Combaterea Traficului de Organe Si Tesuturi Umane
„Propășirea omenirii si a națiunilor se poate realiza numai intr-o atmosfera de ordine și pace, deoarece acolo unde lipsesc acești factori de bază, acolo unde nu este ordine și pace, se opreste evolutia civilizației,se stânjenește progresul social și național. Cu cât această ambianță de orânduire va fi mai prielnică,cu atât eforturile constructive, individuale si colective,vor da roade mai fecunde pentru prosperarea societății. În opera de realizare a acestei stării de ordine și pace cât mai prielnică unei convietuiri rodnice, la care trebuie sa concure in mod corespunzător atât elementele individuale si sociale, cât și toți factorii administratiei generale,rolul covârșitor și special îl are functia polițieneasca,cu întreaga ei sfera de activitate prototipică de salvgardare a ordinii sociale.
În ritmul tot mai nervos al vieții zilnice de azi, dominată din ce in ce de o pulsație mai agitată a frământărilor naționale, sociale și economice și pe de alta parte față de progresele continue ale infracțiunii de toate soiurile,sarcina multiplă a funcției polițienesti devine,in mod firesc, pe zi ce trece, tot mai îngreunata.Tot mai multe probleme, unele mai puțin,altele mai dificile si complicate se ivesc zilnic, lărgind tot mai mult domeniul și așa destul de vast al complexului de atribuțiuni și îndatoriri ale poliției.
Așadar imensitatea problemelor de oranduire socială și de stat,care se înmultesc și survin în domeniile principale, reclamă soluționări și proceduri corecte, pricepute și promte, și întotdeauna sub povara răspunderii la fel de grea ca și serviciul însuși. Sentimentul de răspundere trebuie să fie simțit de toți cei care s-au dedicat celei mai spinoase profesiuni,de a servi cu trup și suflet, permanent si exclusiv,interesele sociețătii, fiind gata oricând a aduce chiar si sacrificiul suprem”. Iată cum încă de pe la 1938, se preconizau atribuțiuni cât mai largite și mai complexe ale aparatului politienesc. Dr. Eugen Bianu indraznește încă de la acea perioadă destul de fragilă, perioada interbelică, să preconizeze un spectru vast și complex al domeniului infracțional, precizând că, ”polițistul trebuie să fie intr-o continuă pregătire fizică ,morală, intelectuală dar mai ales profesională având în vedere că imensitatea problemelor de oranduire socială și de stat se inmultesc ,apar și se diversifică de la an la an, de la deceniu la deceniu și chiar de la secol la secol….”. Cu alte cuvinte este vorba exact despre spectrul infracțional destul de delicat cu care ne confruntăm în zilele noastre: trafic de persoane,de organe și țesuturi umane, de droguri,de arme și substanțe radioactive sau alte substanțe supuse controlului național, prostituție, proxenetism, sclavie, terorism și bioterorism, lista rămânând deschisă.
Prin elaborarea prezentei lucrari se urmăreste , acumularea unui bagaj de cunoștiințe teoretice, care vizează in general fenomenul de criminalitate organizată, iar în special, abordarea unui domeniu sensibil care nu de puține ori face parte din obiectul de activitate al grupărilor criminale: traficul de organe și țesuturi umane.
Deși este intalnit la cote mai reduse, comparativ cu celelate forme de manifestare a criminalitatii organizate, fenomenul traficului cu organe umane nu ocoleste Romania, motiv pentru care autoritățile naționale și internaționale trebuie să ia atitudine, lucru care s-a și întamplat dealtfel. S-a trecut la realizarea de statistici, necesare la elaborarea unor planuri complexe de acțiune, care să prezinte eficacitate la nivel național și internațional. Astfel s-a descoperit, în urma cercetărilor efectuate, ca până la 4,4 milioane de persoane sunt înregistrate a fi fost traficate anual, majoritatea acestora fiind femei și copii, cu toate că traficanții vizează și un număr tot mai mare de bărbați și băieți pentru exploatarea muncii forțate, prelevare de organe și țesuturi umane, și alte practici de exploatare. Cel mai recent raport al Organizației Internaționale a Muncii cu privire la munca forțată estimează că 2,5 milioane de persoane sunt traficate în orice moment, dintre acestea minimum o treime fiind traficate pentru motive economice. Din aceste motive, comunitatea internațională a ajuns la un consens tot mai mare cu privire la faptul că este nevoie să se pună la dispoziție resurse suplimentare pentru investigarea mai atentă nu doar a traficului pentru exploatarea sexuală a femeilor și fetelor, dar și a altor forme ale traficului.
Fenomenul nu este unul episodic. Implică un număr mare de persoane, cunoaște profunde conotații de ordin social și economic, demonstrând încălcarea profundă a drepturilor fundamentale ale omului și devenind o problemă ce se agravează constant. În acest context, se impune formularea unor politici coerente pentru prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, proces care întâmpină o serie de dificultăți rezultate, în primul rând, din necunoașterea dimensiunilor reale ale fenomenului, datorată mobilității foarte mari, intensei circulații peste frontieră a persoanelor și bunurilor, iar în al doilea rând, datorita obscuritatii fenomenului, asigurată de menținerea manifestărilor sale în contextul unor activități aparent legale.
CONSIDERAȚII GENERALE
Cauze care determină apariția și dezvoltarea fenomenului de trafic de organe și țesuturi umane
Criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului, România fiind citată ca țară de origine și de tranzit pentru marile rețele de trafic de femei, provenind în special din Asia, dar și din țările vecine ca Ucraina, Moldova sau Belorus, cu destinația în țările din Iugoslavia (cu accent pe regiunea Kosovo), precum și Turcia, Grecia sau statele din Europa Occidentală.
Chiar dacă natura ascunsă a crimei organizate pune piedici în a avea date credibile și complete, traficul de ființe umane este considerat ca făcând parte din cele trei mari activități infracționale și surse de finanțare pentru crima organizată la nivel mondial, alături de traficul de stupefiante și arme. Potrivit Raportului UE privind situația crimei organizate în 2004, la scară globală traficul de ființe umane este o afacere de 8,5 miliarde EURO până la 12 miliarde pe an. OIM a oferit recent o estimare globală a profiturilor generate de exploatarea muncii femeilor, copiilor și bărbaților traficați ca fiind de 32 miliarde USD în fiecare an.
Spre deosebire de alte tipuri de afaceri ilegale, traficul de ființe umane se bazează, în fapt, pe practicile de violare a drepturilor omului ale persoanelor victimizate și conduce la negarea demnității lor umane. Practicile de trafic comercializează ființe umane: toate câștigurile bănești provin din exploatarea persoanelor implicate.
Persoanele prinse în aceste rețele sunt obligate să-și desfășoare serviciile în beneficiul „proprietarilor” lor; acestea sunt private de orice fel de control asupra vieții lor, întrucât ele sunt tratate ca niște mărfuri.
O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariția și proliferarea fenomenului traficului de ființe umane la nivelul țării noastre face posibilă gruparea acestora.
Astfel, efectele tranziției din țările din sud-estul Europei au avut drept rezultat schimbări politice, sociale și culturale care, la rândul lor, au determinat o creștere a sărăciei și a ratei șomajului, o distribuție inegală de putere pe piața muncii între bărbați și femei. În ultimii ani, această tranziție a creat situații de criză, răspândirea traficului fiind efectul feminizării sărăciei și a migrației pe piața muncii. Discriminarea pe piața muncii, relevată prin ratele ridicate ale șomajului (pe piața muncii, femeile sunt ultimele angajate și primele concediate, în acest mod fiind împinse tot mai mult către sectoarele neconvenționale ale economiei, trebuind să muncească „la negru” pentru a-și câștiga existența, unul dintre cele mai profitabile sectoare de pe piața muncii la negru fiind industria sexului), combinată cu sărăcia, motivate de remunerarea proastă a muncii și cu ocaziile de a emigra au determinat considerarea emigrării în țările mai dezvoltate ca unică soluție.
Corupția autorităților poate constitui un factor care permite dezvoltarea fenomenului traficului de persoane. Traficul și corupția se completează reciproc, prin aceea că traficul creează multiple oportunități care au ca finalitate coruperea funcționarilor publici și crearea premiselor de subminare a întregului efort depus de alți factori pentru combaterea acestui fenomen.
Controlul slab al granițelor, lipsa sistemului de evidență a persoanelor care emigrează, în țara de origine, lipsa cadrului legislativ sau existența unui cadru legislativ neadecvat, inaplicabil, referitor la migrație, la combaterea traficului de persoane, protecția victimelor și a martorilor constituie, de asemenea, cauze care au determinat apariția și dezvoltarea traficului de ființe umane.
Restricționarea oportunităților de migrare legală în țările de destinație, precum și reglementările foarte restrictive cu privire la migrația legală impuse de țările cu o economie mai dezvoltată, spre care tind victimele traficului, limitează cu severitate orice formă de migrațiune legală, situație care favorizează traficul.
Datorită internaționalizării grupărilor criminale și profiturilor mari obținute în urma traficului de femei, Interpolul califica traficul ca fiind crima cu cea mai rapidă ascensiune din lume, iar ONU accentua că traficul a devenit un business global cu o cifră de afaceri de 7 miliarde de dolari.
