. Comert Exterior Si Politici Comerciale ale Frantei

CUPRINS

Introducere 3

Capitolul 1. O prezentare GeneralĂ a economiei Franței 5

BIBLIOGRAFIE

STUDII ȘI BROȘURI

Baleste, Marcel: L'économie française – études thématiques de l'économie nationale, 13e édition, Ed. Masson/Colin, Paris, 2000.

Bulletin mensuel de statistique nr. 2, feb. 2000.

Commission des Communautés Européennes, Le dossier de l’Europe – La libre circulation des marchandises dans le marché unique, Luxembourg, 1995.

Commission des Communautés Européennes, Le dossier de l’Europe – La politique de concurrence dans la Communauté Européenne, Luxembourg, 1999.

European Economy – Annual Economic Report for 1999 nr. 79/1999, Luxembourg, 1999.

European Economy nr. 3/97, Luxembourg, 2000.

Eurostat – European System of Accounts (ESA 1999), Luxembourg, 1999.

Histoire économique de la France au XXe sičcle – Cahiers Français n°255, La documentation Française, Paris, martie-aprilie 2000.

Institutul de Economie Mondială – Conjunctura economică mondială – 1999, Editura Expert, București, 1999.

Institutul de Economie Mondială – Conjunctura economică mondială – 1999, Editura Expert, București, 1999.

Inventory of taxes levied in the member states of the European Union, European Commission, Luxembourg, 1995.

Le courrier des pays de l'Est no405, dec. 1995.

Le courrier des pays de l'Est no419, mai-iunie 2000.

Le courrier des pays de l'Est no421, aug. 2000

Le courrier des pays de l'Est no435, sept. 2000

Le courrier des pays de l'Est no440, dec. 2000

Monetary Committee of the EC: Compendium of Community Monetary Texts, Luxembourg, 1995.

Politique étrangčre 2/1994.

Problčmes économiques no2485, 11 sept. 1999.

Problčmes économiques no2533, 10 sept. 1999.

Problčmes économiques no2535, 24 sept. 1999.

The World Almanac and Book of Facts 1999, Funk & Wagnalls Corporation, Mahwah, New Jersey, 1999.

MANUALE UNIVERSITARE ȘI ALTE MATERIALE DE PROFIL

Généreux, Jacques: Chiffres clés de l'économie française, Editions du Seuil, Paris, 1997.

Frémy, Dominique; Frémy, Michčle: Quid 1991, Editions Robert Laffont, Paris, 1990.

Matei, Horia; Neguț, Silviu; Nicolae, Ion; Șteflea, Nicolae: Statele lumii – Mică enciclopedie, Ediția a IX-a, Editura Meronia, București, 1999.

Sută, Nicolae, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura All, București, 1999.

=== Anexe 2 ===

ANEXA 1

Dinamica și volumul schimburilor comerciale ale Franței în perioada 1960-2000

surse: Généreux, J., Chiffres clés de l'économie française, Ed. du Seuil, Paris, 1993-1999, Baleste, M., L'économie française., Problemes économiques no2485, 15 sept. 1999, Bulletin mensuel de statistique, no2-1997-1999, European Economy-Annual Economic Report for 1995-1999.

ANEXA 2.

Structura exporturilor

Sursa: Jacques Généreux, Chiffres clés de l’économie française, Paris 1993,1999.

Evoluția structurii importurilor

sursa: Jacques Généreux, Chiffres clés de l’économie française, Paris 1993,1999.

Evoluția soldului comercial pe sectoare
(date CIF/FOB fără material militar, mild.FF)

sursa: Problčmes économiques nr.2533, 15 sept 1999.

Evoluția schimburilor pe sectoare în 1996-1999 (date CIF/FOB în mild.FF)

sursa: Marcel Baleste-L’économie française, Paris 1999.

Evoluția gradului de acoperire a importurilor de către exporturi pe grupe de produse

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française, Paris, 1993,1999.

ANEXA 3

Repartiția schimburilor Franței pe zone și țări (% din total)

sursa: European Economy-Annual Economic Report for 1999.

Gradul de acoperire a importurilor de către exporturi pe țări

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française – Paris 1999.

Evoluția importurilor Franței din UE și din afara UE

(%PIB prețuri curente)

sursa: European Economy-Annual Economic Report 1999.

Evoluția structurii pe zone a importurilor Franței (% din total)

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française – Paris 1999.

Evoluția structurii pe zone a exporturilor Franței (% din total)

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française – Paris 1999.

Comerțul exterior pe zone în 1999

(date CIF/FOB fără material militar)

Sursa: Problčmes économiques nr. 2485, 15 sept.1999.

ANEXA 4

Structura exporturilor Franței către România între 1988-1999 (milioane FF)

sursa: Le courrier des pays de l’Est, nr.405, sept.1999.

Structura importurilor Franței din România între 1988-1999 (milioane FF)

sursa: Le courrier des pays de l’Est, nr.405, sept.1999.

=== Anexe 3 ===

ANEXA 2.1.: Dinamica și volumul exporturilor și importurilor Franței

Tabel 2.1.1. Dinamica și volumul schimburilor comerciale ale Franței în perioada 1960-2000

surse: Généreux, J., Chiffres clés de l'économie française, Ed. du Seuil, Paris, 1993-1999, Baleste, M., L'économie française., Problemes économiques no2485, 15 sept. 1999, Bulletin mensuel de statistique, no2-1997-1999, European Economy-Annual Economic Report for 1995-1999.

