Comentariul Tabelului Sinoptic

Argument

Lucrarea de față se intitulează Noutăți în DCR3. Obiectivul cercetării noastre este de a oferi un studiu comparat al celor trei ediții ale Dicționarului de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu. Lucrarea noastră este structurată în două capitole, urmate de concluzii, o Anexă și o Bibliografie.

Primul capitol, intitulat Împrumutul lexical în limba română, oferă o descriere teoretică a principalelor aspecte ce țin de evoluția limbii române, insistând asupra împrumutului lexical din română ca urmare a contactelor lingvistice cu alte comunități. Pentru susținerea demersului nostru, am procedat la o analiză succinctă a termenilor de neologism, anglicism și cuvânt recent.

Acest capitol se încheie cu un scurt istoric al genezei Dicționarului de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu, insistând asupra definiției pe care cercetătoarea o atribuie cuvântului recent,

dar și asupra structurii articolelor înregistrate cu scopul de a evidenția noutatea pe care o aduce acest dicționar.

Capitolul al II-lea intitulat Noutăți în DCR3 prezintă analiza efectivă a DCR3. Pentru a ilustra cât mai corect analiza noastră, am alcătuit un Tabel sinoptic în care am înregistrat cuvintele prezente în toate cele trei ediții cu scopul de a surprinde cât mai bine evoluția și dinamica lexicului românesc. Astfel, am urmărit să evidențiem prezența claselor gramaticale pe care acestea le ilustrează, originea acestora, în ce măsură își conservă sensul de bază ori dobândesc noi sensuri, forma cu care pătrund în română – originară sau adaptată etc.

Finalitatea lucrării noastre este, pe de o parte, de a valoriza cercetarea întreprinsă de Florica Dimitrescu pe parcursul mai multor decenii și, pe de altă parte, de a surprinde prin intermediul acesteia dinamica vocabularului românesc actual.

Lucrarea este însoțită atât de o Anexă ce reprezintă corpusul pe care noi am lucrat, și anume cele trei ediții ale Dicționarului de cuvinte recente, cât și de o Bibliografie generală. Lista bibliografică înregistrează toate lucrările citate în text, dar și altele pe care le-am parcurs.

Cap. I. ÎMPRUMUTUL LEXICAL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. Introducere

1.1. Limba ̶ fenomen lingvistic, social și cultural

Unul dintre cele mai importante mijloace de comunicare între oameni, cu un rol determinant, esențial în societate, îl reprezintă limba. De-a lungul timpului, conceptul de "limbă" a cunoscut diverse abordări: filosofice, psihologice, medicale, filologice etc. În prezentarea noastră, ne oprim strict la perspectiva lingvistică, întrucât părerile exprimate de numeroși specialiști nu au fost întotdeauna unitare.

Definiția conceptului de "limbă", așa cum a fost ea enunțată de Ferdinand de Saussure, și anume acea ,,partea socială a limbajului, exterioară individului, care prin el însuși nu poate nici să o creeze și nici să o modifice; ea nu există decât în virtutea unui fel de contract încheiat între membrii comunității”, a stârnit nu puține reacții din partea lingviștilor. Unul dintre cei mai vehemenți a fost E. Coșeriu, care cu argumente ce țin de filosofia limbajului a căutat să clarifice conceptul. Astfel, urmare a analizei atente, acesta a detectat în cadrul limbajului articulat două „realități”: ,,actul lingvistic (vorbirea) și limba” sau, altfel spus, ,,sistemul căruia actul lingvistic îi corespunde”. Este un lucru bine cunoscut că dintotdeauna societatea umană a simțit nevoia de exprimare, iar acest lucru s-a putut materializa doar datorită schimbului comunicațional, datorită comunicării, dimensiune ce va deveni în timp funcția principală a limbii. Prin urmare, este evident că între limbă și societate este instaurat un raport de interdependență, pentru că, așa cum o limbă nu poate exista decât în societate, nici o societate nu poate funcționa fără o limbă. De aceea, se poate afirma fără rezerve că limba reprezintă mijlocul cel mai important de comunicare interumană, având și o componentă socială. În acest sens, reprezentanții Școlii sociologice franceze s-au preocupat extrem de serios de relația limbă-societate. Antoine Meillet, unul dintre cei mai importanți lingviști francezi care a acordat o atenție particulară analizei sociolingvistice, pune în evidență atât caracterul social al limbii, cât și relația dintre istoria unei limbi și istoria societății în care aceasta ființează.

Dincolo de dimensiunea socială a limbii, un rol important în comunicarea interumană îl deține și factorul gândire, pentru că fără gândire oamenii nu ar putea comunica, nu și-ar putea transmite ideile unii altora. Indiscutabil, limba exprimă gândirea, ceea ce înseamnă că este absolut corect să vorbim de o adaptare a limbii la gândire. Însă, uneori gândim în tăcere, adică ne formulăm în minte anumite idei, fraze pe care nu totdeauna le vom exprima în procesul comunicării, dar ele există și de aceea putem vorbi de o gândire interioară și, implicit, de o vorbire interioară.

Limba, ca de altfel și vorbirea, este „un tezaur nesecat, de o infinită varietate. Limba este indisolubil legată de om, în toate manifestările lui. Limba este un instrument cu ajutorul căruia omul își plămădește gândirea și sentimentele, trăirile lăuntrice, năzuințele și faptele, […] dar ea mai constituie totodată, un ultimo și indispensabil sprijin al individului, refugiul lui în ceasurile de singurătate când spiritul este frământat de problemele existenței și conflictul se rezolvă în monologul interior al poetului sau al gânditorului. Limba este sădită adânc în sufletul omului, […] o conștiință neadormită, care amintește și veghează, iar vorbirea este amprenta distinctivă a personalității cu tot ceea ce are ea bun sau rău, amprenta distinctivă a familiei și a națiunii, diploma de noblețe a omenirii”.

Limba trebuie să răspundă și nevoilor de comunicare ale individului în diferitele situații de viață cu care acesta se va confrunta, și din acest motiv limba este supusă unui proces dinamic de evoluție în strânsă legătură cu dezvoltarea societății. Nu întotdeauna schimbările din limbă sunt evidente în intervale mici de timp.

Însă, odată cu progresele tehnice, informaționale, culturale etc., diferențele sociale vor fi din ce în ce mai accentuate, ceea ce va determina configurarea unei / unor noi clase de vorbitori, care, pentru a-și menține individualitatea, specificitatea grupului sau pentru a-și satisface nevoia de cultură, va dezvolta un nou limbaj sau noi limbaje diferit/e de cel / cele ale marii majorități a comunității. Raportându-ne la influențele pe care stratificarea socială o are asupra vocabularului, se poate afirma că atât limba, cât și cultura individului se schimbă de la o epocă istorică și socială la alta. Din acest motiv, relația dintre istoria societății și cultură este extrem de importantă, deoarece transformările din sfera culturii își vor găsi corespondentul în limbă; a se vedea în acest sens modificările semantice sau cuvintele nou folosite pentru a exprima ideile specifice epocii respective.

Suntem de acord cu afirmația lui A. Meillet, evidențiată de lingvistul G. Ivănescu, conform căreia „cuvintele își schimbă sensul când trec de la o clasă socială la alta”. Mai mult, trebuie să se țină cont și de faptul că acele clase sociale sunt caracteristice unor structuri sociale diverse, de unde rezultă că schimbările semantice se produc în urma structurilor sociale nou apărute. G. Ivănescu, în tratatul său de Istoria limbii române, subliniază faptul că în procesul de formare a unei limbi noi intră și istoria formării unui nou popor, ceea ce înseamnă că trăsătura definitorie a unei nații este propria-i limbă care, într-o măsură mai mare sau mai mică, rezistă de-a lungul timpului. Din acest motiv, apreciază reputatul lingvist, de multe ori în istoria unei limbi se va vorbi cu precădere de poporul respectiv, iar nu de limbă. Însă este cert că o limbă fără popor nu poate fi concepută , pentru că poporul este cel care dă viu grai limbii.

Așadar, istoria societății este într-o relație strânsă cu istoria limbii, acest aspect având un rol esențial, întrucât permite explicarea raporturilor (sociale, culturale, istorice etc.) existente între diversele comunități locale și populațiile cu care acestea au intrat în contact, facilitându-ne înțelegerea mijloacelor prin care diverse elemente lexicale au pătruns în limbă.

1.2. Contactul lingvistic. Un punct de vedere

Dat fiind faptul că limba nu este ceva stabil, fix, adică nu este un ,,produs fabricat pentru totdeauna”, ci suferă anumite modificări, recreări pentru a putea servi ca instrument al intercomunicării umane.

Un fenomen important atât din punct de vedere teoretic, cât și istoric îl constituie contactul dintre limbi. Pentru a putea vorbi despre contactul lingvistic ,,trebuie să luăm în considerare atât perioada, teritoriul, cât și mijloacele prin care limbile au intrat în contact, dar și consecințele, urmările lui asupra limbii. Astfel spus, trebuie să ne gândim la modul în care limbile s-au influențat reciproc, la părțile care au suferit influențe (fonetica, fonologia, morfologia, sintaxa), la natura acestor influențe: populară sau literară, la creșterea și descreșterea interacțiunii, la domeniile de activitate cărora aparțin, la adaptarea fonetică, semantică și gramaticală la sistemul gramatical al limbii care le-a preluat”.

De-a lungul timpului, nenumărați lingviști au abordat problema contactului lingvistic. În urma cercetărilor întreprinse de aceștia în vederea inventarierii elementelor lexicale provenite din alte limbi, s-a constatat că vocabularul, ,,partea cea mai sensibilă la influențele din afară în orice limbă”, joacă un rol esențial, în acest sens.

Doar dacă privim istoria unei limbi, vom constata că modul de a vorbi al unui popor se modifică de la o epocă istorică la alta, ceea ce înseamnă că limba se află într-un continuu proces de schimbare. Acest lucru se datorează, în primul rând, interferențelor lingvistice, culturale și sociale, care provoacă anumite modificări în interiorul limbii cum ar fi împrumuturile de cuvinte sau calcurile lingvistice. Ioan Lobiuc, în lucrarea sa, Contactele dintre limbi, apreciază că în scrierile lui Marcus Terentius Varro avem exemplul cel mai elocvent de detectare a ,,unor împrumuturi sabine sau osce, etrusce sau grecești în limba latină, oferind – în comparație cu alții și pentru acele vremuri – cea mai bună cronologie a lor”.

Academicianul Marius Sala, referindu-se la problema împrumuturilor lingvistice, apreciază, în deplin acord cu alți cercetători ai acestui aspect – Malmberg, Rosenblat, Appel-Muysken –: ,,Contactul dintre limbi există încă din cele mai vechi timpuri; diferitele colectivități umane au intrat în relație unele cu altele în diversele etape istorice, astfel că acest fenomen a jucat un rol important în evoluția lingvistică […]. Este un fenomen care se regăsește în toate regiunile globului, căci nicăieri nu s-a putut constata existența unei limbi complet izolate fără contact cu limbile vecine”.

Lingvistica „a început să se ocupe de raporturile între limbi, mai ales după ce s-a constatat că limbile nu sunt o creație imuabilă, o marfă pentru totdeauna și deplin produsă, ci, că, dimpotrivă, fiecare are în spatele ei, o istorie, o tradiție, deci că se dezvoltă, ceea ce echivalează cu o neîncetată fabricare a ei, variațiile în timp și în spațiu păstrând totuși, niște constante ca miez al fiecăreia”.

Marius Sala vorbește despre aceste împrumuturi apărute în limbă ca străinisme sau ,,barbarisme”, fiind percepute, la început, într-o lumină negativă și, mai apoi, ca rezultat al interferențelor lingvistice. Raportându-ne la părerea primilor comparatiști, anume J.Grimm și R.Rask, conform cărora nu există limite foarte stricte între limbi, se poate observa că „între acestea se stabilesc legături sociale, lingvistice, culturale sau civice. Creații ale unor colectivități umane și instrumente de înțelegere în cadrul acestora, limbile reflectă nu rațiunea universală, ci instituțiile sociale și civice ale fiecărei comunități, ca atare, particula început, într-o lumină negativă și, mai apoi, ca rezultat al interferențelor lingvistice. Raportându-ne la părerea primilor comparatiști, anume J.Grimm și R.Rask, conform cărora nu există limite foarte stricte între limbi, se poate observa că „între acestea se stabilesc legături sociale, lingvistice, culturale sau civice. Creații ale unor colectivități umane și instrumente de înțelegere în cadrul acestora, limbile reflectă nu rațiunea universală, ci instituțiile sociale și civice ale fiecărei comunități, ca atare, particularitățile spirituale, psihice ale acestora”.

Așadar, putem conchide afirmând că inovațiile lexicale reprezintă schimbările care se produc în lexicul limbii, iar acestea apar ca rezultat al interferențelor lingvistice.

Lingvistul britanic John Lyons consideră că ,,toate limbile vii […] sunt prin natura lor sisteme durabile și suficiente de comunicare, îndeplinind feluritele și multiplele nevoi sociale ale comunităților care le utilizează. Pe măsură ce aceste nevoi se schimbă, limbile vor tinde să evolueze spre a face față noilor condiții. Dacă este nevoie de termeni noi, ei vor fi introduși în vocabular, fie prin împrumutul din alte limbi, fie creându-i din elemente existente în vocabular, prin mijloace interne ale limbii”. De aici, se poate deduce faptul că limba trebuie să corespundă nevoilor de comunicare ale indivizilor, altfel spus, limba trebuie să evolueze odată cu societatea. Trebuie precizat că nu întotdeauna orice inovație apărută în limbă este una funcționabilă; în acest sens, se exprimă I. Iordan și Vl. Robu, conform cărora ,,inovația se încadrează în normă, este acceptată numai dacă poate deveni piesă funcțională a întregului mecanism, încadrată în sistem”.

Cauzele schimbărilor apărute în limbă sunt de natură extralingvistică, iar dintre acestea reținem: amestecul etnic, răspândirea geografică a vorbitorilor, bilingvismul, împrumutul, toate aceste elemente fiind influențate de factori sociali, politici, geografici și culturali.

Marius Sala vorbind de factorii ce contribuie la producerea schimbărilor lingvistice identifică două tipuri, și anume factorii extralingvistici ce „determină, stimulează” sau cei lingvistici, „structurali”, care împiedecă contactul între limbi. În ceea ce privește factorii lingvistici, M. Sala se referă la capacitatea sistemului de a respinge sau de a accepta elemente străine, ținând cont de propriile sale ,,tendințe de evoluție”. Această idee a fost enunțată pentru prima dată de Roman Jakobson, fiind preluată ulterior și de alți lingviști, străini și români, precum U. Weinreich. Acesta din urmă susține ideea conform căreia ,,contactul dintre limbi are rolul de declanșare sau de accelerare a unor fenomene care evoluează independent”. În schimb, după cum bine se știe, atunci când vorbim de factori extralingvistici, ne referim la cei care se află în afara sistemului, anume factorii politici, culturali, sociali sau economici.

1.3. Bilingvismul

Bilingvismul, ca ,,produs al limbilor în contact, a jucat – de-a lungul secolelor și mileniilor – și continue să joace un rol aparte în existența limbajului uman, în general, și în viața limbilor concrete”. Se poate afirma, fără a exagera, că „toate limbile de pe glob, indiferent unde și când au fost vorbite, sunt produsul total sau parțial al bilingvismului”.