Factorii informaționali scăzuți privind realitățile pieței muncii sau nivelul de trai în țările de destinație, posibilitățile reale de angajare în câmpul muncii peste hotare, consecințele muncii la negru determină aprecierea incorectă a șanselor reale de succes, favorizând traficul.
Potrivit unui studiu comandat de OIM în România, s-au identificat o serie de factori care determină vulnerabilitatea la trafic a tinerelor, factori care se constituie în tot atâtea cauze care determină și preced apariția traficului de ființe umane, astfel:
amplasarea geografică avantajoasă; România fiind țară de origine, de tranzit și de destinație favorizează dezvoltarea traficului. De asemenea, comunitatea devine o cauză atunci când ne referim la localizarea geografică într-o regiune săracă (majoritatea victimelor traficului provin din Moldova și Muntenia) și rezidența într-o aglomerare urbană (de exemplu, tinerele care locuiesc în marile orașe sunt mai vulnerabile față de trafic, în comparație cu cele care locuiesc în comunități mici, rurale);
grupurile de apartenență; tinerele care locuiesc într-un mediu instituționalizat sunt semnificativ mai vulnerabile la trafic decât cele care trăiesc singure sau cu familia;
abuzul și disfuncționalitatea familială, lipsa de comunicare în familie și dezintegrarea socială; astfel, experiența unui abuz în familie crește substanțial vulnerabilitatea față de trafic; mediul familial abuziv este un factor generator de migrație și trafic, alimentând sentimentul eșecului în relațiile personale și determinându-le pe tinere să-și caute libertatea în altă parte; pe de altă parte, comunicarea redusă dintre părinți și tinere generează sentimentul de nonapartenență la familie și mărește vulnerabilitatea față de trafic; lipsa unui grup de prieteni accentuează sentimentul dezintegrării și facilitează desprinderea de familie și de comunitate;
achizițiile și aspirațiile personale; dorința de realizare personală și independență financiară se află într-un raport de directă proporționalitate cu riscul traficării (proiectarea succesului în străinătate este o cauză dominantă în apariția traficului).
În altă ordine de idei, finalitățile traficului pot fi raportate la cele trei nivele de coexistență: traficul în vederea exploatării sexuale, a exploatării forței de muncă și donarea de organe.
2.2. Institutii implicate in prevenirea si combaterea traficului de organe si tesuturi umane
Criminalitatea organizată constituie o amenințare majoră și în creștere, iar ca și fenomen s-a dezvoltat la nivel internațional cu o viteză alarmantă.
Unul dintre organismele care încearcă să prevină traficul de ființe umane la nivel mondial este Organizația Internațională pentru Migrație (OIM). În România, OIM desfășoară începând cu anul 2000 diferite programe de asistență pentru victimele traficului, prin repatrierea și reintegrarea acestora în familiile de bază si prin ratificarea instrumentelor internaționale în materie:
prin Legea nr. 470/2001 a fost ratificat Protocolul Facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000;
prin Legea nr. 565/2002 au fost ratificate Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale, precum și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, România și-a manfiestat opțiunea privind implicarea activă în lupta împotriva acestui fenomen.
Luînd în considerare numărul în creștere al copiilor și adolescenților traficați UNICEF s-a implicat în susținerea unor măsuri speciale dedicate acestora. Prin UNICEF Guidelines for Protection ofthe Rights of Child Victims of Trafficking se are în vedere demersurile ce trebuiesc îndeplinite de toate țările pentru asistarea copiilor victime.
UNICEF România a contribuit la realizarea noului pachet legislativ pentru respectarea și promovarea drepturilor copiilor intrat în vigoare din 2004, în care există măsuri legislative specifice traficului și exploatării copilului și a avut o contribuție majoră în realizarea Planului național pentru Combaterea și Prevenirea Traficului de Copiii și Asistarea Victimelor Copii.
Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Traficului de Ființe Umane, au fost stabilite instituțiile cu atribuții în domeniu și reguli de colaborare interinstituționare.
Astfel, pentru investigarea cauzelor cu trafic de persoane, organele de urmărire penală efectuează schimburi de informații și culeg date relevante pentru anchetă de la diverse instituții cum ar fi: operatorii de telefoniet, serviciile de evidentă informatizată a persoanelor și serviciile de pașapoarte, politia de frontieră, serviciile de transferuri de bani prin mijloace electronice tip Western Union, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Campaniile de informare și prevenire asupra pericolelor generate de acest fenomen, desfășurate de organizațiile neguvernamentale, care implică în lupta împotriva traficului și societatea civilă și-au dovedit în timp utilitatea.
O cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie Urbană și regională (CURS) privind Instituțiile care ar trebui să se implice în prevenirea traficului, plasează poliția și școala pe primele două locuri, după care urmează în ordine descrescătoare: administrația locală, biserica, familia, agențiile de muncă, mass-media și alte instituții.
Ministerul Muncii și Solidarității Sociale
Victimele traficului și persoanele îndreptățite la venitul minim garantat din zonele defavorizate, precum și alte persoane cu risc ridicat de a fi traficate se cuprind ca "grup țintă", în Programul național de ocupare a forței de muncă și în Programul național de formare profesională anual.
În județele în care funcționează centrele de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane, prevăzute în art. 32 din Legea nr. 678/2001, programele anuale de ocupare a forței de muncă și de formare profesională pentru "grupul țintă" prevăzut în art. 11 sunt elaborate de agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, pe baza propunerilor centrelor, aprobate de consiliile județene.
Persoanele cu risc ridicat de a fi traficate și victimele traficului de persoane beneficiază cu prioritate de serviciile oferite de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, respectiv de agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, în special de agențiile în a căror rază funcționează centre de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane, potrivit normelor legale privind sistemul asigurărilor de șomaj și a stimulării ocupării forței de muncă.
Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Industriei și Resurselor și Ministerul Finanțelor Publice studiază oportunitatea unor măsuri de stimulare a agenților economici care angajează ațâț persoane cu risc ridicat de a fi traficate, cât și victime ale traficului, care au absolvit cursuri, formulând propuneri în acest sens.
Ministerul Educației și Cercetării
Reintegrarea elevilor victime ale traficului de persoane în sistemul educațional, în funcție de specificul traumei suferite.
Ministerul Administratiei si Internelor
Ministerul Administratiei si Internelor asigură, la cerere, pe teritoriul României protecția fizică a persoanelor victime ale traficului, care sunt părți în procesul penal.
Sumele necesare asigurării protecției fizice a persoanelor prevăzute la alin. (1) se suportă de Ministerul Administratiei si Internelor din fondurile bugetare alocate anual cu această destinație.
Ministerul Administratiei si Internelor asigură, prin structurile sale specializate, la toate punctele de trecere a frontierei de stat a României, personal special instruit pentru identificarea și preluarea victimelor, în vederea îndrumării acestora către instituțiile specializate.
Cercetarea cazurilor de trafic de persoane se efectuează de ofițeri anume desemnați, specializați în audierea victimelor traficului. Audierea femeilor victime ale traficului de persoane se realizează, de regula, de ofițeri femei.
Ministerul Administratiei si Internelor organizează cursuri de formare și specializare a personalului propriu implicat în cercetarea cazurilor de trafic de persoane și în audierea victimelor traficului.
Ministerul Administratiei si Internelor sprijină și coordonează activitatea centrelor de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane.
Ministerul Justiției și Ministerul Administratiei și Internelor, cu sprijinul Ministerului Comunicațiilor și al Tehnologiei Informației, asigură funcționarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor. Prin intermediul liniei telefonice se asigură comunicarea informațiilor prevăzute în art.4 alin.(l). (Art. 5 – alin. 1 – Legea 211/2004)
Accesul la linia telefonică prevăzută în alin.(l) se asigură, în mod gratuit, prin apelarea unui număr de telefon unic la nivel național. (Art. 5 – alin. (2) – Legea 211/ 2004)
Personalul care asigură comunicarea informațiilor prin intermediul liniei telefonice prevăzute în alin. (1) are obligația de a anunța unitățile de poliție, dacă din convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol.
Ministerul Justiției
Asigură pregătirea și perfecționarea magistraților în domeniul combaterii traficului de persoane. (Art. 30 – Regulament de aplicare a Legii 678/2001).
Ministerul Justiției prin Institutul Național al Magistraturii și Ministerul Internelor și Reformei Administrative au obligația de a asigura specializarea personalului care, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, stabilește legături directe cu victimele infracțiunilor. (Art. 2 – Legea 211/2004).
