Comentatorii Bizantini din Secolul al Xii Lea și Importanța Lor la Dezvoltarea Dreptului Canonic Ortodox

UNIVERSITATEA AUREL VLAICU ARAD FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”ILAIRON V. FELEA” ARAD

Lucrare de Dizertație

ÎNDRUMĂTOR: pr prof. univ. dr Rus Constatin

ABSOLVENT: Lulaș Daniel

ARAD 2016

UNIVERSITATEA AUREL VLAICU ARAD FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”ILAIRON V. FELEA” ARAD

Comentatorii bizantini din secolul al XII-lea și importanța lor la dezvoltarea dreptului canonic ortodox

ÎNDRUMĂTOR: pr. prof. univ. dr Rus Constantin

ABSOLVENT: Lulaș Daniel

ARAD 2016

CUPRINS

Prefață

Introducere

Capitolul I Izvoarele dreptului bisericesc ortodox

1.1. Scurte referințe istorice ale epocii

1.2. Epoca comneană

1.3. Inevitabila decădere a Bizanțului

1,4. Primele atestări ale dreptului canonic

Capitolul al II-lea Influenta dreptului roman asupra dreptului bizantin

Secolul al XII-lea și canoniștii vremii

2.1 Canoniști bizantini

2.3 Dezvoltarea dreptului canonic ortodox în secolul al XII-lea

Capitolul al III-lea Comentatori bizantini asupra dreptului canonic ortodox

Concluzii

Bibliografie

PREFAȚĂ

INTRODUCERE

În cadrul istoriei medievale, istoria Imperiului Bizantin reprezintă din multe puncte de vedere un caz cu totul deosebit. Bizanțul s-a născut ca mo ștenitor, deci continuator al lumii romane. A fost destulă vreme un stat care s-a întins pe trei continente, în Europa, Asia și Africa. Și-a încetat existența la mijlocul veacului al XV-lea, fiind înlocuit din punct de vedere politic cu Imperiul otoman.

Istoria bizantină prezintă așadar importanță din mai multe puncte de vedere. S-a reliefat deja importanța spațială a acesteia, respectiv întinderea tricontinentală și apoi bicontinentală a realității statale bizantine. Ar fi de adăugat faptul că din punct de vedere cronologic, al duratei, nici o altă formațiune statală medievală nu egalează d ăinuirea milenară a statului cu capitala pe malurile Bosforului, care și-a înscris existența între dispariția antichității și începuturile vremurilor moderne. În fond, istoria bizantină, una dintre cele mai originale și mai complexe din evoluția omenirii, reprezintă nu numai o excepție, ci și un caz de sinteză.

Bizanțul a fost în toată perioada Evului Mediu o punte de legătură între Europa și Asia, între Apus și Răsărit, ceea ce demonstrează că în vremurile trecute n -a existat, din acest punct de vedere, ruptură și izolare, ci dimpotrivă, legătură și interdependență, o variată interpenetrație. Bizanțul ca atare a fost o punte permanentă de circulație a valorilor între Europa și Orient în toate planurile, de la cel spiritual la cel al economicului, materialului.

Bizanțul a fost o lume a culturii în care intelectualii consemnau statornic știri despre cele ce se petreceau cu ei și în jurul lor. Astfel, încă de la începuturile existenței sale, într-o lume europeană în care tradiț ia scrisă a fost aproape stinsă veacuri de-a rândul, Bizan țul a avut rolul de martor istoric, spontan, documentat al evenimentelor ce aveau loc în lumea contemporană lui. Interesul cărturarilor bizantini s -a extins dincolo de frontierele statului lor. Astfel că o bună parte a istoriei medievale a popoarelor europene nu poate fi cunoscută fără mărturiile scrise în Bizanț.

Se manifesta în diverse forme criza structurilor sociale și economice, caracteristică dispariției sclavagismului de tip roman și genezei realităților feudale de mai târziu. Se manifestau îndiverse forme efectele reformelor lui Dioclețian și Constantin cel Mare ce-și propuseseră să frâneze declinul lumii antice. E incontestabil că în plan intern o realitate majoră a secolului al V-lea o constituia problema religioasă. Dacă în secolul anterior avusese loc înfruntarea dintre păgânism și creștinism, încheiată cu victoria oficializată a învățăturii lui Christos, în secolul V a avut loc înfruntarea dintre adepții dreptei credințe (ortodoxie) și cei care într-un fel sau altul îmbrățișaseră ereziile, interpretări diferite ale creștinismului. Atunci au apărut nestorianismul și monofizismul cărora le -au fost consacrate două concilii ecumenice și care au dat naștere unor biserici menținute mai apoi în afara autorității patriarhiei constantinopolitane. Ereziile cristologice ale veacului V au reprezentat și o formă de opoziție a populațiilor din ținuturile orientale în raport cu guvernarea central ă, ceea ce a ușurat mai târziu arabizarea și islamizarea multora de acolo.

O problemă însemnată a veacului V în istoria Bizanțului a constituit-o apărarea frontierelor. În răsărit a continuat rivalitatea cu persanii, păstrându- se în general un statu-quo care a durat până la cucerirea arabă. La fel ca și părțile apusene ale Imperiului, granițele europene ale Bizanțului au fost nevoite să suporte presiunea crescândă a migratorilor.

Deja în 376 împăratul Valens acceptase stabilirea în Imperiu a unui important contingent de vizigoți. Aceștia au dominat practic peste două decenii viața internă a Bizanțului după victoria lor de la Adrianopole din anul 378. După 402, vizigoții sub conducerea lui Alaric s-au îndreptat spre Apus, ceea ce a creat vremelnic o relativă liniște pentru bizantini. Începând din anul 424 Bizanțul a pl ătit tribut hunilor cu centrul de putere în Panonia. În anii următori, hunii au combinat stoarcerea unor sume tot mai exorbitante cu atacuri devastatoare în spaț iul balcanic, iar încercările bizantine de rezolvare pe cale diplomatică a problemelor au fost sortite practic eșecului (cum se poate vedea și din relatările lui Priscos, diplomat bizantin).

Înfrângerea hunilor în occident în anul 451 a adus iarăși o relativă liniște. O vreme au fost acceptaț i ostrogoții, în părțile nord-vestice, ca federați. În anul 488 împăratul Zenon l-a „expediat” spre Apus pe Teodoric împreună cu ostrogo ții săi, cedându-i acestuia Italia, teritoriu asupra căruia împărații de la Constantinopol ridicau pretenț ii fără a mai avea vreo autoritate. Acolo Teodoric a devenit practic independent și stăpân absolut.

O dată cu împăratul Anastasius (491-518) între diferiții migratori, precum neamuri turanice, germanice ce asaltau granița de nord a Imperiului, au apărut și primele detașamente mai consistente ale slavilor. Bucurându-se de avantajele unei forțe militare mai puternice, ale unei stări materiale mai bune, ale unei guvernări mai eficiente, Bizanțul a reușit în veacul al V-lea să evite stabilirea masivă a barbarilor în interiorul frontierelor sale, respectiv să supraviețuiască, ceea ce nu s-a întâmplat cu Imperiul roman de Apus.

CAPITOLUL I

BIZANȚUL ȘI IZBOARELE DREPTULUI BISERICESC

1.1. Scurte referințe istorice ale epocii

Imperiul constantinopolitan a ajuns la o maximă extindere teritorială, precum și la o înflorire economică și maturizare a instituț iilor sale specifice, clasice, în vremea dinastiei macedonene, mai cu seamă în vremea celui mai de seamă reprezentant al acesteia, Vasile II (976-1025). După moartea acestuia a urmat o primă criză consistentă, care s-a desfășurat ceva mai mult de o jumătate de veac și care în interior și la hotare a cuprins practic toate domeniile vieții sociale și statale.

În plan teritorial, anterioara extindere a frontierelor, de la Dunăre și Sava la Caucaz și Eufrat, a fost urmată de o restrângere importantă a spațiului controlat de împărații constanti-nopolitani. În spațiul Asiei Mici și-au făcut apariția turcii selgiucizi. Aceștia au reușit să ob țină o importantă victorie la Manzikert, la 19 august 1071, împotriva împăratului Roman IV Diogenes. Ca urmare, turcii seulgiucizi, creându-și în Anatolia propriul lor stat intrat în istorie sub denumirea de sultanatul de la Rum, s-au înst ăpânit în cea mai mare parte a Asiei Mici, ajungând până la Bosfor, în fața capitalei bizantine. Ulterior, sub dinastia Comnenilor și cu ajutorul cruciaț ilor, Bizanțul a reușit să recupereze o parte din regiunile microasiatice, fără însă a putea lichida prezența turcească din inima podișului anatolian.

În același an 1071 se înregistrau pierderi teritoriale și în Occident. În părțile sudice ale Italiei, precum și în Sicilia, Bizanțul era încă prezent. La mijlocul secolului XI au apărut acolo normanzii. Aceștia au cucerit pe rând posesiunile bizantine (ultima fortăreață bizantină, Bari, a căzut în anul 1071) și au organizat acolo un stat vasal papalității ce a devenit ulterior bază de atac în tentativele normande de cucerire a spațiului balcanic și chiar a Contantinopolului.

Tot în raporturile cu Occidentul, veacul al XI-lea a adus și alte realități legate de existența imperiului romano- german, ce s-a impus tot mai mult contestând pretențiile de monarhie universală, precum și acț iunea papalității. Într-un cadru complex, în anul 1054, s-a produs, cu urmări profunde și durabile atât în plan religios, cât și în plan politic, așa numita „marea schismă”, respectiv separarea comunității creștine în bisericile romano-catolică și bizantino-ortodoxă ce și- au impus fiecare pecetea lor asupra unei părți a evoluției istorice a continentului.

Granița nordică a Imperiului a devenit ținta presiunii crescânde a unor popoare nomade și războinice aparținând ultimului val de migratori proveniți din Asia, respectiv pecenezii și uzii. Avându-și bazele de plecare în zonele nord-dunărene și nord-pontice, atacurile pecenege au devenit tot mai frecvente după 1028, transformându-se de fapt într-un război pecenego-bizantin care a durat mai multe decenii și care s-a soldat de fapt cu pierderea controlului politic bizantin în regiunile balcano-dunărene.

În acel context, timp de aproape două decenii, spațiul dintre Dunăre și Mare al Dobrogei istorice s-a emancipat de sub controlul Bizanțului, fiind practic independent și având în frunte conducători, precum Tatos, Sestlav și Satzas. Aceeași împărați din dinastia Comnenilor începând cu Alexis I (1081-1118) au reușit să restabilească pentru circa un veac controlul bizantin în întregul spațiu balcanic.

Criza internă s-a manifestat în plan politic, social și economic. Istoricul și omul politic Mihail Pselos constata în „Cronografia” sa că împărații bizantini din secolul al XI-lea au cheltuit nesăbuit marile sume de bani adunate de Vasile al II-lea. Veacuri de-a rândul nomisma, moneda de aur bizantină, fusese etalonul aur al lumii medievale europene. Spre mijlocul secolului al XI-lea, aceasta a început să se devalorizeze continuu de la cele 24 de karate constante atâtea veacuri.

Fenomenul ca atare a fost ireversibil și locul de etalon a fost preluat de către monedele comunelor italiene, în primul rând de ducatul venețian. Atacurile din afară, războaiele civile interne, fiscalitatea tot mai opresivă au lovit în viața urbană, constatându-se începutul decăderii meșteșugurilor și a comerțului bizantin, fenomen în fapt, atunci și mai târziu, invers în raport cu ceea ce se întâmpla în Europa occidentală unde avântul vieții urbane pe toate planurile era în evident contrast și contratimp cu declinul vieții orășănești din spațiul bizantin.

În cursul secolului al XI-lea, importante transformări cu consecințe nefaste pentru stat au început să se manifeste în lumea rurală. Veacuri de-a rândul, de la împărații isaurieni la cei macedoneni, un element de bază al puterii materiale și militare a Bizanțului îl alcătuise țărănimea liberă organizată în propriile comunități rurale. Acești țărani liberi în calitate de contribuabili au asigurat o bună parte a finanțelor, iar în calitate de stratioți (țărani soldați) au asigurat succese pe câmpurile de bătălie, stabilitatea și chiar extensia continuă a granițelor pe mai multe direcții.

Fenomenul creării unei aristocrații provinciale de tip feudal (numit adeseori și militară în contrast cu aristrocrația birocratică numită și civilă ce se afla în cea mai mare parte în capitală pe lângă împărați) a fost combătut de către împărații macedoneni în secolul al X-lea. În planul guvernării, între anii 1025-1081 a fost o pronunțată instabilitate, succedându-se la tron nu mai puțin de 13 basilei.

Aceștia au făcut parte din două grupări aristrocratice distincte, cea civilă, constantino-politană și cea provincială, militară. În general, majorității împăraților le-a fost caracteristică pasivitatea față de problemele vremii, incapacitatea găsirii unor soluții corespunzătoare noilor împrejurări. Majoritatea împăraților au aparținut grupării civile și ca exponenți ai acesteia au promovat o fiscalitate excesivă, o restrângere, prin licențiere, a efectivelor militare, o înmulțire a funcțiilor onorifice răsplătite dintr-un buget în continuă diminuare etc. Au fost o serie de războaie civile însoțite și de revolte, precum cea a sârbilor și bulgarilor din anii 1040-1041 ca și a vlahilor și grecilor din Thessalia din anul 1066.

1.2. Epoca comneană

Criza a luat sfârșit prin victoria aristrocrației provinciale, care l-a impus pe tron pe capabilul general Alexis Comnenul, întemeietor al unei dinastii ce a condus destinele statului până în anul 1185, când a fost urmată timp de două decenii de dinastia Anghelilor ce și-a încheiat existența o dată cu cucerirea Constantinopolului, de către cruciații occidentali în aprilie 1204. Perioada dinastiei Comnenilor reprezintă în fapt ultima etapă în care se mai manifestă Bizanțul ca imperiu, factor politic important al lumii de atunci. Ei au reușit să stopeze, vremelnic, și relativ, declinul statului bizantin, care ulterior s-a fărămițat, s-a diminuat continuu în favoarea vecinilor, devenind în veacurile XIV-XV un oraș-stat înainte de a fi încorporat în totalitate în nou apărutul imperiu al sultanilor otomani.

La urcarea sa pe tron în anul 1081, Alexis I avea în față o situație internă și externă deosebit de gravă. Fiica sa, Ana Comnena, ce i-a închinat o celebră biografie encomiastică, spunea că atunci: ,,Imperiul se limita de la orașul Adrianopol și până la țărmurile Bosforului”, ceea ce nu era departe de realitatea istorică. În decurs de câțiva ani, Alexis I a desf ășurat acțiuni ofensive, recuperatoare pe mai multe direcții. În primul rând a reușit să stăvilească și să respingă ofensiva normanzilor ce urmăreau anexarea întregii Peninsule Balcanice și formarea unui mare stat mediteranean. Și cu ajutorul Republicii venețiene, ce și-a început atunci destinul ei mediteranean, Alexis a înlăturat prezența normandă în Balcani, în anul 1085.

Al doilea obiectiv urmărit, de asemenea cu succes, a fost înlăturarea ocupației pecenege și readucerea sub autoritatea bizantină a teritoriilor nord-balcanice și de la Dunărea de Jos. În anul 1091, cea mai mare parte a pecenegilor și uzilor a fost zdrobită și eliminată, iar cumanii s-au retras în stânga Dunării, fiind încheiat așa-numitul „război scitic” prin revenirea efectivă a Bizanțului la Dunăre de la Belgrad până în Deltă.

