Comert International Export

CAPITOLUL I

1.1 Abordarea conceptuala și tipologică comertului international

Comerțul este unul dintre cele mai importante domenii ale economiei moderne și a devenit elemental principal al economiei de piată.Comerțul reprezintă una din cele mai vechi indeletniciri omenesti.

Noțiunea de comerț are un conținut complex determinând o funcție economicș ce constș în a cumpăra materii prime sau produse pentru a fi revândute in acelasi stadiu fizic,dar în condiții convenabile consumatorului ( loc,timp, cantitate,sortiment și preț).

Sub aspect juridic noțiunea de comerț defineste transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor precum si prestațiile de servicii realizate intre diferite stadii ale producției sau obiect intre producător și consumator, care de asemenea se consideră că reprezintă act de comerț.

Activitatea de comerț este una din cele mai vechi meserii, iar schimburile se faceau in trecut sub forma de troc, adica produs contra produs.

In momentul apariției MONEDELOR (banilor), acest troc s-a descompus in 2 părti: vânzare si cumpărare. Informația despre activitatea de comerț a venit din secolul al XI-lea și de atunci se poate vorbi despre “revoluția comercială” specifica Mării Nordului.Avem primele însemnări cu privire la meseria de negustor începand cu secolul al XII-lea, cand se forma burghezia comercială.

In secolul al XII-lea apar primele informatii scrise cu privire la practica de comerț.Specialiștii consideră ca fiind cele mai importante etape în dezvoltarea comerțului următoarele:

Dezvoltarea comerțului în cadrul economiei preindustriale ( în această etapă a comerțului îi revenea sarcina asigurării unei proximitați de timp și de loc pentru popoarele consumatoare, care căuta respectivele produse).

Urmarește evoluția comerțului în cadrul economiei de producție. În această etapă comerțul devine indispensabil, și, drept urmare, se dezvoltă puternic.

Privește evoluția comerțului într-o societate de consum. În această etapă rolul principal îl va deține consumatorul,având statut de “rege”. Se modifică optica de abordare a piețelor, trecându-se de la ideea de a se vinde ceea ce se fabrică la acea concepție potrivit căreia trebuie să se vânda ceea ce se cere. De asemenea trebuie pus aici accentul ca realizarea actului de vânzare- cumpărare sa fie însoțit de un complex de servicii, astfel încât consumatorul să dispună de maximum de satisfacție.

1.) Principala funcție a comerțului o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători sau colectori și transferarea acestora în depozite în vederea pregătirii lor pentru vânzare către utilizatorii finali și intermediari.

2.) Stocarea mărfurilor pentru a asigura echilibrul între cerere si ofertă și pentru a atenua fluctuațiile sezoniere.

3.) Constă în fracționarea cantităților mari de mărfuri pe care le livrează producția si împărțirea pe locuri, astfel încât acestea să fie puse la dispoziția consumatorilor.

4.) Transferul mărfurilor către zonele și punctele cele mai îndepartate sau izolate pentru a fi vândute consumatorilor.

5.) Comerțul are scopul de a crea condiții de realizare efectivă a actului de vanzare- cumparare.

6.) Cercetarea doleanțelor utilizatorilor, a sugestiilor acestora, a capacitații de cumpărare și de determinare a obiceiurilor de consum.

Observație .1.: Activitatea de comerț trebuie realizată în raport cu producătorii, dar și în raport cu utilizatorii:

În raport cu PRODUCĂTORII urmărim:

regularizarea procesului de fabricație, permițând eșalonarea producției pe întreg an;

comerțul permite producătorului sa-și orienteze sau sa-și direcționeze, în orice zonă, producția, folosind rețeaua de distribuție, dar și să beneficieze de acțiuni publicitare destinate susținerii si realizării unei mai bune vânzări de produse.

În raport cu UTILIZATORII:

comerțul pune la dispozitia lor acolo unde se gasesc și atunci când au nevoie, produsele și serviciile în cantitatea,calitatea și prețul dorit;

comerțul contribuie la reducerea cheltuielilor consumatorilor, legate de achiziționarea produselor și punerea lor la dispoziția consumatorilor în imediata apropiere a locului de consum;

comerțul joacă un rol important în formarea permanenta a consumatorilor.

Observație .2.: Din punct de vedere geografic,comerțul are următoarea structură:

Comerț interior ( vânzătorii și cumpărătorii și actul comercial se găsesc în interiorul aceleiasi țari);

Comerț exterior ( este activitatea în cadrul căreia cumpărătorii sau vânzătorii se gasesc într-o țara străina).

ei sunt exportatori sau importatori;

Tranzitul este un proces economic, în cadrul căruia marfa nu face altceva decât să traverseze țara ( de foarte multe ori, aceeași marfă poate forma obiectul tranzitului pentru mai multe țări).

Obiectivele politicii comerciale ale statului sunt determinate de potențialul economic de care dispune, de mărimea teritoriului, de numărul de locuitori, de poziția geografică, de evoluția economiei mondiale, precum și de fenomenele de conjunctură ale pieței internaționale.

Orice stat tinde să practice o politică comercială activă fiind conștient că acesta este unicul drum de sprijinire a dezvoltării vieții sale economice și sociale, beneficiind de progresul tehnico-științific mondial, în cadrul larg de participare la diviziunea internațională a muncii.

Se disting:

Controlul importului

Este un obiectiv fundamental al politicii comerciale. De fapt, importul este scopul urmărit în procesul schimbului de bunuri si servicii. Pe calea importului se pot introduce în circuitul economic național bunuri și servicii deficitare sau cu o competitivitate tehnică sau comercială superioară. Pe calea importului se pot achiziționa mijloace de investiție, rezultate din cele mai noi inovații și investiții, capabile să potențeze progresul tehnico-științific național, să susțină creșterea productivității muncii, să contribuie la realizarea de produse competitive pe piața internă si externă. Dar importul ca scop al schimbului cu străinătatea trebuie atent coordonat și controlat prin instrumente de politică comercială spre a se proteja producția națională în fața concurenței străine, atunci când aceasta tinde să aducă prejudicii intereselor naționale.

În general o politică chibzuită de import urmărește să sprijine completarea resurselor naționale în scopul diversificării ofertei interne de bunuri și servicii.

Promovarea exportului

Daca importul este scopul, exportul este mijlocul prin care se procură valuta necesară plății importului. Pentru a putea cumpăra sunt necesari banii procurați, în principal, pe calea exportului, sub diversele lui forme. Prin politica de export, statul urmărește să orienteze și să încurajeze producătorul să realizeze și să lucreze la export mărfuri competitive din punct de vedere tehnic si comercial.

Funcția principală a politicii comerciale la export constă în asigurarea și lărgirea accesului produselor naționale pe piețe externe.

Coordonarea exportului și importului de capital

Statul tinde să promoveze o politică judicioasă de coordonare a mișcării de capital în raporturile cu străinătatea.Sunt perioade și domenii în care se simte nevoia atragerii de capital străin și altele în care excedentul de capital național cere să fie plasat în afara țării.

O atenție deosebită acorda statul exportului de capital pentru realizarea de investiții în cadrul unor cooperări industriale în domenii de interes național major: concesiuni teritoriale pentru prospecțiuni și extragere de minereuri, gaze, petrol sau pentru exploatări forestiere. Statul supraveghează și controlează destinația și structura importului de capital.

Coordonarea creditelor

Statul acordă sau primește credite guvernamentale în funcție de posibilități și necesități în relațiile cu diverse state ale lumii si organisme financiare internaționale. Acordarea de credite financiare guvernamentale străinătății presupune că statul în cauză dispune de un potențial valutar ridicat și va aplica o astfel de politică în funcție de interesele externe majore. Statul acordă credite financiare propriilor producători angrenați în realizarea producției pentru export.

O politică comercială înțeleaptă va dimensiona corect nivelul acestor credite, avându-se în vedere condițiile în care aceste credite sunt angajate, destinația lor și forța economică de restituire și de plată a serviciilor. În practică se apreciază că o politică judicioasă va urmări nivelul dobânzilor anuale și al ratelor scadente să nu depășească 15% din nivelul intrărilor anuale de devize convertibile dar majoritatea creditelor atrase să fie destinate producției și investițiilor.

Sporirea sectorului terțiar

Prin diverse pârghii, statul sprijină sectorul terțiar, întrucât exportul invizibil, provenit din sectorul terțiar, contribuie în mare măsură la creșterea intrărilor de devize în portofoliul național. Se are în vedere dezvoltarea turismului, a telecomunicațiilor, a transporturilor, a băncilor. Dezvoltarea sectorului terțiar reprezintă o tendință de bază în economia mondială contemporană.

Controlul exportului și importului de ofertă de muncă

Prin convenții internaționale, statul urmărește să reglementeze exportul și importul de forță de muncă, limitându-și controlând afluxul de mână de lucru pe teritoriul național în detrimentul populației indigene, precum și asigurarea de condiții de muncă normale muncitorilor angajați în străinătate.

Asigurarea echilibrului balanței de plăti externe

O politică comercială bună urmărește ca, anual ,încasările și plățile determinate de schimbul de mărfuri să fie echilibrat. Balanța comercială reprezintă principalul punct al balanței de plăți externe. Prin urmare, echilibrul balanței plăților externe este determinat, în mare proporție, de echilibrul balanței comerciale. Desigur nu poate fi neglijată nici balanța comercială a importului și exportului invizibil, dar numai în cazuri de excepție acesta reprezintă o sursă principală de devize sau de plăți, ca de exemplu în Grecia, Spania, Elveția, țări care încasează anual sume importante de bani din sectorul terțiar, în special din prestații de transport și prestații turistice.

Politica comercială a oricărui stat trebuie să îndeplinească trei funcțiuni principale:

de promovare a relațiilor economice externe, înțelegând prin aceasta impulsionarea exportului;

de protejare a economiei naționale de concurența străină ceea ce presupune o reglementare și un control al importurilor;

de realizare a unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți și, concomitent, de sporire a rezervei valutare a statului.

Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune strategică, urmărind în principal realizarea obiectivelor pe termen lung ale statului respectiv; aceasta nu exclude posibilitatea folosirii unor reglementări cu caracter conjunctural sau care urmăresc obiective imediate. Pe termen lung, politica comercială urmărește în principal asigurarea unei contribuții cât mai importante a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale, la creșterea economică, calitatea măsurilor de politică comercială putând determina o accelerare sau o încetinire a ritmului creșterii economice din țara respectivă.

Pe termen scurt, obiectivele de politică comercială pot fi extrem de diverse, deosebiri importante înregistrându-se de la o țară la alta, sau chiar de la o etapă la alta în evoluția aceleași țări. Din această grupă fac, de regulă, parte reglementările urmărind: îmbunătățirea structurii schimburilor comerciale, restrângerea sau stimularea exporturilor ori a importurilor la anumite produse sau grupe de produse, modificarea orientării geografice a schimburilor comerciale externe, îmbunătățirea raportului de schimb, a cursului monedei naționale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea Balanței comerciale (la finele unui an financiar).

Tipuri de politică comercială

Pentru a caracteriza principalele tipuri de politcomerciale externe, îmbunătățirea raportului de schimb, a cursului monedei naționale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea Balanței comerciale (la finele unui an financiar).

Tipuri de politică comercială

Pentru a caracteriza principalele tipuri de politică comercială se pot utiliza drept criterii orientarea generală a schimburilor și scopul principal urmărit prin politica comercială. Analizând, după aceste criterii, politicile comerciale distingem trei tipuri principale:

autarhia, sau substituția importurilor ca urmare a izolării economice;

liberul schimb sau liberalizarea schimburilor comerciale;

protecționismul și neoprotecționismul.

Prin autarhie se înțelege politica comercială dusă de un stat în direcția izolării economice, a limitării la maximum sau chiar a interzicerii unor importuri.

Politica autarhică are în vedere principiul sprijinirii eminamente pe forțele proprii. Se poate spune că din punct de vedere al politicii economice guvernamentale, autarhia se caracterizează prin izolarea economiei față de economia celorlalte țări ale lumii, orientarea exclusiva spre interior; tendința de dezvoltare cu orice preț a unor ramuri interne; instituirea de măsuri drastice de oprire a importurilor. Autarhia ignoră avantajele economice ale relațiilor externe, comerțul exterior al statului în cauză fiind inexistent sau având un rol modest.

Liberul schimb are ca punct de pornire teoria lui David Ricardo asupra avantajelor comparative ce pot fi obținute în condițiile absenței totale a restricțiilor totale din calea schimburilor internaționale. După opinia lui Ricardo, “avantajul relativ ar asigura în mod spontan și automat nu numai alocarea rațională a resurselor, deci o diviziune optimă a muncii, ci și avantajul reciproc în favoarea tuturor partenerilor, realizând armonia universală a intereselor acestora”.

După primul război mondial s-au manifestat tendințe de liberalizare a comerțului mondial într-o formă atenuată față de cerințele liberschimbului, cu deosebire sub forma dezarmării tarifare și în paralel cu unele orientări protecționiste cu incidențe restrictive și discriminări destinate.

Esența politicii de liberalizare a schimbului constă în libera concurență ca un corolar inevitabil al avantajului relativ în condițiile eliminării barierelor tarifare și netarifare admițându-se protecționismul numai ca excepție, pentru rațiuni ca opțiunea de protejare a industriei și agriculturii.

