Comentarii la Cartea Leviticul
Pr. Ioan Sorin Usca/Prof. Ana Usca
Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți
3. Leviticul
Comentarii la Cartea Leviticul
Introducere la Cartea Leviticul
Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. Evreii o numesc fie Waiqra1 (= și [El] a chemat), după cuvântul cu care începe cartea, fie, după conținut, Torat hacohanim2 (= Legea preoților) sau Torat hacorbanot3 (= Legea jertfelor). În Septuaginta, cartea se intitulează Levitikon4, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel. Vulgata păstrează în titlu denumirile de până la ea: Liber Vaiecra id este Leviticus.
Cartea Levitic se poate împărți în șapte secțiuni:
Despre jertfe (1, 1 – 7, 38);
Consacrarea preoților (8, 1 – 10, 20);
Reguli de purificare și sfințire (11, 1 – 15, 33);
Ziua Ispășirii (16, 1-34);
Relațiile personale (17, 1 – 20, 27);
Sărbătorile mozaice (21, 1 – 25, 55);
Promisiuni și amenințări (26, 1 – 27, 34).
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru toate celelalte cărți biblice. În ce ne privește, vom căuta și aici mai cu seamă sensurile morale și mistice ale vechilor rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos.
1 ארקיו
2 םינהכה תרות
3 תונברקה תרות
4 Λευιτικoν
1
Comentarii la Cartea Leviticul
CAPITOLUL 1 – Rânduiala jertfelor. Arderea-de-tot.
1: Domnul l-a chemat pe Moise și i-a grăit din cortul mărturiei, zicând:
Prin Domnul e redat grecescul Kirios. Biblia Hebraica are tetragrama IHVH (Iahve) pe care, din respect, evreii nu o rosteau niciodată, înlocuind-o cu termenul Adonai (= Domnul; Stăpânul).
2: „Grăiește tu către fiii lui Israel și spune-le: – Dacă cineva dintre voi va aduce daruri Domnului, și dacă ele sunt dintre animale, darul să-l aducă din cireada sau din turma voastră.
Dacă: „nu în sens condițional, ci în sens circumstanțial (când)”5. Daruri: „grecescul doron = dar îl traduce pe ebraicul gorban, care înseamnă ofrandă de orice fel, chiar și dintre cele ce nu sunt destinate sacrificării pe jertfelnic”6.
Septuaginta are un început ușor diferit: Și l-a chemat [Domnul] pe Moise… „Incipit-ul textului, conjuncția și (gr. καί, ebr. waw [ו]), este un indiciu sintactic al dependenței Leviticului de cartea care îl precedă”7, Ieșirea. Mai jos, textul SEP 1 e mai explicit: veți aduce aceste daruri din cireada de boi sau din turma de oi și de capre. „Philon, Spec. I, 163-165, este de părere că cele trei specii au fost alese ca animale pentru sacrificiu pentru că sunt cele mai blânde și mai ascultătoare”8.
Moise descoperă poporului israelit voința lui Dumnezeu. Din modul adresării, vedem că aducerea de jertfe către Divinitate era de la sine înțeleasă, continuând o tradiție instaurată încă de la începuturile omenirii, fiind precizate doar modalitatea în care se aduc jertfele și felul acestora.
3: Dacă darul său va fi o ardere-de-tot din vite mari, el va fi de parte bărbătească fără meteahnă; la intrarea cortului mărturiei îl va aduce, ca să fie el aducere bineplăcută înaintea Domnului.
„Ardere-de-tot = holocaust; jertfă de animal, după arderea căreia nu mai rămâne decât cenușa”9. Biblia Hebraica are olah (= a urca; a se înălța), cuvânt tradus prin ardere de tot, animalul jertfit urmând a fi în întregime mistuit de foc, fumul său urcând către cer. Jertfa simbolizează recunoașterea de către om a supremației divine. Jertfa trebuie adusă în ușa cortului. Ușa e o invitație către un alt tărâm, e trecere de la întuneric la lumină, de la pământ la cer. Cortul, ca imagine a boltei cerești, simbolizează prezența cerului pe pământ, ocrotirea divină. „Exigența ca animalul de jertfă să fie perfect sănătos a fost interpretată simbolic de Philon, Spec. I, 260: Legea nu e preocupată ca animalele pentru jertfă să fie fără cusur, ci mai mult de faptul ca acei care aduc jertfa să nu fie atinși de nici o patimă”10.
4: Își va pune mâna pe capul jertfei, pentru ca să-i fie bineprimită și milostiv să-i fie celui ce o aduce.
Aici, „jertfă în sensul: vietatea ce urmează să fie jertfită”11. „Să își pună mâna pe capul
5 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), București, 2001, p. 124
6 BBVA, p. 124
7 Septuaginta 1, Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, (în continuare, abreviat: SEP 1), Colegiul Noua Europă/Polirom, București/Iași, 2004, p. 311
8 SEP 1, p. 311
9 BBVA, p. 124
SEP 1, p. 312
BBVA, p. 124
2
jertfei: Gestul avea o valoare simbolică în ritualul de expiere, întruchipând dorința suplicantului de a se identifica cu victima și de a arde în mod simbolic împreună ci ea. Ca și în Vechiul Testament, în antichitatea clasică gestul acesta avea funcția magică de a transfera asupra animalului intenții sau dorințe ale omului. Herodot, Istorii, II, 39, relatează că egiptenii tăiau capul victimei jertfite și, după ce implorau ca toate nenorocirile să se adune asupra sa, îl vindeau pe piață grecilor sau îl aruncau în Nil. Ideea de substituție este atestată și de Caesar, De bello Gallico, VI, 16, și la gali, care credeau că viața unui om nu poate fi răscumpărată decât printr-o jertfă umană”12. „Semnificația expiatorie a jertfei ocupă un loc central în ritualistica Vechiului Testament, dar era cunoscută și altor popoare din Orientul Apropiat în Antichitate, de exemplu canaaneenilor și babilonienilor”13. Vedem de aici că, la vechii evrei (dar, într-o măsură, și la alte popoare, idolatre), conștiința păcatului era limpede. „Sing. mâna (gr. τηνχειρα) reproduce întocmai Textul Masoretic, cu toate că, potrivit tradiției iudaice relatate de Philon (Spec. I, 198), ritualul prescria întinderea ambelor mâini”14.
5: Apoi va înjunghia vițelul înaintea Domnului, iar fiii lui Aaron, preoții, vor aduce sângele; cu sângele vor stropi, de jur-împrejur, jertfelnicul ce se află la intrarea cortului mărturiei.
Va înjunghia: „ebr. sahat – termen tehnic sacrificial. După practica cea mai veche în Israel, suplicantul era acela care jugula animalul. Sintagma înaintea Domnului are un sens local, denominând spațiul din fața tabernacolului sacru”15. Fiii lui Aaron, preoții: „sintagmă desemnând pe oficianții ritului, intermediari între suplicanți și Iahve, poate fi înțeleasă în două moduri: un preot din familia lui Aaron (a leviților) sau unul din cei patru fii ai lui Aaron, și anume: Nadab, Abihu, Eleazar și Itamar, învestiți cu demnitatea sacerdotală16. Pluralul substantivului nu semnifică […] faptul că în ritual erau angajați mai mulți preoți simultan, ci subliniază mai degrabă atribuirea demnității sacerdotale urmașilor lui Aaron”17. Sau: „acțiunile sunt simultane, participanții la ritual, suplicantul și preotul, acționând fiecare conform prescripțiilor și datoriilor lor cultuale”18. Vor aduce sângele: „este momentul esențial al ritualului expiatoriu, sângele, ca simbol al vieții, fiind primit din mâinile suplicantului de preot și oferit de el lui Iahve”19. Altar: „desemnează locul din fața cortului, amenajat special pentru jugularea și imolarea victimei”20. Cortul adunării (mărturiei) era un sanctuar mobil, executat la porunca Domnului, în urma descoperirii făcute lui Moise pe Muntele Sinai. Descrierea amănunțită a cortului e cuprinsă în Cartea Ieșirea. În cort se afla altarul tămâierii, iar înaintea ușii cortului era altarul pentru arderea jertfelor.
6: Jertfa arderii-de-tot o va jupui și o va tăia-n bucăți.
Viața epidermică trebuie depășită (jupuită, despuiată) de către dreptcredincios: „Adică sufletul gnosticului trebuie să fie fără învelișul material, fără pălăvrăgeală trupească și lipsit de toate patimile care se nasc din deșarte și mincinoase închipuiri, trebuie să se dezbrace de poftele trupești și să se afierosească neapărat luminii”21.
7: Fiii lui Aaron, preoții, vor aprinde foc pe jertfelnic, iar pe foc vor pune lemne.
Focul e poate cea mai potrivită dintre reprezentările lui Dumnezeu, simbolizând fecundarea, purificarea și iluminarea. Lemnul simbolizează pretutindeni o înțelepciune și o
Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688, pars III, Leviticus, (în continuare, abreviat: LEV), Iași, 1993, p. 164
SEP 1, p. 312
SEP 1, p. 312
LEV, p. 164
Noi am înțeles aici a fi vorba și despre toți urmașii (din neamul) lui Aaron întru preoție, referirea fiind valabilă și pentru viitor, fiind, desigur, aplicabilă și celor patru fii ai lui Aaron.
LEV, p. 164
SEP 1, p. 313
LEV, p 164
LEV, p. 164
Clement Alexandrinul, Stromate, V, 67, 4
3
știință supraomenească.
8: Pe lemnele ce sunt pe focul de pe jertfelnic vor pune fiii lui Aaron, preoții, bucățile, capul și grăsimea;
„Grăsimea animalului jertfit (gr. τo στέαρ, ebr. padher) era socotită de popoarele vechi partea cea mai prețioasă din corpul unui animal”22.
9: iar măruntaiele și picioarele, după ce le vor spăla cu apă, le vor pune preoții pe jertfelnic drept aducere, jertfă, mireasmă plăcută Domnului.
Le vor spăla sau să le spele: „subiectul verbului este probabil suplicantul. Măruntaiele (stomacul, intestinele) sunt spălate de impuritățile digestive, care nu puteau fi oferite lui Iahve pe altar”23. Preoții le vor pune apoi pe jertfelnic: aici e folosit ebraicul hiqetir care „înseamnă, ca termen tehnic în limbajul sacrificial, a transforma ceva în fum și aburi mirositori. Septuaginta reduce sensul la verbul επιθίτημι – a pune deasupra”24.
Grăsimea constituia partea cea mai aleasă a jertfei, cum s-a mai spus. Unele părți erau spălate cu apă, apa semnificând originea vieții și purificarea. Arderea de tot arată totala închinare înaintea Creatorului. „Oare nu este acesta un chip clar al vieții sfinților și al unirii desăvârșite cu Dumnezeu în duh și sfințenie? Deci ne facem asemenea animalelor domestice, adică vițelului și oii, prin mortificarea trupului, ca să trăim lui Dumnezeu prin viețuirea evanghelică”25. Desigur, autorul spune să ne facem precum o jertfă, iar nu în alt fel să ne asemănăm dobitoacelor, fie acestea și dintre cele curate!
Iar dacă darul adus de el Domnului va fi din vite mici, parte bărbătească fără meteahnă va fi dintre miei sau iezi spre ardere-de-tot; își va pune mâna pe capul lui
și-l va înjunghia înaintea Domnului, în partea de miazănoapte a jertfelnicului; iar fiii lui Aaron, preoții, vor stropi cu sângele jertfelnicul de jur-împrejur.
Îl vor tăia apoi în bucăți, despărțind capul și grăsimea; iar preoții le vor pune pe lemnele ce sunt pe focul de pe jertfelnic;
măruntaiele și picioarele vor fi spălate cu apă, iar preotul le va aduce pe toate și le va pune pe jertfelnic: aducere, jertfă, mireasmă plăcută Domnului.
Se proceda identic, în cazul cornutelor mici, ca și în al celor mari. Cât privește mielul, el
simbolizează victoria vieții asupra morții, motiv pentru care, în multe locuri, e jertfa preferată, sacrificarea sa aducând izbăvire celui ce-l jertfește. Însă singur Mielul Hristos va aduce cu adevărat mântuirea, prin Jertfa Sa. Iar „jertfirea mielului în partea de miazănoapte e o imagine a faptului că și turmele (mulțimile) de la miazănoapte vor fi sfințite lui Dumnezeu”26. Cu alte cuvinte, e vestită universalitatea mântuirii, în chip ascuns.
14: Dacă darul adus de el Domnului va fi din păsări, darul său va fi din turturele sau din pui de porumbel.
„În vechea Palestină, turturelele sălbatice (Turtur communis, ebr. tor) trăiau în număr mare și, pe de altă parte, israeliții creșteau mulți porumbei ca păsări domestice, așa încât și cei mai săraci, care nu dețineau vite mari, își puteau permite să ofere ca jertfe astfel de păsări”27. Turtureaua, ca și porumbelul, semnifică blândețea și fidelitatea, virtuți cu care era invitat să se împodobească jertfitorul. „Philon, Spec. I, 62, menționează că porumbeii și turturelele sunt cele mai blânde specii”28.
15: Preotul va aduce [pasărea] pe jertfelnic; îi va înțepa capul în apropierea gâtului
și o va pune pe jertfelnic, iar sângele îl va scurge spre poala jertfelnicului.
Îi va înțepa gâtul: „este vorba nu de o desprindere a capului de trupul păsării, căci
SEP 1, p. 313
LEV, p. 165
LEV, p. 165
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XVI
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XVI
LEV, p. 165
SEP 1, p. 314
4
verbul maloq din Biblia Hebraica nu semnifică a tăia cu ajutorul unui instrument ascuțit, ci doar a frânge cu ajutorul degetelor și al unghiilor, ceea ce înseamnă că victimei nu i se detașa capul de corp”29.
16: Gușa și penele le va scoate și le va arunca lângă jertfelnic, în partea dinspre răsărit, la locul cenușii.
„Gestul este echivalent spălării măruntaielor animalelor mari […]. Sensul cel mai probabil în Biblia Hebraica este va scoate gușa cu necurățenia ei, căci, după majoritatea comentatorilor, ebr. mure’ah desemnează gușa împreună cu stomacul și intestinele păsării. Se presupune, de asemenea, că erau îndepărtate doar penele de pe gușă, restul penajului fiind incinerat împreună cu corpul păsării. Uciderea păsării era săvârșită deci fără ajutorul unui instrument, cum indică de altfel și tradiția ebraică; victima trebuie să rămână întreagă, căci n-ar fi potrivit să se ofere lui Iahve o jertfă atât de mică, tăiată în bucăți precum animalele mari”30.
17: Apoi îi va frânge aripile fără a le desprinde de trup, și o va pune preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe foc: aducere, jertfă, mireasmă plăcută Domnului.
SEP 1 are: să-i frângă aripile fără să o taie în două: „oυ διελει: este o aluzie la ritualurile păgâne divinatorii (cf. Facerea 15, 10: Avraam nu despică păsările de jertfă)”31.
Cenușa, simbolul nimicniciei vieții acesteia, era la răsărit de altar (v. 16). Sentimentul micimii noastre crește când privim spre Răsărit, simbol al strălucirii dumnezeiești.
CAPITOLUL 2 – Jertfele de mântuire.
1: Dacă cineva Îi va dărui Domnului prinos de pâine, darul său să fie din făină curată, peste care va turna untdelemn și peste care va pune tămâie; aceasta-i jertfă.
Pâinea e simbol al hranei esențiale, trupești și, mai cu seamă, spirituale. „Prinosul de pâine are un înțeles mai larg: orice prinos din produsele pământului”32. „Ebr. minhah semnifică în genere un dar, o ofrandă adusă unui personaj înalt, în semn de omagiu, indiferent de conținutul său (animal sau vegetal). În tradiția mozaică însă, sensul subst. minhah este restrâns la ofrandă vegetală” 33. Făina curată „despre care se vorbește aici era desemnată în ebraică prin termenul șoleth, pentru a o deosebi de făina obișnuită, qemah, care, deși mai fin măcinată, era considerată inferioară din punct de vedere cultual”34. Pâinii i se adăuga untdelemn, simbol de lumină, puritate și belșug, și tămâie, cu simbolism complex: fumul tămâii poartă rugăciunile către cer, unește omul cu Divinitatea; parfumul ei arată buna mireasmă a viețuirii în duh. Arborii din care se obține tămâia au fost socotiți uneori ca simboluri ale lui Hristos. Tămâia, ebr. lebona, „era o rășină balsamică obținută de la un arbore din familia terebintului, foarte folosită în riturile religioase de majoritatea popoarelor antichității. Fumul înmiresmat al tămâii era considerat un simbol al pietății și devoțiunii. În Israel tămâia era foarte scumpă, fiind importată din Peninsula Arabică”35.
O tâlcuire mistică a acestor jertfe arată că „făina e chipul (tipul) vieții, untdelemnul, al bucuriei din nădejde, iar tămâia, al bunei miresme cea din fapte, din virtuți și din viața cea după lege”36.
2: Apoi le-o va aduce fiilor lui Aaron, preoților. Unul din ei va lua o mână plină de făină cu untdelemnul și cu toată tămâia ei și o va arde pe jertfelnic spre pomenire: jertfă,
LEV, p. 165
LEV, p. 165
SEP 1, p. 314
BBVA, p. 124
LEV, p. 165
LEV, p. 165
LEV, p. 165
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XVI
5
mireasmă plăcută Domnului.
Spre pomenire: „în Biblia Hebraica, ebr. azekarah, termen cu sens nu prea limpede precizat, este folosit în legătură cu jertfa vegetală oferită spre ardere de tot (cf. Levitic 5, 12; 6, 8; Numerii 5, 26), fie pentru a exprima ideea că Iahve trebuie să-și amintească de credinciosul Său, fie pe aceea că i se aduce aminte Divinității că jertfa adusă este totală”37.
