Comert International Decizie Politica sau Ratiune Economica

Comerț internațional- decizie politică sau rațiune economică?

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Scurtă introducere în comerțul internațional

Succintă abordare istorică

Diviziunea mondială a muncii în perioada postbelică

Actori în comerțul internațional

Aspecte teoretice ale politicii comerciale

Integrarea economică internațională

Formele de integrare economică

Organizații integraționiste

Organizația Mondială a Comerțului

Capitolul II

Politică și economie

Elemente economice în relație cu cele politice

Democrație și capitalism

Blestemul resurselor naturale și corupția politică din Coasta de Fildeș. Studiu de caz.

Comerțul internațional – o armă coercitivă a Rusiei în raport cu Republica Moldova. Studiu de caz.

Introducere

La momentul actual, în lume există 194 de state suverane și independente cu o multitudine de caracteristici politice, culturale, religioase, de organizare și ierarhizare socială, cu nivele diferite de dezvoltare economică – de la țări sărace (țările din lumea a treia: Somalia, Congo, Sierra Leone etc.) până la țări dezvoltate (G8, împreună, acestea însumează 60% din produsul intern brut la nivel mondial). De-a lungul istoriei, preocuparea umanității de a avea o societate dominată de echitate și egalitate a îmbrăcat diferite forme de organizare politică. Conducerile administrative au angajat statele în diverse relații, de la cele amiabile (diplomatice) până la cele de agresiune (militare). Cu timpul, inteligența umană și diviziunea muncii au dus la apariția și dezvoltarea schimburilor de mărfuri. Aceste două entități ( politică și economică) au interferat sub diferite forme încă din antichitate, fără să existe o delimitare clară a rolurilor. Spre exemplu, familia de Medici, cea mai puternică și influentă familie din Florența între secolele XIII – XVII, a deținut cea mai mare bancă timp de cinci secole fiind cea mai bogată familie din Europa. Au dat trei papi, majoritatea conducătorilor cetății Florenței, iar mai târziu membrii de vază ai caselor regale britanice și franceze. Prin urmare, puterea economică determina puterea politică. Un alt exemplu: orașul Luebeck a fost condus de un sfat din 24 de membri care au reprezentat interesele celor mai însemnate familii de negustori în secolele XI – XVIII. Caracterul vădit elitist a provocat nu de puține ori revolte în rândul populației de rând a orașului.

În urma celor șase semestre de studiu în care am aprofundat mai multe discipline în domeniul științei politice, dar și materii opționale din domenii adiacente așa ca: Teorii și politici economice, Comerț internațional și Economia politică internațională, am realizat cât de importantă a devenit consolidarea relațiilor economice între actorii statali pe arena internațională, cât de mare este miza acestui joc cu sumă pozitivă și de ce națiunile sunt într-o concurență continuă în vederea deținerii controlului asupra resurselor. Schimburile comerciale au devenit foarte importante pentru dezvoltarea economică a statelor, acestea evoluând de la troc la sclavagism, protecționism, și în sfârșit, la joc cu sumă pozitivă.

Jocul cu sumă pozitivă este un concept în teoria jocului care vine să explice posibilitatea, ca în urma negocierii, toți participanții să câștige. În timp ce relațiile comerciale și economice interstatale sunt apreciate ca fiind benefice pentru toate națiunile care se angajează în asemenea parteneriate, nu putem omite un lucru foarte important în această lucrare, și anume: nu toate națiunile câștigă în mod egal.

Prin urmare, studiul meu se bazează pe analiza raporturilor inegale de putere între actorii cu pondere diferită pe arena internațională, inegalitate ce se manifestă mai ales atunci când actorii statali interacționează pe plan economic. Luând în considerare că miza jocului este foarte mare pentru fiecare națiune, unele dintre ele aleg să ignore și să încalce normele și reglementările stabilite de organismele comerciale internaționale, implicând arme, decizii și interese politice.

Problematica acestui studiu o reprezintă faptul că nu a existat niciodată în istorie o delimitare clară și rațională între comerț și spectrul politic. Având în vedere că nu există cărți și cercetări care să trateze cu desăvârșire tema comerțului internațional prin prisma intereselor și intervenționismului politic, lucrarea mea are ca obiect de studiu un aspect extrem de actual al lumii contemporane, un fenomen ce a început să se contureze din ce în ce mai intens în mileniul III, acordându-i demersului respectiv o notă de originalitate.

În era actuală a globalizării, statele interacționează din ce în ce mai mult din punct de vedere politic și economic ceea ce a dus la apariția unor structuri regionale și internaționale care au scopul de a crea norme și reguli în vederea unei bune desfășurări ale relațiilor interstatale ( ECOWAS – Africa, UNASUR – America de Sud, NAFTA – America de Nord, OMC ). Acordurile respective sunt rezultatul unei negocieri intense ale națiunilor bazate pe interesele proprii.

Rațiunea schimburilor de mărfuri și servicii este întâlnirea cererii și a ofertei pe o piață liberă, reglementată și organizată pe baza unor norme economice. Regula de bază a comerțului liber este ca orice consumator să aibă acces neîngrădit la orice produs. Acest regulă nu se aplică și țărilor socialiste, autarhice, cu o economie centralizată. Spre exemplu, în perioada României lui Ceaușescu, consumatorii români aveau accesul îngrădit la mărfurile vest-europene din cauza orientării politice personale ale liderului comunist de a nu dezvolta relații comerciale cu Occidentul.

Sfera politică este zona care concentrează cea mai mare putere diplomatică, militară, socială, culturală, propagandistică, economică, financiară, iar cei care ajung să folosească aceste mecanisme o fac în vederea promovării intereselor proprii, de clan, ideologice sau religioase, în loc să promoveze pe cale legitimă interesele națiuni pe care o guvernează. Spre exemplu: Juvenal Habyiarimana, președinte al Rwandei până în 1994 a făcut orice pentru păstrarea scaunului de președinte; era recunoscut ca un om foarte corupt care își cățărase în cele mai înalte posturi numeroși membri ai familiei.

Noutatea care justifică întocmirea lucrării este reprezentată, pe de o parte, de reformarea hărții mondiale prin dispariția blocurilor socialiste și comuniste și apariția unor noi state și organizații internaționale, iar, pe de altă parte, de accentuarea procesului de globalizare. „Nu există o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată și, probabil, nici definitivă„. Totuși, globalizarea se referă la fenomenul de accentuare a integrării la nivel global din mai multe perspective: economică, financiară, comercială, comunicații. Cu alte cuvinte, globalizare înseamnă internaționalizare. În contextul fenomenului respectiv, relațiile dintre cerere și ofertă influențează sfera politică în direcția de a crea, prin reglementare, spațiul în care consumatorii și producători, mediați de comercianți, interacționează liber pe piața globală. În contextul globalizării, actorii statali folosesc războaiele comerciale în vederea exercitării influenței politice asupra unor națiuni. Astfel, tancul de acum 50 de ani a fost înlocuit cu sancțiuni economice și comerciale impuse de cei puternici celor ”dependenți”. (Vezi studiile de caz)

Obiectivul acestei lucrări este de a analiza în ce măsură se implică statul în comerțul internațional si cât de benefice sau nefavorabile sunt deciziile politice în comerț, în contextul actual al globalizării și al diversității relațiilor inter-statale. Acest lucru apare cu atât mai necesar, cu cat observăm o exacerbare a tendinței la nivel mondial de a folosi relațiile comerciale în vederea realizării și a altor obiective decât cele pur financiare . Urmăresc să aflu răspunsurile la întrebări precum: în ce măsura este neglijată rațiunea economică a relațiilor comerciale dintre națiuni în favoarea unor interese de altă natură? Cât de necesară este intervenția politică în această ramură în condițiile în care adesea se depășesc atribuțiile de reglementare ale statului în comerț? Folosesc decidenții politici comerțul ca un instrument coercitiv în raport cu alte națiuni? Există o clară delimitare între decizie politică, ca intervenție în relațiile comerciale, și decizie economică ca reglementare? Aceasta devine cu atât mai important cu cât contactul cu realitatea economică, socială și politică ne face să ne întrebăm dacă ne îndreptăm în direcția potrivită, necesară pentru o dezvoltare durabilă în toate domeniile.

Am urmărit să identific principalele aspecte ale politicii comerțului internațional, fără a trata tema respectivă dintr-o perspectivă pur teoretică. În cercetarea mea, m-am axat în principal pe metoda studiului de caz în baza căruia am analizat implicarea statului în comerțul reglementat și am încercat să apăr premisa de la care am pornit, și anume: intervenția spectrului politic în comerțul internațional, reglementat de forurile specializate, nu este benefică pentru economia statului care este supus presiunilor. Dincolo de faptul că războaiele comerciale afectează stabilitatea economică a unei națiuni, acestea sunt, în opinia mea, la limita moralității din motiv că sugrumă, de cele mai multe ori, un stat care deja se zbate în ghearele corupției politice și ale sărăciei.

În studiile de caz am urmărit să găsesc confirmarea acestei ipoteze, conștientizând faptul că atunci când „cei puternici” au interese, „cei slabi” vor pierde în favoarea lor. În aceste condiții, cred că nu este greșit să ne întrebăm dacă este comerțul internațional un joc cu sumă pozitivă, în urma căruia au toți de câștigat, sau reprezintă totuși un joc cu sumă zero, în care o națiune câștigă în defavoarea alteia.

Organizarea schimburilor de mărfuri, în realizarea cărora este antrenat comerțul constituie unul dintre actele fundamentale ale societății. Acesta act care antrenează întreaga structură socială, prin acțiuni mai mult sau mai puțin spontane, definește, de fapt, locul economiei în ansamblul vieții sociale, specializarea tot mai puternică și delimitarea din ce în ce mai riguroasă a oamenilor de acțiune atât în cadrul frontierelor naționale, cât și pe scară mondială. Comerțul cu bunuri și servicii presupune profitul financiar, câștigarea unei poziții strategice în cadrul piețelor, acoperirea unor necesități și a unei cereri.

În lumea modernă producătorii sunt foarte specializați și limitați aproape numai la funcția de producție, astfel este imperios necesar existența unor „mediatori” în procesul de vânzare. Acest proces este cu atât mai dificil cu cât comerțul a depășit piața națională, chiar și cea regională, ajungând la nivel global. Fenomenul respectiv a dus la un lanț complex de intermediari cu o logistică dezvoltată pe toate căile (aeriană, terestră, maritimă) ce trebuie să depășească bariere economice, diferențele socio-culturale, să se adapteze la realități și conjuncturi politice și chiar militare.

Titlul lucrării îmi permite să construiesc o abordare diferită față de problematica relațiilor economice internaționale. Astfel, intenționez să scot în evidență acele intervenții statale care transformă comerțul într-o armă coercitivă și o folosește îndemânatic în vederea exercitării presiunii asupra altor națiuni. Această presiune este cu atât mai pregnantă cu cât vorbim despre țări sărace sau în curs de dezvoltare, foarte specializate, țări care depind aproape exclusiv de exportul produselor agricole (cazul Coastei de Fildeș).