Ioan Lobiuc susține că termenul de bilingvism a fost introdus de Hermann Paul. Pentru a putea vorbi de bilingvism trebuie, pe de o parte, să existe două limbi A și B, iar, pe de altă parte, să existe rezultatul interferenței acestora. De aici rezultă că se poate vorbi și despre influența unei limbi asupra alteia: ,,În cazul în care unul dintre popoare îl întrece într-un fel pe celălalt – prin număr, prin supremație politică ori economică sau în plan spiritual –, limba lui începe să fie folosită din ce în ce mai larg împingând-o pe cealaltă în plan secund; în final, bilingvismul este înlocuit iarăși prin supremația uneia din limbi”. Astfel, în evoluția naturală a unei limbi se identifică într-o primă etapă monolingvismul (adică limba A), iar într-o etapă secundă, bilingvismul (prin apariția unei limbi B), iar în cazul în care unul dintre cele două idiomuri câștigă supremația totală, anulându-l pe celălalt, se revine la monolingvism.

,,Malmberg face deosebire între substrat, înțeles ca o interferență de sisteme care implică o modificare a categoriilor (gramaticale sau semantice), deci o schimbare a semnului în întregime, și fenomenul de împrumut, care implică introducerea unui element nou (mai ales de conținut) în sistemul existent, rămas în principiu intact”. Numeroase comunități au ca specific fenomenul bilingvismului, al cărui rezultat se va materializa printr-o interferență directă între cele două idiomuri A și B. O consecință imediată a acestui contact va duce la impunerea uneia dintre cele două limbi antrenate în acest proces. Astfel, unul dintre cele două idiomuri va dispărea, în cazul substratului, limba populației autohotne, adică limba A, se poate pierde, iar, în ceea ce privește superstratul, limba care va dispărea este cea nouă, adică limba B. Din acest motiv, se afirmă că limba este cea care se impune și contribuie la realizarea contactelor, interferențelor economice, social-politice, lingvistice și culturale dintre popoare. Limba engleză reprezintă un exemplu relevant, în acest sens, pentru că datorită globalizării, aceasta influențează multe idiomuri.

Referitor la contactul indirect, Marius Sala susține că acesta duce la ,,un contact superficial, între două limbi date (de obicei una din limbi este de circulație universală, în societatea actuală putem vorbi de limba engleză) cu urmări asupra lexicului și sintaxei. El atinge, în primul rând, anumite stiluri (științific, publicist) ale limbii literare, neavând urmări asupra sistemului în ansamblu decât prin intermediul interferenței dintre stiluri”. În urma cercetărilor întreprinse care arată că interferența indirectă este rezultatul unor contexte bilingve temporare, precum și faptul că această interferență nu se manifestă decât în cazul unor persoane care fac parte din anumite grupări specializate, cum ar fi cele juridice, se poate trage concluzia că împrumutul lingvistic apare ca o materializare a ambelor tipuri de contact (direct, respectiv indirect).

1.4. Împrumutul lingvistic. Împrumuturi lexicale vechi

Odată cu momentul constituirii Școlii de Lingvistică Istorică, mai exact, din secolul al XIX-lea, conceptul de împrumut a cunoscut un interes aparte.

I. Iorgu și Vl. Robu consideră că acest termeneste folosit „impropriu”, dacă luăm în considerare semnificația lingvistică atribuită. În viziunea lor, a împrumuta înseamnă ,,a da sau a lua de la cineva ceva sub rezerva restituirii și este evident că, dacă prin cineva putem înțelege vorbitorii limbii străine date (din vorbirea cărora sînt luate cuvintele), nici nu poate fi vorba despre rezerva restituirii” (DLRM, s.v. împrumuta).

Tot din lucrarea lui Iordan și Robu aflăm că ,,împrumuturile de cuvinte nu se fac în mod deliberat (ca împrumuturile de lucruri materiale), decât în cazuri cu totul particulare, și ar fi aberant să se atribuie unor evenimente lingvistice o condiționare finalistă, pragmatică, atâta timp cât cei care stăpânesc limba de proveniență a împrumuturilor nu sînt conștienți și nu pot observa că cineva le ia ceva din patrimoniul lor lingvistic, deoarece acest patrimoniu nu scade cu nimic, ci își continuă evoluția firească, potrivit normelor lui proprii. Un cuvânt împrumutat în vocabularul românesc din franceză nu «părăsește» sistemul lexical al acestei limbi, ci se adaugă ca o inovație sistemului lexical al românei”.

Luând în considerare toate aceste afirmații, putem spune că împrumuturile lexicale, indiferent de originea lor, apar ca surse de inovații externe în vocabularul limbii române.

Alexandru Graur afirmă că împrumuturile apărute în vocabular ca rezultat al contactului interlingvistic ,,nu sînt o problemă prea gravă, mai exact spus nu au fost pînă acum, deoarece cuvintele noi s-au înlocuit mereu unele pe altele, contactul cu o nouă populație introducea noi termeni, dar, în același timp, elimina o mare parte a împrumuturilor precedente, astfel că fondul principal care este foarte vechi, rămânea în mare măsură același. Folosim trecutul, deoarece acum situația este alta. Vocabularul devine internațional”.

Referindu-se la împrumutul lexical, Theodor Hristea notează că ,,termenul nu este potrivit, întrucât «împrumutul» se face fără știrbirea limbii «donatoare» și fără restituire din partea limbii influențate sau «receptoare». Dar, o precizare importantă este aceea conform căreia împrumutul lexical reprezintă aspectul fundamental al contactului dintre limbi și e întotdeauna un produs al bilingvismului, fără de care nici nu poate fi conceput”.

M. Sala, atunci când definește împrumutul, ține seama de faptul că există momente când unele cuvinte nu au corespondente adecvate într-o altă limbă și, din acest motiv, e necesar să se caute ,,umplerea lacunei lexicale respective”, care poate fi la ,,nivelul ansamblului lexicului (absența unor cuvinte) sau la nivelul cuvântului (absența unor sensuri)”. Prin urmare, este obligatoriu ca, atunci când se împrumută, în general, un cuvânt, să se ia doar unul din sensurile pe care cuvântul în discuție le are..

În DȘL, împrumutul este „un rezultat al contactului între idiomuri, reprezentând o formă de manifestare a interferenței lingvistice”. Multe lucrări de specialitate definesc împrumutul drept mijlocul extern de îmbogățire a vocabularului unei limbi, aflându-se în opoziție cu mijloacele interne.

Știm foarte bine că lexicul unei limbi se află într-o continuă dinamică și schimbare, de aceea, un număr mare de cuvinte pătrund în limbă, devin cunoscute pentru o anumită perioadă de timp, ca, mai apoi, să dispară. Acest proces continuu s-a datorat în mare parte neologismelor care influențează într-o măsură deloc neglijabilă vocabularul limbii. Dar, pe lângă neologisme, și cuvintele de origine slavă, maghiară, turcă, neogreacă, greacă, polonă vor contribui la îmbogățirea structurii interne a vocabularului. În schimb, cuvintele de origine latino-romanică și germanică vor avea un rol important în ceea ce privește modernizarea vocabularului, și, implicit, a limbii.

Prin urmare, în limbă există împrumuturi lexicale vechi și împrumuturi lexicale neologice, care au lăsat urme adânci în vocabularul românesc, precum și în formarea cuvintelor.

În primul rând, trebuie să menționăm că elementele cele mai importante și, totodată, cele mai vechi care au pătruns în vocabularul românesc sunt de origine slavă, fiind databile din secolul al VIII-lea. Aceste elemente pot fi clasificate în funcție de sferele semantice și de domeniile de activitate specifice vieții umane: de exemplu, din agricultură notăm: ,,brazdă, căpiță, cireadă, claie, ogor, pleavă, plug, pogon; din denominația unor animale domestice și sălbatice: dihor, cârtiță, jivină, râs, veveriță, vidră, zimbru”.

Un alt contact important, pe care românii îl vor avea, datează din secolul al X-lea și este cel cu populația maghiară. Ca rezultat, vocabularul românesc va împrumuta cuvinte și din limba maghiară, iar domeniul pregnant de manifestare este cel referitor la viața orășenească și domnească: ,,irău, dijmă, liș ‘dare extraordinarăʼ, pârgar ‘consilier comunalʼ, șoltuz ‘capul unei comune urbaneʼ. În ceea ce privește elementele turcești, acestea au pătruns în vocabular în două etape, astfel, primele cuvinte aparțin pecenegilor stabiliți în estul Munteniei și în Moldova la sfârșitul secolului al IX-lea, ce vor pătrunde în secolele X-XI și în Dobrogea și în Transilvania, respectiv, cumanilor, veniți de la stepele Dunării în secolul al XI-lea. De la aceștia, putem nota apelative de tipul: ,,aslam ‘camătăʼ, baltag, capcană, cioban, cobuz; toponime: Comana, Comanița, Comanca; iar dintre antroponime: Aslan, Barban, Bărăgan, Buciuc, Cara, Carabă, Caraiman”. Odată cu invazia turcilor în Peninsula Balcanică, în secolul al XIV-lea, se poate vorbi de un al doilea strat de împrumuturi. Elementele lexicale turcești pătrund în două etape, și anume epoca antefanariotă (secolele XV-XVIII), ce cuprinde cuvinte din diverse domenii, spre exemplu, locuința (,,acaret”, ,,balama”), îmbrăcăminte (,,basma”, ,,ciorap”, ,,fotă”) sau noțiuni abstracte (,,berechet”, ,,belea”). O a doua perioadă este cea fanariotă (1711-1821, în Moldova; 1716-1821, în Țara Românească), dar cuvintele care au fost puse în circulație în această epocă au ieșit din uz, iar cele care au reușit să se mențină au primit un sens peiorativ sau ironic.

Elementele grecești (datate sec. VII și XV) sunt puține, putând fi recunoscute după terminația -icos: de exemplu, ,,plicticos”, ,,simandicos”, ,,tacticos”, ,,nevricos”, economicos, sau -isi: ,,(a) agonisi”, ,,(a) chivernisi”, ,,(a)molipsi”, ,,(a) plictisi”, ,,(a) sinchisi”.

1.5. Conceptul de „neologism” și împrumuturile lexicale neologice

Prin neologism, înțelegem, din punct de vedere etimologic, ,,orice cuvînt nou apărut într-o limbă oarecare, indiferent dacă acesta e un împrumut sau reprezintă o creație internă a limbii respective prin derivare, compunere etc. (cf. grec. néos ‘nouʼ și logos ‘cuvânt, vorbăʼ)”.

În MDN, neologismul este acel ,,cuvânt nou, împrumutat dintr-o limbă străină sau creat prin mijloace proprii în limba respectivă”. În MDA, neologismul este definit ca ,,un cuvânt nou împrumutat într-o limbă sau format de curând într-o limbă cu mijloace proprii”.

În lingvistica românească, neologismele sunt ,,socotite în special împrumuturile pe care româna le-a făcut din limbile apusene ori direct din latină pe cale savantă”.

Pentru I. Iordan și Vl. Robu, termenul de neologism cunoaște două accepții: „a) în sens larg, este neologism orice cuvânt nou, împrumutat sau creat prin mijloace interne și b) în sens restrâns, numai cuvântul străin, împrumutat la o dată nu prea îndepărtată”.

În accepția acestora, neologismele sunt considerate drept cuvinte împrumutate în perioada de timp corespunzătoare conceptului de limbă română contemporană și pe care vorbitorii le consideră ca fiind noi. Autorii apreciază că un cuvânt are un caracter neologic atâta timp cât este considerat un element nou doar pentru limba care l-a împrumutat, nu și în idiomul din care a fost împrumutat. În funcție de evoluția limbii, cuvintele vechi care au fost împrumutate înainte de secolul al XIX-lea au fost socotite tot neologice până în momentul în care și-au pierdut statutul datoritării uzării lor, căci ,,cu cât un împrumut se învechește și are circulație largă, cu atât se pierde aspectul său de inovație. Gradul de noutate al unui cuvânt poate varia și după vorbitor, dar noi trebuie să privim problema din punctul de vedere al limbii, nu al vorbirii”.

În ceea ce privește împrumuturile lexicale neologice, este necesar să menționăm pătrunderea în vocabularul limbii române, pe de o parte, a împrumuturilor latino-romanice (de origine latină, italiană, franceză) și, pe de altă parte, a celor germanice (de origine germană și engleză).

Încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, au început să pătrundă, prin intermediul limbilor polonă, rusă și neogreacă, un număr redus de termeni neologici de origine latino-romanică. Dintre aceștia, putem aminti: „adagio, ambigen, adnota, aproba, biblie, cabalin, colocviu, dormita, dormitor, elibera, fabulă, insulă, literă, omite, pictor, rege, satisface, tezaur, usufruct”. Un rol important în procesul de modernizare a vocabularului îi va reveni și influenței italiene care s-a impus încă din epoca în care au avut loc primele contacte italo-române, respectiv în secolele XVII-lea și al XVIII-lea. Cele mai multe italienisme aparțin terminologiei muzicale, iar relevante, în acest sens, sunt următoarele cuvinte: ,,adagio, allegro, alto, andante, baritone, cantabile, chitară, crescendo, duet, flaut, grazioso, intermezzo, mandolină, operă, partitură, piano, solfegiu, tenor, vivace”. Termenii care aparțin domeniului economic și financiar-bancar îi datorăm tot limbii italiene: ,,acont, agenție, bancă, cambia, casă, contabil, fisc, gir, liră, scadent, valută ”. Din domenii precum arhitectura, medicina, politica, sportul, marin provin: ,,ancoră, baso-relief, calico-vecchio, campion, capodoperă, dantesc, fascism, febră, merceologie, oncologie, reumatism, stagiune, traumă”.

Cea mai importantă și puternică influență asupra limbii române o va avea franceza, începând, mai ales, cu secolul al XIX-lea. Termenii politico-sociali, militari, administrativi, juridici, economici, filosofici, medicali și științifici sunt de origine franceză sau au o etimologie multiplă, inclusiv, franțuzească. Datorită relațiilor de ordin politic, economic și cultural dintre Franța și țara noastră, precum și a condițiilor din acea perioadă, franceza a influențat limba română atât în ceea ce privește vocabularul limbii, cât și frazeologia. De la Theodor Hristea aflăm că cele mai multe unități frazeologice din limba română actuală se datorează limbii franceze. Unele din aceste unități frazeologice au fost împrumutate direct: ,,…artist liric, bal mascat, cordon ombilical, critic literar, dans macabru, director general, decret guvernamental, jurnal de bord, monolog interior, tonus muscular…”, în timp ce altele sunt imitații sau calcuri corespunzătoare modelelor franțuzești: ,,apă de toaletă (eau de toilette), castel de apă (château d’eau), câmp de bătaie (champ de bataille), diabet zaharat (diabète sucré), ipoteză de lucru (hypothèse de travail), materie cenușie (matière grise), turn de fildeș (tour d’ivoir)”.

Influența germană s-a exercitat asupra românei regional, dar și la nivelul limbii literare, fiind mai accentuată și mai veche în Transilvania. Aceasta a jucat un rol important în terminologia tehnico-științifică: ,,bliț, boiler, bomfaier, bormașină,cocs,diesel, drosel, duză, electrobuz, electrocar, fasung, gater, matriță, rolă, șaibă, șină, ventil”.