3: Iar ceea ce rămâne, va fi a lui Aaron și a fiilor săi; aceasta e sfințenie mare din jertfele Domnului.
Jertfa de mâncare nu revenea în totalitate preoților, ci parte din ea se aducea întâi lui Dumnezeu. „Partea din ofranda vegetală care nu a fost arsă pe altar revenea de drept preoților, fiilor lui Aaron, dar putea fi consumată numai în cadrul incintei sacre”38.
În făina jertfită e preînchipuită lucrarea Mântuitorului: „Grăunțele măcinate sunt făina. Iar în aceste chipuri se dă de înțeles taina lui Hristos. Căci El este jertfa pentru noi, pârga roadei duhovnicești, adică pârga umanității, întâiul în nestricăciune, pârga celor adormiți. Ca un grăunte de grâu căzut pe pământ și murind, a răsărit înmulțit ca un spic”39.
4: Dacă însă jertfa e de prinos de pâine coaptă în cuptor, darul către Domnul va fi prinos de pâini nedospite, frământate cu untdelemn, și de turte nedospite, unse cu untdelemn.
Cuptor (o κλίβανoς): „corespunde ebr. tanur, substantiv care denumește un fel de cuptor portativ, încă în funcțiune la țăranii arabi de astăzi”40. Pâini nedospite (αρτoυςαζύμoυς): „ebr. haloth desemna probabil un fel de pâini nefermentate, de formă circulară, de forma unei coroane. Forma lor specială este indicată limpede de etimologia numelui ebr. haloth, care derivă de la verbul halol – a găuri, a perfora. Specificarea frământate cu untdelemn […] arată clar că untdelemnul era folosit în locul apei la alcătuirea aluatului”41. Turte nedospite: „în Septuaginta: λάyανα αζυμα, echivalează ebraicul reqiqim (< roqaq – a micșora) care denumea un fel de turtițe foarte mici, pe care arabii le mai prepară încă și astăzi. […] Eliminarea expresă a oricărui ferment a fost impusă de credința că acesta ar fi schimbat caracterul natural al ofrandei, alterând-o și profanând-o. Poate fi recunoscută aici și o reacție împotriva habitudinilor cultuale ale canaaneenilor (BJ)”42. Biserica Răsăritului, în schimb, a suprimat azima, căci Mântuitorul sporește toate și le face noi; în plus, dacă azima închipuie tristețea, Hristos proclamă fericirea veșnică (cf. Matei 5, 3-12).
5: Dacă darul tău este prinos de pâine copt în tigaie, să fie de făină frământată cu untdelemn și nedospită.
Tigaie (τo τηyάνoν, ebr. mahabhath): „Comentatorii consideră că este vorba de un disc metalic amplu, puțin convex, care se așeza pe vatra încinsă; pâinea se așeza pe partea superioară a discului. Asemenea plăci folosesc încă turcomanii din Siria și armenii, pe când berberii se servesc de vase plate din ceramică, pe care le denumesc tadjen, cuvânt înrudit probabil cu etimonul gr. τηyάνoν sau ταyάνoν”43.
Îl vei rupe în bucăți și vei turna peste el untdelemn; jertfă Îi este Domnului.
Dacă darul tău este prinos de pâine pregătit în spuză, el va fi făcut din făină cu untdelemn.
„În spuză sau pe vatră încinsă, pe plită”44. SEP 1 traduce prin vatră, însă precizează: „se pare că este vorba de fapt despre un vas, dar mai mic decât”45 tigaia din versetul 5.
LEV, p. 165
LEV, p. 165
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
LEV, p. 165
LEV, p. 166
LEV, p. 166
LEV, p. 166
BBVA, p. 125
SEP 1, p. 316
6
Astfel pregătită din acestea, jertfa Îi va fi adusă Domnului; ea va fi adusă la preot, iar el o va aduce la jertfelnic.
Preotul va lua din jertfă partea menită pomenirii și o va pune preotul pe jertfelnic: jertfă, mireasmă plăcută Domnului;
iar ceea ce rămâne din jertfă va fi pentru Aaron și fiii săi; acestea-s sfințenie mare din jertfele Domnului.
Cuvântul arată lămurit că din aceste jertfe se întrețineau preoții. Totuși, ceea ce le revenea putea fi numit rămășiță (cf. Biblia 1982), căci pârga revenea lui Dumnezeu, chiar dacă reprezenta doar o mică parte din jertfă.
11: Orice prinos de pâine pe care-l aduceți Domnului va fi nedospit; din tot ce e dospit, ca și din orice fel de miere, nu-I veți aduce Domnului ca dar de jertfă.
„Interdicție insistentă asupra aluatului dospit, acesta fiind simbol al alterării, așa cum îl va folosi și Iisus (vezi Matei 16, 12, precum și locurile paralele). Cât despre miere, termenul ebraic cuprindea și sucurile de fructe obținute prin fierberea acestora. Oricum, mierea făcea parte din jertfele rituale ale Canaaneenilor, Egiptenilor și Asiro-Babilonienilor, ceea ce poate fi o rațiune a interdicției iudaice”46. „În antichitate, ca agenți de fermentație, erau folosite diferite sucuri de fructe, lapte acru sau, precum până de curând țărăncile noastre, o bucățică din compoziția fermentată, păstrată de la pâinea preparată anterior. Miere, Septuaginta τo μέλι […]. În Biblia Hebraica, ebr. debhas (< acad. dispu) putea desemna fie produsul apicol cunoscut, fie un fel de sirop din struguri sau curmale, cunoscut și astăzi de arabi sub numele de dibs. Excluderea mierii dintre ofrandele israeliților se poate justifica fie prin grija lor de a se evita orice jertfe oferite de regulă zeilor păgâni – mierea fiind ofranda prin excelență în diferite culte uraniene ale antichității -, fie prin caracterul ei de posibil ferment”47. „Pentru Philon, Spec. I, 29, fermentul simbolizează trufia și aroganța. ♦ […] Philon, Spec. I, 29, interpretează mierea ca simbol al plăcerii abuzive, iar un comentator modern presupune că prin miere se desemnează în Vechiul Testament, în mod generic și eufemistic, orice băutură fermentată (cf. Harrison, p. 54)”48. Mierea e simbol al belșugului, al dulceții, al științei și al înțelepciunii, al învățăturilor dumnezeiești, revelației și cunoașterii mistice. Dacă dospitura semnifică învățătura Legii celei noi, iar mierea, cunoașterea mistică, poate că acesta e motivul tainic pentru care ele nu erau mistuite; sau, cum vom vedea mai jos, ar mai putea fi un înțeles:
„Aluatul e chipul uneltirii, al acțiunii atoatefăcătoare, nu numaidecât al celei condamnabile, ci și al celeilalte, adică al celei bune și de laudă […]. Căci numele de uneltire vine prin unealta cu care lucrăm. Iar mierea ne indică indirect plăcerea trupească. […] Uneori închipuie însă și dulcețurile bune. […] Socotesc că lucrarea meșteșugită a sufletului evlavios și bun, dacă lucrează la vremea sa, având ca motiv credința în Dumnezeu, nu e respinsă de Dumnezeu, dar nu e pusă în același rând cu virtutea binemirositoare, nici nu e socotită ca jertfă spirituală. Căci la Dumnezeu e mai cinstită simplitatea”49. Mierea e compusă, ca adunată din mulțime de flori; iar simplu e numit cel ce cunoaște nemijlocit pe Dumnezeu.
12: I le puteți însă aduce Domnului ca prinos de pârgă, dar pe jertfelnic să nu le puneți ca mireasmă bineplăcută Domnului.
„Pârgă: primele roade care se coc într-o cultură vegetală; de obicei, pârga exprimă mulțumirea față de Dumnezeu”50. „Ofranda primelor produse din diferite specii vegetale (grâu, struguri, untdelemn etc.) este o jertfă diferită de jertfa de ardere de tot prescrisă în versetele anterioare. Aceste produse nu erau arse pe altar, ci erau înmânate preoților, ca ofrandă, constituind astfel unul din mijloacele lor de întreținere”51.
BBVA, p. 125
LEV, p. 166
SEP 1, p. 317
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XV
BBVA, p. 125
LEV, p. 166
7
13: Toate prinoasele tale de pâine le vei săra cu sare; sarea legământului tău cu
Domnul să nu lipsească din prinoasele tale; pe toate darurile tale adu-I Domnului Dumnezeului tău și sare.
„Încă din timpurile foarte vechi, sarea era mai mult decât condimentul care dă gust bucatelor sau le conservă: ea era simbolul prieteniei, al comuniunii, al frățietății. E simbolul păstrat până astăzi în întâmpinarea cuiva cu pâine și sare. Sacralitatea simbolului e foarte vizibilă în expresia: sarea legământului cu Domnul (sau: sarea legământului Domnului), imediat următoare, idee reluată și în Numerii 18, 19”52. „Datorită proprietății sale de a contribui la prezervarea alimentelor, sarea era simțită ca un simbol al purității și incoruptibilității care nu trebuie să lipsească din ofranda adusă divinității. Prin atributele sale simbolice (incoruptibilitate, inalterabilitate, puritate), sarea a devenit din timpuri străvechi, la majoritatea popoarelor antice, un simbol al alianței, al sincerității și statorniciei în fața angajamentului luat. După un obicei încă în vigoare la arabi, bine cunoscut și grecilor în antichitate, cei care încheiau un tratat mâncau împreună pâine cu sare, în semn de bunăvoință și încredere reciprocă”53. „Pentru Philon, Spec. I, 289, sarea simbolizează durata perpetuă, întrucât menține corpurile neschimbate și le face, într-o anumită privință, nemuritoare. Iosif Flaviu, AI III, 227, menționează întrebuințarea obligatorie a sării inclusiv la jertfele arderii de tot, în conformitate cu o mai veche prescripție halakhică. Expresia sarea legământului (gr. αλα διαθήκης) de aici, care reapare în diverse variante în Vechiul Testament (de ex. în Numerii 18, 19; Iezechiel 43, 24), are conotații simbolic-ritualice explicite. Expresia voi sunteți sarea pământului (Matei 5, 13-16 și Luca 14, 34-35), prin care Iisus Hristos se adresează apostolilor, poate fi o referire directă la funcția simbolică a sării: ucenicii Mântuitorului sunt, asemenea sării, elementul prin care lumea întreagă devine o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Origen a nuanțat în repetate rânduri această interpretare: Oamenii lui Dumnezeu sunt sarea care conservă pământul (C. Cels. VIII, 68-69). Credincioșii sunt sarea pământului, adică a tuturor celorlalți oameni (Com. Io. VI, 59). Vezi și Epistola către Diognet 6, 1: Ceea ce este sufletul pentru corp, sunt creștinii pentru întreaga lume”54.
14: Dacă-I veți aduce Domnului jertfă din pârga roadelor, adu-I grăunțe proaspăt frecate din spice și prăjite pe foc; aceasta va fi jertfă din pârga roadelor;
„O a treia categorie de ofrandă totală (minhah) consta în primele roade ale plantelor de cultură, oferite divinității ca trufandale”55. „Celor patru elemente ale ofrandei vegetale (νέα noi, tinere, πεφρυyμένα prăjite, χίδρα spice și ερικτά râșnite, măcinate) le-au fost conferite de către Philon, Sacrif. 76, 86-87, valori simbolice: grăunțele reprezintă segmentările pe care trebuie să le opereze rațiunea umană, aceasta trebuie pusă la încercare prin foc, trebuie să fie preocupată de tot ce este nou56 și, în al patrulea rând, ea trebuie să macine cu eforturi cuvântul divin”57.
peste ea vei turna untdelemn și vei pune pe ea tămâie; aceasta-i jertfă.
Iar partea ei menită pomenirii o va aduce preotul din grăunțele cu untdelemn, împreună cu toată tămâia; aceasta este jertfă Domnului.
„Grăunțele măcinate sunt făina. Iar în aceste chipuri se dă de înțeles taina lui Hristos. Căci El este jertfa pentru noi, pârga roadei duhovnicești, adică pârga umanității, întâiul născut din morți, întâiul în nestricăciune, pârga celor adormiți. […] Iar peste jertfă a spus că trebuie să se toarne untdelemn și a poruncit să se pună și tămâie. Untdelemnul închipuiește simbolic grăsimea și veselia, iar tămâia – sfințenia și buna mireasmă”58.
BBVA, p. 125
LEV, p. 166
SEP 1, p. 317
LEV, p. 166
Să rodească spice.
SEP 1, p. 318
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
8
CAPITOLUL 3 – Jertfele de mulțumire.
1: Dacă însă darul cuiva va fi jertfă de mulțumire și se va aduce din vite mari, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, din cele fără meteahnă îl va aduce înaintea Domnului.
Jertfă de mulțumire: „Ebraiștii încă nu sunt de acord dacă termenul original trebuie tradus: jertfă de pace (împăcare) sau: jertfă de mulțumire (sensul ultim e adoptat și de istoricul evreu Iosif Flaviu). Septuaginta folosește sintagma thysia sotiriu, ceea ce, în traducere literală, ar însemna jertfă de mântuire, sens conferit de cei vechi ritualului prin care cineva le mulțumea zeilor la capătul unei încercări, precum vindecarea dintr-o boală, ajungerea cu bine dintr-o călătorie etc.”59. Biblia 1688 are jertfă de pace pentru acest loc. Ebraicul zebak șelamim ar putea însemna (și) jertfă de pace (de la șalom) și jertfă de ispășire (de la șillem). E, oricum, o jertfă ce diferă de aceea a arderii de tot, atât prin detaliile tehnice, cât și prin intenția suplicantului. Dacă prin arderea de tot se aduce închinare necondiționată Creatorului, jertfa de mulțumire era un mod de a invoca bunăvoința divină. „Harrison, p. 56 propune echivalarea sacrifice of wellbeing – jertfă de bunăstare. Sacrificiul de acest fel consta din trei părți bine definite: prima parte este incinerată pe altar pentru Iahve (vv. 3-5), a doua se dăruia preotului (cf. 7, 31-36), iar cea de-a treia era consumată, împreună cu familia și oaspeții săi, de cel ce aducea jertfa (cf. 7, 15-21)”60.
„Înțelesul jertfei se referea la Emanuil. […] Litera legii nu face deosebire între partea bărbătească și femeiască. Prin aceasta se înțelege că în ambele este Hristos. În partea bărbătească, pentru că e conducător și povățuitor, căci în amândouă privințele bărbatul are un rol mai însemnat; în partea femeiască, pentru că S-a așezat sub lege, deși e conducător, căci femeia e supusă și a doua după bărbat, odată ce este cu adevărat mai mică și de măsuri mai reduse”61
Își va pune mâna pe capul jertfei și o va înjunghia înaintea Domnului, la intrarea cortului mărturiei; iar fiii lui Aaron, preoții, îi vor turna sângele pe jertfelnicul arderilor de tot, de jur-împrejur.
Din jertfa de mulțumire I se va afierosi Domnului: grăsimea care acoperă intestinele și toată grăsimea de deasupra intestinelor;
„Ebr. qereb semnifică țesutul semitransparent care, la mamifere, se întinde de la stomac până la intestine, învăluindu-le, și care este foarte gras la rumegătoare. Anticii cunoșteau foarte bine aceste părți, foarte apreciate în bucătăria lor (cf. Aristotel, Historia animalium, I, 16; Plinius, Historia naturalia, XI, 37)”62
4: cei doi rinichi cu grăsimea de pe ei, precum și cea de pe șolduri; odată cu rinichii va scoate și seul de pe ficat.
Ficatul era socotit sediul pasiunilor, iar rărunchii, al dorințelor ascunse. Ar rezulta că acestea trebuie să fie îndreptate către Dumnezeu, unindu-se cu lumina Sa, reprezentată prin foc. „Interesant de remarcat că, între organele animalului jertfit, a căror aducere pe altar este exclusă de Moise, se numără creierul și inima. O explicație a acestei interdicții o găsim la Philon, Spec. 212-219: întrucât doar inima și creierul pot produce defecte ale sufletului, ar fi absurd ca jertfirea lor să provoace amintirea păcatelor, și nu uitarea acestora. În schimb, rinichii și ficatul, părți ale animalului socotite drept vitale, sunt singurele demne de a fi oferite lui
BBVA, pp. 125-126
LEV, p. 166
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
LEV, p. 166
9
Dumnezeu”63.
Fiii lui Aaron, preoții, le vor pune pe jăratic ca ardere-de-tot, anume deasupra lemnelor de pe focul de pe jertfelnic; jertfă este aceasta, mireasmă plăcută Domnului.
Iar dacă cineva Îi va aduce Domnului jertfă de mulțumire din vite mici, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă din cele fără meteahnă.
Dacă darul său va fi un miel, să-l aducă înaintea Domnului,
să-și pună mâna pe capul jertfei sale și s-o înjunghie la intrarea cortului mărturiei; iar fiii lui Aaron, preoții, îi vor turna sângele pe jertfelnic, de jur-împrejur.
Din jertfa de mulțumire Îi va afierosi lui Dumnezeu grăsimea și partea dintre șolduri, întreagă și nesfărâmată (împreună cu mușchii de lângă șiră), precum și grăsimea de pe intestine;
Partea dintre șolduri: Biblia 1982: toată coada, retezând-o chiar din capătul spinării:
„este secvența existentă în Biblia Hebraica […]. Ebr. alyah desemnează coada grasă de oaie sau de berbec palestinian (Ovis laticaudata), extrem de apreciată în Orientul Apropiat. După Herodot, Istorii, III, 113, în această zonă creștea o rasă de oi cu o coadă extrem de mare și de groasă, atingând, după aprecierile specialiștilor, până la douăsprezece kilograme”64. Coada reprezintă sfârșitul vieții noastre pământești, care trebuie să ne găsească uniți cu Dumnezeu.
cei doi rinichi cu grăsimea de pe ei, precum și cea de pe șolduri, seul de pe ficat (pe care-l va desprinde împreună cu rinichii).