În întocmirea acestui proiect am utilizat două metode de cercetare, de colectare a datelor și interpretare a lor, și anume:

Analiza materialelor de presă, a documentelor statistice, a datelor și indicatorilor economici, demografici, financiari de pe site-urile oficiale ale Băncii Mondiale, Fondul Monetar Internațional, UNCTAD, Biroul Național de Statistică Republica Moldova, Organizația Internațională a Producătorilor de  Cacao (ICCO), Or națiuni. Această presiune este cu atât mai pregnantă cu cât vorbim despre țări sărace sau în curs de dezvoltare, foarte specializate, țări care depind aproape exclusiv de exportul produselor agricole (cazul Coastei de Fildeș).

În întocmirea acestui proiect am utilizat două metode de cercetare, de colectare a datelor și interpretare a lor, și anume:

Analiza materialelor de presă, a documentelor statistice, a datelor și indicatorilor economici, demografici, financiari de pe site-urile oficiale ale Băncii Mondiale, Fondul Monetar Internațional, UNCTAD, Biroul Național de Statistică Republica Moldova, Organizația Internațională a Producătorilor de  Cacao (ICCO), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO).

Studiul de caz. Am ales metoda studiului de caz pentru a realiza o investigare completă și în profunzime a subiectului tratat în lucrarea respectivă, dar și a contextului în care acesta s-a desfășurat. Celelalte metode nu reușesc întotdeauna să descopere toate aspectele realității, câtă vreme studiile de caz își propun să descopere tocmai astfel de aspecte ascunse.

Căutând să răspundă exigențelor generate de nivelul, actualitatea și tematica subiectului, aria preocupărilor materializate în lucrarea „ Comerțul Internațional: decizie economică sau rațiune politică?” a fost structurată în două capitole. Prin urmare, în primul capitol al lucrării am tratat subiectul din punct de vedere teoretic, promovând în prim-planul abordărilor conceptuale o serie de noțiuni referitoare la actul de comerț, sistematizând informația și datele în trei subcapitole.

În primul subcapitol am realizat o succintă abordare istorică a comerțului internațional, urmărind evoluția relațiilor politice și comerciale între state. Cred că pentru a înțelege foarte bine subiectul studiului meu, este absolut necesar să cunoaștem și să înțelegem originea și dimensiunea istorică a celor două fenomene. Tot aici, am tratat problematica diviziunii muncii în perioada interbelică, realizând în cele din urmă că și acest proces este determinat, în unele cazuri, de rațiuni și ideologii politice, decât de realități și rațiuni economice naturale.

În subcapitolul doi am tratat aspectele specifice economiilor de piață, referitoare la bazele teoretice și metodologice ale comerțului și ale politicii comerciale. Prin natura lui, acest subiect urmărește o problemă extrem de dinamică și sensibilă și se impune a fi permanent actualizată. În acest subcapitol am prezentat câteva aspecte din politica comercială contemporană și actorii principali ai comerțului pe plan național și internațional.

În subcapitolul trei „Integrarea economică internațională și organizații integraționiste” am tratat succint etapele integrării economice și principalele organizații de profil internaționale. În opinia mea, este un aspect extrem de relevant din motiv că în ultimul timp se discută tot mai mult despre Uniunea Economică Euro-asiatică ca o încercare a lui Vladimir Putin de a restabili Uniunea Sovietică, când aceasta nu reprezintă decât o reacție normală a țărilor din regiune asiatică la ceea ce s-a întâmplat în Europa ( crearea Uniunii Europene), în America de Nord (crearea NAFTA), în America Latină ( UNASUR), în Africa (ECOWAS) etc.

Capitolul doi este de asemenea structurat în trei subcapitole în care am prezentat relația dintre politică și economie, dar și cele două studii de caz pe care le-am considerat a fi relevante pentru demersul respectiv:

Blestemul resurselor naturale și corupția politică din Coasta de Fildeș.

Comerțul internațional – o armă coercitivă a Rusiei în raport cu Republica Moldova.

După cum sugerează titlul ”Politică și economie”, subcapitolul 2.1. are ca subiect de studiu relația dintre elementul politic și cel economic. Aceste relații antrenează diferite categorii de actori atât civili, cât și publici, îmbracă o mare varietate de forme și generează mai multe categorii de efecte economice, sociale și politice. Într-un sistem economico-social modern, chiar și în cel mai liberal, elementul politic (partidele și puterea publică sau statul) este omniprezent. Întreaga viață economico-socială se desfășoară după anumite reguli elaborate și monitorizate de instituțiile publice. Aproape tot ce întâlnim și pe tot ce punem mâna poartă semne ale intervenției elementului politic. De la naștere până la moarte individul are legături cu organele publice în calitate de elev sau student, de producător, de pieton sau automobilist, de proprietar, de alegător sau de ales, de pensionar etc. Tot aici am prezentat și principalele doctrine economice de la mercantilism la marxism și relația incontestabilă dintre democrație și capitalism.

De multe ori, comerțul internațional a devenit instrument în mâna politicului în luarea unor decizii. Rolul și datoria statului este să-și filtreze aceste decizii, apelând la rațiunea economică nepărtinitoare, de negociere între părți cu beneficii egale. Din păcate, aceste aspecte sunt ignorate de multe ori, iar deciziile sunt luate in funcție de interesele de clasă, de menținerea dominației și influenței dobândite de-a lungul timpului, fără a nega și unele măsuri pozitive, chiar dacă încalcă deontologia comercială. În cadrul acestor intervenții sunt folosite diverse instrumente, mecanisme, în variate forme în funcție de contextul internațional, al relațiilor dintre state, și nu in ultimul rând, de diferite puncte de vedere, stări, viziuni, interese ale liderilor politici. Astfel, putem spune că politicul și-a extins aria de influență asupra comerțului exterior, depășind granița economico-administrativă. Paradoxal, în ziua de azi nu poți face comerț daca nu te pricepi la politică și nici politică daca nu te pricepi la comerț.

Încă de la bun început, oamenii organizați în diferite comunități s-au dezvoltat diferit din punct de vedere cultural, economic, social chiar religios. În ciuda tuturor diferențelor, triburile interacționau mai mult dintr-un simț practic, acela de a face schimb de obiecte și mărfuri. Acest lucru a dus ulterior la o organizare a schimburilor generând o nouă clasă, cea a negustorilor. Apariția monedei ca mijloc facil de schimb a dus la exprimarea bogăției acestora și a creat o nouă stare de sine poziționând individul, în speță comerciantul, pe un nivel superior al clasei sociale. Odată cu apariția organizării statale, a granițelor, comerțul exterior a început sa fie reglementat de administrație, în funcție de producerea, importanța, necesitatea, raritatea, destinația unor mărfuri. Astfel, comerțul exterior a devenit mai intens, mai organizat, intrând în atenția și influenta administrației statale din ce in ce mai mult.

Din punct de vedere economic, comerțul între națiuni a dus la dezvoltarea și diversificarea producției de mărfuri, apariția unei clase de oameni bogați si în mod direct puternici aproape în toate aspectele vieții sociale. În unele state, intervenția politică în economie este omniprezentă generând decizii părtinitoare pentru anumiți comercianți, favorizând grupurile de presiune cu mai multă influență. După părerea mea, este cazul Federației Ruse care, deși afirmativ are o economie de piață, în realitatea intervenționismul politic este foarte mare. Este statul în care bogăția este concentrată în mâinile câtorva oligarhi, ei deținând o parte importantă din economia țării. Acest grup de presiune se situează extrem de aproape de politic, mulți dintre ei punându-și oamenii lor în diferite posturi guvernamentale. Ei au pârghiile necesare de a interveni în favoarea propriilor interese. Aici este cazul în care decidenții politici și agenții economici reprezintă aproape unele și aceleași persoane.

În alte cazuri, economiile cu dezavantaje tehnologice și cu caracteristici inferioare ale unor mărfuri nu-ți pot regla în termen scurt și mediu balanța comercială fără o intervenție politică la limita acordurilor comerciale. Aici intervine statul care decide să-și protejeze producătorul național aplicând măsuri netarifare – obstacole în calea comerțului liber. Aceasta este originea neînțelegerilor dinte SUA și Japonia la sfârșitul anilor ’70. Odată cu criza petrolieră, cumpărătorii americani și-au manifestat preferința pentru mașinile japoneze cu un consum mai mic și fiabilitatea mai mare. Guvernul american a intervenit în schimburile comerciale pentru a-și proteja economia de concurența străină, determinând guvernul japonez să accepte limitări „voluntare” la export. Practic, sub amenințarea de a pierde o piața importantă pentru produsele industriei ușoare, siderurgice, produse ale industriei electrotehnice și electronice, Japonia a acceptat să-și limiteze exportul de automobile în SUA pentru o perioadă determinată de timp. În acest caz, relațiile comerciale internaționale au fost folosite ca o armă coercitivă care a neglijat rațiunea pur economică a comerțului liber, prejudiciind atât producătorul străin cât și consumatorul național.

Indiferent de forma de organizare politică, rațiunea intervenției statului în afara reglementărilor comerciale este menținerea pozitivă a balanței comerciale, păstrarea poziției dominante pe unele piețe, păstrarea influenței politice într-o anumită zonă . Aceste intervenții pot avea caracter defensiv sau ofensiv. De obicei ele sunt la limita morală a legii, uneori având cu caracter represiv politic, economic, sau militar. Spre exemplu, în septembrie 2013, ca urmare a semnării tratatului de cooperare dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova, Rusia, care și-a exprimat mereu interesul față de teritoriul respectiv, a impus un embargou asupra vinurilor moldovenești, invocând motivul că acestea nu mai îndeplinesc normele sanitare (vezi studiu de caz).

CAPITOLUL I

Scurtă introducere în comerțul internațional. 1.1.1. Succintă abordare istorică

Apariția schimbului regulat de produse este nemijlocit legată de apariția diviziunii muncii, fiind un rezultat al ei. Desprinderea triburilor de păstori de cele de agricultori a constituit prima mare diviziune socială a muncii. Comuna primitiva era caracterizată prin existența economie naturale, lucru care nu a favorizat comerțul un timp îndelungat. Schimbul de produse nu a început în interiorul unei comunități, ci între două și mai multe comunități distincte. Acestea aveau însă un caracter întâmplător din motiv că, în primă fază, se schimbau numai surplusurile de produse, acele bunuri pe care triburile le dețineau într-o cantitatea mai mare decât aveau ei nevoie.

Prima mare diviziune socială a muncii determină apariția schimburilor de mărfuri între indivizi. La început schimbul de mărfuri se făcea între triburi, prin mijlocirea șefilor de ginți; dar atunci când turmele au început să treacă în proprietate individuală, schimbul între indivizi a ajuns să precumpănească tot mai mult și, în cele din urmă, a devenit unica formă de schimb.

