sau valorice, admise la import pentru unele produse sau grupe de produse, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1 an). Stabilirea acestor plafoane poartă denumirea de contingentare. Contingentele de import pot fi:

contingente globale – se stabilesc de către stat, în mod independent, sub forma unor plafoane maxime, fizice sau valorice, admise la import, pe o perioadă determinată de timp. Nu se face o repartiție pe țări a acestor contingente.

contingentele bilaterale – sunt plafoane maxime admise, pe o perioadă de timp determinată, la importul dintr-o anumită țară de proveniență. Acestea se negociează cu țările de proveniență și sunt înscrise într-o listă – anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea. Practicarea acestora permite și aplicarea unor restricții diferențiate pe țări de proveniență și chiar discriminări.

1.c. Licențele de import sunt autorizații pe care statul le acordă firmelor importatoare, pentru anumite produse sau grupe de produse, pentru o perioadă rezonabilă de timp (2, 4, 5 luni), în funcție de natura produselor și distanța geografică față de țara de proveniență. Pe plan internațional, în special țările dezvoltate utilizează două tipuri de licențe de import:

licențele automate – se acordă produselor liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic);

licențele neautomate – se acordă mărfurilor neliberalizate la import; se mai numesc și licențe pentru admiterea restricțiilor cantitative la import. Aceste licențe neautomate se acordă în mod selectiv, în funcție de produse și de țara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control serios privind respectarea contingentelor de import, având, în general, o largă răspândire pe plan internațional. Licențele neautomate se practică sub două forme:

licențe globale (generale) – sunt eliberate de către stat, pe baza contingentelor globale, stabilindu-se volumul mărfurilor care poate fi importat într-o anumită perioadă de timp, cu indicarea țărilor de proveniență a importurilor. Aceste licențe sunt globale pentru că nu au caracter restrictiv, iar pe baza lor, importatorii obțin dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor, fără existența unor licențe individuale;

licențe individuale (bilaterale) – sunt, în general, folosite de stat pentru urmărirea și realizarea contingentelor bilaterale la produsele importate dintr-o anumită țară, cu scopul de a asigura o protecție mai mare pe piața internă. Acestea precizează, în mod obligatoriu, țările de origine a importului, distingându-se astfel:

licențele deschise (din categoria licențelor automate) – precizează numai țara de proveniență a importului, fără o plafonare cantitativă sau valorica a acestora. Prin intermediul lor se urmăresc modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale, favorizându-se sau nu importurile din anumite țări.

licentele specifice (din categoria licențelor neautomate) – precizează, pe lângă țara de proveniență a importurilor și plafonul maxim, fizic sau valoric, al acestora. Sunt cele mai restrictive, iar prin intermediul lor se urmărește, în mod absolut, discriminarea unor produse sau țări de proveniență.

1.d. Limitările voluntare la export (autolimitările) sunt înțelegeri valutare oficiale sau neoficiale care intervin între state și prin care țările exportatoare, fie la cerere, fie chiar la presiunea țărilor importatoare, se obligă să reducă exporturile, pentru un produs sau pentru o grupă de produse, până la un anumit nivel, pentru o perioadă de timp determinată.

Acestea sunt limitări ale exporturilor acceptate chiar de țara exportatoare sub amenințarea că, în caz contrar, țările importatoare vor aplica, ele însele, măsuri mult mai restrictive la import și pentru o perioadă de timp mai îndelungată. Autolimitările sunt:

bilaterale;

multilaterale.

Pentru ca aceste măsuri de politică comercială să aibă efecte, condiția este ca țara sau țările importatoare să dețină o poziție importantă pe piața de desfacere pentru țările exportatoare la produsele pentru care se cere restrângerea voluntară a exporturilor.

Practica din ultimile decenii a arătat că folosirea acordurilor de limitare generală a exporturilor a fost justificată ca fiind o măsura temporară, care avea scopul să permită țărilor importatoare să-și modernizeze industriile care urmareau să devină competitive în raport cu concurența. Dar, pentru că aceste acorduri s-au permanentizat, ele au început chiar să apere industriile necompetitive ale statelor importatoare și, astfel, au generat efecte negative.

1.e. Conștiente de aceasta, țările participante la schimburile comerciale au introdus “Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor”, care sunt, de fapt, înțelegeri bilaterale și multilaterale care intervin între state și care vizează limitarea, negociată și controlată, a comerțului internațional cu anumite produse sau grupe de produse.

Aceste acorduri implică, pe lângă autolimitarea la export, și anumite prevederi referitoare la limitele de preț și la “clauzele de salvgardare”, pe care pot să le invoce țările importatoare atunci când consideră că interesele lor comerciale sunt afectate.

Și acest tip de acorduri este de dată relativ mai recentă în practica relațiilor economice internaționale.

Exemplu: Aranjamentul privind comerțul internațional cu produsele textile – “Acordul Multifibră” – negociat în 1973, prelungit în mai multe rânduri. Acest acord scotea de sub incidența GATT comerțul cu produse textile. El a expirat la runda Uruguay – ultima rundă GATT.