Al treilea obiectiv l-a constituit recuperarea Asiei Mici, fostă multă vreme principală bază a puterii Bizanțului. Recuperarea teritoriilor asiatice s-a aflat în strânsă legătur ă și cu relațiile cu lumea catolică occidentală, acolo unde apăruse deja ideea unor cruciade spre Ierusalim, „țara sfântă”. În istoriografie e încă discutată autenticitatea cererii de ajutor adresată Occidentului de către împărații bizantini. Oricum, prima cruciadă, cu cele două etape ale ei, populară, respectiv nobiliară, a atins și Bizanțul și în primul rând capitala acestuia. Contactul, pentru prima dată pe o scară mai largă, al occidentalilor cu bizantinii avea să provoace neînțelegeri de tot felul ce au evoluat apoi în ostilitate și ură reciprocă, vizibilă de altfel în creațiile istoriografiei și finalizate în deturnarea cruciadei a patra, soldată cu cucerirea și jefuirea sălbatecă de către aceiași occidentali ai Constantinopolului.

Alexis I s-a implicat amplu în prima cruciadă, obținând chiar o recunoaștere formal ă a suzeranității sale de către cavalerii occidentali. Ulterior, aceștia au format statele latine din Orient, independente în raport cu Bizanțul, ce și-a restabilit autoritatea doar asupra unei părți a Asiei Mici, până la marginile Siriei și la poalele Caucazului. Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) și Manuel Comnenul (1143-1180) au continuat și consolidat succesele obținute de întemeietorul dinastiei, fără a fi putut împiedica manifestările declinului. A urmat apoi domnia sângeroasă, controversată, a lui Andronic I Comnenul (1183-1185), inițiator al unui program de reforme structurale pe care nu a avut timp a le materializa datorită răsturnării sale violente de pe tron și uciderii în anul 1185.

1.3. Inevitabila decădere a Bizanțului

În același an 1185, în spațiul balcanic a debutat o răscoală a românilor balcanici (vlahilor) și a bulgarilor condusă de frații români din familia Asăneștilor. Aceasta s-a soldat cu crearea statului românilor și bulgarilor cunoscut în istorie și sub denumirea de statul Asăneștilor, ce a jucat apoi, timp de câteva decenii, un rol de primă mărime în Europa, mai cu seamă în vremea împăraților Ioniță cel Frumos (1197-1207) și Ioan Asan II (1218-1241).

Cel mai important dintre cele trei state bizantine ce au existat în perioada fărămițării politice a fost, într-o parte a Asiei Mici, imperiul de la Niceea condus de dinastia Lascarizilor. Suveranii de la Niceea, precum: Teodor I (1205- 1222), Ioan III Vatatzes (1222-1254), Teodor II Lascaris (1254-1258) au fost conducători de stat eficienți. Ei au promovat în bună măsură o politică internă asemănătoare înaintașilor lor din dinastia macedoneană. S- au sprijinit pe țărănimea liberă și au reușit o vreme să stăvilească tendințele anarhice ale nobilimii posesoare de domenii feudale. Au stimulat meșteșugurile sau comerțul practicate de bizantini. Principala lor realizare a constituit-o acțiunea de eliberare și de reunificare a teritoriilor bizantine încheiată o dată cu intrarea victorioasă în Constantinopol în anul 1201 a împăratului Mihail al VIII-lea (1259-1282) întemeietor al unei noi dinastii, a Paleologilor, aflați apoi în fruntea destinelor constantinopolitane până la cucerirea definitivă a Bizanțului de către Mahomed II.

Veacurile XII-XIII s-au caracterizat și prin importante modi-ficări în planul intern al instituțiilor, al vieții materiale și al realităților sociale a unei lumi devenite feudală. Restrângerea teritorială continuă, ca și numeroasele invazii și războaie din teritoriul bizantin, au avut drept urmare accentuarea crizei economice ce a debutat în secolul XI și a fost doar temporar și parțial stopată de unii dintre împărații dinastiilor Comnenilor și Lascarizilor. Producția agricolă și-a mutat centrul de greutate dinspre răsărit spre apus, diminuându-se continuu.

O serie de importante centre urbane au fost prădate și distruse sau pierdute definitiv. Astfel că s-au diminuat continuu rolul și ponderea producției meșteșugărești bizantine. Din exportator masiv de produse de lux sau de uz comun, Bizanțul a devenit un importator cu tot mai puține resurse pentru a achiziționa produse costisitoare din import. Comerț ul a trecut în mâinile negustorilor străini, în principal ale venețienilor și genovezilor, având loc astfel o înfeudare economică de către occidentali. Unele reforme de caracter protecționist au eșuat. Moneda bizantină, odinioară simbol al puterii și stabilității din Bizanț și-a diminuat continuu valoarea sa (nomisma de aur a involuat de la 24 la 8 karate și apoi a încetat a mai fi bătută).

Monedele străine, în special cele occidentale, au înlocuit monedele bizantine, iar sumele dobândite de statul bizantin și de supușii împăratului erau net inferioare celor dobândite de întreprinzătorii latini, occidentali, ce se bucurau de regim de extrateritorialitate și de o serie de privilegii economice, judiciare, politice etc.

Sub Comneni, și apoi în veacul XIII, s-au cristalizat o serie de forme și instituții de natură feudală, dintre care unele își aveau rădăcini mai vechi. Specifice Bizanțului din acest punct de vedere au fost pronoia, exkuseia și charisticonul, precum și regimul celor două categorii sociale specifice: dinații și parecii. Pronoria a apărut în cursul veacului XI și a evoluat continuu apoi în veacurile următoare. Ca realitate istorică specifică Bizanțului are și o serie de asemănări cu instituția occidentală a beneficiului, cu iqta existentă în lumea arabo-musulmană și cu timarul generalizat mai târziu de otomani în spațiul balcanic.

La început, pronoia era de fapt un sistem de concedare de către stat către unii particulari a unor venituri (muncă, produse, bani) rezultând din activitatea unor producători direcți pe o anumită supra-față agricolă, de dimensiuni variabile, a cărei proprietate rămânea în continuare cea a statului. Așadar, de la început pronoia era de fapt un beneficiu condiționat, temporar și revocabil, depinzând de deținerea unor demnități reale sau onorifice și, în ultimă instanță, de bunăvoința împăratului. Așa cum s-a arătat, asaltul aristocrației provinciale asupra proprietății stratiotice a diminuat continuu efectivele militare ale imperiului. Comnenii, ei înșiși exponenți ai aristocrației provinciale, au extins sistemul, acordarea unei pronoia fiind condiționată în esență de serviciul militar în favoarea împăratului.

Durata acordării acesteia a urmat aceeași cale ca și beneficiul în Occident în sistemul feudo-vasalic, respectiv caracterul vremelnic, apoi viager și în sfârșit ereditar al unui contract dintre stat și un particular. Cu timpul, în fapt, pronoria a devenit o proprietate ereditară, iar caracterul ei condiționat de serviciul militar tindea spre dispariție sau în destule cazuri nu mai era respectat. Astfel, începând cu Comnenii, fizionomia raporturilor de proprietate asupra pământului în Bizanț s-a schimbat în mod radical așa cum se poate lesne vedea din analiza a o serie de cărți cadastrale (praktika ). Proprietatea pronoiară s-a generalizat, devenind predo-minantă, iar vechea proprietate de tip stratiotic s-a restrâns continuu fără a fi dispărut cu totul până la dispariția Bizanțului.

Transformările în domeniul structurilor sociale au determinat și o serie de modificări ale organizării de stat. În Bizanțul clasic, instituției imperiale îi reveneau în mod despotic, asemenea într-o anumită măsură modelului oriental, toate atributele puterii în stat. Împăratul întruchipa legea. Era comandantul suprem al armatei, numea demnitarii ce alcătuiau administrația centrală și locală, controla biserica. Întreagă această realitate a absolutismului imperial se baza și pe religie: împărații bizantini erau socotiți aleși ai lui Dumnezeu pe pământ, instrumente ale voinței divine. Existau în fapt și anumite limite.

Astfel, spre deosebire de Orient, cel puț in formal, împăratul nu era deasupra legii și era însăși legea, în sensul că făcând legile, el era obligat să le respecte. În exercitarea atributelor sale de conducere a statului, împăratul era ajutat de un aparat de stat riguros organizat, despre care avem numeroase mărturii scrise de natură juridică, literară etc. În cadrul aparatului central existau trei categorii de funcții: onorifice (demnități), de stat (oficiile, asemănătoare ministerelor din epoca modernă), palatine (ce țineau de persoana împăratului la palatul acestuia). O dată cu veacul XII s- au produs o serie de modificări. A devenit tot mai vizibilă îngrădirea puterii imperiale. Existaseră și mai înainte senatul și sinodul ca instituții ce își aveau propriul lor rol în stat alături de împărat. Rolul acestora nu a crescut, ci dimpotrivă.

Alungarea latinilor și restaurarea autorității imperiale la Constantinopol în anul 1261 însemna de fapt o reunificare a puținora dintre teritoriile ce aparținuseră odinioară Bizanț ului. Atunci Mihail al VIII-lea Paleologul exercita autoritate doar asupra Asiei Mici occidentale, a Traciei, a Macedoniei, a Thessaliei, a Peloponezului și a câtorva dintre insulele eggene. În deceniile următoare, Bizanțul a trebuit să ducă lupte la toate frontierele sale, în egală măsură cu turcii musulmani în Răsărit, cu balcanicii ortodocși spre Nord și cu catolicii occidentali.

Pe rând sau concomitent, tuturor acestora au fost nevoiți a le ceda noi și noi teritorii. Dificultăților externe li s-au adăugat pustiitoare și dezastruase frământări interne, inclusiv războaie civile, precum cel dintre Ioan V Paleologul (1341-1391) și ginerele său Ioan VI Cantacuzinul (1341- 1354). Situația Bizanțului s-a agravat la jumătatea veacului, când turcii s-au înstăpânit și în spațiul balcanic, transformând Adrianopolul în principala bază în lupta pentru înstăpânirea în toate teritoriile ce făcuseră parte înainte din Bizanț.

Începea atunci agonia a ceea ce devenise de fapt mai mult un oraș stat în jurul Constantinopolului și un despotat în Peloponezul aflat la sud de istmul Corint. Cererile adresate Occidentului, inclusiv călătoriile întreprinse de unii împărați pentru un iluzoriu ajutor, au rămas fără rezultat. După 1371, cu intermitențe, Bizanțul a trebuit să plătească tribut, să furnizeze otomanilor trupe militare în acțiunile acestora împotriva creștinilor, să trimită ostatici din familia imperială la turci etc. Cruciadele târzii, nu o dată prezentate și ca forme de ajutorare a Bizanțului de către Occident, au fost ineficiente soldându-se de regulă cu eșecuri răsunătoare pentru apuseni. Condiționarea de către occidentali a ajutoarelor împotriva păgânilor otomani prin renunțarea la ortodoxie și recunoașterea primatului papal nu au avut darul de a ușura o apropiere dintre Occident și Bizanț și salvarea acestuia din urmă. La sfârșitul secolului al XIV-lea chiar au fost câteva planuri și încercări timide ale turcilor de a ocupa Constantinopolul. Orientarea otomanilor spre alte fronturi balcanice sau orientale au amânat destinul fatal al bizantinilor.

În ajunul căderii Bizanț ului, în lumea bizantină s-au conturat trei orientări politice reflectate și în literatura istorico-politică, respectiv al filolatinilor, al filootomanilor și cel „patriotic” filogrecesc.

Tânărul sultan Mehmed II (1451-1481), preluând puterea, și-a propus ca prim obiectiv lichidarea Bizan țului (oraș care atunci cuprindea 50.000 de locuitori, mai puțin de o zecime din populația epocii clasice). După un asediu de două luni, cu înfruntări dramatice dintre cei 200.000 militari ai sultanului și cei circa 30.000 oșteni bizantini și occidentali aflați sub comanda ultimului împărat bizantin Constantin XI (1448-1453), la 29 mai 1453 oștile lui Mehmed II au pătruns în Bizanț, care a devenit noua capitală a sultanului. Simbolul ortodoxiei de până atunci, catedrala ortodoxiei, Sf. Sofia a devenit moschee.

Ocuparea Constantinopolului de către turci constituia un eveniment deosebit de important pe planul istoriei mondiale (unii istorici au considerat că Evul Mediu s-a terminat o dată cu instalarea sultanului turc pe malurile Bosforului), ceea ce între altele consolida definitiv statul otoman și ca stat european Unele teritorii bizantine puțin întinse au mai supraviețuit câțiva ani. În anul 1456 a fost ocupată Atena, în anul 1460 Moreea, iar căderea sub turci a Trapezuntului marca momentul în care ultimul teritoriu bizantin își pierdea independența.

În decursul mai multor veacuri, teritorii care altă dată intrau în granițele Imperiului Bizantin au format o serie de state care și ele la rândul lor au dispărut apoi, trecând sub regimul dominației otomane ca și Constantinopolul. Astfel, creația politică și moștenirea pe acest plan a Bizanțului a dispărut treptat. Perioada declinului și dispariț iei politice a Bizanțului coincide cu o perioadă de efervescență creativă în domeniul cultural, spiritual. Moștenirea culturală bizantină a supraviețuit. Civilizația Bizanțului nu a dispărut în 1453, ci a continuat să trăiască și să se dezvolte, ceea ce justifică pe deplin afirmația lui Iorga despre existența în istorie până înspre vremurile moderne a unui adevărat Bizanț după Bizanț.

1,4. Primele atestări ale dreptului canonic

În ceea ce privește prima atestare documentară a edițiilor putem spune că un prim volum este consacrat descrierii a două importante manuscrise. Codicele Patmiacus 172, 289, copiat în jurul anului 800, cuprinde scrisă pe pergament în unciale cea mai veche colecție de canoane în original ajunsă până la noi (fiind echivalentul în plan canonic al faimosului codice liturgic uncial Barberini graecus 336, copiat tot în jurul anului 800 și care cuprinde cel mai vechi Euchologhion ajuns până la noi).

Conținutul manuscrisului uncial din biblioteca Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Patmos corespunde materiei așa-nu-mitei „Syntagme în XIV titluri” oficializate în canonul 2 al Sinodului Trullan și redă textul celor 85 de canoane „apostolice”, al celor promulgate de 13 sinoade (4 ecumenice și 9 locale) și al celor extrase din scrisorile canonice a 12 sfinți Părinți, canonul sfântului Ciprian al Cartaginei este înscris în rândul canoanelor sinoadelor, între cele de la Niceea și de la Ancyra. Canoanele sfinților Părinți sunt urmate de cele 102 canoane ale Sinodului Trullan, de alocuțiunea episcopilor acestui sinod către împărat și de lista celor 227 de semnături. Tabla de materii arată că manuscrisul cuprindea la origine și cele 22 de canoane ale Sinodului de la Niceea din 787 și epistola canonică a patriarhului Tarasie, dar această parte s-a pierdut.

Cel de-al doilea manuscris descris de mitropolitul Pavlos este Cod. 1372 din Biblioteca Națională a Atenei reprezentând o copie exactă realizată în 1779 după importantul codice cuprinzând 1204 pagini, copiat în 1311 la Trapezunt, actualmente în biblioteca palatului Topkapî din Istanbul. Textul reprodus de acest co-dice a fost folosit de Gh. Rallis la ediția Syntagmei canoanelor publicată la Atena în șase volume între 1852-1859. Manuscrisul atenian cuprinde Nomocanonul în XIV titluri atât în partea sa sistematică3, cât și în colecția completă a canoanelor apostolice, ecumenice, locale și patristice însoțite de comentariile lui Valsamon și Zonaras. În finalul său sunt copiate opt texte cu caracter canonic despre Euharistie.