Judecătorii, în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată, procurorii, ofițerii și agenții de poliție au obligația de a încunoștința victimele infracțiunilor cu privire la: (Art. 4 – alin. (1)) – Legea 211/2004
– serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia;
– organul de urmărire penală la care poate face plângere;
– dreptul la asistență juridică și instituția unde se poate adresa pentru exercitarea acestui drept;
– condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;
– drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții vătămate și ale părții civile;
– condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile art.861, art.862, art.864 și art.865 din Codul de procedură penală, precum și de dispozițiile Legii nr.682/2002 privind protecția martorilor;
– condițiile și procedura pentru acordarea compensării financiare de către stat. Informațiile prevăzute în alin.(l) sunt aduse la cunoștința victimei de către judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care victima se prezintă. (Art. 4 – alin. (2) – Legea 211/2004)
Informațiile prevăzute în alin.(l) sunt aduse la cunoștința victimei în scris sau verbal, într-o limbă pe care aceasta o înțelege. (Art. 4 – alin. (3) – Legea 211/2004)
Îndeplinirea obligațiilor prevăzute în alin.(l) – (3) se consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituția din care face parte judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care se prezintă victima. (Art. 4 — alin. (4)-Legea 211/2004)
Ministerul Justiției și Ministerul Administratiei si Internelor , cu sprijinul Ministerului Comunicațiilor și al Tehnologiei Informației, asigură funcționarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor. Prin intermediul liniei telefonice se asigură comunicarea informațiilor prevăzute în art.4 alin.(l). (Art. 5 – alin. (1) – Legea 211/2004)
Accesul la linia telefonică prevăzută în alin.(l) se asigură, în mod gratuit, prin apelarea unui număr de telefon unic la nivel național. (Art. 5 – alin. (2) – Legea 211/ 2004)
Personalul care asigură comunicarea informațiilor prin intermediul liniei telefonice prevăzute în alin.(l) are obligația de a anunța unitățile de poliție, dacă din convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol. (Art. 4 – alin. (3) – Legea 211/2004)
Consilierea psihologică asigurată de către serviciile de probatiune și protecția victimelor se acordă gratuit, la cerere. (Art. 8 – Legea 211/2004)
Consilierea psihologică gratuită asigurată de către serviciile de probatiune și protecția victimelor se acordă pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni. (Art. 9 – Legea 211/2004)
Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la serviciul de probatiune și protecția victimelor de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază victima.
Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se soluționează în termen de 10 zile de la data depunerii. (Art. 10 – Legea 211/2004)
Serviciile de probatiune și protecția victimelor pot asigura și alte forme de asistentă a victimelor infracțiunilor. (Art. 11 – Legea 211/2004)
Persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de prostituție sau pe cea de cerșetorie, nu se pedepsește pentru această infracțiune dacă mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracțiunea de trafic de persoane încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau dacă, după ce a început urmărirea penală ori după ce făptuitorii au fost descoperiți, înlesnește arestarea acestora. (O.U.G. nr. 79 din 14 iulie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001)
Organizațiile Neguvernamentale
Organizațiile neguvernamentale pot organiza, independent sau în cooperare cu autoritățile publice, servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracțiunilor și pentru asigurarea altor forme de asistență a victimelor infracțiunilor. În acest scop, organizațiile neguvernamentale pot beneficia, în condițiile legii, de subvenții din bugetul de stat. (Art. 12 – Legea 211/2004)
Asociațiile și fundațiile care fac dovada că desfășoară programe de servicii de asistentă socială pentru victimele traficului de persoane, cum ar fi: cazare, hrană, consiliere psihică, psihologică și juridică, asistență medicală, vor putea beneficia de subvenții de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, în condițiile legii. (Art. 42-Legea 678/2001)
Autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale pot înființa la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor infracțiunilor. (Art. 7-Legea 211/2004)
Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Drepturilor Copilului, Direcțiile de Asistență Socială, Consiliile Locale și Județene
Agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene elaborează programele anuale de ocupare a forței de muncă și de formare profesională, pe baza propunerilor centrelor de asistență a victimelor, aprobate de consiliile județene. (Art. 12 -Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură de către asistenții sociali din aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea centrele, informații si consiliere pentru a beneficia de facilitățile asigurate prin lege. (Art. 52 – Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
Dacă persoana care urmează să fie repatriată în baza prezentei metodologii sau familia acesteia nu dispune de mijloacele necesare achitării contravalorii cazării, întreținerii și biletului de transport, suma respectivă va fi transferată în contul Ministerului Afacerilor Externe de consiliul local din localitatea de domiciliu a acesteia.
Victimelor traficului de persoane, cetățeni români, li se pot acorda locuințe sociale, cu prioritate, de către consiliile locale din localitatea de domiciliu. (Art. 36 -Legea 678/2001)
Autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamențale pot înființa la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor infracțiunilor. (Art. 7-Legea 211/2004)
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul copilului asigura primirea, reprezentarea și însoțirea copilului și, după caz, luarea unei măsuri speciale de protecție pentru acesta.(art.ll. – Hotărârea Guvernului nr. 1443/2004 si Legea nr.272/2004)
Direcția Generală de Asistența Socială și Protecția Copilului monitorizează evoluția situației copiilor care au fost repatriați pe o perioada de 6 luni de la repatriere, (art. 13 – HG 1443/2004)
Centrele de Asistență și Protecție a Victimelor Traficului de Persoane
Agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene elaborează programele anuale de ocupare a forței de muncă și de formare profesională, pe baza propunerilor centrelor de asistență a victimelor, aprobate de consiliile județene. (Art. 12 -Regulament de aplicare a legii 678/2001)
Centrele de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane trebuie să dispună de personal specializat în lucrul cu victimele traficului. Personalul specializat își desfășoară activitatea pe baza unui ghid de lucru elaborat de instituțiile abilitate împreuna cu organizațiile neguvernamentale. (Art. 31 -Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
Dacă victima a solicitat să fie cazată într-un centru de asistență și consiliere, aceasta va fi cazată, de regulă, în centrul solicitat de aceasta sau în centrul cel mai apropiat de localitatea sa de domiciliu, în funcție de capacitatea de cazare și de gradul de ocupare al acestor centre. (Art. 48 – Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
La primirea în centru victimelor li se vor aduce la cunoștință drepturile și obligațiile pe perioada șederii în centru. (Art. 49 – Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
Durata cazării victimei într-un centru de asistență și consiliere nu poate depăși 10 zile.
Durata cazării poate fi prelungită, la solicitarea organelor judiciare, cu cel mult până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal. (Art. 50 – Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
După expirarea termenelor prevăzute în art. 50 alin. (1) si (2), dacă victimele doresc să beneficieze în continuare de asistență și există posibilități de cazare, conducerea centrului poate aproba rămânerea victimei în centru pentru încă o perioadă de cel mult 3 luni. (Art. 51 – Regulament de aplicare a Legii 678/2001)
Centrele sunt amenajate și dotate astfel încât să ofere condiții optime de cazare și igienă personală, hrană, asistență psihologică și medicală.
Personalul centrelor de asistentă si protecție și lucrătorii Ministerului de Interne asigură respectarea vieții private și a confidențialității identității victimelor traficului de persoane primite in centre..
Victimele traficului de persoane primite în centrele de asistență și protecție sunt informate cu privire la procedurile judiciare și administrative aplicabile, precum și cu privire la posibilitatea de a beneficia, potrivit legii, de măsuri specifice de protecție a martorilor.
Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor
În situația în care persoana în cauză nu dispune de pașaport sau de un alt document de identitate, Inspectoratul National pentru Evidența Persoanelor asigură identificarea acesteia și comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular, prin intermediul Direcției relații consulare, imediat sau în cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, aprobarea pentru eliberarea documentului de călătorie în vederea repatrierii. (Art. 41 – Regulamentul de aplicare a Legii 678/2001)
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului
Are atribuții în ceea ce privește copiii cetățeni romani aflați în străinătate care, din orice motive nu sunt însoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate.
Ia măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la părinți sau la un alt reprezentant legal.
Solicită tribunalului stabilirea plasamentului într-un serviciu de protecție specială, (art. 19 – Legea nr.272/2004).
TRAFICUL DE PERSOANE ÎN SCOPUL PRELEVĂRII DE ORGANE ȘI ȚESUTURI UMANE
2.1. Semnificatia juridică a termenilor intalniți în materia traficului de persoane și etapele traficului de persoane
A. Semnificația termenilor
Traficul de ființe umane
În conformitate cu Protocolul Națiunilor Unite pentru prevenirea, eliminarea și sancționarea traficului de ființe umane, în special de femei și copii, care completează Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere, traficul de ființe umane înseamnă recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea de persoane, prin amenințare sau violență sau alte forme de constrângere, răpire, fraudă, înșelăciune sau abuz de putere, profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra ori prin oferirea sau primirea de bani sau alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării. Exploatarea înseamnă, cel puțin, exploatarea prostituției altora sau alte forme de exploatare sexuală, muncă forțată sau servicii, sclavie sau practici similare sclaviei, aservire sau prelevare de organe.
Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unui copil în scopul exploatării se consideră a fi „trafic de persoane”, chiar dacă acesta nu implică nici unul din mijloacele enumerate anterior.
Prin „copil” se înțelege orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Contrabanda
Protocolul Națiunilor Unite împotriva contrabandei cu migranți pe cale terestră, maritimă și aeriană explică „contrabanda cu migranți” ca fiind facilitarea în vederea obținerii, direct sau indirect, a unui folos material sau de altă natură, a intrării ilegale a unei persoane într-un stat-parte față de care persoana nu este cetățean sau rezident permanent.
Victima infracțiunii
În conformitate cu Declarația Națiunilor Unite a Principiilor Fundamentale de justiție pentru victimele infracțiunii și abuzului de putere (1985), „victimele” sunt persoanele care, individual sau colectiv, au suferit o vătămare, inclusiv o vătămare fizică sau psihică, o suferință emoțională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a drepturilor lor fundamentale, prin acțiuni sau inacțiuni care încalcă legislația penală în vigoare în Statele Membre, inclusiv acele legi care interzic abuzul penal de putere.