Cu cea de-a doua mare diviziune a muncii, sfera schimburilor de mărfuri și produse s-a lărgit semnificativ. În timp ce agricultorii și crescătorii de vite consumau practic în totalitate produsele care rezultau din munca lor, meșteșugurile erau destinate aproape în întregime schimbului. Apare, așadar, producția făcută special pentru schimb

Despărțirea meșteșugurilor de agricultură și a satelor de orașe a contribuit la dezvoltarea pieței și a schimburilor comerciale. Pe măsura lărgirii limitelor teritoriale a apărut necesitatea unor intermediari între cumpărători și vânzători – negustorii. Astfel a luat naștere a treia mare diviziune socială a muncii prin desprinderea de restul populației a clasei negustorilor, care se ocupau exclusiv cu comerțul.

Apariția banilor de metal (moneda) a fost rezultatul unui lung proces istoric de dezvoltare a schimbului.

Comerțul Romei antice

Extinderile cuceririlor romane și transformarea Romei într-un mare stat maritim a contribuit la dezvoltarea pe scară largă a comerțului ei exterior.

Anumite regiuni ale Imperiului Roman s-a specializat în cultivarea grâului, a viței de vie, a plantelor oleaginoase, a legumelor, a plantelor medicinale, specializare care se reflecta în volumul și structura comerțului imperiului.

Ca urmare a schimburilor produse în economia sclavagistă a imperiului roman, comerțul între provincii a cunoscut o mare dezvoltare. De asemenea, s-a dezvoltat într-un ritm alert comerțul exterior al imperiului cu țările din Orient ( India, Arabia, China), unde se exportau în fiecare an mărfuri în cantități sporite, în schimbul obiectelor de lux.

Comerțul Greciei antice

Atena, cel mai mare oraș de atunci al Greciei a fost și cel mai mare centru al comerțului cu sclavi în perioada de înflorire a sclavagismului. Atena a devenit în această perioadă și centrul transporturilor comerciale maritime. Portul atenian Pireu a devenit la mijlocul secolului V î.e.n. cel mai important și mai mare punct de tranzit prin care treceau tot felul de mărfuri dinspre răsărit spre apus și invers.

Cea mai mare parte a acestor mărfuri era revândută, încărcată pe alte vase și trimisă spre alte orașe și țări De pe urma comerțului exterior, statul Atenian a obținut mari venituri. În afara produselor care foloseau obiectul comerțului de mijlocire și tranzit, din Atena se exportau produse meșteșugărești, vin, ulei și măsline.

Deși în Grecia antică sclavagistă comerțul a atins un nivel destul de înalt, ar fi greșit să credem că economia greacă din acele timpuri ar fi fost o economie bazată exclusiv pe producția de mărfuri. Din contră, aceasta și-a păstrat caracterul de economie naturală, întrucât cea mai mare parte a producției nu era destinată schimbului.

Comerțul Chinei antice

Ca urmare a dezvoltării producției de mărfuri, comerțul a cunoscut o anumită intensificare în interiorul provinciilor chineze, dar și cu exteriorul. De la triburile din nord și vest, negustorii cumpărau sclavi, cai, vite, cornute mari, oi, piei, lână, iar de la triburile din sudul Chinei cumpărau metale prețioase, țesături.

Dezvoltarea comerțului Chinei a fost în strânsă legătură cu dezvoltarea circulației monetare din acea vreme. În secolul II î.e.n. baterea monedei a devenit un monopol al statului. Aceasta a mai fost influențată și de construcția drumurilor comerciale care legau între ele diverse provincii chineze și întreaga Chină cu țările mai apropiate sau mai îndepărtate. Unul dintre cele mai cunoscute drumuri din acea perioadă era cel al mătăsii. El lega China de țările din Asia Centrală și apuseană. I se spunea drumul mătăsii pentru că pe această cale de comunicație se exportau țesături de mătase chinezească.

Comerțul Indiei antice

Cu toată dominația economiei naturale, comerțul Indiei a înregistrat o anumită dezvoltare în această perioadă. India făcea comerț cu articole de lux: țesături scumpe, pietre prețioase, podoabe, uleiuri aromate, mirodenii și altele. Comerțul era supus unei stricte reglementări din partea statului. Funcționari speciali aveau misiunea de a veghea asupra exactității măsurilor și greutăților, supraveghind menținerea ordinii pe piață.

Cu comerțul se ocupa și regele. Mărfurile sale erau vândute de anumiți slujbași ai lui. Comerțul cu unele mărfuri cum sunt: anumite produse de natură minerală, sarea, băuturile spirtoase, constituiau un monopol al regelui.

Întreaga Indie de Nord era străbătută de un drum bun, care avea nu numai o importanță strategică și militară, ci și o mare însemnătate comercială, fiind calea principală care făcea legătura între Iran și Asia Centrală.

Schimbul simplu de marfă contra marfă continua să rămână încă o formă importantă de negoț pentru acele timpuri.

În feudalism, vreme îndelungată, agricultura a constituit principala ocupație a oamenilor. Țăranii mai îndeletniceau și cu prelucrarea diferitelor materii prime obținute în gospodăria lor: torsul, țesutul, confecționarea de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc. La începutul feudalismului, datorită comerțului închis, izolat și natural al economiei, comerțul încetase aproape să existe, iar în anumite locuri banii dispăruseră cu totul și se trecuseră din nou la schimbul de marfă contra marfă.

Spre deosebire de perioada sclavagistă, în feudalism au existat mai multe greutăți și bariere în calea comerțului exterior. Feudalul, fiind stăpânul atotputernic pe feuda sa, căuta să stoarcă de la negustori tot ce era posibil. El percepea o mulțime de taxe vamale și impozite pentru dreptul de a exercita comerțul pe pământul lui. Apele și drumurile terestre erau împânzite de o mulțime de bariere vamale care constituiau o frână în dezvoltarea comerțului exterior. Astfel, în secolul XIV, pe Rhin, existau 64 de bariere vamale, pe Elba 35, iar pe Dunăre, numai în Austria de jos, existau 77 bariere vamale. Mai mult, în calea dezvoltării comerțului exterior a mai stat și jafurile practicate de armatele feudalilor în timpul nopții.

Apariția și formarea pieței mondiale este strâns legată de apariția și dezvoltarea modului de producție capitalist. În cadrul pieței mondiale, piețele diferitelor țări se transformă în părți componente ale acesteia, iar comerțul internațional constituie o formă de legătură între piețele naționale, între producătorii de mărfuri din diferite țări, legătură care apare pe baza diviziunii internaționale a muncii și care exprimă dependența economică reciprocă a acestora. Karl Marx credea că dezvoltarea pieții mondiale și diviziunea internațională a muncii se datorează revoluției industriale care a avut loc la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea în Anglia. Înainte de inventarea mașinilor, industria unei țări prelucra mai ales materiile prime produse de propriul sol. Astfel, Anglia prelucra lâna, Germania inul, Franța mătăsurile și inul, iar Indiile Orientale și Levantul bumbacul etc. Datorită folosirii mașinilor și a aburului, diviziunea muncii a putut să ia astfel de proporții, încât marea industrie, desprinsă de solul național, depinde exclusiv de piața mondială, de schimburile internaționale, de diviziunea internațională a muncii.

Dezvoltarea capitalismului și a pieței mondiale au fost însoțite de numeroase războaie dezlănțuite de țările europene pentru împărțirea și reîmpărțirea posesiunilor coloniale, pentru lărgirea piețelor lor. Cea mai mare expansiune colonială a desfășurat-o în secolul al XIX-lea Anglia, care deținea monopolul industrial, precum și monopolul flotei comerciale. Anglia a fost prima țară capitalistă care, la sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, a făcut trecerea de la politica protecționistă la politica liberului schimb. Acest lucru a fost posibil pentru că în perioada respectivă deținea monopolul industrial, comercial și colonial în lumea capitalistă. Celelalte țări capitaliste europene, pentru a putea rezista concurenței engleze, au continuat încă o perioadă de timp politica protecționistă.

În perioada de transformare a capitalismului premonopolist în imperialism, comerțul internațional a continuat să crească. Apariția și dezvoltarea monopolurilor și ascuțirea luptei dintre ele pentru împărțirea și reîmpărțirea sferelor de influență a determinat principalele state capitaliste să treacă la de la politica liberului schimb la o politică protecționist-agresivă, care nu urmărea, în primul rând, apărarea economiei naționale de concurența străină, ci realizarea unor profituri cât mai mari atât pe piața internă, cât și pe piața internațională

În timpul primului război mondial (1914-1918), economia țărilor capitaliste și comerțul internațional au fost orientate spre satisfacerea nevoilor războiului. Schimburile comerciale internaționale n-au mai putut fi realizate în cadrul vechilor relații, întrucât războiul a împărțit toate țările în două tabere adverse. S-a declanșat un adevărat război comercial. Țările care făceau parte din Antanta confiscau vasele și mărfurile adversarilor, interziceau încheierea de convenții și contracte cu firmele din țările inamice, treceau în „listele negre” firmele statelor neutre care întrețineau legături economice cu Germania. Măsuri asemănătoare au aplicat și cei din tabăra adversă.

Perioada de după primul război mondial s-a caracterizat în domeniul politicii comerciale a țărilor capitaliste prin inițierea unor conferințe internaționale la care s-au discutat probleme ale comerțului internațional și s-au făcut încercări de a se înlătura restricțiile care împiedicau schimburile comerciale internaționale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, comerțul internațional a fost folosit din nou în scopuri militare și politice. Militarizarea economiei țărilor angajate în război și întreruperea legăturilor comerciale normale dintre țările beligerante și-au pus din plin amprenta asupra comerțului exterior al fiecărei țări în parte.

În perioada postbelică, un factor a cărui influență, pe termen lung, asupra diviziunii mondiale a muncii se va resimți este prăbușirea sistemului colonial și apariția pe harta politică a circa 100 de state naționale noi. Revoluția tehnico-științifică contemporană a determinat o accentuare a interdependențelor economice dintre state și a impus o largă specializare și cooperare cu implicații directe asupra structurii comerțului internațional

În primul deceniu postbelic, relațiile comerciale dintre țările nesocialiste și cele socialiste au înregistrat un profund regres în principal ca urmare a politicii de blocadă și de discriminări comerciale promovată de țările capitaliste dezvoltate față de țările socialiste și a unei politici de autoizolare impusă acestor țări de către URSS. În deceniile opt și nouă, oamenii politici din tot mai multe țări capitaliste și organizațiile economice internaționale s-au pronunțat pentru o curajoasă reconsiderare a politicii comerciale față de țările socialiste. Drept urmare, aproape toate țările capitaliste au renunțat la o serie de bariere și discriminări practicate în perioada anterioară. Și țările socialiste au militat pentru înlăturarea tuturor obstacolelor și barierelor artificiale din calea comerțului. Ca urmare a acțiunilor întreprinse de ambele părții, relațiile comerciale și cooperarea economică și tehnico-științifică au cunoscut o însemnată dezvoltare în țările socialiste în raport cu cele capitaliste.

Diviziunea mondială a muncii în perioada postbelică

Diviziunea mondială a muncii este o categorie economică ce exprimă relațiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producției și comerțului internațional, precum și locul și rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale (Această problemă este, pe larg, tratată în lucrarea: Istoria comerțului mondial și a politicii comerciale, București, 1997, N. Sută ). Diviziunea mondială a muncii reprezintă, după părerea mea, un fenomen contextual și istoric care depinde de dezvoltarea economică, socială, politică, militară și culturală a statelor precum și a intensității și diversității relațiilor interstatale.