Analiștii au apreciat că extinderea acestui tip de acorduri la un număr mare de produse manufacturate, ar duce la așa-numitul comerț liber organizat, care ar presupune negocierea, într-un cadru global, de acorduri sectoriale privind împărțirea piețelor de desfacere între țările dezvoltate și care presupune limitarea convenită a importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri. Acest gen de comerț afectează, în primul rând, țările în curs de dezvoltare. La începutul anilor 1990 se inventariaseră aproximativ 300 de astfel de acorduri (90 dintre ele negociate de SUA, 80 de către UE, iar restul de către alte țări dezvoltate).

Acordurile ordonate pe produse nu se refereau la organizațiile producătorilor și consumatorilor de produse primare. Acorduri pe produse erau cele care urmăreau restabilirea echilibrului între cerere și ofertă.

Spre deosebire de interdicții, contingente și licențe, care se promovau de către țara importatoare, aceste ultime două limitări se promovau de către țările exportatoare.

2. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul prețurilor

Cele mai importante astfel de bariere netarifare sunt:

2.a. prelevările la import (taxe de prelevare);

2.b. prețuri maxime și minime la import;

2.c. impozite indirecte și alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau barierele paratarifare);

2.d. taxele de retorsiune: – antidumping;

– compensatorii;

2.e. depozitele (depunerile) prealabile în valută la import.

2.a. Prelevările variabile la import

se practică în Uniunea Europeană;

fac parte din instrumentele de politică comercială cu care CEE a operat în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare;

au o dublă natură: – tarifară și

– netarifară;

vizează importurile de produse agricole care făceau obiectul politicii comunitare din țările terțe;

sunt un fel de taxe vamale suplimentare care se percep peste taxele vamale obișnuite, stabilite pentru produsele respective, taxe vamale ce fac obiectul tarifului vamal comun față de terți și care se calculează ca diferență între prețul de import (de ecluză) și prețul comunitar (indicativ sau orientativ), la care se comercializează produsele respective și din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul intern, care sunt egale cu prețul prag (de cele mai multe ori este mai mare prețul internațional al produsului respectiv);

li se mai spune și prelevări variabile la import pentru că limita cea mai scăzută (pretul de ecluză) oscilează permanent, în timp ce limita maximă (prețul prag = prețul comunitar) rămâne neschimbat în timp de 1 an, ceea ce arată că diferența dintre ele este oscilantă și, deci, încasările sunt variabile.

2.b. Prețurile minime și maxime la import

Acestea sunt un mijloc restriciv important, care este folosit, în special, de țările dezvoltate, în practica relațiilor economice internaționale.

Prețurile minime de import se folosesc ca instrumente de politică comercială atunci când produsele indigene au prețuri mult mai ridicate față de cele ale concurenței sau în cazul în care, pe piața internațională, prețurile la anumite produse scad și produsele respective devin, din acest punct de vedere, mai competitive la export.

Țările importatoare recurg, în acest caz, la stabilirea prețurilor minime de import care sunt foarte apropiate de nivelul prețurilor interne cu ridicata la produsele interne și, în acest mod, ridică prețurile la import la aceste produse. În această situație, o astfel de măsură determină limitarea importurilor la produsele respective și, în consecință, protejarea ramurii industriale sau agricole vizate.

Nerespectarea de către firmele importatoare a prețurilor minime de import stabilite de către stat, determină anularea licențelor de import și/sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxe antidumping). În general, pe plan internațional, SUA și UE au practicat acest tip de prețuri, cu referire la produsele siderurgice provenite din Japonia și produsele agricole din afara CEE.

Prețurile maxime se folosesc ca măsuri de politică comercială în cazul în care anumite țări încearcă o ridicare oficială a prețurilor la un anumite produse pe care le exportă.

Ca răspuns la aceste politici, țările importatoare stabilesc prețurile maxime de import la un nivel care să nu depășească nivelul prețurilor produselor indigene similare sau, dacă le depășesc, să fie un procent limitat (2 – 6 %). Aceste prețuri au ca efect limitarea importurilor și scăderea prețurilor de export la produsele respective.

În general, recurg la stabilirea prețurilor maxime de import țările care sunt mari importatoare pe piața mondială la produsele respective.Aceste bariere le ridică țările importatoare.

2.c. Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră sau bariere paratarifare)

Sistemul fiscal, care se aplică mărfurilor de import și celor indigene, diferă de la țară la țară, de la o grupă de țări la alta, și au ca efect discriminarea în relațiile comerciale internaționale. În principal, ajustările fiscale la frontieră reprezintă acel regim fiscal conform căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleași impozite ca cele indigene.

Pentru respectarea acestui principiu, în general, țările negociază și încheie convenții privind evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, deși produsele importate sunt supuse aceluiași regim fiscal ca și cele indigene, discriminarea mărfurilor de import se poate face prin evaluarea diferențiată a bazei de impunere și prin ordinea perceperii taxelor.

Deși nivelul impunerii este același pentru produsele importate ca și pentru cele indigene, majoritatea țărilor iau în calcul valori diferite ca bază a impunerii fiscale. Astfel, pentru produsele indigene, impozitele se percep la prețurile cu ridicata, iar pentru produsele de import, impozitele se calculează la prețul CIF, la care se adaugă taxele vamale și, în plus, alte eventuale taxe percepute cu ocazia importului. Acest procedeu determină mărirea prețului produsului importat peste nivelul prețului produsului indigen și, deci, îl face mai puțin competitiv, limitând importurile.