O persoană poate fi considerată victimă, conform acestei Declarații, indiferent dacă făptuitorul este identificat, reținut, pus sub acuzare sau condamnat și indiferent de relațiile de familie dintre făptuitor și victimă. Termenul „victimă” cuprinde, de asemenea, acolo unde este cazul, rudele apropiate sau aparținătorii victimei directe și persoanele care au suferit o vătămare în urma intervenției de a ajuta victimele aflate în suferință sau de a împiedica victimizarea.
Munca forțată
Conform Convenției Organizației Internaționale a Muncii privind munca forțată Nr.29 (1930), sintagma „muncă forțată sau obligatorie” înseamnă orice activitate sau serviciu care este obținut de la o persoană sub amenințarea unei pedepse și pentru care respectiva persoană nu s-a oferit
B. Fazele traficului de ființe umane
Recrutarea
Metodele de recrutare de persoane variază în mod considerabil și depind de modul de operare și de nivelul de organizare a traficanților.
Metodele folosite pot varia de la:
constrângere prin răpire sau prin vânzare;
înșelăciune și răpire prin promisiuni de angajare legală sau căsătorie;
înșelăciune prin afirmarea unor jumătăți de adevăruri, cum ar fi a se vorbi despre posibilitatea de a lucra în condiții legale, dar nu într-un mod exploatator sau în condiții de sclavie, sau de a i se preleva rinichii fără a fi informat cu privire la posibilele consecințe referitoare la starea de sănătate.
Recrutarea constă în racolarea potențialelor victime prin atragerea lor de către traficanți prin diferite procedee, cele mai frecvente fiind poveștile de succes ale altor persoane care au fost ajutate să plece în străinătate și care au revenit cu mari sume de bani după o perioadă scurtă de timp.
Recrutarea poate fi desfășurată în diferite moduri, prin persoane care recrutează în mod individual, lucrând în sistemul „din ușă în ușă”, prin rețele informale care pot cuprinde membri de familie și prieteni, prin publicitate media sau prin intermediari legali sau semi-legali, inclusiv prin agențiile de recrutare care oferă locuri de muncă, de studio, căsătorie sau calatorii în străinătate.
De regulă, după ce victima a acceptat promisiunea traficantului de a-i găsi un loc de muncă peste hotare, se scurge un interval foarte scurt până la momentul plecării efective, pentru ca victima să nu aibă prea mult timp de gândire și să nu aibă posibilitatea de a vorbi cu alte persoane care ar putea să o determine să se răzgândească.
În toate cazurile, decizia de a pleca peste hotare a victimei a fost influențată în mod exclusiv de traficanți, aceștia fiind cunoștințe sau prieteni apropiați care i-au sugerat să nu își informeze rudele despre plecare.
După racolarea victimei, traficantul se ocupă de obținerea documentelor necesare trecerii granițelor și de organizarea deplasării, însă din momentul recrutării inițiale și până la sosirea în țara de destinație, femeile sunt vândute de două sau mai multe ori.
Transportarea și tranzitarea
Traficanții transportă victimele departe de locul lor de origine (fie intern, fie dincolo de frontiere) pentru a le scoate din comunitățile lor, de lângă familiile și prietenii lor, pentru a le izola și a le ține mai ușor sub control. Pe parcursul tranzitării, victimele pot fi vândute de la un traficant la altul, fără ca acestea să știe acest lucru și transportate pe parcursul unor călătorii lungi fără o direcție precisă. Pe parcursul călătoriei, victimele fie nu sunt conștiente de ceea ce le așteaptă la locul de destinație, sau deja au fost exploatate de traficant și tocmai au fost mutate într-un alt loc. Aceasta reprezintă una dintre provocările ofițerilor însărcinați cu aplicarea legii de a identifica fie victimele potențiale pentru a împiedica o posibilă infracțiune, fie de a descoperi o infracțiune care se săvârșește.
Cu privire la originea victimelor traficului, potrivit Organizației Internaționale a Muncii, în economiile de tranziție din Europa de est și sud-est, exploatarea economică forțată a fost observată printre muncitorii migranți din Transcaucaz și Asia Centrală. Au fost înregistrate și alte rute de trafic. De exemplu, există un număr mare de muncitori chinezi care sunt traficați de rețele criminale sofisticate, cărora li se iau documentele și care sunt forțați să muncească fără plată în restaurante și în alte afaceri prin sistemul de „sclavie cauzată de îndatorare” și alte forme de constrângere. Statisticile arată că copii din diferite țări din Europa de sud-est au fost „vânduți” sau aduși în alt mod dincolo de frontiere, în alte țări și forțați să fie cerșetori sau hoți. Bărbații sunt traficați din Federația Rusă pentru muncă în regim de sclavie în alte țări, prin firme de plasare de forță de muncă, acestea oferindu-le locuri de muncă decente. Rutele de trafic nu sunt niciodată fixe, ci acestea se schimbă și urmează cererea din țările și regiunile respective.
Cazarea
Cazarea constituie o altă modalitate normativă prin care se efectuează traficarea și se concretizează prin instalarea unei persoane temporar într-o locuință ori într-un alt amplasament având această destinație (hotel, motel, cabană, camping).
De regulă, cazarea este o activitate cu caracter organizat și presupune instituirea unui raport patrimonial între Traficant și persoana care cazează, atunci când primul apelează la o terță persoană.
Pentru a fi reținută ca element material al infracțiunii de trafic de persoane, acțiunea de cazare trebuie să fie înfăptuită întotdeauna în scopul exploatării persoanei cazate și printr-unul dintre mijloacele expres prevăzute în textul de lege (prin amenințare, violență sau prin alte mijloace de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane).
Găzduirea
Găzduirea este o modalitate de realizare a elementului material al infracțiunii de trafic de ființe umane și semnifică primirea unei persoane într-o locuință și adăpostirea vremelnică a acesteia.
În esență, ea presupune acceptul persoanei care posedă locuința de a oferi spațiu, hrană, în general condiții de locuit unei alte persoane în care are încredere, acest aspect reprezentând caracteristica găzduirii.
Exploatarea
Formele de exploatare pe care Protocolul le asociază cu traficul sunt definite într-o serie de alte tratate internaționale. „Exploatarea prostituției altora” se referă la cazurile în care un proxenet sau un exploatator ia în totalitate sau parțial banii pe care un client îi plătește unei prostituate forțate să presteze un act sexual. Exploatarea sexuală se referă atât la exploatarea sexuală comercială (prostituție și producerea de pornografie), cât și la alte situații care nu sunt în mod explicit identificate de Protocol. „Sclavia sau practicile similare sclaviei” și „aservirea “ se referă la situații similare în care persoanele sunt constrânse să muncească pentru alții, fără a fi neapărat „în proprietatea” acestora, îndeosebi în sistemul de „sclavie cauzată de o îndatorare”, practică de a cere cuiva să muncească pentru a-și achita un împrumut, atunci când valoarea muncii excede cu mult valoarea împrumutului. „Prelevarea de organe” se referă la cazurile de transplanturi de organe care implică donatori în viață cărora li se plătesc sume de bani (sau ale căror rude iau banii în numele lor), în schimbul donării unui organ sau unor fluide organice către un alt pacient.
În timp ce sunt exploatate, victimele traficului sunt puse într-o situație de dependență totală față de traficanți, pe care trebuie să ii asculte. Teama de răzbunare sau vulnerabilitatea față de lege reprezintă un element cheie în acest plan. În această etapă, obiectivul traficanților îl reprezintă exploatarea victimelor pentru câștiguri financiare, care este pe deplin realizat.
Ar trebui subliniat faptul că cele trei etape menționate mai sus sunt, în realitate, adeseori suprapuse sau concurente parțial. Unele cazuri pot avea câteva etape de tranzit și destinație, întrucât victimele sunt frecvent re-traficate. În schimb, în alte cazuri poate să nu fie nici o țară de tranzit.
2.2 Infracțiuni conexe și modalități de manifestarea traficului de persoane
A. Infracțiuni conexe traficului de persoane
În țările în care nu există prevederi exprese anti-trafic în legislație, absența unei astfel de legislații este percepută ca fiind un obstacol în calea punerii sub acuzare. Cu toate acestea, chiar dacă o lege specială ușurează investigațiile și punerea sub acuzare a cazurilor de trafic, aplicarea legislației existente este de obicei insuficientă pentru inculparea traficanților pentru actele comise, întrucât infracțiunea de trafic presupune întotdeauna comiterea si a altor fapte grave pe care legislația națională o prevede deja. Traficul nu trebuie să fie văzut ca o infracțiune separată: acolo unde nu există încă o legislație specială care să o combată, ar trebui inculpate diferitele elemente ale infracțiunii. Sancțiunile pentru faptele penale asociate sunt întotdeauna cuprinse în codurile penale, cum ar fi infracțiunile de abuz sexual și fizic, proxenetism, răpire, sclavie, sechestrare, producerea și posesia de documente de identitate și călătorie falsificate, contrabanda cu migranți etc. Diferitele tipuri de constrângere folosite de traficanți, precum și corupția și infracțiunile de natură financiară trebuie să fie luate separate pentru fiecare caz, pentru a căuta circumstanțe agravante.
