Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfățișează [620083]

Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfățișează
personaje, întâmplări, moravuri, într -un mod care stârnește râsul.
Societatea uman ă s-a confruntat de -a lungul vremurilor cu diverse stari de dezechilibru,
fapt ce se men ține și în timpurile actuale. Caracterele umane fiind extrem de diversificate , au
menținut mereu o stare de multipl ă compoziție, în privin ța FENOMENELOR SOCIALE , fie ele
privite individual, fie în ansamblu.
Un colos ce caracterizeaz ă bună parte din aceste aspecte îl reprezint ă
PARVENITISMUL , fenomen social “îndrăgit” pentru c ă, în acep țiunea celor ce încercau s ă
parvin ă se năștea iluzia, c ă arzând etape ale evolu ției, precum și sărind de la o treapt ă social ă la
alta uti lizând maniere nu tocmai licite și bine inten ționate pentru a ie și din cotidian, li se oferea
șansa să capete ranguri, s ă prefigureze importanță nemeritată, arog ându-și drepturi și titluri care
nu îi caracterizau, nici pe departe.
Desigur c ă, în clipa în care aceste încerc ări, uneori haotice și fără scrupule, erau
descoperite de inițiați, sau chiar de omul ce dep ășea prin inteligenț ă autosuficiența parvenitului,
se declansa râsul.
Acest tip de r âs nu avea în niciun caz caracterul r âsului de grup sau de includere în grup.
Un alt fenomen social care își regă sește proiec ția în anumite categorii umane este
SNOBISMUL , fenomen, ce asemenea PARVENITISMULUI se na ște din dorin ța de a epata față
de cunoscu ți sau de perso ane provenite din întalniri conjuncturale, ale unor caractere slabe,
ignorante, dar determinate în a demonstra ori o falsa erudi țe folsindu -se în discursuri s au în
conversa ții de sintagme sau cuvinte ale caror intelesuri le sunt necunoscute , aproape de fiecare
dată folosindu -le în situaț ii total nepotrivite contextului. O alt ă categorie de snobism este
prezentă în do rința unei categorii sociale ce își concentreaz ă viața în jurul unor ac țiuni, doar
pentru a deveni interesan ți pentru anturaj, fără să fie real interesa ți sau s ă aibă cuno ștințe despre
subiectul spre care se îndreapt ă acțiunea lor. Ex. : persoane care își cumpă ră haine scumpe pentru
că așa e moda, chiar dac ă în realitate nu le sunt potrivite , achizi ționeaz ă lucruri de valoare doar
pentru a le expune spre a fi remarcate ș i apreciate de și nu au con știința valorii obiectelor în
discuț ie sau cre ând un paradox , își orneaz ă casa cu tot felul de vechituri f ără valoare
prezent ându-le drept antichit ăți de nepre țuit.

În toat ă istoria literaturii întâlnim, referin țe despre TEXTELE POLITICE , care sub
ascunzi șul vorbelor bine ticluite, scoteau la iveală abuzurile imprimate societ ății de di versele
doctrine ce au str ăbătut Româ nia pe mai multe perioade de timp, precum și sub diverse tipuri de
conducere. De la monarhie până la așa zisa democraț ie socialist ă, în tot acest timp s -au creat
genuri de umor care au generat tipuri de r âs: de excludere, de solidaritate, de doctrine ce
repercutau grosolan asupra societ ății.

În cele mai multe și mai importante sistematizări și teoretizări filosofice din spațiul
european și nord -american de cultură, comicul este recunoscut drept o categorie estetică. O
întreagă tradiție a pregătit și, până la urmă, a reușit să impună acest stat ut. “Această recunoaștere
nu intră neapărat în contradicție cu admiterea unui adevăr la fel de important, anume că,
fenomenul comic este mult mai amplu în semnificații și mult mai adânc în explicații decât ceea
ce numim, în mod curent, apariție și aparență comică . Altfel spus, c a fenomen antropologic real,
comicul are, pe de o parte, atât cauze biologice cât și cauze psihologice sau sociologice. Pe de
altă parte însă, fenomenului comic îi sunt atașate dimensiuni lingvistice, comunicaționale, de
cunoaștere. ”1 În fapt, nu există un fenomen comic nedependent de aprecierea umană și de valori
omenești.