ANEXA 2.2. : Evoluția structurii pe mărfuri a comerțului exterior al Franței

Tabel 2.2.1. Structura exporturilor

Sursa: Jacques Généreux, Chiffres clés de l’économie française, Paris 1993,1999.

Tabel 2.2.2. Evoluția structurii importurilor

sursa: Jacques Généreux, Chiffres clés de l’économie française, Paris 1993,1999.

Tabel 2.2.3. Evoluția soldului comercial pe sectoare
(date CIF/FOB fără material militar, mild.FF)

sursa: Problčmes économiques nr.2533, 15 sept 1999.

Tabel 2.2.4. Evoluția schimburilor pe sectoare în 1996-1999 (date CIF/FOB în mild.FF)

sursa: Marcel Baleste-L’économie française, Paris 1999.

Tabel 2.2.5. Evoluția gradului de acoperire a importurilor de către exporturi pe grupe de produse

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française, Paris, 1993,1999.

ANEXA 2.3.: Repartiția geografică a exporturilor și importurilor Franței

Tabel 2.3.1. Repartiția schimburilor Franței pe zone și țări (% din total)

sursa: European Economy-Annual Economic Report for 1999.

Tabel 2.3.2. Gradul de acoperire a importurilor de către exporturi pe țări

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française – Paris 1999.

Tabel 2.3.3. Evoluția importurilor Franței din UE și din afara UE

(%PIB prețuri curente)

sursa: European Economy-Annual Economic Report 1999.

Tabel 2.3.4. Evoluția structurii pe zone a importurilor Franței (% din total)

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française – Paris 1999.

Tabel 2.3.5. Evoluția structurii pe zone a exporturilor Franței (% din total)

sursa: Jacques Généreux-Chiffres clés de l’économie française – Paris 1999.

Tabel 2.3.6. Comerțul exterior pe zone în 1999

(date CIF/FOB fără material militar)

Sursa: Problčmes économiques nr. 2485, 15 sept.1999.

ANEXA 2.4.: Relațiile comerciale dintre Franța și România

Tabel 2.4.1. Structura exporturilor Franței către România între 1988-1999 (milioane FF)

sursa: Le courrier des pays de l’Est, nr.405, sept.1999.

Tabel 2.4.2. Structura importurilor Franței din România între 1988-1999 (milioane FF)

sursa: Le courrier des pays de l’Est, nr.405, sept.1999.

=== Anexe 4 ===

COMERȚ EXTERIOR ȘI POLITICI COMERCIALE ALE FRANȚEI ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

Rezumat

Prezenta lucrare realizează o analiză detaliată a stării și evoluției activității de comerț exterior a Franței în perioada postbelică, precum și a aspectelor legate de politica comercială a Uniunii Europene, cu o particularizare pentru Franța. Accentul este pus, în general, pe evoluția fenomenelor în ultimii ani.

Structurată pe trei capitole, lucrarea urmărește următorul plan:

primul capitol este o descriere a cadrului general al economiei Franței, prezentând caracteristicile sale generale, domeniile economice importante, oferind astfel o imagine de ansamblu, necesară înțelegerii aspectelor comerciale.

cel de-al doilea capitol, de mari dimensiuni, realizează o analiză statistică a dinamicii, volumului valoric și structurii comerțului exterior francez, detaliat pe grupe de produse. Urmează prezentarea orientării geografice a fluxurilor comerciale ale Franței, un subcapitol separat vizând relațiile comerciale franco-române.

capitolul trei urmărește aspecte legate de politica comercială a Franței, văzută ca membru fondator al Comunității Economice Europene (actuala Uniune Europeană). Sunt urmărite problemele politicii agricole comunitare, istoricul realizării uniunii vamale, politica comercială comună față de țările terțe, precum și o enumerare a principalelor acorduri de natură comercială încheiate. Particularitățile Franței rezidă în sistemul de taxe și accize, prezentat separat.

Dată fiind natura acestei lucrări, s-a acordat o mare atenție aspectelor statistice, nefiind uitate evidențierea cauzalităților, sistematizarea materialului, reprezentările grafice ușurând urmărirea ideilor.

CAPITOLUL 1. PREZENTARE GENERALĂ A ECONOMIEI FRANȚEI

Cea mai mare țară (ca suprafață) din Europa Occidentală, Franța este una din primele 5 puteri ale economiei mondiale, cu un PIB/locuitor de 18.200 $.

Dispune de variate resurse minerale (fier, bauxită, cărbuni, petrol), dar cu producții modeste sau în scădere, apelând în măsură crescândă la importul de materii prime și semifabricate.

Industria are un ridicat nivel tehnologic, competitiv mai ales în aeronautică, material rulant, energetica nucleară, industria alimentară. Politica de reconversiune energetică (reducerea dependenței de importul de hidrocarburi) a condus la sporirea la 70% a ponderii centralelor nucleare în producția de energie electrică (ocupând astfel locul 1 pe glob). Cele mai importante ramuri industriale sunt: industria siderurgicã (oțel și fontă), industria chimică, textilă, aeronauticã, electronicã, parfumerie și farmacie. Producția industrială este extrem de diversificată, participare mai importantă la export având industria autovehiculelor, utilajelor industriale, aeronautica, chimia de sinteză și produsele alimentare (unt, brânzeturi, vinuri).