Urmare a acestei practici, multe țări dezvoltate au introdus așa numitul prag al impunerii progresive, care se aplică în funcție de calitate, cantitate și caracteristicile tehnice ale mărfurilor importate, impunerea fiscală fiind direct proporțională cu aceste caracteristici. Efectul acestui regim fiscal este, de fapt, limitarea importurilor la produsele respective.

În practica internaționala, ajustarea fiscală la frontieră se realizează în forme variate. Astfel, mai răspândite sunt:

taxa asupra valorii adăugate;

taxa în cascadă;

taxa de accize;

taxele oculte;

taxele portuare;

taxele sanitare, statistice, consulare etc.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit general, de consum, care se percepe în fiecare stadiu al circulației mărfurilor, dar numai asupra valorii adăugate.

Taxa în cascadă este un impozit de consum, care se aplică în fiecare stadiu al circulației mărfurilor, dar la întreaga valoare a mărfurilor. Ea are un caracter cumulativ: se aplică asupra valorii produselor, valoare care include și alte taxe, ce au fost percepute în faze anterioare ale circulației mărfurilor, faze supuse impunerii fiscale, ridicând, astfel, foarte mult prețul produselor.

Taxa de acciză este un impozit care se percepe, îndeosebi, la produsele care constituie monopoluri de stat și la o serie de bunuri de consum considerate de lux sau dăunătoare, cu scopul de a limita consumul la produsele respective, dar și pentru protejarea pieței interne. Modul în care un stat aplică un sistem de taxe este în funcție și de alte obiective.Aceste taxe au un nivel foarte ridicat, uneori peste 100 %.

Taxele oculte (ascunse) sunt impozite care se percep, în general, asupra bunurilor destinate consumului productiv: bunuri de echipament, mijloace de transport, materiale destinate producției, având ca efect creșterea prețurilor acestor produse.

Taxele portuare se aplică asupra valorii documentelor de transport și, eventual, asupra cheltuielilor de prelucrare a mărfurilor în porturi.

Taxele statistice se percep de organele vamale pentru diverse servicii statistice care se prestează în vamă.

Taxele sanitare sunt percepute cu ocazia controlului sanitar și fitosanitar la import.

Taxele consulare se percep de către consulatul țării importatoare, cu sediul în țara exportatoare, pentru legalizarea unor documente, cum sunt: certificatele de origine, certificatele de control sanitar, facturile etc. sau pentru eliberarea unor facturi consulare.

Deși, în general, toate aceste taxe au un nivel scăzut, ele toate, cumulate, ridică mult prețul produselor importate, astfel încât duc la limitarea importurilor.

2.d. Taxele de retorsiune Acestea sunt taxe de răspuns la anumite politici comerciale neloiale din partea unor parteneri. Au o dublă natură: tarifară și netarifară. Politicile comerciale neloiale sunt cele de dumping și de subvenționare a exporturilor.

Pentru ca aceste masuri să poată fi luate, este necesar să se declanșeze o anchetă, care să stabilească că, efectiv, este vorba de o politică de dumping sau de subvenționare a exporturilor.

Pentru aplicarea acestor taxe, la nivel CEE, au fost negociate:

Codul antidumping;

Acordul privind subvenționarea exporturilor.

2.e. Depozitele prealabile, în valută, la import

Acestea sunt o barieră netarifară folosită încă din deceniul al 7-lea, în special, de către țările dezvoltate. Ele au adoptat reglementări conform cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale țărilor respective, o anumită cotă, în valută, pentru plata viitorului import, cu cel puțin 6 luni înainte de efectuarea acestui import. În unele țări, aceste cote reprezintă 50 % din valoarea importului.

Sumele depuse în contul organelor vamale nu sunt purtătoare de dobândă și, deci, importatorul, dacă nu va renunța la import, va căuta să-și recupereze pierderea dobânzii, fie prin ridicarea prețului la produsul importat, fie prin solicitarea unor scăderi de preț din partea exportatorului. Prin aceste măsuri se descurajează importurile în mod indirect, prin mecanismele prețurilor.

Ele sunt considerate, de fapt, ca o formă de creditare a statului pe termen scurt, fără dobândă, în perioade când țările respective s-au confruntat cu dezechilibre ale balanțelor de plăți.

3. Bariere netarifare care decurg din taxele vamale și administrative privind importurile

Deși pare că acest tip de bariere netarifare sunt niște simple cerințe de ordin tehnic care, aplicate, permit, în unele cazuri, discriminări importante, ele sunt, totuși, extrem de variate și dăunătoare pentru comerțul internațional. Aceste bariere netarifare decurg din obligația, pentru importator, de a prezenta anumite documente suplimentare și din introducerea unor formalități vamale complicate, care trebuiesc îndeplinite în multe țări, în special în țările dezvoltate și care, de cele mai multe ori, sunt o frână în calea importului de mărfuri.

În această categorie au fost identificate 2 tipuri de bariere netarifare:

3.a. evaluarea valorii mărfurilor în vamă (evaluare vamală),

3.b. documente și formalități suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului și, uneori, a exportului.