Nu putem avea o imagine de ansamblu asupra vocabularului românesc, fără a lua în discuție și influența engleză, care s-a manifestat în ultimele decenii fie direct, fie indirect. Unii termeni de origine engleză au venit prin filieră germană, cum este cazul lui boiler, cocs sau tubing. Dar, marea majoritate a cuvintelor englezești se află în terminologia sportivă: aut, basket, baseball, bowling, corner, dribla, fault, fotbal, gol, handicap, ofsaid, outsider, pressing, ring, ruigby, scor, start, suporter, șut, tenis, volei”.

Adaptarea neologismelor în limba română este un ,,fenomen natural” determinat de presiunea sistemului, iar aspectele acestuia sunt provocate de anumite circumstanțe, și anume: baza de articulare după care se modelează vorbitorii, precum și forma pe care o au cuvintele împrumutate care se vor depărta de ideile de bază ale limbii împrumutătoare; apropierea cuvintelor străine de aspectul formal al lexemelor din limba care împrumută.

Spre deosebire de alte limbi, unde adaptarea neologismelor este mult mai dificilă, împrumuturile de origine latino-romanică nu creează mari dificultăți de adaptare în limba română. Spre exemplu, italiana, care are substantive terminate în vocală (allegreto, acconto, capodopera, speze), va împrumuta mai greu cuvinte care se termină în consoane.

Adaptarea este un proces de oarecare durată, cu perioade de fluctuații, până când cuvântul își găsește forma potrivită care să-l fixeze în sistemul existent. Durata perioadei de adaptare depinde mai ales de frecvența în circulație a cuvântului”.

Indiferent de structura etimologică a cuvintelor, procesul de adaptare în limba română a neologismelor este unul de durată. Problema împrumuturilor devine una de prim rang în momentul în care începe să se discute mai cu seamă de rolul lor în vocabularul românesc. Heliade va pune problema acestor împrumuturi, în Gramatica românească (1828), evidențiind momentul în care trebuie să facem apel la astfel de cuvinte: ,,Trebuie să ne împrumutăm, dar trebuie foarte bine să băgăm de seamă să nu primim ca neguțătorii aceia care nu își iau bine măsurile și rămân bancruți (mofluzi). Trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie și de acolo de unde trebuie și cum trebuie”.

Aceeași idee o găsim prezentă și în articolul lui Titu Maiorescu, din 1881, intitulat Neologismele: ,,Neologismele sunt numai atunci de primit când ne lipsește cuvântul în limba de până acum, iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă”. Literatura de specialitate consideră împrumutul ca fiind un mijloc extern de îmbogățre a vocabularului. Limba în toată frumusețea ei este dată ,,în primul rând, de bogăția și varietatea vocabularului ei, de continua sporire a inventarului său lexical”, în timp ce ,,modificările care au loc în cadrul lui sunt, cel mai adesea, direct ori indirect legate de progresul societății umane, în ansamblul ei, și în mod special de transformările care se petrec în viața materială și spirituală a unei anumite colectivități lingvistice”.

Evoluția și bogăția lexematică a limbii se datorează, în principal, unor anumiți factori, dintre care, amintim: continua dezvoltare a științei și tehnicii, diversificarea vieții culturale, schimbările de ordin politic, social și economic, relațiile dintre popoare.

Vocabularul unei limbi este influențat de cuvintele nou-apărute pe două căi, și anume: internă, prin formarea unor cuvinte care apar ca rezultat al derivării, schimbării clasei gramaticale sau calcului lingvistic, și externă, ce presupune împrumutarea unor sintagme sau cuvinte din alte limbi.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, vocabularul românesc va fi influențat de anglicisme.

1.6. Anglicismele

Este un fapt cunoscut că vorbitorii utilizează în diverse spații culturale mai mult de o anumită limbă străină, iar acest lucru este relevant în societatea actuală, dacă ne gândim la supremația pe care o are limba engleză în comparație cu celelalte limbi utilizate în procesul comunicării.

Mulți lingviști în diverse lucrări de referință au pus problema anglicismelor, iar dintre aceștia îi putem aminti pe Graur (1987), Mioara Avram (1987) sau Georgeta Ciobanu (1996).

O atenție particulară a fost acordată acestui fenomen, al studiului influenței anglicismelor asupra limbii române, de către Mioara Avram. În cadrul unei conferințe, desfășurate sub egida Academiei Române și intitulate: Limba română și relațiile ei cu istoria și cultura românilor, lingvista prezintă o lucrare al cărei obiect îl constituie evidențierea rolului important pe care structurile angliciste îl au asupra limbii române actuale.

Dacă luăm în considerare afirmațiile acesteia, putem spune că influența engleză nu reprezintă un aspect inedit asupra dinamicii vocabularului, ci cunoaște o vechime de peste o sută cinzeci de ani, iar în primă fază s-a exercitat prin intermediul altor limbi, însă cea mai importantă este franceza. Aceste anglicisme vor influența și limba română literară, fapt care poate fi observat în stilul beletristic de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în operele lui Vasile Alecsandri, C.Negruzzi, Ion Ghica, și, mai târziu (sfârșit de secol XIX – început de secol XX), în celebrele schițe High life și Five o’clock ale lui I.L.Caragiale.

„Din lucrările de sinteză ale unor lingviști, precum Sextil Pușcariu (Limba română, volumul I. Privire generală, ediția I, București, edit. Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1940), Iorgu Iordan (Limba română actuală. O gramatică a ,,greșelilor”, ediția I, Iași, edit. Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Terek, 1943) sau din articolele lui Alexandru Graur reunite în volumele Puțină gramatică (I, București, edit. Academiei Republicii Socialiste România, 1987; II, loc, edit, 1988), aflăm că influența englezei a cunoscut o mare dezvoltare după al doilea război mondial”.

Mioara Avram ne oferă un exeplu relevant, în acest sens, atenția cercetătoarei oprindu-se la denumirea dată unor magazine universale deschise după anul 1970, și anume BIG, fiind percepută de marea majoritate a populației ca reprezentând adjectivul englezesc ,,mare”. În realitate, era o siglă alcătuită din inițialele cuvintelor românești Băcănie, Industriale, Gospodina, dar aceasta nu a fost aleasă întâmplător, ci pentru a arăta familiarizarea cu limba engleză prezentă încă de atunci în epocă.

O mare parte a anglicismelor, care pun probleme în societatea actuală datorită faptului că „nu denumesc realități recente, sunt atestate în limba română înainte de 1989”, fapt dovedit prin existența unor lucrări lexicografice ca:„ Dicționarul de neologisme de Florin Marcu și Constant Maneca (ediția a III-a, București, edit. Academiei Republicii Socialiste România, 1978), Dicționarul de cuvinte recente de Florica Dimitrescu (ed. I, 1982; ed. a II-a, 1997; ed. a III-a, 2013 – ultimele două sublinierea noastră ), Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) de la chiar prima sa ediție (1975)”.

Mioara Avram propune o definire a conceptului de anglicism sau englezism în următorul fel: ,,o unitate lingvistică (nu numai cuvânt, ci și formant, expresie frazeologică, sens sau construcție gramaticală) și chiar tip de pronunțare sau / și de scriere (inclusiv de punctuație) de origine engleză, indiferent de varietatea teritorială a englezei, deci inclusiv din engleza americană, nu doar din cea britanică”. În schimb, Adriana Stoichițoiu-Ichim, în Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, capitol ce face parte din lucrarea Vocabularul limbii române actuale: dinamică, influență, creativitate, consideră că termenul anglicism denumește ,,împrumuturi recente din engleza britanică și americană, incomplet sau deloc adaptate (ca atare, ele se scriu și se rostesc în română într-un mod foarte apropiat sau identic cu cel din limba de origine)”.

O altă atenție trebuie acordată și etimologiei cuvintelor, iar, în acest sens și printr-o referire strictă la anglicisme, Mioara Avram face o distincție „între anglicismele certe cu etimologie unică” (camping, dealer, fall-out, leasing, management, master, sanitation) și „anglicisme cu etimologie multiplă”: ambient (<engl., fr. Ambient, it. Ambiente), balast (<fr., engl. Ballast), dumping (<fr., engl. dumping), mixer (fr., engl. Mixer), mustang (<engl., span. Mustang).

Theodor Hristea susține părerea Mioarei Avram, astfel că, în accepția sa, anglicismele pot fi clasificate în „a) anglicisme autentice cu etimologia unică sau multiplă și b) pseudoanglicisme (false anglicisme)”, și anume ,,acele cuvinte care nu există de fapt în limba engleză și care au fost create de alte limbi (de obicei, franceză) prin combinarea unor teme și elemente formative de origine englezească. Modelul unor astfel de formații (cel mai adesea gazetărești) îl constituie împrumuturile preexistente, care provin, neîndoielnic, din limba engleză”. Ca exemple, sunt consemnate cuvinte ca: ,,tenisman, dancing, parching, spicher, teniswomen, sportswomen, gentlewomen, ,recordwomen” (men- este un element formativ englezesc)”.

Argumentele pe care le va aduce Th. Hristea în sprijinul ideii sale sunt următoarele: în primul rând, respectiva construcție lexicală nu a fost înregistrată în vreun dicționar al limbii engleze și, în al doilea rând, dicționarele franțuzești consideră termenul drept un ,,fals anglicism”, ,,așadar o creație internă a limbii franceze din elemente englezești și după modele englezești”.

Și Alexandru Graur va aborda aspectul / problematica interferențelor lingvistice, considerând că ,,acum pătrund cuvinte englezești, uneori cu pronunțarea lor autentică, alteori cu pronunțare franceză sau apropiată de latină. […] Se mai adoptă multe cuvinte cu pronunție pseudoenglezească, pentru că englezismul este încă puțin cunoscut la noi: blugi – blue-jeans, bisniț – business”.

În ceea ce privește anglicismele, avem de-a face de multe ori cu o etimologie dublă, de tip englez sau francez, german sau englez, spaniol sau englez, acesta fiind un aspect normat de dicționare, dacă ne referim la cuvintele împrumutate de limba română. Mioara Avram afirmă că ,,de multe ori, anglicismele au o etimologie multiplă, mai ales anglo-franceză, câteodată se constată o concurență între cele două surse, la cuvinte înrudite (dubletele summit < engleză și sommet < franceză) sau neînrudite (sinonimele computer < engleză și ordinator < franceză); în ambele cazuri menționate, franceza a pierdut , fără însă a fi total exclusă”. Rezultatul dintre un anglicism și o componentă lexematică de origine franceză, italiană, germană etc. este o formație hibridă (de tipul Kinder-surprise, Pizza-hut, Mega-Vision) și care face imposibil de descifrat ,,misterul etimologic”. Combinația dintre un cuvânt românesc și unul englezesc este inedită, din perspectiva unor lingviști, în speță, din cea a Mioarei Avram (Columna Bank, Exclusiv Shop, Grawe România, Florăria Blue, Business Internațional etc.).

Sextil Pușcariu face o distincție a anglicismelor în funcție de criteriul necesității acestora în limba română, identificând „anglicisme necesare și inutile”, ,,de lux”, clasificare ce va fi preluată de majoritatea cercetătorilor care l-au urmat. Această distincție pe care o realizează Pușcariu nu este acceptată și de Mioara Avram. Aceasta consideră că anglicismele de lux reprezintă o ,,etichetare subiectivă și riscantă în același timp necesitatea variind în funcție atât de individ, cât și de persoană” Ea consideră „inutile” acele anglicisme care apar ca „dublete (variante sinonime) recente ale unor împrumuturi anterioare” oferind și exemple în acest sens: apariția lui casino alături de cazinou nu numai în firme de tipul Casino Victoria, ci și în contexte comune ca: ,,amenajarea unui modern casino”. În viziunea Mioarei Avram ceea ce contează este ,,necesitatea prezenței ei într-un anumit context, și nu necesitatea intrării în limbă a unor anumite anglicisme”.

Mioara Avram ne vorbește și despre unele aspecte ale adaptării fonetice, grafice și morfologice a împrumuturilor englezești. Aceasta ne face cunoscut faptul că există multe ,,voci” care cer revenirea de la ortografia etimologică originară, la scrierea erimologică și în cazul unor cuvinte scrise acum fonetic, de tipul ,,aisberg (engl. iceberg), ghem (engl. game), lider (engl. leader) saumeci (engl. match)”.

1.7. Cuvintele recente

În accepțiunea lingvistei Florica Dimitrescu, membru de onoare al Academiei Române, cuvântul ,,recent” înglobează trei accepții, și anume: „a) formațiile noi din elemente preexistente în limbă; b) împrumuturile din alte limbi și c) sensurile adăugate recent la cuvintele mai vechi ale limbii”. Însăși autoarea, în Prefața la DCR1(1982), mărturisește că a gândit acest dicționar ca „sursă de inspirație atât pentru lucrări din domeniul lexicologiei, cât și pentru dicționare cu alt specific” CITAREA

Cuvintele recente nu trebuie confundate cu neologismele, pentru că acestea din urmă au o vechime de aproximativ 200 de ani, după cum afirmă autoarea. În viziunea inițiatoarei DCR-ului, ,,recent” este un cuvânt apărut în limbă în momentul în care domnia sa a început culegerea materialului lexical, adică în anul 1960, deși există posibilitatea ca „asemenea cuvinte să fi existat în limbă dinainte, fără însă a fi menționate în vreun dicționar”.

Tot din Prefața primei ediții, aflăm că un rol esențial l-a avut și presa, mijloc care surprinde ,,pe viu schimbările din limbă”, întrucât „mînuiește un limbaj extrem de receptiv (deci deschis inovațiilor), menit să reflecte realitatea lingvistică actuală; în plus, aceasta are calitatea de a influența în gradul cel mai înalt limba vie de astăzi”. De asemenea, tot din mărturisirile cercetătoarei descoperim și metodologia de lucru. Astfel, pentru a putea cuprinde cât mai multe cuvinte care aparțin limbii vorbite, aceasta a făcut apel fie la unele din limba auzită la emisiunile de radio sau de televiziune, altfel spus, din presa vorbită, altele din limbajul familiar, din cel argotic etc.

Referitor la cuvintele care nu au un statut stabil, Florica Dimitrescu apreciază că „în istoria unui termen există posibilitatea ca, după înregistrarea prezenței sale, urmată de o perioadă de non-utilizare de câțiva ani, există posibilitatea ca acel cuvânt să se încetățenească în limbă”. Finalitatea publicării acestui dicționar o reprezintă pentru cercetătoarea bucureșteană dorința de a-l lăsa moștenire urmașilor, ca o ,,sursă lexicografică, ca rezervor” pentru alte dicționare. Din acest punct de vedere, dicționarul Floricăi Dimitrescu primește o „valoare pragmatică”.

DCR este ,,primul dicționar datat al cuvintelor noi din limba română care reflectă vitalitatea și dinamica vocabularului limbii române dintr-o perioadă bine determinată într-unul din stilurile cu cea mai largă circulație – stilul presei”.

Referitor la cuvintele înregistrate, ,,notăm că acestea pot fi clasificate în articole propriu-zise și articole de trimitere (care sunt, de altfel, variante ale articolelor propriu-zise)”.

Articolele propriu-zise conțin 12 câmpuri informaționale, dintre care amintim cuvântul-titlu, indicațiile gramaticale și exemplificarea prin citate din presă și foarte rar, în cazul cuvintelor familiare sau argotice prin ilustrări simple și trimiteri etc.