Infracțiuni conexe traficului de ființe umane:
corupție
spălare de bani
evaziune fiscală
muncă forțată
sclavia cauzată de o îndatorare
căsătorie forțată
provocarea forțată a avortului
sclavie
tortură
tratamente crude, degradante sau inumane
viol
agresiune sexuală
vătămare corporală
omor
răpire
exploatarea muncii
sechestrarea
falsificarea de documente
traficul de organe și țesuturi
B. Forme de manifestare a traficului de ființe umane
B.1 Exploatarea sexuală
Exploatarea sexuală a persoanei presupune obținerea în mod abuziv de către traficant a unui profit material sau de altă natură prin obligarea unei alte persoane la practicarea prostituției sau a altor activități ori servicii sexuale.
De regulă, femeile tinere sunt ademenite peste hotare cu promisiuni de a fi angajate în slujbe de chelnerițe, menajere sau dansatoare, însă odată ajunse la destinația finală, sunt obligate să se prostitueze, fiind vândute uneori de câteva ori. De cele mai multe ori, victimele sunt deposedate de acte, sunt plasate într-un mediu de izolare fizică și socială unde sunt supuse în mod sistematic abuzurilor și degradării umane. Metodele de intimidare și umilire sunt din cele mai diverse și mai crude, incluzând violul, tortura, amenințările cu moartea, bătăile, captivitatea, foamea. Supuse acestui regim de exploatare, victimele sunt vândute în mai multe rânduri, astfel devenind sclave.
Exploatarea sexuală se desfășoară în spațiile controlate de traficanți, în baruri, cluburi de noapte, hoteluri, saloane de masaj ori locuințele unde sunt ținute victimele care sunt permanent supravegheate.
Scopul traficanților este de a obține sume cât mai mari de bani din exploatarea victimelor pe o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Obligarea la practicarea prostituției constituie forma de exploatare cel mai des întâlnită și presupune constrângerea victimelor traficului să întrețină relații sexuale cu alte persoane, în scopul obținerii de avantaje materiale pentru traficant.
Prostituția presupune oferirea de bună voie de către o persoană a serviciilor sexuale pentru a-și procura mijloacele de existență, însă traficul de ființe umane în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituției constă în aceea că victimele sunt mai întâi recrutate prin diverse mijloace de către traficanți (manipulare, violență, înșelăciune sau răpire), după care sunt vândute și forțate de cei în stăpânirea cărora intră să presteze servicii sexuale.
Victima este într-o țară străina, izolată, aflându-se în imposibilitatea de a comunica cu cei apropiați, fără documentele de identitate care i-au fost luate de traficanți, este dezorientată datorită schimbărilor permanente de adrese sau de localitate, este supusă unor abuzuri fizice și sexuale repetate, nu poate cere ajutorul poliției pentru că se teme de consecințe, este obligată să ofere servicii sexuale periculoase, riscă să se îmbolnăvească lucrând zilnic un număr mare de ore, este în imposibilitatea de a alege identitatea, numărul de „clienți” ori tipul de activitate sexuală și este supusă unui regim de amenințări și represalii îndreptate împotriva ei sau familiei ei, situație în care, în foarte puține cazuri, victima încearcă să evadeze.
Victima sau victimele (femei, bărbați și copii) sunt practic înrobite și transformate în obiecte sexuale, aflate la bunul plac al exploatatorilor traficanți care, prin metodele de constrângere dintre cele mai diverse, incluzând violența fizică și verbală, șantajul, teroarea psihică, le umilesc și le depersonalizează.
De exemplu, în unele cazuri, pentru a determina anumite persoane minore să practice prostituția, traficanții le-au atras în anumite locații (apartamente sau camere de hotel) unde le-au constrâns să întrețină raporturi sexuale urmate de acte de perversiune, context în care acestea erau fotografiate sau filmate, apoi amenințate cu difuzarea imaginilor pe Internet ori prezentarea acestor imagini părinților sau în școlile unde victimele erau eleve .
Alteori, unele femei sunt convinse de către traficanți să plece în străinătate pentru a lucra ca prostituate, primind asigurări că vor fi bine plătite, astfel încât pleacă de bună voie, însă chiar dacă ele conștientizează pentru ce tip de activități vor fi angajate, respectiv prostituția, nu este exclus să devină victime ale traficului, deoarece, deși sunt la curent cu natura lucrului, ar putea fi induse în eroare cu privire la condițiile de lucru.
B.2 Exploatarea forței de muncă.
Convenția privind munca forțată și obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, prevede în art.2 că munca forțată și obligatorie înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unei persoane sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care acea persoană nu s-a oferit de bună voie”.
Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea muncii forțate prevede în art.1 că statele ce ratifică această convenție se angajează să abolească munca forțată sau obligatorie și să nu recurgă la ea sub nici o formă:
ca măsură de constrângere sau de educație politică ori ca sancțiune la adresa persoanelor care au exprimat sau exprimă anumite opinii politice sau își manifestă opoziția ideologică față de ordinea politică, socială sau economică stabilită;
ca metodă de mobilizare și de utilizare a mâinii de lucru, în scopul dezvoltării economice;
ca măsura de disciplină a muncii;
ca pedeapsă pentru participarea la greve;
ca măsura de discriminare rasială, socială, națională sau religioasă.
Codul penal român incriminează în art. 191 infracțiunea de supunere la muncă forțată sau obligatorie, constând în fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale, la prestarea unei munci contra voinței sale sau la o muncă obligatorie.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului conține prevederi privind protecția copilului împotriva exploatării economice și consacră în art. 87 alin.1 dreptul acestuia de a fi protejat sub acest aspect, în sensul că „nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale”. Totodată, același act normativ prevede în art. 87 alin. 2 că „este interzisă orice practică prin intermediul căreia un copil este dat de unul sau de ambii părinți ori de reprezentantul lui legal în schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia”.
În contextul dispozițiilor cuprinse în aceste instrumente juridice, exploatarea prin muncă presupune obligarea unei persoane să desfășoare o anumită activitate lucrativă împotriva voinței sale ori în condiții improprii privind natura muncii, normarea acesteia, timpul de muncă, remunerarea ei, asigurările sociale.
Victimele traficului sunt obligate prin diferite tehnici coercitive, de la violență fizică, intimidare, șantaj ori abuzuri sexuale, până la sclavie pentru datorii să lucreze ore îndelungate pentru salarii mici și în condiții grele ori chiar periculoase în construcții, alimentație, industria hotelieră, în sere ori în aria serviciilor casnice (curățenie sau îngrijirea unor persoane la domiciliu).
Investigațiile recente despre cazurile de muncă forțată în Europa scot la iveală faptul că victimele sunt exploatate într-o gamă largă de sectoare economice, legale sau ilegale. Aceste investigații arată că agricultura și construcțiile sunt cele mai susceptibile pentru trafic pentru muncă forțată, după sectorul în care se comercializează sexul.
Studiul Organizației Internaționale a Muncii cu privire la migranții returnați în țările Europei de sud-est a descoperit că, din 300 de victime, 23% au fost traficate în prostituție sub constrângere, 21% în construcții și 13% în agricultură.
B.3. Traficul de copii
Anual, mii de copii (băieți și fete) sunt traficați pentru a fi exploatați în scopuri comerciale, fiind recrutați (fie prin înșelăciune, constrângere sau forță, fie sunt transportați în țară sau peste granițele naționale) și vânduți în repetate rânduri. Ei devin victime ale acestui fenomen larg răspândit în România.
Cel mai bun instrument legislativ în prevenirea, protecția și recuperarea copiilor traficați sau care riscă să fie traficați este Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului care stipulează în art. 355 „drepturile copilului de a nu fi traficat”.
Un alt instrument legislativ care completează Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transfrontaliere devenit și protocolul de la Palermo, definește copilul ca fiind orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani.
Legislația română în vigoare garantează protecția și asistența minorilor – victime ale traficului de persoane – prin Legea nr. 678/2001, art.26.
Traficul de copii se realizează în mai multe etape:
traficul sau separarea copilului de/din comunitatea sa;
prezumția de corecție, fraudă, înșelăciune sau abuz de putere din partea traficantului;
intenția de a exploata etc.
Mijloacele de traficare a acestei categorii umane (reduse astfel la condiția de marfă) sunt multiple: recrutare, transport, transfer, adăpostire sau primirea copilului cu scopul de a fi pus la muncă forțată (agricolă sau casnică), la cerșit, furat sau de a fi exploatat sexual sau pentru a fi dat ilegal spre adopție, pentru transfer de organe.
După recrutare și intrarea în țara de destinație, victimele-copii devin captive total: nu au acte de identitate, nu au dreptul la liberă circulație sau comunicare, sunt continuu amenințați.
Cei care iau copiii le oferă hrană, haine, adăpost, droguri (în perioada exploatării lor îi obligă să reîntoarcă, prin muncă, valoarea acestora). Copiii nu primesc bani pentru activitățile lor, sunt abuzați fizic, hrăniți prost și supuși perversiunilor sexuale de la 8 la 12 ore pe zi.