Diviziunea mondială a muncii are un rol esențial în dinamismul comerțului internațional. Unul dintre cele mai importante roluri în dinamica diviziunii muncii o au administrațiile statului și politicile lor. Spre exemplu: dezvoltarea industrială a Rusiei se datorează în mare parte ambiției lor de a câștiga o poziție strategică economico-militară în zona euro-asiatică, urmare a celor două războaie mondiale și a ritmului amenințător cu care se dezvoltau marele puteri (SUA, Anglia). Prin urmare, diviziunea mondială a muncii nu are un caracter strict natural, bazat pe fenomene pur economice, ea este un rezultat al ideologiilor politice si de multe ori, un rezultat al ambițiilor personale ale unor lideri totalitari.

În perioada postbelică un factor al cărui influență, pe termen lung, asupra diviziunii mondiale a muncii se va resimți, mai ales în viitor, este prăbușirea sistemului colonial administrativ al imperialismului cât și dispariția colonialismului ideologic și apariția pe harta politică a lumii a 135 de state naționale noi, care și-au cucerit în această perioadă independența politică și care depun eforturi considerabile pentru câștigarea independenței economice, pentru schimbarea locului și rolului ce le-a fost impuse de către fostele metropole, atât în cadrul diviziunii mondiale a muncii Înlăturarea dominației economice străine în țările în curs de dezvoltare, trecerea în patrimoniul național a bogățiilor de care dispun acestea, intensificarea procesului lor de industrializare, pe baza tehnicii actuale, concomitent cu înlăturarea specializării economice unilaterale care le-a fost impuse de fostele metropole, dezvoltarea de sine stătătoare a acestora (fără ca aceasta să presupună o dezvoltare autarhică – Coreea de Nord), fără ingerințele altor state, toate acestea vor exercita o influență pozitivă asupra diviziunii și implicit în direcția atenuării decalajului multilateral care separă aceste state de cele puternic dezvoltate.

În acest context, comerțul internațional este totalitatea legăturilor comerciale de cumpărare-vânzare de bunuri și servicii ce se desfășoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii internaționale a muncii. Altfel spus, comerțul internațional este o formă de legătură între piețele naționale, între producătorii de mărfuri din diferite țări, legătură ce apare pe baza diviziunii și care exprimă inter-dependențele economice dintre state. Această inter-dependență poate deveni dependență doar când decidenții politici se implică în comerțul internațional.

În perioada postbelică, politicile comerciale, ca și comerțul internațional au fost influențate de o multitudine de factori, unii cu acțiune de lungă durată, alții conjuncturali, de durată mai scurtă. În primul deceniu postbelic, factorul hotărâtor care a marcat profund evoluția politicii comerciale au fost urmările economice și politice ale celui de-al doilea război mondial (distrugerile materiale uriașe, pierderile de zeci de milioane de vieți omenești, împărțirea sferelor de influență între țările învingătoare, apariția blocului statelor socialiste, schimbarea raportului de forțe între principalele state dezvoltate ale lumii, prăbușirea imperiilor coloniale ale statelor capitaliste și apariția pe harta politică a lumii a 135 state naționale noi). Referându-ne numai la țările capitaliste dezvoltate, războiul a schimbat dramatic raportul de forțe dintre ele în favoarea SUA, unicul stat care a finalizat acest război întărit atât economic, cât și politic și militar. Satele Unite au deținut la sfârșitul războiului un monopol al acestor puteri, fapt care i-a permis să deturneze în propriul său interes, atât direct, cât și indirect evoluția politicilor comerciale din perioada de după cel de-al doilea război mondial.

În mod direct a influențat politica comercială cu ajutorul unora programe, planuri și doctrine de susținere economică, financiară, politică și militară ( doctrina Truman, planul Marshall, planul 4 din programul lui Truman – pentru ajutorarea regiunilor înapoiate). Toate țările beneficiare ale ajutorului american trebuiau să urmeze îndeaproape politica dictată de SUA, inclusiv politica comercială.

Indirect, SUA a putut să influențeze politica comercială a lumii prin intermediul diverselor acorduri și organizații economice și financiare create în această perioadă (FMI, BIRD, GATT), și a căror activitate a fost multă vreme controlată și orientată de SUA.

Ca urmare, în această perioadă, politica comercială a lumii s-a caracterizat îndeosebi prin 3 trăsături:

Concesii față de SUA, în primul rând în domeniul vamal, acceptate de către țările beneficiare ale ajutorului economic și politic american

Blocadă economică și discriminări comerciale față de țările socialiste, politica la care SUA au antrenat toate țările dezvoltate, precum și unele țări în curs de dezvoltare subordonate acestora.

Accentul în ce privește instrumentele de politică comercială a fost pus pe politica vamală și netarifară și aproape deloc pe politica de stimulare a exporturilor.

Treptat însă, condițiile internaționale din perioada următoare au început să se schimbe, imprimând noi trăsături politicii comerciale. Dintre factorii care au început să influențeze politica comercială a lumii, rețin atenția în principal următorii:

Intensificarea luptei pentru piețe pe plan mondial, în general, și în special între principalele țări și grupe de țări capitaliste dezvoltate. SUA au fost nevoite totuși să cedeze poziții noilor centre de putere ( economică și politică), care au apărut pe plan mondial, în special CEE (Comunitatea Economică Europeană) și Japonia.

Un alt factor cu influență directă asupra politicii comerciale, rezultat și al luptei pentru piețe, a fost și continue să fie apariția și răspândirea proceselor de integrare economică și politică, în primul rând în Europa, și apoi și în celelalte regiuni ale lumii.

Un al treilea factor ar putea fi considerată afirmarea în plan economic și politic a blocului statelor socialiste. Aceste țări au influențat, într-o anumită măsură evoluția politicii comerciale, mai ales după ce și-au dat seama de consecințele dezastruoase ale politicii de izolare față de celelalte țări; din acel moment ele au început să militeze pentru înlăturarea tuturor măsurilor de discriminare comercială pe care le pusese în aplicare față de ele țările capitaliste dezvoltate.

Un al patrulea factor care a început să influențeze pe termen lung comerțul internațional este apariția pe harta politică a lumii a 135 de state naționale noi și care au început să exercite presiuni, să facă demersuri într-un mod din ce în ce mai organizat asupra țărilor dezvoltate, îndeosebi prin intermediul GATT, UNCTAD, ONUDI, FMI, BIRD, „Grupul celor 77”

Principalii actori în comerțul internațional

Comerciantul este persoana fizică sau juridică a cărei profesie este comerțul. Conform codului comercial român, sunt comercianți cei care exercită acte de comerț și fac din acestea profesia lor obișnuită. Deci, pentru a fi considerat comerciant, un agent economic trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să facă acte de comerț;

să realizeze asemenea acte în mod obișnuit;

să transforme realizarea actelor respective în profesia sa de bază sau accesorie;

să acționeze în numele său personal.

În orice țară dezvoltată există o legislație specifică domeniului comercial. O asemenea legislație are menirea să asigure, pe de o parte, statutul comercianților, să împiedice pătrunderea în cadrul ramurii a unor persoane necorespunzătoare, dubioase prin comportament. Legislație respectivă stabilește p serie de restricții, obligații, drepturi și prerogative pentru comercianți.

Bănci comerciale. Banca este o instituție financiară și de credit, de stat sau particulară ale cărei funcții principale sunt:

atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale clienților în conturile deschise a acestora

acordarea de credite pe diferite termene

efectuarea de operațiune (viramente)

Băncile, după funcțiile pe care le îndeplinesc pot fi de mai multe feluri; Banca Comercială, Banca Agricolă, Banca Centrală etc.

Banca comercială este o instituție financiară ale cărei principalele activități se caracterizează prin:

specializarea în primirea de depuneri și acordarea de credite, pe termen scurt, comerciale, propriu-zise

acordarea de credite pe termen lung, întreprinzătorilor contribuind la finanțarea unor proiecte de investiții. Resursele lor constau în capitalul propriu; ele nu folosesc depozitele care le-au fost încredințate.

Burse de mărfuri. Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluții istorice îndelungate și reflectă, cu particularități zonale sau naționale, modelul general al pieței libere. Bursele sunt locuri de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri, precum și pentru diferite tipuri de hârtii de valoare. Bursele de mărfuri sunt centre ale vieții comerciale, piețe unde se tranzacționează bunuri care au anumite caracteristici.

Bursele sun piețe specifice, mecanisme de concentrare a cererii și ofertei pentru anumite categorii de mărfuri, în scopul realizării de tranzacții într-un cadru organizat și în mod operativ, în condițiile de liberă concurență.

Transportatori. În contextul actual al globalizării, mărfurile se tranzacționează în cantități mari și pe distanțe care variază de la câțiva kilometri la câteva zeci de mii. Pentru acestea sunt necesari agenți specializați, în zona maritimă, navală, terestră, aeriană, feroviară. Aceștia reprezintă o parte componentă a comerțului internațional cu un rol extrem de important. De multe ori, acești transportatori provin din țări cu economii emergente. Spre exemplu, Grecia deține cea mai mare flotă comercială din lume -20%, cu o cifră de afaceri de 10 mld. EURO.

Organizații economice internaționale reprezintă o asociere de state constituită printr-un tratat, având un act constitutiv, organe comune și personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun. Exemple: OMC, NAFTA, MERCOSUR, ECOWAS

Aspecte teoretice ale politicii comerciale

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat care vizează sfera relațiilor economice externe ale acesteia. Ca și politica economică, ea este un atribut al suveranității oricărui stat independent. Într-un sens mai larg, prin politica comercială se înțelege totalitatea reglementărilor adoptate de către stat cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină

Politica comercială al oricărui stat trebuie să îndeplinească trei funcții principale:

de promovare a relațiilor economice externe, înțelegând prin aceasta impulsionarea exporturilor;

de protejare a economiei naționale de concurența străină, înțelegând prin aceasta o reglementare și un control al importurilor;

de realizare a unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți și, concomitent, de sporire a rezervei valutare ale statului.

În general, în domeniul politicii comerciale, se acționează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente și măsuri:

de natură tarifară (vamală);

de natură netarifară;

de natură promoțională

În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat și continuă să joace rolul principal. Ea îndeplinește trei funcții principale:

de natură fiscală ( taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul statului);

de natură protecționistă (protejează economia națională de concurența străină);

de negociere.

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări de politică comercială ( publică sau privată) care împiedică, limitează sau deformează fluxul internațional de bunuri și servicii și care au ca principal scop apărarea pieței interne de concurența străină și/sau echilibrarea balanței de plăți. Astfel, GATT – ul a clasificat barierele netarifare în cinci mari grupe:

Bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricții cantitative la import;

Bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor;

Bariere care decurg din formalitățile vamale și administrative la import;

Bariere care decurg din participarea statului la activitățile comerciale;

Bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene ( obstacole tehnice).