Cel de-al doilea tip este reprezentat de „articolele-trimitere”, care sunt „variante ale articolelor propriu-zise”. Spre deosebire de celelalte, aceste articole-trimitere conțin 13 câmpuri informaționale, și anume cuvîntul-titlu, indicațiile gramaticale, data primei atestări, definiția și trimiterea la un alt (alte) cuvînt(inte) din DCR.

În alcătuirea acestui dicționar, autoarea a optat pentru mai multe criterii de selecție, în vederea stabilirii vocabularului recent din ultimele două decenii. Astfel, ,,un prim criteriu este cel al eliminării cuvintelor care au existat și înainte de 1960 (cuvintele din DN și DLR atestate epocii anterioare au fost înlăturate). Un alt criteriu al selecționării termenilor a fost acela al răspândirii cuvintelor în limba română, astfel încât pentru fiecare cuvânt din DCR au existat două, maximum trei citate înregistrate în perioade de timp diferite”. De la această din urmă regulă există și excepții. În primul rând, este vorba de acele cuvinte care apar în DEX sau în DN3, adică „au dobândit deja un statut în limbă, însă care nu sunt însoțite de exemplificări în dicționarele menționate (cibernetiza, decontractare). Alte cuvinte ilustrate printr-un singur citat sunt cele care reprezintă realități ale vieții de toate zilele (ciorap-pantalon) sau care denumesc fie tipuri de profesiuni noi sau activități (arhitect-decorator), fie noi cuceriri ale tehnicii și științei (crenoterapie), ori denumiri comerciale noi (cazeocareton), respectiv, cuvinte care apar în contexte ilustrând unele cuvinte-titlu din DCR (de ex., discofil vs. hobbyst)”.

În ceea ce privește definiția cuvintelor, în DCR aceasta este una de tip sinonimic și explicativ. Autoarea apelează la sinonime cât mai simple și cunoscute sau la glosări care au rolul de a clarifica sensul/sensurile pentru masele de cititori. Un cuvânt dispune, în unele cazuri, de mai multe sensuri, ce sunt notate în DCR prin numerotare.

În acest sens, cercetătoarea face apel la ,,principiul verificat de practică lexicografică, după care tăria unui dicționar constă nu atât în definiții, care pot fi de diverse tipuri, se pot modifica, se pot rafina, cât în citate într-o bogată ilustrare”. Încă din Prefață putem observa atenția deosebită pe care lingvista o acordă citatelor, dar și numărului acestora, întrucât acestea din urmă au o dublă finalitate: în primul rând, ajută la exemplificarea semnificațiilor cuvintelor recente, dar și la oferirea de exemple, ilustrând diferitele combinații sintactice în care termenul respectiv poate fi utilizat, iar, în al doilea rând, la prezentarea unei imagini a limbii actuale, pentru că, așa cum însăși autoarea ne spune ,,la un moment dat se pot considera toate citatele ca aparținând unui unic «text», având ca autor o colectivitate, interesant sub raport sintactic, morfologic”. Fiecare cuvânt este ilustrat prin maximum trei citate extrase din perioade de timp diferite. Astfel, „primul citat reprezintă prima atestare, al doilea este mai recent, iar al treilea aparține ultimilor ani”. Această regulă a fost utilizată ,,pentru ca rețeaua citatelor să poată întări ideea circulației în timp a cuvântului, deci, implantarea sa în limbă”. Autoarea ne dă informații și despre lungimea citatelor care diferă de la un caz la altul. În general, citatele sunt scurte. ,,Lungimea unora se explică însă prin faptul că în acele citate apar cuvinte pentru care într-un alt loc în DCR se face numai o trimitere (v., de exemplu, chip, containerizare)”. În situația în care citatele sunt date între ghilimele, acestea sunt urmate întotdeauna de indicarea sursei. De asemenea, în cazuri mai rare se întâlnesc în dicționar și indicarea unor citate prin formulele abreviate f.d.(‘fără dată’), f.p. (‘fără pagină’), f.z. (‘fără zi’). Pentru o bună înțelegere a sensului, dar și pentru a evita o încărcare inutilă a dicționarului, autoarea afirmă că a selectat din citatele pe care le-a avut la dispoziție doar strictul necesar, iar „omisiunile din text au fost notate prin semnele de suspensie”.

Având în vedere că vorbim de o perioadă de timp propriu-zis limitată (cuvintele de după 1960 până astăzi), ,,cuvintele din DCR sunt datate în trei moduri: 1. prin data existentă la prima atestare a cuvîntului-titlu în articolele propriu-zise; 2. prin anul notat între paranteze la una dintre trimiteri, în cazul acelor cuvinte în care citatul nu reprezintă prima atestare; 3. prin anul notat după cuvîntul-titlu al articolului-trimitere”.

Acest dicționar nu este unul cu specific etimologic, dar autoarea afirmă că a încercat, pe cât posibil, „indicarea etimologiei”. O situație dificilă din acest punct de vedere o reprezintă situația împrumuturilor și a cuvintelor formate pe teren românesc, pentru care a fost destul de greu de precizat etimologia. Pentru a putea înțelege mai bine, aceasta ne oferă și un exemplu: „cuvântul planetoid apare atât în limba engleză, cât și în limba română, însă lingvista consideră că termenul românesc are ca etimon cuvântul francez, pentru că numai în franceză a găsit atestat sensul din limba română”. În general, rezolvarea etimologiei a fost făcută pornind de la cuvintele înregistrate anterior în dicționarele curente. De asemenea, tot din mărturisirile autoarei aflăm că „în unele situații a fost greu de precizat dacă un cuvânt s-a format pe teren românesc sau dacă a fost împrumutat ca o formă alcătuită într-o altă limbă. Dacă modelul străin al unui cuvânt a fost cunoscut, atunci el a fost notat ca atare, de exemplu cosmonavă, după rus. kosmokorabli, fr.cosmonef”.

La cuvintele de origine străină, care au o pronunțare diferită față de aspectul scris, s-a indicat între paranteze drepte și pronunția corespunzătoare. Toate aceste cuvinte au fost clasate, în DCR, în trei categorii: „1) împrumuturi propriu-zise (cu circulație în limba română sau în unele sectoare de activitate, spre ex., medicina); 2) împrumuturi cu o sferă mai redusă de circulație (care poartă în paranteză indicația franțuzism, anglicism); 3) xenisme, cuvinte de origine străină neadaptate sistemului limbii române”.

Referindu-se la vocabularul total al unei limbi, Florica Dimitrescu face următoarea precizare: ,,Este știut că «frontierele» vocabularului al unei limbi sunt imprecise, mobile, contestabile, ceea ce este valabil pentru ziua de astăzi nu era valabil și ieri și, cu siguranță, va fi altfel mâine”. Există, după cum autoarea afirmă, „pe de-o parte, un număr mare de cuvinte despre care se poate spune cu certitudine că aparțin limbii române, însă nu întregii limbii române, ci doar anumitor clase sociale în funcție de specificul ocupațiilor lor, și, pe de altă parte, există termeni, și ei numeroși, asupra cărora ne vine foarte greu să ne pronunțăm”. ,,În această categorie intră, de exemplu, „cuvintele «de ultimă oră», despre care nu avem nicio siguranță că au un viitor, creațiile «de moment», cuvintele argotice, chiar și unele cu specific etnic, dar cu o slabă circulație, denumirile unor produse” etc. Aici trebuie incluse și „cuvintele de origine străină neintrate încă într-un circuit mai larg (trecute în DCR în „categoria b”) sau, pur și simplu, cuvinte străine („categoria c”), exprimând de cele mai multe ori realități inexistente la noi”. Desigur că „multe dintre cuvintele din aceste ultime două categorii vor fi date uitării, dar pentru cititorii de astăzi care le întâlnesc în paginile ziarului, de exemplu, ca și pentru istoria vocabularului acestei perioade ele trebuie consemnate și exemplificate într-un dicționar cu profil preponderant descriptiv ca DCR”.

În paranteza finală a unui cuvânt se face trimitere la o serie de lucrări anterioare în care s-au menționat ori s-au discutat unele dintre cuvintele înregistrate în DCR. ,,Trimiterea se face în special la volumele de sinteză dedicate problemelor de formare a cuvintelor, de lexic sau de etimologie. O contribuție aparte, în acest sens, au avut și informațiile prezente în articolele semnate de F. Asan, M. Avram, A. Beyrer, E. Carabulea, F. Ciobanu, M. Gheorghiu, I. Gheție, Al. Graur, V. Guțu Romalo, Th. Hristea, I. Iordan, C. Maneca, L. Mareș, H. Mirska, M. Popescu-Marin și, nu în ultimul rând, chiar de Florica Dimitrescu. Informațiile preluate din articolele lor au fost folosite pentru stabilirea etimologiilor, dar, în mod special, pentru unele pre-datări”.

În cazul în care cuvintele cuprinse în DCR sunt înregistrate și în DEX sau/și DN3, autoarea a menționat acest fapt. Dar, dacă un cuvânt din DCR apare și în DLR (Dicționarul limbii române), atunci acesta nu este indicat, deoarece, cum ea însăși ne explică, ,,DLR, cel mai cuprinzător dicționar al limbii române de până acum, nu este la îndemâna maselor de cititori, cum este DEX-ul. DN3 a fost utilizat, pentru că DCR-ul are o structură asemănătoare cu acesta, putând chiar fi considerat doar o secțiune din DN3. Acesta din urmă cuprinde cuvinte, respectiv neologisme, din perioade anterioare anului 1960. În afară de aceasta, DCR cuprinde și cuvinte noi formate pe teren românesc, forme argotice, familiare care nu puteau fi incluse în DN3”.

Prin realizarea unei comparații între DCR și dicționarele de cuvinte străine recente consacrate cuvintelor noi, în special celor din limba franceză și engleză, ,,s-a putut sesiza prezența, de cele mai multe ori datată a acestora, în limbile respective. Însă, există și situații în care, în dicționarele străine utilizate, unii termeni apar fără precizarea datării; acest aspect se regăsește și în DCR, adică nu avem informații referitoare la datare. Autoarea face o mențiune importantă în această privință, și anume ne informează că a înregistrat dicționarul care a dat cea mai veche atestare, oferindu-ne, în acest sens, un exemplu. Astfel, pentru mescalină, PR indică 1950, în timp ce DMN anul 1964. Lingvista a optat, cum e corect, pentru prima atestare”.

Dicționarele utilizate în procesul de stabilire a etimologiilor cuvintelor românești și, de multe ori, pentru a evidenția modul în care româna a împrumutat sau și-a creat un termen pe baza elementelor sale în interiorul limbii au fost pentru franceză Dictionnaire des mots nouveaux de P. Gilbert (1971), Dictionnaire des mots contemporaines de P.Gilbert (1980), iar pentru engleză The Barnhart Dictionary of New English since 1963 de Clarence L. Barnhart, Sol Steinmetz, Robert K. Barhhart.

Pe lângă dicționarele lingvistice, au fost utilizate și dicționare de specialitate, dar, uneori, acestea nu conțin noii termeni specifici disciplinei respective, fiind vorba, în cele mai multe situații, de metode noi, descoperite și aplicate recent. Autoarea a dat ca exemplu „Dicționarul medical (București, 1969), în care nu se găsesc cuvinte precum cardiopatie, endodonție, endocinematografie, electroacupunctură, electrotermocauterizare, electrooftalm, electronografie, fibroscop ; în schimb, toate cele enumerate anterior au fost înregistrate în DCR, unele, de exemplu, fibroscop, încă din 1964 (Dicționarul medical apărând în 1969 ar fi fost firesc să-l consemneze)”.

Florica Dimitrescu concluzionează subliniind faptul că ,,fișierul existent, rod al muncii unei singure persoane, însumează, în mod normal, numai o parte din ceea ce există ca nou în vocabularul actual și din ceea ce ar fi putut fi extras de un colectiv numeros”.

Dicționar-ul de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu „acoperă o perioadă relativ mare și eterogenă”, conform aprecierii cercetătoarei Rodica Zafiu, în recenzia întreprinsă în anul 1998, pentru că „înglobează atât limba de lemn din ultimele decenii, cât și un limbaj mai viu de după 1997, urmând ca aria acestuia să se întindă până în prezent”. Prima ediție, apărută în anul 1982, cuprinde „termeni tehnici și științifici din perioada comunismului (analist-programator, anesteziologactor-prezentator, actor-director-animator)”.

În Cuvânt înainte la ediția a doua, Florica Dimitrescu ne oferă informații privitoare la cuvintele înregistrate în această ediție, realizând și o trecere în revistă a progreselor făcute de știință și de tehnică, dar și a evenimentelor politico-sociale de primă importanță, printre care Revoluția din Decembrie 1989. Aceasta va avea numeroase consecințe nu doar în plan socio-istoric-politic, ci și în plan lexical, pentru că, odată cu deschiderea granițelor, un număr mare de cuvinte din domeniile amintite anterior au pătruns în limbă.

Ediția din 1997 a fost îmbogățită cu un număr mare de cuvinte recente formate pe teren românesc sau împrumutate din limbile de mare circulație, în special din franceză și engleză, cu observația pe care autoarea o face, și anume aceea că „engleza a avut un impact superior asupra românei în comparație cu perioada cuprinsă între 1960 și 1980”.

Această ediție a DCR2 abundă în termeni care aparțin limbajului argotic și familiar, reflectând explozia lingvistică din primii ani de după Revoluția din 1989 (a aburi, băută, a cânta, fazan, marfă, nașpa, șmen). Un loc important în această ediție îl va ocupa repartizarea neologismelor între sferele informaticii (CD-rom, Disketă, E-mail, hard-disk, home-computer, internet, PC), ale finanțelor și ale comerțului (broker, dealer, card), ale politicii, dar și ale divertismentului, bucătăriei sau modei. Cuvintele compuse aproape s-au pierdut, dar împrumuturile au primit un loc aparte, în special neologismele; astfel, apar sintagme și derivate cu sens specific (avocatul poporului, carte de credit, lumină verde, lup tînăr, planificare familială). De asemenea, apar anumite elemente care înainte se aflau sub o cenzură politic-moralistă (bisexual, gay, Homo, SIDA) sau strict politice (aticeaușist, anticomunist, cortina de fier, securist). Mai mult, sunt prezente și elemente care țin de aspectul politico-istoric (consens, criptocomunism, dosariadă, emanație, fesenist, mineriadă, om de bine). Se găsesc și termeni care fac referire la globalizare (bioetică, clonă, euro), la viața cotidiană (aurolac, boschetar), dar și la comodități și divertismente (bingo, celular, telenovelă). DCR2 înregistrează și un număr considerabil de sintagme care au fost introduse în română în perioada de după Revoluție: apă plată, carte de credit, celulă de criză, coktail Molotov, cod genetic, copil al străzii, economie de piață, fir de siguranță (la bacnote), guler alb, lup tânăr, lumină verde, placă turnantă, planning familial, semestru alb, vîrf de lance etc.