“Râdem pentru c ă ne vedem pe noi înșine în situaț iile respective. Râdem pentru c ă
înțelegem și putem împărtăși întelegerea. Recunoa șterea se afl ă în centrul felului în care ne
reprezent ăm omul pe scen ă. Dar s ă nu uit ăm că, în artă, toate reprezent ările vie ții, oric ât de reale
par, sunt rezultatul unor alegeri f ăcute cu grij ă.”2

Un punct central în definirea comicului ca fenomen antropologic și estetic, totodată, îl
deține râsul. În acest înțeles general, comicul exprimă ambivalența condiției umane. Astfel, se
constată cu ușurință că, pe de o parte, comicul implică solidaritate „se râde cu”, dar și, pe de altă
parte, excludere „se râde de”.

1 www.diacronia.ro/ indexing/details/A19935/pdf
2 Wright, John, „De ce radem la teatru”, Nemira Publishing House, Bucuresti, 2016

Există un râs de acceptare care celebrează unitatea unui grup și care face posibilă
refacerea unității acestuia prin admiterea de noi membri, după cum există râsul de excludere care
reface ș i el unitatea unui grup, dar prin excluderea, prin sancți onarea unora dintre membrii săi,
uneori numai printr -un simplu surâs disprețuitor, sau printr -o tăcere „plină de înțeles”. Oricum,
în ceea ce privește definirea comicului ca fenomen, râsul și trăsătu rile morale specifice acestuia,
ridică unele probleme.

Există o multitudine a formelor de a râde și, în același timp, o dificultate de -a stabili
distincții între aceste forme , de pildă:
 râsetele de bucurie, de plăcere, de excitație generală;
 râsetele suscitate de amuzament ( „reacție la umor”);
 râsetele provocate printr -o invenție poznașă și relevând precis comicul ( „creație de
umor”).
Înseamnă că nu orice râs este semnalizator al comicului, pentru că sunt și expresii și
modalități de realiz are ale comicului care nu implică în mod obligatoriu prezența râsului, în
componenta sa fiziologică sau psihologică.

⁕

Comicul presupune de foarte multe ori un eto s special al râsului, dar el însuși nu depinde
numai de valori morale prezente în sancționarea prin râs sau rizibil :
 în fenomenul comic este vorba și de o valoare estetică, în genere de o gustare a
frumosului, în fond, de un fenomen estetic;
 b) comicul se realizează numai în măsura în care el pare și apare pentru un
subiect, apt, capabil să -l recepteze ca atare, printr -o suspendare a legăturilor
obișnuite;
 c) „momentul etic” reprezentat prin „etosul special al râsului”, este un fundament
pentru valoarea estetică a comicului, în sensul în care, în genere, valorile etice
sunt fundament pentru valori estetice; însă, valoarea estetică a comicului nu
depinde, de substanța , de esenț a, morală a valorilor, de pildă, de milă, sau ură,

sau bunăvoință sau dispreț, ci de modul în care acestea apar și par sau sunt
raporturi de apariții în și pentru conștiința care valorizează;
 d) comicul și umorul sunt fenomene strâns legate între ele, dar „acestea nu stau
nici măcar formal în paralel unul în altul”

În timp ce comicul ține de obiect , este calitatea acestuia, umorul, în schimb, ține de cel
care contemplă sau de cel care creează (de poet, de actor); comicul și umorul ar fi tot atât de
deosebite, precum muzica de muzicalitate sau legitatea numerelor de simplul meșteșug al
calculului. Din asemenea premise rezultă că, nu este acceptabil să se considere că umorul ar fi
„alături de comic” (mai precis „ca un al doilea fenomen de același gen”) și nici că umorul ar fi
subordonat comicului „ca o specie” a acestuia.
⁕