3.a. Evaluarea valorii mărfurilor în vamă

Legat de acest aspect, GATT, în articolul 7, a cuprins câteva prevederi referitoare la metodologia evaluării vamale. În acest articol s-a prevăzut ca evaluarea vamală să se facă pornind de la prețul facturat (CIF), cu condiția ca acesta să fie un preț real, plătit sau care urmează să fie plătit și nu mai mare și nici mai mic, iar transformarea acestui preț din valuta străină în valuta țării importatoare să se facă la un curs care să fie agreat de F.M.I.

Aceste prevederi au fost apoi dezvoltate în “Convenția Internațională cu privire la evaluarea vamală” de la Bruxelles din 1950.

La Runda Tokyo a fost negociat “Codul de conduită privind evoluția vamală”, numit și “Acordul privind aplicarea articolului 7 GATT”. Acest acord a preluat prevederile din articolul 7 și cele ale Convenției de la Bruxelles și a stabilit 5 metode legale de evaluare vamală, cu condiția ca ele să fie aplicate în ordine.

În practica internațională s-au constatat încălcări în aplicarea acestor prevederi și, ca urmare, au devenit o frână în calea schimburilor comerciale internaționale.

3.b. Documente și formalități suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului și, uneori, a exportului

În general, pe plan internațional au existat, după război, permanente preocupări din partea organismelor specializate GATT, Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles, pentru simplificarea formalităților vamale și tipizarea documentelor legate de circulația mărfurilor pe plan internațional, înregistrându-se chiar și anumite progrese.

Se constată că există un număr mare de țări dezvoltate, îndeosebi, care cer îndeplinirea și a altor formalități, precum și completarea unor documente suplimentare, ceea ce îngreunează și limitează importurile. De regulă, numărul mare al acestor formalități, formatul diferit al documentelor, reguli ciudate de completare, penalizările aplicate pentru completarea greșită a lor, sunt adevărate obstacole care impiedică desfășurarea schimburilor comerciale internaționale.

4. Bariere care derivă din participarea statului la activități comerciale internaționale

În general, se constată că, în perioada precapitalistă, participarea statului direct la fapte de comerț exterior se înregistra în diferite sectoare (alcool, tutun), care făceau obiectul de monopol al statului, pentru că, pe seama lor, acesta realiza venituri însemnate. În perioada capitalistă, în special, participarea la activitățile comerciale s-a lărgit.

GATT a clasificat drept cele mai importante bariere care decurg din participarea statului la activitățile comerciale următoarele:

4.a. achizițiile guvernamentale sau piața publică;

4.b. comerțul de stat;

4.c. monopolul de stat asupra anumitor produse.

4.a. Achizițiile guvernamentale sau piața publică

Sunt reprezentate de cumpărările de bunuri și servicii de către stat (prin intermediul departamentelor, ministerelor și a altor instituții centrale).

Acestea pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale numai în măsura în care sunt urmare a unor reglementări specifice ale anumitor state potrivit cărora firmele naționale au o prioritate deplină față de cele străine privind aprovizionarea organelor de stat cu bunuri și servicii de care acestea au nevoie.

Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporții, și importul de asemenea bunuri, dar favorizând, de asemenea, firmele naționale.

Deoarece s-a constatat că acest tip de achiziții au devenit bariere extrem de importante în calea comerțului internațional, în special al țărilor dezvoltate, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special în acest domeniu: “Acordul cu achizițiile guvernamentale”, intrat în vigoare de la data de la 1 ianuarie 1981.

Potrivit acestui acord, achizițiile care depășesc o anumită valoare, trebuie să se facă în urma unor licitații la care să poată participa atât firmele naționale, cât și firmele străine. Sunt excluse din acest acord produsele care constituie obiect al secretului militar și al secretului de stat.

4.b. Comerțul de stat, al țărilor nesocialiste, reprezintă totalitatea operațiilor de vânzare-cumpărare efectuate de către întreprinderile de stat.

Acest tip de comerț nu constituie o barieră netarifară decât dacă statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură în raport cu firmele particulare (private), măsuri prin care, de fapt, se rentabilizează activitatea firmelor de stat și, ca urmare, ele pot participa la schimburile comerciale internaționale în condiții mai avantajoase, în raport cu firmele particulare, devenind, astfel, o barieră netarifară care afectează firmele private.

4.c. Monopolul de stat asupra anumitor produse

Instituirea monopolului de stat permanent presupune, în general, că statul trebuie să limiteze importul la produsele respective și, ca urmare, să stabilească prețul de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă, foarte ridicat, în scopul restrângerii consumului acestor produse. Din această cauză monopolul de stat reprezintă o barieră netarifară în calea schimburilor comerciale.

Sunt și situații în care monopolul de stat se instituie asupra anumitor produse și în scopul protejării sănătății populației, a animalelor, a protecției mediului, în special pentru terenurile agricole și, în aceste condiții, chiar dacă are ca efect limitarea importurilor, el se justifică. Uneori, el poate fi introdus pe o perioadă de timp în funcție de produs.

5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene– obstacole tehnice-

Obstacolele tehnice sunt reglementările în vigoare pe plan internațional – standarde internaționale, sau pe plan național – standarde naționale, care țin de diferite caracteristici tehnice și de calitate ce trebuiesc îndeplinite de produsele importate, dar și de cele indigene. Ele au ca scop securitatea sănătății consumatorilor, protecția fito-sanitară și, de asemenea, protecția publică.