Ediția DCR2 conține noi atestări, cărora li s-au adăugat exemple excerptate din presa anilor 1980-1996, ce vin să scoată în evidență atât vitalitatea cuvântului respectiv, cât și ,,implantarea” sa în limbă. Cuvintele din DCR2 și-au probat existența de-a lungul a trei decenii (aerofotografie: ’65, ’76, ’84; establishment: ’74, ’82, ’95; giacă: ’78, ’81, ’93) sau chiar a patru decenii (monografist: ’67, ’79, ’85, ’93; om sandwich: ’61, ’78, ’84, ’96; vinotecă: ’62, ’78, ’80, ’93). Recomandarea autoarei este aceea că „orice dicționar istoric al unei limbi ar trebui să cuprindă o atestare a cuvintelor cel puțin pentru un deceniu” indicați sursa. În DCR2, un loc important îl ocupă predatările, astfel că s-a ajuns la datări anterioare față de cele din DCR, de la 2 ani (star-sistem, tupal), 3 ani (minighid), 4 ani (pizza), 6 ani (panty) până la 7 ani (problematiza, scientică, telescaun).

Unora dintre termeni li s-a identificat ,,paternitatea”: ,,Andrei Cornea pentru directocrat, Tatiana Slama-Cazacu pentru bogata familie trogloditic, trogloditism, troglodizare, troglodiție, Eugen Simion pentru calendaritate, restauratorul Cipriani din Veneția pentru carpaccio”. De asemenea, pentru o bună înțelegere a unor cuvinte, s-au adus anumite explicații de natură enciclopedică și s-au stabilit mai precis unele etimologii, de exemplu, la adidas, futurolog, internet, laser, ninja, pubelă. Această ediție a fost îmbogățită și în ceea ce privește bibliografia cu lucrări românești și străine de specialitate. După Decembrie ’89, numărul revistelor și ziarelor a crescut considerabil, de aceea s-a mărit și lista surselor. Unele definiții din DCR2 au fost reelaborate, aducându-se anumite precizări referitoare la domeniul căruia aparțin termenii respectivi.

Referindu-se la ediția a II-a a DCR-ului, George Pruteanu afirmă: „De când mă știu, mi-au plăcut dicționarele, dar să CITESC unul, aproape pe de-a-ntregul, așa cum am făcut-o cu acesta, nu mi s-a mai întâmplat. Mă întreb, de aceea, din capul locului acestor însemnări, ce m-a determinat și ce m-a susținut. Răspunsul sună așa: Acest dicționar […] este o carte, o scriere, grozav de atrăgătoare pentru un intelectual. Se confruntă, în cele 250 de pagini, format mare, ale ei, două lumi. Lumea lingvistică a socialismului, biruitor în lupta cu bunul-simț, și lumea lingvistică a bravei societăți noi, în curs de coagulare și așezare, plină de bâlbe și imitații de prost-gust, plină de tatonări și balcanisme puturoase, dar înviorată, tonifiată de o inefabilă adiere (cea lăudată și de La Fontaine în fabula cu câinele și cu lupul care fuge și acum de când a auzit de zgardă), adiere ce se naște atunci când își flutură aripa dulcea pasăre a libertății. […] tocmai cuvintele de ultimă oră definesc o societate. Cele din fondul principal și celelalte din jurul lui, larg uzuale, sunt «neutre», prin universalitatea și atemporalitatea lor. în schimb, cele de ultimă oră ale unui anumit moment, spun enorm despre emanațiile acelui timp. […] Se bat, așadar, în opul Floricăi Dimitrescu, vocea comunismului ipocrit cu vocea capitalismului bâjbâitor. […] Acribios, mustind de politic și social, dicționarul Floricăi Dimitrescu e, în felul său, și un breviar de istorie (sau arheologie) a mentalităților.”.

La sfârșitul Cuvântului înainte la ediția a II-a, Florica Dimitrescu precizează obiectivul acestei ediții a DCR-ului, și anume ,,reflectarea noii dinamici lexicale dintre 1960-1996. Elasticitatea limbii noastre i-a permis acesteia să adauge un număr mare de termeni noi într-un scurt răstimp, dar este sigur că nu toți vor avea o speranță egală de viață. Astfel că termenii cu un aport informațional mare și expresiv vor ajunge să se impună în vocabularul viitor, alții vor rezista doar o anumită perioadă”. Ultima ediție, apărută în 2013, cuprinde cuvinte noi la care trebuie adăugate și semnificațiile anterioare. Toate informațiile referitoare la înnoirile și modificările care au avut loc în această ultimă ediție și pe care le vom nota în rândurile următoare ne-au fost oferite de Nota editorului la ediția a treia.

Datorită faptului că materialul a crescut considerabil față de ediția a II-a, din rațiuni de spațiu, în această ediție au avut loc anumite modificări pentru a face mai ușoară mânuirea dicționarului, dar și pentru a-l putea alinia la practica lexicografică generală.

Astfel, ,,cuvintele-titlu au fost reorganizate, iar cuvintele compuse au fost trecute la cuvântul de bază (de exemplu, filtru total apare sub filtru, iar actor-cântăreț și toate celelalte compuse cu actor ca prim termen se regăsesc sub actor); numărul citatelor a fost redus la 3, cu excepția cazurilor în care se oferă informații despre istoria semnificatului sau despre sensul și etimologia cuvântului”.

,,Nu se mai indică, tot din motive de ordin tipografic, precum în precedentele ediții ale DCR-ului, trunchierea începutului sau sfârșitului unei fraze în citatele cu rol ilustrativ prin trei puncte între paranteze drepte. Tot din rațiuni de spațiu, au fost evitate în paranteza finală a articolelor înșiruirea edițiilor succesive în care apare un cuvânt, un sens ori o construcție în Dicționarul explicativ ori în Dicționarul de neologisme, indicându-se doar prima ediție care îl consemnează. Spre exemplu, dacă un cuvânt apare în DEX, DEX-S, DEX98, DEX 09, este menționat doar DEX”.

Dacă ,,un citat a fost preluat dintr-o lucrare de specialitate, acest lucru a fost indicat imediat după sursă prin ,,cit. de…”, iar numele autorului nu a mai fost indicat în paranteza finală în secțiunea dedicată studiilor. În ceea ce privește anul primei atestări, în situația în care era indicat după clasa morfologică, acesta a fost mutat după trimiterea internă la alt cuvânt, unde poate fi aflat citatul (de exemplu, acvanautic)”.

În loc de a fi eliminate, ,,au fost diferențiate prin font cuvintele cu o singură atestare, ceea ce ar duce la raritatea sau neviabilitatea lor, deși acest lucru nu este întotdeauna adevărat. În aceeași situație sunt și cuvintele fără atestări de după anul 2000, care s-ar putea să fi ieșit din uz, dar și de această dată acest lucru nu este întotdeauna adevărat”.

Deși nu a fost indicat în vreun fel, ,,la cuvintele din DCR3 au fost revizuite unele etimologii (emula, programator), explicațiile de sens (maletă), au fost operate antedatări (camorrist 1983, în loc de 1985), iar la cuvintele care aveau un singur citat s-au adăugat noi citate, ceea ce confirmă viabilitatea și frecvența cuvintelor incluse în edițiile anterioare ale DCR3 (acribios, alimenta). Unele cuvinte nou introduse constituie scăpări ale DCR3 (cracker), iar altele (agrea, atelier, piața neagră, utilizator), deși prezente în DCR3, nu erau detașate ca și cuvinte-titlu, ci erau pierdute în citate și exemple”.

Printre precizările finale ale înnoirilor care stau la baza celei de-a treia ediții a DCR-ului, amintim că ,,ortografia din original a fost respectată în citate ( de ex., cu sau fără cratimă în cazul sintagmelor sau cuvintelor compuse:actor-acrobat și actor acrobat), adresa surselor online a fost indicată prescurtat (adevărul.ro), iar sursele care nu au indicată pagina sunt versiuni on-line ale publicațiilor periodice (de ex., Ad. înseamnă de fapt în aceste cazuri adevărul.ro)”. ,,O nouă categorie de trimiteri interne a fost introdusă în cazul cuvintelor care apar ca al doilea termen al unor compuse (v., de pildă, sub adevăr trimiterea la cine-adevăr și cinematograf-adevăr)”.

Florica Dimitrescu ne oferă în Cuvânt înainte la ediția a treia o prezentare succintă a genezei Dicționarului de cuvinte recente. Aceasta reamintește că ,,primele baze ale acestui dicționar au fost puse în urmă cu mai mulți ani, pe când autoarea era încă studentă la Facultatea de Litere din București. Din mărturisirile sale aflăm că, în anul 1949, fiind studentă în anul trei de facultate, a fost selecționată de ,,excepționalul” profesor Alexandru Rosetti împreună cu alți patru colegi ca preparatoare la catedra de Istoria limbii române, unde a lucrat întreaga sa viață”.

Încă din acea perioadă, Florica Dimitrescu și-a manifestat interesul pentru limbajul întrebuințat în presă observând că „un număr mare de cuvinte care reflectau concepte și realități ale acelei perioade din istoria noastră nu se găsesc în lucrările lexicografice dedicate neologismelor și nici în dicționarele curente ale limbii române”; acele dicționare nu consemnează sensurile noi ale unor lexeme, nici unele expresii care circulau atunci în dicționare. Ca urmare a acestui fapt, autoarea a decis să întocmească „fișe cu astfel de expresii și cuvinte”, hotărâtă să se rezume doar la presă. În acest mod a început ,,să adune un număr mare de cuvinte recente cu gândul de a le publica drept articole cu caracter științific în revistele de lingvistică. Astfel că, începând cu anul 1962, a publicat liste de termeni noi, și anume formații cu prefixoide, sufixoide, cuvinte recente compuse, unele chiar dovedindu-se a fi viabile până astăzi”.

Dar, având în vedere că numărul de fișe tot creștea, autoarea a decis să le însumeze „într-un dicționar”, iar apoi, în anul 1982, a apărut prima ediție a Dicționarului de cuvinte recente. Ceea ce se evidențiază în DCR este „vitalitatea lexicului românesc”. Pentru autoare, cel mai important lucru a constat în „a înregistra prima apariție a termenului respectiv”, astfel DCR devenind ,,primul dicționar datat al cuvintelor noi apărute în limba română începând cu deceniul al șaselea din secolul al XX-lea. Lingvista ne oferă informații cu privire la cercetările asupra nașterii cuvintelor care sunt destul de rare, pentru că totul se află sub semnul schimbării, oricând putând apărea o nouă antedatare. Însă, dacă ne gândim la raportul dintre prima apariție a unui cuvânt și dispariția lui, aceasta din urmă este mult mai dificil de precizat. Cuvintele de bază ale unei limbi nu se prea pierd, pentru că ele constituie alături de gramatică fundamentul care stă la baza construirii unei limbi, dar este necesar să ținem seama de faptul că există o serie de «vocabule» care se învechesc, își pierd din vitalitate și cad la stadiul de regionalism prin restrângerea ariei de utilizare, iar altele devin arhaisme”.

Autoarea ne oferă un exemplu în acest sens, și anume cuvântul recent din domeniul comunicației care a căzut în desuetudine este ,,pagerul des utilizat după anul 1989, atunci când în țara noastră era greu de a comunica cu cineva la telefon, dacă nu te aflai acasă, ci la serviciu. Dar, spre sfârșitul anilor ’90, și-a făcut intrarea și în țara noastră mobilul, a cărui răspândire a dus la moartea pagerului. Deci, atunci când vorbim de un termen, despre apariția sau dispariția lui este foarte important să ținem seama și de contextual social, politic, economic sau social din acea perioadă. Există și fenomenul invers, adică momentul în care un termen poate reveni, așa cum este cazul «vocabulei» beizadea, cuvânt de sursă turcească care a pătruns odată cu fenomenul social al copiilor de «bani gata» care își permit să încalce orice lege a bunului simț și a țării”.

Cele trei ediții ale DCR-ului cuprind o jumătate de secol, care poate fi împărțită în două perioade: 1961-1989 și 1990-2012. Se vede clar că este vorba despre două perioade de timp inegale, o situație determinată de starea politico-socială a țării, schimbată radical după Revoluția din Decembrie ’89. Aceasta a adus nebănuite schimbări din punctul de vedere al lexicului. Dacă în prima ediție sunt cuprinși termeni noi excerptați în perioada totalitarismului, între anii 1961-1980, a doua ediție oglindește lexicul din ultima perioadă ceaușistă – anii 1980-1989, dar și primii ani de după revoluție, anii 1990-1996; în ediția a treia s-au adăugat termeni noi ce circulau în perioada democratizării țării noastre, dintre 1997-2012. În ceea ce privește neologismele din perioada actuală, putem observa „nenumărate mutații, apariția unui număr mare de cuvinte de origine anglo-americană manifestate cu precădere în denumiri tehnologice de tip tehnic, în domenii cum ar fi cele ale informaticii, medicinei, biologiei sau ale comunicării, altfel spus în specialități în care progresele au fost imense”.

Dacă însă ne gândim la formații mai noi, atunci putem vorbi de faptul că unii dintre ei și-au lărgit sfera de utilizare, de pildă, „bio- sau tele-, iar alții au apărut și în limba română, de exemplu, cele mai noi prefixoide eco-, nano- sau sufixoidele -iadă ori șima, dezvoltându-se cu o mare forță precum euro- și nu într-o unică postură semantică”.

O nouă tendință ce câștigă teren din ce în ce mai mult a fost înregistrată la tinerii din America, și anume de „a folosi partea finală a unui cuvânt ca «reprezentant» al întregului termen, ca, de pildă, rents pentru parents sau bot pentru robot. Acest nou procedeu a apărut și la noi, unde a fost înregistrată prescurtarea bot pentru robot”.

Un dicționar precum DCR este, după cum însăși autoarea afirmă, ,,un bun seismograf pentru a înregistra mișcările limbii la un anumit moment dat al istoriei sale lexicale”.

CAP. AL II-LEA. NOUTĂȚI ÎN DCR3

Introducere

Așa cum anunță și titlul, în acest capitol vom face o examinare a Dicționarului de cuvinte recente, ediția a III-a, realizat în colaborare cu Alexandru Ciolan și Coman Lupu. Analiza noastră vizează următoarele paliere, sintetizate în Tabelul sinoptic din Anexă.

Mai întâi, vom proceda la întocmirea inventarului cuvintelor recente înregistrate în toate cele trei ediții. În funcție de acestea, vom căuta să vedem, raportându-ne la ediția a treia, ce cuvinte se conservă sau se pierd din prima ediție, respectiv, din a doua. Acest lucru ne va ajuta să creionăm și să înțelegem dinamica lexicului românesc din ultimele decenii. Fiecare din cuvintele înregistrate va avea implicit apartenența la clasa gramaticală pe care o ilustrează: adjective, substantive, verbe, adverbe, numerale, interjecții, locuțiuni. Cuvintele-titlu ilustrate prin categoria gramaticală a verbului apar în prima și a doua ediție cu notația simplă vb., spre deosebire de ediția a treia unde li se atribuie și valoarea de tranzitivitate, acestea apărând marcate ca v.t., v.i (verb tranzitiv, verb intranzitiv). De asemenea, în tabelul nostru sintetic vom nota tipologia etimologică a cuvintelor înregistrate (anglicisme, franțuzisme, rusisme, germanisme etc.), ținând cont și de faptul că unele dintre acestea au o dublă cale de pătrundere (de ex., franceză și engleză sau franceză și spaniolă, engleză și spaniolă, italiană și franceză, italiană și germană, rusă și engleză). Spre exemplu, cuvântul aerotren a pătruns în română atât prin engleză, cât și prin franceză. Cuvintele recente pătrund într-o limbă fie prin contactul vorbitorilor, fie prin mass-media, fie prin cultura scrisă.