Copiii pot deveni victime prin intervenția unor factori de risc (de vulnerabilitate): respingerea sau opoziția normelor sociale și morale de contact ale mediului lor social, anumite istorii din viața lor, factori de stres (abuz sexual, tortură, maltratare).
Împotriva fenomenului de a deveni victime și pentru protecția copilului trebuie maximalizată intervenția factorilor protectivi.
Traficantul este singurul adult pe care îl are copilul în țara unde este exploatat. Chiar dacă reușesc să „evadeze” din lumea traficului și se întorc acasă, impactul social devine mai puternic: familia îl poate respinge, nu mai are aceleași abilități sociale, educative cu ale celorlalți copii, iar impactul psihologic este un prag greu de trecut (sentimentele de rușine și vinovăție conduc la lipsa încrederii, la gânduri și tentative de sinucidere), la toate acestea adăugându-se și impactul fizic al traficului suferit: violența fizică din partea traficanților, clienților, proxeneților, contactarea de boli cu transmitere sexuală.
Toate eforturile antitrafic – copii se regăsesc în respectarea celor cinci drepturi ale lor: la viață, la dezvoltare, la protecție, dreptul la participare, dreptul la informație. Asistența și protecția copilului-victimă a traficului de ființe umane trebuie să fie cu totul specială, distinctă de a adulților din toate punctele de vedere: lege, politică, programe, acțiuni adoptate de instituții publice, private, tribunale.
Printre măsurile speciale de protejare și ajutorare a copiilor-victime ale traficului sunt incluse unele proceduri, astfel încât:
să nu fie implicate penal, nu trebuie sancționați ca urmare a situației lor de ființe traficate;
să se realizeze o reunire a copiilor traficați cu familiile lor (după o analiză de risc și consultarea copilului);
li se vor oferi, pe timpul procesului penal, programe de asistență fizică, psihică, medicală, juridică, educativă;
să fie protejați împotriva traficanților;
să le fie protejate intimitatea și identitatea, prin inițierea de programe adecvate, de către persoanele ce lucrează cu copiii-victime.
2.3 Cadru legislativ și analiza juridică a infracțiunii de trafic de organe și țesuturi umane
A. Cadru legislativ
Traficul în vederea prelevării de organe este în creștere datorită insuficienței de organe transplantabile. Traficul de organe înseamnă, în principal, traficul de rinichi, întrucât pentru transplantul celorlalte organe este necesar ca donatorul să nu mai fie in viata. Nu există statistici cu privire la dimensiunea per se a traficului de rinichi. Experții declară că în fiecare an au loc cel puțin câteva mii de transplanturi ilegale de la donatori în viață care nu au nici un grad de rudenie cu primitorul. Nu toate acestea sunt persoane traficate. Majoritatea consimt să-și vândă un rinichi și acestea sunt transportate la o clinică, adeseori în străinătate și apoi se întorc. De obicei, acestea nu sunt conștiente de grelele consecințe ale operației chirurgicale și nu se gândesc că în viitor vor suporta costuri semnificative legate de nevoia crescută de îngrijire medicală și nici nu sunt informate cu privire la astfel de consecințe atunci când acestea acceptă să-și vândă organele. Consimțământul este de obicei obținut prin diferite grade de înșelăciune, inclusiv cu privire la suma plătită pentru rinichi. În unele cazuri înregistrate, donatorii sunt ademeniți și nu primesc nici un fel de plată. Mai mult decât atât, victimele sunt adesea împiedicate să formuleze o plângere penală, întrucât au semnat fără intenție declarații false prin care au afirmat că își scot rinichiul cu consimțământul lor.
Această formă de exploatare presupune, deci, ca traficantul să-și dirijeze acțiunile în scopul atragerii victimelor prin diferite promisiuni ori sub diferite pretexte în țara de destinație și obligarea lor prin diverse metode coercitive să consimtă să-și doneze unele organe.
Victimelor – vulnerabile din punct de vedere economic și social datorită nivelului scăzut al educației, sărăciei, dorinței de a avea o viață mai bună și un loc de muncă în afara țării, lipsei oricărei informații cu privire la condițiile pentru angajarea în străinătate – li se promite de către traficant un loc de muncă în străinătate, în condiții mai mult decât avantajoase. Pentru a le capta încrederea, acesta își oferă sprijinul și se ocupă de efectuarea deplasării în țara de destinație, plătind eventual cheltuielile ocazionate, precum și de trecerea frontierei care de cele mai multe ori are loc ilegal. Odată ajunse în străinătate, victimelor li se spune doar în ultimul moment că trebuie să renunțe la un organ, iar în caz de refuz sunt amenințate că vor fi lăsate în stradă fără documente, fără bani, pentru a fi prinse de poliție, circumstanțe în care, într-o țară străină a cărei limbă nu o cunosc, fără acte de identitate, lipsite de resurse financiare, acestea cedează presiunii și acceptă să-și doneze organele.
Potrivit art. 142 Titlul 4 din legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind efectuarea prelevării și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, prin prelevare se înțelege recoltarea de țesuturi și/sau organe și/sau celule de origine umană sănătoase, morfologic și funcțional, în vederea realizării unui transplant, iar la lit. e) a aceluiași articol se arată că prin transplant de țesuturi și/sau organe umane se înțelege acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, țesut sau celulă. Reglementările cuprinse în prezenta lege se adresează inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro.
Potrivit art. 144 din prezenta lege, prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul în viață se face în următoarele condiții:
prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viață, având capacitate de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului informat, scris, liber, prealabil și expres al acestora. Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la persoane fără capacitate de exercițiu;
consimțământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat de către medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate, asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din actul prelevării;
donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării;
prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
donarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură;
donatorul și primitorul vor semna un act legalizat prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură.
În art. 145 alin. 1 sunt prevăzute interdicțiile prelevării de organe, țesuturi și celule de la potențialii donatori minori în viață, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, alin. 2 – prin derogare de la alin. (1): în cazul în care donatorul este minor, prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice se face în următoarele condiții:
prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu consimțământul minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani și cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau al curatorului. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal;
în cazul donatorului care are cel puțin 14 ani, consimțământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul, după efectuarea obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelară competentă.
Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare.
Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de la donatorul viu se efectuează cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul; această comisie evaluează motivația donării și controlează respectarea drepturilor pacienților.
Comisia de avizare a donării de la donatorul viu are următoarea componență: un medic cu pregătire în bioetică, din partea colegiului medicilor județean sau al municipiului București, un psiholog sau un medic psihiatru și un medic primar, angajat al spitalului și având atribuții de conducere în cadrul acestuia, neimplicat în echipa de transplant. Această comisie va funcționa conform unui regulament emis de către Agenția Națională de Transplant, cu consultarea Comisiei de Bioetică a Ministerului Sănătății Publice. Regulamentul va fi aprobat prin ordin al ministrului sănătății publice. Comisia va evalua atât donatorul cât și primitorul, care vor fi supuși unui examen psihologic și/sau psihiatric, având ca scop testarea capacității de exercițiu, precum și stabilirea motivației donării. Examenul psihologic/psihiatric va fi efectuat de către un specialist, psiholog sau psihiatru, independent atât de echipa care efectuează transplantul, cât și de familiile donatorului și primitorului.
Prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, spermă, cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu respectarea regulilor de bioetică cuprinse în regulamentul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul acestei comisii.
Datele privind donatorul și receptorul, inclusiv informațiile genetice la care pot avea acces terțe părți, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificați. Dacă donatorul nu dorește să-și divulge identitatea, se va respecta confidențialitatea donării, cu excepția cazurilor în care declararea identității este obligatorie prin lege.
În ceea ce privește donatorul decedat, avem art. 147 și art. 148 din legea 95/2006 ce statuează condițiile de transplant astfel:
se definește ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea cardio-respiratorie neresuscitabilă și ireversibilă, confirmată în spital de către doi medici primari;
Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, excepție făcând situațiile fără echivoc.
se definește ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului, conform protocolului de declarare a morții cerebrale;
declararea morții cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană;
prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimțământul scris a cel puțin unu dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soț, părinte, copil, frate, soră. În absența acestora, consimțământul va fi luat de la persoana autorizată, în mod legal, conform legislației în domeniu, să îl reprezinte pe defunct.
prelevarea se poate face fără consimțământul membrilor familiei dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimțământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule;
prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării avizat de către medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul Național al celor care refuză să doneze organe, țesuturi și celule.
Actul de refuz al donării, avizat de către medicul de familie, va fi prezentat, de către aparținători, coordonatorului de transplant.
B. Analiza juridică a infracțiunii de trafic de organe și țesuturi umane
B.1 CONDIȚII PREEXISTENTE
B.1.1 Obiectul infracțiunii
Obiectul ocrotirii penale îl constituie persoana fizică și atributele esențiale ale acesteia, traficul de ființe umane în scopul prelevării de organe fiind o gravă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului;
Obiectul juridic generic al infracțiunii de trafic de persoane în vederea prelevării de organe îl reprezintă totalitatea relațiilor sociale care se formează și se dezvoltă în jurul valorilor sociale constituite din principalele atribute ale persoanei, și anume viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea sexuală, onoarea și demnitatea.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare normală sunt condiționate de respectarea libertății de deplasare, de acțiune, de exprimare, de opțiune, de manifestare pe plan psihic a persoanei fizice, precum și a altor valori intrinseci ființei umane: viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, siguranța, onoarea și demnitatea.