În general, se consideră că aceste norme și reglementări sunt pe deplin justificate și nu pot fi considerate obstacole în calea schimburilor comerciale. Ele, însă, pot deveni obstacole, în situația în care există reglementări în plan internațional, dar ele nu se respectă decât de anumite state (agenții economici, producătorii ca atare) și atunci când diferite state adoptă reglementări proprii, care pot fi foarte diferite și neuniforme de la stat la stat și care, datorită acestei diversități, pot deveni obstacole în calea schimburilor comerciale internaționale. Cele mai cunoscute dintre aceste obstacole sunt:

5.a. Normele sanitare și fito-sanitare se aplică, de obicei:

produselor destinate consumului oamenilor și animalelor pentru protecția agricolă;

diverșilor coloranți;

produselor medico-farmaceutice destinate oamenilor și animalelor;

produselor utilizate în agricultură (furaje, semințe, diverse materiale).

Urmare a faptului că aceste obstacole tehnice au proliferat deosebit de mult, la Runda Tokyo a fost negociat un acord numit “Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerțului”, denumit și “Codul de normalizare”, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1980.

În general, aceste obstacole tehnice în calea comerțului în țările dezvoltate sunt foarte însemnate. Țările dezvoltate au prevăzut condiții foarte severe referitoare la:

conținutul anumitor produse;

procesul tehnologic pentru anumite produse.

Pentru multe din aceste produse de consum uman și animal, procedura de omologare cerută, de asemenea, este prin prezentarea certificatului sanitar și a celui fito-sanitar, care trebuie să însoțească aceste produse și măsuri de examinare foarte serioase, prin care să se constate dacă s-au respectat toate condițiile. Toate acestea reclamă cheltuieli (costuri) ridicate, suplimentare, care afectează schimburile comerciale, deci le limitează.

Pe plan mondial, în comerțul cu produse alimentare s-a considerat că există 4 categorii de obstacole sanitare si fito-sanitare:

obstacole chimice;

obstacole biologice;

obstacole legate de prezența insectelor și a rozătoarelor;

obstacole legate de modul de etichetare a mărfurilor.

Pentru că se consideră ca aceasta este o problemă de importanță deosebită, în cadrul GATT s-au făcut demersuri pentru armonizarea specificului de certificare și a procedurii de inspecție, cu referire la produsele agro-alimentare.

5.b. Normele de securitate sunt cele care se referă la bunurile destinate consumului productiv și pentru care se cere îndeplinirea unor condiții de calitate, a unor prescripții tehnice, de igienă și de securitate a muncii, condiții la care trebuie să răspundă toate produsele importate, dar și cele indigene.

Lipsa unor standarde internaționale sau abaterea de la aceste standarde (acolo unde ele există), îngreunează desfășurarea schimburilor comerciale. De aceea, pe plan internațional se manifestă preocupări pe linia uniformizării și reglementațiilor tehnice care vizează aceste produse, ce sunt destinate consumului productiv.

5.c. Normele privind ambalarea, marcarea și etichetarea sunt reglementările care se referă la anumite cerințe specifice, pe care trebuie să le îndeplinească produsele de import și care sunt diferite de la țară la țară și care determină cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea controlului și chiar limitarea importurilor.

În general, se consideră că și aceste reglementări se justifică, dar, în condițiile în care ele sunt extrem de variate de la țară la țară, constituie o frână în calea schimburilor comerciale internationale. De aceea, aceste norme nu trebuie considerate doar ca simple cerințe de ordin tehnic, fără rol important în derularea schimburilor comerciale internaționale și pot duce chiar la pierderea unor piețe importante de desfacere.

În concluzie, toate aceste norme și reglementări de ordin netarifar, care au un efect crescut asupra comerțului international, sunt, de fapt, și instrumente prin care se protejează piața internă, dar și instrumentele cu ajutorul cărora se poate realiza foarte bine discriminarea comercială.

III POLITICA COMERCIALĂ PROMOȚIONALĂ ȘI DE STIMULARE A EXPORTULUI DE MĂRFURI

În general, pe plan internațional, în cadrul procesului de participare la schimburile comerciale internaționale și o data cu accentuarea concurenței pe piața mondială, au crescut preocupările nu numai pentru controlul și limitarea importurilor, dar și pentru impulsionarea exporturilor. De aceea, promovarea și stimularea exporturilor a devenit o preocupare de bază a politicii comerciale în majoritatea statelor lumii.

În general, politica comerciala de promovare și stimulare a exporturilor cuprinde totalitatea măsurilor și reglementărilor adoptate de către stat, dar și de firmele private, care urmăresc impulsionarea globală a exportului de mărfuri al unei țări. Teoria economica de specialitate împarte acest tip de măsuri în:

măsuri promoționale;

măsuri de stimulare.

1. Măsurile promoționale au ca obiectiv influențarea potențialilor clienți externi pentru a cumpăra anumite produse, care sunt sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat.