Iar preotul le va aduce pe jertfelnic: miros de bună mireasmă; ardere
Domnului.
„Prin expresia mireasmă plăcută [miros de bună mireasmă – la Anania] (gr. oσμη ευωδίας) se echivalează de regulă ebr. lehem – pâine, prin extensie hrană. Cf. BJ – nourriture.
Cauza acestei substituții lexicale trebuie căutată probabil în dorința de a evita întrebuințarea unui cuvânt concret pentru desemnarea unei ofrande către Dumnezeu”65.
Animalul jertfit e fără meteahnă, „căci cei ce se aduc lui Dumnezeu spre miros de bună mireasmă trebuie să fie curați și cât mai depărtați de orice pată. […] Grăsimea de pe pântece indică […] prosperitatea minții și grăsimea celor dinlăuntru, hrănite cât se poate de bine de darurile spirituale ale Duhului. […] Rărunchii servesc de chip al lucrării de dreaptă socoteală dinlăuntrul minții, prin care se leapădă ceea ce e nedrept și se alege și se judecă vrednic de primire ceea ce se folosește. […] Iar pielița ficatului nu se arată altceva decât lucrarea sufletului, prin care tinde el spre poftă. Căci cei ce au cercetat acestea nu zăbovesc să spună că tot animalul își are poftele în ficat. Deci trebuie predată lui Dumnezeu, adică izvorul a toată pofta noastră”66.
Dacă însă jertfa sa este din capre, s-o aducă înaintea Domnului,
să-și pună mâna pe capul ei și s-o înjunghie la intrarea cortului mărturiei; iar fiii lui Aaron, preoții, să-i toarne sângele pe jertfelnic, de jur-împrejur.
Din ea Îi va afierosi Domnului: grăsimea de pe intestine, toată grăsimea care acoperă intestinele,
amândoi rinichii cu grăsimea de pe ei, precum și cea de pe șolduri, seul de pe ficat (pe care-l va desprinde împreună cu rinichii),
iar preotul le va aduce pe jertfelnic: jertfă cu bună mireasmă Domnului. Toată grăsimea este a Domnului.
Jertfirea caprei nu diferă esențial de cea a mielului. Capricioasă, capra sugerează gratuitatea darurilor divine, ca și imprevizibilitatea lor.
17: Aceasta-i lege veșnică pentru toți urmașii voștri din toate așezările voastre: nici
SEP 1, p. 319
LEV, p. 167
SEP 1, p. 319
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XVI
10
grăsime și nici sânge să nu mâncați!”
„În interpretarea lui Philon, Spec. IV, 122-125, sângele nu trebuia consumat de oameni, deoarece el reprezintă substanța sufletului sensibil, iar de la grăsime oamenii trebuie să se abțină din austeritate și cumpătare, dată fiind consistența sa excesivă”67. Până azi, evreii credincioși se abțin de la a mânca sânge; cât privește grăsimea, după pătrunderea în Canaan, interdicția s-a limitat doar la animalele jertfite, încetând odată cu dărâmarea Templului și desființarea preoției iudaice. Oricum, clima Orientului Apropiat nu îndeamnă la consumul excesiv de grăsimi.
CAPITOLUL 4 – Jertfele pentru păcat.
„Urmează expunerea prescripțiilor referitoare la sacrificiile expiatorii sau propițiatorii, care se împart în două categorii mari: jertfele pentru păcat, ebr. hatta’th (4, 2 – 5, 13) și jertfele pentru delicte grave (5, 14-20). Întreaga secțiune s-ar putea segmenta în șase paragrafe: ritualul pentru păcatul marelui preot (4, 3-12), ritualul pentru păcatul întregii comunități (4, 13-21), ritualul pentru păcatul unei căpetenii (4, 22-26), ritualul pentru păcatul unui simplu muritor (4, 27-35), câteva exemple concrete de păcate (5, 1-6), atenuări ale asprimii pedepselor în cazul săracilor (5, 7-13)”68.
Și a grăit Domnul către Moise și a zis:
„Grăiește tu către fiii lui Israel și spune-le: – Dacă din neștiință va păcătui cineva împotriva poruncilor Domnului și va face ce nu se cuvine călcând vreuna din ele,
Dacă va păcătui cineva: „formulă condițională introductivă (frecventă și în textele legislative din Mesopotamia), care exprimă intenția divină de a accepta jertfa de expiere care să reîntroneze ordinea tulburată prin păcat”69.
3: și dacă cel ce a păcătuit este arhiereu care a primit mirungerea și care deci a tras
și poporul în păcat, pentru păcatul pe care l-a săvârșit el Îi va aduce Domnului un vițel fără meteahnă, ca jertfă pentru păcat.
„Ceremonialul ungerii cu untdelemn a preoților era un semn al investirii lor cu puteri sacrale (cf. 7, 35; 10, 7). Aici, ca și mai departe, 6, 15; 8, 12; 16, 32, se înțelege că doar marele preot (ebr. hakkohen haggadhol, kohen har’oș) era uns în întregime în momentul consacrării. Aici textul se referă limpede la un personaj unic, marele sacerdot, șeful preoților care, ca reprezentant al lui Iahve, avea datoria de a urma cel dintâi, cu strictețe, comandamentele divine. Păcatul său nu era o chestiune personală, ci se revărsa asupra întregii comunități. De aceea jertfa prescrisă trebuia să fie de o calitate maximă (în Biblia Hebraica un taur și nu un vițel ca în Septuaginta și Vulgata”70.
4: Vițelul îl va aduce înaintea Domnului, la intrarea cortului mărturiei; își va pune mâna pe capul vițelului și va înjunghia vițelul înaintea Domnului.
„Ritualul este similar cu cel al arderii de tot, cf. 1, 3-5”71.
5: Preotul cel miruns, ale cărui mâini sunt sfințite, va lua din sângele vițelului și-l va aduce în cortul mărturiei.
Septuaginta are aici cuvântul hristos (= uns; miruit) vorbind despre arhiereu: „Pentru ca să preamărească pe marele preot al lui Dumnezeu, atât cât era cu putință unui om, l-a numit hristos sau unsul [cel miruns], adăugând la această vrednicie a preoției celei mai înalte, care
SEP 1, p. 320
LEV, p. 167
LEV, p. 167
LEV, p. 167
LEV, p. 167
11
după părerea lui întrece orice altă vrednicie omenească, numele de Hristos, ca un adaos de cinste și mărire, întrucât (Moise) credea cu adevărat că acest nume conține ceva dumnezeiesc”72. Chiar contextul de aici, însă, vorbind despre păcatul arhiereului, nu e tocmai o preamărire. Altfel, remarca rămâne valabilă.
6: Preotul își va muia degetul în sânge și de șapte ori va stropi cu sânge înaintea
Domnului, spre perdeaua cea sfântă.
„Perdeaua ce despărțea sfânta de sfânta-sfintelor (Ieșirea 26, 31-33); catapeteasma, în spatele căreia era locul cel sfânt al Domnului”73. Sânge: „utilizarea sângelui, simbol al vieții (cf. 17, 11-14), în ritualul de expiere semnifică dorința de reîmpăcare, de comuniune vitală între om și divinitate”74. De șapte ori: „numărul șapte are o valoare simbolică, semnificând perfecțiunea; repetarea de șapte ori a gestului are menirea de a solicita o iertare deplină”75.
7: Din sângele vițelului va unge preotul coarnele altarului tămâierii, cel ce se află-n fața Domnului în cortul mărturiei; iar tot ce-a mai rămas din sângele vițelului îl va turna la temelia jertfelnicului arderii-de-tot, care se află la intrarea cortului mărturiei.
„Coarnele altarului. Altarele pentru sacrificii aveau în Palestina o formă specială, extremitățile lor având aspectul unor coarne de animal. Se pare că aceste extremități ale altarului erau considerate de evrei drept partea cea mai sfântă a întregului ansamblu (cf. I Regi, 1, 50-51). De aceea, ungerea cu sânge, simbolul vieții, a extremităților sale avea o valoare simbolică și ritualică maximă”76. Cornul simbolizează forța sau, aici, fiind patru coarne, cele patru direcții ale spațiului și întinderea Proniei divine; autorii patristici au mai văzut în cele patru coarne și o prefigurare a Crucii. Altarul tămâierii: „această componentă a incintei sacre se găsea în cortul întâlnirii, așezat înaintea perdelei de separare, și simboliza prezența perpetuă a lui Iahve. Pe acest mic altar ardea permanent un amestec de aromate rare”77. Sângele rămas: „chiar și ceea ce nu era folosit în mod nemijlocit în actele ritualice era considerat sacru și de aceea depus în cadrul incintei sacre, spre a fi ferit de profanare”78.
Vițelului jertfit pentru păcat îi va lua toată grăsimea, atât cea de pe intestine, cât și cea care acoperă intestinele;
cei doi rinichi cu grăsimea de pe ei, precum și cea de pe șolduri, seul de pe ficat (pe care-l va scoate împreună cu rinichii),
– așa cum se ia din vițelul jertfei de mulțumire – și le va arde preotul pe jertfelnicul arderii-de-tot,
Iar pielea vițelului, și toată carnea lui împreună cu capul și cu picioarele, cu măruntaiele și cu necurățenia lui,
întregul vițel îl va scoate afară din tabără, la loc curat, unde se aruncă cenușa, și-l va arde pe foc de lemne; unde se aruncă cenușa, acolo să-l ardă.
Întregul vițel: „adică pielea, carnea, oasele și măruntaiele, tot ceea ce nu a fost ars pe altar. Spre deosebire de jertfa de mulțumire în cadrul căreia era ars întregul animal, aici, la jertfa de ispășire (ebr. hatta’th), taurul este scos afară din tabără, adică din incinta poporului ocrotit de Dumnezeu, ca factor simbolic asupra căruia a fost transpus păcatul preotului. Arderea sa completă semnifică aneantizarea păcatului în cauză”79. „Locul special amenajat pentru aruncarea cenușii (Septuaginta: η εκχυσις της σπoδιας, Textul Masoretic: șephekh haddeșen) era socotit un spațiu tabu pentru întreaga comunitate”80.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 3, 3
BBVA, p. 126
LEV, p. 167
LEV, p. 168
LEV, p. 168
LEV, p. 168
LEV, p. 168
LEV, p. 168
SEP 1, p. 322
12
13: Dacă însă întreaga obște a lui Israel va păcătui ceva și fapta a rămas ascunsă de ochii adunării, dacă ei au săvârșit ceva împotriva poruncilor Domnului, ceva ce nu trebuia făcut,
„Ochii adunării (gr. oι oφθαλμoι της συναyωyης) desemnează metaforic conștiința publică. Fie ea și involuntară, orice abatere de la comandamentele divine reclama o jertfă de împăcare”81.
când se va afla de păcatul pe care ei l-au săvârșit, atunci obștea va aduce drept jertfă pentru păcat un vițel fără meteahnă; acesta va fi adus în fața cortului mărturiei,
iar bătrânii obștii își vor pune mâinile pe capul vițelului, înaintea Domnului,
Bătrânii obștii: „în antichitate, ca de altfel în toate culturile de tip tradițional, vârsta
senectuții era o garanție a înțelepciunii și echilibrului. E de presupus că în orice împrejurare presupunând luarea unor decizii importante pentru comunitate sfatul bătrânilor avea un cuvânt decisiv, fie că era vorba de probleme religioase (cf. Ieșirea 24, 1-9), administrative (Numerii 11, 16-17), sau cultuale, ca aici”82.
și-naintea Domnului vor junghia vițelul; iar preotul cel uns va aduce din sângele vițelului în cortul mărturiei.
Preotul își va muia degetul în sângele vițelului, și de șapte ori va stropi înaintea Domnului, spre perdeaua de la sfânta-sfintelor.
Din acest sânge va unge preotul coarnele altarului tămâierii, cel ce se află-n fața Domnului în cortul mărturiei, iar tot ce-a rămas din sânge îl va turna la temelia jertfelnicului arderii-de-tot, care se află la intrarea cortului mărturiei.
Toată grăsimea lui o va scoate din el și o va arde pe jertfelnic;
și va face cu vițelul acesta ceea ce s-a făcut cu vițelul adus pentru păcat; întocmai să se facă. Și așa să se roage preotul pentru ei, iar păcatul lor va fi trecut cu vederea.
Să se roage: „exilaskome = a ispăși, a răscumpăra, dar și a se ruga (prin mijlocirea sau făgăduința unui ritual ispășitor); vezi Ieșirea 32, 30 și contextul”83. Va fi trecut cu vederea:
sensul exact: va fi lăsat deoparte, părăsit, dat uitării pentru moment”84. Revenim asupra acestora: Să se roage, cum a rezultat de mai sus, are sensul de să facă ispășire: „Corespondentul în Biblia Hebraica al noțiunii de ispășire vine de la radicalul ebr. kphr, interpretabil în două sensuri. Etimologic, în legătură cu acadianul kaparu – a șterge, a înlătura, termenul trimite la ideea de ștergere, curățire; jertfa de acest fel avea deci ca efect absolvirea vinovatului de păcatul făptuit, care era considerat șters. Acesta pare sensul cel mai probabil în context (cf. Harrison, p. 67). Alt sens al radicalului kphr poate fi cel de a acoperi (cf. arabul kappara – a acoperi): jertfa acoperă astfel păcatul, ferind privirile Domnului de maculare. Efectul acestei proceduri ar fi calmarea lui Iahve, care poate astfel ierta greșeala suplicantului (cf. Snaith, p. 30). Cf. și 1, 4. În doctrina creștină, conceptul de expiere suferă o mutație fundamentală: Dumnezeu Însuși, devenit om, Își asumă păcatele tuturor oamenilor, suferind pentru ei jertfa supremă, în semn de nesfârșită iubire pentru oameni”85. Desigur, nu înțelegem de aici că păcatele se șterg în mod automat, ci doar în măsura în care ne împropriem Jertfa Mântuitorului.
21: Părțile rămase de la vițel le va scoate afară din tabără și le va arde așa cum a ars și vițelul de care d-a vorbit mai sus. Aceasta, pentru păcatul de obște.
Dacă păcătuia toată obștea, se aducea o jertfă similară celei pentru păcatul arhiereului. „Dumnezeu, voind să arate că mult mai mare pedeapsă se cuvine păcatelor săvârșite de preoți decât celor săvârșite de oamenii de rând, a poruncit ca pentru păcatele preoților să se aducă o
SEP 1, p. 322
LEV, p. 168
BBVA, p. 126
BBVA, p. 126
LEV, p. 168
13
jertfă tot atât de mare cât se aduce pentru păcatele întregului popor. […] Păcatele preotului sunt mult mai grele nu prin natura lor, ci prin dregătoria preotului care le săvârșește” 86. Păcatele treceau asupra vițelului, tip al Mântuitorului: „Căci în Hristos e curăția preoților și a poporului, a celui mic și mare și a tuturor împreună, chiar dacă ne-am afla păcătuind câte unul pentru că nu cunoșteam legea dumnezeiască, sau am fost împinși fără de voie la ceea ce nu voiește Dumnezeu, Stăpânul tuturor”87.
22: Iar dacă va păcătui o căpetenie, călcând vreuna din poruncile Domnului
Dumnezeului său, și din neștiință a păcătuit făcând ceea ce nu trebuia să facă,
O căpetenie: „ebr. nasi, termen cu sens nesigur. Se consideră în general că este vorba de șeful unui trib sau a unei părți de trib (cf. Luther: ein Stammesfürst, GN: das Oberhaupt eines Stammes) sau, mai nou, de un fel de purtător de cuvânt al tribului (Harrison, p. 66). Oricum, autoritatea acestei căpetenii era limitată, el subordonându-se șefilor religioși. În consecință, păcatul său nu antrena responsabilitatea întregii comunități, ca în cazul marelui preot”88.
23: atunci, când el își va cunoaște păcatul pe care l-a săvârșit, va aduce jertfă pentru păcat un țap, parte bărbătească fără meteahnă.
„Alegerea animalului depindea de poziția ierarhică a suplicantului: un țap are o valoare mai mică decât un juncan, cerut în cazul marelui preot, dar mai mare decât o capră, adusă de un om de rând (v. 28)”89.
Își va pune mâna pe capul țapului și-l va înjunghia în locul unde se înjunghie arderile-de-tot, înaintea Domnului; aceasta este jertfă pentru păcat.
Din sângele jertfei pentru păcat va unge preotul coarnele jertfelnicului arderii-de-tot, iar ceea ce rămas din sânge îl va turna la temelia jertfelnicului arderii-de-tot.
Toată grăsimea o va aduce pe jertfelnic, așa cum se face cu grăsimea jertfei de mulțumire, și așa se va ruga preotul pentru păcatul aceluia, iar [păcatul] aceluia i se va trece cu vederea.
Dacă însă un om din poporul de rând va păcătui din neștiință împotriva uneia din toate poruncile Domnului și va face ceva ce nu trebuia să facă și astfel va greși,
Un om din poporul de rând: „literal: un suflet din poporul țării, adică un om de rând,
fără funcții sau demnități sociale”90.
după ce-și va cunoaște păcatul pe care l-a săvârșit, va aduce-n dar din caprele sale, dar o capră fără meteahnă, parte femeiască, drept jertfă pentru păcatul pe care l-a săvârșit;
își va pune mâna pe capul jertfei aduse pentru păcatul său; capra adusă ca jertfă pentru păcat o va înjunghia acolo unde se înjunghie jertfele arderii-de-tot.
Cu degetul său, preotul va lua din sângele ei și va unge coarnele jertfelnicului arderii-de-tot, iar sângele rămas îl va turna la temelia jertfelnicului.