În epoca contemporană se conturează tendințe generale, pe plan mondial, spre eliminarea treptată a unor obstacole artificiale din calea comerțului internațional. Un rol important în această direcție îl joacă politica promovată de O.M.C. care își propune reducerea sau eliminarea taxelor vamale, lărgirea câmpului de concesii tarifare între toate țările participante la negocieri, precum și reducerea sau eliminarea tuturor restricțiilor cantitative.

Protecționismul și neoprotecționismul comercial au ca principală trăsătură restricționarea accesului produselor străine pe piața națională. Trebuie să se facă distincție între măsurile de protejare justificate, determinate de necesitatea de a apăra suveranitatea și echilibrul economiei naționale cât și interesele producătorilor și ale consumatorilor indigeni, pe de o parte, și măsurile de protecționism comercial adoptate de pe poziții de forță (în primul rând economică), prin care se urmărește restrângerea artificială a schimburilor în condiții de discriminare a partenerilor pe de alta parte.

În relațiile comerciale dintre țările industrializate și cele în curs de dezvoltare, în pofida frecventelor declarații de bune intenții din partea celor dintâi, practicile neoprotecționiste sunt realități care frânează, de o maniera foarte eficientă, încercările celor din urma de a participa mai activ, și mai ales mai eficient, la diviziunea internațională a muncii.

În epoca noastră sunt numeroase statele care exacerbează măsurile protecționiste de natură tarifară sau netarifară. Se remarcă instrumentele de măsuri cu caracter administrativ, fiscal, financiar și valutar. Politica protecționismului s-a transformat în neoprotecționism, prezentând o mare diversitate de forme de politici camuflate. În esență, doctrina neoprotecționistă are un caracter retrograd și, de regulă, nu aduce avantaje decât pe termen scurt, fiind deci contraproductivă.

Principiile de politică comercială

La baza acordurilor comerciale interguvernamentale stau diferite principii fundamentale, în funcție de natura lor. Sunt de remarcat următoarele:

principiul clauzei națiunii celei mai favorizate

regimul juridic național

principiul nediscriminării

principiul reciprocității

principiul regimului preferențial

principiul neadmiterii concurenței neloiale

principiul transparenței măsurilor de politică comercială

Principiul clauzei națiunii celei mai favorizate

Conform acestei clauze, țările care convin să o introducă în relațiile lor comerciale bilaterale se angajează sa-și facă scutiri sau reduceri de taxe vamale, impozite și alte taxe, fiecare la exportul sau în țara parteneră și la importul sau din țara parteneră; corespunzător celor mai reduse niveluri practicate sau ce vor fi practicate cu o țară terță (cu națiunea cea mai favorizată).

Tipurile de clauze ale națiunii cele mai favorizate:

bilaterală: când părțile se angajează să o aplice reciproc, condiționat sau necondiționat;

unilaterală: când numai una din părți se angajează să o aplice, fără reciprocitate, în beneficiul celeilalte părți;

multilaterală: când un grup de țări se angajează să o aplice în comerțul dintre ele pe bază de reciprocitate;

generală: se refera la relațiile comerciale dintre țările semnatare;

specială: se referă numai la anumite sectoare comerciale, de regulă numai la schimburile de mărfuri și servicii;

Regimul juridic național (principiul posibilităților egale)

Clauza regimului juridic național obliga statele semnatare să acorde persoanelor fizice si juridice din țara partenera ce exercită fapte de comerț sau alte activități economice pe teritoriul celuilalt stat, aceleași drepturi și obligații în domeniul economic cu ale cetățenilor țării respective. Se apreciază că aceasta clauză promovează principiul posibilități egale deoarece cel puțin formal, se asigură părților posibilitatea de a beneficia în mod reciproc (pe teritoriul celuilalt stat de aceleași drepturi și obligații ca și rezidenții).

Practica arată că acest obiectiv (posibilități egale) este imposibil de atins în situația în care acordurile comune se încheie între state cu niveluri de dezvoltare diferite.

Principiul nediscriminării

Formularea acestui principiu conform GATT este: “Nici o prohibiție sau restricție nu va fi aplicată de către o parte contractantă la importul unui produs originar din teritoriul altei părți contractante, sau la exportul unui produs destinat teritoriului acestei părți contractante, în măsura în care o astfel de prohibiție sau restricție nu este aplicată la importul unui produs similar, originar din toate tarile terțe sau la exportul de produse similare destinate către toate țările terțe. ”

Principiul reciprocității

Acesta are la bază urmărirea avantajului reciproc și constă în aceea că orice înțelegere interstatală trebuie să se soldeze cu avantaje pentru toate părțile semnatare.

De la principiul reciprocității există și excepții, impuse în practica de împrejurări și de potențialul diferit al statelor semnatare. În aceste excepții se încadrează preferințele vamale acordate de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare, care se bazează pe nereciprocitate.

Principiul regimului preferențial

Conform acestui principiu, țările dezvoltate se angajează să acorde țărilor în curs de dezvoltare semnatare, concesii tarifare sau de altă natură, pe bază de reciprocitate, în scopul facilitării pătrunderii produselor acestora din urma pe piața țărilor dezvoltate. Regimul preferențial constă în diminuarea sau chiar scutirea de taxe vamale la import în țările dezvoltate, a mărfurilor originare din țările în curs de dezvoltare, beneficiare de preferințe vamale. Această diminuare a taxei vamale este în raport cu taxa vamală în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Principiul neadmiterii concurenței neloiale

Potrivit acestui principiu se condamnă dumpingul și se recunoaște dreptul oricărui stat de a se proteja de efectele dumpingului, prin instituirea unor taxe antidumping sau prin măsuri echivalente.

De asemenea, se interzice susținerea exporturilor prin subvenții și alte alocații bugetare si se recunoaște dreptul celor afectați să instituie taxe compensatorii. În privința subvențiilor, țările în curs de dezvoltare le pot practica, însă numai cu caracter temporar și ca măsură de intervenție limitată.

Principiul transparenței măsurilor de politică comercială

Toate reglementările, deciziile judiciare, administrative și legile cu aplicabilitate generală privind comerțul, precum și acordurile comerciale, trebuie aplicate pentru informarea guvernelor și cercurilor de afaceri. Punerea în aplicare a acestui principiu sporește încrederea între parteneri și oferă consistență celorlalte principii de politică comercială.

1.2 Exportul – definire, modalitați de organizare

Exportul este necesar pentru că orice țară trebuie să-și realizeze mijloacele de plată necesare pentru efectuarea importului.

Exportul reprezintă efortul, iar importul este rezulatul efortului.

Preocuparea pentru achiziționarea de mijloace de plată străine prin care un stat să-și poată realiza importul îl determină pe acesta, de mai multe ori, să sprijine intens promovarea și stimularea exportului.

Exportul se realizează prin diverse căi care țin de politica comercială a statului respectiv.

Una din problemele esențiale care face obiectul preocupărilor pentru export constă în a nu exporta bunuri și servici necesare economiei naționale, în afara imprejurărilor de excepție, când trebuie să fie sacrificate anumite necesități interne. Acest sacrificiu trebuie facut, însă, într-o ordine selectivă și doar în scopul achiziționării de mijjloace de plată care să permită realizarea importurilor ce sunt vitale economiei naționale.

Prin export se ocrotește producția proprie, fără a se afecta relațiile economice internaționale prin introducerea unor bariere tarifare și netarifare la import.

Exportul este și o sursă de venit, pentru că la baza oricărui export se află interesul pentru obținerea de venituri atât din partea producătorilor, cât și din partea comercianților care, dacă găsesc o posibilitate de a-și valorifica produsele, le îndreaptă spre export.

Prin export crește gradul de ocupare a forței de muncă națională pentru că una din problemele importante ale fiecărui stat, indiferent de nivelul acestuia de orientare politică sau socială, este integrarea și utilizarea forței de muncă naționale.Neutilizarea și neintegrarea corespunzătoare duce la șomaj, revolte, reducerea natalității, precum și alte efecte negative.

Exportul asigură și creșterea calificării forței de muncă prin faptul că revoluția tehnico-calitativă de pe piața mondiala impune formarea sistemului de organizare și de instruire permanentă a cadrelor, astfel încât forța de muncă să stăpânească tehnicile și tehnologiile avansate și să realizeze produse competitive.

Exportul contribuie, tototadată, la creșterea și omogenizarea nivelului tehnic și calitativ al producției.Dezvoltarea substanțială a exportului presupune și dezvoltarea relațiilor de cooperare cu celelalte țări în perioada actuală. În acest sistem de specializare pe bază de de cooperare, sectoarele implicate sunt obligate să respecte anumite condiții tehnice si de calitate și atunci se produce acest proces de ocupare tehnico-calitativă.Acest proces pozitiv se polarizează și în celelalte sectoare și susține, astfel, dezvoltarea economiei mondiale.

Exportul asigură valorificarea producției excedentare spontane, producție ce se crează, de obicei, în două moduri:

fie în mod conștient, pentru a crește exportul;

fie în mod spontan, sub influența unor factori, cum ar fi: saturarea pieței interne, depășirea producției, care a fost determinată în mod greșit, anumite bunuri de consum numai sunt la modă, scăderea puterii de cumpărare, descoperirea de noi zăcăminte de materii prime, producții agricole bune, etc.

În concluzie, exportul este necesar pentru că este și un factor important de dezvoltare a economiei unei țări, a economiei mondiale și pentru că el contribuie la creșterea rezervelor valutare și de aur necesare realizării și consolidării convertibilității monedei naționale.

Pentru promovarea importului și exportului au fost create o serie de organizații, care pot fi împărțite în: organizații naționale și organizații internaționale.

În categoria organizațiilor naționale se includ instituțiile centrale de stat. În orice stat activitatea în domeniul relațiilor economice externe este coordonată, spijinită și îndrumată de către guvern, care își exercită atribuțiile prin intermediul unui organism ministerial:

al Comerțului Exterior;

al Industriei și Comerțului;

al Comerțului și Cooperării;

al Economiei Naționale;

și în plus, Camera de Comerț, Industrie și Navigatie care este, de fapt, o persoană juridică constituită sub formă obștească sau sub formă de asociații ale comercianților și industriașilor, cu scopul de a se sprijini pe ei pe plan intern și extern.

Atribuțiile acestora sunt:

să elaboreze studii și informații privind conjunctura interna și mondială;

eliberarea certificatelor de forță majoră;

eliberarea certificatelor de origine;

eliberarea licențelor de import și de export.

Pe lângă aceste instituții de stat, mai sunt organizate și :

Serviciul de Control al Calitatii și de Recepție a Mărfurilor;

Comisii de Arbitraj Internațional;

Serviciul de participare la târguri și expoziții;

în unele țări s-au format rețele proprii de informare, de prezentare, de documentare și de asigurare a contractelor între firme;

diverse asociații de marketing;

Instituții centrale și locale de statistică referitoare la comerțul exterior și care furnizează elemente privind nivelul calitativ al unor produse, materii prime, prețurile unitare sau indicii de prețuri, raportul de schimb cu anumite piețe, gradul de prelucrare a lor, etc.

există și diverse centre de calcul create ca unități de sine stătătoare, care prelucrează date cu privire la schimburile comerciale pe bază de comandă, etc.

Organizațiile internaționale pot fi grupate în:

organizații specializate – pe baza acordului încheiat cu Organizația Națiunilor Unite, cum sunt cele 15 economii ale țărilor Uniunii Europene, comisiile economice ONU (5);

grupări regionale – ce și-au format centre de prelucrare a datelor (Uniunea Europeană și celelalte organizații financiare, diverse bănci regionale);

instituții special create privind comerțul internațional la care participă țările lumii, cum ar fi:

Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT);

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD);

Organizația Mondială pentru Comerț (OMC – 1 ian 1995)

Activitatea de export

In baza notelor de predare emise de magazia de produse finite se inainteaza compartimentului Export care intocmeste factura externa.

Factura externa se intocmeste pe baza preturilor convenite cu beneficiarul produselor de export la inceputul sezonului si se completeaza cu eventualele complexitati aparute la produse pe parcurs si acceptate de beneficiar

Dupa intocmirea facturii de export, aceasta, impreuna cu alte documente (CMR, DIV) se depun la Romtrans si apoi la vama si se obtine ca document final DVE (Declaratia vamala de export).

Factura externa este apoi valorificata la cursul valutar din ziua respectiva si se intocmeste factura interna si dispozitia de livrare a produselor.

Tot in cadrul Biroului de Desfacere-Export se mai executa si o alta serie de lucrari strict legate de activitatea de export, cum ar fi:

Evidenta declaratiilor vamale de import;

Decontarea taxelor vamale de export pentru fiecare livrare si fiecare pozitie tarifara in parte;

Deschiderea fiselor pentru declaratiile de import pentru fiecare firma in parte ;

Calculul taxelor vamale si a drepturilor vamale de import pe pozitii tarifare;

Evidenta cuantumului taxelor vamale pe fiecare firma in parte;

La fiecare import se inregistreaza orderele si cantitatile solicitate de beneficiar, care apoi se scad la plecarea produselor finite si se stabileste in orice moment restul de livrat;

Evidenta importurilor temporare de mostre si tipare, care, la sarsitul sezonului sau dupa executarea modelelor se restituie la firmele externe;

Evidenta importurilor temporare de utilaje care ulterior se restituie la firmele care le-au trimis sau se efectueaza importul definitiv si se achita utilajul si taxele vamale aferente;

Evidenta scrisorilor de garantie pentru utilaje si mostre;

Evidenta facturilor externe si a facturilor interne;

In cazul in care, la terminarea orderului sau a sezonului importurile temporare care nu au fost reexportate se finalizeaza prin transformarea importului temporar in import definitiv pentru produsele neexecutate din diferite motive.