⁕Comicul involuntar și umorul ⁕

În fapt, comicul și umorul, nu sunt paralele, ci sunt aliniate unul în spatele celuilalt, în
sensul că, orice umor este deja raportat la un comic prezent și că nu se poate ivi fără el. Comicul
ține de obiect, este calitatea acestuia, chiar și dacă numai „p entru” un subiect, ceea ce e valabil,
în adevăr, pentru toate obiectele estetice. Umorul, în schimb, ține de cel care contemplă sau de
cel care creează (de poet, de actor). Căci el se referă la modul cum omul vede comicul, cum îl
prinde, cum știe să -l rede a sau să -l pună poetic în valoare.

„În scrierile de estetică, lucrul acesta a fost de cele mai multe ori trecut cu vederea: se
obișnuiește să se pună umorul alături de comic, ca un al doilea fenomen de același gen; sau el
este subordonat ca o specie a co micului. Ambele sunt false. Omul care face umor nu este comic,
nu se râde de el, ci cu el, despre altceva și anume despre obiectul umorului său; pentru că el se
pricepe să arate comicul acestui obiect. ”3

3 https://books.google.ro/books?isbn=9734641026

Orice adevărat comic care ne întâmpină în viață este comic involuntar. Pe scenă există
comicul voluntar, în care omul face conștient, din sine, obiect comic; dar acesta este un COMIC
MIMAT . Acesta poate, când este bine mimat, să întreacă mult pe cel involu ntar. T otuși, desi se
raporteaza la comicul voluntar, comicul inv oluntar are la baza un fenomen în tâmplător. Astfel
încât, cel care joacă trebuie s ă fie înzestrat cu un factor complex , ce nu este la îndem âna oricarui
actor , și anume, știința de a genera umor.

„Esențial în jocul de teatru este EFECTUL AUTENTIC al comicului. Aceasta însemnă că
el trebuie să producă efectul pe care l -ar produce și în viaț a real ă, dacă l -am putea contempla cu
aceeași concentrare intens ă, cu care contempl ăm de exemplu, arta dramatic ă. Urmând aceea și
idee, întrucât, pentru artă, importantă este apariția, care trebuie să dea impresia vieții reale –
comicul figurilor și al situațiilor create de scriitor, ca apariție – trebuie la rândul lui să fie cu
necesitate comic involuntar. El trebuie să impresioneze ca și cum nu ar fi compus de un scriitor ,
cu atât mai puțin produs de un mim, după regulile artei, ci se naște involuntar din coincidența
evenimentelor. ”4

Pe de alt ă parte pentru a crea comicul ca și cum nu ar fi creat de el însuși trebuie s ă fie
înzestrat cu umor . Acesta are nevoie de toate felurile de umor, de cel surâzător, de cel amar și de
cel contemplativ. Îi este necesar să stăpânească toate registrele.

Se vede acum, de ce cele două fenomene înrudite, comicul și umorul, nu sunt paralele, ci
sunt eșalonate unul în spatele celuilalt: în felul că orice umor este deja raportat la un comic
prezent și nu se poate ivi fără el; pe de altă parte, orice comic provoacă umorul și îl cere ,
oarecum, subiectului , ca reacție adecvată .

Legătura celor doi termeni opuși rămâne o legătură cu totul unilaterală. Căci, nu e
obligatoriu s ă se ridice la nivelul comicului, umorul persoanei ; reacția adecvată poate să nu se
producă, exist ând posibilitatea ca subiectul să nu îi facă față. Poate fi luat ă în calcul și varianta ca
subiectul receptor s ă lipseasc ă, acolo unde obiect ul îndepline ște toate condițiile comicului.