Agricultura antrenează 7% din populația activă și, deși are o contribuție redusă la PNB (3,3%), prin volumul producției situează Franța pe primul loc în Europa (ca producător și ca exportator) și pe locul 5 în lume (la cereale). Condițiile naturale sunt foarte favorabile, terenul arabil reprezentând 32% din suprafața țării. Franța ocupă locurile 2-3 pe glob ca valoare a exporturilor agricole. Se produc mari cantități de cereale (grâu, porumb, orez), sfeclă de zahăr, cartofi, fructe, legume, ș.a. Viticultura este bine reprezentată (locul 1 pe glob la producția de vin: podgorii mai importante se găsesc în regiunile Languedoc, Bourgogne, Champagne). Creșterea animalelor asigură 53% din valoarea producției agricole: se cresc bovine, porcine, ovine (în zona muntoasă: Alpi, Pirinei, Massif Central, dar și în zone agricole).

Turismul are o contribuție importantă (peste 20 mild. $ anual) la balanța de plăți. Există două zone turistice mai importante: Paris și Coasta de Azur. Franța primește anual 60 milioane de turiști străini care cheltuiesc circa 130 miliarde FF;

Pe ansamblul economiei mondiale, poziția Franței s-a erodat în ultimele două decenii (în 1970 Franța reprezenta 8,2% din producția industrială a OECD iar în 1990 doar 5,7%).

Capitolul II. Comerțul exterior al Franței.

DINAMICA ȘI VOLUMUL COMERȚULUI EXTERIOR AL FRANCEZ.

După cel de-al doilea război mondial, în perioada de deschidere către exterior (“les trente glorieuses”- cei 30 ani glorioși), Franța a înregistrat aproape constant deficite ale balanței comerciale. Ultimul deceniu în special este marcat de prăbușirea exporturilor industriale. În 1989 deficitul ajunge la 66 miliarde FF, după care balanța se ameliorează și evoluează rapid, atingând în 2000 un excedent de 139 miliarde FF. Această îmbunătățire aproape miraculoasă se poate explica, pentru 1999, prin reducerea importurilor franceze ca urmare a conjuncturii economice nefavorabile și prin “redemarajul” economiei americane, un debușeu în creștere pentru produsele franceze. În 2000, competitivitatea întreprinderilor și efectele deflației explică puternica relansare a schimburilor (+15,6% pentru importuri și +14,8% pentru exporturi), ducând gradul de acoperire a importurilor de către exporturi la 127,4% în 1999 și 125,7% în 2000, un nivel neegalat de mai mult de douăzeci de ani. Franța redevine al patrulea exportator mondial, după SUA, Germania și Japonia.

Soldul comercial francez a cunoscut mai multe mari faze de evoluție. Echilibrat de după război până la sfârșitul anilor ’60, sensibil excedentar la începutul anilor ’70, el se deteriorează rapid, cunoscând între 1980 și 1990 un deficit puternic. În doar trei ani, soldul devine puternic excedentar, procesul continuând și la ora actuală.

Figura 1. Evoluția soldului balanței comerciale a Franței

Aprecierea pe termen lung a comerțului exterior pe baza soldului trebuie să fie completată de studiul gradului de acoperire a importului de către export, întrucât soldul nu arată nivelul schimburilor: de exemplu, în 1971 exista un excedent de 5,7 mild.FF, iar în 1999, unul de 9 ori mai mare: 45,8 mild.FF. Aparent, performanța din 1999 pare mai importantă, însă studiul gradului de acoperire (105,2% în 1971 și 127,4% în 1999) arată situația este inversă.

sursa: Problèmes économiques nr. 2485, 11 sept.19

Pe etape, din 1971 până în 1982, comerțul exterior al Franței se dezechilibrează progresiv, mai ales sub efectul unei facturi petroliere supradimensionate de politica țărilor exportatoare și de aprecierea dolarului. În 1982, deficitul comercial atinge 93,5 miliarde FF.

Din 1982 până în 1985, situația se restabilește rapid, gradul de acoperire câștigând 10 procente, de la 87% la 97%. Dinamismul exporturilor industriale se combină cu un recul al investițiilor întreprinderilor, cu o scădere a consumului și o factură petrolieră mai mică.

Începând cu 1986, creșterea investițiilor și a consumului apasă pe balanța comercială franceză, împreună cu scăderea dolarului, care provoacă o degradare a balanței cu America de Nord și o scădere a vânzărilor franceze în țările OPEC afectate de prăbușirea prețului petrolului. Aceste efecte negative sunt însă compensate de chiar această prăbușire a prețului petrolului, care înjumătățește factura energetică a Franței (de la 180 la 90 mild.FF între 1985-1986).

Gradul de acoperire scade începând cu 1987 sub 97%, degradându-se lent până în 1990, când deficitul atinge 50 miliarde FF. Scăderea, mult prea lentă, a importurilor de energie, nu poate compensa decât parțial puternica deteriorare a balanței comerciale.

Mai ales datorită utilării moderne, întreprinderile franceze devin mai competitive la începutul acestui deceniu. Redresarea soldului industrial e la fel de rapidă pe cât fusese căderea sa. Începută în 1991, ea devine spectaculoasă în 1992-1993 în condiții de recesiune economică și se confirmă în perioada 1994-1996.