În relație economice cu celelelalte națiuni, statele adoptă diferite tipuri de politică comercială:

Autarhia reprezintă „starea generală de izolare economică față de celelalte state, caracteristică unei economii închise, în care comerțul exterior este practic inexistent, ignorându-se avantajele ce pot fi obținute prin participarea la circuitul economic mondial.”

Adoptarea acestui tip de politică comercială provoacă efecte deosebit de grave pe termen mediu și lung pentru dezvoltarea unui stat din motiv că, „blocarea legăturilor cu economia mondială”, nu oferă nicio șansă de progres. Ba mai mult, această măsură conduce națiunea în cauză nu doar la o perioadă de stagnare a economie naționale, dar și la regres. În realitate, „autarhia nu poate fi nici totală din moment ce nici o națiune nu dispune de toate resursele naturale și umane pentru a produce ceea ce este necesar pentru locuitori, și nici permanentă deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contractelor cu exteriorul” (exemple: URSS, Cuba, Coreea de Nord).

Protecționismul este „doctrina economică care vizează protejarea economiei naționale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine.” Atunci când un stat adoptă acest tip de politică comercială, el urmăresște să controlează schimburile de mărfuri și servicii și relațiile comerciale cu alte națiuni prin intermediul diferitelor instrumente protecționiste, fie de de natură tarifară, fie de natură netarifară. Acest comportament protecționist este o gravă încălcare a reglementărilor Organizației Mondiale de Comerț, iar națiunile care sunt mebri deplini ai OMC-ului nu pot aplica asemenea politici comerciale.

Liberul-schimb reprezintă „doctrina economică liberală caracterizată prin libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor” prin eliminarea barierelor de natură tarifară și netarifară în calea comerțului. Unul dintre efectele pozitive ale relațiilor comerciale libere este apariția economiilor de piață. Ca urmare a concurenței puternice între producători și a unei piețe de desfacere mult mai largă, aceștia caută să-și micșoreze costurile de producție ceea ce are efecte benefice asupra surplusul consumatorului.

Integrarea economică internațională

Integrarea economică internațională reprezintă indiscutabil una dintre problemele istorice cele mai importante ale contemporaneității. Integrarea economică internațională reprezintă problema fundamentală a globalizării. Prezentă, practic, pe toate continentele, chiar daca formele sale sunt extrem de variate ca amploare și adâncime, integrarea economică internațională devine, astfel, motorul globalizării. Prin aceste forme, ca expresii regionale ale întregului său, globalizarea cuprinde treptat dar continuu toate spațiile geografice ale lumii contemporane, inclusiv acele părți ale lumii, în care tendințele conservatoare și antiglobalizare sunt puternic sprijinite de unele forțe politico-religioase aflate la putere (cazul Orientului Mijlociu).

Amploarea deosebită pe care fenomenul globalizării a căpătat-o în ultimele cinci-șase decenii a cuprins întreaga lume. Acest lucru i-a făcut pe unii specialiști să aprecieze că „trăim transformări profunde care vor rearanja politica și economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naționale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor granițe vor fi oamenii, care vor compune națiunile…” Cu alte cuvinte, tot ceea ce ține de activitatea economică va aparține unei economii globale, în care naționalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiași specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporații și nu de succesul fiecărei națiuni.

Deși, cel puțin aparent, statul, în calitatea sa de actor în relațiile economice internaționale, începe să aibă un rol mai puțin important în contextul globalizării, există și opinii conform cărora instituțiile politice ale statului rămân principala forță în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependențele dintre țări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci și politic. Efectele balanțelor de plăți, ale ratelor de schimb și ale celorlalte aspecte economice sunt resimțite în economia mondială și prin prisma implicațiilor lor politice.
Cu toate acestea, evoluția comerțului internațional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependențele dintre state sunt mai strânse ca oricând și că nimeni nu este invulnerabil în fața fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. În ceea ce privește termenii schimbului, se constată o înrăutățire a acestora, mai ales pentru țările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste țări și cele dezvoltate.

Apariția și dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forțe dinamice și uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfășurarea concomitentă a globalizării și regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.

Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naționale își bazează relațiile reciproce pe relații integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinței de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariția unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraționiste, pe proliferarea relațiilor regionale dintre state.

Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii și cu niveluri de dezvoltare economică diferite își reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile. Dezvoltarea relațiilor comerciale și cooperarea internațională, ca și intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relații care se stabilesc între două sau mai multe state care-și conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare și cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraționiste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituționalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condițiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ.

Formele de integrare economică

Principalele forme de integrare, în funcție de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică, uniunea monetară și uniunea politică.

Zona de comerț liber sau liber schimb reprezintă acele acorduri prin care părțile au procedat la acordarea reciprocă u unor concesii: eliminări de taxe vamale se import, contigente tarifare etc. în baza acestor acorduri, produsele de export originare dintr-o țară beneficiază de facilități suplimentare de acces pe piața țării partenere;

Uniunea vamală reprezintă zone de comerț liber ce și-au armonizat legislațiile vamale naționale și au adoptat un tarif vamal comun față de țările terțe;

Piața comună este de fapt o uniune vamală care asigură în interior libera circulație a forței de muncă și a capitalului;

Uniunea economică reprezintă piețe comune ce realizează în plus amortizarea politicilor economice naționale ( la nivel global sau sectorial);

Uniunea monetară este o uniune economică, dar care adoptă moneda unică;

Uniunea politică implică, pe lângă o politică externă și de securitate comună, o cetățenie comună, o constituție comună și un guvern comun.

Organizații integraționiste internaționale

O sinteză a evoluției diferitelor forme și tipuri de integrare economică internațională a țărilor realizată de Banca Mondială ne arată că, în prezent, există în lume nu mai puțin de 37 de mari organizații integraționiste internaționale, repartizate geografic astfel: 11 organizații în Africa, 9 in America Latină și Caraibe, 8  în Orientul Mijlociu și Asia, 4 forme în țările cu venituri ridicate.

Cele mai mari organizații de integrare economică internațională sunt Cooperarea Economică a țărilor din Asia și Pacific (APEC), Asociația națiunilor din sud-estul Asiei  (ASEAN), Uniunea Europeana (UE) și Zona de Liber Schimb a Americii de Nord (NAFTA).

a)    Cooperarea Economică a Țărilor din Asia și Pacific (APEC), cuprinde 22 de tari. Este considerată un bloc integraționist din cauza volumului mare al comerțului exterior și a cooperării economice intre statele membre. De exemplu, în anul 2010, membrii organizației realizau între ei schimburi comerciale în sumă de 2 259,9 miliarde USD, reprezentând 73,2% din exporturile totale ale celor 22 de state.

b)  Uniunea Europeană reunește în cadrul său un număr de 28 de membri și acoperă aproape întreg continentul european. La nivelul anului 2010, țările membre realizau un export de mărfuri în valoare de 1 768,98 miliarde USD în cadrul blocului, reprezentând 60,3% din volumul total de mărfuri exportate pe plan internațional.

c)    Asociația Națiunilor din sud-estul Asiei (ASEAN) reprezintă o organizație politică și economică ce reunește zece țări din Asia de sud-est. Prezentă doar cu unele aranjamente preferențiale privind schimburile de mărfuri realiza în 2010 un export total în valoare de 455,96 miliarde USD, dintre care 23% se efectuau în cadrul blocului. In exportul  mondial acest bloc este prezent cu o pondere de 6,0% din care cea mai mare parte revine Japoniei si Indoneziei.

d Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA)  NAFTA acoperă o piață de 375 milioane de consumatori, cu perspectiva extinderii și mai spre sudul continentului american, și o suprafață de 21,3 milioane km². Scopul acestui acord este liberalizarea comerțului cu produse și servicii, prin eliminare de bariere tarifare și netarifare între părți. Acesta cuprinde SUA, Canada si Mexic, iar în 2010 a realizat un comerț în cadrul blocului în valoare de 693,29 miliarde USD, adică 37,3% din totalul de export, care reprezenta in același an, suma de 1 160,8 miliarde USD, respectiv 15,3% din indicatorul mondial.

Organizația Mondială a Comerțului

În perioada postbelică, în condițiile adâncirii interdependențelor economice internaționale, reglementarea relațiilor economice dintre state a devenit o necesitate obiectivă, urmărindu-se prin aceasta coordonarea modului de acțiune a statelor în domeniul politicilor comerciale. Ca urmare, în afara unor reglementări ale relațiilor economice dintre state pe plan bilateral, subregional sau regional, în perioada imediat postbelică a apărut și tendința de multilateralizare a relațiilor economice dintre state prin intermediul unor acorduri care au încercat să codifice anumite principii și reguli în ce privește folosirea diverselor instrumente și măsuri de politică comercială în relațiile reciproce. Pe linia aceasta s-a înscris activitatea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), iar în prezent a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

.GATT – Acordul General Pentru Tarife și Comerț (1948) este un tratat multilateral, interguvernamental prin care țările membre se obligă să respecte anumite principii, reguli și discipline în domeniul relațiilor comerciale. Obiectivul inițial principal al GATT–ului a fost crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale între țările membre. Reuniunea de la Marrakech din aprilie 1994, a Comitetului pentru Negocieri Comerciale a marcat începutul tranziției de la GATT la Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

OMC funcționează de la data de 1 ianuarie 1995, reunește 159 de membri de pe toate continentele și îndeplinește câteva funcții principale: administrează înțelegerile comerciale sub egida OMC; reprezintă un forum pentru negocieri comerciale; gestionează disputele comerciale; monitorizează politicile comerciale naționale; oferă asistență tehnică și trening pentru statele în curs de dezvoltare; cooperează și cu alte organizații internaționale (UNCTAD).

Principiile adoptate de Organizația Mondială a Comerțului se referă în principal la comerțul fără discriminare. În mod normal, sub acordurile OMC, statele nu pot face discriminări între partenerii comerciali; dacă o națiune totuși decide să ofere unu favor special altui stat pentru un anumit produs, acea națiune este obligată, conform cu principiile OMC să acorde același tratament și celorlalți membri ai organizației.

Un alt principiu, cel al tratamentului național, obligă statele membre OMC să nu creeze dezavantaje concurențiale pentru companiile, produsele sau serviciile altor state membre OMC în favoarea companiilor, produselor sau serviciilor autohtone.

Cu toate că unul dintre principiile de bază ale Organizației Mondiale de Comerț este acela de non-discriminare, forurile de reglementate și Corpul de Soluționare a Conflictelor acceptă tacit și nu pedepsește discriminarea care are loc între blocurile integraționiste. În timp ce națiunile integrate într-o uniune sau organizație integraționiste se bucură de tratament special în cadrul acestor blocuri, țările din afară se confruntă cu impunerea vamală și alte măsuri discriminatorii conform cu principiile OMC-ului.

Asistăm la conturarea unui nou bloc de cooperare economică – Uniunea Economică Euro-asiatică, iar în timp ce Occidentul se uită cu spaimă spre atitudinea expansionistă a federației Ruse, în opinia mea crearea acestei organizații este un răspuns normal față de tendințele integraționiste la nivel regional și mondial. Astfel, decizia de aderare și integrare la o uniune regională a statelor reprezintă în exclusivitate o decizie politică, dar cu o rațiune pur economică, aceea de a beneficia de privilegii, câștiguri și de o dezvoltare economică de pe urma acestei decizii.