Tot in cadrul Biroului Export se desfasoara activitatea de lichidare a stocurilor ramase neconsumate sau a produselor finite neexpediate, prezenta personalului din magaziile de materii prime si produse finitesi distribuirea retributiei lunare si a tichetelor de masa.

In cadrul compartimentului de Desfacere-Export se folosesc o serie de documente tipizate, cum ar fi:

Factura externa si factura interna;

Avizul de expediere;

Dispozitia de livrare;

Declaratia vamala pentru operatiuni temporare (DVOT);

Declaratia vamala de export (DVE);

Declaratia de incasare valutara (DVI);

Conventia internationala de transport de marfuri (CMR);

Cerere de recuperare a drepturilor vamale la import;

Document de justificare pe baza de norma de consum de materiale pe produs finit pentru fiecare livrare in parte;

CAPITOLUL II

2.1 Factori si metode de promovare si stimulare a exportului

Dezvoltarea exporturilor reprezintă o latură inseparabilă a procesului creșterii economice contemporane, un factor important al realizării unei dezvoltări economice intensive pe termen mediu și lung.

Legătura condițională între expansiunea exporturilor și dezvoltarea economică de ansamblu este evidentă în deosebi în cazul țărilor mici și mijlocii – fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltrea – ,țări în care comerțul exterior joacă un rol important în crearea venitului național, în formarea produsului social total.Astfel, creșterea exporturilor se vădește necesară pentru crearea mijloacelor de plată a importurilor implicate de procesul de dezvoltare economică, atît în mod direct, cît și indirect (prin suplimentarea capacității unei țări de a mobiliza fonduri pentru dezvoltarea de pe piețele internaționale, precum și de a onora plățile în contul serviciului datorii externe).În același timp, creșterea exporturilor permite punera în valoare a posibilităților de specializare rezultate din adîncirea participării la diviziunea internațională a muncii.

Politicile economice naționale promovate de țările în curs de dezvoltare influențează, diverse feluri, creșterea exporturilor lor de produse manufacturate.Experiența acestor țări confirmă, încă o dată, teza marxistă conform căreea capacitatea unei țări de a-și dezvolta în plan cantitativ și calitativ, asemenea exporturi este condiționată în mod hotărîtor de gradul de dezvoltare economică și stuctura economiei naționale.

Din acest punct de vedere, în cazul majorității țărilor în curs de dezvoltare care au pășit pe calea industrializării se constată, în prezent, o atenție prioritară acordată industriilor de substituire a importurilor în dauna celor orientate către export. O astfel de orientare pare a fi inevitabilă în etapele inițiale ale procesului de industrializare a unei țări, dar ea se manifestă, în epoca contemporană, ca opțiune de politică economică pe termen lung a majorității țărilor în curs de dezvoltare, afectînd în mod negativ capacitatea și posibilitățile acestor țări de a implimenta strategii eficiente de dezvoltare a exportului de produse manufacturate.

Strategiile adecvate pentru dezvoltarea exporturilor pot contribui la crearea condițiilor favorabile atenuării sau eliminării unor probleme economice globale cu care sunt confruntate unele țări – în special în curs de dezvoltare – cum sunt: înregistrarea unor fluctuații excesive în veniturile obținute din export; deteriorarea raportului de schimb; dimensiunile reduse ale pieței interne, cu consecințe nefavorabile, în special asupra eficienței activității în ramurile producției industriale; deficite cronice ale plăților externe etc.Pentru punerea în practică a unor astfel de strategii sînt însă necesare o serie de mijloace tactice, constînd în instrumente specifice diverse vizînd dezvoltarea exporturilor, înglobate în mod unitar în politica economică externă.

Selectarea gamei acestor instrumente, precum și a modalităților de utilizare a lor, depinde nemijlocit de obiectivele urmărite, de specificul diferitelor piețe externe, de gradul posibil de flexibilitate în orientarea spre una sau alta din categorii, precum și de impactul pe care utilizarea acestora îl poate avea asupra restului economiei naționale.

Mecanismele de dezvoltare a exporturilor reunesc, în acest sens, ansamblul instrumentelor economice specifice, cu caracter tactic, utilizate atît la nivel microeconomic, cît și la nivel macroeconomic în scopul creșterii și diversificării volumului exporturilor, în strînsă concordanță cu obiectivele strategice urmărite.

Ele se împart în două mari categorii:

mecanismele de promovare a exporturilor;

mecanismele de stimulare a exporturilor.

Paralel cu sporirea participării statelor la schimburile comerciale internaționale și cu accentuarea concurenței pe piața mondială au crescut preocupările nu numai pentru controlul și limitarea importurilor, ci și pentru impulsionarea exporturilor.Promovarea și stimularea exporturilor au devenit, în marea majoritate a statelor lumii, componente de bază ale politicii comerciale.

Politica comercială promoțională și de stimulare cuprinde totalitatea măsurilor și reglamentărilor adoptate de către stat și întreprinderi, care vizează impulsionarea globală a exportului țării respective.

Din analiza teoriei și practicii internaționale în acest domeniu al politicii comerciale rezultă că instrumentele și măsurile folosite pentru dezvoltarea exporturilor pot fi împărțite în două categorii:

măsuri promoționale;

măsuri de stimulare.

Măsuri promoționale

Aceste măsuri au drept obiectiv influențarea potențialilor clienți externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Acestea sunt, în general, măsuri care se iau la nivel macroeconomic și care îmbracă o multitudine de forme concrete, cum sunt:

negocierea și încheierea de tratate de comerț și navigație, acorduri comerciale și de plăți, acorduri de cooperare economică internațională sau alte convenții economice, cu condiția ca acestea să cuprindă și unele clause care să favorizeze schimburile comerciale( cum sunt clauza națiunii celei mai favorizate și clauza regimului național); aceste acorduri, convenții creează baza juridică a schimburilor comerciale și asigură o continuitate și o mai mare stabilitate a acestora;

participarea la tîrguri și expoziții internaționale și organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu, cu participarea internațională; astfel de manifestări prilejuiesc o mai bună cunoaștere între agenții economici din diferite state ale lumii, o mai bună informare a acestora cu privire la posibilitățile lor de export și nevoile lor de import, nivelul la care se prezintă concurența în ceea ce privește competitivitatea produselor oferite pe piața internațională etc.;

reprezentarea comercială în țările partenere, altfel spus, organizarea de agenții și reprezentanțe comerciale în străinătate. O astfel de măsură permite o mai bună cunoaștere a pieței țărilor partenere, informînd la timpul oportun agenții economici naționali atît pentru efectuarea unor operațiuni de export, cît și pentru import, poate contribui la o mai bună derulare a schimburilor comerciale cu țările în care activează aceste agenții și reprezentanțe etc.;

prestarea unor servicii de informare și orientare a clienților externi, acordarea de consultanță și asistență de specialitate acestora; printr-o astfel de măsură, clienții externi pot să fie bine informați cu privire la potențialul productiv și de export al țării care acordă astfel de asistență,clienți care pot deveni viitori parteneri comerciali;

diverse modalități de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului, publicitate care trebuie să fie bine și corect făcută pentru a convinge potențialii clienți să opteze pentru produsele respective, care trebuie să fie competitive atît sub aspectul performanțelor tehnico-economice, cît și al prețului.

Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară

A doua mare categorie de instrumente care face parte din politica de promovare o constitue cele de stimulare a exporturilor.Aceste măsuri au drep scop sporirea copetitivității mărfurilor destinate expotului și creșterea gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor în vederea impulsionării exportului.

Aceste măsuri pot fi luate atît la nivel microeconomic, cît și la nivel macroeconomic.La nivel microeconomic (înterprindere) se acționează în general pe linia reducerii costurilor de producție și a ridicării performanțelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului, îndeosebi prin măsuri de natură organizatorică și de acordare a unor stimulente materiale (financiare) personalului direct productiv angajat în activitate de export

În general, specialiștii în materie apreciază că măsurile de stimulare luate la nivel microeconomic nu fac parte direct din politica comercială a unui stat ci indirect, adică numai din punct de vedere al cadrului legal creat pentru stimularea exporturilor

La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte nemijlocit din politica comercială a statului și ele au în vedere impulsionarea globală a exporturilor ținîndu-se seama de structura și orientarea geografică a acestora.Prin astfel de măsuri de stimulare la nivel macro, statele urmăresc fie inițierea și promovarea de noi exporturi, fie impulsionarea celor existente.

Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macro pot fi împărțite, după unii autori, în patru mari categorii: masuri de natură bugetară, de natură fiscală, de natură financiar-bancară, de natură valutară.

Măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară, îmbracă trei forme mai importante: subvențiile directe la export, primele directe de export și subvențiile indirecte pentru impulsionarea exporturilor.

a) Subvențiile directe de export sunt sume de bani pe care statul le acordă unităților economice (înterpriderilor) pentru a le face rentabilă activitatea de export atunci cînd prețurile la care realizeză mărfurile de piață mondială se situează la nivelul costurilor de producție sau sub aceste costuri.

Subvenționarea de către stat a exporturilor (într-o economie de piață) se face selectiv, avîndu-se în vedere, în primul rind, ramurile care prezintă interes pentru economia națională (de importanță strategică, ramuri de ,,vîrf ”,ramuri în curs de formare) și care, prin pierderea unor piețe de export, ar putea determina apariția unor grave dezechilibre economice și sociale interne. Sunt cazuri relativ fregvente, cînd unele state dezvotate subvenționează uneori ramuri ale industriei de declin (carboniferă, siderurgică, textilă etc.), considerate sensibile sau foarte sensibile la concurența strină.

Un sector foarte subvenționat este agricultura, fapt care stă și la baza puternicilor contradicții dintre principalele țări producătoare de produse agricole (SUA, CEE, Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Brazilia etc.).

Activitatea de subvenționare a exporturilor pot avea efecte directe și variabile atît aspra balanței comerciale, cît și asupra structurii producției naționale.Pe termen scurt, subvenționarea exportului poate duce la sporirea încasărilor din export și influențarea echilibrului balanței comerciale și de plăți. Pe termen lung, ea poate influența pozitiv structura producției naționale dacă au fost stimulate exporturile ramurilor moderne, dinamice, purtătoare de progres tehnic ale economiei naționale și negativ, dacă au fost stimulate ramuri ale economiei naționale în declin.

b) Primele directe de export sunt mijloace de stimulare de natură bugetară care se acordă de către stat exportatorilor care realizează (și pentru a realiza) un volum mare de desfaceri pe piețile externe sau exportă produse ale unor industrii de mare însemnătate pentru economia națională.

Spre deosebire de subvenții, primele directe de export nu urmăresc rentabilizarea activității unităților exportatoare, ci o sporire a volumului desfacerilor pe anumite piețe

Pe lîngă acest obiectiv, primele directe de export pot influența atît structura de marfă a exporturilor, cît și orientarea geografică a acestora în funcție de interesele statului respectiv.

c) Subvențiile indirecte de export se practică pe scară largă pe plan internațional și ele vizează îndeosebi stimularea întreprinderilor mici și mijlocii pe linia sporirii exporturilor acestora. Ele îmbracă o multitudine de forme: facilități oferite de stat exportatorilor în domeniul informațional, asistență tehnică de specialitate oferită exportatorilor, efectuarea de studii și cercetări de piață prin intermediul unor institute de specialitate, care sunt puse la dispoziția firmelor la un preț redus sau gratuit, facilități acordate firmelor pentru participarea la tîrguri și expoziții internaționale (statul suportînd o parte din cheltuielile ocazionate de participarea la astfel de manifestări), organizarea de campanii de promovare în străinătate pentru produsele acestor firme etc.

Statul suportă o parte sau chiar totalitatea cheltuielilor ocazionate de astfel de manifestări și acțiuni care, indirect, pot influența pozitiv exportul acestora

Mecanisme de stimulare a exporturilor de natură fiscal

Mecanismele de stimulare a exporturilor de natură fiscală constau în reducerea, suspendarea sau desființarea unor impozite și taxe la produsele exportate.Avantajele derivate din stimularea exporturilor depășesc, de regulă, dezavantajul reducerii veniturilor bugetare. În același timp, utilizarea instrumentelor de natură fiscală este preferabilă utilizării subvențiilor bugetare, deoarece aceasta poate fi mai nuanțată, în funcție de interesele economice specifice ale statului, de natura produsului etc.

De asemenea, utilizarea instrumentelor de natură fiscală ridică, în principiu, mai puține obiecții din partea partenerilor decît subvenționarea directă a exporturilor prin intermediul bugetului statului. În mare, majoritatea țărilor lumii au fost adoptate diferite sisteme de promovare a exporturilor, bazate pe utilizarea instrumentelor de natură fiscală.

Dintre categoriile de instrumente fiscale cu rol mai important în stimularea exporturilor, cele mai utilizate pe plan internațional sînt:

1. Concesii privind ipozitele directe și indirecte, acordate cu ocazia exportului.Această categorie de stimulare de natură fiscală cuprinde reducerile și rambursările de taxe și impozite (ca metode tradiționale), precum și creditele pentru plata impozitelor sau certificatele de rabat pentru plata impozitelor (ca noi metode apărute pe acest plan).