Ne propunem, de asemenea, să urmărim dacă există o evoluție semantică a acestora, mai exact, dacă se păstrează sensul de bază sau dacă se atribuie alte sensuri. Un exemplu relevant ar fi verbul sifona care are sensul orginar de „a trece un lichid dintr-un vas în altul cu ajutorul sifonului”. Aceste verb este împrumutat din franceză, unde îl găsim cu același sens, însă DCR3 atribuie noi conotații cuvântului, astfel că apare cu sensul de a fura, a delapida.

Un alt aspect asupra căruia ne aplecăm îl reprezintă modul în care aceste cuvinte au intrat în limba română. Există anumite cuvinte care își păstrează grafia originală, cum este cazul cuvântului stress, care în prima ediție a fost acceptat cu grafia din engleză, iar în ultima apare deja adaptat normelor și sistemului limbii române. Însă, exceptând cazul de mai sus, am putut identifica și situații în care un cuvânt apare cu formă fonetică adaptată limbii române chiar din prima ediție (de exemplu, cuvântul striptis), iar în ultima ediție acesta este înregistrat cu grafia originală, respectiv, cea engleză (striptease).

O atenție aparte în analiza noastră o vom acorda și cuvintelor compuse („abajur-glob, acord-cadru, actor-cîntăreț, baby-baschet, biodegradare”), întrucât unele dintre acestea sunt compuse pe teren românesc, iar altele sunt împrumutate cu aceeași formă din engleză, franceză, italiană, spaniolă („subansamblu, subantreprenor, subcontract”). În afară de aceste cuvinte compuse, mai apar în dicționar și cuvinte derivate cu prefixe și sufixe („sudoriță”), derivate regresiv („prelimina”, formație regresivă din preliminare), cuvinte formate prin substituție de prefix („presemitism” din antisemitism) sau sufix („melodramatism” din melodramatic).Un număr însemnat de cuvinte îl ocupă și abrevierile (AAC, ABS, ADN,BCR, KGB, LÁDO), denumirile comerciale (Dero), numele proprii(Everest, Radu). În acest ultim caz, e cunoscut că de-a lungul timpului, autorii, în general criticii, au atribuit valori adjectivale unor substantive proprii prin întrebuințarea acestora în formula „prenume +nume cu valoare adjectivală”. Desigur, credem noi că acei critici au mizat pe valoarea și efectul ludic al cuvintelor, dar și pe creativitatea lor de a contribui la îmbogățirea lexicului românesc prin acest dublu procedeu al compunerii și al convertirii. Dicționarul de cuvinte recente ne oferă numeroase exemple în acest sens: „anablandian, barbián, camilpetrescian, cărtărescian, enescian, hasdeian, istratian, marinsorescian, nichitastănescian, sorescian”.

Comentariul Tabelului sinoptic din Anexă

Înainte de a începe prezentarea analizei noastre, trebuie să menționăm că în coloana corespunzătoare evoluțiilor semantice din Tabelul sinoptic, am notat prin sintagma „același sens” faptul că respectivele cuvinte intrate în limba română prin filieră engleză, germană, italiană, germană, spaniolă etc. își păstrează sensul de bază, adică cel din limba de origine. Menționăm că am marcat prin această notație atât cuvintele care sunt deja înregistrate în DEX, cât și cele care nu se află consemnate. Nu puține sunt exemplele ce pun în evidență prezența a numeroase cuvinte care, datorită faptului că au pătruns foarte recent în limbă, nu se regăsesc în DEX (ediția a II-a), ci în DN (ediția a III-a) sau în MDN (ediție a VI-a).

Pe lângă situația anterior notată, în DCR3 am reperat și cuvinte care, în momentul împrumutului au primit noi sensuri sau și-au modificat cu totul sensul. Aceste cuvinte sunt marcate în Tabelul sinoptic prin sintagma „extensie a sensului”. Exemplificăm situația enunțată cu cuvântul laborator, ce apare notat cu precizarea extensie de sens, pentru că în limba română a intrat cu sensul de „local sau încăpere prevăzută cu instalații speciale, aparate și instrumente pentru experiențe științifice și lucrări practice în domeniul științelor experimentale sau aplicate”, sens pe care îl împrumută din limba germană. În DCR3, acest cuvânt capătă noi conotații prin formarea unor compuse, respectiv „avion-laborator, cameră-laborator, casă-laborator, clasă-laborator, navă-laborator, oraș-laborator, teatru-laborator”. În acest sens, mai aducem câteva exemple: dactilogramă (dacă la început acest cuvânt a conservat în română sensul originar, anume „urmă lăsată de deget, folosită ca mijloc de identificare în antropometrie”, în DCR3 apare consemnat ca „text bătut la mașină”), deduce (împrumutat din franceză, în limba română își păstrează sensul de bază: „a deriva, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul”, iar în DCR3 apare definit ca „a scădea o anumită sumă din totalul de plată”), echidistant (în DCR3 este definit drept „lipsit de partizanat”, iar în DEX apare cu sensul originar, cel din franceză, „care se află la distanțe egale față de un punct, de o dreaptă, de un plan sau care sunt egal distanțate între ele”), ecosistem dezvoltă față de sensul inițial cu care a intrat în limba română ,,unitate fundamentală în ecologie, constituită din ansamblul format din biotop și biocenoză, în care se stabilesc relații strânse atât între organisme, cât și între acestea și factorii abiotici dintr-o arie geografică definită” o nouă conotație, și anume ,,ansamblu de aplicații construite pentru un device (telefon mobil, tabletă)”; electric apare în limba română cu sensul din franceză, anume ,,care ține de electricitate, care se referă la electricitate”, iar în DCR3 apare cu o nouă accepție, respectiv ,,intens, strălucitor”; fereastră (în DCR3 este consemnat cu sensul „zonă dreptunghiulară de pe ecranul unui computer care funcționează ca interfață grafică separată, în care se afișează un document, datele oferite de un program în derulare”, în timp ce DEX-ul îl înregistrează cu sensul originar din latină „deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc. pentru a permite să intre aerul și lumina”); ghetou (în limba română, a intrat cu sensul de bază, în cazul acesta franceza, iar sensul atribuit acestui cuvânt este cel de „cartier al unui oraș în care erau constrânși să trăiască evreii din unele țări”, spre deosebire de DCR3 unde apare ca „loc în care trăiește o comunitate, separată de restul populației”); hexagon (spre deosebire de DEX unde îl întâlnim cu sensul preluat din franceză „poligon cu șase laturi și cu șase unghiuri”, în DCR3 apare ca „teritoriul Franței metropolitane, a cărui formă poate fi înscrisă într-un hexagon”); injecta („a introduce capital într-o firmă sau un sistem pentru a-i asigura relansarea ori dezvoltarea”, sens înregistrat în DCR3, dar în DEX acest termen a intrat din limba franceză cu sensul de ,,a introduce, cu ajutorul seringii, un medicament lichid într-un organism”); jet (,,avion cu reacție pentru pasageri” în DCR3), kuna (nu păstrează sensul de bază din engleză, ci va adopta un nou sens, acela de ,,monedă croată”), pagină (are un alt sens în DCR3, sens provenit din limba engleză, în timp ce în limba română a intrat cu un alt sens, cel din limba germană: ,,fiecare dintre cele două fețe ale unei foi de hârtie dintr-o carte, dintr-un caiet, ziar, registru”); relație (capătă un nou sens în DCR3 ,,traseu, rută”, dar în DEX îl găsim cu sensul preluat din franceză ,,legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora”); țară (,,în limba română a fost preluat cu sensul din latină teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat”, iar în DCR??? apare consemnat cu noi conotații, respectiv ,,țară-arhipeleag, țară-gazdă”); umoral (în limba română, apare ,,care aparține umorilor, care se referă la umori”, sens preluat din franceză, iar în DCR3 „care reflectă dispoziția sufletească de moment”); vierme (în limba română, apare cu sensul de „nume dat unor animale nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul moale, lunguieț, de obicei cu o piele lucioasă, care trăiesc în sol, în apă sau ca parazite pe plante și pe animale”, sens împrumutat din limba latină, iar în DCR3 „program informatic malefic care are proprietatea de a se multiplica folosind funcțiile automate ale sistemului de operare”, sens împrumutat din limba engleză).

Există cazuri în care autoarea consemnează cuvinte care aparțin limbajului familiar sau argotic: balcoane (‘sâni mari’), cânta (‘a fura’), coajă (‘portofel’), curenta (‘a aresta’), dirig (‘diriginte’), distrus (‘dependent de droguri’), fazan (‘a pica de fazan’, adică ‘a rămâne păcălit’), fază (‘a fi pe fază’, ‘a sta în alertă pentru a putea reacționa cu promptitudine’), fetiță (‘prostituată’), figură (‘a se rupe în figuri’ ceea ce înseamnă ‘a se da mare’), fiță (‘ostentație’), fura (‘a și-o fura’ echivalent cu ‘a lua bătaie, a o încasa’), fripturism (‘oportunism’), furăciune (‘furt, hoție’), gabor (‘polițist’), gaură (‘furt’; ‘tun’), grande (‘persoană puternică influentă, bogată’), grețuri (‘a nu avea grețuri’), greu (‘la greu’, ceea ce înseamnă ‘mult’), hachițos (‘năbădăios’), haios (‘amuzant’), holist (‘student care își petrece timpul mai mult în holul facultății decât în sălile de clasă sau la bibliotecă’), iarbă (‘canabis uscat și mărunțit care se fumează, eventual mestecat în tutun’), ieșeală (‘ieși’), întâlni (‘a avea întâlniri amoroase’), a înțepa (‘a înșela’), marfă (‘bun, frumos, de calitate’), mustață (‘la mustață’), papagal (‘fraier, prost, ageamiu’), penal (‘dezastruos, sub orice critică’), ușui (‘a alunga’, ‘ a goni’), valiză (‘a-și da foc la valiză’, adică ‘a face o greșeală’), varice (‘se mânca la varice, în picioare’), verzișor (‘dolar’ și, prin extensie, ‘bani’), viloi (‘vilă de mari dimensiuni’), vopsi (‘a-și vopsi un examen’, adică ‘a-și asigura nereușita la un examen’), zarzavagiu (‘persoană care se îndeletnicește cu schimbarea dolarilor’), zimți (‘bani’).

Pe baza acestor cuvinte care fac parte din registrul familiar sau argotic, autoarea dorește să evidențieze faptul că multe dintre cuvintele recente se construiesc pe baza aceluiași sens, așa cum este cazul cuvântului țepar, care apare în DCR3 definit ca „escroc, autor de țepuiri, persoană care dă țepe”. Acest sens este în strânsă legătură cu țeapă, țepui, țepuitor, toate acestea fiind alcătuite pe baza noului sens recent apărut. Dar această tehnică o întâlnim cu precădere în cazul cuvintelor care dobândesc în DCR3 noi conotații.

Autorii nu acordă o etimologie tuturor cuvintelor înregistrate, a se vedea, de exemplu, situația cuvintelor compuse derivate, respectiv celor care fac parte din registrul familiar, argotic (pentru că sunt creații interne, formate pe teren românesc de la un cuvânt de bază plus sufix etc.). În Tabelul nostru acei termeni sunt notați prin semnul grafic ,, –” în coloana corespunzătoare informațiilor asupra cuvântului, dar și în cea a evoluțiilor semantice. Excepție sunt următoarele cuvinte compuse ce beneficiază de notații etimologice, întrucât sunt împrumutate din limba de origine cu același sens („albastru-electric, bioelectric, cardiorespirator, deltaplan, ecocardiograf, fibroscop, gastroscop, heliocentrală, imunodeficiență, macroeconomic, nanoparticulă, nonosecundă, ozonoterapie, piezoceramic, radiochirurgie, semifinit, științifico-fantastic, tanatochimie, uninominal, videocameră, videodisc, videogramă, videomagnetic, videoteatru, videotecă, videotelefon, web-cameră, xenotransplant, xerografia, zooterapie, diodă-tunel (engl. tunnel diode), dosar-personal (engl. folder), dragă-aspiratoare (fr. drague-aspirante), dublu-orb (engl. double-blind), ediție-pirat (fr. edition-pirate), efect de tunel (fr. effet tunnel), efect de seră (fr. effet de serre), efect de domino (engl. domino-effet), efect ochi roșii (engl. red-eye effect), episod-pilot (fr. episode pilote), experiență-pilot (fr. experience-pilote), factor de risc (engl. risk factor), farfurie-zburătoare (engl. flying soucer), fată-mamă (fr. fille-mere), fermă experimentală pilot (după fr. ferme-pilote), fibră de sticlă (fr. fibre de verre), fibră optică (fr. fibre optique), filtru total (engl. total filter), fotograf-artist (fr. photogrape artiste), frază-cheie (fr. phrase-cle), fructe de mare (fr. fruits de mer), gardă de corp (fr. garde du corps), inițiativă-cheie (fr. initiative cle), interviu-fulger (fr. interview-eclair), încărca bateriile (fr. recharger mes batteries) ”.

În DCR3 apar și cuvinte formate prin substituție de sufix: „bahaist din bahaism, carent din carență, catifelin din catifelat, diarism din diarist, discreționism din discreționare, economizator din economizor, electoratist din electoralism, melodramatism din melodramatic, recopertare din decopertare, renaturare din denaturare, sedare din sedație” .

Am identificat și un număr însemnat de nume comerciale: „aracet, amidazină, Brifcor, Converse, cariocă, cialis, dederon, dero, elaskon, fimo, Frigocom, fungostop, voicetel, Gluvilact, mentovit, pix, rigips, Sinerdol, swarovski, Tamiflu, tampax, tempostat, termopan”.

Menționăm și formarea unor cuvinte provenite din nume proprii cum estecazul cuvintelor: „adidas (din n.pr. Adi Dasler); albatrosist (din n.pr. Albatros + -ist); alpaleologic (din n.pr. Al. Paleologu); bogzian (din n.pr. Geo Bogza + -ian); bohotin (din n.pr. Bohotin); ceaușel (din n.pr. Ceaușescu + -el); cehoviza (din n.pr. Cehov + -iza); chaplinesc (din n.pr. Charlie Chaplin + -esc); chirnoghiadă (din n.pr. Chirnoagă + -iadă); coperniciu (din n.pr. Copernic); Daciada (din n.pr. Dacia + -adă); dejism (din Dej + suf. -ism), delon (din n.pr. Alain Delon); echinoxist (din Echinox + -ist); eurabizare (Eurabia + -izare); fermion (de la n.pr. E. Fermi); fersmanit (din n.pr. Fersman); fidelist (din n.pr. Fidel Castro), filimonist (din n.pr. Filimon + -ist); finlandizare (din n.pr. Finlanda); gorbaciovism (din n.pr. Gorbaciov + -ism), gorbaciovist (din n.pr. Gorbaciov + -ist); gorepirgesc (din n.pr. Gore Pirgu + -esc); hamlet (din n.pr. Hamlet); hiroșimă(din n.pr. jap. Hiroshima), irakizare (din Irak +-izare); istratolog (din n.pr. Istrati + -log); iugoslavizare (din n.pr. Iugoslavia); landauit (de la n.pr. Landau); oblomovism (din n.pr. Oblomov); oscarizat (din n.pr. Oscar); armstrong (din n.pr. Armstrong); aslavitan (din n.pr. Aslan + vital); machiaverlâc (din Machiavelli + -lâc); mallarmeism (din n.pr. Mallarme + -ism); mangalez (Mangalia + -ez); mobră (din n.pr. Mobra); mobrist (din n.pr. Mobra + -ist); moonist (din n.pr. Moon + -ist); moțoc (din n.pr. Moțoc); patriciu (din n.pr. Patriciu); perpessicius (din n.pr. Perpessicius); romanist (din n.pr. Roman + -ist); savist (din n.pr. Sava); sevillan (din n.pr. Sevilla); shaktist (din n.pr. Shakti); sofiot (din Sofia + -ot); trabantist (din n.pr. Trabant + -ist); trafalgar (din n.pr. Trafalgar); venezuelit (dinVenezuela + suf.-it); vernian (format din n.pr. Jules Verne +suf. –ian); vadimizare (n.pr. Vadim + -izare); vangheliadă (din n.pr. Vanghelie+ -iadă)”.