Capitolul II

2.1. Politică și economie. 2.1.1. Elemente economice în relație cu cele politice

Recunoscând că relațiile dintre economie și politică au un caracter biunivoc, economistul și politologul, implicați în studiul politicii economice, trebuie să se preocupe deopotrivă de problematica ce decurge din cele două tipuri de relații menționate:

Pe de o parte, prin analiza modului și ale căilor de influențare exercitate de către acțiunile politice (partid la putere sau Guvern) asupra dezvoltării economice;

Pe de altă parte, prin analiza influenței exercitate de economie asupra sectorului politic exprimat, de exemplu, prin:

influența rezultatelor economice obținute asupra gradului de popularitate a partidului la putere (Guvernului) și asupra șanselor sale de a fi reales;

dependența șanselor de a pune în aplicare diferite politici prin utilizarea resurselor economice disponibile solicitate de sectorul politic.

Figura 1. Legătura biunivocă dintre economie și politică.

Legătura de sus arată intervenția sectorului politic în cel economic, iar legătura de jos arată influența condițiilor economice asupra sectorului politic.

Guvernul influențează într-un sens sau altul sectorul economic prin folosirea instrumentelor de politică economică sau prin outputurile politice. Totodată, în funcție de rezultatele economice obținute (performanță economică, dinamica veniturilor, a inflației, a șomajului, etc.), Guvernul poate fi apreciat sau sancționat de corpul electoral la urnele de vot, respectiv prin realegere sau respingere.

Capitalism și democrație

Economia și politica se asociază în mod inextricabil în societatea modernă. Drept urmare s-au dezvoltat două variante majore ale democrației: democrația liberală și socialismul democratic. Prima dintre acestea combină principiile capitaliste elaborate de Adam Smith, David Ricardo și Thomas Hobbes cu teoriile politice ale lui Edmund Burke, James Madison și Thomas Jefferson. Ei susțineau o economie bazată pe activitatea comercială individuală liberă, deși Jefferson se îndoia de scopul în care s-ar putea folosi proprietatea privată.

„Relația dintre democrație și economia de piață a fost discutată de mulți autori. Majoritatea concluziilor se îndreaptă către susținerea unei interdependențe între cele două.” Posibilele afirmații ce ar putea fi demonstrate, în contextul relațiilor dintre economia de piață (capitalism) și democrație sunt următoarele:

Economia de piață nu este compatibilă cu regimurile nondemocratice;

Economia de piață are nevoie de democrație;

Economia dirijata (socialista) nu este compatibila cu democrația;

Democrația are nevoie de economie de piață;

Dahrendorf este de părere că democrația și economia de piață sunt, simultan, separate și împăcate. Indiferent de contradicțiile și tensiunile care există între ele, combinația lor este „singurul răspuns viabil pentru condiția umana marcată de incertitudine, în care schimbările sunt necesare, dar fără tulburare și violență”

Pentru Robert Dahl însă, contradicțiile nu sunt simplu de rezolvat și democrația și economia de piață de împăcat: „Democrația și capitalismul sunt ca doua persoane unite intr-o căsnicie furtunoasă, dezbinată de neînțelegeri și care, totuși, suportă situația deoarece niciunul dintre parteneri nu dorește să se despartă de celălalt” Dahl argumentează de ce capitalismul de piață dăunează democrației și de ce mulți democrați au susținut, la finele secolului al XIX-lea, chiar abolirea lui completă: pentru ca aceasta atentează la principiul fundamental al egalității „capitalismul de piață creând inevitabil inegalități și limitând, astfel potențialul democratic prin generarea de inegalități în distribuirea resurselor politice.

Pe de altă parte, democrația nu poate coexista cu o economie de piață absolut liberă, de tipul laissez-faire, pentru ca aceasta ar produce nemulțumirea unor largi categorii care ar declanșa mișcări de protest ce ar influenta guvernele să intervină pentru a reglementa piața.

Economia centralizată este incompatibilă cu democrația pentru că socialismul face incompatibilă bunăstarea și existența spațiului public, deschis. Socialismul s-a prăbușit nu numai pentru deschiderea societății, pentru drepturi și democratizare ci și pentru a crea o economie de piață capabilă să genereze bunăstare, măcar pentru elitele provenite din nomenclatură și care, profitând de resursele economice, sociale și informaționale pe care le dețineau, au fost primii capitaliști din țările socialismului real. Analizând situații similare din Lumea a treia, în care s-au format clici conducătoare privilegiate, Berger este sceptic in privința tranziției rapide către o adevărată economie de piață, nesupusă în mod esențial controlului nociv al statului, și către o democrație autentică, definită prin alegeri libere și drepturi și libertăți reale.

Deși, istoric, au existat piețe cu grade de libertate foarte diferite ( variind de la cele libere la cele planificate), dominantă rămâne piața liberă, care caracterizează situațiile în care actele de vânzare-cumpărare de desfășoară nestingherit, în cadrul unor limite impuse indirect, de regulă prin mijloace economice ( impozite, taxe, politică de credite etc.). În cadrul acestei piețe, legile economice specifice se manifestă neîngrădit, obiectiv, negociat, mecanismul pieței jucând un rol determinant în procesul decizie economice, ele marcând totodată viața economică a societății. Aceasta presupune: manifestarea liberei inițiative, mișcarea liberă a capitalurilor, a forței de muncă, formarea liberă a prețurilor ( tarifelor) pe baza raportului dintre cerere și ofertă, concurența între agenții economici etc. Condițiile necesare existenței pieții libere sunt: autonomia totală și reală a agenților de piață, descentralizarea deciziilor economice, pluralitatea formelor de proprietate.

În opoziție cu piața liberă se situează piața controlată (planificată), pe care au cunoscut-o țările socialiste; într-o astfel de piață, actele de vânzare-cumpărare sunt dirijate, în special prin măsuri administrative, utilizându-se pârghii specifice (repartiții, stabilirea centralizată a prețurilor, a furnizorilor, a formelor și mijloacelor de transport). În țările democratice, administrațiile reglementează și intervin pe piețe în favoarea producătorilor, comercianților și consumatorilor în mod obiectiv, nepărtinitor, având ca rațiune bună-starea, dezvoltarea economică, socială, culturală și tehnologică. Această misiune este dificilă și necesită mecanisme, legi și decizii în care trebuie să fie angrenați toți polii de decizie: Guvern, patronate, asociații neguvernamentale și societatea civilă. Avantajul primordial al statului este reprezentat de impozitare.

La polul opus se află economiile din țările socialiste și totalitare. Interesul conducerii politice este profitul, acesta fiind absorbit integral de administrație. Deciziile economice sunt bazate totuși pe un substrat politic, acestea fiind date de aparatul central.

Embargoul de cacao din Coasta de Fildeș

Poziție geografică: Africa de Vest, ieșire la Oceanul Atlantic;

Capitală – Yamoussoukro;

Cel mai mare oraș – Abidjan;

Limba oficială – Franceză;

Sistem politic – Republică semi-prezidențială;

Președinte – Alassane Ouattara;

Independență – 7 august 1960 (față de Franța);

Populație – 20.000.000;

Fermieri implicați în producția de cacao: 7.000.000;

Șomaj – 4% (indice constant în ultimii 17 ani)

PIB – 24,68 miliarde USD (figura 1);

Inflație – 2010 – 1,68% ; 2011 – 4,91% ; 2012 – 1,31%

Comerțul anual cu cacao: 5 miliarde USD;

Organizații economico-politice din care face parte: Uniunea Africană, ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest);

Scurt Istoric

Statelor africane nu au reușit să creeze instituțiile și cultura politică care să le asigure o tranziție pașnică la democrație, ceea ce reprezintă o barieră importantă în calea dezvoltării lor economice. Războaiele civile cu care s-au confruntat majoritatea țărilor africane în perioada post-independență au dus la stagnarea progresului economic din cauza cheltuielilor enorme pe care le implică un conflict armat civil.

Alegerile prezidențiale din 28 noiembrie 2010 în Coasta de Fildeș au reprezentat un eșec pentru democrație și statul de drept. Laurent Gbagbo, cel care a fost înfrânt în scrutinul electoral, s-a agățat cu disperare de preșidenție timp de patru luni renunțând să cedeze funcția lui Alassane Ouattra, câștigătorul legitim.

În afara orașului, forțele lui Gbagbo controlau teritorii foarte mici. Mulți se temeau că el ar încerca sa provoace un război civil întrucât a stârnit intenționat un conflict pe baze etnice și xenofobe în sudul Coastei de Fildeș.

Războiul civil nu doar a provocat pagube îngrozitoare în Coasta de Fildeș, dar a destabilizat vecinii acestei națiuni, care erau și așa slabi si fragili. Organizația ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (figura 2)), a recunoscut puterea efectului de domino al uzurpării lui Laurent Gbagbo și au reacționat ferm in vederea promovării tranziției pașnice la democrație.

Figură 2

Sursă imagine: thehabarinetwork.com

La începutul acestei crize politice, liderii celor 15 țări Vest Africane, Uniunea Africană și comunitatea internațională au exercitat o presiune pregnantă asupra lui Laurent Gbagbo, cerându-i să renunțe la președinție. Dacă acest efort ar fi fost susținut și repetat era posibil ca respectiva criză să nu fi durat atât de mult sau să nu fie nevoie, într-un final, de o intervenție militară.

Din 1960, când Coasta de Fildeș și-a câștigat independența față de Franța și până în 1993, Felix Houphouet-Boigny, una dintre figurile remarcabile ale mișcării de independență, a guvernat națiunea asigurându-se că toate categoriile sociale se bucurau de miracolul economic pe care țara l-a trăit sub conducerea sa.

Coasta de Fildeș a reprezentat o importantă economie vest-africană în anii ’60 -’70, fiind principalul exportator la nivel global de cacao și un mare exportator de cafea, ulei de palmier, zahăr și alte produse agricole tropicale. Timp de 20 de ani, economia țării creștea în medie cu 10% pe an, ceea ce înseamnă foarte mult pentru o țară africană care nu exporta petrol.

Când miracolul economic s-a prăbușit în mijlocul crizei mondiale din anii ‘80, iar aspirațiile democratice au început să crească la nivel global, s-a conturat opoziția față de regimul totalitar. (În mod ironic, Laurent Gbagbo a fost unul dintre primii susținătorii ai reformei). Președintele a fost nevoit să facă anumite concesii, dar nu s-au produs mari schimbări politice.

În 1988, el l-a desemnat pe Alassane Ouattara prim-ministru (un musulman din nordul Coastei de Fildeș și un respectabil economist internațional) cu scopul ca acesta să-l ajute să redreseze starea economică din țară.

Lucrurile au început să se schimbe abia în 1993, când Houphouet-Boigny a murit. Succesorul său a fost Henri Konan Bedie, președintele Adunării Naționale, care a preluat funcția după o scurtă luptă pentru putere cu prim-ministrul Alassane Ouattara.