Celelalte volume ale seriei sunt dedicate de mitropolitul Pavlos studierii detaliate a principalelor ediții ale colecțiilor canonice de la originile tiparului și până în secolul XIX. Ediția princeps a canoanelor apostolice și sinoadelor ecumenice și locale în textul original grec este cea publicată de eruditul episcop francez de Meaux, Jean du Tillet († 1570), la Paris în 1540: Apostolorum et sanctorum con-ciliorum decreta. Această ediție a fost retipărită de monahul Agapios Leonardos la Veneția în 1787.

Tot la Paris s-au pu-blicat în 1618 și 1621 comentariile lui Ioan Zonaras și în 1620 cele ale lui Teodor Valsamon, în acestea fiind publicat în ediție princeps și textul grec al canoanelor Sfinților Părinți. În prima jumătate a secolului XVII în capitala Franței a activat unul din cei mai harnici editori de texte canonice, Christophe Justell (1580-1649), erudit jurist calvin și secretar al regelui Henric IV.

Între 1610 și 1628 acesta a publicat corpusul canoanelor celor nouă sinoade ecumenice și locale de la Ancyra la Chalcedon sub titlul Codex canonum Ecclesiae universae (1610), urmat de cor-pusul canoanelor sinoadelor africane Codex canonum Ecclesiae africanae (1614), de „Nomocanonul” patriarhului Fotie cu comentariile lui Valsamon (1615) și de corpusul latin al canoanelor (Codex canonum) în traducerea latină a lui Dionisie Exiguus (1628). Post-mortem însă, Henri Justell (1620-1698), fiul lui Christophe Justell, și profesorul de la Sorbona Guillaume Voell au republicat toate aceste ediții împreună cu altele rămase în manuscris într-o faimoasă colecție de referință până astăzi: Bibliotheca juris canonici veteris.

Apărută la Paris în 1661 în două volume cu paginație continuă (1478 ), colecția Voellus-Justellus tipărea urmă-toarele texte, majoritatea reimprimate în secolul XIX de abatele J.-P. Migne în seriile sale celebre Patrologia Graeca și Patrologia Latina: corpusul canonic al Bisericii universale; corpusul canonic al lui Dionisie Exiguus; colecția epistolelor decretale ale pontifilor romani alcătuită de același Dionisie; vechea colecție latină a canoanelor, anterioară traducerii lui Dionisie Exiguus, așa-numita „Prisca”; corpusul canoanelor sinoadelor africane; sinopsele latine ale canoanelor realizate de Ferrandus și Cresconius; așa-numita „Synagiga” în 50 de titluri a patriarhului Constantinopolului Ioan Scholasticul (565-577); „Nomocanonul” în 50 de titluri (singura ediție până astăzi); colecția celor 87 de capitole (extrase din novelele lui Iustinian); sinopsele sau rezumatele canoanelor ale lui Ștefan al Efesului, ale lui Simeon Logothetul și ale monahului Arsenie; „Nomocanonul” în 14 titluri al patriarhului Fotie cu comentariile lui Valsamon; sinopsele sinoadelor ecumenice ale lui Fotie, Nil al Rodosului și anonimă; sinopsa sinoadelor din secolele I-IX (așa numitul „Synodicus vetus”; precum și colecția tripartită a legilor imperiale bisericești,editată eronat sub numele lui Valsamon.

Tot în veacul XVII și datorată tot unui erudit protestant apărea o altă ediție monumentală a canoanelor, faimosul Synodikon sive Pandectae canonum tipărit în 1672 la Oxford în două masive volume in-folio (XXIV + 727 + 830 p.) de sa-vantul episcop anglican William Beveridge (Guilielmus Beverigius, 1637-1708). Realizare remarcabilă, „Synodikonul” oxonian era prima ediție a canoanelor Bise-ricii Ortodoxe însoțite de comentariile lui Aristen, Zonaras și Valsamon. Volumul 1 cuprindea canoanele apostolice și ale sinoadelor, iar volumul 2, canoanele Sfin-ților Părinți, urmate de ediția princeps a Syntagmei alfabetice a lui Matei Vlastares din 1335 și 230 „adnotationes” critice ale lui Beveridge însuși. Ediția oxoniană – reprodusă în 1865 în PG 137-138 și 144-145 – a fost principala sursă pentru textul canoanelor editat atât de Nicodim Aghioritul în „Pidalion”-ul său (Leipzig, 1800), cât și de Gh. Rhallis (1804-1884) și M. Potlis (1812-1863) în „Syntagma” atenia-nă din 1852-1859 (aceasta din urmă retipărind textul lui Beveridge confruntat cu cel transmis de copia manuscrisului de la Trapezunt din 1311).

Nu mai puțin de 16 studii și articole a dedicat mitropolitul Pavlos figurii Cu-viosului Nicodim Aghioritul și istoriei faimosului său „Pidalion”: trei dintre ele se referă la precursorii puțin cunoscuți ai acestuia din veacul XVIII. Primul este ar-himandritul Spyridonos Milia (cca 1700-1770), dascăl și paroh al comunității gre-cești din Veneția. Corector pentru textul grec și colaborator al arhiepiscopului de Lucca, Giovanni Battista Mansi (1692-1769), la primele volume ale celebrei sale colecții de acte ale sinoadelor Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio tipărită în 31 de volume in-folio la Veneția între 1759 și 1798. Folosind zațul tipo-grafic al primelor opt volume, arhimandritul Spyridonos Milia a publicat în aceeași tipografie în două volume in-folio cu paginație continuă (1023 p.) singura colecție de acte ale Sinoadelor Ecumenice și de canoane sinodale editată până astăzi de un ortodox.

În ciuda pretențiilor științifice afișate în prefață, lucrarea este în realitate o simplă plagiere a textului grec al ediției Mansi, lăsându-se deoparte introducerile și disertațiile isto-rice ale erudiților romano-catolici, originale fiind doar ultimele 76 de pagini cu acte și știri despre 12 sinoade constantinopolitane din intervalul 787-1583 și răspunsuri-le patriarhului Ieremia II către teologii luterani din Tübingen. Pe lângă canoanele apostolice, sinodale și ale Părinților, Milia mai editează în colecția sa „canoanele” lui Nichifor Mărturisitorul și Nicolae Grămăticul, dar și cele 14 canoane ale sino-dului antifotian de la Constantinopol din 869-870, anulat de sinodul fotian din 879-880, dar socotit „al VIII-lea ecumenic” de Biserica Romano-Catolică.

CAPITOLUL AL II-LEA

INFLUENȚA DREPTULUI ROMAN ASUPRA DREPTULUI BIZANTIN

2.1. Secolul al XII-lea și canoniștii vremii

În secolul al XII-lea, sub dinastia comnenilor, Imperiul Bizantin a trecut prin numeroase frământări interne dublate de presiuni tot mai puternice la hotare. În acest context a sporit continuu nemulțumirea populațiilor din spațiul balcanic și s-au intensificat manifestările lor vizând emanciparea.

Spre sfârșitul veacului încercările de reforme social-economice și politice, ce urmăreau redresarea internă și îngrădirea marilor feudali promovate de Andronic I Comnenul (1183-1185) ca soluție a crizei, au fost lichidate prin înlăturarea violentă a acestuia de la tron ca urmare a revoltei feudalilor conduși de cel care, victorios a fost un întemeietor de dinastie, respectiv Isac II Anghelos (1185-1195).

Preluând puterea la Constantinopol acesta a promovat între altele o politică fiscală extrem de opresivă. În acest context a izbucnit în regiunile muntoase ale Balcanilor o răscoală spre sfârșitul anului 1185, la care participau în egală măsură vlahi (români balcanici) și bulgari. În fruntea acestei revolte s-au aflat frații români Asan și Petru, întemeietori de dinastie.

Astfel s-a născut un nou stat independent, de fapt și apoi de drept în spațiul balcanic condus de o dinastie românească cu compoziție etnică combinată și care a intrat în istorie sub denumirea de statul și apoi imperiul Asăneștilor sau imperiul româno-bulgar. Începând din 1186 împotriva noului stat bizantinii au întreprins mai multe expediții ce au eșuat. Apoi conducătorii de la Târnovo au desfășurat operațiuni militare împotriva Bizanțului adăugându -și stăpânirilor lor noi teritorii mai ales în vremea lui Ioniță cel Frumos, cunoscut și ca Ioniță Caloian ce a condus destinele statului între anii 1197- 1207. El a stăpânit atunci o bună parte a Peninsulei Balcanice. A fost o vreme în relații politice și religioase cu pontiful roman Inocențiu IV, care, în corespondența sa, i-a recunoscut ascendența sa, respectiv originea sa românească.

În condițiile complexe ale cruciadei a IV-a (1202-1204) s-a ajuns la o înfruntare între statul asăneștilor și occidentali pentru hegemonie balcanică. În bătălia de la Adrianopole din 14 aprilie 1205, forțele militare ale nou apărutului Imperiu Latin de Constantinopol au fost zdrobite și pentru o vreme Ioniță a asigurat hegemonia statului său în întregul spațiu din dreapta Dunării. Rolul preponderent al asăneștilor în sud-estul Europei a fost consolidat de către Ioan Asan al II-lea (1218-1241) care s-a considerat, în egală măsură, împărat al românilor (vlahilor) și bulgarilor. Apoi dinastia asăneștilor în linie directă s- a stins.

Au urmat o serie de frământări interne. Conducerea statului a fost acaparată succesiv de elemente de origine tătărească și apoi bulgară. La începutul secolului al XIV-lea în felul acesta exista un stat condus de o dinastie bulgară intrată în istorie sub denumirea de al doilea țarat bulgar. Treptat după 1330, cel de-al doilea țarat bulgar s-a scindat în trei părți componente, respectiv: ț aratul de la Târnovo, țaratul de la Vidin și despotatul dobrogean, care pe rând, în condițiile presiunii otomane au dispărut spre sfâr șitul veacului al XIV-lea.

Astfel țaratul de la Târnovo a fost cucerit de otomani la 1393 și transformat în pașalâc. După trei ani ca urmare a eșecului la Nicopole a cruciaților a dispărut și țaratul de la Vidin. Despotatul dobrogean și-a avutaproape o jumătate de veac propriul său destin unindu- se apoi în anul 1388 cu Țara Românească sub sceptrul lui Mircea cel Bătrân înainte ca să se generalizeze stăpânirea otomană în dreapta Dunării de Jos în jurul anului 1420.

Tot în cursul secolului al XII-lea a început, alături de vlahi și bulgari și procesul de emancipare al sârbilor, mai întâi sub forma unei autonomii statale și apoi sub forma unui stat independent devenit ulterior imperiu. Creatorul unei noi vieț i statale și întemeietor de dinastie națională, sanctificată ulterior a fost Ștefan Nemania (cca 1168-1195).

Acesta a creat în inima balcanilor un stat care a devenit practic independent în jurul anului 1180. Urmașul său a fost Ștefan I intrat în istorie ca fiind Pârvovenceani, primul încoronat și care a domnit între anii 1196-1227. Noul stat apărut a evoluat în egală măsură, în cursul secolului al XIII-lea, pe două direcții, al feudalizării în plan intern și al expansiunii teritoriale în raport cu vecinii. Astfel, după modelul bizantin, au existat acolo o serie de realități de natură feudală.

A fost copiat același model bizantin în ceea ce privește structurile statale în domeniu administrativ, juridic, religios. La începutul secolului al XIV-lea, statul sârb a început promovarea unei politici vizând instaurarea hegemoniei sale balcanice. În lupta de la Velbujd din 28 iulie 1330, alianța bizantinilor, a bulgarilor și a românilor lui Basarab I a fost înfrântă ceea ce a permis pentru o vreme instaurarea hegemoniei sârbești în spațiul balcanic.

Ea a fost realizată de către Ștefan Dușan conducător al statului sârb între anii 1331-1355. El s-a preocupat de problemele interne alcătuind două variante succesive ale unui cod de legi ce-i poartă numele (Zakonicul lui Ștefan Dușan) și care a avut apoi veacuri de-a rândul circulație în întregul spațiu al Europei bizantino-ortodoxe. El a cucerit importante teritorii ce aparținuseră înainte Bizanțului, intitulându-se „împărat al sârbilor și al romeilor (bizantinilor)”. A încercat fără succes să se încoroneze la Constantinopol.

Domnia sa a reprezentat apogeul Serbiei medievale, iar cele realizate de el au rămas ulterior un simbol și ideal în istoria sârbilor. În întinsul stat, pestriț din punct de vedere etnic, pe care Ștefan Dușan l-a lăsat la moartea sa, era insuficient consolidat din punct de vedere politic și administrativ. Teritoriile cuprinse între granițele sale, de la Sava până în apropiere de Marea Adriatică și Marea Egee erau foarte deosebite nu numai etnic, ci și în ceea ce privește viața economico-socială, oarecum și tradițiile politice. La moartea sa, Imperiul s-a destrămat foarte repede, populațiile de origine etnică străină (bulgari, albanezi, greci) emancipându-se, iar sârbii cunoscând o accentuată anarhie. În acest context s-au manifestat în mod distinct prima dată și conducători ai macedonenilor, precum regele Vucașin și despotul Ioan Uglieșa. În paralel s-a detașat un stat sârbesc distinct ce a intrat în istorie cu numele de Bosnia, după râul ce-l străbătea. În părțile nordice s-a impus cneazul Lazăr (1371-1389).

2.1 Cultura bizantină

Veacul al XII-lea în cultura bizantină continuă într-o anumită măsură perioada Bizanțului clasic anunțând totodată următoarea „Renaștere” a paleologilor. Atunci ca și în veacurile următoare s-a acordat o atenție în continuă sporire problemelor filozofice oscilându-se între misticism și raționalism. Au existat atunci, precum și în veacurile următoare înfruntări între adepții lui Aristotel și cei ai lui Platon.

Ulterior între adepții aristotelismului s-au aflat Nikephor, Blemmides și Teodor II Lascaris în secolul XIII, N. Chumnos și G. Pachimeres în secolul al XIV-lea. Adepți ai filozofiei platoniciene au fost umaniștii: T. Methochites, D. Cydones, N. Gregoras și mai cu seamă Gheorghios Gemistos Pleton (1360-1452), cel mai de seamă reprezentant al umanismului bizantin de tip renascentist. În Bizanțul târziu cultura s-a aflat într-o situație cu totul deosebită, de înflorire, inversă în raport cu declinul continuu al vieții materiale și politice.

Au continuat preocup ările enciclopedice în domenii din cele mai diverse, de la științele naturii la retorică, beletristică și, natural, teologie. S-au stabilit contacte tot mai strânse cu lumea apuseană, oamenii de cultură bizantini, destui stabiliți în occident, jucând un rol însemnat în istoria Renașterii italiene (de exemplu, în crearea Academiei platocieniene de la Florența sau în activitatea intelectuală de la Veneția).

Păstrându-se, în general, caracterele mai vechi ale culturii de tip imperial, au început să apară și o serie de elemente noi, ce anunțau nașterea ulterioară a conștiinței naționale grecești și a neoelenismului. În cadrul producției scrise istoriografia a continuat să rămână un domeniu fundamental.

La începutul secolului al XII-lea, și-a alcătuit lucrarea sa, Ana Komnena. Pe parcursul a 15 cărți, a unei adevărate epopei în proză, intitulată Alexiada, ea prezintă domnia tatălui ei, împăratul Alexis I Komnenul. Firul narației evenimentelor petrecute în Bizanț dup ă moartea lui Alexis Komnenul a fost continuat de Ioan Kimannos, autor al unei istorii relatând evenimentele dintre anii 1118-1176. Par țial aceleași perioade i-au fost consacrate și relatările istoricului Niketas Choniates.