În general, acestea sunt măsurile care se iau la nivel macroeconomic și sunt extrem de variate. Între acestea identificăm următoarele:

1.a. negocierea și incheierea de tratate de comerț și navigație, de acorduri comerciale și de plăți, de acorduri de cooperare economică internaționala sau alt tip de convenții internaționale, cu conditia ca toate acestea să includă și condiții și clauze care să favorizeze schimburile comerciale cum sunt “Clauza națiunii celei mai favorizate”, “Clauza regimului național” etc. În general, toate aceste acorduri asigură și crează baza juridică necesară pentru dezvoltarea schimburilor comerciale. În consecință, ele asigură continuitate și stabilitate în derularea schimburilor comerciale;

1.b. participarea la târguri și expoziții internaționale, precum și organizarea de astfel de măsuri, de programe, pe teritoriul propriu, cu participare internațională – asigură o mai bună cunoaștere între agenții economici din diferite țări, o informare asupra posibilităților de export ale acestora, face posibilă cunoașterea nivelului la care se prezintă concurența din punct de vedere al competitivității produselor (se iau în calcul și elementele de ordin tehnic, de preț și calitate);

1.c. reprezentarea comercială în țările partenere – adică organizarea de agenții și reprezentanțe comerciale în străinătate. În acest mod se asigură o mai bună cunoaștere a piețelor țărilor partenere și asigură informarea unor agenți economici naționali pentru efectuarea unor operații de import, dar și de export și rezultă o mai bună derulare a schimburilor comerciale internaționale;

1.d. prestarea unor servicii de informare externă prin care să se facă cunoscute produsele destinate exportului. Această publicitate trebuie făcută cât mai corect, pentru că trebuie să poată să convingă potențialii clienți să opteze pentru bunurile respective, care trebuie să fie competitive atât din punct de vedere al performanțelor tehnico-economice, cât și al prețurilor, și trebuie să fie cât mai bine făcută;

1.e. publicitatea externă.

2. Măsurile de stimulare a exporturilor au ca scop creșterea competitivității mărfurilor destinate exportului și creșterea gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor pentru a susține exportul. Aceste măsuri se pot lua atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic.

La nivel microeconomic (firmă) se urmărește reducerea costurilor de producție și creșterea performanțelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului, în general, prin măsuri de ordin organizatoric și prin măsuri de acordare a unor stimulente materiale (de obicei financiare) personalului care este implicat în acest act de export (chiar personalului productiv).

În general, se apreciază că aceste măsuri n-ar face parte direct din politica comercială a unui stat, ci doar indirect, adică din punct de vedere al creării cadrului legal necesar pentru stimularea exporturilor.

La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte, în mod nemijlocit, din politica comercială a statului și ele urmăresc orientarea lor geografică și urmăresc fie impulsionarea exporturilor existente, fie promovarea de noi exporturi pe noi piețe.

Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macroeconomic pot fi împărțite în 4 mari categorii:

2.a. măsuri de natură bugetară;

2.b. măsuri de natură fiscală;

2.c. măsuri de natură financiar-bancară;

2.d. măsuri de natură valutară.

2.a. Măsuri de natură bugetară

Măsurile de natură bugetară sunt următoarele:

subvenții directe la export;

primele directe de export;

subvențiile indirecte pentru export.

Subvenționarea exporturilor nu este agreată în plan internațional deoarece poate duce la sporirea artificială a competitivității produselor care se exportă și, deci, afectează comercializarea pe piața țărilor importatoare, fenomen care a fost numit concurență neloială. Subvenționarea exporturilor este limitată de reglementările internaționale pe care le-a determinat GATT. Subvenționarea exporturilor poate determina țările importatoare să aplice taxe compensatorii sau poate favoriza o politică de dumping.

Subvențiile directe de export sunt, în fond, niște sume de bani pe care statul le acordă unităților economice (în special firmelor de stat), pentru a le face rentabilă activitatea de export, atunci când prețurile la care se comercializează mărfurile pe piața mondială se situează la nivelul costurilor de producție naționale (de fapt, costurile de producție sunt mai mari decât cele de pe piața mondială).

Subvenționarea de către stat a exporturilor într-o economie de piață se face selectiv, avându-se în vedere ramurile care prezintă interes pentru economie (ramuri strategice, ramuri care sunt considerate industrii de vârf, ramuri în curs de formare) și care, prin pierderea unor piețe de export, determină dezechilibre politice și sociale interne.

Există și situații în care se subvenționează și ramuri aflate în declin, sensibile la concurența străină. În țările dezvoltate un alt sector care este mult subvenționat este agricultura, fapt care a generat dispute pe plan internațional între marile producătoare de produse agricole.

OCDE a realizat studii în perioada 1990 – 1995 care au demonstrat că subvenționarea agricolă este foarte ridicată (se consumau 15 $/locuitor în Noua Zeelandă – care este cea mai redusă subvenție și 840 $/locuitor în Norvegia, 600$/locuitor în Japonia, 150$/locuitor în UE).

Subvenționarea exportului are efecte multiple asupra balanței comerciale și asupra structurii producției naționale. Pe termen scurt, ea duce la sporirea încasarilor din export, cu efecte poxitive asupra balanței comerciale și de plăți.

Pe termen lung, influențează pozitiv balanța comerciala și de plăți dacă au fost stimulate ramurile dinamice care utilizează progresul tehnic și o influențează negativ dacă se stimulează ramuri ale economiei aflate în declin.

Primele directe de export se acordă de către stat exportatorilor pentru a realiza un volum mare de desfacere pe piețele externe sau celor ce exportă produse ale unor industrii care sunt de mare însemnătate pentru economia națională.