Henri Bedie a devenit președinte într-un moment marcat de dificultăți economice și de politici multietnice. Lovitura de stat din 1999 l-a forțat să elibereze funcția. În urma scrutinului electoral din anul 2000, Laurent Gbagbo devine președintele Coastei de Fildeș. El se menține la putere timp de 10 ani până când pierde la alegerile prezidențiale, organizate în mod democratic, în favoarea lui Alassane Ouattara. Consiliul Constituțional, o instituție care era controlată de Laurent Gbagbo, ( avea rolul de a rezolva litigiile electorale și de a anunța rezultatele alegerilor), a anulat arbitrat 400.000 de voturi fără a face vreo investigație și l-a declarat pe Gbagbo președinte.

Intervenția comunității internaționale

UE, Statele Unite, ONU, Uniunea Africană și întreaga comunitate internațională și-au arătat suportul pentru Alassane Ouattara. Faptul ca Laurent Gbagbo a păstrat puterea atâta timp (4 luni) s-a datorat accesului pe care l-a avut la banii statului. Astfel, el a putut să plătească salariile susținătorilor săi din serviciul public, angajaților serviciului de securitate și poliției. S-a estimat că el plătea în fiecare lună salarii în valoare de 120 de milioane de USD. O mare parte a acestor bani veneau din comerțul cu produse agricole tropicale, în special cacao, care reprezintă 20% din PIB-ul Coastei de Fildeș.

Comunitatea internațională, prin Consiliul de Securitate al ONU, ECOWAS-ul și UE au impus sancțiuni economice și embargou asupra exportului de cacao și al altor produse agricole. Gbagbo a reușit să rămână la suprafață, retrăgând fonduri de la Banca Centrală Ivoriană, ceea ce a obligat toate băncile private locale să-și închidă ușile.

Această intervenție a reprezentant o lamă cu două tăișuri pentru susținătorii ivorieni și internaționali ai lui Ouattara. Aproximativ 7 milioane de oameni din Coasta de Fildeș depind financiar de recolta de cacao. Marea majoritate dintre ei sunt mici fermieri, fiecare deținând o bucată de pământ de doar câțiva acri, iar sancțiunile i-au afectat pe ei sever. Coasta de Fildeș deține 40% din producția mondială de cacao, iar embargoul a influențat creșterea prețurilor la nivel global și a sporit contrabanda. (figura 4)

Pe 24 ianuarie 2011, la bursa de mărfuri de la Londra prețul la tona de cacao cu livrare imediată a crescut până la 2.307 lire sterline pe tonă, în creștere cu 7,4 procente, cea mai ridicată valoare din ultimele șase luni. Această este principala sursă de venit pentru guvernul din Coasta de Fildeș iar blocarea exporturilor a urmărit reducerea finanțării pe care se baza Laurent Gbagbo pentru a-i plăti pe funcționarii publici și militarii care îi erau fideli. Măsura a intrat în vigoare pe 24 ianuarie 2011 și a durat până pe 23 februarie, același an.

Această intervenție nu pare să-l fi descurajat pe Laurent Gbagbo, în schimb, a provocat dificultăți pentru cei implicați direct în producție și comerț. În primul rând sunt exportatorii, care s-au văzut nevoiți să depoziteze boabele de cacao, riscând ca acestea să se deterioreze până la etapa în care comercializarea lor ar fi fost dificilă sau chiar imposibilă. În al doilea rând, aceste măsuri au afectat agricultorii, micii producători, care depind în întregime de recoltarea boabelor de cacao pentru un trai la limita subzistenței.

Exista o mare consternare printre fermieri în legătură cu impunerea embargoului, pe care Christophe Duka, președintele Asociației Producătorilor de cacao, o descria ca o mișcare politică, care nu îl afecta în mod direct pe președintele Gbagbo. "Este o problemă politică, iar noi, fermierii, nu suntem implicați în politică. Ei amestecă politica și economia" (Christophe Duka). "Embargoul ne sărăcește", mai adaugă el, "din cauza embargoului, nu avem bani să ne trimitem copiii la școală sau să avem grijă de ei."

Deși a existat o mare dilemă printre decidenții politici internaționali care doreau să vadă o rezolvare a crizei politice din Coasta de Fildeș, Laurent Gbagbo a profitat de această situație. Acesta profita de starea dificilă în care se aflau fermierii pentru a-și spori puterea de negociere cu comunitatea internațională.

Schimburile comerciale nu erau reglementate după norme comerciale deoarece fermierii apelau la stat ca să le cumpere producția. Embargoul ar fi avut o „justificare” parțială doar sub pretextul de a diminua resursele financiare ce susțineau și consolidau regimul nedemocratic instaurat în urma scrutinului electoral 2011.

Pe de altă parte, părerea mea este că acest conflict trebuia soluționat fără intervenția spectrului politic în schimburile comerciale ale statului. Oare este echitabil să impunem sancțiuni economice unor state de fiecare dată când vrem să schimbăm situația politică? Mă întreb dacă ONU, UE, ECOWAS-ul au luat în calcul efectele directe ale embargoului asupra micilor fermieri care nu au altă sursă de venit? Comerțul internațional a apărut cu rațiunea de a satisface cererea internațională și de a obține profit în urma acestor schimburi. Oare putem să neglijăm această rațiune în funcție de climatul politic existent la un moment dat?

Criza post electorală din Coasta de Fildeș a ajuns la punctul extrem atunci când apare o confruntare armată între securitatea națională, trupele de apărare loiale fostului președinte Laurent Gbagbo și Forțele Republicane a Coastei de Fildeș (FRCI) care ținea partea adversarului președintelui Alassane Dramane Ouattara. Confruntarea a dus la capturarea lui Gbagbo, iar trupele franceze au jucat un rol activ sub egida Națiunilor Unite. Situația a ridicat întrebări în legătură cu legitimitatea intervenției ONU și a ascensiunii la putere a lui Ouattara.

Au existat îngrijorări că intervenția Națiunilor Unite în Coasta de Fildeș în criza postelectorală a mers dincolo de mandatul de a proteja civilii, în principal din cauza rolului activ și agresiv jucat de trupele franceze în arestarea lui Gbagbo. Acest argument se întemeiază pe ideea că Franța a dorit o schimbare de regim în Coasta de Fildeș, astfel încât să aibă posibilitatea de a recâștiga controlul asupra resurselor țării.

Odată cu instaurarea lui Alassane Ouattara la președinție considerat de Zounmenou Lamin – autor al cărții CÔte D’Ivorie’s Post Electoral Crisis. Ouattara Rules but Can He Govern?, cercetător la Institutul de Studii de Securitate, Pretoria – promotor al intereselor Franței, grupul Nestle și-a declarat intenția de a se implica activ în replantarea a aproximativ 12 milioane de pomi în Costa de Fildeș în următorii zece ani. Planul, denumit deja "Mercedes", pentru că presupune plantarea de arbori ca cacao de calitate superioara, de "lux", a început in anul 2012. Intenția companiei a captat imediat atenția agricultorilor din Coasta de Fildeș, care spun ca pomii cresc foarte repede.

Comerțul cu mărfuri ( % din PIB)

Figură 3

Sursă date: Banca Mondială

În figura de mai sus este prezentată dinamica comerțului cu mărfuri raportată la PIB de la independența Coastei de Fildeș și până în prezent. Graficul relevă o scădere drastică a acestor venituri în anul 2011, anul în care a fost impus embargoul, de până la 5%, anulând creșterea din anul anterior. În urma eliminării sancțiunilor economice, comerțul cu mărfuri și-a revenit, înregistrând o creștere dublă față de 2010 – 10%. Această creștere se datorează și noii politici promovate de Alassane Ouattara, noul președinte al Coastei de Fildeș, și susținerii de care se bucură acesta în rândul comunității internaționale.

Figură 4

Sursă: : ICCO Quarterly Bulletin of Cocoa Statistics, Vol. XL, No. 1, Cocoa year 2011/12

CONCLUZII

Decizia Organizației Națiunilor Unite de a impune embargou Coastei de Fildeș s-a dovedit a fi inoportună având în vedere că statul african acoperă aproape de jumătate din producția mondială de cacao. Mai mult, acest producător este renumit pentru calitatea superioară a produselor agricole pe care le exportă. Având în vedere că pudra de cacao reprezintă o materie primă importantă pentru industriile alimentară, farmaceutică, cosmetică, embargoul nu a afectat grav doar țara exportatoare, ci și marile companii care depind de materia primă importată din Coasta de Fildeș. Intruziunile politicului în comerțul internațional, în marea majoritate a cazurilor, au consecințe negative majore asupra producției de bunuri și servicii, cu efecte economice și sociale pe termen lung și cu cheltuieli semnificative. Cazul Coastei de Fildeș este totuși unul atipic din punct de vedere al urmărilor sancțiunilor deoarece cererea de pudră de cacao este mai mare decât oferta. Astfel, exporturile au fost reluate într-o perioadă relativ scurtă de timp, înregistrând chiar o creștere față de anul anterior (2010).

Comerțul cu vin – un instrument coercitiv al Rusiei în raport cu Republica Moldova

Republica Moldova este un stat localizat în sud-estul Europei. Se învecinează cu România la vest și cu Ucraina la est. Este o republică parlamentară cu un președinte în calitate de șef al statului și un prim-ministru în calitate de șef al guvernului. Moldova este stat membru a Organizației Națiunilor Unite, Consiliului European, Parteneriatului pentru Pace, OMC, OSCE,  CSI,  și a altor organizații internaționale. Moldova aspiră pentru aderarea la Uniunea Europeană, urmând să semneze acordul de asociere și acordul de liber schimb cu UE pe 27 iunie 2014, conform Deutsche Welle. La ceremonia de semnare vor fi prezenți liderii celor 28 de țări-membre. Potrivit președintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, UE deschide accesul Republicii Moldova către o piață de 500 de milioane de consumatori cu o mare putere de cumpărare. Produsul Intern Brut al Uniunii Europene (figura 1) este de 10 ori mai mare decât cel al statelor care vorbesc despre crearea unei posibile uniuni euro-asiatice (figura 2). Conform datelor oferite de Fondul Monetar Internațional, PIB-ul Uniunii Europene în 2012 ar fi de 13 trilioane EURO.

Pe data de 18 noiembrie 2011, liderii Federației Ruse, Kazakhstanului și Belarusului au semnat Declarația Privind Integrarea Economică Eurasiatică, ce  are ca scop primordial crearea unei Comunități Economice Eurasiatice (CEE) între cele trei state, ca urmare a deja existentului Spațiu Vamal (semnat în 2009 ). Alte state, ce ar putea deveni membre ale acestei Uniuni au fost până nu demult Ucraina,  Moldova și celelalte state membre CSI. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, aceasta a părăsit Comunitatea Statelor Independente în martie 2014, declarându-și intenția de a se apropia, politic și economic, de Uniunea Europeană. Deși Moldova a decis să-și păstreze statutul de membru în cadrul CSI, aceasta a parafat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană la 28 noiembrie 2013. Astfel, dintre cele 10 state membre CSI, doar 9 dintre ele ar fi în continuare interesate de a se integra în Uniunea Eurasiatică (deși doar  Kîrgîzstan și-a declarat oficial dorința de a adera).