2. Concesii privind impozitele pe venituri realizate din activitatea de export. Concesiile privind plata impozitului pe venituri sînt aplicate asupra volumului total al veniturilor din export sau numai asupra unei părți din acestea, sub formă de:

scutiri (totale sau parțiale) de la plata impozitului pe venituri;

reduceri ale impozitului pe venituri;

reduceri ale cuantumului veniturilor impozabile;

stabilirea unor fonduri neimpozabile, de rezervă, pentru export.

Aceste concesii, precum și cele privind impozitele directe și indirecte acordate cu ocazia exportului sînt acordate, în funcție de diferiți factori:

natura produselor care fac obiectul exportului;

ponderea veniturilor provenite din export în cifra de afaceri globală;

posibilitatea creării de noi locuri de muncă drept urmare a producției pentru export.

Alte forme de concesii fiscale în domeniul impozitului pe venituri sînt reducerile cuantumului veniturilor asupra cărora se aplică impozitul, reduceri care se acordă în funcție de cheltuielile efectuate cu promovarea exporturilor (Brazilia, India, Peru) sau de invenstițiile în noi ramuri industriale producătoare pentru export (Uruguay), precum și constituirea unor fonduri neimpozabile, de rezervă, pentru export (Spania).

3. Concesii fiscale la importul de materii prime,materiale și mijloace de producție utilizate în producția pentru export,pot lua forma:

reducerilor sau scutirilor de taxe vamale și alte taxe de import;

suspendării aplicării taxelor vamale (admisie temporară);

restituirii taxelor vamale plătite (sistemul ”drawback”).

Anumite categorii de importuri – destinate procesului de fabricație în vederea reexportului – pot fi aduse în țară ca importuri temporare, scutite de taxe vamale și alte taxe percepute cu ocazia importului, pentru o perioadă determinată de timp.Aceasta este denumită ”admisia temporară”.

Pentru a beneficia de această facilitate, exportatorii trebuie, în primul rînd, să exporte produsul într-o perioadă determinată de timp,care este în general de pînă la 1 an (cu prelungiri admise în reglementările unor țări).

Altă formă de aplicare a concesiilor fiscale la mărfurile de export constă în sistemul restituirii, cu oczia exportului, a taxelor vamale sau a altor taxe plătite la importul de materiale pentru produsul respectiv.

În țările în care se practică acest sistem nivelul la care sînt rambursate taxele și impozitele la import este, în general, de 100%, cu excepția Canadei și a S.U.A (în aceste ultime două cazuri nivelul respectiv fiind de 99%).

Mecanisme de stimulare a exporturilor de natură financiar – bancară

O categorie importantă de stimulente la export , care joacă un rol nemijlocit și, deseori, determinant în pătrunderea, menținerea și consolidarea pozițiilor mărfurilor care fac obiectul desfacerilor pe piața externă, este reprezentată de instrumentele financiar – bancare diverse puse la dispoziția producătorilor și exportatorilor.

Dintre mecanismele de stimulare de natură financiar – bancară se detașează creditele legate de activitatea de export

Creditele de export sînt solicitate de două mari categorii de beneficiari: exportatori și producătorii pentru export.

Exportatorii – firme comerciale specializate de export – au nevoie de credite în două etape distincte ale activității operative.În primul rînd, după primirea comenzii de export, acestora le sînt necesare credite pentru cumpărarea mărfurilor și expedierea lor către cumpărător.Această finanțare înainte de expedierea mărfii este necesară pentru completarea sau suplinirea fondurilor proprii ale exportatorului.Creditele din această etapă a activității de export sînt denumite credite de prefinanțare.

În al doilea rînd, în cazul în care condițiile specifice de piață sau practica internațională impun ca exportatorul să acorde credit cumpărătorului străin, încasarea contravalorii mărfii este amănată, exportatorul avînd nevoie – pentru continuarea activității – de o nouă finanțare; în această a doua etapă a activității sale este necesar, deci, ca exportatorul să mobilizeze o serie de alte credite, denumite credite de post – finanțare.

Producătorii, ca și exportatorii, apelează la instituțiile financiare pentru crdite de prefinanțare care să le suplimentze resursele financiare propării din mai multe motive. Dintre acestea menționăm:

necesitaea adoptării sau condiționării speciale a produselor destinate exportului;

majorarea volumului producției, majorare care necesită suplimentarea fondurilor deja disponibile prin mobilizarea de credite;

necesitatea acoperirii unor alte costuri,suplimentare celor de producție propriu-zise (costul transportului intern pînă la portul de încărcare,taxele portuare,taxele vamale,transportul și asigurarea pe parcurs extern, taxe de testare).

În condițiile actuale, dominate de ascuțirea concurenței pe piețele internaționale, în scopul cointeresării băncilor, în acordarea cu prioritate și în regim favorabil a creditelor destinate stimulării exporturilor, guvernele recurg și la utilizarea unor alte instrumente variate, examinate în cele ce urmează.

Subvenționarea dobînzilor.Băncile pot beneficia de această subvenționare pentru dobînzile mai reduse pe care le acceptă cu prilejul acordării creditelor de export, tot așa cum exportatorii primesc, uneori, din partea guvernului, subvenții pentru exporturile lor.Dacă o bancă este desemnată să acorde credite exportatorilor cu rate ale dobînzii mai reduse decît cele practicate de ea în mod obișnuit, subvenția poate acoperi, în întregime sau parțial,diferențele respective.

Refinanțarea.Suplimentar sau în locul unui aranjament de subvenționare a dobînzilor, băncilor li se pot furniza facilități de refinanțare de la băncile centrale pentru fondurile incumbate de creditele acordate la export, la rateale dobînzilor mai mici decît cele practicate pentru creditele de export, diferența fiind destinată a servi pentru acoperirea cheltuielilor administrative ale băncilor.Refinanțarea pote fi acordată pentru volumul integral al creditului extins de către bancă, sau parțial (să acopere un anumit procent din suma acordată exportatorului sub formă de credit).

Facilitarea mobilizării de fonduri și acceptarea unor costuri mai reduse de mobilizare.Acest mecanizm constă în stabilirea unei legături directe de dependență între fondurile pe care băncile comerciale le pot mobiliza de la băncile centrale și volumul asistenței financiare acordate de primele în favoarea exportatorilor (fondurile potențial mobilizate urmînd a fi direct proporționale cu volumul asistenței amintite).

În privința costurilor incumbate de mobilizarea de fonduri de la băncile centrale, acestea sunt direct proporționale cu nivelul costului creditelor de export acordate.

Stimularea exportului prin măsuri de politică valutară

a) Devalorizarea monedei naționale

Devalorizarea duce la scumpirea valutei provenite din export, exportatorul primind mai multă valută națională pe unitate valutară achiziționată și schimbată.Devalorizarea are efect de scurtă durată, deoarece intră în joc legea cererii și ofertei: la o ofertă fermă, ca urmare a devalorizării monedei naționale,prețurile externe se micșorează;

b) Instituirea la export de cursuri de schimb diferențiate pe produse

Statul instituie cursuri valutare de schimb stimulative în raport cu cursul oficial, pentru exportul de produse cu un grad ridicat de prelucrare, afectate de o puternică concurență externă.Se instituie astfel cursuri de schimb superioare celui oficial, diferențele față de cursul oficial fiind plătite băncilor în cauză de către stat din rezerve bugetare.

2.2 Bariere tarifare si netarifare in calea importului si exportului

Cererea de protecție și oferta de protecție

Există mai multe grupuri de interese care au de câștigat de pe urma obținerii de protecție. Toate aceste grupuri acționează în arena politică în calitate de solicitanți ai protecției, manifestându-se prin vot, lobby și, în general, orice modalitate de utilizare a propriilor resurse pentru a influența procesul politic.

Principala forță din tabăra protecționistă o reprezintă companiile din sectoarele concurate de importuri.Faptul este oarecum surprinzător dacă avem in vedere că, cel mai adesea, masurile protecționiste sunt justificate prin nevoia de a proteja locuri de muncă dar – în practică – acest considerent este mai puțin important decât posibilitatea de a extrage profituri de pe urma restricțiilor comerciale aplicate concurenților externi.

Un alt membru important al coalițiilor protecționiste sunt grupările sindicale. Preferința lor pentru restricții comerciale este temperată de considerentul că acestea au și efecte negative asupra membrilor de sindicat, prin creșterile de preț pe care le antrenează.Anumiți comentatori remarcă însă o sporire a militarismului sindicatelor în direcția impunerii de bariere comerciale. În Statele Unite, unde în anii ’50 și ’60 principalele confederații sindicale cu reprezentare națională (exceptând cele din industria textilă) se situau pe poziții de favorizare a liberului schimb, mișcarea sindicala a devenit o puternică a opțiunilor protecționiste începând din anii ’70.

Chiar dacă din punct de vedere numeric, grupurile sus-menționate nu reprezintă decât minoritate, forța lor este magnificată de o serie de efecte multiplicatoare. Pe de-o parte, comunitaților respective, prin intermediul erodării bazei de impunere și al reducerii puterii de cumpărare generate de scăderea profiturilor distribuite și a salariilor plătite în întreprinderile afectate de importuri se confruntă cu dificultăți rezultate din îngustarea propriilor debușee.

Grupurile de interese menționate mai sus pot fi considerate drept „ nucleul dur” al coaliției protecționiste. Pe lângă ele pot să apară și alte categorii specifice de interese, dintre care unele sunt „ înrolate” relativ recent.

Astfel, o sursă importantă și în creștere de presiuni protecționiste o reprezintă unele industrii tehnologic-intensive din sectorul manufacturier care în mod tradițional îmbrațisaseră opțiuni liberale în materia comerțului internațional.Fenomenul poate fi pus neîndoielnic în legătură cu ascensiunea variantelor moderne ale teoriei „politicii comerciale strategice” , care identifică restricțiile comerciale drept mijloc de contracarare a distorsiunilor mediului concurențial generate de structura oligopolistă a unor piețe internaționale.

Însuși mecanismul politic al protecționismului comercial a creat, cu timpul, o categorie de interese dependentă de perpetuarea și proliferarea disputelor comerciale internaționale, care presupun recurgerea la bariere comerciale. Explozia companiilor de lobbyng și consultanță în domeniul litigiilor legate de varii aspecte ale politicilor comerciale prezintă riscul ca anumite conflicte să fie întreținute ți amplificate în mod artificial, pentru a sporii utilitate acestor societăți.

În fine, o prezența insolită alături de solicitanții de protecție o pot constitui chiar alți furnizori externi ai bunurilor al căror import se dorește a fi restricționat.James Bovard citează, în acest sens, cazul unei petiții formulate în 1988 de Headware Institute of America împotriva importurilor de șepci de baseball din China, în cadrul căreia furnizori din Taiwan, Hong Kong și Coreea de Sud au contribuit la acoperirea unei parți din cheltuielile legale ocazionate de susținerea ei

Manifestarea cererii – restricții și factori favorizanți

Cererea de protecție se poate adresa unor paliere diferite ale procesului de luare a deciziilor.Aceste paliere nu sunt identice în toate țările dezvoltate, diferențele dintre acestea – ca și, relevanța lor practică – urmând a fi detaliate în subcapitolele următoare. Pentru a simplifica expunerea, putem considera existența a două paliere importante: cel politic și, respectiv, cel administrativ.Modalitățile de manifestare a cererii depind parțial de palierul ales. Tot din dorința de simplificare, vom reduce aceste manifestări la două mari categorii: votul și lobby-ul. În fine, o altă preocupare importantă a solicitanților de protecție are în vedere minimizarea reacțiilor adverse, ale grupurilor potențial afectate negativ de recurgerea la măsuri comerciale restrictive.

Votul, ca modalitate de manifestare a cererii, este instrumentul rigid și cu un grad redus de fiabilitate. Mai mult el este susceptibil a influența decât palierul politic de luare a deciziilor. Din aceasta perspectivă, lobby-ul și manevrele de contracarare a influenței grupărilor potențial opuse constituie principalul obiect de analiză a manifestării cererii de protecție.

Acordarea protecției și nivelul acesteia sunt corelate pozitiv cu eficacitatea acțiunii de lobby a solicitărilor protecției și negativ cu costurile care incumbă furnizorilor de protecție de pe urma răspunsului lor favorabil la asemenea cereri. Eficacitatea lobby-ului depinde de volumul resurselor cheltuite pentru efectuarea sa și de gradul de organizare internă a grupului de interese care îl exercită. Costurile furnizorilor de protecție, implicate de adoptarea unor decizii protecționiste, depind de gradul în care alte grupuri de interese acceptă consecințele acestor decizii.

Principala restricție care afectează eficacitatea acțiunii solicitanților de protecție decurge din clasica problema a „free-riding-ului” . Într-adevăr, pentru solicitanții săi, protecția îmbracă toate caracteristicile bunului colectiv(sau comun) așa cum este el definit de Mancur Olson, adică un bun pentru a cărei obținere nu există stimulente selective. Acest atribut reduce foarte mult interesul entităților interesate de bunul respectiv de a acționa pentru obținerea lui, deoarece nu există o recompensă sau o sancțiune și cei care susțin și cei care nu susțin acțiunea colectivă, în condițiile în care bunul comun sau colectiv rezultat din acțiunea colectivă nu operează o asemenea discriminare.