Acesta a relatat, între altele în lucrarea sa Hronike diegesis în special evenimentele ce sunt legate de cruciada a VI-a situându-se pe nete poziții antioccidentale. Un contemporan de al său, Constantin Manases, a alcătuit o cronică de istorie universală care a fost apoi tradusă și a circulat în întregul spațiu al ortodoxiei, inclusiv în Țările Române. În același veac al XII-lea, a trăit și unul din cei mai importanți și interesanți poeț i bizantini, Theodor Prodromos (un fel de predecesor al lui F. Villon).

În Imperiul în exil la Niceea, în secolul al XIII-lea, a existat o adevărată efervescență intelectuală, cuprinzând chiar și capete înco-ronate. Umanistul Nichephor Blemmydes, ca și Theodor II Lascaris, au alcătuit tratate despre guvernare. Sub egida lor, G. Acropolites a alcătuit o istorie a bizantinilor până la revenirea lor în vechea capitală în anul 1261.

Această istorie a fost apoi continuată de Gheorghios Pachymeres, ce a relatat evenimentele domniei lui Mihail VIII și Andronic II. Alături de remarcabili cărturari, precum: Theodor Metochites, D. Kydones, N. Kabasilas, M. Planudes, s-au ilustrat ca istorici, Nikephor Gregoras și Ioan Cantacuzinul. Primul a lăsat o istorie bizantină privind evenimentele dintre anii 1204- 1359, partea a doua a lucrării prezentând un mare interes dată fiind implicarea directă a autorului în viața contemporanilor săi. În anul 1354, împăratul Ioan VI Cantacuzinul a fost nevoit să abdice și să se retragă într- o mânăstire, unde a mai trăit aproape trei decenii, implicându-se activ în disputele politice și religioase ale vremii sale.

Acolo a și alcătuit o masivă operă istorică, de fapt memorii, căci expune cariera sa, în cadrul istoriei generale a statului bizantin dintre anii 1320-1356. Spre deosebire de Gregoras, era adept al isihasmului și al lui Grigorie Palamas, era împotriva colaborării cu apusul în plan politic și religios și pentru o înțelegere cu otomanii cu care de altfel ca om politic a și colaborat.

Un loc aparte între mulții intelectuali ai Bizanțului din perioada dispariției sale au scriitorii de istorie de la jumătatea secolului al XV-lea, contemporani și chiar martori ai cuceririi Constantinopolului. Astfel, literatura social-politică de atunci a avut drept subiect împrejurările în care Imperiul Bizantin, s-a transformat într-un mic stat balcanic, căzând apoi definitiv sub dominație străină. Au trăit și au scris atunci patru mari istorici, unii dintre ei și oameni politici, care, situându-se pe poziții diferite reprezintă totodată și curente ale societății bizantine din prima jumătate a secolului al XV-lea.

Ducas este autorul Istoriei turco-bizantine în care sunt înfățișate evenimentele dintre 1341-1462. Prezintă un punct de vedere prooc-cidental în ceea ce privește analiza evenimentelor, lăsându-ne totodată cea mai completă și interesantă descriere a căderii Constantinopolului în mâinile turcilor ca și a realităților balcanice anterior acestui eveniment de importanță europeană. Gherghios Sphrantyes este autorul unor memorii în care este prezentată istoria Bizanțului între anii 1401 -1487, de pe poziț ii ortodoxe-bizantine ostile unirii cu Roma.

Prezintă, nu o dată patetic, emigrarea bizantinilor din Imperiu. Laonic Chalcocondil a scris o istorie paralelă a turcilor și bizantinilor intitulată Expuneri istorice, în care tratează evenimentele dintre anii 1328-1463, respectiv creșterea puterii otomane, căderea împărăției bizantine, precum și diverse relatări despre felurite țări și popoare între care și cel al românilor. Critobul din Imbros s-a pus în slujba cuceritorilor și a alcătuit o biografie encomiastică a cuceritorului Mahomed II. În aceeași perioadă își începeau activitatea în Occident mulți cărturari fugiți din Bizanț, precum Ioan Arghiropolus, Manuel Chrisoloras, Visarion din Niceea, Gemistos Plethon care reprezintă procesul transplantării valorilor culturale bizantine în Occident, în apus acolo unde climatul era mai favorabil, permițându-le integrarea în coordonatele occidentale.

CAPITOLUL AL III-LEA

Civilizație bizantină și spiritualitate ortodoxă în perioada împăraților macedoneni

Din punct de vedere al civilizației, epoca împăraților mecedoneni a fost una dintre cele mai reprezentative. Leon al VI-lea a fost cel care a publicat în limba greacă culegerea monumentală a Basilicalelor sau a legilor imperiale, o sinteză a operei legislative a lui Justinian, care omitea însă legile lipsite de actualitate, adăugând pe cele mai recente. Tot din vremea lui Leon al VI-lea avem și celebra Carte a prefectului (este vorba de prefectul de Constantinopol), descoperită la sfârșitul secolului trecut, document esențial pentru cunoașterea vieții economice de la Bizanț, unde aproape toate profesiile erau supuse unei reglementări stricte. Totul indica de altfel prosperitatea Constantinopolului, unde veneau tot felul de negustori cu mărfurile lor, orașul având practic același rol pe care-l avusese și Pireul în perioada de înflorire a Atenei.

Dinamica comerțului sau gloria militară și-au găsit expresia în litere și arte. Chiar dacă nu mai avem de-a face cu creații de genul Sfintei Sofii, în provincie nenumăratele monumente atestă renașterea la care asistăm, fapt pentru care această perioadă mai poartă și numele de al II-lea secol de aur al artei bizantine. În domeniul ideilor este de ajuns să amintim acum două mari figuri: Fotie și Psellos, remarcabili prin gustul lor pentru elenism și pentru cunoașterea tradiției antice.

Fotie a fost unul din principalii protagoniști ai renașterii bizantine. El a fost unul dintre teologii eminenți ai Bisericii Ortodoxe, unul dintre cei mai influenți umaniști bizantini. Opera sa teologică este majoră: Mistagogia, Amfilohia (adunare de răspunsuri la întrebări teologice), Scoliile la Scara Sfântului loan Sinaitul, Cuvânt despre purcederea Sfântului Duh (combătea adaosul Filioque), Către cei care pretind că Roma este primul scaun, Predici, Cateheze și Cuvântări (în care le regăsim și pe cele rostice cu prilejul asedierii Constantinopolului de către ruși în anul 860), Biblioteca sau Myrobiblion (cele 1.000 cărți) sunt titluri care ni-l prezintă pe Fotie drept unul dintre principalii renovatorii ai studiilor în Universitate, precum și în cercuriile private unde erau citiți și comentați autori vechi. Fără îndoială că unii scriitori au fost mai puțini originali decât artiștii, această perioadă fiind una a enciclopediștilor: Lexicul lui Suidas, Viețile Sfinților de Simeon Metafrastul. Nu trebuie uitat nici Ioan Geometrul cu poeziile sale sau Leon Diaconul cu Istoria sa. Un exemplu de creație au fost și împărații: Leon a VI-lea, supranumit Filozoful pentru dragostea sa față de studiu, Constantin Porfirogenetul, scriitor, artist și animator al vieții intelectuale, de la care ne-au rămas binecunoscutele tratate Despre Administrarea Imperiului, Despre Theme, Despre Ceremoniile de la curtea bizantină. În ceea ce-l privește pe Constantin al IX-lea Monomahul, în afara tristei sale faime legate de Schisma de la 1054, numele său este legat și de crearea alături de Facultatea de Filozofie condusă de Psellos, a celei de Drept, condusă de Ioan Xifilinos, care avea ca principal obiectiv, formarea de funcționari pentru Imperiu.

În istoria Bizanțului, Biserica și Statul au ajuns la un moment dat să tragă unele concluzii din experiența trecutului; acest trecut se baza pe Antichitate și se dezvoltase în conștiința Bisericii pe un ideal imuabil, care urmărea întoarcerea la anumite valori ale trecutului. Cu acordul tacit al Bisericii și al Statului, înainte de instaurarea dinastiei macedonene se ajunsese la un fel de bilanț: orice nouădezbatere teologică, orice problemă nouă, trebuia raportată la trecut. Tradiția Sfinților Părinți, confirmată de autoritatea lor, ca mijloc de referință sau de citate scoase din context, devenise un fel de garanție a fiabilității. În lucrarea Sfântului Ioan Damaschin, De Fide orthodoxa, întâlnim tocmai această grijă deosebită pentru trecut, pentru Sfinții Părinți, consensum Patrum. Lucrarea ultimului mare Părinte al Bisericii este un fel de "sumă" a teologiei grecești la care secolele posterioare nu au adăugat prea mult. În secolul al IX-lea, Bizanțul recunoștea tacit că adevărul universalității Bisericii fusese formulat odată pentru totdeauna de către Sfinții Părinți la Sinoadele Ecumenice. Răspunsul la noile neînțelegeri, la noile erori sau întrebări, trebuia împrumutat din literatura patristică. Exigența acestui demers retrospectiv se află la originea curentului religios bizantin numit "teologia oficială". Principalul ei obiectiv consta în demonstrarea că "totul a fost deja decis", toate problemele erau rezolvate, iar singura garanție a Ortodoxiei era apelul la trecut. Importanța și meritul acestei "teologii oficiale" nu trebuie minimalizat: ea ne arată înaltul nivel al culturii bisericești bizantine, preocupările spirituale și intelectuale deosebite, grija pentru educație, învățământ, școli și cărți. Toate acestea au făcut din Imperiul bizantin centrul cultural al lumii, căruia îi datorăm transmiterea unei tradiții antice și paleocreștine.

Începuturile acestui curent oficial al teologiei bizantine le putem plasa odată cu renașterea culturală din a doua jumătate a secolului al X-lea, centrul fiind Universitatea din Constantinopol. De aici a ieșit "părintele teologiei bizantine" patriarhul Fotie (858-867; 877-886). Universalitatea științei sale a atras o pleiadă de savanți și teologi, printre care și Chiril, fratele lui Metodie, Apostolul slavilor. Răspunsurile sale date lui Amfilohie de Cizic rămân până astăzi un exemplu tipic al teologiei fondate pe referințe și citate.

La rândul lor, împărații Leon al VI-lea și Constantin al VII-lea sau Universitatea din Constantinopol, au reprezentat centrul unei intense activități intelectuale, în care predomina interesul pentru antichitate și arheologie.

Secolul care a precedat începuturile dinastiei macedonene a fost frământat de erezia iconoclastă. Rolul jucat de monahismul bizantin în obținerea victoriei Ortodoxiei asupra celor care persecutau pe cinstitorii icoanelor, ne ilustrează că acesta nu era numai o școală a desăvârșirii spirituale ci și o clasă ce se simțea responsabilă pentru conținutul de credință și față de soarta Bisericii în general. Specificul comportamentului și al ideologiei monastice, opoziția față de toate necesitățile "acestei lumi", au dat naștere în Bizanț unei teologii ce poate fi numită "monahală". În contrast cu formalul conservatorism al cercurilor bisericești ierarhice și în contradicție cu tradițiile elenismului profan, această teologie a fost un curent creator în gândirea bizantină. În perioada în care scolastica latină domina seminariile din Rusia, Sfântul Serafim de Sarov își expunea învățătura sa, iar Paisie Velicikovsky deschidea calea renașterii monahismului. Asemenea și la Bizanț, în timp ce teologia oficială risca să se transforme într-un comentariu scolastic al textelor patristice, o altă tradiție autentică și creatoare se răspândea în mănăstiri. Se vorbește adesea despre "mistica bizantină", numai că este vorba despre o prelungire a tradiției teologice contemplative originale. În general, monahii i-au învățat pe bizantini cum să se roage. Atât chinoviticii cât și isihaștii au creat o tradiție de rugăciune în care ținta era una comună: transfigurarea omului prin comuniunea cuumanitatea îndumnezeită a lui Hristos în Duhul Sfânt. În general, chinoviticii au pus accentul pe natura liturgică sau sacramentală a acestei comuniuni, în timp ce isihaștii învățau că trăirea în Hristos trebuia atinsă printr-un efort personal. În Bizanțul post-iconoclast cele două tradiții s-au completat, iar reprezentantul "misticii personaliste", Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), și-a petrecut cea mai mare parte din viață în comunități chinovitice. El ne-a lăsat imne, scrisori, tratate ascetice și teologice. Este vorba despre o teologie specific monastică, consacrată în întregime descrierii vederii mistice, a acelei comuniuni cu lumina dumnezeiască, care a fost de la început scopul ascezei monahale. Teologia renunțării și urcușului solitar spre Dumnezeu a devenit în această periodă mult mai importantă decât teologia oficială. Acești părinți spirituali inspirați, constituiau pentru Biserică un pol de libertate în raport cu lumea, acea libertate care putea judeca orice lucru din lume, ceea ce lipsea atât de mult strânsei legături dintre Biserică și Imperiu. Teologia acestor părinți se baza pe trăire și nu pe o teorie anume, astfel încât prin ei creștinismul se reînnoia în dimensiunea sa practică.

În perioada secolelor IX-X la Constantinopol s-au construit trei mari mănăstiri, toate închinate Maicii Domnului, considerată ocrotitoarea orașului, mai ales după ce acoperământul ei salvase capitala în anul 924 de sub amenințarea bulgarilor lui Simeon (893-927). Prima dintre aceste mănăstiri este cunoscută sub numele de Hodighitria (a Maicii Domnului Arătătoarea Căii). Aceasta a fost ctitorită la puțină vreme după înfrângerea iconoclasmului de către împăratul Mihail al III-lea (842-867) sau de mama acestuia, Teodora. La mijlocul secolului al XI-lea a fost ridicată o altă mănăstire numită Everghetidos (a Maicii Domnului Binefăcătoarea); nu trebuie uitate nici ctitoriile istoricului imperial Mihail Ataleiates, care în 1077 a ridicat mănăstirea Panoiktirmon (a Maicii Domunului Atotmilostivă) și a împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), închinată Sfântului Gheorghe. În afara capitalei au fost construite așezăminte religioase mai ales în locuri retrase. Un unchi al împăratului Nichifor al II-lea Focas, Mihail Maleinos, a ctitorit în 922, în regiunea Bitiniei, mănăstirea Kymina, care și-a luat numele de la Muntele pe care fusese ridicată. Importanța acestei mănăstiri constă și în faptul că aici s-a călugărit cel care avea să devină fondatorul primei mănăstiri de la Muntele Athos.

Unul dintre cele trei brațe ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situată între orașele Tesalonic și Constantinopol, poartă numele de Muntele Athos. Această fâșie de pământ este despărțită de baza Peninsulei printr-un canal, care poartă numele regelui persan Xerxes, cel care a ordonat construcția în anul 480 î.d.Hr. Insula care a rezultat avea o lățime cuprinsă între 2 -13 km, iar lungimea era de aproximativ 60 km. După toate probabilitățile Muntele Athos a început să fie un loc de retragere pentru călugări încă din timpul ultimelor persecuții romane împotriva creștinilor (sec. III-IV), iar în anul 726 când a fost dat primul edict împotriva icoanelor și până în anul 843, un însemnat număr de călugări de pe întreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaște, obiecte de artă, numeroase icoane. Din această perioadă au început să se zidească și primele "lavre" atonite, iar dintre chipurile duhovnicești ale acestei perioade amintim pe Petru Atonitul, fost general în armata împăratului Teofil (829-842) și pe Eftimie al Tesalonicului, devenit în 862 starețul unui așezământ monahal. Constituiți în "lavrele" amintite, călugării s-aurăspândit pe întreg teritoriul Athosului, fără a fi tulburați decât de incursiunile piraterești ale arabilor și de pretențiile jurisdicționale ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune la adăpost de diferitele pretenții ale acestora din urmă, împăratul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis în anul 885, a oprit trecerea ilegală peste canalul Xerxes, declarând în mod oficial Athosul ca "loc al călugărilor" și i-a scutit de plata oricărui fel de taxe către Stat. Această măsură a fost reconfirmată de Leon al VI-lea Filozoful în anul 911 sau de Roman I Lecapenul în 920, care le-au îngăduit să-și agonisească și bunuri personale.