Figură 1

Sursă: econographics.wordpress.com

Embargoul rusesc asupra vinurilor moldovenești a fost instituit la data de 10  septembrie 2013 și a generat un conflict diplomatic și politic între cele două state. După părerea mea, această intervenție din partea statului rus în comerțul internațional este menită să acționeze ca o armă de șantaj, dat fiind faptul că piața rusească este una foarte importantă pentru o țară mică și cu o economie atât de slabă ca cea a Republici Moldova. Această reacție a apărut ca răspuns la intenția Chișinăului de a parafa Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, pe 28 noiembrie 2013.

Figură 2

Sursă date: Banca Mondială

Repere economice:

Produsul Intern Brut: 7,254 miliarde USD ‎( sursă: Banca Mondială).

Populație: 3, 56 milioane

Producători agricoli individuali: 400.000 ( 11% din total populație)

Populația ocupată în agricultură: 207.500 (20,3% din totalul populației ocupate)

(Sursă: Biroul Național de Statistică Republica Moldova)

Cantitatea de vin exportată către Rusia în momentul embargoului (10 septembrie 2013):  24,8 milioane de litri

Venituri din total exporturi către Rusia: 150 milioane USD (2% din PIB)

Venituri din exportul de vin către Rusia: 70 milioane USD (1% din PIB)

*date anul 2013

Serviciul rus pentru protecția consumatorilor – Rospotrebnadzor- a interzis importurile de vinuri din Republica Moldova, motivând "calitatea nesatisfăcătoare" a vinului. „Am luat decizia de a suspenda importul de produse vitivinicole moldovenești în Federația Rusă”, declarația a fost făcută de medicul sanitar-șef al Rusiei, Ghenadi Onișcenko pe 10 septembrie 2013. Potrivit oficialului rus, interdicția va fi aplicată până când Federația Rusă „nu va vedea realizarea măsurilor concrete din partea Republicii Moldova îndreptate spre soluționarea sistemică a problemei.”

Au trecut nouă luni de atunci, însă embargoul nu a fost ridicat nici până în ziua de azi. Oare în nouă luni producătorii autohtoni împreună cu Ministerul Agriculturii al Republicii Moldova nu au reușit să-și rezolve problemele de ordin tehnic în condițiile în care exportul către Uniunea Europeană, o piață cu înalte standarde de calitate, a crescut?

Embargoului, a fost supus nu numai vinul din Republica Moldova, astfel tot în septembrie 2013 o cantitate de 19 tone de prune moldovenești, care urma să ajungă la Moscova, a fost blocat de Rosselhoznadzor, serviciul federal rus de control veterinar și fitosanitar.

Embargoul nu este o metodă nouă de șantaj politic practicată de Moscova. „Pretextul „calității joase” a fost folosit și în 2006, când vinurile moldovenești acopereau o cotă importantă din piața rusească. Impactul asupra comerțului Republicii Moldova a fost devastator alterând creșterea economică cu aproape 1,7%. De atunci, producătorii de vinuri și-au diversificat semnificativ exporturile astfel încât în primul trimestru al anului 2013, Moldova a exportat în Rusia produse alcoolice în valoare de $17 milioane. din totalul de $57 milioanen.” Federația Rusă reprezintă o piață importantă de desfacere, însa în continuă descreștere pentru produsele moldovenești. Jurnalul rus Ogonek a inclus embargoul din 2006 în topul 'războaielor economice' purtate de Rusia în ultimul deceniu. Conform aceleiași surse, producătorii moldoveni au pierdut în urma acelei blocade peste 200 de milioane de dolari.

Așa cum am spus anterior, cred că blocarea de către Federația Rusă a vinurilor produse în Republica Moldova poartă strict un caracter politic, iar acesta este un exemplu clar în care marii demnitari ai statului neglijează rațiunea economică și financiară a comerțului internațional în vederea obținerii unor alte obiective ( în cazul de față se urmărește păstrarea influenței politice asupra Moldovei).

Vicepremierul rus, Dmitri Rogozin, a recunoscut într-o declarație pentru ziarul Kommersant că „aceste decizii sunt și vor fi de natură politică. Dumneavoastră credeți că asocierea cu UE este o decizie economică a Chișinăului? Este pur politică.” El a mai adăugat că embargoul reprezintă doar obligația statului rus de a reacționa întrucât pentru ei UE și NATO „sunt blocuri străine. Dacă Moldova are de gând să meargă acolo, nu e decizia noastră.” (Dmitri Rogozin).

De aceeași părere este și prim-ministrul moldovean, Iurie Leancă, care a declarat în cadrul unui interviu acordat publicației ruse, Vedomosti, în ianuarie 2014 că „dacă problema exportului de vinuri pe piața rusă nu se soluționează înseamnă că problema nu este doar de ordin tehnic. Dacă nu se schimbă nimic, se pare că, fie nu avem capacitate să rezolvăm probleme tehnice, sau acestea nu sunt de natură tehnică, dar un amestec de probleme tehnice și emoții politice. I-am cerut prim-ministrul rus să ne explice pretențiile, dar în scrisoarea primită poziția autorităților ruse nu a fost foarte clară. Noi nu vedem o problemă tehnică clară aici”, a spus Iurie Leancă.

Ghenadi Onișcenko, consilierul prim-ministrului rus, a dat o declarație în septembrie 2013 pentru Ria Novosti în care insista că problema este doar de ordin tehnic. Când a fost întrebat despre cât de curând se vor întoarce produsele moldovenești pe piața rusă, el a răspuns că „această întrebare trebuie pusă moldovenilor. Când vor face ordine, atunci totul va reveni la cum a fost. Există un singur obstacol – neadmiterea produselor de proastă calitate”.

Războaiele comerciale ale Rusiei cu Ucraina și Republica Moldova nu au reușit să le schimbe vectorul politicii externe, din contră, aceste presiuni consolidează dorința elitelor politice, dar și a populației civile, de a ieși din zona de influență a Rusiei. În urma acestor măsuri coercitive din partea Federației Ruse, Uniunea Europeană s-a dovedit un partener care poate și dorește să sprijine interesele unei țări mici și în curs de dezvoltare în fața unui stat puternic și influent pe arena internațională. Dacă partenerii noștri sunt supuși unor presiuni nejustificate a oricărei părți, inclusiv din partea Rusiei, și în cazul în care presiunile sunt legate de semnarea sau parafarea Acordului de Asociere, Uniunea Europeană trebuie să găsească o modalitate de a compensa pierderile. Un exemplu este Republica Moldova: UE deja a inițiat procedura de majorare a cotei asupra importurilor de vinuri moldovenești, a declarat Stefan Fule, comisarul european pentru extindere și politica de vecinătate, într-un interviu pentru publicația Kommersant.

Titus Corlățean a declarat într-un interviu acordat Agerpres în septembrie 2013 că și România ar putea ajuta statul vecin prin creșterea cotelor de import pentru produsele restricționate de Rusia. El a semnalat că restricțiile impuse de Moscova ar putea cauza „pierderi foarte serioase" pentru bugetul statului vecin, dat fiind faptul că embargoul vizează produse perisabile. Titus Corlățean a specificat că ministrul român al Agriculturii, Daniel Constantin, este „extrem de interesat și angajat în a găsi soluții".

Concluzii

Analizând fără subiectivism conflictul diplomatic și comercial Rusia – Moldova și efectele sale, observăm o implicare a sferei politice, acea parte care nu ia întotdeauna în calcul relațiile strict comerciale ale agenților economici. De aici rezultă vulnerabilitatea relațiilor comerciale, cu referire la cazul de mai sus, în favoarea altor interese pe care politicienii le pun mai presus decât bunul mers al lucrurilor în noua epocă a globalizării.

Noile conjuncturi geopolitice și economice trebuie analizate cu multă rigurozitate de către comercianți și luate în calcul multe scenarii. Comercianții moderni trebuie să fie concentrați și atenți la toate fenomenele și acțiunile ce decurg din interacțiunea politică a statelor. La fel, și politicienii trebuie să fie atenți la efectele ce vor apărea în urma deciziilor lor, analizând rațional dacă acestea se răsfrâng asupra bunului mers al relațiilor comerciale. În caz contrar, pierderile sunt în aceeași măsură și ale agenților economici, cât și ale statului.

După părerea mea, drumul spre integrarea europeană este cel ca va aduce beneficii Republicii Moldova deoarece avantajele aderării la spațiul politico-economic european sunt net superioare față de avantajele oferite de Uniunea Eurasiatică (am văzut deja că Uniunea Europeană are PIB-ul mult mai mare și o piață de desfacere ce îi oferă posibilități imense unui stat ca Moldova, dar mai sunt și alte avantaje: nivelul cultural, superioritatea tehnologică).

Acest studiu de caz relevă faptul că, de multe ori, când interacțiunea între națiuni generează neînțelegeri și conflicte de ordin diplomatic și politic, statul cel mai dezvoltat deține instrumentele necesare pentru a influența, mai mult sau mai puțin, deciziile în interes propriu. Legătura comercială unilaterală cu Federația Rusă, începută de la declararea independenței în 1991 și consolidată în timpul mandatului Partidului Comunist din Republica Moldova (PCRM) cu orientare pro-rusă (2001-2009) a creat dependență economică Moldovei. Ca urmare a acestui fapt și a intereselor Rusiei în spațiul est-european, decizia oficialilor ruși de a impune embargoul asupra vinurilor moldovenești a fost luată fără negocieri diplomatice. Această intruziune a spectrului politic în relațiile comerciale nu este normală deoarece interesele politice se soluționează doar pe cale diplomatică, fără a profita de superioritatea economică pentru a destabiliza altă națiune.

După părerea mea, aceste războaie comerciale nu ar trebui tolerate de organizațiile internaționale în care statele sunt membri cu drepturi depline, iar orice imixtiune politică în schimburile comerciale cu efecte negative asupra economiilor altor state ar trebui să fie dur sancționate de forurile internaționale.

Concluzii

Comerțul mondial are ca primă rațiune întâlnirea cererii cu oferta.

Consumatorul și producătorul trebuie să aibă acces neîngrădit pe piață, staul însă are obligația să intervină în protecția producătorilor prin mecanisme ce nu intervin în mod discriminatoriu pe piața internațională.

Decidenții politici au obligația de a integra și negocia

Intervențiile agresive de timpul embargourilor care afectează în mod direct economia altor state și, în mod special, pe producători și comercianți.

Chiar dacă aceste măsuri sunt imperioase trebuie să fie balansate de alte măsuri care să minimalizeze efectele directe. Embargourile ar trebui să reprezinte o ultimă măsură în caz că negocierile diplomatice eșuează. Intervenția politică în comerț nu trebuie folosit ca un instrument de presiune cu scopul de a influența cursul normal al statului respectiv (cazul Rusiei și a Republicii Moldova). Totuși embargourile își au o minimă rațiune în cazul în care produsele achiziționate pe piața internațională sau fluxurile financiare sunt folosite în scopuri ce atentează la securitatea regională sau internaționala sau în scopuri teroriste.

Crearea unor mecanisme și organizații are să se opună și să sancționeze drastic asemenea intervenții.