Obiectul material. Activitatea infracțională desfășurată de traficanți prin care se aduce atingere valorilor umane fundamentale vizează – în cazul infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de persoane, realizată prin acte de violență ori prin forme de constrângere care au avut repercusiuni asupra integrității fizice a persoanei traficate – corpul victimei în viață, fiind indiferent dacă acesta aparține unui nou-născut, copil, tânăr, adult, bătrân, ori unei persoane de sex masculin sau feminin, precum și organele interne ale acestor persoane.
B.1.2 Subiecții infracțiunii
a) Subiectul activ al infracțiunii de trafic de ființe umane în scopul prelevării de organe poate fi orice persoană fizică, având vârsta cerută de lege, responsabilă și care în momentul săvârșirii faptei a dispus de libertatea de a hotărî și acționa. Traficanții sunt atât bărbați, cât și femei.
Femeile ca subiecți activi ai infracțiunii de trafic de ființe umane în scopul prelevării de organe sunt, de cele mai multe ori, prima verigă în lanțul de traficare și captează foarte ușor încrederea și interesul tinerelor, profitând de lipsa experienței lor de viață, de lipsa educației, de starea lor materială precară și naivitatea lor, prin prezentarea acelorași cazuri ale persoanelor care au fost plecate să lucreze în străinătate și s-au întors după o scurtă perioadă de timp cu o sumă mare de bani. De cele mai multe ori, femeile-traficant au fost, la rândul lor, victime ale traficului, astfel încât cunosc foarte bine mecanismul de traficare și devin foarte experimentate în atragerea victimelor și plasarea lor în scopul exploatării
Prin O.U.G. nr. 79/2005 s-a modificat conținutul art. 12 alin. 2 din Legea nr. 678/2001, prevăzându-se și o calitate specială pe care trebuie s-o întrunească subiectul activ al infracțiunii, respectiv cea de funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Necesitatea adoptării unei reglementări speciale privind subiectul calificat sau circumstanțiat de calitatea de funcționar a apărut datorită faptului că, în numeroase cazuri, activitatea infracțională desfășurată de traficanți a fost facilitată de reprezentanți ai autorităților publice.
Conform art. 147, prin „funcționar public” se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se refera art. 145.
Potrivit art. 145, prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare și complicitate.
Coautoratul
În cele mai multe cazuri, traficul de ființe umane în scopul prelevării de organe presupune desfășurarea unor activități specifice pe teritoriul statului de origine al victimelor (de exemplu recrutarea, transportul, găzduirea), acțiuni continuate pe teritoriul statului de destinație cu cele de transferare, primire ori cazare, unde activitatea infracțională se poate finaliza ori poate continua pe teritoriul altor state, prin reluarea actelor de transport, transferare, primire ori adăpostire. În aceste circumstanțe, traficul dobândește un caracter transnațional și transfrontalier, în realizarea căruia sunt implicate mai multe persoane cu roluri precis determinate și care, prin acțiuni simultane sau succesive, conlucrează nemijlocit la comiterea faptei.
Se constituie astfel rețele de trafic de persoane care sunt cel mai adesea grupuri bine organizate, în componența cărora intră recrutori, intermediari, transportatori, gazde și traficanții propriu-ziși, care cumpără pur și simplu victimele pentru a le exploata. Rețelele de trafic de persoane reprezintă grupări de interese care acționează după reguli stricte și după principiul maximizării profitului.
Datorită caracterului complex al infracțiunilor de trafic de persoane în scopul prelevării de organe prevăzute în Legea nr. 95/2006, acțiunile coautorilor pot avea un caracter identic (de exemplu, doi traficanți recrutează mai multe persoane, prin înșelăciune, în scopul exploatării și prelevării de organe) sau diferit (de exemplu, o persoană recrutează victima, altă persoană o transportă în țara de destinație, iar o a treia o transferă în scopul prelevării de organe). O condiție de existență a coautoratului în cazul infracțiunilor de trafic de persoane în scopul prelevării de organe și care derivă tot din natura lor complexă o constituie voința comună a coautorilor de a coopera la săvârșirea nemijlocită a acțiunilor specifice de traficare și prelevare de organe, în baza unei înțelegeri survenite în timpul executării.
Prin efectuarea nemijlocită a uneia dintre acțiunile ce caracterizează traficul de ființe umane în scopul prelevării de persoane (recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane și prelevarea organelor acesteia), fiecare participant își aduce contribuția sa directă la săvârșirea infracțiunii și va fi tras la răspundere penală în calitate de coautor, însă pentru forma agravată a infracțiunii de trafic de persoane în vederea prelevării de organe se cer a fi întrunite condițiile art. 158 din legea 95/2006 (organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infracțiunea de trafic de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani; cu aceeași pedeapsă se sancționează și cumpărarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obținerii unui profit; tentativa se pedepsește).
Complicitatea
Complicitatea la traficul de persoane în scopul prelevării de organe se materializează în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la realizarea infracțiunii de traficare în scopul prelevării de organe, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul executării acesteia.
Complicele are o contribuție indirectă la săvârșirea actelor de traficare propriu-zisă, aportul real și efectiv fiind folosit însă de autorul nemijlocit al faptei; în caz contrar, în ipoteza în care ajutorul dat nu a servit comiterii infracțiunii, el nu poate avea o semnificație penală. Actele de complicitate pot consta într-un comportament pasiv ce favorizează săvârșirea infracțiunii, ori în acțiuni de ajutorare sau sprijinire cu caracter material sau moral, finalitatea lui fiind aceea de a ușura actele de executare ale autorului. Indiferent de natura actelor de înlesnire ori ajutorare efectuate, complicele trebuie să acționeze întotdeauna cu intenție, având reprezentare asupra caracterului ilicit al faptei săvârșite, dar și asupra caracterului activității sale de participant.
Complicitatea la infracțiunea de trafic de ființe umane în scopul prelevării de organe se poate concretiza, de exemplu, în obținerea de informații cu privire la potențialele victime și furnizarea acestora către traficanți, atragerea victimei, procurarea actelor necesare pentru transportarea lor în țările de destinație, împiedicarea victimei de a se deplasa conform propriei voințe atunci când aceasta dorește, punerea la dispoziția traficanților pentru găzduire și prelevarea unui organ. Complicitatea poate consta în neîndeplinirea de către un funcționar public a unui act pe care era obligat să-l îndeplinească, omisiunea respectivă constituind o înlesnire sau un ajutor efectiv la săvârșirea acțiunii de traficare (de exemplu, controlul pașapoartelor la trecerea frontierei).
Instigarea
La infracțiunea de trafic de ființe umane în scopul prelevării de organe, instigarea este posibilă și constă în activitatea unei persoane de a determina cu intenție pe o altă persoană să efectueze una sau mai multe dintre acțiunile specifice traficului de ființe umane în scopul prelevării de organe, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane minore sau adulte, în scopul prelevării unui organ al acesteia.
În concret, instigatorul ia cel dintâi hotărârea de a trafica o persoană și de a o determina prin diverse mijloace să renunțe la un organ, însă transferă această rezoluție infracțională unei alte persoane care o va prelua și va proceda la punerea ei în aplicare în calitate de autor, instigator sau complice.
În toate aceste cazuri însă, activitățile de instigare, urmate de acțiuni de executare propriu-zisă ori acte de complicitate, vor atrage absorbirea formelor de participare penală în cea mai gravă dintre ele și aplicarea unei singure sancțiuni pentru aceasta, urmând a se ține seama de individualizarea judiciară a pedepsei și a modului de executare, de caracterul complex al activității desfășurate, de contribuția efectivă la comiterea faptei, precum și de periculozitatea socială sporită pe care o prezintă acest participant.
b) Subiectul pasiv
Conform art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001 care descriu modalitățile de realizare a acțiunilor de traficare și formele de exploatare a victimelor, rezultă că subiect pasiv al infracțiunii este persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea infracțională a traficanților și care poate fi un minor ori persoană adultă, indiferent dacă este femeie sau bărbat.
Dacă activitatea de traficare a vizat mai multe persoane, există un subiect pasiv multiplu, iar în practica judiciară s-a ridicat problema, sub aspectul încadrării juridice, dacă recrutarea mai multor persoane în același timp și loc, în baza unei rezoluții infracționale unice, pentru exploatarea acestora în diverse moduri în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o singură infracțiune de trafic de persoane, ori atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.
B.2 CONȚINUTUL CONSTITUTIV
B.2.1. Latura obiectivă
Traficarea ființelor umane în scopul prelevării de organe reprezintă un proces complex care presupune parcurgerea mai multor etape, caracterizate de desfășurarea de activități specifice.
Elementul material al infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe prevăzute de Legea nr. 95/2006, se realizează printr-una sau mai multe dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative în normele incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane, acțiuni care trebuie să fie efectuate în scopul prelevării de organe.
Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea prelevării unui organ și obținerea de profit.
Transportarea constă în transmiterea victimei dintr-un loc în altul, fie în interiorul granițelor statului său de origine, fie din statul de origine a victimei în statul de destinație, ceea ce presupune cel mai adesea trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră.