Se deosebesc de subvențiile directe de export pentru că nu urmăresc rentabilizarea activității unităților exportatoare, ci creșterea volumului desfacerilor pe piețele externe.

Prin primele directe de export, un stat mai poate urmării și îmbunătățirea structurii de producție și a mărfurilor exportate, dar și orientarea geografică a acestor exporturi, în funcție de interesele statului respectiv.

Subvențiile indirecte pentru export sunt un mijloc foarte utilizat în practica internaționala și vizează, în special, stimularea industriilor mari și mijlocii pentru creșterea exporturilor lor. Aceasta se realizează în mai multe forme:

– facilități pe care le acordă statul exportatorilor în domeniul informațiilor;

– asistență tehnică de specialitate;

– efectuarea unor cercetări de piață prin intermediul unor instituții de specialitate;

– diverse facilități care se acordă firmelor pentru participarea la târguri și expoziții

internaționale (uneori gratuite pentru participare);

– organizarea de campanii de promovare în străinătate a produselor acestor firme.

2.b. Măsuri de natură fiscală

Prin aceste măsuri se urmărește creșterea competitivității exporturilor pe seama reducerii sau eliminării acelor componente din structura costurilor de producție care sunt urmare a aplicării unor taxe sau impozite și, în acest mod, realizandu-se cointeresarea exportatorilor, ca urmare a creșterii venitului net obținut din exporturi. Exista două categorii de măsuri de natură fiscală, și anume:

Facilitățile fiscale pentru mărfurile exportate sunt: scutiri, reduceri sau restituiri ale impozitelor pe circulația produselor. Ele se acordă selectiv, în funcție de importanța exportului, pentru perfecționarea structurii producției, dar și pentru crearea de noi locuri de muncă. De obicei, aceste măsuri sunt direct proporționale cu gradul de prelucrare a mărfurilor care se exportă.

Aici se include și importul, cu scutirea condiționată de plată a taxelor vamale. Este vorba de importul acelor produse care urmează să fie încorporate în produsele destinate exportului sau care urmează să fie prelucrate în scopul obținerii unor produse destinate exportului.

Facilitățile fiscale acordate exportatorilor se realizeaza sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venit care se obtin de pe urma exportului și anume:

– scutiri totale de la plata impozitelor;

– reduceri ale impozitelor pe venit;

– reduceri ale veniturilor impozabile;

– constituirea unor fonduri de rezervă pentru impulsionarea exporturilor.

Aceste facilități sunt considerate un fel de prime indirecte de export și de creștere a gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor.

2.c. Măsuri de natură financiar-bancară

Finanțarea exporturilor se realizează prin intermediul sistemelor bancare naționale sau prin instituțiile financiare publice sau cele specializate în acordarea de credite, precum și prin asigurarea și garantarea acestora.

Acest tip de măsuri de stimulare a comerțului a luat o mare amploare pe plan internațional atunci când s-a accentuat concurența pe piețele internaționale (au apărut mai mulți concurenți). Pârghiile principale utilizate sunt:

creditele de export și

asigurarea și garantarea creditelor de export.

Creditele de export au un rol important, cu valoare ridicată. În general, sunt fie produse complexe, fie exporturi în cantități mari. Creditele de export se realizeaza în 3 forme:

creditul furnizor;

creditul cumpărător;

liniile de credit;

creditul de asistență.

i) Creditul furnizor este acordat direct importatorului, de către o instituție specializată de creditare (bancă sau consorțiu bancar) din țara furnizorului. Acesta este cel mai des utilizat deoarece instituțiile specializate au capacitatea să susțină aceste credite;

ii) Creditul cumpărător este acordat direct importatorului de către furnizor (exportator) atunci când este vorba de relații comerciale cu valoare mai redusă;

iii) Liniile de credit sunt o formă mai complexă a creditului furnizor. În general, o linie de creditare poate fi deschisă de către o instituție financiară din țara exportatorului în favoarea unei bănci sau instituții financiare sau a unor organizații comerciale din țara importatoare.

Liniile de credit sunt deschise în baza existenței unor acorduri interguvernamentale între țara importatoare și țara exportatoare. În virtutea acestor acorduri statul se angajează să garanteze creditele acordate importatorilor. Trăsăturile acestora sunt următoarele:

– se acordă, de obicei, pe termen lung;

– duratele de utilizare sunt prestabilite;

– pentru a se considera că un contract de cumpărare poate să se încadreze în nivelul necesar pentru utilizarea liniilor de credit, valoarea contractului de cumpărare trebuie să fie peste o anumită limită minimă, care diferă de la țară la țară.

iv) Creditele de asistență se acordă de anumite agenții guvernamentale din țările dezvoltate. Ele se acordă pe termen lung și foarte lung, în anumite condiții de favoare, unor țări în curs de dezvoltare care prezintă un interes economic, politic și/sau militar pentru piețele creditoare.

Acestea sunt o formă a creditelor de export pentru că, prin acordurile încheiate între tara debitoare și țara creditoare, se precizează că ele vor fi consumate, integral sau în proporție foarte mare, pentru cumpărarea de bunuri și servicii de pe piața țării creditoare.

Creditele de export, indiferent de formă, pot fi acordate pe termene scurte (6 luni – 2 ani), medii (2 -5 ani), lungi (5 – 10 ani), foarte lungi (10 – 50 ani).