În aceste condiții, comunitatea eremită de pe Muntele Athos s-a consolidat pe toată perioada secolului al X-lea, devenind practic o adevărată republică monahală sub suzeranitatea Imperiului biizantin. Stilul de viață al călugărilor atoniți a continuat să fie cel idioritmic, dar o nouă perioadă se va deschide odată cu prestigiul câștigat de generalul Nichifor Focas în luptele cu arabii. Acest general a acordat o atenție deosebită vieții monahale, manifestându-și chiar intenția de a se călugări într-o zi. Cel ce a întemeiat prima mănăstire cu reguli de viață chinovitică pe Muntele Athos, Atanasie, era fost coleg de arme iar acum duhovnic al lui Nichifor Focas. Cu mijloacele puse la dispoziție de fiul său duhovnicesc, călugărul Atanasie construiește în anul 963, în Sud-Estul Peninsulei, un centru monahal care avea două biserici, cu hramurile Sfântul Ioan Boatezătorul și Buna-Vestire, o trapeză, o bolniță, o casa de oaspeți și alte anexe gospodărești. Acest așezământ este cunoscut sub numele de "Marea Lavră" (Meghistis Lavras) sau "Lavra Sfântului Atanasie".

În organizarea monahismului atonit, Atanasie a introdus stilul de viață chinovial, astfel încât mănăstirea sa (cca. 80 călugări) a devenit obiectul unor atacuri vehemente din partea celorlalți viețuitori ai Muntelui, care în marea lor majoritatea erau idoritmici. Aceștia vedeau în noul mod de organizare o derogare de la tradiția veche a monahilor atoniți, păstrată ca o poruncă apostolică până atunci, precum și o amenințare la adresa idealurilor lor. Noua organizare monahală a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea călugărilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre călugării greci și cei aparținând altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare față de cele ale stareților, oprirea intrării pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunității monahale în mod independent față de orice autoritate. Această ultimă directivă a reprezentat linia tradițională atonită și a fost confirmată de către împăratul Nichifor II Focas. Lupta dintre grupul atonit idioritmic și apărătorii stilului de viață chinovial, a durat până în anul 970, când împăratul Ioan I Tzmiskes (969-976) aprobă un Tipikon, care urma să aibă valabilitate pe întreg teritoriul Muntelui Athos. El a fost semnat și de Atanasie alături de alți 54 de conducători ai așezămintelor monahale atonite existente la acea vreme. Principalele măsuri înscrise în Tipikon erau:

se îngăduia la Athos atât viața idioritmică cât și cea chinovială;

fiecare mănăstire urma să fie condusă de un egumen ajutat de câțiva proestoși;

toate mănăstirile erau conduse de un areopag monahal, format din stareții lor și care se întrunea o dată pe an la Karyes, care devenea acum capitala Athosului;

în fruntea acestui areopag se va afla un protos, numit de împărat și hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, el având atât jurisdicție civilă cât și bisericească asupra întregului Munte.

Chiar dacă prin acest Tipikon idealul de viață idioritmic și cel chinovial rămân în fond neatinse, viitorul imediat va aparține lavrelor de tipul celei ridicate de Sfântul Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil și a devenit dominantă pe Munte. Acest lucru s-a putut vedea odată cu înființarea noilor așezăminte: Iviron în anii 980-984, Vatoped 985 etc. Protosul de necontestat al

Athosului, Atanasie, a murit în anul 1004. În prima jumătate a secolului al XI-lea s-au înființat noi lavre precum Dohiariu în anul 1030, Esfigmenu și Karakalu, ambele în jurul anu lui 1045.

Începând cu secolul al X-lea, "Sfântul Munte Athos" a devenit principalul centru al monahismului bizantin și tendința contemplativă a teologiei ortodoxe. În secolul al XII-lea, în vremea împăratului Alexios I Comnenul, Muntele era recunoscut peste tot ca fiind inima monahismului bizantin. Diferitele curente teologice contemplative care s-au dezvoltat în monahismul oriental începând cu Părinții deșertului, converg spre Athos, făcând din acest spațiu centrul unei vieți teologice deosebit de intense.

Dărnicia românilor față de întreaga creștinătate răsăriteană, dar mai ales față de Athos, a fost evidențiată de patriarhul Atenagora I (1949-1972) cu ocazia vizitei sale la mănăstirea Curtea de Argeș din 1967: "Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală de la Constantinopol și pretutindeni unde am fost în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă în general. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte Athos este plin de numele voievozilor români". Din păcate spre deosebire de ruși, sârbi sau bulgari, nu am reușit să păstrăm măcar una din cele 20 de mănăstiri mari, la care domnitorii moldoveni sau munteni au făcut danii. Astăzi Sfântul Munte este organizat ca o republică monahală autonomă, reprezentând centrul principal al monahismului ortodox. Această republică este condusă de un areopag restrâns, alcătuit din reprezentanții celor 20 de mănăstiri mari. Din cele 20 de așezăminte monahale, 17 aparțin grecilor, una sârbilor, una rușilor și una bulgarilor. În ceea ce ne privește pe noi, există la Muntele Athos două schituri: unul închinat Sfântului Ioan Botezătorul, iar celălalt Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.

Misiuni bizantine în secolele IX-X

Amplasamentul geografic al Constantinopolului a făcut din capitala Imperiului bizantin un punct de atracție pentru barbarii din Asia și din Occident. Popoarele migratoare din aceste regiuni erau impresionate de spledorile și fastul curții imperiale, iar Constantinopolul în calitatea sa de moștenitor al vechii Rome, respingea în principiu orice contact cu "barbaria". Prin calitatea pe care o dețineau, de popor ales și singur credincios, bizantinii se considerau investiți cu un drept special în conducerea altor oameni. Uneori se întâmpla ca unii împărați, precum Constantin al VII-lea Porfirogenetul să afirme o "anumită puritate a rasei grecești" atunci când acesta făcea referiri la populația Peloponezului aflată în acea vreme sub efectul slavizării. Când rușii care nu cunoșteau cavaleria atacau într-o dezordine de nedescris, bizantinii se opun "prin experiență și tehnica" lor de luptă. Străinilor care atacau Imperiul, crezând că prin număr și forță vor reuși să-l cucerească, bizantinii le opuneau conștiința misiunii lor de apărători ai creștinătății. Acest sentiment deosebit de puternic le-a dat curajul superiorității, prin care indiferent de raportul numeric, bizantinii au reușit săi înfrângă în multe situații pe barbari sau să nimicească la un moment dat pe turci. Astfel putem vorbi chiar despre un "patriotism bizantin" un proverb spunând că "nimic nu poate fi mai drag decât patria", iar termenul de "patriot" (filopatris), care servea ca titlul unui dialog anonim din secolul al X-lea, este de asemenea același pe care-l întrebuința și Psellos indignat că aurul bizantin înbogățea diferitele popoare străine în urma tratatelor de pace. De aceea, atunci când bizantinii erau nevoiți săfacă față unui atac străin, îl considerau ca o simplă "revoltă" a unor subiecți rebeli, acei oameni care "încearcă să se revolte împotriva ascultării, a stăpânirii". De aici și ideea că un atac advers este înainte de toate o imprudență. Chiar și turcii erau considerați ca fiind printre cei mai "imprudenți adversari ai Bizanțului".

În fața altor popoare, bizantinii făceau uneori proba unui naiv spirit de complexitate: ca și în cazul vechilor greci sau al chinezilor, ei erau de-o parte, iar de cealaltă era "restul", "lumea obscură a barbarilor", considerați a fi stăpâniți în permanență de sentimentul geloziei față de Bizanț. Pentru Psellos rușii erau "un trib de barbari, plini în permanență de furii împotriva Imperiului, imaginând tot felul de strategii" pentru a declanșa un război. În fața acestor inițiative diabolice, era firesc ca bizantinii să-și asocieze tradițiile antice și creștine și să se identifice cu grecii războaielor medice sau poporului lui Israel, care combătea pe dușmanii săi. Religia acestor barbari era de asemenea un fel de magie perversă, iar unul din scopurile urmărite de Bizanț era și acela de a-i civiliza pe alții, prin convertire.

În perioda secolelor IX-X misiunile bizantine au obținut o serie de succese, reușind să aducă la creștinism mai multe popoare. Între acestea se remarcă marea masă slavă, câștigată la Hristos în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Chiar dacă nu trebuie să punem pe seama fraților Chiril și Metodie întreaga misiune de convertire a slavilor, cei doi au avut o importanță deosebită în acest proces. Slavii au apărut destul de devreme în viața Imperiului bizantin. Până la sfârșitul secolului al VI-lea Imperiul reușise să-i respingă, dar în 580 cca. 1.000 dintre ei au invadat Grecia. După ce s-au eliberat de sub tutela avarilor, în secolul al VII-lea slavii s-au instalat în vechile provincii romane pe care le devastaseră anterior: Iliricul, Moesia, Tracia și Macedonia. Treptat ei au intrat sub influnța Bizanțului astfel încât până în secolul al IX-lea au avut deja contacte cu religia creștină prin autohtonii din centrele bizantine: Tesalonic, Atena, Monemvasia, Patras, Antibari, Raguza, Split, Zadar. De asemenea, prin vitejia lor, ei au deținut funcții de conducere în armata bizantină, ceea ce ne îndreptățește să credem că cel puțin o parte dintre aceste triburi barbare cunoșteau creștinismul încă înainte de secolul al IX-lea. La început convertirile au fost sporadice, difuzarea creștinismului nefiind legată exclusiv de Botez; putem vorbi mai degrabă de un proces în care Botezul constituia punctul culminant, deoarece el era urmat de o serie de măsuri care priveau mai degrabă organizarea bisericească și limba folosită în Biserică. Cu toate acestea, Botezul avea o importanță aparte, iar urmările erau durabile, atât din punct de vedere religios cât și pe plan politic: conform concepției epocii, odată cu principele, întregul popor accepta noua religie, abandonând lumea barbarilor și devenind parte integrantă a Bisericii ecumenice. Prin Botez, principele împreună cu poporul său, erau admiși în ierarhia Statelor creștine, obținea ceea ce numim în terminologia politică modernă "recunoșterea internațională".

Sfârșitul secolului al VII-lea a cunoscut o nouă invazie, aceea a bulgarilor, care-și afirmă autoritatea asupra provinciilor ocupate de slavi și se angajează la o luptă destul de lungă împotriva Imperiului. Așa cum se va întâmpla și mai târziu cu varegii, cuceritoruii slavilor orientali, invadatorii se vor slaviza. Aproape de porțile capitalei, a luat naștere un puternic Stat bulgaro-slav, cu care bizantinii se vor bate practic de-a lungul secolulului al VIII-lea.

Chiar dacă procesul de convertire al slavilor a fost destul de lent, el a fost desăvârșit de cei doi "Apostoli ai slavilor", originari din Tesalonic. Istoricii slavi susțin că Metodie și Chiril ar fi fostde origine slavă, bazându-se pe existența acelor "slavonii" din jurul Tesalonicului. La rândul lor, grecii îi consideră de etnie elenă, dar în secolul al XIX-lea a fost lansată și o altă teorie conform căreia ar fi fost "români din coloniile lui Traian". Originari dintr-o familie nobilă, ei au primit o educație aleasă și au cunoscut atât la Tesalonic, cât și la Constantinopol, viața, moravurile și limba slavilor. Despre evanghelizarea slavilor și despre activitatea celor doi frați, Chiril și Metodie, s-a scris mult. Chiril, pe numele său de mirean Constantin, filozof, erudit și lingvist, a fost însărcinat cu importante misiuni la arabi, la cazarii din regiunea Niprului și în Sudul Rusiei. Tot Chiril a alcătuit primul alfabet pentru slavi și a tradus în dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile și textele liturgice. În vremea patriarhului Fotie mai multe misiuni creștine au întărit influența culturală și politică a Bizanțului în Balcani, ca și în Rusia sau Europa Centrală.

Între 862-863, Rastislav (846-870), principe al Moraviei s-a adresat bizantinilor pentru trimiterea de preoți. Nu era vorba de convertirea acestui spațiu, care era deja deschis creștinismului, ci de preoți care să învețe credința creștină în limba slavă și să întărească poporul în noua religie, pentru stabilirea unei Biserici autonome, cu o ierarhie independentă, ceea ce ar fi permis Moraviei să se detașeze de sub tutela politică a francilor, bavarezilor sau a bulgarilor. Misiunea bizantină în Moravia a fost plasată sub conducerea lui Constantin-Chiril, la care s-a alăturat și fratele său, Metodie. Cei doi au ajuns în Moravia în anul 863, opera lor misionară bucurându-se de un mare succes datorită introducerii limbii slave în cult. Din cauza lipsei acute de misionari și episcopi, Chiril și Metodie au ajuns până în zona lacului Balaton, unde prințul Panoniei Kocelj, a manifestat un mare interes pentru activitatea lor. De asemenea, ei au fost primiți cu mari onoruri și la Roma de către papa Adrian al II-lea (867-872), papa susținându-i în demersul lor de introducere a limbii slave în Biserică. Această susținere era cu atât mai importantă cu cât la acea vreme mulți nu admiteau decât trei limbi în cult: greaca, latina și ebraica. Constantin-Chiril a murit la Roma în 869. Tot acum papa l-a numit pe fratele său Metodie arhiepiscop de Sirmium, noua eparhie întinzându-se până în Moravia, regiune revendicată și de arhiepiscopul de Salzburg. În dezacord cu hotărârea pontificală, arhiepiscopul german îl închide pe Metodie în 870, dar după 3 ani papa Ioan al III-lea (872-883) îl eliberează. Revenit în Moravia, Metodie și-a continuat activitatea sa misionară până la moartea sa în 885. Din păcate opera sa a fost de scurtă durată, deoarece în iarna 885-886 succesorul său, Gorazd a fost alungat din Moravia.

În Bulgaria, sub presiunea bizantină, dar și din convingere politică, hanul Boris (852-889) a acceptat convertira la creștinism în 864. În anul 866 el a primit botezul la Constantinopol, luându-și numele de Mihail după numele împăratului. Prin gestul său, Boris nu-și atinsese scopul deplin: formarea unei Biserici autonome. De aceea, el s-a adresat Romei, de unde nu a obținut nimic. Situația s-a complicat în urma luptelor politico-religioase dintre papa Nicolae I și patriarhul Fotie, care-și disputau dioceza bulgară. Conflictul s-a încheiat în anul 870, când sinodul convocat de împăratul Vasile I (867-885) și de patriarhul Ignatie a decis în favoarea Bizanțului. Bulgaria rămânea de partea Ortodoxiei bizantine. Biserica bulgară se bucura în plus de o oarecare autonomie, chiar dacă nu era cea pe care și-o dorise hanul Boris: arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de la Constantinopol, ocupând un loc de frunte în cadrul ierarhiei bizantine.