4 Arhivele Naționale ale României, fond: Teatrul Național, dosar 49/1878

Pentru comic ca obiect estetic va lipsi atunci condiția opusă, feed-back -ul, care se află în subiect
(ca al treilea termen); se poate spune că atunci el nu are rezolvare ca obiect.

„Comicul în sens strict estetic nu se realizează așadar nici el fără umorul subiectului. El
are nevoie, ca orice obiect estetic, de contribuția reciprocă a subiectului. Subiectul trebuie să
realizeze ceva cu totul determinat; și aceasta constă în acest caz nu numai în atitudinea voioasă,
neapăsată de griji, ci și în simțul comicului însuși. Aceasta însă este, în cazul normal, esențial
identic cu al umorului. ”5
⁕

⁕Mecanismele de realizare a comicului ⁕

Încercările de a explica comicul sunt numeroase. Ele pornesc de la Aristotel și ajung până
la Bergson. Fiecare explică în sine o altă speță de comic, dar toate au ceva comun.

Teoria susțin ută de Kant spune că obținem efecte comice de câte ori o ipoteză sau o iluzie
a unei ipoteze, de la care așteptăm o realizare își schimbă brusc sensul, transformându -se în
nimic. De exemplu efortul fals al unui clovn care vrea să sară peste un cal, dar car e după ce îi
reușește saltul culege un fulg de pe spatele calului. Este deci o ipoteză care se reduce la nimic, o
valoare care se degradează brusc. Aici comicul presupune două momente: unul de încordare
(pretenția clovnului de a sări peste cal), urmând bru sc un moment de ușurare, fenomenul se
rezolvă printr -un fleac (clovnul ia un fulg de pe spatele calului). Așadar comicul naște dintr -o
alternare între o încordare și o relaxare, însă cu condiția ca această relaxare să urmeze brusc
încordării.

„Bergson are o teorie, care scoate din comic un efect de contrast între viu și mecanic,
între viață și formal. Ori de câte ori așezăm un efect mecanic pe un substrat viu căpătăm un efect
de comic. Acest mecanism este numit le mécanique plaqué sur le vivant și se poate reduce la

5 www.constantincucos.ro/2011/03/hello -world
13 Bergson, Henri, R âsul. Eseu asupra semnificației comicului, Editura ALL, București, 2014

trei aspecte: cicălitorul care revine mereu (jucăria „dracul cu resort”); adunarea în jurul unor
evenimente eterogene (bulgărele de zăpadă). De exemplu un grup de oameni care iau parte la
întâmplări ce n -au nimic comun cu ei; comicul de caracter, care constă într -o anumită rigiditate a
oamenilor ”.6

După Bergson comicul poate să fie: de mișcare, cuv ânt, caracter, sau de formă și Bergson
reușește să dea exemple pentru fiecare. „Comicul formei reiese dintr -o deformare a realității,
atribuirea a ceva care nu există. Când cineva se face că șchioapătă, devine comic, având de -a
face cu o deformare a realității, întrucât el nu e șchiop ”. Comicul de mișcare presupune o
atragere de atenție asupra fizicului unui om într -un moment în care este în joc moralul său. Este
comic strănutul la mare orator, în timpul discursului, pentru că deși moralul său este în primul
plan ap are un efect fizic, strănutul. ”
⁕
⁕Aspecte ale fen omenului comic ⁕
 Spiritul , este un comic produs prin cuvinte, reieșind dintr -o
anumită împreunare a acestora , exprimate printr -un mecanism special. Se face
precizarea că nu orice comic produs de vorbe este un spirit. Pentru a fi spirit
comicul produs de un joc de cuvinte trebuie să se răsfrângă asupra unei terțe
persoane, să se râd ă de altcineva.