Existența acestei probleme inerente oricărei acțiuni colective a determinat conturarea ipotezei că industriile concentrate, dominate de un număr restrâns de firme, pot să desfășoare un lobby mai eficient decât cel al unor industrii caracterizate prin prezența în cadrul lor a unei multitudini de companii de mici dimensiuni. Aceasta întrucât grupurile cu o componență puțin numeroasă întâmpină mai puține proleme de comunicare reciprocă, iar, ceea ce este chiar mai important, beneficiile individuale care pot reveni fiecărui membru sunt mai substanțiale, justificând un efort mai mare pentru asigurarea lor. Această ultimă trăsătură poate, de altfel, justifica chiar asumarea întregului efort de către o singură entitate aparținând grupului de interese dependent de restricții: după cum arată Dragoș Negrescu „pentru o companie mare poate fi avantajos să facă lobby indiferent ce fac celelalte companii din aceea industrie”.

Superioritatea industriilor concentrate asupra celor dispersate în procesul de solicitare a protecției nu este insă incontestabil.Remarcând că problemele similare de „free-riding” sunt inerente și altor categorii de interese (consumatori, sindicate), Daniel Neven constată că ascensiunea și declinul ulterior al mișcării sindicale indică existența și ai altor factorii care influențează exigența acțiunii grupurilor de presiune.

Se poate aduce și argumentul că modernizarea procesului politic aduce noi nuanțe interacțiunii dintre solicitanți și furnizori de protecție.Accentul tot mai important pus pe dezvoltarea unor mecanisme consultative dintre decidenți și diferitele categorii de interese în societățile democratice contemporane sugerează că, pentru acestea din urmă, reprezentativitatea poate deveni un atu mai valoros decât capacitatea de acționa in deplin consens. Prin urmare, raportul de eficientă dintre grupurile concentrate și cele dispersate s-ar putea inversa în favoare celor din urmă.

În fine, mai trebuie remarcat și faptul că „free-riding-ul” , deci abținerea unor membrii ai grupului de la cheltuirea de resurse pentru obținerea unor avantaje tuturor membrilor, este mai puțin dăunător decât existența unor contradicții intra-grup.Acestea de altfel, se pot manifesta indiferent de dimensiunea numerică a grupului respectiv. După cum arată o analiză a demersurilor protecționiste ale mai multor industrii europene, slăbiciunea nu se datorează „economisirii” de resurse de către membri ai grupurilor de interese, ci dificultăților intra-grup:” grupurile sunt adesea paralizate deoarece nu pot menține consensul intern între obiective conflictuale”.

Cu alte cuvinte incapacitatea unor industrii de a dezvolta un front comun și puternic în probleme comerciale derivă mai puțin din problemele inerente acțiunii colective, cât din deosebirile dintre firme cu privire la politica dezirabilă. Insuficiența caracterului compact al unei industrii pentru manifestarea cu forță și coerență a cereri de protecție este foarte bine ilustrată de Vicent Cable în cazul industriei britanice de tacâmuri: în ciuda unui număr foarte redus de angajați și a concentrării cvasiexclusive în zona Sheffield, la începutul anilor ’80 această industrie era organizată in nu mai puțin de patru asociații distincte.

La fel de importante ca și aspectele organizaționale pentru asigurarea eficacității demersurilor protecționiste este și selecționarea canalelor de intervenție.

Abordarea palierului „politic” este preferată de industriile de mari dimensiuni în termeni de ocupare a forței de muncă, susceptibile a mobiliza o putere de vot considerabilă , ceea ce nu înseamnă că ramurile respective nu se manifestă și prin lobby . Aceasta este însă centrat mai ales asupra politicienilor și mai puțin asupra nivelelor de decizie inferioare. De asemenea, ca regulă generală, aceste industrii nu simt nevoia să desfășoare acțiuni de amploare pentru neutralizarea influenței grupurilor cu interese contraprotecționiste.Exemple tipice de asemenea ramuri sunt agricultura și textilele.

Industriile foarte dezvoltate ca cifră de afaceri , dar mai puțin puternice în termeni de voturi eventual mobilizabile (cazuri tipice fiind siderurgia și industria de autovehicule) desfășoară acțiuni de lobby foarte elaborate , adresate nu numai furnizorilor de protecție (pe diferitele paliere pe care aceștia funcționează ), ci și marelui public în general.În aceste campanii se utilizează adesea argumente cu tente de xenofobă, de genul incorectitudinii practicilor concurenților externi, pericolului la adresa securității naționale.

Pentru industriile de mici dimensiuni elementul comun al demersurilor îl constituie concentrarea asupra canalelor administrative.Aceasta nu înseamnă însă că sunt neglijate în totalitate canalele „politice”, numai că influențarea lor se face în scopuri mai subtile. Astfel nu este solicitată acordarea directă de protecție ci se încearcă a determina o modificare a reglementărilor de politică comercială existentă în sensul de a le face mai ușor accesibile solicitanților de protecție și a mări probabilitatea ca procedurile să genereze rezultate protecționiste.

Utilizarea cu predilecție a traiectului administrativ are și avantajul că minimizează problemele generale de „free-reading”: mecanismele administrative fiind accesibile și unor subgrupuri ale industriilor aflate în căutare de protecție (iar în unele cazuri chiar și firmele individuale), sprijinul și cooperarea celorlalte entități din cadrul grupului își pierd mult din importanță.

Și în abordarea palierului politic pot exista factori care tind să reducă problemele de „free-reading”. Referitoar strict la situația din USA, acțiunea de influențare politică desfășurată direct de conducătorii de firme la nivelul politicienilor este mai eficace decât cea mediată prin asociații ale producătorilor, sistemul politic american fiind de asemenea natură încât „conducătorii de vârf (top executives) pot depăși barierele de intrare in Washington.Când ei fac promisiuni, le pot pune în aplicare.Lobby-iștii sunt doar mesageri, iar politicienii știu asta.”

În fine, o altă cale de acces la furnizorii de protecție este cea mijlocită de practicare companiilor naționale la negocieri comerciale internaționale. Pe măsură ce obiectul acestor negocieri s-a deplasat de la simplu schimb de concesii tarifare la abordarea de aspecte tehnice tot mai complicate a crescut nevoia de a se recurge la expertiza specifică a acestor companii.Majoritatea acestora au luat decizia strategică de a se implica în aceste negocieri, furnizând consultanți sau chiar proprii manageri pentru a-și sprijini guvernele în aceste procese.

Ne aflăm în fața unei situații asemănătoare cu cea descrisă de „dilema prizonierului” din teoria jocurilor.Probabil că, dacă niciuna din părțile implicate în negocieri nu ar face apel la exponenți nu ar face apel la exponenți ai grupurilor interne de interese, negocierile ar duce la rezultate mai liberale. Dacă însă o singură parte recurge la asemenea resurse, celelalte părți sunt aproape obligate să facă același lucru, pentru a nu fi puse în inferioritate.

Oferta de protecție

Într-o descriere succintă, furnizorii de protecție sunt acei oficiali care au răspunderi, în diferite grade , legate de „edictarea de legislație protecționistă, punerea în aplicare de reglementari protecționiste și negocierea de concesii comerciale cu alte guverne”.

Există mai multe canale prin care protecția poate fi acordată, iar formele pe care aceasta le îmbracă depind de canalele utilizate. Actorii care evoluează pe cele două paliere nu sunt identici în toate țările, datorită particularităților fiecărui sistem instituțional. Pe palierul politic vom regăsi întotdeauna pe membri legislativului și pe vârfurile executivului, adică acei funcționari de rang înalt care nu aparțin funcțiunii publice, datorându-și pozițiile raportului de forțe de pe scena politică. Pe palierul administrativ vom regăsi pe toți cei numiți convențional funcționari publici (sau, colocvial, „birocrați” ).

Aranjamentele instituționale specifice complică însă serios acest tablou schematic.Astfel, în U. E. Parlamentul European nu este un organ legislativ în adevăratul sens al cuvântului, această funcție revenind mai degrabă Consiliului ministerial, care cuprinde vârfurile executivelor din țările membre. Pe de altă parte, rolul executivului in U.E. este asumat de Comisie care ,cu excepția celor (actualmente) 20 de „comisari” („membri ai Comisiei”, potrivit terminologiei oficiale ) cuprinde exclusiv funcționari publici . Din acest motiv nu poate exista o separare foarte netă între palierul politic și cel administrativ în U.E.

În Statele Unite, în cadrul diferitelor departamente care compun executivul , proporția funcționarilor publici „de cariera” este mai redusă decât in țările europene și Japonia, existând un mare număr de posturi a căror ocupare și părăsire depind de rezultatele competiției politice, fapt care îngreunează distincția dintre nivelul administrativ și cel politic de luare a deciziilor.Dimpotrivă, în SUA există o delimitare perfectă între legislativ și executiv, nici o persoană neputând ocupa simultan poziții în ambele ramuri ale puterii.

Instrumentele politicii tarifare (vamale)

Ea se realizeaza prin reglementari ce se refera la controlul marfurilor si mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierelor, la indeplinirea formalitatilor vamale, plata taxelor vamale.

tarife vamale

legile vamale – principalele instrumente

codurile vamale

Impozitarea vamala indeplineste 3 functiuni :

de natura fiscala

de natura protectionista

de negociere (concesii)

Taxele vamale: impozitele indirecte percepute de catre stat asupra marfurilor cand acestea trec granitele vamale. Instrumente de natura fiscala.

Clasificare:

dupa scopul impunerii:

taxe vamale de import

taxe vamale de export

taxe vamale de tranzit

-taxe vamalede import: sunt percepute asupra marfurilor importate, ele protejeaza produsele autohtone de concurenta straina, sunt platite de firma importatoare, sunt incluse in pretul de desfacere.In situatia in care aceasta se suporta de exportator are loc o contracarare a efectelor nefavorabile asupra competitivitatii marfurilor intru-cat se reduce pretul de importare.

-taxe vamalede export: se percep asupra marfurilor indigene atunci cand ele se exporta.Se aplica la nomenclatorul redus de produse.Scopul urmarit este: fiscalitatea, ridicarea preturilor pe piata internationala, limitarea unor produse.

-taxe vamalede tranzit:se aplica la marfurile straine care tranziteaza teritoriul vamal al unei tari. Scopul este: fiscalitatea.

Dupa modul de percepere:

taxe vamale ad valore

taxe vamale specifice

taxe vamale mixte

taxe vamale ad valore~asupra marfurilor importate sau exportate: se stabilesc in cote procentuale ce se stabilesc la valoarea vamala. Prezinta inconveniente: oscilatiile taxelor ca urmare a modificarii preturilor, in situatia in care preturile scad, scade si volumul incasarilor, iar efectul protectionist scade, se pot face abuzuriprin nefacturarea unor marfuri la preturi eronate. Pentru eliminarea acestor neajunsuri statele au introdus anumite taxe suplimentare.

-taxe vamalespecifice: sunt percepute pe unitate de masura fizica a marfurilor exportate/importate.Practicarea acesteia este greoaie, dar complexa, necesita un tarif vamal foarte detailat. Avantajul este ca elimina sensibilitatea oscilatiilor, aceste taxe vamale au efect protectionist mai ridicat.

-taxe vamalemixte: atunci cand taxele ad valore nu sunt eficiente, temporar se introduc taxele vamale specifice, cele doua formand taxele vamale mixte

Dupa modul de stabilire:

taxe vamale autohtone

taxe vamale conventionale

taxe vamale de retorsiune

taxe vamale autohtone: sunt stabilite in mod independent de un stat fara a avea la baza conventii cu alte state. Se aplica in afara regimului clauzei natiunii cele mai favorizate. Au nivel ridicat, nu fac obiectul negocierilordintre state si constituie o bariera in schimbul comercial dintre state.

-taxe vamaleconventionale: sunt foarte reduse, uneori chiar zero, ele respecta un regim de valoare stabilita intre anumite tari.

-taxe vamalede retorsiune: sunt aplicate de catre stat ca rasplata la represariile comerciale, la politicile comerciale neloiale a altor state.Imbraca forma de taxe antidumping si taxe compensatorii. Sunt defapt taxe vamalesuplimentare, avand un nivel prestabilit, neputand depasi taxele de export in situatia taxelor compensatorii. Daca a fost declarata o ancheta prin care se face dovada ca a avut loc o politica neloiala a unei tari care a adus prejudiciu altei tari.

Tarifele vamale: este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor, taxele vamale si produsele scutite de vama.

Clasificarea lor se face be baza a 3 criterii:

origine

grad de prelucrare

mixta

Din 1950 Biroul de Statistica al ONU a elaborat clasificarea standardelor pentru comertul international. In 1983 la Bruxelles, sub egida consiliului s-a realizat o conventie pentru armonizarea, clasificarea marfurilor in tarifele vamale.

Sunt de 2 feluri: – simple (o singura coloana)

– compuse (cu 2 sau mai multe coloane)

Efectul protectionist al taxelor vamale

Protectia nominala: vizeaza valoarea intregului produs, se exprima in functie de taxele vamale inscrise in tariful oficiala vamal al statelor.

Protectia efectiva: este mai mare decat cea nominala, vizeaza valoarea din nou creata incorporata in produse supuse impunerii. Varieaza direct proportional cu nivelul taxei vamale nominale percepute asupra produsului finit si varieaza invers proportional cu valoarea nomonala.