În cazul unor cuvinte consemnate doar în DCR3, observăm că termenul înregistrat, dar și sensul este foarte recent, astfel încât autorii nu precizează nici măcar clasa gramaticală, de exemplu: „chiropractician, cinemaniac, itifalobie”. Printre cuvintele cărora nu le este precizată categoria gramaticală, se numără și abrevierile DJ, DNA, EBS, HSDPA, IATC, IBAN, LCD. Acestea sunt masculine, contextul de verificare cu articol ne-o arată; în ultima ediție din DOOM, unele dintre ele apar și exemplificate Dj (DJ-ul). De asemenea, numeroase cuvinte apar notate printr-un simplu „s.”, fiind o abreviere utilizată pentru a numi substantivele.

După cum afirmă Mioara Avram, adaptarea sau încadrarea morfologică a anglicismelor pune probleme de gen, de articulare enclitică, de număr și de flexiune cazuală la substantive Este important de precizat faptul că marea majoritate a cuvintelor care apar cu această notație sunt anglicismele. Este demn de consemnat faptul că acestea din urmă apar ca substantive fără însă a le fi precizat genul, sau că unele dintre ele au câte două genuri la forma nearticulată, iar aici un exemplu relevant ar fi un/o story, dar și story-ul. De asemenea, numele unor animate de sex femeiesc se încadrează în genul neutru cum ar fi spre exemplu topmodel. Un rol semnificativ îl au și ,,dubla marcare a numărului plural în exemple ca jeanși și comicsuri cu câte două desinențe sau tenismeni, cu alternanță englezească și desinență românească”.

Există situații în care cuvintele sunt formate după anumite modele, spre exemplu: „cuvântul acvasol (după modelul lui aerosol); amartiza (după modelul lui aluniza) cartodrom (după aerodrom); claustroman ( claustro + -man după meloman); deltaplan (Delta+ -plan după modelul lui cosmonaut); decântotecă (descântec + -tecă, formație după modelul lui cinematecă); Dinamoviadă (Dinamo + -iadă, după modelul olimpiadă); euroizat (din euro după modelul dolarizat); externare (din extern după modelul lui interna); festivalită (din festival + -ită după modelul laringită), frucadă (din fruct + -adă după modelul lui citronadă); frucola (din fruct + -cola după modelul lui coca-cola); fructonadă (din fruct după modelul citronadă); funariot (din n.pr. Funar + -iot după modelul fanariot); gazist (din gaz, după petrolist), gesepiadă (după olimpiadă), ghicitorie (după modelul vrăjitorie); glumotecă (după cinematecă); golaniadă (după modelul mineriadă); gropaniadă (după olimpiadă); inventică (după informatică); masteral (după doctoral); masterand (după doctorand); motelier (după hotelier); multiplet (după triplet); muzicuționist (după acordeonist); sănier (după bober); striptizoaică (după zgripțuroaică); venusonaut (care se referă la un astronaut care explorează planeta Venus, a fost creat după modelul lui cosmonaut); vitezoman (viteză +-man după tipul cleptoman); universiadă (Universitate + suf.-iadă, după modelul olimpiadă); vitezoman (după sportman), zmeurată (din zmeură + -ată după vișinată)”.

Unele cuvinte apar ca derivări regresive: „anesteziolog din anesteziologie; antologa din antologie; arheograf din arheografie; anatomopatolog din anatomopatalogie; cinecromatic din cinecromatie; cineficat din cineficare; devans din devansa; dezeroiza din dezeroizare; emula din emulație; epidemiolog din epidemiologie; fotocrom din fotocromie; iridolog din iridologie; papetar din papetărie; vernisa din vernisaj”.

Este important de menționat că nu toate cuvintele care se află în DCR3 sunt consemnate și în DEX, iar câteva exemple, în acest sens, ar fi următoarele: „ulcacetamid, ultraînalt, ultraperfecționat, ultrarece, undă de șoc, undă verde, underdog, unghiula, urechist, vagonabil, vasopresin, vocefon”.

În unele cazuri, autorii DCR3 optează pentru a indicarea vechimii unora dintre cuvinte sau sintagme, așa cum putem observa în următoarele cuvinte: „ciolănar, ciripitor, citoscopie, composesorat, consultant, coșerit, cucuteian, caft, chirvai, europene, farist, fâș, fomist, frontierist, zlătnean, gatism, ginși, giuvaiergereasă, gurist, helancă, hotă, intradermic, împinge (împinge tava), întors (a o da la întors), maratonistă, paluxa, papuc, parașută, parla, redegist, ridica, sexapilos, sobornicitate, tembelizor, țevar”.

Dar, pe de altă parte, există o serie de cuvinte care se modifică de la o ediție la alta din punct de vedere grafic, mai exact, într-o ediție apar cu forma din limba de origine, iar în alta sunt adaptate, după cum este cazul cuvântului stres care în prima ediție apare cu grafia din limba engleză, stress, dar în a doua ediție a fost deja adaptat normelor și sistemului limbii. Alte cuvinte apar „cu grafia adaptată după model românesc în primele două ediții, cum este cazul elementelor lexicale împrumutate din limba engleză, iar în a treia ediție își schimbă grafia după limba de origine ca în cazul cuvintelor pickpocket și pipeline”. Cele două cuvinte apar în primele ediții cu cratimă, respectiv pick-pocket, pipe-line, iar în a treia ediție sunt înregistrate cu forma din limba originară, adică fără cratimă. În esență, marea majoritate a cuvintelor împrumutate din engleză apar cu grafia originară, fiind cuvinte în curs de adaptare, iar în DCR3 identificăm numeroase exemple în acest sens: „baby-sitter, baby-sitting, bachelor, backlight, bacon, backup, card, cash, casual, charter, dance, deadline, disc, e-banking, e-book, ecstasy, Facebook, facelift, flash, flash mob, gigabyte, glamour, glam-rock, gloss, glossy, hacker, hacking, hamburger, handling, handset, hands-free, hippy, infringement, iPad, iPhone, iPod, jab, jet, jet ski, job, jobshop, jogger, jogging, joint, joystick, kangoo, karting, kit, kitsch, kitesurfing, lifestyle, light, like, live, living-room, lock-out, look, loser, mail, mainstream, make-up, mall, malware, marker, mash, megabyte, memory stick, merchandiser, mess, middle class, must-have, must-see, no frost, no man’s land, notebook, nursing, off, off-shore, out, outfit, outlet, overdraft, pager, parkour, party, part-time, quark, rand, reality show, redneck, refresh, reggae, road, roaming, scroll, share”.

Studiu statistic

Analiza celor trei ediții ne-a permis înregistrarea unui număr total de 10800 de intrări. Din totalul de 10 800 intrări, în prima ediție sunt înregistrate 3743 de cuvinte, în a doua ediție sunt 5628, iar în a treia sunt 9875 de cuvinte.

În ediția a doua se păstrează din ediția I un număr de 3733 de intrări, restul de 1895 de cuvinte fiind adăugate.

În ediția a treia se conservă din ediția a II-a un număr de 5537 de voci, iar 4247 sunt adăugate. Notăm că din ediția I se regăsesc cuvinte în ediția a treia, cuvinte la care, în ediția a II-a, s-a renunțat. Există un număr mare de cuvinte din ediția I care se găsesc și în ediția a III-a, însă unele se păstrează ca articol independent, cele mai multe dintre ele fiind cuvinte compuse sau sintagme, în timp ce altele au fost regrupate sub termenul de bază. Astfel, cuvintele compuse sau sintagmele care au fost regrupate în ediția a III-a sub termenul de bază sunt în număr de 856, iar cele care se păstrează ca articol independent sunt în număr de 2877 de cuvinte.

Comentariul claselor gramaticale

În ceea ce privește clasele gramaticale, putem spune că, în DCR3, clasa cea mai bine reprezentată este cea a substantivului, conform diagramei de mai jos (v. Fig.1.). În cadrul substantivului, notăm prezența într-un număr mare a subst. fem. După cum bine observăm, 29 % sunt substantive feminine, 23% substantive neutre și doar 14 % substantive masculine. Remarcăm, de asemenea, prezența unui procentaj de 8 % substantive care nu sunt încadrate nici unui gen gramatical. După substantive, cu un număr relativ mare de cuvinte înregistrate, urmează adjectivele, cu un procentaj de 18 %, celelalte categorii gramaticale fiind mai puțin prezente în dicționar, și anume verbele (5%), numeralele(0,001%), interjecțiile(0,001%) și locuțiunile prepoziționale(0,001%).

Fig.1.

Comentariul informațiilor de natură etimologică

În cele ce urmează, vom aborda analiza informațiilor de natură etimologică, în sensul examinării căii de pătrundere a acestora. Inventarul nostru ne-a permis să observăm prezența unor cuvinte care provin din engleză, franceză, germană, spaniolă. În acest sens, trebuie să menționăm faptul că unele cuvinte au dublă sau chiar triplă cale de pătrundere, fapt consemnat și de autorii dicționarului. De aceea, în unele cazuri am notat fr./lat./germ., Cf. fig. 2, putem observa că cele mai multe cuvinte provin din limba franceză (41 %), fiind urmate imediat de cele din engleză (27 %). Altele, circa 21 %, sunt cuvinte ce provin din engleza americană, din cehă, olandeză, turcă, maghiară, ucraineană, japoneză și chineză. Un număr mai mic de cuvinte provin din italiană (6 %), spaniolă (1 %), rusă(1 %). Cuvintelor care provin din limbile notate anterior, în mod special celor din turcă, ucraineană, chineză, japoneză, nu le-am putut menționa evoluția semantică decât în situația în care apăreau alături de o altă limbă; spre exemplu, rus./fr., respectivul cuvânt ,,activist”(V. Anexa) putând fi verificat dacă a pătruns în limba română cu același sens sau dacă a dobândit noi conotații. Datorită faptului că abrevierile au fost notate în coloana corespunzătoare informațiilor asupra cuvintelor, au fost reprezentate și ele tot pe această diagramă, astfel că un număr relativ mic de abrevieri am putut identifica în DCR3, și anume aproximativ 1 %.

Fig.2.

Comentariul evoluțiilor semantice

În această analiză, am căutat să evidențiem în ce măsură cuvintele înregistrate în DCR3 își păstrează sensul din limba de origine (engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană) sau dobândesc noi conotații. În acest sens, cele mai bune exemple sunt cuvintele compuse formate pe teren românesc. După cum se observă din figura de mai jos (v. fig. 3) marea majoritate a cuvintelor, adică aproximativ 72%, își păstrează sensul, în timp ce 28% primesc noi conotații. Acest fapt se datorează în mare parte DCR3 care adaugă un număr mare de sensuri anumitor cuvinte; spre exemplu, substantivul impact cunoaște nu mai puțin de 6 accepții, iar verbul a realiza 10 sensuri.

Fig.3.

Pentru a vedea și a exemplifica mai bine evoluția semantică a cuvintelor, luăm în discuție tranșa alfabetică B, E, Z. Fiecare din cele trei a fost analizată ținând seama de trei aspecte, și anume: (1) cuvinte monosemantice din limba engleză, franceză, germană, spaniolă etc. care își păstrează sensul în limba română; (2) cuvinte polisemantice din limba X (engleză, franceză, germană) care pătrund în limba română cu un sungur sens, cu aproape toate, ori cu toate sensurile și (3) cuvinte care au dezvoltat sensuri noi în limba română față de sensul inițial din limba originară.

În primul rând, este necesar să precizez că, în cazul literei B, din cele 685 de cuvinte repertoriate, 357 dintre acestea își păstrează sensul, iar 14 și-l modifică. Din cele 508 intrări înregistrate în cadrul literei E, 295 își păstrează sensul, iar 12 îl schimbă, în timp ce tranșa alfabetică Z conține un număr de 62 de voci, dintre care 22 intră în limba română cu același sens, iar unul singur își extinde sensul. Celorlalte cuvinte din această tranșă alfabetică nu le-a putut fi identificată etimologia, deci nu a putut fi urmărită nici evoluția semantică. De aceea, putem afirma că un număr mare de cuvinte îl ocupă și cuvintele compuse sau derivate formate pe teren românesc.

În ceea ce privește primul aspect, am observat că mare parte din cuvinte își păstrează sensul din limba originară, în special cele intrate în limba română pe filieră engleză. În acest sens, notăm câteva exemple : ,,bacon, bantustan, barbecue, barochism, batiscaf, beatnic, bingo, bioactiv, bioastronautică,bioclimatic, biodegradabil, bluetooth, brand, brizură, bronzaj, bronzant, bungalou, echipă, eclezial, ecluză, ecluzare, ecocardiogra, ecologist, efasare, efemeritate, electrocardiograf, emfatiza, endemicitate, epopeic, ergometric, escaladă, eșantionaj, etanol, eutanasia, excepție, expertiza, zacherlină, zegism, zvoni, zvonologie, zvonotecă”. Am înregistrat și cuvinte care au intrat în limbă cu unul, două sau cu toate sensurile. Relevante, în acest sens, sunt următoarele cuvintele-titlu: bancă a pătruns în limba română cu două sensuri, ambele preluate din limba franceză; bac a pătruns în limba română cu două sensuri, însă în acest caz unul este preluat din franceză: ,,ambarcațiune cu fundul și capetele plate, folosită pentru traversarea râurilor sau lacurilor de la un mal la altul sau pentru serviciile auxiliare ale unei nave”, iar cel de-al doilea din limba germană ,,element al sculelor și dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine) cu care se prind piesele în vederea prelucrării lor”. Cuvântul-titlu bloc are în limba româmă trei sensuri, două preluate din limba franceză unde apare cu sensul de ,,bucată, masă mare dintr-o materie solidă și grea, corp, obiect dintr-o bucată”, iar unul din limba engleză ,,clădire mare cu mai multe etaje” și ,,obturare a unei căi vasculare sau întrerupere a circulației printr-un vas”.

Cel mai mare număr de cuvinte care se află consemnate în DCR3 sunt acelea care, după cum am precizat și în paginile anterioare, capătă noi conotații. Un exemplu în acest sens este cuvântul zombi care apare cu nu mai puțin de 21 de accepții.

În afară de aceste cuvinte care au intrat în limba română din diverse limbi, există și cuvinte care s-au format pe teren românesc, iar cele mai multe exemple în acest sens sunt cuvintele derivate sau compuse ,,baron, barona, baronat, baronet, baroni, baroniadă, edil(edil-șef), edilitar (edilitar-gospodăresc), editor (editor-critic), editorial (editorial-eveniment), editură (editură-pirat), ediție (ediție electronică), educativ (educativ-estetic), educator (învățător-educator), educație (educație timpurie), expo (expo-elevi, expo-parc, expo-școală), expoziție (expoziție-atelier, expoziție-concurs, expoziție-dezbatere, expoziție-simpozion, expoziție-târg, expoziție-test), zero ( categoria-zero, de gradul zero, grupa zero, măsura/talia zero, momentul zero, opțiunea zero, ora zero, punctul zero, sursă zero, zero barat), zi (zi-grad, zi-motor), zidar (zidar-șamotor), zugrav (zugrav-vopsitor)”.

