Comentariu și analiză teologică la capitolul Cuvânt care [618163]

Ministerul Educației Naționale
Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Specializarea Teologie Pastorală

Lucrare de seminar
Comentariu și analiză teologică la capitolul „ Cuvânt care
lămurește lucrarea ascunsă în Hristos [cf. Col 3,3] și arată pe
scurt scopul făgăduinței monahale ” din scrierile Sfântului
Theolipt al Filadelfiei

Coordonator: Student: [anonimizat]. Lect. Univ. Dr. Lucian D. Colda Rujan Ionel Adelin

Alba Iulia
2018

2

Cuprins :

I. Introducere: ………………………….. ………………………….. ………………….. 3
II. Înstrăinarea, sau fuga monahului de lume și cele ale acesteia ……… 4
III. Trăirea lăuntrica a lui Hristos ………………………….. ……………………… 6
IV. Rugăciunea – dialog al gândirii cu Dumnezeu ………………………….. … 8
V. Concluzii : ………………………….. ………………………….. …………………… 10

3

I. Introducere:

Trăind într -o epocă tulburată dinafară de multe eresuri povenite din Apus, iar dinlăuntru
de către mișcarea unionistă ce luase amploare tot mai mult în capitala bizantină, cunoscut fiind
fondul tensionat al contextului celei de -a patra cruciade, al cărui rezultat fusese căderea
Constantinopolului (1204) în mâinile latinilor cruciați, jefuirea și vandalizarea acestuia, chiar
instalarea unui episcop latin în această cetate, fa pt care a atras mutarea capitalei la Efes pentru mai
bine de jumătate de veac, viața Sfântului Teolip fiind profund marcată de contextul i storico -politic
în care a trăit.
Detalii d espre Sfîntul Te olipt al Filadelfiei aflăm de l a principalul său biograf, Nichifor
Chumnos , care scrie despre acesta cu ocazia în care împăratul bizantin Mihail al -VIII-lea
Paleologul își înițiază politica unionistă forțând oarecum un întreg imperiu să dea curs sinodului
unionist de la Lyon din 1275 stârnind împotrivirea populați ei, printre care se afla și tânărul de
condiție modestă, Teolipt, fapt pentru care este trimis în exil. Chiar dacă ulterior se va căsători și
va fi hirotonit diacon, înclinația acestuia spre spiritualitatea mistico -ascetico -contemplativă a
Bisericii îl va determina să realizeze îndelungi vizite pe la mănăstirile renumite, chiar ajunge să se
supună unui ascet renumit în acele ținuturi, practicând o disciălină ascetică deosebit de strică
privind trezvia minții. Nu sunt certe informațiile potrivit cărora, Teol ipt susținând aceași rezistență
la politica unionistă, ajunge să fie bătut și închis, acesta în tot acest timp ajunge să fie povățuit de
un anume Nichifor din Singurătate, mai exact dacă acest Nichifor Pustnicul sau cel din Singurătate,
este unul și aceela și cu părintele său de la mănăstirea de lângă Niceea pe care o frecventa regulat
și în grija căruia de dedase.
Importantă fiind lucrarea dezvoltată de aceste chiar și în temniță sub î ndrumarea
cunoscutului Nichifor cel Însingurat, de la care se păstrează până astăzi câteva scrieri, și mai puțin
personalitatea părintelui dinaite, putem observa impactul învățăorului să asupra sa deoarece după
eliberare se retrage într -o colibă în preajma Efesului, iar mai apoi la o mănăstire în preajma
faimosului pustnic Nil Italianul care viețuia în muntele lui Auxențiu.