Toată grăsimea ei o va desprinde așa cum se desprinde grăsimea de pe jertfa de mulțumire, și o va arde preotul pe jertfelnic, spre mireasmă bineplăcută Domnului; așa se va ruga preotul pentru el, iar lui i se va trece [păcatul] cu vederea.
Cum s-a mai spus, în cazul unui om de rând jertfa era inferioară, ca valoare, celei aduse de către o căpetenie și, desigur, jertfei aduse de către arhiereu.
Dar dacă cineva vrea să aducă drept jertfă pentru păcat o oaie, parte femeiască va aduce, fără meteahnă,
își va pune mâna pe capul jertfei pentru păcat și o va înjunghia acolo unde se înjunghie jertfele arderii-de-tot.
Cu degetul său, preotul va lua din sângele jertfei pentru păcat și va unge
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, XI
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XV
LEV, p. 168
LEV, p. 168
BBVA, p. 127
14
coarnele jertfelnicului arderii-de-tot, iar sângele rămas îl va turna la temelia jertfelnicului arderii-de-tot.
35: Toată grăsimea ei o va desprinde așa cum se desprinde grăsimea de pe mielul adus ca jertfă de mulțumire, și o va pune preotul pe jertfelnic ca ardere-de-tot adusă Domnului; așa se va ruga preotul pentru el, pentru păcatul pe care l-a săvârșit, iar lui i se va trece cu vederea.
Aici ar lipsi cuvântul deasupra [arderii-de-tot], așa cum e în SEP 1 [sau pre – Biblia 1688; Septuaginta: epi to olokaftoma – peste jertfa arderii de tot; ebr. al isei Iehva – peste arderile Domnului]: „Aceasta înseamnă că jertfele descrise în aceste versete finale erau arse alături de alte jertfe, nefiind nevoie să se pregătească un foc special”91.
„Mărimea victimelor corespunde cu mărimea păcatelor. […] Căci Hristos S-a adus pe Sine Însuși deodată pentru toți, ca într-o icoană, în vițel, care e o victimă grea și mare […], dar și pentru fiecare în parte, ca un ied și ca o oaie, pentru că s-a făcut asemenea celor de sub păcat”92.
CAPITOLUL 5 – Jertfe pentru vinovăție.
1: Dacă cineva va păcătui prin aceea că, fiind pus să jure ca martor, nu va spune ce a auzit sau ce știe, și astfel va lua păcatul asupră-și;
„Prima parte a acestui capitol face corp comun cu capitolul anterior, expunând prescripții referitoare la păcatele comise involuntar. Abia începând cu v. 14 se trece la o serie de prescripții distincte”93.
Diferență în SEP 1: …fiind chemat ca martor, va auzi cuvântul jurământului… Cuvântul jurământului: „Septuaginta: φωνη oρκίσμoυ, corespunzând ebr. ’alah, termen polisemantic, având trei sensuri principale: 1. jurământ; 2. înțelegere întărită prin jurământ; 3. imprecație, blestem (cf. Gesenius, s. v.). În contextul de aici este actualizat cel de-al treilea sens: este vorba de imprecația solemnă pronunțată de judecător (cf. BJ – la formule d’abjuration) în public, formulată într-o construcție condițională (dacă ai comis aceste fapte, Dumnezeu te va pedepsi), prin care un făptaș necunoscut era invitat să-și mărturisească vina și să și-o ispășească (cf. Judecători 17, 2; Proverbe 29, 24) sau, ca în cazul de față, martorul unui fapt reprobabil era conjurat să declare ce a văzut sau ce i-a ajuns la cunoștință”94. Va lua păcatul asupră-și: SEP 1: va purta [povara] păcatului: „nu este vorba atât de vreun aspect psihologic precum remușcarea, cât de urmările concrete ale unui păcat (bolile, calamitățile naturale, moartea) sau de efectele justiției umane”95.
2: sau dacă cineva se va atinge de ceva necurat – fie stârv de fiară necurată, fie stârv de animal necurat, fie stârv de târâtoare necurată,
Ceva necurat: „Pentru poporul evreu necurățenia era o problemă nu atât de igienă, cât religioasă, ea transmițându-se prin simpla atingere. Descrierea animalelor curate și a celor necurate este efectuată în cap. 11. Odată devenit conștient de impuritatea dobândită prin contactul cu un obiect necurat, membrul comunității avea datoria de a cere să se instituie ritul purificator; în caz contrar se considera că este afectată nu doar relația sa individuală cu Dumnezeu, dar chiar bunăstarea întregii comunități. Codul referitor la curățenia rituală, formulat atât de amănunțit în Levitic, va fi reformulat și amplificat în sec. al II-lea în Mișna, carte care va deveni fundamentul interpretărilor rabinice ale legiferărilor cultuale mozaice
SEP 1, p. 324
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XV
SEP 1, p. 324
LEV, p. 169
LEV, p. 169
15
primare. Simpli credincioși vor fi ținuți, începând cu această epocă, să se comporte asemenea preoților și leviților”96.
3: fie că se va atinge de necurățenie omenească sau de orice fel de necurățenie care spurcă -, dacă acela n-a știut, dar după aceea va afla, și prin aceasta se va face vinovat;
Întinarea se dobândea și prin atingere de trupurile animalelor moarte. Între alte înțelesuri, animalul e simbol al inconștientului și al părții instinctuale, iar moartea duce cu gândul la păcat și la depărtarea de Dumnezeu.
4: sau dacă cineva cu buzele sale se va jura pripit să facă ceva – fie rău, fie bine -,
în orice împrejurare în care omul se jură fără să se gândească, uitând de sine, dar după aceea își va da seama că a păcătuit în una din acestea;
„Propoziția va face un bine sau un rău exprimă ideea angajamentului unui individ într-o acțiune oarecare. Urmând impulsului de moment, acesta va jura, angajându-se într-o situație fără ieșire: dacă ceea ce a promis este un lucru rău, el nu-și va putea respecta promisiunea, încălcând astfel un jurământ; dacă însă ceea ce a promis el este un lucru bun, pe care nu poate sau nu vrea să-l îndeplinească, încalcă de asemenea jurământul dat. În ambele cazuri se comite un păcat care impune jertfa de expiere”97.
acela își va mărturisi păcatul pe care l-a săvârșit
aducându-I Domnului jertfă pentru păcatul pe care l-a săvârșit: parte femeiască din turmă, fie o mielușea, fie o iadă, ca jertfă pentru păcat; așa se va ruga preotul pentru păcatul aceluia, iar aceluia i se va trece cu vederea păcatul.
Orice jurământ implică Divinitatea (altfel, se numește jurământ în mod impropriu,
neavând nici o valabilitate), astfel că el nu poate fi călcat fără a tulbura ordinea cosmică. Dar, cunoscând slăbiciunile omenești, Dumnezeu dă oamenilor posibilitatea de a restabili, prin jertfă, ordinea tulburată de călcarea jurământului.
7: Iar de nu va fi în stare să aducă ceva din turmă, atunci pentru păcatul săvârșit de el să-I aducă Domnului două turturele sau doi pui de porumbel: unul, jertfă pentru păcat; iar altul, ardere-de-tot.
„Acest verset introduce o perspectivă economică: cei mai puțin avuți, care nu pot jertfi o capră sau o oaie, pot aduce două păsări mici. Iertarea divină nu este condiționată de calitatea jertfei, ci de valoarea intrinsecă a ritualului de expiere”98.
Le va aduce la preot, iar preotul va jertfi mai întâi pe cea pentru păcat, înțepându-i capul în apropierea gâtului, dar fără să despartă capul de trup;
apoi cu sângele acestei jertfe pentru păcat va stropi peretele jertfelnicului, iar sângele rămas îl va scurge la temelia jertfelnicului. Aceasta-i jertfă pentru păcat.
Iar pe cealaltă pasăre o va aduce ca ardere-de-tot, după rânduială; așa se va
ruga preotul pentru el, iar lui i se va trece cu vederea păcatul pe care l-a săvârșit.
„Când poruncește [Dumnezeu] prin Moise să se aducă jertfe pentru păcate doi pui de porumbel sau o pereche de turturele arată că lui Dumnezeu Îi este bineplăcută lipsa de păcat a celor simpli, lipsa de răutate și de ură a puilor, lăsând să se înțeleagă că cel asemenea poate curăți pe cel asemenea; iar sfiala turturelelor simbolizează sfiala față de păcat”99. „Domnul nostru Iisus Hristos Se poate asemăna foarte bine cu o turturea sau cu un porumbel, pentru că cea dintâi are cel mai bun glas și e cea mai ciripitoare dintre păsări, iar cea de a doua atinge culmea blândeții. […] Deci omorând pasărea, dar netăindu-i capul cu totul de la grumaz, ne-a arătat indirect că moartea lui Hristos n-a fost pricină de răzbunare, ci de unire între noi. Iar stropind cu sângele păsării cortul și cele din el, a arătat că sfințește Biserica cu sângele Său. Și o turturea era pentru păcat, iar alta spre ardere de tot. Dar prin amândouă se înțelege Hristos, Care
LEV, p. 169
LEV, p. 169
LEV, pp. 169-170
Clement Alexandrinul, Stromate, V, 70, 4
16
pe de o parte moare pentru noi, pe de alta Se aduce ardere de tot spre miros de bună mireasmă Tatălui, și iarăși pe de alta Se predă pe Sine preț de schimb pentru viața tuturor”100.
11: Dacă însă nu-i va da mâna să aducă nici măcar o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, atunci pentru păcatul pe care l-a săvârșit va aduce a zecea parte dintr-o efă de făină curată, ca jertfă pentru păcat, dar fără să toarne pe ea untdelemn și fără să pună pe ea tămâie, căci aceasta-i jertfă pentru păcat.
„A zecea parte dintr-o efă: 3, 64 litri (în măsură de capacitate)”101. „Legislatorul prevede cazul de urgență în care cel care a greșit nu are la îndemână un animal sau o pasăre pentru jertfă; făină în schimb avea oricine în cortul său”102.
O va aduce la preot, iar preotul va lua din ea o mână plină și I-o va aduce Domnului, spre pomenire, pe jertfelnicul arderii-de-tot; aceasta-i jertfă pentru păcat.
Astfel se va ruga preotul pentru el – pentru vreunul din acele păcate ce i s-ar fi întâmplat – și păcatul îi va fi trecut cu vederea. Rămășița [de făină] va fi a preotului, ca la prinosul de mâncare”.
Spre deosebire de prinosul de pâine, aici nu erau primite ca jertfă untdelemnul și tămâia, , ele indicând curăția, iar jertfa aceasta fiind pentru păcat, care e străin de curăție. „În acestea nu mai e vorba de Hristos, ci modul jertfei ne indică viața celui ce o aduce și apropierea prin Hristos și predarea Sa lui Dumnezeu. Căci se aduce făina, care se face pâine. Dar pâinea e chipul vieții. Nu se stropește însă pe ea tămâie și nu se toarnă untdelemn […], căci este pentru păcat. Iar de păcat e străină cu totul veselia, care se închipuiește prin untdelemn, ca și buna mireasmă, care se închipuiește prin tămâie. […] Deci făina fără tămâie și untdelemn e chipul vieții care nu are veselie și e lipsită de buna mireasmă. Dar în Hristos se va muta și ea la veselie. Căci El curăță pe cei întinați și spală spiritual pe cei căzuți în necurăție”103.
Domnul a grăit către Moise, zicându-i:
„Dacă va greși cineva din uitare, sau dacă din neștiință va păcătui cu privire la cele afierosite Domnului, pentru păcatul său Îi va aduce Domnului un berbec fără meteahnă, luat din turma sa, pe care tu îl vei prețui în sicli de argint, după prețul siclului sfânt. E jertfă pentru păcat.
E vorba aici despre „diversele prinoase sau jertfe datorate lui Dumnezeu, pe care cineva a omis să le aducă”104. Tu îl vei prețui: adresarea este către preot. „Siclul sfânt: moneda cu care se plătea darea către templu”105. Siclul sfânt avea aproximativ 11 grame. „După Philon, Spec. I, 234 și 238, neglijarea datoriilor sacre este de aceeași gravitate ca și greșelile voluntare la adresa aproapelui, descrise în versetele următoare”106.
Pentru ceea ce a păcătuit el cu privire la lucrul cel sfânt, va plăti prețul acestuia și va mai adăuga a cincea parte din preț și i-o va da preotului, iar preotul se va ruga pentru el jertfind berbecul cel pentru păcat, și i se va trece cu vederea.
Oricine va păcătui călcând vreuna din toate poruncile Domnului și va face ce nu se cuvine să facă, chiar dacă din neștiință va greși, păcat va avea asupră-și.
Acela va aduce la preot, din turma sa, drept jertfă pentru vină, un berbec fără meteahnă, pe care tu îl vei prețui ca atare; preotul se va ruga astfel pentru el, pentru neștiința lui, că din neștiință a greșit, și i se va trece cu vederea;
aceasta, pentru că el într-adevăr a greșit în fața Domnului”.
De remarcat, în toate jertfele aduse, rolul hotărâtor al preoților, fără de care curățirea era cu neputință. Cu atât mai mult, în Biserică, săvârșirea Jertfei euharistice nu poate fi încredințată
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XV
BBVA, p. 127
LEV, p. 170
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XV
BBVA, p. 128
BBVA, p. 128
SEP 1, p. 327
17
celor ce nu s-au sustras profanului, prin consacrare. E ceea ce nu se înțelege în lumea protestantă.
CAPITOLUL 6 – Alte jertfe.
„În Textul Ebraic, următoarele șapte versete fac parte din capitolul 5, drept versetele 20-26, ordine pe care o adoptă și ediția Rahlfs a Septuagintei și așa cum se află în traducerile BJ, TOB, OSTY și, la noi, 1938 (Gala). Versiunea de față preferă structura edițiilor românești clasice, și așa cum se află în versiunile engleze KJV, RSV și TEV”107:
Și a grăit Domnul către Moise, zicând:
„Dacă va păcătui cineva și din nebăgare de seamă va nesocoti poruncile Domnului, fie că-n fața aproapelui său va tăgădui ceea ce acesta i-a încredințat sau i-a plătit ca simbrie sau ceea ce i-a fost furat, fie că-l va înșela cu ceva pe aproapele său,
„Aproapele are aici (și în contexte asemănătoare) sensul de fiu al lui Israel, israelit,
compatriot, concetățean”108. „În această înșiruire de păcate este vorba de delicte contra proprietății care nu pot fi dovedite și urmărite juridic, conștiința infractorului fiind singura în măsură să restabilească ordinea, prin recunoaștere publică și sacrificiu ritual. Întrucât infracțiunea nu atentează la integritatea lui Iahve, ci doar la bunul aproapelui, se impune un sacrificiu pentru vină și nu unul pentru păcat”109.
fie că va găsi un lucru pierdut și-l va tăgădui; dacă va jura strâmb pentru oricare din lucrurile care-l fac pe om să păcătuiască, păcat va avea.
Și dacă a păcătuit sau a greșit, el va întoarce îndărăt ceea ce a răpit sau ceea ce a înșelat sau ceea ce i-a fost încredințat, sau ceea ce a fost pierdut și găsit de el sau orice lucru în privința căruia s-a jurat strâmb. Pe de-a-ntregul îl va plăti, și pe deasupra va mai adăuga a cincea parte din preț către cel al căruia este lucrul; aceluia îi va da în chiar ziua-n care vina sa va fi vădită.
Iar pentru greșala sa va aduce din turmă un berbec fără meteahnă, prețuit după măsura păcatului.
Preotul se va ruga pentru el înaintea Domnului, iar lui i se vor trece cu vederea toate câte a făcut și a greșit”.
Fiind vorba de un păcat voluntar, nu de unul săvârșit din neștiință, valoarea jertfei era mai mare decât la păcatele pomenite anterior. „Așadar, dacă judecata este atât de inflexibilă pentru cei ce păcătuiesc din neștiință, iar jertfa este necesară pentru curățire, pe care și dreptul Iov mărturisește că o aducea pentru fiii săi (Iov 1, 5), ce poate să spună cineva despre cei ce păcătuiesc cu știință sau despre cei indiferenți?”110. Totuși, chiar și păcatul săvârșit cu voia este iertat, dacă e mărturisit și se face ispășire pentru el. „Deci despăgubind pe cei nedreptățiți și tăind supărările fraților cu fapte de iubire, ne vom izbăvi pe noi înșine de orice vină și vom dobândi iertarea în Hristos”111.
Și a grăit Domnul cu Moise și a zis:
„Poruncește lui Aaron și fiilor lui, zicându-le:
„Începând cu acest verset, sunt expuse ritualurile de sacrificiu, descriindu-se în amănunțime gesturile prescrise preoților (vv. 8-28) și laicilor (7, 22-36). Prima parte a Leviticului (cap. 1-7) se încheie cu vv. 37-38 din cap. 7, care conțin o concluzie generală pentru
BBVA, p. 128
BBVA, p. 128
LEV, p. 170
Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt despre judecata lui Dumnezeu, V
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XV
18
întreaga secțiune”112.
9: Aceasta este rânduiala arderii-de-tot: arderea-de-tot va arde pe jertfelnic fără-ncetare toată noaptea, până dimineața: focul jertfelnicului va arde pe el și nu se va stinge.
„După Iezechiel 46, 13-15, întreținerea neîntreruptă a arderii de tot nu reclama decât un sacrificiu zilnic, dimineața, cum s-a practicat în epoca regalității. În schimb, în Ieșirea 29, 38-42 și Numerii 28, 3-8 sunt prescrise două arderi de tot, una dimineața și alta seara. Indicația de aici trebuie pusă în relație cu ritualuri similare atestate la majoritatea popoarelor antice: întreținerea permanentă a focului sacru semnifica, pe de o parte, vigilența comunității și, pe de altă parte, nevoia conservării unei prezențe permanente a divinității”113. „Philon, Spec. I, 285-288, citează acest verset și formulează o interpretare simbolică mai complexă a permanenței focului sacru. Acesta ar fi mai întâi simbolul recunoștinței oamenilor pentru binefacerile lui Dumnezeu, ar mai semnifica apoi unificarea tuturor jertfelor dincolo de varietatea și desfășurarea lor în timp; în fine, în sens alegoric, altarul simbolizează sufletul recunoscător al omului înțelept, iar flacăra neîntreruptă, lumina înțelepciunii. În teologia creștină, focul permanent simbolizează jertfa hristică supremă”114.