În 2000, excedentul de 139 mild.FF (cu 27% mai mult față de 1999) este fără precedent în perioada postbelică.Principalele sectoare care au contribuit la realizarea acestuia sunt: agro-alimentar (excedent de 56 mild.FF), aeronautic (39 mild.FF), construcții auto (29 mild.FF), echipament militar (7 mild.FF). Sectorul energetic înregistrează însă un deficit important în 2000, datorită aprecierii francului față de dolar. Gradul de acoperire beneficiază încă de o concentrare a schimburilor pe sectoarele cele mai favorabile balanței comerciale franceze, ceea ce explică excedentul record din 2000, după doi ani deja calificați drept “excepționali”.

EVOLUȚIA IMPORTURILOR ȘI EXPORTURILOR FRANCEZE

În 30 ani, între 1969 și 2000 schimburile comerciale ale Franței au crescut de 6 ori, în ultimii zece ani importurile crescând cu 63%, iar exporturile cu 79%.

Franța și-a menținut în general poziția de mare putere comercială în ultimele două decenii: a fost al patrulea exportator mondial în 1979, în 1989 (179 mild.$, adică 5,8% din exportul mondial), ca și în 2000 (7,6% din total mondial), scăzând însă la importuri de pe locul 4 în 1979 pe locul 5 în 1989 (193 mild.$, adică 6,0% din total mondial), unde se află și în 2000 (cu 7,3% din totalul mondial).

Importurile au cunoscut o perioadă de creștere până în 1980, un slab declin până în 1983, urmat de o creștere susținută până în 1991 (1251 mild.FF), o nouă perioadă de scădere până în 1997 (perioada de recesiune economică din 1996-1997, când se atinge o valoare de 1234 mild.FF), după care tendința este de creștere puternică între 1997-2000 (1542 mild.FF).

Exporturile urmează în linii mari evoluția importurilor, crescând între 1975 și 1981, un mic declin în 1982, după care creșterea se reia până în 1985 (926 mild.FF), un nou an de declin al exporturilor-1986 (criza petrolieră), o nouă creștere până în 1996 (1387 miliarde FF), declin în 1997 (în condiții de recesiune economică, 1234 mild.FF) și din nou creștere susținută între 1997-2000 (1579 mild.FF).

Rata anuală de creștere a importurilor este predominant pozitivă, cu puncte de maxim (creștere puternică) în 1964, 1969 (maxim absolut, +19,5%), 1973, 1976 (redresarea de după criza petrolieră din 1973), 1979 , 1988 (8,5%, un maxim al unei perioade de creștere aproape constantă), 1998 (18,3%). Există totuși și ani de rată negativă (scăderi ale importurilor), ca 1975 (minim absolut, scădere cu 9,7%), 1981, 1983 (–2,7%), 1997 (recesiunea economică, –5,6%).

Rata anuală de creștere a exporturilor este și ea predominant pozitivă, având ca puncte de maxim anii 1965, 1970 (maxim absolut, 16,1%), 1976, 1984 (7,0%), 1989 (10,4%, creștere puternică a exporturilor). Există și aici rate negative de creștere, corespunzând anilor 1975, 1982 (–1,8%, o slabă scădere a exporturilor), 1986 (–1,3%, datorită crizei petroliere), 1997 (–1,2%, în condiții de recesiune economică).

În ceea ce privește importurile, ecuația liniară de regresie arată o creștere pe toată această perioadă. Se observă un declin puternic în 1974 și 1986 (anii crizelor petroliere).

Exporturile ca procent din PIB au avut o evoluție aproape identică. Și în acest caz se observă un declin puternic în 1974, 1986 și chiar 1987 (crizele petroliere). În prezent aproape un salariat francez din patru lucrează pentru export. Economia Franței este în continuă deschidere.

EVOLUȚIA STRUCTURII PE MĂRFURI A COMERȚULUI EXTERIOR FRANCEZ

Modificările în structura exporturilor Franței sunt, în perioada 1970-2000, nesemnificative.

Produsele manufacturate dețin peste 60% din exporturile totale ale Franței în toată perioada analizată, cu fluctuații foarte mici (o creștere în 1975).

Serviciile sunt al doilea sector ca mărime de aici, cu o pondere aproape constantă de circa 20%.

Evoluția produselor agricole și ale industriei agroalimentare, egale ca pondere în 1970, ilustrează orientarea Franței către exportul agroalimentar (exporturile agricole rămânând aproape constante).

În fine, exporturile energetice ale Franței au o pondere în continuă scădere, de la 5,1% în 1970 la 3,4% în 2000.

În ceea ce privește importurile franceze, situația este diferită. Dacă exporturile nu s-au prea modificat, importurile au cunoscut fluctuații mari.

Astfel, sectorul produselor manufacturate, care predomină și la import, are o pondere în creștere puternică până în 1990 (de la circa 45% în 1970 la aproape 65% în 1990), după care începe să scadă ușor.

Serviciile sunt un sector relativ constant, cu o pondere de aproximativ 10% până în 1992, când crește brusc la 15%.

Produsele agroalimentare și agricole dețin cele mai mici ponderi la import, în creștere pentru primele și în scădere continuă pentru produsele agricole (în jur de 5% din total, fiecare).

Importurile energetice sunt însă mult mai importante ca pondere decât exporturile, deși sunt în aproape continuă scădere. Dacă în 1970 ponderea importurilor energetice în total era de circa 35%, în 1992 ea era de doar 15%.