4
Politica de restaurare a Ortodoxie dezvoltată de către fiul lui Mihail al VIII -lea Paleologul,
Andronic al -II-lea Paleologul prin depu nerea tuturor episcopilor unioniști, chiar și a patriarhului
Ioan Bekkos, crează contextul optim pentru alegerea lui Teolipt, la numai 33 de ani, ca mitropolit
al Filadelfiei . Toate demersurile sale de mai târziu, asceza practicată și lucrarea rugăciunii, îi vor
contura deja precoce aureola de sfânt încă din viață. Poate că cel mai interesant aspect al vieții sale
deși destul de tumultoasă a fost acela că el fusese îndrumătorul duhovnicesc al marelui Grigorie
Palama, viitorul stâlp al Ortodoxiei, până la pl ecarea sa în Athos.
Într-un cuvânt, marele Teolipt mitropolit al Filadelfiei a fost unul dintre precursorii înnoirii
isihaste din secolul al XIV -lea al cărui punct culminant îl reprezintă opera și însăși personalitatea
Sfântului Grigorie Palama , Teolipt r eprezenând veriga de legătură a predaniei isihaste din secolele
trecute, sau într -un cuvânt, întruparea Tradiției prin paterninatea duhovnicească predată mai
departe urmașilor dimpreună cu întreaga moștenire a Sfinților de veacuri.
II. Înstrăinarea, sau fuga monahului de lume și cele ale acesteia
În incipitul „ Cuvâtului care lămurește lucrarea cea ascunsă în Hristos [cf. Col 3,3] și arată
pe scurt scopul făgăduinței monahale” , Sfântul Teolip t aduce un cuvânt de laudă împărătesei Irina
devenită Evloghia: „ După ce ai fost împărăteasă în lume, te -ai grăbit să împărățești și peste
patimi ..”1 pentru puterea pe care a avut -o părăsind cele ale lumii pentru dragostea lui Hristos. Aici
vin și cei tari și cei slabi, nu aceste reprezentând lucrul de căpătâi, ci sfârștul vieții, cum vei fi găsit
în ceasul morții după cum avva Sisoe spunea aceluia ce căzuse de nenumărate ori în păcat, că îi
este ămperativ să se ridice, iar la întrebare până când sa facă aceasta, bătrânul i -a răspuns că până
când moartea îl va afla fie în bine fie în rău. Acum, după ce laudă faptul că a ales frumoasa cale
monahală, Teolipt atinge prima problemă esențială pe care un începător în viața călugărească
trebuie să îl faca: pocăința [ μετανοια – sau schimbarea minții]. „ Deci fiindcă ai lăsat lumea
înșelătoare și ai alergat spre lumea preastrăvezie a virtuții și ți-ai schimbat viața ca să duci o
viață înnoitoare, trebuie să îmbrățișezi și lucrurile proprii făgăduinței monahale … ca nu cumva
aducând în ea vreo amestecare a vieții lumești să -ți tulburi privirea curată a virtuții și de aici
retagerea să ți să facă fără rod ”2. Despre această trasfigurare a nous -ului, se poate foarte ușor

1 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascunsă în Dumnezeu, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică
jr., Sibiu, Edit. Deisis, 2010, p. 202.
2 Ibidem, p. 203.

5
asocia cu Înstrăinarea despre care vorbesc părinții. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul afirmă
urmaroarele: „ Călugăr este acela ce , în trup material fiind, prtrece în treapta, rânduiala și starea
ființelor netrupești ”3. Tot egumenul mănăstirii din Sinai, compară această ieșire a monahului din
lume cu ieșirea poporului ales, a evreilor, din robia egiptenilor, care simbolizează ieșirea poporului
ales, adică al creștinilor, și mai cu seamă a monahilor, de sub tirania patimilor sau al „Faraonului
celui gândit” cum adesea este numit Satan în imnografia bisericească. Singurul lucru pe care îl
cere Dumnezeu celui care îi urmează este dragoste desăvârșită.
Tot avva Ioan spune că cel care se leapădă de lume din frică, „se aseamănă tămâiei care
arde repede, la început răspândindu -și mireasma, la urmă sfârșind cu fum”4, lepădarea trebuind să
se facă din toată inima, adică d in dragoste desăvârșită pentru Dumnezeu .
„Făgăduința monahală e un pom cu coroana înaltă și foarte roditoare, a cărui rădăcină
este înstrăinarea de toate cele trupești [ αποξενωση απ’ ολα τα σωματικα ]…și a faptului de a nu
avea nici o afecțiune [σχεση ] față de lucrurile a fugit …”5, toate acestea în vederea câștigării
„Mărgătiarului celui de mult preț” [Mt. 13, 45 -46], adică a lui Hristos, sensul ultim al existenței
umane. Această transformare, metanoia, este văzută dintr -o perspectivă batismală, pentr u că „
lepădând murdăria prin baia dumnezeiască …și ai primit printr -o plăsmuire din nou noblețea
plăsmuirii dintâi.”6 și totodată dintr -o perspectivă soteriologică, a restaurării aduse de Hritsos firii
omenești.
Starețul Iosif Vatopedinul spunea: „Prin călcarea și neascultarea voii dumnezeiești , am
introdus voia noastră proprie , care a născut moartea[…] stăruind în a -și face vioa proprie, omul
a pervertit puterile sale firești, ale minții sale, în cele «împotriva firii». Astfel a început să
stăpânea scă asupra lui «cel fără de minte», adică diavolul ”7. De aici concluzionăm faptul că în
măsura în care nu se realizează în mod concret refacerea noastră în Înierea Lui Hristos, ca asumare
a vocației noastre de creștini, și iarăși, mai cu seamă în rândul mo nahilor, devenirea noastră întru
ființă, sau mai precis îndumnezeirea noastră nu este pe cale să se petreacă prea curând. Înstrăinarea,
sau cu alte cuvinte pocăința asumată, pregătește plămada viitoarei ființe îndumnezeite, deci de