Taxele vamale percepute in cazul impozitelor cresc in functie de gradul de prelucrare a produselor importate.D.p.d.v. a tarilor in curs de dezvoltare sunt favorizate exporturile de produse neprelucrate in tarile dezvoltate si sunt descurajate exporturile de produse prelucrate industriale spre tarile dazvoltate

Diferenta dintre nivelul taxelor vamale a produselor in functie de gradul de prelucrarereprezinta dispersia tarifara

Protectia efectiva depinde de proportia in care se imbina factorii de productie, valoarea materiilor prime e mai mare si ponderea manoperei mai mica, gradul de prelucrare mai redus, in conditia perceperii unei taxe vamale nominale scazute rata productiei efective este mai ridicata.

[(t.v.prod.finitxVprod.finit-t.v.mat.primexVmat.prime)]

Taxe vamaleefectiva = ––––––––––––––––––

Vprod.finite – Vmat.prime

Teritoriul vamal: este un spatiu geografic in teritoriul caruia se aplica o anumita legislatie vamala. De regula coincide cu teritoriul national al unui stat, insa poate fi mai mare sau mai mica, situatie in care avem de a face cu restrangerea sau extinderea teritoriului vamal.

Uniunile vamale: principala forma de extindere a teritoriului vamal.

Provoaca modificari ale fluxurilor comerciale a statelor participante, masurile de politici comerciale sunt incurajate scimburile reciproce intre statele membre ale uniunii vamale si sunt descurajate schimburile cu tertii

Zonele de liber schimb: tarile participante la aceasta zona elimina barierele tarifare si netarifare, iar in relatiile comerciale fiecare tara isi mentine independenta comerciala. Restrangerea teritoriului vamal, constituie exceptarea de la regimul vamal, portiune in care nu se percep taxe vamale de import=zone libere (antrepozitele vamale, zone portuare scutite de impozit.In aceste zone libere, marfurile straine introduse temporar sunt scutite de plata taxelor vamale, percep doar o taxa de depozitare. Acestea pot fi prelucrate si ulterior exportate cand raman scutite de taxe, insa cand sunt orientate spre import se percep taxe vamale.Se urmareste promovarea regiunilor respective, valorificarea resurselor de forta de munca existente, atragerea de capital strain, incurajarea tranzitului pe teritoriul statului respectiv.

Protecționismul netarifar

Statele lumii recurg, în afara taxelor vamale, la un mare număr de instrumente și măsuri cu caracter netarifar, în scopul protejării piețelor interne de concurența străină.Aceste măsuri, denumite generic bariere netarifare, au cunoscut în ultimele decenii o intensificare îngrijorătoare, atât ca număr, cât și ca grad de diversitate. Pe măsură ce nivelul taxelor vamale a fost redus de către majoritatea națiunilor lumii în urma rundelor de negocieri din cadrul OMC, barierele netarifare s-au extins, devenind tot mai supărătoare.

Instrumentele netarifare cel mai frecvent utilizate sunt: contingentele de import și de export, subvențiile, taxele anti-dumping și compensatorii, restricțiile voluntare la export ș.a. In general, scopul acestor măsuri este de a restrânge volumul importurilor și a încuraja producția națională, împiedicând accesul mărfurilor pe piețele țărilor dezvoltate, ele afectează serios exporturile provenind din țările în curs de dezvoltare, îndeosebi de produse prelucrate: textile, încălțăminte.

Creșterea "popularității" instrumentelor netarifare este legată de o serie de aspecte ce privesc evoluția comerțului internațional începând cu deceniul 7, evoluție caracterizată printr-o atitudine deschisă și fermă a majorității statelor în favoarea reducerii sau eliminării complete a taxelor vamale.

Deși produc efecte similare, măsurile netarifare sunt preferate, în general, taxelor vamale deoarece:

sunt mai puțin cunoscute de populație;

psihologic, sunt percepute cu mai puțină ostilitate, dată fiind aversiunea cunoscută a populației pentru orice înseamnă "taxe și impozite";

sunt mai dificil de contracarat de către partenerii comerciali; dacă față de o taxă vamală de import exportatorii străini pot totuși să-și sporească producția, acest lucru nu este posibil în cazul contingentului ;

impactul lor asupra importurilor este uneori mai rapid și mai direct decât în cazul taxelor vamale, în general, se apreciază că taxele vamale și contingentele sunt perfect echivalente doar în condiții de concurență perfectă, în toate celelalte cazuri, predomină neechivalența, adică efectele sunt similare, fără a fi identice.

Pe plan mondial se remarcă o tendință de ecaladare a taxelor vamale și o răspândire din ce în ce mai dezvolată a barierelor netarifare.Acest fenomen poate fi observat din tabelul nr.1, care ilustrează răspândirea barierelor netarifare în tările dezvoltate.

Răspândirea barierelor netarifare la import în țările dezvoltate

Sursa: Dragoș Negrescu ,Protecționism Netarifar, Ed. Economică,București,2008

Instrumentele protecționismului netarifar

Contingentele

Contingentele de import

Contingentele de import sunt plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise la importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an . Prin contingentare, volumul importului este limitat la un plafon superior, situat sub nivelul realizat în condiții de comerț liber.Contingentul reprezintă, prin urmare, o "garanție" pe care guvernul o acordă producătorilor naționali că vor avea acces la o anumită piață internă în anul respectiv.

În general, contingentele sunt impuse în mod unilateral de către guvernele țărilor importatoare, fără consultarea prealabilă a țărilor partenere.Uneori, ele fac parte dintr-un set mai amplu de măsuri, denumite de salvgardare, admise de OMC, adoptate de națiunile care se confruntă cu dificultăți ca urmare a eliminării restricțiilor la import. Invocarea clauzei de salvgardare impune, spre deosebire de simpla contingentare a importurilor, o notificare prealabilă a partenerilor.

Contingentele bilaterale sunt mai ușor de administrat dar prezintă dezavantajul că pot crea discriminări între țările exportatoare

Efectele contingentării importului asupra unei țări mici

Indiferent dacă sunt globale sau bilaterale, contingentele de import produc – asemenea taxelor vamale -o serie de efecte în economia țării care le impune și, în unele cazuri, și în afara ei.Să considerăm ca exemplu piața românească a televizoarelor color.După 1990, vânzările de astfel de produse au înregistrat în România o creștere notabilă, în 1996, înzestrarea populației cu receptoare TV color a înregistrat o creștere de 20% față de 1990, chiar în condițiile în care veniturile salariale s-au diminuat în intervalul menționat cu 34%, iar pensiile cu aproape 40%.8 în 1997 însă, vânzările au înregistrat o puternică scădere: la un sfert la televizoarele alb-negru și la o treime la cele color.

Oferta pieței pe segmentul de aparatură audio-video de uz casnic, la ora actuală, este structurată în proporție de peste 90% pe produse din import.Cât privește producția națională în domeniu, nivelul ei se situează, în prezent, la doar 15% din cel realizat la începutul anilor '90.Prin urmare, datorită puternicei concurențe exercitate de importuri, producătorii români – atât cei cu capital autohton, cât și cei cu participare de capital străin – sunt în dificultate, căutând soluții de supraviețuire. O posibilă soluție ar fi instituirea unui contingent asupra importurilor de receptoare TV color ( cu toate că acest tip de măsuri nu sunt agreate de către OMC), spre a permite producătorilor autohtoni să se redreseze și să-și mărească cota de piață. Ce avantaje și ce dezavantaje prezintă o asemenea măsură?

Pentru a răspunde, să presupunem că piața televizoarelor color în România are o structură similară cu cea redată în figura 3.1,a, în care cererea internă este de forma:

q = -3/4 p+ 350 (6-1) iar oferta internă este de forma

q= 3/4 p – 130 '

-unde q reprezintă cantitatea, iar p, prețul

Presupunem, de asemenea, că echilibrul pieței mondiale a produsului analizat se află în punctul M0 (figura 3.2,b) de intersecție a cererii mondiale (Cm) cu oferta mondială (Om). In punctul MQ, prețul mondial de echilibru este, să spunem, $200 bucata. Deschiderea spre exterior a pieței românești echivalează cu o "invazie" a ofertei mondiale ce provoacă o prăbușire a producției interne (de la 110 la 20 mii bucăți) și o creștere puternică a importurilor (la 180 mii bucăți).

Dacă importurile românești de TV color reprezintă, să spunem, 1% din cererea mondială agregată pentru acest produs, aceasta din urmă poate fi estimată la 18 milioane bucăți. Să presupunem că ea este de forma :

Efectele contingentului asupra unei țări mici și asupra unei țări mari

Sursa: Burnete Sorin, Comerț internațional, Editura Economică, București,2008

Figura 3.2 ilustrează deschiderea spre exterior a pieței românești echivalează cu o "invazie"' a ofertei mondiale, ce provoacă o prăbușire a producției interne și o creștere puternică a importurilor.Contingentul limitează cantitatea importată și provoacă creșterea prețului pe piața internă.

q = – 50 p + 28000 (1) iar oferta mondială este de forma:

q = 60p + 6000 unde q este cantitatea cerută (oferită), iar p este prețul.

Instituirea de către guvernul român a unui contingent prin care plafonul maxim la importul de televizoare color este fixat, să spunem, la 90 mii bucăți are ca efect scăderea cererii mondiale agregate cu 90 mii bucăți (180 mii bucăți importate în condiții de comerț liber minus 90 mii bucăți cât reprezintă cantitatea prevăzută în contingent).

Dreapta verticală (c) marchează grafic limitarea cererii mondiale la 17.910 mii bucăți.Efectul principal și imediat al unei taxe vamale sau unui contingent este, așa cum subliniam în capitolul anterior, crearea unei diferențe între prețul de import (care crește ca urmare a limitării cantității importate) și prețul cerut de exportatori (care scade dacă importatorul este suficient de mare pentru a influența semnificativ cererea mondială), în cazul nostru, pentru România, prețul de import este dat de punctul M, în care dreapta (c) intersectează cererea mondială (Cm). Înlocuind în relația (1)pe q cu 17910, obținem p = $ 201,8. Prețul de export este dat de punctul N în care dreapta (c) intersectează oferta mondială (Om).

Dacă în relația (2) considerăm q = 17910, obținem p = $198,5.Cele două rezultate nu sunt deloc surprinzătoare. Ele confirmă faptul că măsura impusă de România, care deține doar 1% din comerțul mondial cu televizoare color, nu influențează echilibrul mondial.

B. Efectele contingentării importului asupra unei țări mari

Cu totul alta ar fi fost situația dacă măsura contingentării importului ar fi fost luată de un mare importator, cum este de exemplu Uniunea Europeană, care deține, probabil, o cotă substanțială din importurile mondiale de receptoare TV color. Dacă UE instituie un contingent care limitează cererea mondială la 15 milioane bucăți (cu 16 la sută mai mică față de cantitatea cerută în absența restricțiilor), prețul de import pe piața comunitară crește la $260/bucată. El este dat de punctul M2 în care dreapta verticală (c') ce marchează contingentul taie pe Cm (înlocuind în relația (1)pe q cu 15000, obținem p = $260). Prețul de export este dat de punctul N' în care dreapta (c') intersectează pe Om. înlocuind în relația (2) pe q cu 15000, obținem p = $150. Așadar, prețul de import crește cu $ 60/bucată, în timp ce prețul cerut de exportatori scade cu $50/bucată.

Același efect precum cel de mai sus 1-ar produce o taxă vamală de import de 55%, în cazul ipotetic în care cele 18 milioane bucăți TV color ar fi importate de o singură națiune mare sau grup de națiuni (UE, SUA etc.) care ar acționa ca un monopsonist pe piața mondială, într-adevăr, dacă taxa vamală sus-menționată se traduce prin perceperea a $110 la fiecare televizor importat, înseamnă că cererea mondială este (în mod artificial) limitată. Acest fapt poate fi redat grafic printr-o translatare a curbei Cm spre stânga, astfel încât noua curbă Cm_t să intersecteze pe Om în punctul N'. Dacă Cm este exprimată de relația (2), inversând această relație obținem:

p = – 1/50 q + 560 (6-5) în care dacă înlocuim pe p cu p + 110, rezultă:

p+ 110 =- 1/50 q +560 p = – 1/50 q + 450.

Prețul de export se găsește la intersecția curbelor Cm_,și Om. Rezolvând sistemul:

p = – 1/50 q +450 q = 60 p + 6000,obținem p = $150 și q = 15000 mii bucăți. Prețul de import se obține fie adunând la prețul de export taxa vamală, fie intersectând pe Cm cu dreapta (c') care are forma q = 15000. Atât într-un caz, cât și în celălalt, obținem p = $260. Inutil să mai menționăm că un astfel de rezultat ar fi favorabil României, întrucât și noi am putea beneficia de prețul de export diminuat de $150 / bucată.

Revenind la piața din România (a), să încercăm să determinăm consecințele reale ale unei potențiale contingentări a importului de televizoare color, ținând cont de cota redusă pe care o reprezintă acest import în totalul tranzacțiilor mondiale cu astfel de produse. Limitarea cantității importate la 90 mii bucăți are două consecințe importante: (1) creșterea prețului intern ca urmare a scăderii ofertei totale agregate Om+i, și (2) sporirea producției naționale ca rezultat al creșterii prețului intern, în cele ce urmează, dispunând de configurația cererii și ofertei interne, vom încerca să determinăm prețul de echilibru și cantitățile comercializate în urma contingentării. Un mod de a raționa ar fi următorul: în condițiile contingentării importului, oferta internă agregată pe piața din România se compune din oferta producătorilor interni, la care se adaugă cantitatea prevăzută în contingent.