Soldul comercial detaliat pe sectoare este și el interesant de studiat.

Se observă următoarele tendințe:

Cel mai mare deficit este înregistrat de sectorul energetic, dar el este în ușoară scădere.

Un alt sector deficitar este cel al bunurilor de consum (înregistrează un deficit pe toată perioada 1985-1997, în creștere până în 1991, după care scade constant).

Bunurile intermediare au și ele un sold deficitar, cu excepția anilor 1985, 1993, 1997, când sunt în echilibru.

Soldul sectorului echipamentului profesional are evoluția cea mai variată: pozitiv în 1985 și 1986, el scade, devenind negativ, până în 1990, apoi începe iarăși să crească, înregistrează primul excedent în 1992 și tendința continuă (în 1997 este sectorul cu cel mai mare sold pozitiv, aproape egal în valoare absolută cu deficitul energetic).

Sectorul automobile și transporturi terestre are un sold exclusiv pozitiv în perioada analizată, cu mici fluctuații.

În ceea ce privește produsele agricole și cele ale industriei agroalimentare, soldurile sunt și aici exclusiv pozitive, dar tendințele sunt de semn opus: în timp ce excedentul agricol este în ușoară scădere, cel agroalimentar este în creștere susținută.

În sfârșit, gradul de acoperire a importurilor de către exporturi pe sectoare indică, pentru perioada 1970-1992, o situație în defavoarea sectorului energetic (lucru cunoscut deja), care înregistrează un grad de acoperire de sub 20% pe toată perioada, în creștere însă în ultimii ani.

Sectorul agricol înregistrează cea mai spectaculoasă evoluție: are un grad de acoperire în creștere susținută (peste 160% în 1992), în timp ce produsele industriei agroalimentare și manufacturate se mențin în apropierea cifrei de 100%.

Serviciile, după două “vârfuri” atinse în 1978 și 1984 (aproape 200%!), au un grad de acoperire în declin, fiind depășite de sectorul agricol în ultimii ani. Ele domină însă clar perioada analizată din acest punct de vedere.

3. REPARTIȚIA GEOGRAFICĂ A COMERȚULUI EXTERIOR AL FRANȚEI

Graficul evoluției importurilor Franței provenind din UE și din afara UE ca procent din PIB este interesant de urmărit. Se observă modificări importante în perioada 1960-1996. Tendința generală pe ansamblul perioadei este de orientare a importurilor către țările membre UE, în detrimentul țărilor nemembre UE (un grad de deschidere diferențiat al economiei franceze, în favoarea țărilor membre UE). În 1960 importurile din UE erau mai puțin importante decât cele din afară, însă ele au crescut continuu, depășindu-le pe acestea în 1966, aproape toată perioada următoare fiind dominată de ele. Se poate remarca o creștere relativă a importurilor ca procent din PIB, demonstrând o dezvoltare puternică a comerțului intra și extra european.

Se observă modificări importante: cota importurilor provenind din UE crește puternic între 1958-1990, de la 28,3% la aproape 60% din total. În cadrul UE, creșteri importante înregistrează Germania (cel mai important partener), Italia, Belgia, Marea Britanie.

Nu același lucru se poate spune despre țările OCDE din afara UE, cu o cotă aproximativ constantă de 20% pe toată perioada. Totuși se observă o scădere a părților unor state din această zonă în perioada 1958-1992: SUA, Canada și Australia își pierd cota de importuri, în urma emergenței Uniunii Europene. Japonia și statele europene OCDE sunt însă în creștere.

Nici țările ex-comuniste nu au o pondere prea dinamică, ea rămâne la aproximativ 4% între 1980-1992.

Țările membre OPEC, însă, suferă o scădere drastică (reorientarea geografică a importurilor energetice ale Franței). Ele trec de la 19,7% din importuri în 1958 la 4% în 1992.

Cota țărilor subdezvoltate este și ea aproape constantă (o tendință slabă de creștere), la fel DOM-TOM franceze, cu o cotă minusculă (0,3% din importuri).

În ceea ce privește exporturile către UE, ele cresc de la 30,9% din total în 1958 la 63% în 1992, o dublare. Cea mai importantă evoluție o are tot Germania, de la 0,4% din total exporturi în 1958 la 19,1% în 1992. Creșteri mari înregistrează și Spania, Italia, Marea Britanie.

Cota țărilor OCDE în afara UE nu se modifică prea mult (în jur de 16%). Exporturile către SUA înregistrează o ușoară creștere a ponderii.

Exporturile către țările ex-comuniste, după o perioadă de scădere, cunosc o nouă dezvoltare.

Cota exporturilor către țările OPEC este în scădere, datorită problemelor cu care se confruntă acestea. Scăderea este dramatică, la fel ca și pentru importuri: de la 21% din total exporturi franceze în 1958 la 4% în 1992.

Exporturile către țările subdezvoltate dețin o cotă relativ constantă în ultimele două decenii, de aproximativ 15% din total. DOM-TOM înregistrează o cotă importantă în ceea ce privește exporturile Franței (față de importuri), dar aparențele înșeală: este vorba despre materialul militar (rachete Ariane în principal) trimis în Guyana și înregistrat drept export de către autoritățile vamale franceze.