„Altarul dumnezeiesc este Emanuil Însuși în chip, prin Care ne apropie de Dumnezeu și Tatăl slujindu-I rațional și aducându-I ca jertfă buna mireasmă a virtuților și sfințenia viețuirii evanghelice”115.
10: Preotul se va îmbrăca în haina de in, iar împrejurul trupului său își va pune pantalonii de in; scrumul grăsos care-a rămas pe jertfelnic din mistuirea arderii-de-tot îl va ridica
„Pentru Philon, Somn. I, 217, inul era simbolul luminii strălucitoare și al incoruptibilității, iar pentru Origen, Hom. Lev. IX, 2, inul prefigurează, prin originea sa terestră, corpul pământesc îmbrăcat de persoana lui Iisus Hristos”116. Îmbrăcămintea rituală a preoților era din in, ceea ce semnifica, după unii autori patristici, stingerea patimilor, inul fiind rece. Pantalonii de in erau folosiți pentru acoperirea organelor genitale, cuvântul trup fiind aici un eufemism.
11: și-l va pune alături de jertfelnic. Își va dezbrăca haina și va îmbrăca o altă haină, după care va scoate cenușa în afara taberei, la loc curat.
„Schimbarea veșmintelor preoțești cu altele de rând (Radu-Galaction) semnifică diferența de însemnătate a celor două îndatoriri ale preotului: pe când colectarea cenușei de pe altar era o funcție sacră, îndepărtarea ei era un act minor”117.
12: Dar focul de pe jertfelnic va arde și nu se va stinge; dis-de-dimineață, preotul va pune pe el lemne și va clădi deasupră-i arderea-de-tot și va arde grăsimea jertfei de mulțumire.
Cum s-a arătat mai sus, prin focul nestins se înțelegea aducerea zilnică a jertfei arderii
de tot.
Focul va arde ne-ncetat pe jertfelnic și nu se va stinge.
Iată acum rânduiala prinosului [de pâine] pe care fiii lui Aaron îl vor aduce înaintea Domnului, la jertfelnic:
Preotul va lua dintr-însul o mână de făină curată, cu untdelemnul ei și cu toată tămâia de deasupra prinosului, și le va arde pe jertfelnic întru miros de bună mireasmă, pomenire înaintea Domnului.
Iar rămășița o va mânca Aaron cu fiii săi; nedospită s-o mănânce, în locul cel sfânt: în curtea cortului mărturiei, acolo s-o mănânce.
LEV, p. 171
LEV, p. 171
SEP 1, p. 330
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XII
SEP 1, p. 330
LEV, p. 171
19
Nedospită se va coace. Pe aceasta Eu le-am dat-o din cele ce I se aduc Domnului. Sfințenie mare este aceasta, așa cum e jertfa pentru păcat și jertfa pentru greșeală.
Din ea va mânca toată partea bărbătească din tagma preoților: lege veșnică este aceasta, pentru tot neamul vostru, cu privire la cele ce I se aduc Domnului. Tot cel ce se va atinge de ele se va sfinți”.
Tot cel ce se va atinge de ele se va sfinți: „contextul reclamă interpretarea lui tot ca
referindu-se mai degrabă la persoane decât la obiecte, ceea ce, corelat cu interdicția de consumare a ofrandelor în afara spațiului sacru al curții altarului și de către altcineva decât preoții, conduce la interpretarea verbului a sfinți într-un sens interdictiv: atingerea ofrandelor sacre de către un laic declanșa mânia divină”118. „Origen echivalează carnea jertfei cu persoana hristică, ceea ce înseamnă o prefigurare a actului euharistic: oricine se împărtășește din trupul lui Hristos va fi sfințit”119. Această jertfă revenea numai preoților, față de alte ofrande care puteau fi consumate și de familiile lor, cum vom vedea în alt loc.
După o tâlcuire mistică, „arderile de tot indică afierosirea întreagă și pentru totdeauna a celor mai aleși sfinți. Iar jertfa e viața în parte sfântă și supusă lui Dumnezeu, a cărei închipuire e făina curată închipuită prin pumnul preotului, împreună cu untdelemnul și tămâia. Căci viața închinată lui Dumnezeu, chiar dacă e așa numai în parte, trebuie să fie fără îndoială binemirositoare și îmbibată de nădejdi grase”120.
19: Și i-a grăit Domnul lui Moise, zicându-i:
„Paragraful constituit din vv. 19-23 se referă la sacrificiile reclamate de investirea sacerdotală și nu își are corespondentul în capitolele anterioare. Includerea sa aici se explică probabil prin caracterul vegetal al jertfelor, ca în paragraful precedent”121.
20: „Iată darul pe care Aaron și fiii săi I-l vor aduce Domnului în ziua-n care îl vei unge: a zecea parte dintr-o efă de făină curată, ca jertfă necontenită, jumătate dimineața și jumătate seara.
Îl vei unge: „verbul a unge (ebr. masah) este folosit foarte frecvent în Vechiul Testament pentru a denumi gestul ritual al turnării de untdelemn pe capul preoților și al regilor, ca simbol al consacrării lor, al investiturii cu funcțiile sacre indicate de Iahve”122.
În tigaie va fi gătită, cu untdelemn; îmbibată o va aduce și sfărâmată, jertfă din fărâmituri, jertfă cu bună mireasmă înaintea Domnului.
Pe aceasta s-o săvârșească preotul care va fi uns drept urmaș al său dintre fiii lui [Aaron]. Lege veșnică: ea va fi arsă de istov.
Lege veșnică: „este vorba de jertfa adusă zilnic de preot, începând cu momentul
consacrării sale”123.
23: Întreaga jertfă a preotului va fi ardere-de-tot și nu va fi mâncată”.
„În acest caz, preotul fiind cel care oferea jertfa, îi era interzis să mănânce o parte din ea, cum ar fi făcut în alte împrejurări (cf. 2, 3.10). Datoria de a arde în întregime ofranda cerealieră semnifică faptul că preotul nu trebuie să se situeze în afara legii, ca un privilegiat absolut în raporturile sale cu divinitatea, cum se întâmpla uneori, ca, de pildă, în I Regi 2, 12”124.
„Zecimea de făină e semnul vieții, care înalță tot timpul lui Dumnezeu buna mireasmă a ei. Dar o va aduce, zice, în tigaie și frământată cu untdelemn și din fărâmituri. Tigaia, precum socotesc, indică împreunarea cu dureri; frământarea în untdelemn, bogăția strălucirii; iar
LEV, p. 172
SEP 1, p. 333
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XII
LEV, p. 172
LEV, p. 172
LEV, p. 172
LEV, p. 172
20
fărâmiturile închipuie ca prin ghicitură frăgezimea și delicatețea inimii sfinților. Căci viața în întregime sfântă e însoțită de dureri și de lărgimea nădejdii la Dumnezeu și de o nesfârșită delicatețe”125.
Și i-a grăit Domnul lui Moise, zicându-i:
Spune lui Aaron și fiilor săi astfel: – Iată rânduiala jertfei pentru păcat: în locul unde se-njunghie jertfele arderii-de-tot, acolo vor fi înjunghiate-naintea Domnului și cele pentru păcat. Aceasta-i sfințenie mare.
„Locul unde era înjunghiată jertfa se afla în partea de nord a altarului, cum se specifică în 1, 11”126.
26: Preotul care o aduce, el o va mânca; în locul cel sfânt s-o mănânce, în curtea cortului mărturiei.
„Gestul consumării rituale de către preot a jertfei pentru păcat a primit la Origen, Hom. Lev. IV, 8, o interpretare simbolică: a mânca înseamnă a consuma, a înghiți păcatul, adică a curăța de păcat, iar preotul îl prefigurează pe Hristos”127.
27: Tot cel ce se va atinge de carnea ei se va sfinți; iar dacă haina cuiva va fi stropită cu sânge țâșnit din ea, va fi spălată în locul cel sfânt.
„Sângele jertfei, ca și carnea, erau ferite de atingeri profanatoare”128.
28: Oala de lut în care a fost fiartă, va fi spartă; iar dac-a fost fiartă în vas de aramă, acesta va fi frecat și spălat cu apă.
„Distrugerea vasului în care a fost fiartă carnea jertfei trebuia făcută pentru că el era impregnat de sfințenie și risca să contamineze pe cel care l-ar fi folosit în continuare. Cât privește vasul de aramă (în realitate, de bronz), acesta era mult prea scump ca să poată fi distrus, așa încât simpla fierbere și spălare era considerată ca fiind suficientă”129
Toți cei de parte bărbătească din tagma preoților vor mânca din ea. Sfințenie mare este înaintea Domnului.
Dar orice jertfă pentru păcat, din al cărei sânge s-a aduc în cortul mărturiei pentru rugăciuni de ispășire în locul cel sfânt, nu va fi mâncată: în foc va fi arsă.
Jertfa pentru păcat se aducea ardere de tot: „Ardere de tot este Hristos, predându-Se lui Dumnezeu întreg din întreg și nu în parte, spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Pentru aceea e și Sfântul Sfinților”130. Jertfele nu puteau fi mâncate în afara incintei sacre: „Locul cel mai cuvenit pentru sfintele lucrări este Biserica lui Dumnezeu și […] în ea se săvârșește în mod necesar taina lui Hristos”131.
„Urmând, probabil, versiunea Septuagintei de Frankfurt (1597), edițiile românești din 1688 și 1914 includ următoarele 10 versete în capitolul 6, acesta având deci un total de 40 de versete. În acord cu toate celelalte traduceri românești și străine (inclusiv cele engleze), versiunea de față urmează ediția Rahlfs”132.
CAPITOLUL 7 – Jertfe de ispășire.
Iată rânduiala jertfei pentru vinovăție: aceasta-i sfințenie mare.
În locul unde se face-njunghierea arderii-de-tot, acolo va fi înjunghiat și berbecul adus înaintea Domnului ca jertfă pentru vinovăție; iar sângele va fi vărsat la
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XII
LEV, p. 172
SEP 1, p. 333
LEV, p. 172
LEV, p. 172
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
BBVA, p. 129
21
temelia jertfelnicului, de jur-împrejur.
Din el va fi adusă toată grăsimea, precum și șalele, grăsimea de pe intestine și grăsimea de deasupra intestinelor,
amândoi rinichii cu grăsimea de pe ei – aceea care este pe coapse -, precum și grăsimea de pe ficat, pe care o va ridica odată cu rinichii.
Pe acestea le va arde preotul pe jertfelnic, ca jertfă Domnului; aceasta-i jertfă pentru vinovăție.
Toți cei de parte bărbătească din tagma preoților vor mânca din ea; în locul cel sfânt o vor mânca, de vreme ce ea-i sfințenie mare.
La jertfa pentru vinovăție va fi aceeași rânduială ca și la jertfa pentru păcat: ea îi revine preotului care s-a rugat pentru el.
„În întreaga lectură a Leviticului trebuie ținut seama de faptul că, atât în limba ebraică cât și în cea greacă, unul și același cuvânt însemna jertfă = act ritual, jertfă = victima sau ofranda sacrificată și jertfă = vina pentru care se aduce jertfa. Greaca Septuagintei încearcă o diferențiere între thysia = jertfa-ritual și karpoma = jertfa-victimă, dar, în fapt, sensurile se întrepătrund”133.
„Pasajul care începe cu acest verset tratează despre părțile care revin preoților din sacrificiile complete și din ofrandele vegetale, înainte de a se vorbi în continuare de ultimul sacrificiu, cel de pace, singurul în cadrul căruia o parte din animalul jertfit revine laicilor”134.
8: Când preotul va aduce jertfa arderii-de-tot a cuiva, pielea arderii-de-tot îi revine preotului.
„Această prescripție este unică în întregul Vechi Testament, căci nicăieri nu se specifică faptul că o anume parte din sacrificiul complet va rămâne preotului sacrificator, cu toate că pielea nu figurează între părțile vitei imolate (cf. 1, 8-9). Se pare însă că această indicație are caracter restrictiv, fiind vorba de jertfa unui particular și nu de cea comunitară”135.
9: Toată jertfa care se va coace în cuptor, toată jertfa gătită pe plită sau în tigaie îi revine preotului care o aduce.
Care o va aduce: „gestul marchează funcția liturgică a preotului”136.
10: Tot prinosul [de pâine] frământat cu untdelemn sau uscat le revine tuturor fiilor lui Aaron, fiecăruia deopotrivă.
„Se face aici deosebirea între azimile frământate cu untdelemn și cele uscate, adică doar prăjite în untdelemn”137.
Iată acum rânduiala jertfei de mulțumire care I se aduce Domnului:
Dacă jertfa ce se aduce va fi de laudă, atunci să se aducă pâini de făină curată, frământată cu untdelemn, turte nedospite unse cu untdelemn și făinuță de grâu frământată cu untdelemn;
în afara acestora, vor fi aduse și pâini dospite, ca adaos la jertfa de laudă mulțumitoare.
Pâini dospite: „adică pâini preparate cu un ferment vegetal (ebr. hames, cf. 2, 11), care
nu puteau fi oferite ca jertfe; rezultă că suplicantul le aducea cu el pentru a le consuma el însuși, împreună cu părțile care îi reveneau din animalul jertfit”138. Jertfa de mulțumire (sau de laudă) era ofranda prin care se exprima recunoștința față de bunăvoința divină.
14: Din toate aceste daruri ale sale, unul Îi va fi adus Domnului ca parte osebită; ea
îi va reveni preotului care a vărsat sângele jertfei de mulțumire.
Parte osebită: Biblia 1688: luare Domnului; Biblia 1982: dar ridicat – urmând textului
BBVA, p. 129
LEV, p. 172
LEV, p. 172
LEV, p. 172
LEV, p. 172
LEV, p. 172
22
ebraic: „Dar înălțat Domnului: […] Septuaginta: αφαίρεμα κυρίω. Gr. τo αφαίρεμα (< αφαιρέω – a ridica) are aici, ca și, frecvent, passim (cf. Ieșirea 35, 22 etc.), sensul parte a sacrificiului dedicată lui Dumnezeu, reproducând ebr. terumah, al cărui sens literal este acela de jertfă ridicată; interpretări mai noi consideră că sensul exact este acela de a pune deoparte (Harrison, p. 83). Este vorba de acea parte a jertfei care revenea preotului și nu putea fi consumată de laici”139.
15: Cărnurile jertfei de laudă mulțumitoare îi vor reveni tot lui, dar vor fi mâncate
în chiar ziua-n care se vor aduce, din ele nerămânând nimic pe a doua zi.
„laicilor li se permitea să consume din carnea jertfei ceea ce rămânea după ce se prelevau părțile arse pe altar (cf. 3, 3-5) și cele rezervate preoților (cf. 7, 28-36)”140.
Mâncarea jertfei în aceeași zi e o anticipare eshatologică: „curgând timpul și trecând veacul acesta ca o zi, se va ivi un alt mod de doxologie decât cele pe care le știm noi. […] Căci Îl vom lăuda pentru lucruri și mai mari. Și îmbogățindu-ne cu bunătățile mai presus de minte și de cuvânt, vom încununa împreună cu Dumnezeu și Tatăl cu laude și mai strălucite pe Hristos, Dătătorul tuturor bunătăților”141.
16: Dacă însă jertfa ce se aduce va fi de făgăduință sau un dar de bunăvoie, ea va fi mâncată în ziua aducerii ei, dar [ceea ce rămâne se poate mânca] și a doua zi.
„Jertfa adusă spre îndeplinirea unei făgăduințe (ebr. nedher) era o ofrandă adusă în scopul îndeplinirii unei promisiuni explicite către divinitate, ca în Judecători 11, 30-39 sau II Regi 15, 7-8, pe când jertfa voluntară (ebr. nedhabhah) era o ofrandă spontană, adusă divinității în semn de omagiu și supunere, ca în Ezdra 3, 5”142. „Cât privește prescripția de a consuma carnea rezultată din sacrificiu doar în primele două zile, Philon, Spec. I, 220-223, indică trei motive: mai întâi rațiunile sanitar-igienice, apoi un motiv social (toți membrii comunității trebuie să participe în vreun fel la festin) și, în al treilea rând, un substrat simbolic (jertfa de mântuire era destinată să evoce mântuirea sufletului în prima zi și sănătatea corpului uman în a doua zi). Theodoret, Quaest. in Lev. 6, explică această prescripție exclusiv prin grija de a împărți surplusul de carne la săraci”143.
17: Dacă însă din carnea jertfei va rămâne ceva și pe a treia zi, să fie arsă-n foc.
„Respectul față de carnea sacrificată pe altar impunea grija de a nu îngădui alterarea ei; de aici prescripția de a fi arsă imediat”144.
18: Dar dacă cineva va mânca din aceste cărnuri în cea de a treia zi, atunci darul său nu va fi primit și nu i se va ține în seamă, căci urâciune este; oricine va mânca din ele, păcat va avea asupră-și.
Urâciune (Biblia 1982: întinare; SEP 1: lucru necurat): „ebr. piggul este un termen tehnic în Biblia Hebraica, desemnând carnea sacrificială neconsumată, care s-a alterat, cf. BJ – la viande avariée. Totuși, după Péter-Contesse, p. 73, accentul nu trebuie pus pe igiena alimentară, ci pe calitatea religioasă a cărnii sacrificiale consumate”145.