Concluzii

Lucrarea de față a avut ca finalitate să ofere studiul comparat al celor trei ediții ale Dicționarului de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu. Structurată în două capitole, urmate de o Anexă și Bibliografie, prin expunerea noastră am căutat să evidențiem, pe de o parte, importanța unui asemenea dicționar pentru spațiul românesc, iar, pe de altă parte, să surprindem dinamica lexicului românesc contemporan.

În primul capitol, am căutat să evidențiem rolul important pe care l-a jucat limba în realizarea comunicării umane realiza, comunicarea reprezentând funcția esențială a limbii. Părerile specialiștilor, în speță cele ale lui Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coșeriu, Antoine Meillet sau Gheorghe Ivănescu, diferă de la un caz la altul nefiind, în cele mai multe situații unitare. De aceea, putem afirma că istoria limbii se află într-o strânsă legătură cu istoria societății, jucând un rol esențial ce îi permite să explice raporturile care se stabilesc între diferite comunități locale și populațiile cu care au intrat în contact, oferindu-ne astfel o mai bună înțelegere a mijloacelor prin care anumite elemente lexicale au intrat în limbă.

Semnificant este faptul că limba se află într-o continuă mișcare și modificare, ceea ce înseamnă că limba nu este ceva fix, stabil; ea permite contactul dintre limbi, un fenomen important atât din punct de vedere teoretic, cât și istoric. Numeroși teoreticieni au vorbit despre interferențele dintre limbi printre care se numără Ioan Lobiuc, Marius Sala sau John Lyons. Din ceea ce ne prezintă ei, putem deduce că inovațiile lexicale reprezintă schimbările care se produc în lexicul limbii, iar acestea apar ca rezultat al interferențelor lingvistice. Un produs al acestor limbi în contact a dus la așa-numitul bilingvism care presupune existența a două limbi și rezultatul interferenței dintre acestea. Conceptul de împrumut a cunoscut mai multe definiri din partea unor lingviști, precum Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Alexandru Graur, Theodor Hristea, Marius Sala ș.a. Indiferent de originea lor, împrumuturile lexicale apar în vocabularul limbii române ca surse de inovații externe.

În urma lecturii, am notat că un loc aparte în vocabularul limbii române îl ocupă și împrumuturile neologice sau neologismele. În cazul acestor împrumuturi, am constatat că, pe de o parte, există împrumuturi latino-romanice (de origine latină, italiană și franceză) și, pe de altă parte, împrumuturi anglo-saxone. Un număr redus de termeni neologici au început să pătrundă prin intermediul limbilor polonă, rusă și neogreacă încă din secolele XVII-XVIII. În procesul de modernizare al limbii române, un rol important l-a avut și influența italiană care și-a făcut simțită prezența începând cu secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cei mai mulți termeni aparținând terminologiei muzicale. Franceza va exercita cea mai mare influență asupra limbii române încă din secolul al XIX-lea, cei mai mulți termeni ilustrând domeniul politico-social, militar, administrativ, juridic, economic, filosofic, medical și științific. În ceea ce privește influența germană, aceasta s-a manifestat doar regional asupra românei, și anume în Transilvania. Pentru a putea avea o imagine de ansamblu asupra vocabularului limbii române a fost necesar să avem în vedere și influența engleză care în ultimele decenii s-a manifestat fie direct, fie indirect.

Am considerat că este necesar să vorbim și despre adaptarea neologismelor în limba română cu precizarea că spre deosebire de alte limbi, împrumuturile de origine latino-romanică nu au creat mari dificultăți de adaptare în limba română. Așadar, am putut ajunge la concluzia că vocabularul unei limbi este influențat de cuvintele nou-apărute pe două căi, și anume: internă, prin formarea unor cuvinte care apar ca rezultat a derivării, schimbării clasei gramaticale sau calcului lingvistic, respectiv externă, ce presupune împrumutul unor sintagme sau cuvinte din alte limbi.

Am procedat, de asemenea, la o trecere în revistă a anglicismelor, care au fost pe larg discutate și analizate de către Mioara Avram în Anglicismele în limba română actuală, de Adriana Stoichițoiu-Ichim în Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, dar și Theodor Hristea în Pseudoanglicisme de proveniență franceză în limba română.

În ceea ce privește „cuvintele recente”, am considerat necesar să ofer câteva informații cu privire la geneza Dicționarului de cuvinte recente, dar și la definiția propusă de către Florica Dimitrescu cuvântului recent. DCR a cunoscut până în momentul de față trei ediții. Prima a văzut lumina tiparului în anul 1882, a doua în 1997, iar a treia în 2013. Lectura prefaței celor trei ediții ne-a permis să aflăm că la originea elaborării acestui dicționar a stat o preocupare mai veche a Floricăi Dimitrescu, preocupare identificată încă de pe vremea studiilor sale universitare de la Facultatea de Litere a Universității din București. Confruntându-se cu diverse surse lexicografice pe parcursul evoluției sale profesionale, Florica Dimitrescu a constatat că lucrările lexicografice contemporane nu ofereau informații asupra sensurilor noi dobândite de unele lexeme, dar nici nu înregistrau toate expresiile și cuvintele neologice. Prin urmare, bazându-se pe presa vremii, adică pe ziarele și revistele ce circulau înainte de 1982, a întocmit mai multe fișe. Toate aceste fișe au devenit apoi materialul ce constituie prima ediție a DCR-ului.

Articolele de dicționar respectă structura clasică a unei intrări, astfel avem cuvintele-titlu ordonate alfabetic, însoțite de informații gramaticale, de întrebuințare în scris, informații de pronunțare și, nu în ultimul rând, de informații asupra datării cuvintelor. Raportându-ne la ediția a treia a DCR, putem afirma fără reținere că Florica Dimitrescu face un bine major, nouă, celor de astăzi, întrucât grație tuturor edițiilor reușim să observăm atât cantitativ, cât și calitativ evoluția dinamicii limbii române actuale și, implicit, a lexicului românesc. Acest dinamism este vizibil, în primul rând, în plan semantic, în sensul în care cuvintele înregistrate indiferent de ediție sunt relaționate unui limbaj particular, specific epocii, și anume în ediția I cuvintele înregistrate ilustrează așa-numita limbă de lemn, fiind legate de perioada comunistă, ediția a II-a pune în lumină un limbaj al deschiderii spre un alt tip de discurs, discursul postdecembrist, în care știința și tehnica primesc noi impulsuri, iar cu ediția a treia aceste noi impulsuri sunt mult mai bine ancorate și fixate.

Capitolul al doilea este dedicat strict noutăților care apar în DCR3, noutăți evidențiate prin intermediul Tabelului sinoptic din Anexă. Dacă în ediția I sunt înregistrate 3743 de cuvinte, în ediția a II-a 5628 de cuvinte, cu ediția a treia am notat o augmentare a numărului acestora, ajungându-se aproximativ la triplarea, dacă ne raportăm la prima ediție, respectiv dublarea, dacă ne raportăm la ediția a doua, numărului acestora. Dacă primele două ediții notează ca intrări distincte atât cuvintele-titlu compuse, cât și sintagmele, cu ediția a treia acest sistem de înregistrare este modificat, în sensul că Florica Dimitrescu înregistrează sub cuvântul de bază, în general substantiv ce intră în componența structurilor compuse, toate celelalte structuri. Prin urmare, cu ediția a treia toate articolele de dicționar sunt reorganizate. Astfel, cuvintele compuse sau sintagmele care au fost regrupate în ediția a III-a sub termenul de bază sunt în număr de 856, iar cele care se păstrează ca articol independent sunt în număr de 2877.

Referitor la problema claselor gramaticale am observat în urma studiului înteprins că cele mai multe cuvinte sunt substantive (69%) dintre care un procent de 29% sunt substantive feminine, 23% substantive neutre, 14 % substantive masculine, iar sintagmele substantivale 1%. La acestea, mai adăugăm adjectivele, cu un procent de 18 %, celelalte categorii gramaticale fiind mai puțin predominante în dicționar, respectiv verbele (5%), interjecțiile și locuțiunile prepoziționale.

În ceea ce privește informațiile referitoare la etimologia cuvintelor, am constatat că un număr mare de cuvinte provine din limba franceză (41 %), de aceea, putem afirma că cele mai multe împrumuturi sunt de origine latino-romanică, fapt ce ilustrează dinamica și preferința românilor pentru o limbă care face parte din familia limbilor romanice. Avem și un număr mare de anglicisme (27%), ce aduc o imagine asupra dinamicii lexicului românesc actual evidențiind grație prezenței lor ușurința cu care acestea sunt însușite de către români. După cum am menționat și în cuprinsul lucrării, limba română este foarte deschisă spre împrumuturi, spre noutate tocmai datorită dinamismului și dezvoltării continue a acesteia. Altele, circa 21 %, sunt cuvinte ce provin din engleza americană, din cehă, olandeză, turcă, maghiară, ucraineană, japoneză și chineză. Evoluțiile semantice ale cuvintelor au ocupat un rol important în studiul nostru și am putut observa că cele mai multe cuvinte care au intrat în limba română din diverse limbi de circulație internațională, și nu numai își păstrează sensul de bază (72 % din numărul total). Restul de 28 % de cuvinte și-au modificat sensul primind noi conotații sau în unele cazuri dezvoltând noi sensuri.

Dicționarul de cuvinte recente este important pentru spațiul românesc, fiindcă surprinde atât dinamica lexicului, cât și deschiderea românilor spre cuvinte noi.

Bibliografie

Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Academiei Române, 1997.

Coșeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Ediția a II-a, Cluj, Echinox, 1999.

DCR1, 2, 3 = Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente,ediția I, București, Albastros,1982; ediția a II-a, București, Logos, 1997; ediția a III-a, București, Logos, 2013.

DEX = Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

DOOM2 = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

DȘL= Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

Felecan, Nicolae, Vocabularul limbii române, Cluj-Napoca, Editura Mega / Presa Universitară Clujeană, 2004.

Graur, Alexandru, Probleme ale cultivării limbii, în „Limbă și literatură”, 1978, nr. 3, p. 41.

Graur, Alexandru, Sinteze de limba română, Ed. a II-a revizuită și mult îmbogățită, București, Edit. Didactică și Pedagogică, 1981.

Hristea,Theodor, Pseudoanglicisme de proveniență franceză în limba română, în ,,Limba română”, XXIII, 1974, nr. 1, p. 61-71.

Iordan, Iorgu, Bilingvism în domeniul romanic, în SCL, 1973, nr. 2, p. 5.

Iordan, Iorgu, Robu,Vladimir, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Lobiuc, Ioan, Contactele dintre limbi (O ramură nouă și dinstictă a științei limbajului), Iași, Editura Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 1998.

Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, București, Editura Științifică, 1995.

Macrea, Dimitrie, Cuvinte românești în limbile vecine, în idem, Probleme ale structurii și evoluției limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

MDA = Micul dicționar academic, vol. I-IV, București, EdituraUnivers Enciclopedic, 2001-2003.

MDN = Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Ediție revizuită, augmentată și actualizată, București, Editura Saeculum, I.O., 2002.

Maiorescu,Titu, Critice, vol. II, București, Editura Minerva,1973.

Pușcariu, Sextil, Limba română. Privire generală, vol.I., București, Minerva, 1976.

Rădulescu, Ion Heliade, Gramatica românească, ediție de studiu de Valeria Guțu Romalo, București, Editura Eminescu, 1980.

Sala, Marius, Limbi în contact, București, Editura Enciclopedică, 1997.

Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Iași, Polirom, 1998.

Zafiu, Rodica, Cuvinte Recente, în „România literară”, 15 iulie 1998, p. 11.

Resurse electronice:

Pruteanu, George, Cuvintele a două lumi, în „Dilema”, 21 noiembrie 1997, http://www.pruteanu.ro/CroniciLiterare/252dimitrescu-recente.htm, accesat în data de 20 februarie, 2013.

dexonline.ro, accesat în data de 20 octombrie, 2013.

CUPRINS

Argument

Cap. I

Introducere

Limba ̶ fenomen lingvistic, social și cultural

Contactul lingvistic. Un punct de vedere

Bilingvismul

Împrumutul lingvistic. Împrumuturi lexicale vechi

Conceptul de „neologism” și împrumuturile lexicale neologice

Anglicismele

Cuvinte recente

Cap. II

Introducere

Comentariul Tabelului sinoptic din Anexă

Studiu statistic

Comentariul claselor gramaticale

Comentariul informațiilor de natură etimologică

Comentariul evoluțiilor semantice

Concluzii

Bibliografie

Cuprins

Bibliografie

Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Academiei Române, 1997.

Coșeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Ediția a II-a, Cluj, Echinox, 1999.

DCR1, 2, 3 = Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente,ediția I, București, Albastros,1982; ediția a II-a, București, Logos, 1997; ediția a III-a, București, Logos, 2013.

DEX = Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

DOOM2 = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

DȘL= Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

Felecan, Nicolae, Vocabularul limbii române, Cluj-Napoca, Editura Mega / Presa Universitară Clujeană, 2004.

Graur, Alexandru, Probleme ale cultivării limbii, în „Limbă și literatură”, 1978, nr. 3, p. 41.

Graur, Alexandru, Sinteze de limba română, Ed. a II-a revizuită și mult îmbogățită, București, Edit. Didactică și Pedagogică, 1981.

Hristea,Theodor, Pseudoanglicisme de proveniență franceză în limba română, în ,,Limba română”, XXIII, 1974, nr. 1, p. 61-71.

Iordan, Iorgu, Bilingvism în domeniul romanic, în SCL, 1973, nr. 2, p. 5.

Iordan, Iorgu, Robu,Vladimir, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Lobiuc, Ioan, Contactele dintre limbi (O ramură nouă și dinstictă a științei limbajului), Iași, Editura Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 1998.

Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, București, Editura Științifică, 1995.

Macrea, Dimitrie, Cuvinte românești în limbile vecine, în idem, Probleme ale structurii și evoluției limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

MDA = Micul dicționar academic, vol. I-IV, București, EdituraUnivers Enciclopedic, 2001-2003.

MDN = Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Ediție revizuită, augmentată și actualizată, București, Editura Saeculum, I.O., 2002.

Maiorescu,Titu, Critice, vol. II, București, Editura Minerva,1973.

Pușcariu, Sextil, Limba română. Privire generală, vol.I., București, Minerva, 1976.

Rădulescu, Ion Heliade, Gramatica românească, ediție de studiu de Valeria Guțu Romalo, București, Editura Eminescu, 1980.

Sala, Marius, Limbi în contact, București, Editura Enciclopedică, 1997.

Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Iași, Polirom, 1998.

Zafiu, Rodica, Cuvinte Recente, în „România literară”, 15 iulie 1998, p. 11.

Resurse electronice:

Pruteanu, George, Cuvintele a două lumi, în „Dilema”, 21 noiembrie 1997, http://www.pruteanu.ro/CroniciLiterare/252dimitrescu-recente.htm, accesat în data de 20 februarie, 2013.

dexonline.ro, accesat în data de 20 octombrie, 2013.