4. SCHIMBURILE COMERCIALE DINTRE FRANȚA ȘI ROMÂNIA

4.1 Evoluția importului, exportului și soldului comercial

Întreprinderile franceze și-au pus amprenta în anii ’60 și ’70 asupra sectoarelor mai importante ale industriei românești – aeronautica, construcțiile auto, informatica, chimia, metalurgia, electronica, industria textilă și a mobilei. Importurile de echipamente și de tehnologie ale epocii au devenit însă progresiv o sursă de îndatorare a României, Franța devenind la începutul anilor ’80 unul din principalii creditori ai României. Ca reacție la brusca panică a creditorilor occidentali – începând cu francezii – loviți de “sindromul polonez”, decizia guvernului comunist Ceaușescu de a rambursa cu orice preț datoria externă a condus la o scădere importantă a investițiilor occidentale în România, și mai ales a investițiilor franceze. Franța s-a retras în acel moment de pe piața românească într-o măsură mult mai însemnată decât Germania sau Italia.

În 1985, Franța se afla pe locul 16 între partenerii comerciali ai României (în timp ce R.F.Germania era pe locul 3, Italia pe 4, iar Statele Unite pe 7); ea asigura atunci 1,1% din importurile occidentale ale României, față de 2,8% în cazul RFG, furnizând în special produse chimice (primul post la export), textile, pielărie, bunuri de echipament pentru industria automobilelor și aeronautică. Franța absorbea 2,1% (față de 6,7% pentru Germania) din exporturile României către țările occidentale, România livrându-i produse petroliere rafinate, produse metalurgice, bunuri de consum (articole de îmbrăcăminte, pielărie și încălțăminte, mobilă).

Începând cu 1979, comerțul franco-român prezintă un excedent în creștere în favoarea României, trecând de la un sold pozitiv favorabil Franței de 904 milioane FF la un deficit de aproape 2,5 mild.FF în 1986 pentru un total al schimburilor de 4,7 mild.FF: exporturile franceze se reduc puternic, la fel cum se întâmplă, de altfel, dar într-o mai mică măsură, cu importurile României din celelalte țări occidentale, în ultimii ani ai regimului comunist.

După revoluția din 1989, Franța a avut deci de recâștigat un teren în mare măsură pierdut.

Prezentă imediat pe planul asistenței de urgență (arhicunoscutele “ajutoare”), Franța continuă să importe dintr-o Românie în plină transformare produse pe care aceasta nu încetase niciodată să i le vândă, dar într-o proporție mult mai puțin importantă: importurile Franței trec de la 2,8 mild.FF la 1,8 mild.FF în mai puțin de doi ani.

Cât despre exporturi, începând cu 1990, în afara ajutoarelor umanitare oferite, Franța i-a vândut României produse de o valoare mult mai importantă decât până atunci.

Inversarea tendinței din schimburile dintre cele două țări nu se efectuează decât în 1992, în urma achiziției de către România a două Airbus, ceea ce-i permite Franței să înregistreze un excedent record de +1,5 mild.FF, cel mai ridicat excedent înregistrat în comerțul cu țările ex-comuniste.

În 1993, vânzările excepționale de cereale în valoare de 850 milioane FF (450.000 tone de grâu pentru panificație), urmare a secetei puternice care a afectat agricultura românească, precum și creșterea sensibilă a volumului mijloacelor de transport, echipamentelor electrice, produselor chimice și materiilor prime destinate industriei textile permit Franței să obțină un nou excedent în ciuda unei scăderi globale a exporturilor.

În 1994, valoarea exporturilor Franței către România a scăzut pentru al doilea an consecutiv, cu 26,5% (după –14% în 1993), în principal din cauza opririi totale a exporturilor de cereale; în paralel, creșterea constantă a importurilor conduce la o nouă scădere a excedentului comercial francez, tendință confirmată de datele din 1996, gradul de acoperire a importurilor de către exporturi scăzând astfel de la 163% în 1993 la 105% în 1994.

Începând cu 1998, se observă o relansare a exporturilor și importurilor, în detrimentul României însă; soldul comercial francez suferă o scădere, redevenind negativ în prima jumătate a anului 2000.

4.2 Cota de piață a Franței în comparație cu alte state

Împreună cu Germania și Italia, Franța este una din cele trei țări din Uniunea Europeană care au beneficiat de reorientarea majoră a comerțului exterior al României după 1990, România realizând 45,6% din exporturile sale și peste 49% din importuri cu țările Uniunii Europene în urma acordului de asociere din mai 1993. În 1994, cele trei țări dețineau 80% din schimburile României cu Europa celor 12.

Totuși, cota de piață a Franței (de 8,9% în 1991) este sensibil inferioară celor ale Germaniei și Italiei, mai ales a primei, care are partea leului. Franța absoarbe doar 5,1% din exporturile României în 1994, în timp ce Italia are 12,7%, iar Germania 15,9%.

În timp ce în 1990, Franța era încă al cincilea client al României, ocupând însă locul 15 între furnizori (cu 2%), țările din Est (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) ocupând încă locurile fruntașe, ea a ajuns în 1994 pe locul 4 între exportatori, în urma Germaniei (19,2% din importurile românești), Rusiei (cu 13,0%) și Italiei (12,8%): urmată îndeaproape de Statele Unite care furnizează, ca și ea, circa 5% din importurile României, Franța a înregistrat un recul de 3% față de 1993, concurența dintre țările occidentale accentuându-se.