Cărnurile care-au fost atinse de ceva necurat nu vor fi mâncate, ci arse cu foc. Cărnurile [celelalte] vor fi mâncate de tot cel curat.
Dacă însă vreun om, știindu-se pe sine necurat, va mânca din cărnurile jertfei de mulțumire, care este a Domnului, acela va fi stârpit din poporul său.
„Se face aici trimitere la cazurile în care individul însuși este impur, din cauza unor boli evidente (lepra în cap. 13), pierderi seminale (cap. 15) etc.”146. Va fi stârpit din poporul său:
LEV, pp. 172-173
LEV, p. 173
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XII
LEV, p. 173
SEP 1, p. 335
LEV, p. 173
LEV, p. 173
LEV, p. 173
23
„Există incertitudini cu privire la semnificația exactă a acestei expresii, unii văzând aici o condamnare la moarte. Conform unei interpretări mai probabile, aici ar fi vorba doar de o izgonire din sânul comunității a celui care a greșit grav, ceea ce, în condițiile deșertului, echivala totuși cu o condamnare la moarte. Condamnarea are aici un caracter mai degrabă religios: exilatul era privat de efectele promisiunilor divine date neamului lui Avraam”147.
Dacă în legea veche era urmărită curăția cu atâta râvnă, cu atât mai mult trebuie să fim atenți noi, cei care ne învrednicim de Jertfa cea mântuitoare: „Cu câtă curățenie va trebui să păstrăm castitatea corpului și a sufletului nostru – noi, cei care zilnic trebuie să mâncăm carnea Prea Sfântului Miel – când chiar învățăturile Legii opresc atingerea jertfelor de către cineva necurat”148.
21: Și tot cel ce se va atinge de ceva necurat – necurățenie omenească, animal necurat sau orice altfel de lucru sau ființă necurată – și totuși va mânca din cărnurile jertfei de mulțumire, care este a Domnului, acela va fi stârpit din poporul său”.
Sunt arătate câteva cazuri de întinare trupească ce constituia impediment la consumarea (dar și la aducerea) jertfei. Întinarea era înțeleasă, încă de atunci, și în sens spiritual.
Și a grăit Domnul către Moise și a zis:
„Spune-le fiilor lui Israel așa: – Grăsime de bou sau de oaie sau de capră să nu
mâncați.
Grăsimea de mortăciune, ca și aceea a animalului sfâșiat de fiară, poate fi folosită pentru orice, dar de mâncat nu va fi mâncată.
„Dacă era interzisă orice fel de utilizare a grăsimii animalului jertfit, grăsimea unui animal mort putea fi folosită în scopuri extraalimentare (de exemplu, la întreținerea uneltelor și gresarea pieilor), deși consumarea cărnii acestor animale era interzisă (cf. 17, 15; 22, 8), ele fiind considerate impure. Faptul că grăsimea lor era totuși utilizată vădește aici o victorie a bunului simț gospodăresc asupra rigorismului iudaic ulterior”149.
Tot cel ce va mânca grăsimea de la vitele aduse ca jertfă Domnului, acela va fi stârpit din poporul său.
Sânge să nu mâncați în nici unul din sălașurile voastre, nici de animale, nici de
păsări.
Tot cel ce va mânca sânge, acela va fi stârpit din poporul său”.
Sângele fiind viața, nu se dădea celor de sub Legea veche, ca celor ce slujeau la umbre. Dar poporul cel nou se împărtășește și cu sângele Mielului, dobândind viața veșnică.
Și a grăit Domnul către Moise și a zis:
„Grăiește tu către fiii lui Israel și spune-le: – Cel ce-I va aduce Domnului jertfă de mulțumire, o parte din darul său de mulțumire I-o va afierosi Domnului;
cu mâinile sale Îi va aduce el jertfă Domnului: grăsimea de pe pieptul jertfei și seul de pe ficat; pe acestea le va aduce ca dar înaintea Domnului.
„Specificarea cu mâinile sale subliniază faptul că ofranda nu putea fi prezentată decât de
către cel care aducea sacrificiul”150. Pieptul „era considerat una din părțile cele mai delicioase ale unui animal”151. Biblia 1982: să aducă legănând pieptul; Cornilescu: pieptul ca să-l legene într-o parte și într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului. „Pieptul să fie legănat: această expresie se găsește în Biblia Hebraica și este o descriere a ritualului de prezentare a jertfei în fața altarului. În Septuaginta, Vulgata și Ostrog nu este exprimată ideea de legănare, care lipsește astfel și din versiunile românești152. Au fost date două interpretări distincte acestui gest ritualic. Conform Talmudului, preotul prelua jertfa din mâinile suplicantului și o mișca
LEV, p. 173
Sf. Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, VI, 8
LEV, p. 173
LEV, p. 173
LEV, p. 173
Care au urmat Septuagintei.
24
orizontal, înainte și înapoi, indicând prin prima mișcare prezentarea jertfei către Iahve, iar prin cea de-a doua mișcare faptul că ea revenea apoi preotului, ca slujitor al divinității, în semn de bunăvoință și protecție divină. Într-o interpretare rabinică mai recentă, ceremonia ar consta în mișcarea jertfei către cele patru puncte cardinale, precum și în sus și în jos, spre a semnifica faptul că Iahve stăpânește vânturile și că El a creat cerul și pământul”153.
31: Grăsimea o va arde preotul pe jertfelnic, iar pieptul va fi al lui Aaron și al fiilor
săi.
E și un sens mistic în acestea: „Prin piept se înțelege contemplația înaltă, iar prin braț activitatea, adică desprinderea cugetării și lucrarea, sau cunoștința și virtutea. Căci cunoștința aduce mintea în chip nemijlocit lui Dumnezeu, iar virtutea o desface prin fapte de toată devenirea lucrurilor. Acestea le-a lăsat Scriptura pe seama preoților, care au primit ca moștenire numai pe Dumnezeu și nimic din cele ale pământului”154.
32: Șoldul cel drept din jertfele de mulțumire pe care le aduceți i-l veți da preotului.
„Coapsa dreaptă a animalului (ebr. șoq hayyamin) era considerată bucata cea mai aleasă; situată în apropiere de organele de reproducție, deci de izvorul vieții, ea nu putea fi consumată de laici, revenind deci preoților; indicația expresă către coapsa dreaptă trebuie pusă în relație cu intensa conotație pozitivă atribuită părții drepte la israeliți, ca de altfel și la alte popoare antice”155. Șold sau coapsă traduc grecescul o βραχίων. Când termenul se referă la oameni, el desemnează brațul sau umărul. „Pornind de la această dublă întrebuințare, pentru om și pentru animale, a gr. βραχίων , Philon, Spec. I, 145, vede în șoldul animalului simbolul forței. Pentru Origen, Hom. Lev. V, 12, șoldul simbolizează munca și efortul”156.
Aceluia dintre fiii lui Aaron care a adus pe jertfelnic sângele și grăsimea jertfei de mulțumire, lui îi va reveni șoldul cel drept;
căci Eu am luat de la fiii lui Israel, din jertfele lor de mulțumire, atât pieptul cât și șoldul cel drept, și le-am dat lui Aaron preotul și fiilor săi: rânduială veșnică pentru fiii lui Israel.
Aceste părți din jertfele Domnului li s-au cuvenit lui Aaron și fiilor săi, din ziua-n care ei au fost rânduiți ca preoți să-I slujească Domnului,
și pe care a poruncit Domnul să li se dea de către fiii lui Israel din ziua ungerii lor. Aceasta este hotărâre veșnică în neamul lor”.
„Ziua miruirii [ungerii] este prima zi a ritualului de consacrare a preoților (cf. 8, 35), pe
când intrarea în funcția propriu-zisă se situa după sfârșitul săptămânii ceremoniale, adică în a opta zi”157.
Aceasta este rânduiala arderii-de-tot, a prinoaselor de pâine și a jertfelor pentru păcat, pentru vinovăție, pentru sfințirea preoților și a jertfei de mulțumire,
așa cum Domnul i-a dat-o lui Moise pe muntele Sinai în ziua-n care El le-a poruncit fiilor lui Israel să-și aducă prinoasele înaintea Domnului, acolo, în pustia Sinai.
„Ultimele două versete conțin concluzia prescripțiilor enunțate în cap. 6-7, dar pot fi considerate și o concluzie a întregii prime părți a Leviticului, consacrată reglementărilor sacrificiale. Partea concluzivă a unei secțiuni este considerată de exegeți drept o adevărată formă literară și pusă în relație cu practica scribilor mesopotamieni de a nota într-un colofon de la sfârșitul fiecărei tăblițe cuneiforme conținutul rezumativ al întregii tăblițe, pentru a asigura pe de o parte receptarea rapidă a conținutului și, pe de altă parte, relația de continuitate cu tăblițe din aceeași serie”158.
LEV, p. 173
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 45
LEV, p. 173
SEP 1, p. 337
LEV, p. 173
LEV, p. 173
25
Rezumând, la rându-ne, putem spune că jertfele se aduceau dintre animalele socotite curate, anume: cornute mari și mici, turturele și porumbei. Erau preponderente jertfele de parte bărbătească, dar nu în mod exclusiv. Animalele curate sălbatice, îngăduite consumului, nu puteau fi, în schimb, jertfite, acelea aparținând prin excelență lui Dumnezeu, în vreme ce animalele domestice, într-o măsură, aparțin omului, datorită muncii sale de a le îngriji.. Sacrificiile erau publice, aduse pentru întreaga comunitate, și particulare. Ofrande se aduceau și din grâne, vin, untdelemn, fructe și sare. Consemnăm, în plus, jertfa de tămâie.
CAPITOLUL 8 – Sfințirea lui Aaron și a fiilor săi.
„Capitolele 8-10 constituie partea a doua a Leviticului, în care sunt descrise ceremonia de consacrare a preoților (cap. 8), intrarea în funcțiune a preoților recent consacrați (cap. 9) și, în sfârșit, anumite reguli pe care preoții sunt obligați să le respecte în exersarea funcției lor”159.
Și a grăit Domnul către Moise, zicând:
„Ia-i pe Aaaron și pe fiii săi, veșmintele, mirul de miruit, vițelul de jertfă pentru păcat, cei doi berbeci și coșul cu azimele,
și adună toată obștea la ușa cortului mărturiei”.
Inițial, Moise a trebuit să ordoneze și să supravegheze efectuarea ritualului de sfințire. Ceremonia fiind de o importanță esențială, la ea trebuie să participe întreaga comunitate, prin reprezentanții săi. Și azi, consacrarea preoților (hirotonia) se face în prezența adunării credincioșilor. „Biserica poartă în chip foarte potrivit numele de Biserică (ekklisia = adunare)160 pentru că cheamă și strânge la un loc pe toți oamenii, după cum spune Domnul în Levitic:
Adună (ekklisiason) toată adunarea la ușa cortului mărturiei”161.
Și a făcut Moise așa cum îi poruncise Domnul și a adunat obștea la ușa cortului mărturiei.
Și a zis Moise către obște: „Iată ce poruncește Domnul să se facă!”
I-a adus Moise pe Aaron și pe fiii săi și i-a spălat cu apă.
„Este vorba despre o abluțiune rituală și nu despre un simplu act de igienă. Ca și în întregul pasaj, deși Moise este subiectul gramatical al discursului, nu înseamnă neapărat că însuși profetul a săvârșit toate gesturile rituale, ci doar că le-a supravegheat”162.
„Aaron s-a spălat mai întâi, apoi a ajuns arhiereu. Căci cum era cu putință să se roage pentru alții unul care nu era curățit cu apă?”163. La fel, și-au slăbit legătura cu Dumnezeu, până către desființarea acesteia, cei ce resping Taina Botezului.
7: L-a îmbrăcat cu tunica, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat apoi în mantă, i-a pus efodul, l-a încins cu brâul efodului și i-a strâns cu el efodul;
Veșmintele preoțești sunt descrise amănunțit în Ieșirea 28; totuși, „reconstituirea formei, dimensiunilor și destinațiilor exacte ale îmbrăcămintei rituale a preoților este aproape imposibilă, în absența unor reprezentări pictografice străvechi, fapt care a procurat mari greutăți traducătorilor”164.
8: peste el a pus pieptarul, iar în pieptar a așezat Urim și Tumim;
Piesele vestimentației arhierești:
– Tunica (o χιτών): „corespondentul ebraic [kutoneth] desemna un fel de cămașă
LEV, p. 174
În limba română, cuvântul biserică derivă din vasiliki = casa Împăratului, astfel că, citind traducerea, va trebui să operăm în minte corecturile necesare.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVIII, 24
LEV, p. 174
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III, 5
LEV, p. 174
26
purtată direct pe piele, obiect vestimentar fără vreo semnificație liturgică”165. În Biserică, corespondentul tunicii (hitonului) este stiharul, veșmânt comun celor trei trepte ierarhice.
Brâul (η ζώνη) corespunde „ebr. abhenem, care desemna un fel de centură purtată de preoți pe sub veșmintele exterioare, având, se pare, o semnificație simbolică, drept însemn al funcției sacerdotale; c. Ieșirea 28, 4; 39, 29”166.
Mantia (o υπoδύτης): „Biblia Hebraica meiyl (< vb. maal – a acoperi); această piesă
vestimentară, care consta dintr-o bucată mare de țesătură, cu o deschizătură la mijloc pentru a lăsa să intre capul, cobora în falduri până la călcâie”167.
Efodul (επωμίς < επί – deasupra, peste; și ωμoς – umăr), „ebr. ephod era un fel de bluză sacerdotală dintr-un material scump, prinsă pe umeri cu o agrafă”168. Efodul e omoforul sau umerarul de azi, piesă vestimentară specifică arhiereilor.
Brâul efodului (η πoίησις της επωμίδoς): „pare să denumească o bandă confecționată
din același material ca și efodul, care servea la fixarea acestuia de corp”169.
– Pieptarul (τo λόyιoν), „ebr. hoșen, era o piesă esențială a costumului sacerdotal, constând dintr-o țesătură bogat decorată din in, de formă pătrată sau dreptunghiulară, în care erau încastrate douăsprezece pietre prețioase simbolizând cele douăsprezece triburi ale lui Israel; se fixa solid deasupra efodului și era destinat să adăpostească Urim și Tumim. […] Soluția din Frankfurt 1597, τo λόyιoν (diminutivul de la λόyoς – cuvânt) […] pare să semnifice, în intenția interpreților, rațiunea sau cuvântul divin care luminează spiritul marelui preot, făcându-l să cunoască viitorul și să pronunțe previziuni”170. Azi, locul pieptarului (hoșenului) a fost luat de engolpion, o icoană-medalion purtată de arhierei. Biblia 1688 a și echivalat hoșenul cu engolpiu.
– Urim și Tumim (δήλωσις και αλήθεια) „sunt adaptări ale ebr. uriym – lumini și tumiym – perfecțiuni. Deși sensurile termenilor ebraici sunt clare, caracterul obiectelor desemnate rămâne incert. Interpreții mai vechi văd aici un nume colectiv pentru cele douăsprezece pietre prețioase rituale de pe pieptarul preoțesc, denominație metonimică a luminii și perfecțiunii lui Iahve. Interpretările moderne înclină să opteze pentru niște obiecte ritualice diferite față de cele douăsprezece pietre prețioase; având forma unor zaruri sau bastonașe, ele vor fi fost instrumente utilizate în consultarea voinței divine, ca în Numerii 27, 21; Deuteronom 33, 8 etc.”171
9: pe cap i-a pus tiara, iar la tiară, în partea ei de dinainte, i-a prins tăblița cea de aur, diadema sfințeniei, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
– Tiara sau mitra (1688) sau chidarul (1968, preluat de reeditările ulterioare): „(η μίτρα) corespunde ebr. mighdaoth care desemnează, în Biblia Hebraica, un acoperământ pentru cap, din stofă […], purtat de preoți și de regi ca însemn al funcției sacerdotale și, respectiv, regale. Înrudirea dintre ebr. mighdaoth și ebr. ghadhiya – cupă – sugerează forma conică a acestei piese din costumul preoțesc”172. Unele traduceri echivalează tiara sau mitra prin turban. Tiara este mitra episcopală de mai târziu.
– Tăblița cea de aur (Biblia 1688: potcoava cea de aur) (τo πέταλoν τo χρυσoυν) – Vulgata: lamina aureea; „Ebr. yts din Biblia Hebraica (< vb. uts – a străluci) are deopotrivă sensurile de lamă […] și de floare […]. Ambele sensuri sunt redate sintetic de gr. τo πέταλoν, care semnifică petala unei plante, a unei flori și, prin analogie, lamă sau placă de metal”173.
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
LEV, p. 174
27
„După mărturia lui Philon, Mos. II, 114, plăcuța de aur de pe fruntea preotului avea forma unei coroane (στέφανoς). [Iosif Flaviu], Bell. Iud., V, 253, vorbește și el despre o tiară, în jurul căreia se află o altă coroană, purtând o inscripție sacră. Cât privește conținutul acestei inscripții, vechii comentatori au menționat o tetragramă (probabil YHWH) al cărei conținut era sfințenia Domnului (Philon, Mos. II, 114), sau numele propriu al Domnului (Iosif Flaviu, AI III, 178). După Origen, Hom. Lev. VI, 5, diadema inscripționată ar simboliza știința lui Dumnezeu, care încoronează pe cel ce a primit botezul, chemându-l să-și exercite sacerdoțiul în interiorul sufletului său”174.
– Diadema sfințeniei (τo καθηδιασμένoν αyίoν), Vulgata: consecratam in sanctificatione „apar ca sintagme atributive pentru substantivul anterior [tăblița cea de aur]. Corespondentul ebr. qodeș are sensul literal de sfințenie, iar aici pe cel contextual de coroană, diademă, simbolul consacrării, fiind deci o apoziție pentru substantivul anterior”175.