3 Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți care arataă cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși ,
vol IX, introducere, note și traducere de Dumitru STĂNILOAE , București, Edit. EIBMBOR, 1980, p. 46.
4 Ibidem, p.52.
5 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, op. Cit ., p. 203.
6 Ibidem, p. 204.
7 Iosif VATOPEDINUL , Asceza, maica sfințeniei, traducere de Agapie CORBU , București, Edit.Bizantină, 2000, pp. 52 –
53.

6
bună seamă, Sfântul Ioan Klimachos așează această virtute, să -i zicem, în fruntea Scării sale, ca
primă treaptă, fără de care este imposibilă inaintarea acelora ce doresc să se avânte pe această
Scară a virtuților.
III. Trăirea lăuntrica a lui Hristos

Adresările următoare sunt realizate din pesrpectiva bătrânului mult încercat în cele ale
vieții spirituale, a avvei care răspunde nevoilor ucenicului să fără ca acesta din urmă măcar să -și
fi rostit frământările înaintea Sarețului său. Sfântul Nicolae Caba sila compară transformarea sau
mai bine spus nașterea de sus, despre care Mântuitorul îl învață pe Nicodim (In. 3,3), asemenea
unei mame care trece prin durerile facerii, se chinuie pentru a -și aduce pe lume pruncul.8 Aceste
chinuri ale facerii, sau nașter ii noastre proprii de sus reprezintă foțarea propriilor noastre puteri,
adică asceza despre care părinții ne dau mărturie nu doar prin graiuri, ci mai mult prin fapte.
Împărăția lui Dumnezeu se să silitorilor, acelora ce dau asalt S -o câștige pe ea, nu len eșilor,
„fiindcă sufletului care se luptă i se Arată Hristos și El dă inimii o bucurie negrăită, iar bucuriea
duhovnicească nu o poate lua nimic din farmecele sau din lucrurile cele cumplite ale lumii…”9.
Această relație intimă între nevoitor și Hristos care locuiește încă de la Botez în inima
acestuia, dar Care era înnabușit prin alipirea minții de lucrurile lumii acesteia, adică, după cum
întâlnilm în tratatele despre rugaciune ale Sfântului Grigorie Palama, împrăștierea înspre cele din
afară, care nu sunt proprii ființei umane, reprezintă, într -un cuvânt, prototipul de viețuire mistică
sau isihastă. Participarea omului la cele ale naturii, ale materiei, care fiind creată este stricăcioasă,
deci supusă perisabilității, zic participare deoarece , vrut sau nevrut, omul prin simplul fapt că își
îndreaptă mintea spre cele mai sus amintite, improprii lui, participă la acestea cu energia cu care
se indreaptă spre ele. Tot la Sfântul Nicolae Cabasila î ntâlnim foarte expresiv conturată această
idee:
„Când avem, însă, în vedere viața sufletească a celor ce petrec în Domnul,
atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într -ajutor, le împlinește orice
lipsă, este pentru ei totul și nici nu îi rabdă măcar să -și întoarcă privirea sau dorul
în altă par te decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuință omenească pe care
Domnul să n -o împlinească creș¬tinului : El îi dă viață, îl crește, îl hrănește, El

8 Nicolae CABASILA , Despre viața în Hristos, Edit. EIBMBOR, București, 1997, p. 23.
9 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, op. Cit ., p. 205.