Dar după intrarea în forță a Statelor Unite pe piața românească în 1994, cu un total al schimburilor de 96 milioane dolari grație mai ales vânzării de către americani a trei Boeing 737, vânzări care urmau să crească în urma acordării reciproce a clauzei națiunii celei mai favorizate, este rândul țărilor asiatice (mai ales Coreea de Sud) să intre în scenă, succesele lor înregistrate în materie de investiții influențând hotărâtor nivelul schimburilor de bunuri și servicii.

4.3 Structura schimburilor franco-române

Structura schimburilor franco-române (vezi și Anexa 2.4.) diferă puțin, mai ales în ceea ce privește importurile, de cea a schimburilor dintre România și alte țări occidentale.

Ca și în cazul Germaniei și Italiei, exporturile României către Franța sunt constituite în proporție de peste 40% din articole textile, confecții și tricotaje, în jur de 25% mobilă și 13-15% produse petroliere.

Țările occidentale (mai ales Franța, Germania, Marea Britanie și Statele Unite) reprezintă principalul debușeu pentru tricotajele (mai ales ciorapi și șosete) și confecțiile românești și absorb majoritatea exporturilor de produse din bumbac, lână și mătase ale României, întreprinderile românești lucrând mai ales pentru societățile occidentale, în domeniul textil, ca și în domeniul mobilierului. La export însă, produsele din prelucrarea lemnului (pentru care România ocupă locul 9 pe plan mondial și locul 5 în Europa), ca și sectorul textil, reprezintă potențiale importante pentru vânzarea de bunuri de echipament întrucât puține investiții au fost realizate între 1975-1990 în aceste sectoare determinante pentru exporturile românești, sectoare care folosesc un număr ridicat de angajați.

Deschiderea pieței franceze către produsele românești (+35% în 1996 față de 1989, cu o netă accelerare în ultimii doi ani) este totuși recentă, în măsura în care, spre deosebire de cei doi principali concurenți ai săi (Germania și Italia), piața franceză era prea puțin deschisă produselor românești înainte de 1989, această penetrare fiind de trei ori mai importantă în Germania.

O altă caracteristică recentă a structurii schimburilor vizează creșterea importurilor și exporturilor de produse industriale în ultimii trei ani (bunuri de consum și bunuri de echipament) față de produsele agricole și energetice, ceea ce contribuie la realizarea unui echilibru mai bun în structura schimburilor dintre cele două țări, după cum se observă și din graficele următoare:

sursa pentru amândouă: Le courrier des pays de l’Est, nr.405, dec.1996.

Acest lucru se traduce, în cazul exporturilor României, printr-o creștere a ponderii produselor agro-alimentare mai elaborate (conserve, produse lactate, diverse drojdii, reprezentând circa 50% din exporturile acestui sector), o creștere a ponderii bunurilor intermediare (obiecte de ceramică, din mase plastice, din fibre de sticlă), a echipamentului profesional, mai ales în domeniul telecomunicațiilor și materialului electronic, a bunurilor de consum repartizate în două mari categorii: textile și produse din prelucrarea lemnului. Aceste schimbări arată, după cum subliniază Postul de expansiune economică al Ambasadei Franței de la București, prezența unei piețe din ce în ce mai puternice; totuși, exporturile de produse energetice și de parachimie ale României către Franța scad.

La fel, importurile României provenind din Franța sunt compuse în proporție de două treimi din produse elaborate dintre care bunurile de consum curent au partea leului, demonstrând, ca și în cazul textilelor și mobilei, avantajul unor costuri scăzute cu mâna de lucru și al unui savoir-faire recunoscut pe plan mondial.

Din studiul graficelor, se pot trage următoarele concluzii privind dinamica schimburilor dintre Franța și România:

Exporturile Franței către România sunt foarte dinamice în special în sectorul echipamentului profesional, produselor agro-alimentare și al bunurilor de consum curent.

Produsele agricole au cunoscut o dezvoltare remarcabilă până în 1993 (grâu panificabil), după care au scăzut drastic.

O creștere mai slabă înregistrează sectoarele metale-siderurgie, transporturi terestre sau semifabricate nemetalice.

Importurile Franței provenind din România au fost și sunt alcătuite în mare parte din bunuri de consum curent, cu un volum în creștere în ultimii ani.

Importurile energetice au scăzut puternic după revoluția din 1989, devenind nesemnificative.

Sectorul metalelor și produselor din prelucrarea lor, ca și cel al semifabricatelor nemetalice, a suferit o scădere temporară după 1989, în ultimii ani înregistrând un reviriment.

Sectorul construcțiilor de automobile este în mod cert la ora actuală mai dinamic pe planul schimburilor decât pe cel al investițiilor, având în vedere furnizarea de către ARO Franței 3.000 de vehicule de teren pe an și prezența în România a constructorilor francezi (circa 50% din importurile de automobile noi): Peugeot, prin distribuitorul său Eurial, Renault, prin filiala sa Bergerat-Monnoyeur (care reprezintă și firma Michelin), pe o piață cu un potențial important (România are o medie de 64 vehicule la 1000 locuitori, în timp ce Bulgaria numără 139, iar Franța 500) și, până în prezent, puternic marcată de construcțiile franceze de autovehicule (ARO, Dacia, Oltcit).