Aceste reușite ale misionarismului patronat de Patriarhia de la Constantinopol în secolul al IX-lea ne arată că în această direcție bizantinii au fost cu un pas înaintea apusenilor, fie ei romani saufranco-bavarezi. Disputei pentru hegemonia bisericească asupra neamurilor de limbă slavă dintre Roma și Constantinopol, le-au căzut indirect victime, Sfinții Chiril și Metodie, împreună cu alți ucenici ai lor. În loc să fie sprijiniți în lupta împotriva păgânismului., ei au fost persecutați, perioada primelor secole de creștinism fiind înlocuită de interesul politic.

La începutul secolului al X-lea, Bizanțul înregistrează un nou succes misionar: creștinarea alanilor cu ajutorul unui monah bizantin, Eftimie. Chiar dacă această convertire pare de mai mică importanță, stabilirea în zonă a unui episcop (în persoana arhiepiscopului Petru) bizantin a întărit Ortodoxia neamurilor învecinate, cu care Bizanțul avea relații: chazarii și armenii.

Tot în acest secol misionarii bizantini au câștigat alte două popoare: ungurii și rușii. Primii au fost convertiți de Constantinopol, după care datorită poziției lor geopolitice, Roma își va impune ritul. Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creștinismul în forma lui răsăriteană și apoi au înbrățișat ritul apusean, ungurii sunt cei care au păstrat cele mai multe reminescențe.

Bizantinii au reușit și convertirea rușilor, care au apărut în istorie pe la începutul secolului al IX-lea. O cronică intitulată Istoria vremurilor trecute (Povest vremennîh let) compusă într-o primă redactare pe la 1054, iar o a doua ediție datează de la începutul secolului al XII-lea fiind atribuită cronicarului rus Nestor, ne informează despre triburile slave mai însemnate. Acești locuitori ocupau spațiul actual al Rusiei. O perioadă slavii din tribul anților au trăit amestecați cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au și ajutat să scape de sub avari. Între Marea Baltică și Marea Neagră exista o cale de apă, ce traversa ținuturile ocupate de acești slavi. Acesta era drumul varegilor spre Bizanț, unii principi varegi ocupând puncte importante din acest drum, impunând un tribut populației slave din împrejurimi. Totuși numărul varegilor care s-au stabilit în această regiune a fost neînsemnat, foarte repede ei amestecându-se cu nobilimea slavă, înprumutând limba și religia acestora. La începutul secolului al X-lea, regiunile din nordul Niprului și părțile învecinate s-au unit sub autoritatea principelui Oleg. Această reunire a pământurilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul că își avea centrul politic la Kiev este cunoscută în istorie cu apelativul de "Rusia kieveană". În anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul cu 2000 de corăbii, iar pentru împiedicarea unui dezastru, împăratul Leon al VI-lea (886-912) a încheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru ruși. Din Cronica lui Nestor aflăm că la acea vreme supușii lui Oleg erau încă păgâni, pentru că la încheierea păcii cu bizantinii au jurat cu armele lor pe zeul Perun. În 941 și 944 urmașul lui Oleg, Igor a încercat și el cucerirea Bizanțului. După a doua expediție a fost încheiată o pace, despre care aflăm amănunte în Cronica lui Nestor. Cu acel prilej trimișii lui Igor au spus: "Dacă din partea rușilor se va gândi cineva să sfărâme această prietenie, toți câți au primit botezul să-și primească de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viața aceasta sau în cea viitoare; toți care nu sunt botezați să nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor să nu-i protejeze, să cadă de propriile lor săbii, de propriile lor săgeți și de alte arme și să ajungă robi în această viață și în cea viitoare". Din aceeași sursă aflăm că exista la Kiev o catedrală închinată Sfântului Ilie, care își primise numele după cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, dăruită de bizantini comercianților ruși în anul 907, pentru nevoile lor spirituale. În anul 945, principele Igor a murit în cursul războiului purtat împotriva tribului slav al drevlienilor, iar soția sa, Olga (945-957), a asigurat regența pe perioada în care fiul lor Sviatoslav (957-972) a fost minor. Această principesă a Kievului a primit botezul între anii 954-955,cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego-rusă existentă aici. Cronicarii bizantini Kedrenos și Zonaras, precum și cel rus, Nestor, afirmă că aceste evenimente s-au petrecut în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgăi, primind botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) și numele de Elena după soția împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Autorul lucrării De administrando imperio, relatează în amănunt episodul primirii solemne la Bizanț al principesei kievene în toamna anului 957. Din această lucrare aflăm că Olga era însoțită de o numeroasă suită, în care se afla și preotul Grigorie, probabil duhovnicul ei. Ipoteza conform căreia triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost creștinate de Sfinții Chiril și Metodie între anii 843 -862, pare în acest context neconformă cu adevărul istoric, fiind numai o încercare de a da un plus de vechime și autoritate mai mare Bisericii Ruse. Cu toată râvna sa pentru creștinism, Olga nu a reușit să-și convingă fiul, Sviatoslav, de superioritatea acestei credințe.

După moartea sa, Statul rus a fost împărțit între cei trei fii, iar din 980 ajunge singur stăpân Vladimir (980-1015). Din aceeași Cronică a lui Nestor aflăm că Vladimir a favorizat în primii ani ai domniei sale păgânismul: au fost restaurate templele și statuile zeilor, distruse în mare parte de către bunica sa. Această atitudine nu a durat prea mult, pentru că Vladimir visa la o eventuală înrudire cu familia imperială de la Constantinopol. Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea ne conduc spre o datare a primirii botezului lui Vladimir: 987 la Kiev. În această perioadă situația politică a Imperiului bizantin era deosebit de grea. Împărații bizantini Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea, nevoiți să facă față uzurpatorului Bardas Focas, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatică condusă de episcopul Pavel, pentru a-l convinge să intervină în favoarea lor. Pentru a impresiona este posibil ca Vladimir, să fi primit botezul mai înainte de sosirea delegației bizantine de la unul din preoții comunității creștine din Kiev. În plus, el a cerut și mâna porfirogenetei Ana, sora celor doi împărați. Conflictul intern din Imperiu a mai durat câteva luni, până când uzurpatorul Bardas Focas a murit pe câmpul de luptă la Abydos. În timpul acestei bătălii a fost încheiată la Constantinopol căsătoria dintre prințesa Ana și cneazul Vladimir. În luna noiembrie a anului 989, porfirogeneta Ana, în vârstă de 26 de ani, a părăsit Constantinopolul, în compania unei suite din care nu lipseau preoți și episcopi, care duceau cu ei moaște, veșminte și vase sfinte. Prin eforturile lui Vladimir, a Anei și a clericilor bizantini, poporul rus a fost creștinat în masă, fiind înființate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod și Rostov. În anul 1011 soția cneazului a murit, iar Vladimir s-a recăsătorit cu nepoata lui Otto I cel Mare (936-973). Cel care a facilitat creștinarea rușilor a murit pe 15 iulie 1015 fiind canonizat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Opera întreprinsă de Vladimir nu a fost numai un început, ci și o împlinire a unui proces care începuse mai înainte, din vremea lui Fotie. Ezitarea sa ne demonst rează de asemenea că alegerea religiei a avut și o motivație politică, reprezentând o problemă de Stat, care ne arată că la acea vreme Rusia ajunsese la o maturitate națională, ce impunea includerea ei în tradiția creștină a lumii civilizate. Asemenea bulgarilor, rușii au avut de ales între vechea și noua Romă, iar alegerea s-a îndreptat către Ortodoxia bizantină. Între 989 și 997, episcopia de Kiev a devenit mitropolie ce depindea de Constantinopol; clerul era trimis în general de la Constantinopol, ceea ce permitea neimplicarea scaunului kievean în luptele de la Curtea imperială. Iaroslav cel Înțelept

(1019-1054) a fost nevoit să lupte pentru refacerea capitalei sale Kiev, împotriva Novgorodului. În vremea sa a fost construită o nouă biserică, care amintea de planurile Sfintei Sofia, cu 5 naosuri și 5 abside, bazilică cu cupolă, cu o largă esplanadă, unde aveau loc diferite adunări politice, militare și religioase; acest spațiu sfânt dorea să accentueze unitatea Rusiei. Chiar dacă noile relații cu Bizanțul erau destinse, noua biserică din Kiev marca o nouă influență ideologică și culturală a Rusiei: este vorba mai ales de armonia puterii care trebuia să fie regula de bază în Imperiu. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala rușilor, Moscova, a fost cea care a primit numele de "a treia Roma", ducând mai departe faima vechiului Bizanț de "campion al creștinătății".

Divizarea Imperiului

În istoria creștinătății anul 1054 este cunoscut ca cel în care a avut loc Schsma cea mare sau separarea dintre cele două Biserici creștine: cea ortodoxă și cea romano-catolică. Separarea dintre cele două Biserici poate fi cerecetată sub două aspecte: unul istoric și altul dogmatic. Din punct de vedere istoric fenomenul rămâne deosebit de complex și o studiere a lui mai puțin subiectivă și lipsită de onestitate poate conduce la o învinuire exclusivă a uneia sau alteia dintre cele două părți implicate. Din punct de vedere dogmatic, maniera în care s-a făcut separarea contează mai puțin decât fondul, adică afirmațiile Bisericii romane cu privire la propria instituție (dogma infailibilității papale), iar apoi cu privire la credința Bisericii (învățătura despre Duhul Sfânt, dogma despre immaculata conceptio a Sfintei Fecioare), pe care ortodocșii le-au considerat mereu contrare adevărului esențial al creștinismului.

În Biserica primară unitatea era percepută de către primii creștini nu formal, ci mai ales după conținut. Mântuitorul a venit în lume pentru a aduna pe «copiii dispersați», de a-i uni pe cei care au fost separați de «cauze naturale» în unitatea supranaturală a noului popor al lui Dumnezeu, în care nu mai există «nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, toți sunt una în Hristos Iisus». Această unitate se realiza în fiecare Biserică locală, care era condusă de un episcop și exprima imaginea unui singur corp, al cărui cap era Hristos. Unitatea era dată și de aceeași credință, aceeași succesiune apostolică, de o viața dusă în comun.

În perioada apostolică, centrul indiscutabil al unității tuturor Bisericilor era comunitatea de la Ierusalim, Biserica-mamă în sensul absolut și deplin al cuvântului, izvorul și norma celorlalte comunități. La sfârșitul iudeo-creștinismului palestinian, apar în Biserică mai multe centre, consacrate prin autoritatea Sfinților Apostoli, dar a căror importanță era dată și de numărul de credincioși sau de numele orașului. Într-o primă etapă, aceste centre – Antiohia și Efesul în Orient, Roma în Occident – nu beneficiau de vreun drept juridicțional sau canonic. De asemenea, Bisericile mai vechi se simțeau păstrătoare ale unității universale a creștinilor: Biserica Romei, a Sf. Apostoli Petru și Pavel, dar și capitala Imperiului, bucurându-se în acest sens de o recunoaștere specială. Din păcate, episcopii Romei au avut adesea tendința să confunde propria lor autoritate cu unele privilegii formale și să interpreteze în termeni juridici «conducerea lor în dragoste». În orice caz, la începutul secolului al IV-lea, primul loc al Romei nu era contestat de nimeni în sânul Bisericii, în timp ce structura ecumenică bisericească își va găsi expresia finală în patriarhate, regrupări ale Bisericilor locale în jurul unui mare centru regional.

Aceasta era situația pe scurt la începutul erei constantiniene. Din acest moment însă a început neînțelegerea fundamentală dintre cele două jumătăți, cea orientală și cea occidentală, care a dus în final la separare. În timp, Roma a impus progresiv o interpretare fără echivoc a papalității ca un ansamblu de privilegii, lăsate de Dumnezeu episcopului Romei asupra Bisericii universale. Acest punct de vedere s-a amplificat odată cu căderea Imperiului Roman de Apus, când Biserica Romei a rămas singurul reper într-un haos instaurat, teorie pe care o regăsim ușor în scrierile papei Leon cel Mare din secolul al V-lea. Practic în secolele V-VI am avut de-a face în sânul Bisericii cu două ecleziologii, două învățături nu numai distincte, dar care se și excludeau una pe cealaltă.

În actul separării, Orientul a greșit prin indiferența afișată față de creșterea evidentă a puterii papale. În vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma învăța deschis teoria «puterii» (potestas) primatului papal asupra ansamblului Bisericii, pe care un canonist protestant Theodor von Zahn a rezumat-o astfel: «Roma este capul Bisericii; fără ea Biserica nu este Biserică; numai prin unirea cu Roma comunitățile separate devin parte integrantă a Bisericii catolice». Orientul nu vedea această teorie și până în sec. al IX-lea, nu și-a exprimat deloc dezacordul.

Istoricii catolici au obiceiul să invoce absența la Bizanț a unei doctrine clare despre Biserică. Răspunsul trebuie căutat în primul rând în alianța care exista începând cu Constantin cel Mare între Biserică și Imperiu. O lungă perioadă de timp singurul cadru de punere în practică a creștinismului, rămânea Imperiul, «oikumene», a cărui fondator era Sfântul Constantin. Această idee «romană» era comună întregii Biserici, atât celei din Orient cât și celei din Occident, numai că în Occident căderea Imperiului a descoperit noi forme, devenind cauza dezvoltării papismului. În Orient, această idee s-a transformat treptat într-o ideologie politică și religioasă conform căreia Biserica și Statul erau legate în mod organic. Pe de altă parte, Orientul tulburat în mod constant de lupte dogmatice, folosea toate forțele pentru rezolvarea lor, apelând adesea la Occident, mai puțin expus ereziilor. Cu acest prilej episcopii orientali nu ezitau să acorde papei titlul de «părinte», pentru că știau că acest apelativ nu schimba cu nimic organizarea Bisericii Orientale în cadrul Imperiului. Chiar și împărații, interesați în soluționarea rapidă a disputelor dogmatice și doritori să evite eventualele tulburări politice care se puteau declanșa, încurajau adesea pe episcopii orientali la această «romanofilie» inconsecventă. Un exemplu avem pe vremea împăratului Justinian, când patriarhul Mina este consacrat de papa Agapit.

Pe plan religios, până la sfârșitul secolului al V-lea unitatea între cele două Biserici a putut fi menținută. În urma publicării Henotikonului din octombrie 482 de către împăratul bizantin Zenon (474-491) pentru împăcarea monofiziților cu ortodocșii, a izbucnit așa numita «schismă acachiană», după numele patriarhului Acachie (472-489) al Constantinopolului, care a durat până în 519.

Un alt moment de răceală a fost acela din timpul patriarhului Ioan al IV-lea Postitorul (582595) cel care și-a luat titlul de «patriarh ecumenic» la sinodul local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a supărat pe papa Grigorie I cel Mare (590-604), care și-a luat titlul de «servus servorum Dei». Prin titlul de papă, de la pater, patrum, se considera patriarh al întregului Apus.

În Enciclica patriarhului Fotie adresată în 867 scaunelor arhierești din Răsărit găsim enumerate o serie de învățături greșite, cultivate în Apus, cea mai importantă fiind «purcederea Sfântului Duh de la Tatăl și de la Fiul – Filioque». Adaosul a fost semnalat pentru prima dată la sinodul I de la Toledo din 447, din Spania, apoi la sinodul al III-lea de la Toledo din 589, de unde a fost introdus în Franța, Germania, Anglia și Nordul Italiei. În 809, la sinodul de la Aachen (Aix la Chapelle), Carol cel Mare, impunea adaosul Filioque în tot Imperiul carolingian. Introducerea adaosului în întreaga Biserică Romano-Catolică s-a făcut de către papa Benedict al VIII-lea (1012-1024), la 14 februarie 1014, la cererea împăratului german Henric al II-lea (1002-1024).