Spiritul exprimă ceva în mod voit, deși în general un spirit bun este s pontan. Cineva este
spiritual când are ceea ce se numește prezenț ă de spirit ușurința de a răspunde prompt. Spiritul
are un caracter intenționat, o voință de a răspunde cuiva. Spiritul este un aranjament de cuvinte
care trebuie să pară voit. În afară de ac easta spiritul este un compartiment teatral. Bergson spune
că spiritul este un mod dramatic, de a gândi, presupunând un dialog și o galerie care ascultă.
Spiritul este deci un mod de a vorbi. În general spiritul e un joc de curse, o întrecere de replici
scopul fiind ca printr -o replică potrivită să reduci la tăcere pe adversar. Spiritul practicat prea
des, în orice loc și în orice ocazie duce repede la saturație.

În spirit intră de asemenea ca element principal o concentrare de atenție. Voim să facem
un spirit și prin aceasta atragem atenția asupra unui efect. Aranjarea cuvintelor în fraza spirituală
necesită fie o izolare a unor cuvinte, fie o anumită reflectare a supra lor, în așa fel încât atenția să
fie îndreptată asupra cuvintelor care dau maximum de efect spiritual. Aranjarea cuvintelor în
fraza spirituală se face de așa manieră, încât ele să fie ajustate rapid, precis și unic, dând impresia
de necesitate matem atică. Un joc de cuvinte care nu are o ajustare rapidă, care lasă impresia că
aranjarea cuvintelor se mai poate face și în alt fel, nu se impune de la sine și astfel nu mai e
spirit. Spiritul este o replică, un răspuns și este legat de o persoană anumită, de o persoană
cunoscută . Spiritul poate să fie o confidență, deoarece presupune o serie de elemente personale:
sarcasm, umor, dispreț. În rapiditatea și efemeritatea lui, spiritul cuprinde și o concepție despre
viață. Freud arată că spiritul în mecanismul lui inconștient, poate să descopere multe aspecte ale
firii noastre. Persoanele care au în firea lor tendința de a face spirite, merg până acolo încât își
compromit interesele, numai pentru a plasa un spirit reușit la adresa cuiva.

„În spirit este întotdeauna o interferență de sensuri. Unul din ele parazitar, ascuns apare
brusc și tinde să ia locul sensului principal, obișnuit, curent. Dacă acest sens parazitar se reduce
la nimic, se produce comicul datorită mecanismului cunoscut, al reducerii la nimic a unei
pretenții. Dacă sensul parazitar se impune parțial, cuvântul de spirit de transformă într -un
paradox, care conține un minim de adevăr. De pildă când diplomatul francez Charles Maurice de
Teleyrand spune că – tot ce este exagerat s e anulează – avem de -a face cu un PARADOX . Sensul
principal, că tot ce este exagerat este important, a fost înlocuit parțial de sensul că ceea ce este
exagerat este nul. De asemenea introducerea unei idei abstracte, comună produce spiritul. De
exemplu fraz a „nu mănânc între cele două mese” este des întrebuințată. Un leneș spunând însă
„nu lucrez între cele două mese”, introduce un sens neobișnuit și produce prin aceasta efectul de
spirit. ”7

Spiritul este produs și atunci când în locul unui sens propriu se pronunță se produce unul
figurat, sau invers. Tot astfel atunci când un simbol este înlocuit cu ceva material. Un procedeu

7 archiva.flux.md/editii/20101/articole/8529/

curent pentru producerea spiritului este inversiunea. De asemenea spiritul reiese din cuvinte care
au o semnificație deosebită, dar se apropie mult de sunet. De exemplu nevastă -nefastă.

 Umorul. Acest cuvânt din punct de vedere etimologic vine de la
„humeur” (secreție internă). Cum aceste secreții au proprietatea de a schimba
dispoziția omului, încetul cu încetul cuvântul umor trece d e la un sens fiziologic
la unul psihologic. Umorul are la bază un sentiment amestecat, adeseori cu
elemente contradictorii, durere cu plăcere, entuziasm urmat de deprimare totală.
Umorul se bazează deci pe sentimente compuse. El amestecă seriosul cu
glumeț ul, tristețea cu veselia, simpatia cu antipatia. În romanele lui Dickens sunt
atâtea personaje odioase, dar în același timp simpatice. Din aceste amestecuri de
sentimente rezultă unul nou de totalitate care este UMORUL .