Apoi a luat Moise mirul de miruit
și din el a stropit de șapte ori asupra jertfelnicului și a miruit jertfelnicul și l-a sfințit, pe el și toate obiectele lui, precum și baia cu tălpica ei, și pe ele le-a sfințit; apoi a uns cortul și pe toate ale lui și le-a sfințit.
Cortul și toate obiectele lui au fost sfințite, așa cum se sfințesc și azi atât Biserica cât și obiectele bisericești; dar o înșeptită stropire cu mir s-a rezervat doar altarului, ca loc de o sfințenie deosebită. „Sfânt e cortul, dar în chip desăvârșit se bucură de sfințire altarul, nu ca unul ce participă la cele raționale, căci nu e sfânt ca, de pildă, firea îngerului sau firea omului, ci prin atingerea cu jertfa pusă pe el. Căci e sfânt și locul unde este Hristos”176. Altarul cel vechi preînchipuie Crucea, altarul Jertfei supreme.
12: Moise a turnat mir pe capul lui Aaron și l-a uns și l-a sfințit.
„Când Moise a spus fratelui său porunca lui Dumnezeu de a fi făcut arhiereu, mai întâi l-a spălat în apă și apoi l-a uns. Și a fost numit hristos (uns) din pricina ungerii preînchipuitoare”177. „Iisus Hristos este numit cu două nume: Iisus, pentru că mântuie, și Hristos, pentru că este preot. Pentru că dumnezeiescul între profeți Moise a cunoscut acest lucru, a dăruit aceste nume la doi bărbați, cei mai aleși dintre toți. Pe propriul său urmaș la conducerea poporului iudeu, pe Avsis [Hoșea], l-a numit Iisus [Iosua], schimbându-i numele; iar pe propriul său frate, pe Aaron, l-a numit Hristos”178. Mirul se turna pe capul arhiereului, capul fiind socotit loc al spiritului și al rațiunii conducătoare.
13: Apoi i-a adus Moise pe fiii lui Aaron, i-a îmbrăcat în tunici, i-a încins cu brâie și le-a pus turbane, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
Turbane (κιδάρεις) – Biblia 1688: bonete. „Pentru denumirea bonetelor fiilor lui Aaron se utilizează un alt termen decât pentru obiectul vestimentar analog din costumul marelui preot (v. 9), ceea ce implică și o formă diferită. Gr. κιδάρις desemna în perioada clasică turbanul sau diadema regilor asiatici, mai ales a celor persani; cuvântul grecesc însuși este împrumutat dintr-o limbă orientală”179. Observăm că veșmintele preoților erau mult mai simple decât cele ale arhiereului. Brâul indica puterea cu care era investit purtătorul său.
A adus Moise vițelul menit jertfei pentru păcat, iar Aaron și fiii săi și-au pus mâinile pe capul vițelului de jertfă pentru păcat;
Moise l-a înjunghiat, apoi cu degetul său a luat din sânge și a uns coarnele jertfelnicului de jur-împrejur și a curățit jertfelnicul; iar sângele rămas l-a vărsat la temelia jertfelnicului; și așa l-a sfințit pentru ca să poată aduce deasupră-i rugăciuni de ispășire.
SEP 1, p. 341
LEV, p. 174
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XI
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza III mistagogică, 6
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, X, 11
LEV, p. 175
28
Moise a luat toată grăsimea de pe măruntaie, seul de pe ficat, amândoi rinichii cu grăsimea lor, și le-a ars pe jertfelnic.
Iar vițelul, pielea lui, carnea și necurățenia lui le-a ars cu foc în afara taberei, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
Apoi Moise a adus berbecul cel pentru arderea-de-tot, iar Aaron și fiii săi și-au pus mâinile pe capul berbecului.
Moise a-njunghiat berbecul și a stropit cu sânge jertfelnicul de jur-împrejur.
A tăiat apoi berbecul în bucăți și a jertfit, prin ardere, bucățile, căpățâna și
grăsimea,
iar măruntaiele și picioarele le-a spălat cu apă. Și a ars Moise tot berbecul pe jertfelnic: ardere-de-tot, întru miros de bună mireasmă, jertfă Domnului, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
După aceea a adus Moise și al doilea berbec, berbecul cel pentru sfințire, iar Aaron și fiii săi și-au pus mâinile pe capul berbecului.
„A treia etapă a ceremoniei de investitură sacerdotală este foarte asemănătoare cu jertfa de pace (cap. 3)”180. „Versetul acesta a primit din partea lui Philon, Mos. II, 149, o interpretare morală, bazată pe un joc de cuvinte: Cel de-al doilea berbec era oferit pentru perfecțiunea morală a persoanelor consacrate printr-o curățire sfințitoare. În consecință, Moise l-a numit berbecul desăvârșirii (τελείωσις), deoarece persoanele sfințite deveneau inițiate în anumite taine cu ajutorul ceremoniilor de inițiere (τελετάς), proprii slujitorilor lui Dumnezeu”181.
23: Moise l-a înjunghiat, apoi a luat din sângele lui și a pus pe pulpa urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare de la mâna lui cea dreaptă și pe degetul cel mare de la piciorul său cel drept.
Cum s-a arătat la 7, 32, partea dreaptă era conotată pozitiv. „Indicația urechii, a mâinii și a piciorului semnifică probabil consacrarea în întregime a corpului (partea superioară, cea mediană și cea inferioară); urechile vor fi sfințite pentru a asculta comandamentele divine, mâinile pentru a săvârși gesturile prescrise, iar picioarele pentru a merge pe căile Domnului”182.
24: Apoi i-a adus Moise pe fiii lui Aaron și a pus sânge pe pulpa urechii lor celei drepte, pe degetul cel mare de la mâna lor cea dreaptă și pe degetul cel mare de la piciorul lor cel drept; și a stropit Moise jertfelnicul cu sânge de jur-împrejur.
Se aducea un vițel jertfă pentru păcat, un berbec drept ardere de tot și un berbec pentru sfințire; cu sângele acestuia din urmă erau sfințiți viitorii sacerdoți; la acesta se adăuga și mirul.
După aceea a luat Moise grăsimea, șalele și toată grăsimea de pe măruntaie, seul de pe ficat, amândoi rinichii cu grăsimea lor și șoldul cel drept;
iar din coșul cu pâinile punerii-înaintea-Domnului a luat o azimă, o pâine cu untdelemn și o turtă și le-a așezat peste grăsime și peste șoldul drept;
și pe toate acestea le-a pus pe mâinile lui Aaron și pe mâinile fiilor săi, iar ei le-au dus ca dar înaintea Domnului.
Apoi Moise le-a luat din mâinile lor și le-a pus pe jertfelnic ca ardere-de-tot pentru sfințire, întru miros de bună mireasmă, jertfă Domnului.
„Moise își reia aici rolul său de oficiant, împlinind gesturile rituale care, în viitor, vor fi săvârșite de preoții investiți acum în funcția lor”183.
29: Luând apoi pieptul, Moise l-a ridicat ca dar înaintea Domnului; din berbecul sfințirii preoțești, aceasta era partea lui Moise, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
„După cum se indică expres în 7, 30-37, [pieptul berbecului] jertfit revenea de drept preoților; dar, într-un moment în care preoții încă nu existau ca atare, ritualul servind tocmai
LEV, p. 175
SEP 1, p. 343
LEV, p. 175
LEV, p. 175
29
investiturii lor, pieptul revine, cu titlu de excepție, lui Moise, un laic, în calitatea sa de prim oficiant al acestui ritual”184. Dar de ce Moise, un levit, nu a fost și sacerdot? Un posibil răspuns ar consta în faptul că, în tinerețe, Moise a ucis un egiptean (Ieșirea 2, 12), nemaiputând fi sacerdot cel ce a vărsat sânge omenesc, chiar dacă fapta sa nu e imputabilă.
30: Moise a luat apoi mir de miruit și sânge de pe jertfelnic și a stropit pe Aaron și veșmintele lui, pe fiii acestuia și veșmintele fiilor săi împreună cu el; și așa a sfințit pe Aaron și veșmintele lui și, împreună cu el, pe fiii acestuia și veșmintele fiilor săi.
Nu doar persoana preotului, ci și veșmintele lui sunt sfințite.
Apoi a zis Moise către Aaron și către fiii acestuia: „Fierbeți carnea la loc sfânt, în curtea cortului mărturiei, și acolo s-o mâncați, odată cu pâinea cea din coșul sfințirii preoțești, după cum mi s-a poruncit mie și mi s-a zis: – Aaron și fiii săi le vor mânca!
Iar rămășițele de carne și de pâine le veți arde cu foc.
Timp de șapte zile să nu vă-ndepărtați de la intrarea cortului mărturiei, până se vor împlini zilele sfințirii voastre; căci în șapte zile vi se vor sfinți mâinile.
„Acesta este singurul loc unde se precizează explicit că ceremonia investiturii durează șapte zile, timp în care viitorului preot îi este interzis orice contact cu exteriorul”185.
Așa cum s-a făcut astăzi, întocmai a poruncit Domnul să se facă, pentru ca voi să vă puteți ruga.
Timp de șapte zile veți ședea la intrarea cortului mărturiei, ziua și noaptea, și veți păzi paza Domnului, ca să nu muriți: așa mi-a poruncit mie Domnul Dumnezeu”.
Veți păzi paza Domnului: „Veți păzi ceea ce Dumnezeu a poruncit să păziți”186.
Aaron și fiii săi au făcut tot ceea ce Domnul îi poruncise lui Moise.
Cele șapte zile simbolizează timpul întreg, sau viața aceasta, dată spre eforturi și inițiere, spre a păși pe deplin curați în ziua a opta a veșniciei. Legea face „din șederea la locurile sfinte un simbol al fermității și statorniciei în sfințenie. Căci e necesar ca noi, [cei] care am fost rânduiți să stăm lângă Dumnezeu, să fim statornici și neclintiți în virtute; neieșind din modul de viață ce ni se cuvine și neabătându-ne de la cugetarea cea potrivită sfințeniei, ci să rămânem pururea aproape de Dumnezeu și să locuim lângă El”187.
CAPITOLUL 9 – Jertfa lui Aaron.
„După sfârșitul celor șapte zile ale ritualului investiturii sacerdotale, preoții își inaugurează noua funcție săvârșindu-și atribuțiile esențiale, care țin de administrarea jertfelor (cf. 1, 5), cu participarea întregii comunități”188.
1: În ziua a opta a chemat Moise pe Aaron, pe fiii acestuia și pe bătrânii lui Israel.
„Sfatul bătrânilor este desemnat în Textul Masoretic simplu prin subst. zeqenim – bătrânii, iar în Septuaginta prin gr. yερoυσία, cuvânt larg întrebuințat în Antichitatea greacă pentru a desemna o instituție politico-religioasă importantă a polis-ului elen”189.
2: Și a zis Moise către Aaron: „Ia-ți din cireadă un vițel spre jertfă pentru păcat, și un berbec spre ardere-de-tot, amândoi fără meteahnă, și adu-i înaintea Domnului.
„În ziua a opta sfârșește Moise de-a sluji ca preot și începe Aaron. Dar nu a tăcut Moise, deși i-a urmat Aaron la lucrurile preoției. Căci timpul preoției lui Hristos e cel de după lege, adică ziua a opta, în care a avut loc învierea și începutul veacului nou. Pentru că în Hristos e
LEV, p. 175
LEV, p. 175
BBVA, p. 131
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XI
LEV, p. 175
SEP 1, p. 344
30
zidirea nouă […]. Iar când a fost proclamat Hristos în ziua a opta, și-au ajuns sfârșitul cele ale lui Moise. Căci nu mai slujim la chipuri și umbre. Dar învățătura dată prin lege nu a tăcut. Căci legea e duhovnicească celor duhovnicești și pururea grăiește taina lui Hristos. Și, de fapt, Moise a anunțat că în ziua a opta se va arăta slava Domnului (9, 23). Căci legea a prevestit timpul venirii Mântuitorului nostru”190.
Iar bătrânilor lui Israel grăiește-le așa: – Luați din turma de capre un țap, ca jertfă pentru păcat, un berbec, un vițel și un miel, de un an, toți fără meteahnă, ca să fie aduși ardere-de-tot,
precum și un bou și un berbec pentru jertfă de mulțumire înaintea Domnului, și făinuță de grâu amestecată cu untdelemn, căci astăzi Se va arăta Domnul întru voi”.
Domnul Se arată în ziua a opta.
Ei au luat ceea ce poruncise Moise [spre a fi adus] înaintea cortului mărturiei; și a venit toată obștea și a stat înaintea Domnului.
Atunci a zis Moise: „Iată lucrul pe care vi l-a poruncit Domnul; faceți-l, și slava Domnului se va arăta întru voi”.
Slava Domnului (η δόξα κυρίoυ): „corespondentul ebraic din Biblia Hebraica este sintagma yehowah kebhodh, care apare frecvent în Vechiul Testament spre a desemna norul
luminos în care se reflecta maiestatea divină și în care Iahve Se revela poporului lui Israel în momentele esențiale”191.
Și a zis Moise către Aaron: „Apropie-te de jertfelnic și adu jertfă pentru păcatul tău și adu-ți arderea-de-tot, și roagă-te pentru tine și pentru casa ta; apoi adu darurile poporului și roagă-te pentru ei, așa cum a poruncit Domnul!”
Și s-a apropiat Aaron de jertfelnic și a-njunghiat vițelul menit să fie jertfă pentru păcatul său.
Fiii lui Aaron i-au adus sângele, iar el și-a muiat degetul în sânge și a uns coarnele jertfelnicului, iar sângele rămas l-a turnat la temelia jertfelnicului.
Grăsimea, rinichii și seul de pe ficatul jertfei pentru păcat le-a adus pe jertfelnic, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise,
iar carnea și pielea le-a ars cu foc în afara taberei.
Apoi a-njunghiat jertfa cea pentru arderea-de-tot; fiii lui Aaron i-au adus sângele, iar el l-a turnat pe jertfelnic de jur-împrejur.
I-au adus apoi jertfa menită arderii-de-tot, ale cărei bucăți le-a pus, împreună cu căpățâna, pe jertfelnic,
iar măruntaiele și picioarele, spălate cu apă, le-a pus peste arderea-de-tot, pe
jertfelnic.
„Moise, lepădând cu desăvârșire plăcerea mâncărilor, a spălat pântecele (măruntaiele) și picioarele cu apă, însemnând prin pântece plăcerea, iar prin picioare, umbletele și intrările”192. De fapt, săvârșitorul era Aaron, dar lui Moise i s-a descoperit tipicul aducerii jertfei și, în plus, lui i se potrivește mai bine tâlcul cuvântului, ca unuia ce s-a învrednicit de cunoașterea celor dumnezeiești.
Apoi a adus prinosul poporului: a luat țapul menit spre jertfă pentru păcatul poporului, l-a înjunghiat și l-a adus ca jertfă pentru păcat, așa cum făcuse și cu [jertfa] cea dinainte.
A adus arderea-de-tot, și a făcut-o după rânduială.
„Precizare cu valoare de avertisment în legătură cu ceea ce se va relata în capitolul următor despre abaterea de la rânduială a lui Nadab și Abiud”193.
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, VI
LEV, p. 176
Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 56
BBVA, p. 132
31
17: A adus, de asemenea, prinos de pâine: luând din el o mână plină, l-a ars pe jertfelnic, pe lângă arderea-de-tot cea de dimineață.
În orice religie, dimineața este un moment important al zilei. Dacă seara e timpul pregătirii, dimineața e intervalul luminii neprihănite, moment al stării paradisiace, al privilegiilor divine, dar și al judecății celor păcătoși (cf. Psalmi 100, 10).
Apoi a-njunghiat boul și berbecul pentru jertfa de mulțumire a poporului; fiii lui Aaron i-au adus sângele, iar el l-a vărsat de jur-împrejurul jertfelnicului.
Grăsimea boului și a berbecului, șalele și grăsimea de pe măruntaie, amândoi rinichii cu grăsimea lor și seul de pe ficat,
grăsimile acestea le-a pus pe piepturi li a așezat grăsimile pe jertfelnic;
iar pieptul și șoldul drept le-a ridicat Aaron ca aducere înaintea Domnului, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
Și ridicându-și Aaron mâinile asupra poporului, i-a binecuvântat; apoi s-a coborât, după ce săvârșise jertfa pentru păcat, arderea-de-tot și jertfa de mulțumire.
Până azi, arhiereul binecuvântează poporul cu ambele mâini. Dar, „în tradiția ebraică, gestul ridicării mâinilor nu este legat de ideea de binecuvântare, ci are mai degrabă semnificația unei invocații sau a unei rugăciuni, cazuri în care mâinile se îndreaptă spre cer sau spre altar”194.
Au intrat apoi Moise și Aaron în cortul mărturiei, iar când au ieșit au binecuvântat poporul întreg. Și slava Domnului i s-a arătat întregului popor:
foc a ieșit de dinaintea Domnului și a mistuit arderile-de-tot și grăsimile de pe jertfelnic. Și-ntregul popor a văzut și s-a uimit și a căzut cu fața la pământ.