În paralel cu schimburile tradiționale, mai ales în domeniul produselor chimice (cu prezența veche și recent îmbunătățită a companiei Rhône-Poulenc) și siderurgice, întreprinderile franceze încearcă să găsească noi nișe în sectoarele unde concurența este puternică, dar “terenul” aproape gol; este cazul produselor furajere (unde se remarcă prezența companiei Guyomarch), precum și domeniul viticol, România (al 8-lea producător mondial de vin) încercând să amelioreze calitatea vinurilor sale.

Începând cu 1992, Bucureștiul a început să ceară o mai bună acoperire a riscului pentru operațiunile economice franceze din România. În 1994, cu ocazia vizitei sale oficiale în Franța, președintele Ion Iliescu a repetat cererea, însă această problemă rămâne dependentă de situația financiară încă periculoasă uneori din România, Postul de expansiune economică al Ambasadei Franței la București recomandând încă recurgerea pe cât posibil la plata în avans.

În timp ce finanțările publice ale Franței au atins, între 1990 și 1992,
3,2 mild.FF din care 1,5 mild.FF pentru cumpărarea de cereale – sume mari care au permis finanțarea unor contracte importante între întreprinderi franceze și române, având în vedere gestiunea prudentă a datoriei de către autoritățile române –, “Fondul țărilor din Est” (depinzând de Ministerul Economiei din Franța) a finanțat un număr de operațiuni de pre-investiție pentru un total de 6 milioane FF în anii 1994-1996 în sectoare foarte diverse: agro-alimentar, construcții și lucrări de amenajare publică, pregătirea direcțiunii TAROM sau chiar proceduri de audit pentru privatizare (cum este cazul BANEXI în sectorul industriei cimentului), proiecte de reabilitare cum este cel al stațiunii Sinaia din 1996, care a asociat societatea franceză Sectra (leader mondial al amenajării stațiunilor montane) cu Biroul de Turism pentru Tineret de la București și Ministerul Tineretului și Sportului.

Este vorba de un Fond cu funcționare simplă, al cărui buget nu este predeterminat, ci se calculează în funcție de numărul și viabilitatea proiectelor depuse, acestea nefiind însă prea multe până acum pentru România.

Capitolul 3. Politica comercială a Franței

În ceea ce privește politica comercială, după cum am mai spus, Franța trebuie studiată ca parte integrantă a Uniunii Europene. Politica comercială a Franței se confundă cu politica Uniunii Europene.

Cel mai important proces în materie de politică comercială l-a constituit integrarea europeană. Realizarea uniunii vamale între statele membre (1959-1968), instituirea unei politici comerciale comune față de terți, precum și a unei politici agricole comunitare sunt tot atâtea aspecte fundamentale ale integrării europene.

Realizarea uniunii vamale a luat zece ani, timp în care s-a operat o dezarmare tarifară și netarifară completă între statele membre și a fost adoptat un tarif vamal comun față de țările din afara UE.

Nu putem vorbi de o politică comercială a CEE (și implicit a Franței) fără a ataca subiectul politicii agricole comunitare, unul din cele mai dificile aspecte ale integrării europene, proces demarat în ianuarie 1962, prin semnarea Acordului de la Bruxelles, care trasa viitoarea politică agricolă comunitară (PAC), principiile, obiectivele și mecanismul de funcționare al acesteia, un mecanism complicat (incluzând sistemul prețurilor indicative, al prețurilor de intervenție, taxele de prelevare, prețurile-prag și prețurile-ecluză, sistemul taxelor de restituire), încurajând comerțul intracomunitar cu produse agricole în dauna celui extracomunitar.

Inițiativa comunitară se face simțită și la nivelul politicii de concurență, directivele comunitare ocupându-se de protecția consumatorilor și întreprinderilor naționale.

Tendința generală este însă de liberalizare comercială. Tot mai multe acorduri de natură comercială sunt încheiate de Uniunea Europeană, în ciuda temerilor populației și unor specialiști, care văd în liberul schimb o amenințare a bunăstării lor, o șansă dată altor state de a face concurență neloială Franței (mai ales prin intermediul nivelului scăzut de salarizare).

Dintre ele, merită amintită inițiativa UE de liber-schimb mediteranean. Noua politică a UE urmărește liberalizarea progresivă a comerțului cu țările mediteraneene. În noiembrie 1996, Conferința de la Barcelona a lansat parteneriatul euro-mediteranean între UE și MED12 (Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Iordania, Libia, Siria, Israel, Palestina, Cipru, Malta și Turcia), nefiind vorba doar despre un proiect de liberalizare comercială, ci și de o cooperare social-culturală, politică și de securitate în zonă.

Sistemul de taxe și accize este cel care particularizează statele membre UE, influențând în mică măsură comerțul exterior. Statul francez percepe numeroase taxe, acestea sunt însă destul de mici și nu afectează prea mult prețul mărfurilor. În afara accizelor, taxa pe valoare adăugată are un nou sistem de plată din 1993: se plătește în țara membră unde se face achiziția, renunțându-se astfel la formalitățile de la frontieră.

Se observă, în urma studiului aprofundat al evoluției și stării comerțului exterior francez, că, pe total, Franța își urmează drumul de mare putere economică. Drumul parcurs de ea în perioada postbelică a fost presărat cu o seamă de dificultăți care i-au marcat într-o măsură mai mică sau mai mare economia: crizele petroliere din 1973 și 1986, recesiunea economică din 1992-1993, inflația, perioadele de apreciere a dolarului, etc. Franța a știut însă să le facă față, și, ajutată și de factori conjuncturali, a reușit să-și continue dezvoltarea.