7
este lumina și suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează și le dă puterea să -L
vadă și pe El, Domnul. El e și hrănitorul și hrana sufletului nostru ; E l e cel ce ne
dă pâinea vieții , pâine care nu -i altceva decât însăși bunătatea Lui, viață pen¬tru
cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă¬minte pentru cei goi. Și nu
numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne -arată și drumul, ca unul care
ne este și lăcaș de petrecere aici pe pământ, dar, în același timp, și țintă a călătoriei
noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni -e capul. De trebuie să luptăm, și
El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă
arbitru ( άγωνοθετής) ; de câștigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri ”10.
Modul corect de raportare fiind acela către Dumnezeu în prim -plan, adică de la Ziditor la
zidire, sa u de la zidire spr e Ziditor, nerămânând la creat: „ Dezlegarea simțurilor se face legătura
sufletului și legătura simțurilor, aduce sufletului drept premiu libertatea. Apusul soarelui se face
noaptea, iar când Hristos se retrage din suflet, pe acesta îl cu prinde întunecimea patimilor și -l
sfâșie fiarele gândite cu mintea. Răsare soarele și fiarele se adună în culcușurile lor; răsare și
Hristos pe bolta gândirii care se roagă, toată obișnuința lumii piere …”11. Venirea lui Hristos în
inimă se face după mult ă nevoință, stăruință și plâns tânguitor după El, Mirele inimii. Plânsul
(„Hristos care răsare în inimă și prin ploaia cu bună -străpungere a lacrimilor”12, aici, nu este o
stare negativă, ci, după cum spunea părintele Sofronie Saharov, este o lucrare poziti vă deoarece
pansează și vindecă rana lăuntrică a omului13, prin acest dor, cum spunea Starețul Siluan cel Mare,
sau avânt după/către Dumnezeu. Iubirea pentru Domnul va copleși atât de mult pe nevoitor încât
nimic altveva nu va mai voi, decât numai să fie cu Iubitul său, iar cine pe El Îl iubește lucrează
poruncile Lui „ Cât am iubit legea Ta, Doamne, toată ziua cugetarea mea este” (Ps. 118, 97) și în
tot ce face caută să nu -L supere. In aceste sens, Teolipt o sfătuiește pe Evloghia: „Oprește așadar
taifasuril e din afară și bate la gândurile dinlăuntru, până ce vei gasi locul rugăciunii curate și casă
în care locuiește Hristos Care te luminează și te îndulcește …”14.

10 Nicolae CABASILA , op. Cit. p. 27.
11 Ibidem, p. 206 .
12 Ibidem, p. 208 .
13 Ierotheos VLACHOS , Stiu un om întru Hristos : Satrețul Sofronie Saharov, isihastul și theologul, traducere Teofan
MUNTEANU , Edit. Sophia, București, 2013, p. 92.
14 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, op. Cit ., p. 207 .