A văzut și s-a uimit: „În Textul Ebraic: Au scos strigăte de bucurie”195. „În Biblia Hebraica ebr. ranan – a striga de bucurie – pare să fie un termen liturgic, exprimând emoția mistică”196 A căzut cu fața la pământ: „a cădea cu fața la pământ: semn de adorație”197. „Acest
gest exprima la popoarele orientale respectul suprem față de un superior; aici, față de manifestarea prezenței divine”198. „Flacăra care iese de dinaintea Domnului emană din manifestarea vizibilă a prezenței lui Iahve, norul luminos desemnat prin expresia slava Domnului (cf. v. 6). Dacă până acum Moise utiliza pe altar un foc oarecare, de data aceasta, la primul sacrificiu preoțesc autentic, Iahve dorește să arate că El este inspiratorul alegerii făcute de Moise și că acceptă jertfa lui Aaron. Focul sacru rezultat din această flacără miraculoasă a fost păstrat nestins, conform tradiției, până în vremea lui Solomon când, la inaugurarea templului, Iahve l-a reînnoit printr-un miracol similar (cf. II Paralipomena 7, 1). Acest al doilea foc a fost menținut până la distrugerea templului de către babilonieni, când a fost ascuns într-o peșteră, unde a fost regăsit la întoarcerea din captivitate. Dar, după cum se poate vedea din II Macabei 2, 8 și urm., Iahve reaprinde pentru a treia oară focul sacru, care se va stinge din nou, de data aceasta definitiv, în timpul persecuțiilor lui [Antioh Epifanes”199. „După Philon, Mos. II, 158, focul sacru reprezenta esența cea mai pură a eterului: Dumnezeu a îndepărtat de pe altarul Său focul întrebuințat de obicei, deoarece acesta era pângărit, și în locul lui a făcut să plouă din cer focul ceresc, pentru a deosebi sacrul de profan, omenescul de divin”200.
„Cu adevărat s-a văzut slava Domnului în ziua a opta, adică S-a arătat Fiul, slava lui Dumnezeu și Tatăl”201.
LEV, p. 176
BBVA, p. 132
LEV, p. 176
BBVA, p. 132
LEV, p. 176
LEV, p. 176
SEP 1, p. 346
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XI
32
CAPITOLUL 10 – Greșala și pedeapsa lui Nadab și Abiud.
1: Nadab și Abiud, cei doi fii ai lui Aaron, și-au luat fiecare cădelnița, au pus în ele foc și deasupra tămâie și au adus înaintea Domnului foc străin, care nu le fusese poruncit de Domnul.
Nadab (= nobil) și Abiud (= tatăl demnității) încalcă, în oarecare mod, textul nefiind foarte explicit, prescripțiile divine.
Cădelnița (τo πυρειoν): „ebr. mahtath, desemna un obiect liturgic din metal, puțin adânc, prevăzut cu o toartă, care servea la prezentarea tămâiei arzânde”202.
„Foc străin s-ar tâlcui prin jertfă lipsită de sfințenie, sacrificiu profan sau ofrandă în afara rânduielii; aceasta, probabil, datorită faptului că cei doi se hotărâseră să tămâieze din inițiativă proprie, în afara timpului prescris și fără o învoire expresă din partea lui Moise sau a lui Aaron. Oricum, accentul cade pe ideea că dispozițiile Legii trebuie aplicate în mod foarte riguros, fără nici o abatere. Este și o prefigurare a principiului ascultării din viața monahală de mai târziu, potrivit căruia novicele nu are îngăduința de a face ceva din propria sa inițiativă, ci numai în conformitate cu ceea ce-i poruncește părintele său duhovnicesc (tăierea voii)”203. „Păcatul celor doi fii ai lui Aaron rezultă dintr-un exces de zel. Ei sunt pedepsiți prompt [v. 2] fiindcă au încălcat comandamentele divine, aducând ca ofrandă un parfum profan care nu fusese pregătit conform prescripțiilor, pe care l-au ars pe un foc străin, adică un foc oarecare, diferit de cel care ardea pe altar”204. Foc străin (πυρ αλλότριoν): „adj. αλλότριoν însemna în limba greacă comună care vine de la altcineva; străin. Ebr. zarah din Textul Masoretic însemna altul, nepotrivit și pare să sublinieze ideea că focul de pe altar nu poate proveni decât de la Dumnezeu Însuși”205.
2: Foc a ieșit atunci de dinaintea Domnului și i-a mistuit și au murit amândoi în fața Domnului.
De dinaintea Domnului sau înaintea Domnului (Biblia 1688; Biblia 1982), „adică în interiorul spațiului sacru al sanctuarului”206.
E în acestea și un avertisment pentru eretici: „Pe aceștia [pe Nadab și Abiud – n. n.] îi imită de bună seamă și-i urmează cei ce, disprețuind tradiția lui Dumnezeu, introduc învățături străine, inventate de oameni”207. Scriptura arată că unii ca aceștia au murit înaintea Domnului!
3: Iar Moise a zis către Aaron: „Iată ce a voit să spună Domnul când a zis: – Întru cei ce se apropie de Mine Mă voi sfinți, și-ntru toată adunarea Mă voi preamări”. Aaron s-a făcut ca pământul.
Textul citat aici de Moise „nu se află în nici o altă parte a Bibliei, ceea ce înseamnă că, în afara celor consemnate în scris, exista și un depozit al memoriei (Tradiția). Cei ce se apropie de Mine = preoții; Mă voi preamări = Îmi voi arăta slava și puterea prin foc mistuitor”208. Aaron s-a făcut ca pământul: „pentru a exprima starea sufletească a lui Aaron, traducerile din ebraică oscilează între a tăcut și s-a tânguit, datorită jocului dintre două verbe omonime. Septuaginta folosește verbul katanysso, care înseamnă a tăcea (a amuți, a rămâne mut), dar numai ca derivat al sensului primar a fi străpuns de durere”209. „Tăcerea lui Aaron exprimă deopotrivă durere, uimire și teroare mistică”210. „Tăcerea lui Aaron este interpretată de Iosif Flaviu, AI III, 208, ca o stare de resemnare mută: Aaron a suportat cu generozitate această
SEP 1, p. 347
BBVA, p. 132
LEV, p. 176
SEP 1, p. 347
LEV, p. 176
Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, 19
BBVA, p. 133
BBVA, p. 133
LEV, p. 176
33
nenorocire, pentru că sufletul lui era împietrit”211.
Moise i-a chemat atunci pe Misael și Elțafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, și le-a zis: „Veniți de-i scoateți pe frații voștri de dinaintea [locului] celui sfânt și duceți-i afară din tabără!”
Iar aceștia s-au dus și i-au scos în tunicile lor afară din tabără, așa cum spusese
Moise.
În tunicile lor: „referința pronumelui posesiv este ambiguă și în Biblia Hebraica, nefiind
clar dacă este vorba despre tunicile morților sau ale celor care îi transportă. Majoritatea interpreților optează pentru prima posibilitate”212. „Philon, Leg. II, 57, optează pentru a doua soluție, oferind următoarea explicație: Purtătorii (celor doi morți) nu i-ar fi luat în tunicile lor dacă nu s-ar fi dezbrăcat mai înainte, rupând astfel legăturile cu pasiunile și cu nevoile trupului”213.
Cei mistuiți nu puteau fi scoși de către frații lor și de către Aaron, căci aceștia s-ar fi întinat, lucru neîngăduit sacerdotului în vremea slujirii sale (altfel, preoții se puteau atinge de morți dacă aceștia erau dintre membrii apropiați ai familiei). De aceea se face apel la două rudenii, Misail (= care aparține lui Dumnezeu; cine este ca Dumnezeu?) și Elțafan (= Dumnezeu protejează), fiii lui Uziel (= puterea mea este Dumnezeu).
6: Moise a grăit apoi către Aaron și către Eleazar și Itamar, fiii rămași ai acestuia:
„Capetele să nu vi le descoperiți și veșmintele să nu vi le sfâșiați, ca să nu muriți și ca să nu atrageți mânia asupra-ntregii obști; dar frații voștri, toată casa lui Israel, să plângă arderea pe care Domnul a aprins-o.
Capetele să nu vi le descoperiți (την κεφαλην υμων oυκ απoκιδαρωσετε): „Ebr. para, echivalat prin απoκιδαρεύω, lat. nudare, slavon. otkrîvati, are, pe lângă sensul a descoperi (capul) și pe acela de a rade (părul sau barba); cel de-al doilea sens ar fi mai potrivit în context, smulgerea bărbii și a părului de pe cap, ca și ruperea hainelor, fiind un semn de doliu nu doar la evrei, ci și la alte popoare antice (cf. Iliada, passim). Așadar, după cei mai mulți interpreți, secvența [ebr.] rișa lo’yphra eth ar trebui înțeleasă să nu-și lase capul în neorânduială. Orice semn de durere din partea preoților aflați în exercițiul funcțiunii ar fi atras mânia divină, căci ar fi putut fi interpretat ca o dezaprobare a hotărârilor lui Iahve”214.
Sunt numiți aici și ceilalți doi fii ai lui Aaron: Eleazar (= Dumnezeu este ajutor) și Itamar (= insulă a palmierilor).
7: Din ușa cortului mărturiei să nu ieșiți, ca să nu muriți, căci aveți pe voi mirul de ungere cel de la Domnul!” Iar ei au făcut după cuvântul lui Moise.
Cum moartea celor doi i-a surprins pe preoți în timpul slujirii, aceștia nu puteau părăsi cortul sfânt pentru a participa la funeralii (în creștinism poate părea ciudată absența preotului de la înmormântare).
Domnul i-a grăit lui Aaron, zicându-i:
„Vin și băutură tare să nu bei, nici tu și nici fiii tăi, când intrați în cortul mărturiei sau vă apropiați de jertfelnic, pentru ca să nu muriți – acesta-i așezământ veșnic de-a lungul tuturor neamurilor voastre -,
și pentru ca să puteți deosebi între ceea ce este sfânt și ceea ce nu este sfânt, între ceea ce e necurat și ceea ce e curat,
și pentru ca să-i învățați pe fiii lui Israel toate legiuirile pe care Domnul le-a grăit prin Moise”.
Prin băutură tare s-a redat aici sichera. Sichera era un fel de vin obținut din curmale sau
semințe, dar putea desemna și alte fermentate din fructe ori cereale. Preoților le era interzis
SEP 1, p. 347
LEV, p. 176
SEP 1, p. 347
LEV, pp. 176-177
34
consumul de băuturi fermentate în timpul slujirii lor; dacă interdicția e dată acum, posibil să fie pusă și în legătură cu moartea celor doi fii ai lui Aaron, băutura fiind un anesteziant căutat de cel ce a suferit o pierdere grea. „Observă că trebuie să fie treji. Fiindcă pentru mintea întunecată și inima încărcată de griji, care e stăpânită de o beție lumească (căci se îmbată unii și fără vin), atingerea de slujba (liturghia) sfântă e pricină de moarte. Pentru că mintea care nu poate păși drept se abate spre urâciune și coboară cele sfinte și nu mai sunt în rânduială cele săvârșite, ci au fost aruncate de la calea cea dreaptă. Iar pățind ei aceasta, numaidecât supără pe Dumnezeu și vor suporta amarnice pedepse din pricina ușurătății”215.
Iar Moise a zis către Aaron și către fiii rămași ai acestuia, Eleazar și Itamar: „Luați prinosul de pâine rămas din jertfele Domnului și mâncați-l nedospit, lângă jertfelnic, că aceasta-i sfințenie mare.
Dar în loc sfânt să-l mâncați, așa cum s-a legiuit pentru tine și pentru fiii tăi despre jertfele [aduse] Domnului; căci așa mi s-a dat mie poruncă.
Cât despre pieptul ridicat în dar și șoldul adus ca prinos, pe acestea să le mâncați în loc sfânt, tu și fiii tăi și casa ta, așa cum s-a legiuit pentru tine și pentru fiii tăi despre jertfele de mulțumire ale fiilor lui Israel.
Textul ebraic face aici pomenire de fiicele lui Aaron [fiicele tale], Anania preferând să le
includă în formula și casa ta, urmând Septuagintei. „În nici un loc din Vechiul Testament nu se specifică faptul că Aaron ar fi avut și fiice. Folosirea aici a termenului poate fi însă generică, indicând pe membrii feminini ai familiilor sacerdotale. De aici opțiunea o oίκoς σoυ – casa ta – din Septuaginta, transpusă ca atare de traducătorii români”216.
15: Șoldul adus ca prinos și pieptul ridicat în dar vor fi aduse înaintea Domnului ca părți deosebite de grăsimile jertfelor arse, iar aceasta va fi lege veșnică pentru tine și pentru fiicele tale, așa cum Domnul i-a poruncit lui Moise”.
„Când o victimă este adusă ca jertfă după Lege, înțelepciunea cuvântului precizează că partea de sus a pieptului este pusă la o parte. E vorba despre cel care prânzește cu Iisus și care se desfătează de comuniunea sentimentelor”217.
16: Și a căutat Moise să vadă ce e cu țapul afierosit ca jertfă pentru păcat, și iată că fusese ars! Și s-a mâniat Moise pe Eleazar și pe Itamar, fiii cei rămași ai lui Aaron, și a zis:
„Fiii lui Aaron arseseră jertfa în întregime, încălcând astfel prescripția care prevedea ca o parte a ei să fie consumată de preoți, în semn de asumare și ispășire a păcatelor poporului”218.
„De ce n-ați mâncat voi jertfa pentru păcat, și anume în loc sfânt? Că sfințenie mare este aceasta, și vouă v-a fost dată s-o mâncați, ca să ridicați păcatul obștii și să vă rugați pentru ei în fața Domnului;
iată că sângele ei nu s-a dus înlăuntrul locului celui sfânt; acolo, în locul cel sfânt trebuia voi s-o mâncați, așa cum mi-a poruncit mie Domnul”.
Aaron însă a zis către Moise: „Iată, astăzi și-au adus ei jertfa pentru păcat și arderea-de-tot înaintea Domnului, iar mie mi s-au întâmplat cele ce știi; ei bine, de-aș mânca eu astăzi din jertfa pentru păcat, oare plăcut I-ar fi lucrul acesta Domnului?”
Iar Moise a auzit; și i-a plăcut.
Atât explicația lui Aaron cât și acceptarea ei de către Moise sunt greu de înțeles, pasajul fiind lapidar. Totuși, s-a văzut aici o manifestare a smereniei și pocăinței lui Aaron: „Să vedem ce înseamnă aceasta. Numai Dumnezeu nu greșește cu niciun chip. Înțeleptul își îndreaptă greșeala și se căiește pentru păcatele sale, ceea ce este totuși greu în această viață omenească. Ce este mai rar decât să găsești un bărbat care să se dojenească pe sine însuși și să-și osândească faptele sale? Rară este recunoașterea păcatului, rară pocăința, rară chiar folosirea
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, XII
LEV, p. 177
Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 3
LEV, p. 177
35
acestui cuvânt la oameni. Căci se împotrivește firea, se împotrivește rușinea”219.
CAPITOLUL 11 – Animale curate și necurate.
„Aici începe partea a III-a a Leviticului, cea mai întinsă (cap. 11-15; 17-22)220, care conține prescripțiile referitoare la lucrurile considerate pure sau impure. Capitolul 11 tratează despre animalele pure și despre cele impure. Criteriile de separare între aceste două categorii corespund unor străvechi interdicții religioase: pure sunt acele animale care pot fi oferite ca jertfă lui Iahve, iar impure acelea care fie că sunt sacre pentru popoarele păgâne (egipteni, canaaneeni, babilonieni), fie că sunt respingătoare pentru om și, ca atare, nu pot fi aduse ca jertfă. Identificarea multora dintre animalele enumerate rămâne nesigură pentru exegeza modernă”221. La întreg acest capitol, fiind mari diferențe între versiuni, am făcut armonizarea, în comentarii, în mod tacit, luând ca referință versiunea Anania, dar căutând feluritele viețuitoare acolo unde ele apar în textul ebraic, respectiv în cel grec.
Și a grăit Domnul către Moise și Aaron, zicând:
„Grăiți către fiii lui Israel și spuneți-le: – Iată animalele pe care le puteți mânca, din toate dobitoacele care sunt pe pământ:
Dobitoc (κτηνoς): „ebr. behemah […] desemnează în special vitele domestice, în
opoziție cu păsările, reptilele și fiarele sălbatice”222.
3: Puteți mânca orice animal cu unghia despicată și care are copita despărțită-n două și își rumegă mâncarea.
Puteau fi mâncate cornutele mari și mici, atât cele domestice, cât și cele sălbatice. „Sunt incluse aici copitatele rumegătoare indicate explicit în Deuteronom 14, 4 și urm.: boul, oaia, capra, cerbul, gazela, antilopa, boul sălbatic și capra sălbatică”223. Care rumegă: „este probabil că vechii evrei nu cunoșteau fiziologia exactă a rumegării, ci se refereau la partea vizibilă a acestui proces”224.
„Acestea, dat fiind că merg repede pe drum cu aceste două unghii, simbolizează pe cei ce merg corect pe calea Legii”225. Poate fi vorba și despre o depășire a egoismului: „piciorul e simbolul mersului prin fapte. Iar despicătura copitei e chipul clar al putinței de-a merge, de-a păși drept și fără vină în amândouă direcțiile: spre noi și spre alții”226. Sau: „cu copita despicată înseamnă că cel drept merge și în lumea aceasta și așteaptă și veacul cel sfânt”227. „Animalul cu copita despicată în două arată dreptatea; că dreptatea are talerele egale; acest animal apoi rumegă propria sa mâncare [așa cum dreptul rumegă] mâncarea dreptății, adică Cuvântul; Cuvântul intră în noi din afară prin cateheză, așa cum intră mâncarea; iar dinăuntru, ca din stomac, este trimis minții spre a fi păstrat în memorie. Omul drept rumegă hrana cea spirituală când are în gura sa Cuvântul; dreptatea o desparte în două: sfințește și aici pe pământ pe omul drept, dar îl trimite și în veacul ce va să fie”228.
4: Dar și din cele ce rumegă sau din cele ce-și au unghia despicată sau copita despărțită-n două nu le veți mânca pe acestea: cămila, pentru că ea rumegă, dar copita n-
Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXVII, 3-4
Noi, în Introducere, am socotit distincte cele două secțiuni.
LEV, p. 177
LEV, p. 177
LEV, p. 177
LEV, p. 177
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, XXXII, 4
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr, V
Barnaba, Epistola, X, 11
Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 76, 1-2
36
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comentarii la Cartea Leviticul (ID: 111743)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.