Prin secolele VIII-IX, s-a introdus în Apus și folosirea azimei sau a pâinii nedospite, pentru săvârșirea Sfintei Euharistii, practică generalizată în secolul al X-lea.

Schisma de Ia 1054

Prima fază a Schismei a izbucnit între patriarhul Fotie (858-867 și 877-886) și papa Nicolae I (858-867). Patriarhul Fotie a convocat în 858 un sinod local la Constantinopol, care s-a ținut în două sesiuni, prima în 859 și a doua în 861, care a aprobat alegerea și intronizarea patriarhului Fotie, respingând pretențiile papei Nicolae I de a impune primatul universal și asupra Bisericii Răsăritului. La rândul său, papa Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie și clerul său în 86 3 . Criza s-a agravat în 866, când papa Nicolae I grăbindu-se să satisfacă cererea țarului bulgar Boris-Mihail I (853-889) de a trimite episcopi și preoți latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii Paul și Formosus, cu un număr de clerici precum și un răspuns la cele 106 întrebări puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum . În urma acestei atitudini, Fotie i-a acuzat pe latini că au intrat în Bulgaria «ca niște mistreți», iar în 867 a convoacat un sinod la Constantinopol, care l-a excomunicat pe Nicolae I și a condamnat inovațiile latine.

După patriarhul Fotie, a urmat o nouă perioadă de separare. De această dată considerațiile politice au fost determinante. Perioada care a urmat morții lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025) a fost una a începutului unei profunde decadențe a Imperiului bizantin. În contextul crizei interne, o nouă amenințare venită din Est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat proporții îngrijorătoare. Situația istorică a determinat Imperiul bizantin să caute ajutor în Occident. Slăbit în interior, Imperiul nu a mai putut face față invaziilor venite din Orient, iar echilibru deja fragil a fost rupt. În aceeași perioadă, pericolul normand l-a forțat pe papă să-și îndrepte privirile către Bizanț. Din acest moment a început lunga istorie a negocierilor ce nu s-au încheiat decât în momentul căderii Imperiului.

Din aceste câteva considerații ne putem da seama că evenimentul în care ne-am obișnuit să vedem începutul unei separări majore a Bisericii, Schisma din 1054, trebuie interpretat în contextul global al situației politice din acea vreme. Contactul dintre Orient și Occident a devenit mai degrabă rodul unei necesități: împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1054) negociază cu papa Leon al IX-lea apărarea comună a Italiei împotriva normanzilor. Pentru a ajunge la împăcare împăratul a convoacat un sinod la Constantinopol, la care urma să se discute și «inovațiile» imputate apusenilor de către răsăriteni. Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea și a trimis la începutul lunii ianuarie 1054 o delegație papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert, un antigrec visceral și închis, cancelarul Frederic de Lorena (viitorul papă Ștefan al IX-lea) și arhiepiscopul Petru de

Amalfi.

Înțelegând că nu se putea aștepta la nimic bun din partea delegaților latini patriarhul Mihail Cerularie le-a comunicat că toate problemele și neînțelegerile dintre cele două Biserici vor fi discutate în sinod. Încurajat de atitudinea ezitantă a împăratului, profitând poate și de moartea papei Leon al IX-lea în ziua de 19 aprilie 1054, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat în ziua de 16 iulie 1054, la începutul Sfintei Liturghii patriarhului Mihail

Cerularie. Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici și pe toți credincioșii Bisericii Ortodoxe. Cît de paradoxal ar părea, Bisericile nu se vor separa acum datorită punctelor care le diviza si continuă să le țină la distanță și astăzi: papalitatea și purcederea Duhului Sfânt, ci din cauza unor diferențe de rit între Biserica Orientală și cea Occidentală, cum ar fi folosirea azimei, postul de sâmbătă etc. Ori sub acest aspect nu putem vedea decât reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparențele, ritul eclipsau adevărul.

Indignarea clerului și a credincioșilor din Constantinopol a fost mare, dar n-au mai putut face nimic, deoarece delegații papali au părăsit în grabă Constantinopolul. De atunci, despărțirea dintre Biserica Răsăritului și cea a Apusului este cunoscută în istorie sub numele de Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, ale cărei consecințe s-au mentinut până astăzi. După o săptămână de la acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, a convocat un sinod în catedrala Sfânta Sofia, în care a rostit anatema împotriva papei Leon al XI-lea, a cardinalului Humbert, a delegaților papali și a Bisericii Romane. Chiar dacă la vremea aceea, nu s-a acordat prea multă importanță evenimentului, lumea creștină fiind oarecum obișnuită cu astfel de «gesturi», Schisma cea mare din 1054 durează și astăzi. Pentru Bizanț complexitatea problemei occidentale s-a pus încă odată în perioada cruciadelor.

Ce a urmat în raporturile politico-bisericești a fost o ilustrare a dușmăniei reciproce și o agravare a schismei. Puși în inferioritate politică și constrânși să negocieze un acord religios imposibil, în condițiile impuse de papi, grecii s-au aflat într-o situație disperată, pe care apusenii au speculat-o. În concepția acestora, bizantinii trebuiau combătuți, datorită «ereziei» neascultării față de papă. Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabilă dintre cele două lumi creștine a fost cucerirea Constantinopolului de către apuseni în timpul celei de-a patra cruciade (1204) .

Încercările de unire care au urmat (Lyon, Ferrara-Florența) au desăvârșit schisma, deschizând o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De la încetarea raporturilor oficiale și dispută de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent conflict confesional. Între timp, vechilor deosebiri li s-au adăugat altele noi: învățătura despre purgatoriu, indulgențele, proclamarea solemnă a primatului și infailibilității papale la Conciliu I Vatican (1869-1870). Cu toate acestea un pas spre apropiere a fost făcut: citirea simultană a «declarației comune», în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala Sfântului Petru din Roma și în catedrala Sfântului Gheorghe din Constantinopol, de către patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) respectiv papa Paul al VI-lea (1963-1978). Cu acest prilej au fost ridicate anatemele rostite la 16 și 24 iulie 1054. În declarație cei doi ierarhi au subliniat că «sunt conștienți că acest act de justiție și de iertare reciprocă, nu poate fi de ajuns să pună capăt diferențelor vechi sau recente, care subzistă între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă și care vor putea fi depășite numai prin lucrarea Sfîntului Duh, grație curăției inimilor, regretului nedreptăților istorice, precum și printr-o voință activă de a ajunge la o înțelegere și expresie comună a credinței și a cerințelor ei».

Bizanțul în fața unor noi pericole (1025-1185)

În vremea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), Imperiul Bizantin a cunoscut o întindere geografică apreciabilă: din Armenia, până la Dunăre și Sudul Antiohiei, controlând practic anticul Illiricum și întreaga Asie Mică, punct de rezistență important în fața arabilor. Cu toate acestea, anul 1071 a reprezentat pentru bizantinii alungați din Italia, o grea înfrângere în fața turcilor, care practic a deschis calea acestora în Asia Mică.

Anexările practicate în Orient, de tipul Georgiei în 1020, înaintarea până în Armenia în regiunea Ani în 1050, cucerirea Edesei în 1020 și crearea unei enclave bizantine stabile pe malul stâng al Eufratului, au privat Imperiul de acele "state tampon" care preveneau diferitele invazii. Această înaintare asociată și de o "încercuire" destul de strânsă a administrației thematice, lăsa fără apărare o regiune devastătă de nenumărate ori de războaiele din secolul al X-lea. În ciuda instalării în aceste regiuni a armenilor și sirienilor iacobiți, zona era greu de controlat, deoarece aristocrații care dețineau mari suprafețe de teren își aveau în general reședința la Constantinopol, ocupându-se prea puțin de posesiunile lor.

Turcii care constituiau de mai multă vreme contingente din armata centrală bizantină, nomazi care se transformau treptat în coloni, intreprind în această perioadă primele incursiuni în Asia Mică, sub conducerea familiei Seldjiucidă. În 1040, conducătorul lor, Togrul Beg a ocupat Iranul, iar în 1055 Bagdadul. Nepotul lui Beg, Alp Arslan a pătruns începînd cu 1056 în Georgia și Armenia: el a cucerit cetatea Ani în 1065 și Cezareea în 1067, provocând reacția firească a Bizanțului. Marele conducător militar Roman Diogene, care a preluat tronul Bizanțului de la Constantin al X-lea Dukas în 1068, a mobilizat o armată numeroasă alcătuită din cei mai buni mercenari (normanzi și turci), precum și din trupele de elită bizantine. Din nefericire, Roman este înfrânt de Alp Arslan la Mantzikert, nu departe de frontiera cu Armenia. Această înfrângere a constituit o brutală revelație asupra gravității pericolului turc: ei vor ocupa în curând platoul anatolian până la Niceea, iar în vest vor ajunge până la Smirna, ocupând Cilicia. În aceste condiții Bizanțului îi mai râmânea o mică parte a Bitiniei, iar la celălalt capăt Nordul Siriei. Turcii au devenit stabili în regiune formând sultanatul de Rum: anticul Ikonium devenind Konya.

Normanzii au ajuns în Italia meridională în 1012; bizantinii au încercat să-i încorporeze în armată ca mercenari și să-i transfere conform politicii tradiționale în Asia Mică. În dorința de a-și întemeia un principat, unii dintre ei au refuzat, devenind pentru Imperiu un adversar de temut. Pentru protecția Italiei meridionale împotriva arabilor din Sicilia au fost aduși în prima jumătate a secoluluial XI-lea mercenari din tot Imperiul, printre care și normanzi. Comandantul bizantin Giorgios Maniakes reușește să recâștige controlul părții orientale a Insulei, dar în 1040, din rațiuni de politică interioară este chemat la Constantinopol. În aceste condiții, arabii recuceresc terenul pierdut, cu excepția Messinei. Acest eșec a deschis practic cale liberă normanzilor. Împăratul Mihail al V-lea (1041-1042) îl trimite în 1041 pe Maniakes în Italia, iar acesta din urmă duce o campanie feroce împotriva populației care pactizase cu normanzii. La venirea pe tron a lui Constantin al IX-lea Monomahul, Maniakes a încearcat să organizeze o lovitură de stat, iar normanzii conduși de Robert Guiscard au cucerit Apulia. În noua situație de criză, Bizanțul s-a văzut nevoit să se sprijine pe o eventuală revoltă a lombarzilor și pe alianța cu papalitatea. Din cauza lipsei de coordonare dintre cele două forțe, trupele bizantine și cele pontificale au fost înfrânte de normanzi în iunie 1053.

După ruptura din 1054, normanzii au înțeles că trebuie să negocieze cu papa: la sinodul care a fost convocat de papa Nicoale al II-lea (1059-1061) în 1059 la Melfi, pe teritoriul normand, Robert Guiscard a acceptat reforma romană, fiind gata să depună jurământ papei. La rândul său, papa s-a angajat să-i sprijine pe normanzi în planurile lor de cucerire a Siciliei. Între 1060-1061, Robert Guiscard a reușit să cucerească toate orașele Calabriei și ceea ce mai rămăsese din Sicilia. Italia bizantină era redusă practic la o fășie de pământ cuprinsă pe coasta Adriaticei, între Bari și Brindisi; după mai bine de trei ani de asediu, Bari cade în mâna normanzilor pe 16 aprilie 1071. În aceste condiții, Bizanțul pierdea ultima posesiune italiană, ceea ce mai rămăsese dintr-o prezență care simboliza obiectivul esențial al reconstituirii Imperiului roman prin recucer irea vechii Rome.

Pierderea orașului Bari a depășit însă acest aspect simbolic: normanzii au reușit în scurt timp să atingă strâmtoarea Otrante, iar sub dinastia comnenilor în 1081, Guiscard a cucerit insula Corfu și a asediat Dyrachion. Fiul lui Guiscard, Bohemond, a cucerit Macedonia Occidentală, a trecut în Tesalia și a asediat Larissa. Toată această acțiune a fost în cele din urmă stopată de Alexios I Comnenul (1081-1118) în momentul în care au apărut unele disensiuni între normanzi. După moartea lui Guiscard în 1085, Alexios a reușit să recucerască și cetatea Dyrachion.

Firea energică a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul, la care s-au asociat concesiunile concrete făcute diverselor obiceiuri locale sau sprijinul ferm al Bisericii bulgare pentru a arăta că anexarea Bulgariei este o reușită, nu au adus liniștea mult așteptată în Balcani. Astfel, în secolul al XI-lea, incursiunile bulgare amenințau zonele de câmpie din această zonă. La mijlocul secolului al XI-lea, și-au făcut apariția noi popoare nomade: este vorba despre pecenegi și cumani, veniți din stepele Asiei Centrale și care staționau acum pe malul stâng al Dunării. La începutul domniei lui Alexios I Comnenul, pecenegii au atacat în repetate rânduri și au ajuns aproape de coastele Mării Egee. În 1090 ei se aflau aproape de Constantinopol, iar prin alianța cu emirul turc de Smirna, au atacat orașul pe mare. În aceste condiții, împăratul a chemat în ajutor pe cumani, iar pe 29 aprilie 1091, la poalele muntelui Lebunion, pecenegii au fost înfrânți. În 1094, cumanii sunt și ei dispersați astfel încât frontierele danubiene au cunoscut o perioadă de calm până în 1122.

Între un Imperiu condus de către un suveran care era trimisul lui Dumnezeu pe pământ și un papă care căuta să-și afirme supremația pe plan spiritual, relațiile au fost adesea deosebit de complexe. La sfârșitul secolului al VI-lea, când Bizanțul pierdea controlul Italiei, asumarea unui rol protector în zonă era exclus, iar papa care refuza iconoclasmul în secolul al VIII-lea se îndrepta către carolingieni, adopta adaosul Filioque și încerca prin pretinsa "Donatio Constantini" să joace cartea propriei independențe. "Cazul" Bulgariei a acutizat conflictul. Cu toate acestea conștiința unității creștine rămânea evidentă pentru credincioși; pe malurile Bosforului, latinii erau numeroși, majoritatea fiind constituiți din grupuri de pelerini care doreau să vadă Ierusalimul sau din comercianți italieni. De asemenea, la Roma puteau fi întâlniți călugări greci și bizantini care veneau să viziteze orașul. Odată cu papa Leon al IX-lea (1049-1054) și cu anturajul său de prelați, precum cardinalul Humbert, ambiția reformatoare devine tot mai evidentă. Revendicarea "libertății Bisericii" nu putea fi înțeleasă de către un bizantin, care nu separa spiritualul de temporalitate. În aceste condiții, patriarhul Mihail Cerularie a șocat oarecum Roma prin afirmarea autorității sale asupra Bisericilor de rit latin din Constantinopol. De aceea, în urma victoriei normanzilor asupra bizantinilor, Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol o delegație condusă de cardinalul Humbert, care avea și misiunea supunerii lui Cerularie. Până la urmă s-a ajuns la Schisma de la 1054, iar așa-zisa mobilizare pentru ajutorarea fraților din Orient, sub forma cruciadelor nu a făcut decât să modifice intențiile inițiale.

Din momentul instalării în Italia, Imperiul bizantin păstra relații amicale cu multe orașe italiene, printre care Amalfi și Veneția. În urma expansiunii mediteranene, comercianții italieni au putut pătrunde în mod firesc și pe piața Constantinopolului: din 992 venețienii au obținut o scădere semnificativă a taxelor pe care le dădeau autorităților fiscale imperiale. Episodul normand le-a oferit ocazia unei avansări decisive: Imperiul bizantin se vedea nevoit să închirieze o parte a flotei venețiene. Împăratul Alexios I Comnenul a acordat printr-un chrysobul excluderea de la taxele comerciale și deschiderea de noi piețe de desfacere în capitala Imperiului pentru comercianții venețieni. Cu mai multe avantaje decât bizantinii, venețienii urmați la scurt timp și de comercianții din Pisa sau Genova, s-au instalat la Constantinopol.