Umorul are un caracter specific (literar, subtil sau fin) prin solu ții nea șteptate,
caraghioase care pot produce ilaritate. Persoanele cu umor sunt acele persoane care prin
comportare sau prin vorbe, în anumite contexte, declan șează râsul. Sim țul umorului este
influenț at de tradi țiile, c ultura, istoria unui popor, sau difer ă după poziția pe scara ierarhiei
sociale sau dup ă etate. Nu numai c ă variaz ă de la o persoan ă la alta, dar se poate ca acea și
persoan ă să gaseasc ă o glum ă ca fiind amuzant ă într-o zi și în alta zi nu, depinz ând de star ea de
spirit a persoanei, de evenimentele recent petrecute în via ța persoanei respective. Umorul difer ă
de asemenea dup ă anumite perioade istorice, multe glume din trecut nemaifiind actuale deoarece
a disp ărut contextul care permitea perceperea lor ca av ând un anumit haz. Umorul poate fi
ustur ător prin satir ă, ironie, batjocur ă; cinic, sau bl ând, binevoitor , plin de întelegere,
autocritic.

 Ironia . În această formă de comic printr -o formă serioasă, gravă
se expune un fond ușor, banal. Ironia a avut o istorie glorioasă. Începuturile ei
sunt depărtate. Socrate , în discuțiile sale cu tineretul reușea să strălucească
întrebuințând ironia, din care cauză a fost acuzat că pervertește tineretul. La
Socrate, ironia avea două semnificații – după cum reie se din scrisorile lui Platon –
o apărare față de cei care nu respectăm delicatețea interioară a sufletului său, și în

al doilea rând avea un rol pedagogic, făc ând mai ușor accesibile unele chestiuni,
discipolilor săi. A doua epocă a ironiei este în vremea romantismului german.
Esteticieni ca Schlegel și Jean Paul Richter vorbesc despre ironie, care este
socotită drept o concepție despre viață, întrucât ironia so cotește că toate lucrurile
sunt trecătoare și că nu trebuie să le legăm adânc de nimic. A treia epocă se
caracterizează prin combaterea ironiei de către teologi, care o considerau drept un
fenomen de batjocură, de meschinărie, care nu ia nimic în serios.

Caracterele principale ale ironiei sunt: o conștiință ascuțită, o lipsă de gravitate față de
lume și viață, o răsturnare a valorilor și o atitudine „per a contrario”. Ironia nu adâncește
lucrurile, rămâne o atitudine superficială, între cea diletantă și c ea profesionistă, neepuizând
conținuturile. În ironie intră o doză de cinism și de indiferență sentimentală. Ironicul socotind că
lucrurile sunt trecătoare, nepunând bază pe esența lor va reuși ca în viață să nu aibă surprize de
nicăieri. Ironicul trăiește după o lege de economie, nu se irosește și nu se fixează.

Ironia mai presupune o simulație, expresia fiind alta decât fondul, efectul estetic fiind
scos prin mijloace teatrale. Ironicul în fond are o conștiință prea clară pentru a avea pasiuni, este
nesentimental și sceptic.

 Superior comicului este ridicolul . Ridicol, conform Dicționarului
de estetică generală , este tot ceea ce provoacă râsul. Totuși, trebuie specificat un
detaliu important: „Râsul, ca aspect substanțial al comicului, reprezintă reacția
subiectului contemplator față de contrad icțiile comice ale obiectului. Râsul, ca
reacție psihologică determinată de acțiuni, întâmplări, situații dintr -o zonă mai
extinsă și fără implicații estetice, este cunoscut cu numele de RIDICOL ”8.
Comedia a re întodeauna un final fericit și adesea un sens moralizator.

⁕

8 Adrian Marino, Dictionar de idei literare, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1973