Așadar, oferta internă totală Oi+c se obține translatând pe Oi spre dreapta cu o valoare egală cu 90, după cum urmează:

q-90= 3/4 p- 130 ceea ce este echivalent cu:

p = 4/3 q+ 160/3

Oferta internă agregată (Oi+c) intersectează pe Q în punctul B, astfel încât segmentul AB reprezintă tocmai contingentul de import.Prețul intern se obține prin rezolvarea sistemului:

q = – 3/4 p + 350q-90 = 3/4 p- 130 care are soluțiile p = $260 și q = 155 mii bucăți.

O primă concluzie ar fi aceea că, indiferent ce se întâmplă pe piața mondială, contingentarea importului conduce invariabil la creșterea prețului intern, ca urmare a restrângerii ofertei agregate. Acest fapt îi stimulează pe producătorii interni care-și sporesc oferta de la 20 la 65 mii bucăți (155 – 90).Ei obțin astfel, prin redistribuire, un venit suplimentar măsurat de aria a, egal cu 2,55 milioane dolari.Ariile b și d reprezintă pierderi datorate protecției, întocmai ca în cazul taxelor vamale de import. Ele însumează 2,7 milioane dolari ( 2 x 1,350 milioane dolari). Aria c, egală cu 5,4 milioane dolari, constituie, de asemenea, pierdere datorată creșterii prețului intern. Dacă în locul contingentului guvernul ar fi impus o taxă vamală de 30% asupra importului de televizoare color, rezultatul ar fi fost același cu deosebirea că suma de 5,4 milioane dolari, în loc să se piardă, ar fi revenit bugetului.

Din aspectele prezentate rezultă, după părerea noastră, suficient de clar că restricționarea importului de televizoare color prin contingentare ar fi o măsură neinspirată și chiar păgubitoare pentru România, în afara pierderilor nete datorate efectelor protecției (2,7 milioane dolari), contingentul creează posibilitatea ca o minoritate (fie că este vorba de firme importatoare autohtone, fie că este vorba de firme străine) să-și însușească fără nici un temei un venit suplimentar substanțial, obținut pe seama consumatorilor români.Singurul rezultat pozitiv îl constituie revigorarea producției interne. Costurile acestei revigorări sunt însă mult prea mari, fără a mai socoti că măsura nu conduce în nici un fel la creșterea competitivității producătorilor naționali.

Cota din piața internă deținută de aceștia crește spectaculos de la 10% la 41% dar această creștere nu se datorează efortului propriu (în direcția reducerii costurilor, ridicării calității ș.a.m.d.), ci exclusiv intervenției statului.

Estimări ale echivalentului tarifar al barierelor netarifare la importurile

unor categorii de produse

Sursa: Dragoș Negrescu , Protecționism Netarifar,Ed.Economică, București,2008

Contingentele de export

Ca și taxele vamale de export, contingentele de export sunt utilizate în scopul limitării cantitative a exportului anumitor mărfuri importante pentru economia națională, fie pentru a preveni epuizarea acestora, fie pentru a împiedica ieșirea lor din țară, încurajând astfel valorificarea de către industria națională a produselor respective.

Contingentele de export s-au dovedit un instrument util în mâna guvernelor din țările în curs de dezvoltare, prin care acestea au reușit să frâneze irosirea resurselor naturale sau prelucrate, în condițiile în care produsele prelucrate sunt slab competitive pe plan internațional sau accesul lor pe piețele țărilor industrializate este obstrucționat prin bariere netarifare, este puternică tendința firmelor din țările în curs de dezvoltare de a exporta diferite materii prime sau produse neprelucrate (care echivalează în ultimă instanță tot cu un export de materie primă). Un exemplu tipic îl oferă România.

Liberalizarea comerțului exterior începând cu 1990 a avut ca prim rezultat multiplicarea numărului de agenți economici cu activitate în acest domeniu. Dornici să-și încerce forțele în competiția internațională dar lipsiți de cunoștințele și experiența necesară, mulți din acești agenți au încercat să obțină un succes rapid nu prin promovarea unor bunuri și servicii de calitate, ci vânzând produsele la prețuri derizorii. Pentru a tempera această tendință păgubitoare pentru economia națională, guvernul a instituit contingente anuale la exportul unui mare număr de produse.

Spre exemplu, prin Ordinul nr.90/1996, Ministerul Industriei și Comerțului a fixat pentru anul 1997 plafoane cantitative la exportul unor mărfuri ca: cereale (grâu, porumb, orzoaica), făină, uleiuri comestibile, pâine, șroturi, piei netăbăcite (de bovine, ovine, cabaline ș.a), cherestea (de rășinoase și de foioase), lamele și frize de parchet, lână nepieptănată, deșeuri și resturi din fontă, fier sau oțel (inclusiv fier vechi), aliaje din diferite metale neferoase ș.a.

Neaplicarea acestor măsuri ar fi condus, fără îndoială, la un export excesiv al mărfurilor menționate, lipsind industria națională de resursele necesare. De altfel, aceasta s-a întâmplat în numeroase rânduri. De pildă, în industria ușoară, liberalizarea exportului și importului de piei i-a pus pe producătorii de articole din piele într-o situație critică: ei erau nevoiți să importe piei (de o calitate uneori îndoielnică) de pe alte piețe pentru a-și onora comenzile de export, în timp ce pieile produse în țară (de calitate superioară) luau drumul unui export ineficient.

Un prim efect al contingentării exportului de cherestea de rășinoase este pierderea de către producătorii români ai acestei mărfi a unui surplus în valoare de 3,625 milioane dolari, redat prin suma ariilor a, b, c, d. Din această sumă, 1,375 milioane dolari (aria a) reprezintă venit al consumatorilor interni, obținut prin redistribuire de la producătorii interni. Efectul asupra venitului este reprezentat prin aria c, egală cu 1,5 milioane dolari.Această sumă constituie o pierdere pentru economie.Dacă în locul contingentului guvernul ar fi instituit o taxă vamală specifică de 5$ la fiecare metru cub de cherestea exportată, el ar fi colectat această sumă.Prin contingentare, se limitează cantitatea exportată, fără însă a se obține venituri la buget.

In sfârșit, ariile b și d constituie, de asemenea, pierderi.Aria b (0,375 milioane dolari) reprezintă pierderea datorată creșterii forțate a consumului sau, altfel spus, este o pierdere rezultată din supraconsum. Aria d (0,375 milioane dolari) este o pierdere rezultată din scăderea producției. Conform teoriei lui Lerner, efectele descrise mai sus sunt simetrice față de efectele corespunzătoare ale unui contingent de import de aceeași mărime. Teoria nu este însă valabilă decât în cadrul unui echilibru static pe termen lung.

Sintetizând cele de mai sus, putem conchide că măsura contingentării exportului de cherestea de rășinoase, deși produce o pierdere pe ansamblul economiei de 2,25 milioane dolari, este oportună deoarece:

limitează ieșirea din țară a acestei valoroase resurse economice;

scăderea prețului pe piața internă permite consumatorilor naționali (producători de mobilă, binale etc.) să-și sporească producția și implicit exportul de produse prelucrate. Creșterea competitivității internaționale a acestor produse înseamnă o mai bună valorificare a masei lemnoase care, în final, se traduce printr-un câștig net pentru economia națională, superior pierderii înregistrate de producătorii de cherestea.

Contingentarea exportului apare, astfel, ca un caz tipic al optimului de gradul doi. Acest concept sugerează, între altele, că o piață internă trebuie lăsată să funcționeze liber, fără intervenția statului, numai dacă: (1) ea nu înregistrează eșecuri și (2) toate celelalte piețe (a muncii, capitalului etc.) funcționează normal. Dacă una din cele două condiții nu se aplică, statul este legitimat să intervină prin măsuri de politică comercială. Comerțul internațional devine astfel un instrument indirect de reglare a mecanismului economic.

Pe piața mondială, echilibrul se mută din M0 în punctul N în care dreapta (c ) intersectează cererea mondială agregată (Cm).Prețul de import crește la $58/mc, cu 8 $/mc mai mult decât înainte de contingentarea exportului.

Subvențiile

Subvențiile interne

O măsură alternativă la care pot recurge guvernele pentru a susține producția națională în confruntarea cu exportatorii străini este subvenția internă. Ea constă dintr-o sumă de bani pe care guvernul o acordă, direct sau indirect, producătorilor interni pentru ca aceștia să se poată menține în competiție cu importurile.

Dacă, de pildă, în locul contingentului de import guvernul ar acorda producătorilor o subvenție echivalentă cu 60 de dolari pentru fiecare aparat TV color produs și vândut pe piața internă s-ar obține același rezultat dar cu costuri mai mici. Pentru a ne convinge de acest lucru, să ne întoarcem la datele din figura 3.2,a.

Acordarea subvenției înseamnă modificarea ofertei interne Ot. Aceasta înregistrează o creștere, redată grafic printr-o translatare spre dreapta a curbei O t, astfel încât oricare ar fi cantitatea oferită prețul este mai mare decât costul marginal cu cuantumul subvenției ($60). Noua curbă (Oi+s) poate fi exprimată matematic înlocuind în relația (1) pe p cu p+60, după cum urmează:

q = 3/4 (p + 60) – 130 echivalenta cu:

q = 3/4 p – 85

Cantitatea oferită de producătorii interni subvenționați se determină din relația de mai sus, considerând p = 200. Rezultă q = 65 mii bucăți.

Ce semnificație are acest rezultat? In primul rând, să remarcăm faptul că producția internă sporește la 65 mii bucăți, întocmai ca în cazul contingentului de import. Spre deosebire de acesta însă, subvenția internă prezintă unele avantaje între care menționăm:

Prețul intern plătit de cumpărători este menținut la nivelul cel mai scăzut (200$/bucată).

Oferta internă este menținută la nivelul cantitativ existent înainte de impunerea restricțiilor (200 mii bucăți). Aceasta deoarece cantitatea importată se reduce în aceeași proporție în care sporește oferta producătorilor interni. După aplicarea subvenției, importurile se reduc la 135 mii bucăți (180 – 45).

Subvenția internă, egală cu 3,9 milioane dolari, se obține înmulțind cuantumul subvenției pe produs (60$) cu cantitatea subvenționată (65 mii bucăți). Ea reprezintă o cheltuială a guvernului, suportată de consumatorii naționali, plătitori de impozite.

Ceea ce interesează este destinația pe careo primesc acești bani și dacă există efecte pozitive, capabile să compenseze această povară ce apasă asupra națiunii. Subvenția totală este compusă din ariile a și b. Aria a (2,55 milioane dolari) reprezintă partea din subvenție ce revine ca venit suplimentar producătorilor naționali. Aria b (1,35 milioane dolari) reprezintă partea din subvenție care se pierde ca urmare a creșterii producției interne (în punctul A, costul marginal este cu $60 mai mare decât în punctul C).

Față de aspectele prezentate, am fi tentați poate să optăm pentru utilizarea subvenției interne, ca măsură în vederea descurajării importurilor și sprijinirii producătorilor naționali de televizoare color, dat fiind că ea este în mod evident mai puțin dezavantajoasă pentru națiune decât contingentul de import, în ce ne privește, manifestăm rezerve și față de acest instrument.

Este adevărat că pierderile cauzate economiei naționale (1,35 milioane dolari) sunt mai mici decât în cazul contingentării importului (2,7 milioane dolari plus 5,4 milioane dolari în cazul captării rentei de contingent de către exportatorii străini). Este adevărat, de asemenea, că pe termen scurt măsura conduce la o revigorare a producției interne, cu efecte pozitive în plan social-economic: o producție suplimentară de 45 de mii de bucăți anual înseamnă multe locuri de muncă în industria respectivă.

Pe termen lung însă, câștigul este nul: în afară de faptul că distorsionează competiția, subvenția internă nu contribuie cu nimic la întărirea avantajului competitiv al producătorilor naționali. Ba mai mult,impunerea sa este cu atât mai periculoasă cu cât în industria sau sectorul în care se aplică:

(1) cererea se află într-un declin mai pronunțat;

(2) elasticitatea cererii este mai scăzută, iar a ofertei mai ridicată;

(3) piața este mai sever izolată de competiția internațională prin măsuri intervenționiste.

In concluzie, subvenția internă le asigură producătorilor naționali "balonul de oxigen" care-i menține "la suprafață", fără a le transmite însă acel ferment pe care Michael Porter îl denumește "rivalitate internă". "Mediul intern în care concurează firmele – afirmă Porter – modelează capacitatea acestora de a concura pe piața internațională.Pentru a supraviețui, firmele confruntate cu o concurență puternică pe piața internă trebuie să lupte permanent pentru reducerea costurilor, ridicarea calității produselor, creșterea productivității și dezvoltarea de produse noi."

Subvențiile de export

In afară de protejarea sectoarelor aflate în competiție cu importurile, subvențiile pot avea ca scop sprijinirea produselor autohtone pe piețele externe. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de subvenții de export și sunt acordate în vederea sporirii cantităților de mărfuri vândute în străinătate. Producătorii interni primesc – fie direct, fie indirect, sub forma unor scutiri de taxe, acordării de credite cu dobânzi scăzute sau altor tipuri de facilități – sume de bani care le permit să-și vândă produsele pe piețele externe la prețuri mai scăzute decât ar putea s-o facă dacă n-ar beneficia de sumele respective.

Subvențiile de export prezintă, în general, două caracteristici: în primul rând, ele urmăresc obținerea unui anumit preț pentru un contract de export, mai degrabă decât asigurarea unui volum al vânzărilor la export, în al doilea rând, cuantumul subvenției este fixat, în general, nu înainte, ci după ce a fost asigurat un anumit contract de export și s-a negociat un preț între firma exportatoare și cea importatoare.