Secolul al X-lea a fost cel al marilor uzurpatori, care nu au pus totuși în pericol dinastia aflată la putere. Secolul al XI-lea a cunoscut miniștrii foarte puternici, care au condus din umbră diferiții împărați destul de fragili. Unii au fost personaje obscure, proveniți din familii modeste :

Nikeforitzes, titular al demnității de logotet, a încercat sub domnia lui Mihail al VII-lea (10711078) o reformă fiscală, o organizare a pieții grâului și crearea unui contingent de mercenari exclusivi bizantini. Toate acestea s-au realizat în schimbul îmbogățirii celui care le-a inițiat. Alții aparțineau mediului intelectual, precum Mihail Psellos, Constantin Lihudes și Ioan Xifilinos, consilierul preferat al lui Constantin al IX-lea Monomahul, despre aceștia Paul Lemerle afirmând că reprezentau «guvernul filosofilor». Dezvoltarea administrației provinciale și mai ales a celei constantinopolitane, a determinat promovarea unui număr însemnat de funcționari competenți. Posturile cele mai importante erau în general rezervate membrilor aristocrației; chiar familiile înstărite din Asia Mică atrase de obicei de funcțiile militare, considerau acum că era mai bine să locuiască în capitală, iar copiii lor să ocupe cele mai înalte funcții și demnități. Cei care proveneau din rândul comercianților reușeau și ei să ajungă la demnități importante, iar uneori să facă parte din Senat. De aceea, Psellos reproșa la un moment dat lui Constantin IX Monomahul schimbarea ordinii firești a lucrurilor, permițând intrarea în Senat a unor persoane de condiție modestă.

Situația a fost diferită pe vremea lui Mihail al VI-lea (1057), care a impus competența, drept criteriu de promovare în funcțiile publice. Astfel, comandanții militari din Asia Mică, care se simțeau privați de înmulțirea unei clase birocratice ce nu-i reprezenta, au impus la tron pe Isaac Comnenul (1056-1059), cel care s-a bucurat și de sprijinul patriarhului Mihail Celularie. El nu a făcut însă față partidei lui Lihudes și puterea este preluată în 1059 de dinastia Dukas, prin reprezentantul acesteia, Constantin al X-lea (1059-1067). A urmat o perioadă de uzurpări de tron: ducele anatolicilor, Nichifor Botaniates (1078-1081), îl detronează pe Mihail al VII-lea, care se retrage la Studion. Același Botaniates a făcut apel la Alexios Comnenul pentru a-l elimina pe Nichifor Bryennios și pe Nichifor Basilakios, dar Alexios a refuzat să intervină împotriva lui Nichifor Melissenos. Pentru evitarea unui adevărat măcel, Botaniates a abdicat; pe 4 aprilie 1081, patriarhul l-a încoronat pe Alexios I Comnenul, punând capăt unei situații de instabilitate internă.

Dinastia Comnenilor

Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul împărat al acestei noi dinastii care își are originea în regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese căsătorit cu Ana Dalassena, care făcea parte de mai multă vreme printr-o serie de alianțe, din rândul familiei Dukas. Deși fusese deposedată de tron, această familie se afla în continuare în fruntea Statului: Alexios I s-a căsătorit cu Irina Dukas, verișoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele său, Adrian, a avut-o ca soție pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Până la urmă, în secolul al X-lea mai multe alianțe de acest gen au unit cele două familii.

Alexios I a domnit din 1081 până în 1118, după care a urmat fiul său Ioan al II-lea din 1118 până în 1143, iar Manuel I din 1143 până în 1180. Perioada aceasta se caracterizează prin stabilitate și fermitate. Manuel I a dus o politică pro-occidentală, cea de-a doua soție a sa fiind o prințesă din Franța, Maria de Antiohia, care a asigurat la un moment dat regența în timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183). Andronic I Comnenul (1183-1185), cel care îl va detrona pe Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre Comneni, el ducând, spre deosebire de predecesorii săi, o politică anti-occidentală marcată prin masacrarea în masă a latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a remarcat prin lupta violentă dusă împotriva marii aristocrații. La rândul său, Andronic a fost detronat de Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195).

Recucerirea cetății Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand: Bohemond a debarcat pe coasta albaneză în octombrie 1107, iar Alexios a reușit să-l înfrângă. În urma acestei înfrângeri, Bohemond a devenit vasalul împăratului, victoria bizantină consolidând pozițiile imperiale în Balcani. Pentru a face față unei noi forțe apărute acum, ungurii, Alexios a căsătorit pe moștenitorul tronului, Ioan, cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. În schimb, la sosirea cruciaților, Alexios nu a reușit să restabilească situația în Asia Mică.

Predica papei Urban al II-lea (1088-1099) urmărea ajutorarea creștinilor din Orient, dar bizantinilor le era greu să înțeleagă ideea de cruciadă: inițiativa militară a eliberării Locurilor Sfinte trebuia să fie sarcina împăratului și nu a Bisericii. Bizantinii nu puteau înțelege de ce papa trebuia să lanseze această mișcare, iar clericii să participe chiar la luptele care urmau să aibe loc. În plus, nu de puține ori cruciații s-au comportat pe teritoriul bizantin ca într-o țară cucerită. Alexios și-a dat repede seama de imposibilitatea mobilizării unui număr important de soldați așa încât el a acceptat formele politice occidentale, obținând de la marea majoritate a cruciaților, cu excepția contelui de Toulouse și a lui Tancred, nepotul lui Bohemond, promisiunea de a restitui teritoriile cucerite în numele Bizanțului. La începutul anului 1097, cruciații au trecut în Asia, în luna iunie a aceluiași an au cucerit Niceea, pe care au dat-o împăratului. La sfârșitul lui octombrie 1097, cruciații au asediat Antiohia, în timp ce Baudouin de Boulogne, fără a mai face vreo referire la împărat a cucerit cetățile din jurul Eufratului și a întemeiat în martie 1098 comitatul Edessei. Pe data de 3 iunie cruciații au cucerit Antiohia, dar au fost imediat asediați de turci. Cu ajutorul populației locale, majoritar creștine, Bohemond reușește să scape din încercuirea armatei turcești, considerând că este dreptul său de a păstra Antiohia ca principat pentru el, iar ceilalți cruciați și-au continuat drumul spre Ierusalim. Acesta este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea Ierusalimului în 1099 fiind considerat a fi începutul colonialismului european. În ciuda avansării rapide a cruciaților, Alexios a putut recucerii partea de Vest a platoului anatolian: Smirna, Efesul, Sardes, care redevin bizantine și Imperiul a controlat până la moartea sa jumătate din Asia Mică.

În Orient și în Balcani cea mai serioasă amenințare căreia a trebuit să-i facă față Alexios I au fost pecenegii, care-i vor învinge pe bizantini în 1091 la Silistra. Înlăturarea lor se va realiza în vremea lui Ioan al II-lea, când au fost zdrobiti și au dispărut defintiv din istoria Bizanțului. Tot în vremea lui Ioan al II-lea a apărut o nouă amenințare în Balcani: două noi puteri, ungurii și sârbii. Împotriva lor Bizanțul a dus mai degrabă o politică de hărțuire, care le-a diminuat ambițiile.

Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului rămâne în mod evident foarte mare: conform relatărilor cruciaților, 2/3 din bogăția lumii se găsea la Constantinopol. Cu timpul însă, Bizanțul a renunțat la rolul său de intermediar între Orient și Occident, în favoarea orașelor italiene: Pisa, Genova, dar mai ales Veneția.

Pe plan religios, interesele politice vor prima în fața credinței. În mai multe situații împăratul a fost gata să recunoască papei autoritatea sa religioasă în Orient, în speranța iluzorie a facilităriirestabilirii autorității sale politice în Occident. De partea cealaltă, papa părea că avea intenția apropierii de împăratul bizantin, fără a fi vorba însă de unirea celor două Biserici. De altfel, această dorință nu s-a realizat, papa reușind să se împace cu împăratul Germaniei, iar cruciadele au constituit un eșec definitiv.

Legăturile matrimoniale ale lui Ioan al II-lea (1118-1143) cu regatul Ungariei nu l-au scutit de menținerea unei stări conflictuale cu noul adversar, cel care reușise deja să-și impună dominația asupra croaților. În 1128, Ștefan al II-lea a trecut Dunărea și Ioan al II-lea cu mare greutatea a reușit să respingă atacul. Pentru ponderarea ambițiilor normande în Sicilia, Ioan a fost nevoit să multiplice privilegiile acordate Veneției și să se aliaze cu Imperiul German și cu Pisa, negociind noi concesii comerciale. Energia acestui împărat a fost însă dirijată către Antiohia, pe care o cucerește în 1137 pentru foarte scurtă vreme, iar visul unei noi campanii în Orient i-a fost spulberat de moartea sa accidentală survenită în aprilie 1143.

Împăratul Manuel I (1143-1180) a intreprins o ultimă tentativă de intervenție în Italia. El a întărit alianța germană împotriva normanzilor, prin căsătoria sa în 1146 cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III-lea. Chiar și în aceste condiții, înfrângerea lui Conrad al III-lea de către turci a permis regelui Siciliei, Roger al II-lea, lansarea unui nou atac în Balcani în toamna anului 1147. El a cucerit Corfu, a prădat Teba și Corintul și a făcut prizonieri pe lucrătorii de mătase, deportați la Palermo. Alianța germană a fost compromisă în momentul venirii la conducerea Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind nevoit să acționeze prompt în noile condiții. În 1154, moartea lui Roger al II-lea i-a permis lui Manuel I să lanseze din Ancona o puternică ofensivă militară încheiată în 1155 cu posibilitatea controlului asupra acestei regiuni din Italia. Imediat intervine însă dubla ostilitate a lui Barbarossa și a Veneției, nemulțumiți de faptul că strâmtoarea Otrante trecea sub controlul unei singure puteri. De aceea, în 1156 Guillaume I al Siciliei respinge expediția bizantină.

Manuel I a beneficiat de o situație favorabilă în Balcani, unde în 1161 a reușit să-și impună favoritul și ginerele său, Bela, ca moștenitor al tronului Ungariei și să supună Bosnia, Croația și Dalmația. De asemenea, în 1172 el a reușit să-l înfrângă pe principele sârb Ștefan Nemanja. Aceste reușite balcanice au neliniștit Veneția, care după 1171 devine unul dintre dușmanii de temut ai Bizanțului.

În Orient, Manuel a continuat o ofensivă laborioasă, Renaud al Antiohiei acceptând suzeranitatea bizantină, iar regele Ierusalimului, Baudouin, s-a plasat sub protecția sa. În 1159, Manuel își face intrarea triumfală în Antiohia, urmat de regele Ierusalimului și de Renaud, care mergea pe jos. Chiar și turcii păreau învinși: în alianța cu regele Ierusalimului Manuel I se angaja la o expediție de amplore împotriva acestora. Încurajați de Frederic Barbarossa, turcii s-au revoltat împotriva bizantinilor, pe care îi înfrâng în septembrie 1176 la Myriokefalon. Înfrângerea nu a avut efecte imediate, exceptând poate perenizarea implantării turcilor în zonă.

La moartea sa în 1180, Manuel a lăsat Imperiul în aparență puternic, dar total izolat. Fiul său, Alexios al II-lea de 11 ani (1180-1183) logodit cu o fiică a regelui Franței, Ludovic al VII-lea, Agnes-Anne, a trebuit să facă față diferitelor contradicții interne ale dinastiei comnene. Sprijinul inițial al armatei pentru regența Mariei de Antiohia, cea de a doua soție a lui Manuel, s-a doveditinsuficient, deoarece cel care a ajuns la tron în 1183 a fost Andronic I. El a primit sprijinul populației, dornică să se debaraseze de anturajul latin al Mariei, precum și de cel al clerului antilatin. Andronic a lansat un program ambițios de reforme, a ales pe bază de competență oameni modești în funcții administrative importante, salariile lor fiind decente și scutind pe contribuabili de la noi taxe. Prin această politică el ataca privilegiile aristocrației, centrul de guvernare al comnenilor. În timp revoltele s-au înmulțit, Andronic nu a putut face față atacului normand din 1185, în urma căruia este cucerit Tesalonicul, iar în septembrie 1185 mulțimea condusă de Isaac Anghelos îl omoară. Astfel a luat sfârșit dinastia comnenilor.

Puterea familială: sistemul comnenilor

La sfâșitul domniei lui Alexios I Comnenul sistemul puterii familiale era destul de bine pus la punct, dinastia folosind pe viitor diferitele alianțe matrimoniale pentru integrarea unor binecunoscute familii occidentale sau a noilor familii. Astfel, o nepoată a lui Ioan al II-lea (1118-1143) s-a căsătorit cu Ioan Cantacuzino; una din surorile acestui împărat s-a căsătorit cu un Anghelos; o verișoară l-a avut ca soț pe Alexios Paleologul; dinastiile care au urmat până la sfârșitul Imperiului au păstrat numele Comnenilor.

Acest sistem era un nod inextricabil, care permitea împăratului să fie legat cu întreaga clasă aristocrată. În momentul luptelor sale cu normanzii, Alexios I a asociat-o la tron pe mama sa și a oferit cele mai înalte funcții militare rudelor sale de sânge sau prin alianță. El a ridicat familia sa la statutul de conducători ai ierarhiei politice și sociale, oferindu-le titluri de origine imperială. Astfel familia, deci fidelitatea personală, înlocuia competența, vechea poziție socială și atașamentul la servicul public, criteriu cuvenit posturilor celor mai înalte. În vremea lui Manuel I (1143-1180), ierarhizarea era justificată prin așa-numitul criteriu al eugeniei (nașterea dintr-o familie bună), noblețea înlocuind meritul în promovare. Înainte ierarhia funcțiilor crea aristocrația, acum, concepția familială a aristocrației crea ierarhia; familia devenea un mijloc de guvernare. Din vremea împăraților familiei Dukas, păstrarea puterii se baza mai mult pe legăturile de familie decât pe calitatea ofițerilor; aceste legături permiteau Comnenilor să dețină puterea în calitate de grup dominant în sânul unui consorțiu de familii nobile, pe care le păstra și care erau în legătură cu propria lor familie sau cu a celor care-i puteau elimina de la putere. Acest lucru dădea impresia apartenenței la un grup centralizat, care împiedica degenerarea conspirațiilor în revolte. Acest sistem restrângea însă avantajele puterii, redusă de altfel la un Imperiu diminuat, la un grup restrâns în detrimentul numerosului și competentului personal administrativ, care făcuse din Bizanț aproape un Stat modern. Foarte mulți oameni competenți au fost privați în vremea Comnenilor de cariere tradiționale în familiile lor. Sistemul familial al Comnenilor a adus și alte slăbiciuni specifice. Astfel, prin concentarea asupra capitalei se pierdeau originile sale provinciale, iar nodul inextricabil al alianțelor familiale suscita grupuri de interese, în care fiecare vedea în ruda sa un potențial adversar: fiica cea mare a lui Alexios, Ana Comnena, a încercat să-l priveze de tron pe fratele său Ioan, în avantajul soțului său. În ciuda acestor insuficiențe, sistemul familial a reușit în cele din urmă să fie destul de eficient pe plan extern, restaurând grandoarea Imperiului.

Capitolul al III-lea Comentatori bizantini asupra dreptului canonic ortodox

Concluzii

Bibliografie