8
IV. Rugăciunea – dialog al gândirii cu Dumnezeu

Dacă până acum Teolipt realizează o pregatire progresivă a expunerii adevăratului său
mesaj pe care vrea sa -l transmită noii monahii, Evloghia, în cele ce urmează atinge în mod express
ideea Rugăciunii Neîncetate, sau Lucrarea Lăuntrica, la care monahul este îndemna t în mod
imperativ când primește metanierul, Sabie a Duhului , în cadrul ceremonialului de tundere în
monahism. Părintele Emilianos spune într -o omilie că „rugăciunea este vehiculul sufletului, este
atmosfera în care trăiește sufletul. Așa cum plămânii re spiră aerul, așa și sufletul nostru respiră
prin rugăciune”15. Ilustrând tânjirea și nesațiul sufletului nevoitorului după Dumnezeu, același
părinte în omiliile sale la psalmi spune: „«Dumnezeul meu, Dumnezeul meu». Psalmistul repetă
cuvântul de două ori , adăugându -i a doua oară pronumele posesiv«meu». Atât de înfocată îi este
inima, atât de înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu, încât nu se poate odihni. Se străduiește ca numai
rostindu -I numele să se sature. Psalmistul zice :« Dumnezeul meu, Dumnezeul meu », cu aceeași
iubire, cu care un copil mic ar spune :«Mămicuța mea, mămicuța mea!»”16. Sunt oferite char sfaturi
de ordin practic: „Șezând în chilia ta, adu -ți aminte de Dumnezeu…”17. „…rostind necontenit
Numele Domnului…”18, „…Oprește așadar taifasurile din afară …”19.
Nu uită să atragă atenția asupra pericolului căderii în ispita banalizării ostenelilor
exterioare, psalmodiei și a celorlalte rugaciuni și canoane, datorită focalizării sale spre cele strict
interioare. Mintea care se apropie de Dumneze u cu dragoste [erotikos] doritoare, arzândă, prin
pomenirea Lui, adică prin împărtășirea de Dumnezeu, „căci Numele lui Dumnezeu este Energie –
Lucrare a lui Dumnezeu ”20, întră, pe măsura împărtășirii tot mai adânci de Harul, în praguri de
tăcere, atinge maxi me ale isihiei. Se atrage atenția și asupa eventualelor scăderi, sau căderi care
pot surveni, remediul acestora ar fi gândul la Harul cel primit la început. Legat de aceast lucru,
Sfântul Simion Noul Theolog exclama într -unul din imnele sale : „Căci văzân du-Te pe Tine, se
mistuie cele dinlăuntrul inimii,/ Și a Te vedea nu pot , iar a nu Te vedea nu rabd”21. Se simte
influența practicilor monahale egipte, pe semne că Sfântul Teolipt luase contact cu canoanele

15 Emilianos SIMONOPETRITUL , Cateheze și cuvântări -Monahismul: pecetea adevărată , traducere de diac. Ioan I. Ică
jr., Sibiu, Edit. Deisis, 1999, p. 60.
16 Idem, Tâlcuiri la psalmi, traducere Ierom. Agapie CORBU , Edit. Sf. Nectarie, Arad, 2011, p. 40.
17 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, op. Cit., p. 208.
18 Ibidem, p. 209.
19 Ibidem, p. 207.
20 Ierotheos VLACHOS, op. Cit., p. 77.
21 Sfântul Simion Noul Theolog, SC 104, p. 258, apud. Ierotheos VLACHOS, op. Cit., p. 93.

9
monahale de fac tură egipteană, relevat din înde mnurile spre a nu se delăsa în asceza trupească „nu
ocoli pl ecările ghenunchilor ”22, sau chiar accentuează necesitatea rucodeliei în cazul în care
survine plictiseala sau akedia în lucrarea celor duhovnicești: „iar dacă vei da mâinilor tale și un
lucru fără tulbura re împreună cu rug ăciunea din gândire… ”23. Din toate aceste observații pe care
le face Evloghiei, Teolipt dă dovadă de o fină cunoaștere duhovnicească și totodată o detaliată
înțelegere a ispitelor și încercărilor care se ive sc pe parcursul acestui drum al lucrării mântuitoare
a minții, într -un cuvânt, un cercat lucrător al acestui mod de viețuire isihast.
An de an, lună de lună, zi de zi, clipă de clipă, monahii repetă rugăciunea cu buzele sau cu
mintea până ce mintea se unește cu inima și Rugăciunea se va rosti la un ison, însă este de neaparată
trebuință râvnă pentru săvâeșirea acestei lucrări . În acest sens, părintele Sofronie de la Essex
spunea că „în atmosfera lumii de azi, rugăciunea cere un curaj supraomenesc ”24, dar tot părintele
să pună înaint nu d oar greutatea acestei nevoințe, spune mângîetor „A dobândi Rugăciunea
înseamnă a dobândi Veșnicia. Când trupul stă să moară , strigătul « Iisuse Hristoase» devine
veșmântul sufletului… ”25, adică ce altceva poate reprezenta o momeală sp re activarea acelei râvne
capabile să treacă peste orice greutăți, de cât numai, după cum spune și apos tolul Pavel, punerea
înainte a p remiului – petrecerea întregii Veșnicii cu și în dragos tea lui Hristos. Aici este chintesența
vieții lăuntrice, după cum m ai toți părinții isihași afirmă, adică întoarcerea minții și a tuturor
puterilor ei spre sine (Grigorie Palama foloseș te o imagine dinamică în acest sens, anume compară
această întoarcere asemenea unui papirus care desfăcându -se se împtăștie la infinit, dar care cu
puțin efort se poate rula la loc, reprezentând un tot, la fel și mintea se împrăștie prin puterile sale ,
ca de exemplu partea imaginativă, la infinit deoarece nu poate să cuprindă totul, creată, deci
mărginită fiind) nu reprezintă altceva decât refacerea, vindecarea rănilor produse de diavoli asupra
ei și implicit și sufletului, din cursele întinse în periplul ei spre cele diafară.
Întoarsă acasă , adică în inimă, mintea Îl va întâlni și se va unii cu Hristos prezent aici (adică
în inimă) în chip tainic, mistic de la Botez , împlinindu -se astfel, cea de-a-III-a treaptă a restaurării
omului , adică: îndumnezeirea, treaptă care va fi confirmată în momentul morții, aceasta din urmă
reprezentând , paradoxal, ca un fel de validare a îndumnezeirii omului, sau mai precis împlinirea