Provocând o scădere artificială a prețului de export, acest tip de subvenție afectează negativ termenii schimbului națiunii exportatoare, favorizând consumatorii străini în detrimentul celor naționali care suportă subvenția, înrăutățirea termenilor schimbului poate genera niște costuri pe ansamblul economiei naționale, care să depășească beneficiile obținute de industriile sau sectoarele subvenționate. Mai mult decât atât, subvenționarea unui produs de export pentru care elasticitatea față de preț a cererii pe piețele de import este scăzută poate crea pierderi suplimentare. Dacă cererea externă pentru produsele subvenționate este suficient de elastică la preț, cheltuiala cauzată de subvenție este compensată prin creșterea încasărilor din exporturi. Prin urmare, o subvenție de 'export ar putea fi indicată dacă și numai dacă sporirea pe această cale a volumului exportului are loc într-o proporție mai mare decât scăderea prețului de export. Vom încerca să ilustrăm aceasta printr-un exemplu.

Să considerăm, de pildă, industria cimentului din România una din ramurile de bază ale economiei naționale, începând cu anul 1990, industria materialelor de construcții – care înregistrase, înainte de revoluție, ritmuri anuale de dezvoltare de peste 13 la sută – a înregistrat un declin puternic, ca urmare a stopării investițiilor. Astfel, producția de ciment care în 1989 totaliza 13,6 milioane tone a scăzut până la 6,9 milioane tone în 1992, crescând apoi lent până la 7,7 milioane tone în 1996.

Exportul de ciment a fost oarecum stabil, variind într-o marjă restrânsă de la 2 până la 3,8 milioane tone. În același timp, alături de cimentul autohton, pe piața românească pot fi întâlnite și produse similare din alte țări, dar în cantități mult mai mici (circa 30 mii tone).28 Să mai reținem că datorită scăderii dramatice a producției, capacitățile de fabricare a cimentului din România, totalizând 15,5 milioane tone și dispunând de o dotare tehnică relativ bună, precum și de o forță de muncă bine instruită, sunt în prezent doar pe jumătate utilizate.

Totodată, spre deosebire de alte bunuri exportabile, cimentul are avantajul că nu necesită importuri de completare; materia primă este produsă integral în țară. Pe de altă parte, exportul de ciment prezintă unele inconveniente între care cel mai serios îl constituie costurile de transport. Nu putem neglija nici faptul că cimentul este energo-intensiv. Este necesar ca prețul de export să acopere integral costul energiei, socotit în prețuri de piață și nu în prețuri ce pot fi la rândul lor purtătoare de subvenții.

Lăsând deocamdată la o parte aceste rețineri (legitime, de altfel), să admitem că măsura încurajării exporturilor românești de ciment este considerată o soluție viabilă și că ea este în final adoptată.

Guvernul hotărăște să acorde producătorilor de ciment o subvenție echivalentă cu, să spunem, 10 dolari pentru fiecare tonă de ciment exportată. Măsura este ilustrată în figura 3.5. înainte de subvenționare, în România se produceau 7,5 milioane tone (punctul £,) din care 4,5 milioane tone reveneau pieței interne, iar 3 milioane erau exportate. Subvenția de 10 dolari pe tona de ciment exportată are drept rezultat creșterea prețului acestui bun pe piața internă din România, de la 50 la 60 de dolari tona.Echilibrul pieței se mută în E2.

Efectele subvenționării exporturilor asupra unei țări mici

Sursa: Liana Son,Curs Comerț Internațional

Subvenția de 10 dolari pe tonă sporește cantitatea exportată de la 3 la 8 milioane tone.Pe piața internă, prețul crește la 60 de dolari tona, iar cererea se restrânge la 2 milioane tone.

Producția totală sporește la 10 milioane tone, în timp ce cererea internă, descurajată de creșterea prețului, se restrânge la doar 2 milioane tone. Cantitatea de ciment exportată mai mult decât se dublează: ea crește de la 3 la 8 milioane tone, cu 166 la sută. Presupunând că cele 5 milioane tone oferite în plus la export sunt valorificate integral, veniturile din exportul de ciment cresc cu 200 milioane dolari. Ținând cont de faptul că subvenția a ocazionat statului român cheltuieli în valoare de 80 milioane dolari, măsura pare a se solda cu rezultate favorabile. Analizând toate implicațiile posibile, constatăm că:

1. Prin vânzarea a 10 milioane tone de ciment, producătorii interni obțin un venit suplimentar de 100 milioane dolari (80 milioane din subvenție plus 20 milioane din creșterea de preț pe piața internă), ilustrat grafic de suma ariilor a, b, c, d. Din acesta, doar ariile a (20 milioane dolari) și c (55 milioane dolari) reprezintă venit net. Ariile b (12,5 milioane dolari) și d (12,5 milioane dolari) sunt pierderi nete pentru economie datorate protecției producției interne (d), și reducerii consumului ca efect al creșterii prețului intern (b).Producătorii interni obțin, prin urmare, un venit net de 75 milioane dolari.'

2.. Consumatorii interni pierd echivalentul a 32,5 milioane dolari.

3. Guvernul cheltuiește 80 milioane dolari.

Bilanțul final al operațiunii indică o pierdere netă pentru economia națională de 37,5 milioane dolari. In schimb, consumatorii străini, beneficiind de prețul subvenționat de $40/tonă, obțin un venit suplimentar de 80 milioane dolari.

Dacă însă guvernele străine impun o taxă compensatorie de $ l O/tonă pentru contracararea efectelor subvenției, ele vor colecta suma de 80 milioane dolari, în locul firmelor importatoare

Măsurile antidumping

Comerțul internațional se definește astăzi prin câteva trăsături care-l deosebesc fundamental de cel ce se practica în perioada conceptualizării avantajului comparativ. O primă caracteristică este multiplicarea numărului de piețe naționale. Această tendință se manifestă concomitent cu cea de separare a multora dintre ele, prin intermediul diferitelor categorii de bariere (distanțe mari, restricții tarifare și/sau netarifare ș.a.), fapt ce determină existența unor mari deosebiri de la o piață națională la alta.

Dacă ar fi să ne referim numai la structura și caracteristicile cererii, putem distinge o multitudine de tipuri de piețe în ce privește elasticitatea față de preț, dinamica creșterii etc. Unele piețe – cum este cazul în majoritatea țărilor occidentale – sunt înalt competitive. Ele sunt, de regulă, extrem de sensibile la variații relativ mici ale prețului.Altele, izolate prin bariere comerciale sau de altă natură (logistice, politice etc.), au o elasticitate mai redusă. O a doua caracteristică constă în faptul că pe majoritatea piețelor lumii predomină concurența imperfectă, cu cele două forme principale: monopolistă și oligopolistă.

Pe lângă aceasta, există încă piețe naționale dominate de monopoluri, după cum există segmente ale pieței internaționale dominate de carteluri internaționale în sfârșit, o a treia caracteristică este posibilitatea firmelor de a obține economii de scară. Ea explică – cel puțin în parte – tendințele spre globalizare ce se manifestă în economia mondială contemporană. Posibilitățile firmelor de a-și spori profiturile cresc pe măsură ce acestea își extind sfera de influență dincolo de granițele naționale.

Caracteristicile sus-menționate au favorizat apariția în comerțul internațional a unor practici mai puțin loiale, având la bază discriminarea între diferitele piețe naționale, pe criteriul prețului, între acestea, cea mai cunoscută este dumpingul. După cum sugerează și denumirea, termenul se referă la tendința unor firme de a plasa cantități mari de mărfuri pe piețele altor țări. Caracterul neloial constă în faptul că prețul la care sunt vândute mărfurile pe piețele străine este inferior celui practicat pe piețele naționale, pentru aceleași mărfuri.

In unele situații (destul de frecvente), bunurile vândute în străinătate nu se întâlnesc pe piețele naționale ale exportatorilor, în astfel de cazuri, termenul de comparație îl oferă fie prețul practicatpe alte piețe de aceleași firme pentru aceleași produse sau produse similare, fie, dacă nici acestea nu sunt disponibile, valoarea normală a produsului.Modalitățile de definire și de calcul ale valorii normale au fost uniformizate de către GATT și înscrise în Codul antidumping, elaborat cu ocazia Rundei Tokio

Pentru o evidențiere mai exactă a efectelor dumping-ului ,în figura 3.6 este ilustrată relația existentă între acestea și discriminarea internațională prin preț.Să luăm ,de exemplu cazul unei firme care produce un singur bun Y; pe graficul a este prezentată pizza națională iar pe graficul b piața de export.Pantele curbelor cererii reflectă faptul că pe piața de export întâlnim o elasticitate a cererii mai ridicată.

Firma va înregistra un profit maxim prin producerea output-urilor la un cost marginal (MC) egal cu venitul marginal (MR).Prețul care asigură profitul maxim este mai ridicat pe piața națională (PyN) decât pe pizza de export (PyE) datorită inelasticității relative a cererii existente pe piața națională. Prețul la care firma își plasează produsul pe piața externă se numește preț de dumping iar marja de dumping este PyN – PyE .

Efectele dumping-ului asupra pieței naționale

Sursa: Beth V. Yarbrough,Robert M. Yarbrough ,The World Economy .Tade and Finance (Second edition) ,Publiched by The Dryden Press 1990,pag.261

În funcție de obiectivele urmărite de către cei care-1 practică, se cunosc trei tipuri de dumping: persistent, spoliator și sporadic.

Dumpingul persistent are ca scop maximizarea profitului unei firme exportatoare care are o poziție de monopol sau cvasimonopol pe piața internă. Aceasta, fiind izolată prin bariere comerciale sau de altă natură, prețul practicat pe ea este mai mare decât pe piețele străine, mai competitive.Firma exportatoare promovează în mod sistematic și planificat o strategie de discriminare internațională prin preț, strategie care răspunde unor interese proprii ale firmei și nu neapărat urmărește aducerea de prejudicii partenerilor aflați în competiție sau națiunilor importatoare.

Dumpingul spoliator reprezintă tendința unor firme de a-și vinde produsele pe anumite piețe străine la un preț inferior valorii lor normale. Scopul acestor acțiuni este, evident, acela de a elimina, în mod neloial, concurența de pe piețele respective.După lichidarea concurenței, prețurile sunt ridicate pentru a beneficia de poziția de monopol astfel dobândită.Procedura lovește în primul rând în interesele producătorilor autohtoni ai națiunilor importatoare, dar îi afectează în egală măsură și, pe producătorii din alte țări.Trebuie spus însă că, în mod paradoxal, nu în toate cazurile dumpingul de acest tip contribuie la creșterea bunăstării firmelor care-1 practică și, datorită acestui fapt, guvernele acestor țări ar avea uneori motive întemeiate să-1 descurajeze.

Dumpingul sporadic are caracter conjunctural și se referă la vânzarea unei mărfi la un preț inferior costurilor sau inferior prețului practicat pe piața națională a exportatorului, în scopul lichidării unor stocuri, create din cauze ce nu au putut fi prevăzute.

Taxele antidumping

Dumpingul, indiferent sub ce formă se prezintă, îi afectează pe producătorii națiunii importatoare. Protejarea acestora se realizează prin măsuri specifice, cele mai frecvent utilizate fiind taxele antidumping.Ele constau în plata, de către importatori pe lângă taxele vamale, a unor sume suplimentare menite să contracareze marja de dumping.

Măsurile se aplică, de regulă, numai atât timp cât este necesar pentru înlăturarea efectelor dumpingului, în mod normal, protejarea producătorilor interni prin măsuri antidumping este justificată numai în măsura în care aceștia se dovedesc a fi victima unui dumping de tip spoliator. Extinderea utilizării acestor măsuri și în cazul celorlalte tipuri de dumping, deși este într-o oarecare măsură legitimă, creează posibilitatea transformării lor în bariere netarifare.

Folosirea abuzivă a taxelor antidumping descurajează importurile și creează avantaje nemeritate producătorilor naționali.Pe de altă parte însă, nu este întotdeauna ușor de dovedit intenția spoliatoare a firmei exportatoare.Deși o legislație antidumping există în prezent în peste 50 de țări (între care și România), cazurile de dumping sunt dificil de instrumentat. Mai mult decât atât, utilizarea abuzivă a măsurilor antidumping se caracterizează prin ceea ce astăzi denumim "unilateralism agresiv".

Termenul desemnează acel tip de abordare a relațiilor bi sau multilaterale care servește exclusiv propriilor interese, fără a ține seama de interesele partenerilor comerciali. Multe din războaiele comerciale care au avut sau au loc în lume au fost declanșate prin astfel de politici unilaterale, chiar dacă instrumentele utilizate (inclusiv taxele antidumping) fac parte din categoria măsurilor de salvgardare. Astfel, conform datelor OMC, în perioada 1985-1992, au fost declanșate 1040 de anchete antidumping, dintre care 949 de către națiunile dezvoltate și doar 91 de către țările în curs de dezvoltare, în cea mai mare parte, aceste proceduri au fost declanșate de către națiunile dezvoltate împotriva altor națiuni dezvoltate, în cazul Statelor Unite de pildă, din totalul de 298 de acțiuni antidumping 131 (44%) au fost îndreptate împotriva importurilor provenind din alte națiuni dezvoltate, în primul rând Japonia și UE.