Asigurarea si garantarea creditelor de export

Practica internațională a arătat că asigurarea și garantarea creditelor de export acordate importatorilor se constituie într-o pârghie importantă prin care sunt cointeresați exportatorii de a efectua vânzări pe credit în străinătate, dar și de cointeresare a importatorilor.

Asigurarea se face pentru creditele furnizor și urmărește acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadență contravaloarea mărfurilor vândute pe credit. Asigurarea se face de către o instituție bancară din țara furnizorului.

Garantarea se face pentru creditele cumpărător, de către o instituție bancară din țara importatorului, care se obligă față de banca creditoare din țara exportatoare să achite mărfurile livrate pe credit, în situația în care debitorul devine insolvabil.

Garantarea se practică în majoritatea țărilor lumii, în multe țări fiind create chiar instituții specializate. Prin efectele pe care le produc, creditele de export se deosebesc de celelalte măsuri de stimulare a exporturilor deoarece, pe termen scurt, nu determină creșterea încasărilor valutare. Pe termen lung, sunt valabile atât pentru importator, cât și pentru exportator.

2.d. Măsuri de natură valutară

Acest tip de măsuri este frecvent utilizat datorită eficienței lor variate. Astfel, se realizează creșterea competitivității mărfurilor atât prin reducerea prețurilor externe, cât și prin sporirea gradului de cointeresare a importatorilor în majorarea exporturilor, urmare a suplimentării câștigurilor în monedă națională. Formele sub care se regăsesc aceste măsuri sunt:

Primele valutare – prime indirecte care se acordă cu prilejul convertirii valutei străine obținute de exportator în monedă națională la un curs de schimb mai avantajos decât cel oficial (curs cu primă). Aceste prime se acordă diferențiat, pe grupe de produse sau pe zone geografice, urmărind să orienteze exporturile pe țări sau grupe de țări. Prin efectele lor, pot fi așezate pe același plan cu primele directe de export.

Deprecierea monedei naționale stimulează într-o oarecare măsură exporturile de mărfuri, atunci când scăderea cursului de schimb al monedei naționale în raport cu celelalte valute se produce într-un ritm mai accelerat decât puterea internă de cumpărare a acestora.

Se apreciază că monopolurile folosesc inflația și scăderea puterii de cumpărare ca măsură de creștere a competitivității pe piețele externe, încasând valuta străină pentru mărfurile exportate, pentru care apoi, firmele exportatoare primesc în schimbul acestora o sumă în moneda națională, cu atât mai mare cu cât deprecierea acesteia pe piața internațională în comparație cu puterea de cumpărare a ei pe piața internă este mai mare.

Decalajul dintre gradul de depreciere a unei valute pe piața externă și deprecierea puterii de cumpărare pe piața internă reprezintă un fel de primă pentru exportatori. Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru scăderea prețurilor de export ale mărfurilor pe piața internațională, fără a-și reduce câștigurile în moneda națională. În literatura de specialtate, acest fenomen se numește dumping valutar și este penalizat de țările importatoare prin aplicarea taxelor antidumping.

Astfel, deprecierea monedei naționale are efecte pozitive numai pe termen scurt. Această politică nu poate să-și realizeze întotdeauna scopul (impulsionarea exporturilor) deoarece, la unele produse de export, cererea pe piețele externe nu este elastică, deci nu depinde de preț și, astfel, poate determina chiar reducerea încasărilor din export.

Analiștii apreciază că pe termen lung și la nivel macroeconomic, deprecierea monedei naționale conduce, de regulă, la înrăutățirea raportului de schimb al țărilor care își depreciează moneda națională și la afectarea poziției acesteia în economia mondială și în comerțul internațional.

Pe termen lung, analiștii apreciază că deprecierea monedei naționale poate determina, pentru țările exportatoare, o scurgere de venit național peste granițe, chiar dacă firmele exportatoare nu pierd în moneda națională.

CLAUZA NAȚIUNII CELEI MAI FAVORIZATE

ȘI CLAUZA REGIMULUI NAȚIONAL

Pentru dezvoltarea relațiilor economice internaționale dintre state un rol important îl are negocierea de tratate, acorduri și alte convenții economice.

Tratatele comerciale sunt convenții internaționale care reglementează schimburile de mărfuri dintre două sau mai multe state, inclusiv problemele care decurg din acestea.

Pentru că practica internațională, de cele mai multe ori, alături de problemele comerciale propriu-zise, a urmărit să reglementeze și problemele privind tratatele internaționale de mărfuri, a numit aceste tratate: TRATATE de COMERȚ și NAVIGAȚIE.

Acestea cuprind o serie de principii generale care reglementează raporturile economice dintre state și asigură cadrul juridic necesar și general pentru o perioadă de timp mai îndelungată.

Pe baza acestor tratate, dar și în lipsa lor, de regulă, statele negociază acorduri comerciale și de plăți pe termene diferite, dar și alte acorduri economice care reglementează concret, uneori chiar detaliat, anumite aspecte ale relațiilor economice reciproce.

Tratatele de comerț și navigație și, în lipsa lor, acordurile comerciale și de plăți, cuprind o serie de clauze esențiale, care se află la baza relațiilor comerciale internaționale:

Clauza națiunii celei mai favorizate și

Clauza regimului național (tratamentului național).