22 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, op. Cit., p . 214.
23 Ibidem , p. 214.
24 Sofronie SAHAROV , Rugăciunea -experiența vieții veșnice, traducere de diac. Ioan I. Ică jr ., Edit. Deisis, Sibiu,
1998, p. 126.
25 Ibidem, p. 132.

10
cuvântului conform căruia moarta nu mai are putere asupra omunui, ba chiar se face slujitoare a
planului divin de întoarcere pe deasupra spre/la starea de mult pierdută: „…iar la ieșirea din viață
te vei muta cu îndrăzneală acolo și vei merge la locurile de odihnă pe care ți le -a pregătit Domnul
drept răsplătire a ostenelilor de aici… ”26.
V. Concluzii :

Toate aceste sfaturi sub formă epistolară pe care Sfântul Teolipt mitropolitul Filadelfiei le
oferă ca un testament Evloghiei [care se pare că ulterior se va lepă da de acestea, adică de preșuirea
pe care la început o avusese față de bătrânul Teolipt] reprezintă până astăzi un adevărat manual
pentru cei care doresc să pornească pe această cale a liniștirii. Ideile principale pe care încercatul
mitropolit le pune imperativ, însă foarte elegant, înaintea Evloghiei, sunt: în primul rând, încep utul
bun pe acest drum se face doar pe temelia adevăratei înstrăinări de lume ș i cele specifice ale
acesteia, iar în al doilea rând, însă cel mai important, dezvoltarea maximală a trăirii lăuntrice a lui
Hristos concetizată în practica isihastă a Rugăciunii lui Iisus.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.
2. CABASILA Nicolae , Despre viața în Hristos , Edit. EIBMBOR, București , 1997.
3. Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți care arataă cum se poate
omul curăți, lumina și desăvârși , vol IX, introducere, note și traducere de Dumitru
STĂNILOAE, București, Edit. EIBMBOR, 1980 .
4. SIMONOPETRITUL Emilianos , Cateheze și cuvântări -Monahismul: pecetea
adevărată , traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 1999 .
5. SIMONOPETRITUL Emilianos, Tâlcuiri la psalmi , traducere Ierom. Agapie
CORBU , Edit. Sf. Nectarie, Arad, 2011.
6. Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascuns ă în Dumnezeu , studiu
introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 2010 .
7. SAHAROV Sofronie , Rugăciunea -experiența vieții veșnice, traducere de diac.
Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1998 .

26 Sfântul Teolipt al Filadelfiei, op. Cit., p. 216.

11
8. VATOPEDINUL Iosif, Asceza , maica sfințeniei, traducere de Agapie CORBU,
București, Edit.Bizantină, 2000 .
9. VLACHOS Ierotheos , Stiu un om întru Hristos : Satrețul Sofronie Saharov,
isihastul și theologul , traducere Teofan MUNTEANU, Edit. Sophia, București,
2013 .

12