Transferarea constă în transmiterea victimei de la un traficant la altul, atunci când este vânduta pur și simplu ca o marfă, inițial fără ca ea să știe, sau face obiectul unei alte tranzacții încheiate între traficanți .
Cazarea presupune instalarea unei persoane temporar într-o locuință ori într-un alt amplasament având această destinație.
Găzduirea este o modalitate de realizare a elementului material al infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe și semnifică primirea unei persoane într-o locuința și adăpostirea vremelnică a acesteia.
Primirea presupune preluarea victimei de către un traficant, de la unul la altul, ca urmare a unei tranzacții încheiate între cei doi.
Fiecare dintre aceste acțiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al infracțiunii de trafic de ființe umane în scopul prelevării de organe, atât în variantele tip, cât și în cele agravante.
Elementul material al infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe presupune efectuarea de acțiuni de organizare a săvârșirii infracțiunii, constând în pregătirea activităților de recrutare, transportare, transferare, cazare, găzduire sau primire a unei persoane în scopul exploatării sale, elaborarea de planuri în acest scop, stabilirea rolurilor și sarcinilor făptuitorilor, a mijloacelor și metodelor concrete de acțiune.
Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol creată pentru atributele fundamentale ale persoanei – în special a libertății individuale și a relațiilor sociale a căror normală desfășurare este condiționată de ocrotirea acestei valori sociale și se produce independent de atingerea scopului exploatării victimei, fiind suficient ca făptuitorul să acționeze în vederea acestei finalități, nu și în realizarea ei efectivă.
În afară de starea de pericol care constituie urmarea imediată, traficul de persoane poate avea uneori și anumite consecințe obiective, când infracțiunea este una de rezultat – constând în lezarea adusă corpului victimei prin vătămarea gravă a integrității corporale sau sănătății victimei ori chiar moartea sau sinuciderea. Producerea unui anumit rezultat nu este o cerință obligatorie pentru existența infracțiunii de trafic de ființe umane, ci determină reținerea unei forme agravate a infracțiunii.
Legătura de cauzalitate
Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de persoane este realizată numai atunci când între acțiunea făptuitorului realizată prin modalitățile prevăzute și urmarea imediată se poate stabili cu certitudine existența unui raport de cauzalitate.
B.2.2.Latura subiectivă
Infracțiunea de trafic de persoane în scopul prelevării de organe, faptă prevăzută de art.12 din Legea nr. 678/2001, poate fi săvârșita numai cu intenție, ca formă de vinovăție. Intenția nu poate fi decât directă, deoarece acțiunile care compun elementul material al laturii obiective au ca finalitate subiectivă scopul exploatării persoanei, așa cum este definit în art. 2 pct.2 din Legea nr. 678/2001, scop care trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, dar care nu trebuie să fie efectiv realizat.
Traficantul are reprezentarea caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică în mod conștient și prevede consecințele lor, urmărind totodată producerea acestora .
În ceea ce privește complicele, poziția subiectivă a acestuia poate fi atât intenția directă, atunci când prevede și urmărește producerea rezultatului, cât și intenția indirectă, atunci când, de exemplu, pune la dispoziția traficantului un autoturism pentru transportarea victimelor, fără a urmări realizarea finalității acțiunii autorului, însă conștientizează caracterul infracțional al propriei acțiuni.
În modalitățile normative agravate prevăzute în art. 12 alin.3 din legea nr. 678/2001, sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se săvârșește cu intenție, făptuitorul acționând cu intenție directă calificată drept scop în ceea ce privește acțiunile prin care se realizează traficul și din culpă cu privire la rezultatul mai grav survenit, respectiv moartea sau sinuciderea victimei, minore sau adulte.
Dacă însă se va reține și intenția făptuitorului de a provoca moartea sau sinuciderea victimei traficate, acesta va răspunde pentru infracțiunea de trafic de persoane în concurs cu cea de omor ori determinarea sau înlesnirea sinuciderii, după caz.
B.3. FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI
B.3.1. Formele infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe
Infracțiunile prevăzute de Legea nr. 678/2001 sunt infracțiuni comisive, iar săvârșirea lor este susceptibilă de o desfășurare de timp.
Actele de pregătire ale traficului de persoane în scopul prelevării de organe au fost incriminate distinct, ca infracțiune autonomă, datorită periculozității deosebite pe care o prezintă.
Tentativa este posibilă și se pedepsește conform art. 15 din Legea nr.678/2001.
Consumarea infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe are loc în momentul în care s-a executat cel puțin una dintre acțiunile de traficare ce compun elementul material și s-a produs urmarea imediată a infracțiunii, respectiv crearea stării de pericol.
Epuizarea infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe are loc atunci când elementul material al laturii obiective se înfăptuiește prin acțiunile de transportare, transferare și cazare care, prin natura lor, au un caracter continuu și se prelungesc în timp, încetând odată cu sistarea activității infracționale.
În cazul modalităților prin care se realizează elementul material al infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe, făptuitorul poate efectua, în temeiul aceleiași rezoluții infracționale, mai multe acte de recrutare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, situație în care infracțiunea dobândește o formă continuă și se epuizează în momentul săvârșirii ultimului act în realizarea acestei rezoluții sau în momentul descoperirii infracțiunii.
B.3.2 Modalități
Dispozițiile alin.1 al art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001 stabilesc conținutul infracțiunilor de trafic de persoane în modalitatea simplă, iar în alineatele următoare cuprinse în aceste articole sunt prevăzute modalitățile agravate ale traficului de persoane adulte sau minore, particularizate prin anumite circumstanțe care sporesc gradul de pericol social al faptei și atrag un tratament de sancțiune mai sever.
Modalitățile agravante privesc:
Mijloacele și procedeele folosite (amenințarea, violența sau alte forme de constrângere, răpirea, frauda, înșelăciunea, abuzul de autoritate sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane);
Persoana făptuitorului (pluralitatea de participanți, calitatea specială a subiectului activ);
Natura și gravitatea consecințelor produse (cauzarea vătămării grave a integrității corporale sau a sănătății victimei, moartea sau sinuciderea victimei).
Modalitățile agravate ale infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe, faptă prevăzută și pedepsită de art.12 din Legea nr. 678/2001, sunt cele prevăzute în alin.2 și 3, fiind sancționat mai grav traficul de persoane săvârșit în următoarele împrejurări:
de două sau mai multe persoane, împreună; de regulă, în traficarea persoanelor sunt implicați mai mulți subiecți care asigură, prin îndeplinirea rolurilor ce le revin, realizarea actului infracțional. Cooperarea făptuitorilor care acționează împreună la efectuarea actelor de executare produce un efect intimidant asupra victimei și îi diminuează posibilitățile de a se opune acțiunilor acestora, sporind totodată șansele lor de reușită. Pentru a opera această circumstanță agravantă, este necesar ca cel puțin o persoană dintre cele două sau mai multe care acționează împreuna să aibă calitatea de autor și ea se răsfrânge asupra celorlalți participanți care au cunoscut împrejurarea că fapta va fi comisă de mai multe persoane, astfel încât aceștia vor răspunde pentru forma mai gravă a infracțiunii;
s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății. Este incidentă această circumstanță de agravare a faptei atunci când, datorită procedeelor utilizate de traficant pentru realizarea acțiunilor ce se circumscriu elementului material al infracțiunii, s-a produs integrității corporale sau sănătății victimei o vătămare care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, slutirea, avortul ori punerea în pericol a vieții persoanei;
de un funcționar public, în exercițiul atribuțiilor de serviciu;
dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei –art.12 alin.3 din Legea nr.678/2001. Această modalitate agravată a infracțiunii subzistă datorită rezultatului foarte grav produs și anume pierderea vieții unei persoane – victimă a traficului – și care trebuie să fie consecința activității infracționale desfășurate de traficanți. Pentru încadrarea faptei în aceasta modalitate normativă este necesar ca, în cazul în care acțiunea făptuitorului are drept urmare moartea ori sinuciderea victimei, să se stabilească foarte riguros dacă există legătură de cauzalitate între actele de executare și finalitatea produsă.
B.3.3 Sancțiuni
În cazul infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe, prevăzută de art.12 din Legea nr. 678/2001, tratamentul sancționat constă în:
– pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi pentru modalitatea tip de la alin.1;
– pedeapsa cu închisoarea de la 5 la15 ani și interzicerea unor drepturi pentru varianta agravată de la alin.2;
– pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi pentru varianta agravată de la alin.3.
2.4 DIFERENȚA DINTRE TRAFICUL DE FIINȚE UMANE ÎN SCOPUL PRELEVĂRII DE ORGANE ȘI VÂNZAREA/CUMPĂRAREA DE ȚESUTURI ȘI ORGANE UMANE
Așa cum am prezentat în capitolele anterioare, Legea nr. 678 definește traficul de ființe umane ca fiind activitatea de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, fapta fiind prevăzută de art.12 din aceeași lege.
Exploatarea persoanelor traficate se poate face prin diferite modalități, acestea fiind menționate și explicate în art.2 din Legea nr. 678/2001.
Astfel, prin exploatarea unei persoane se înțelege:
executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat, cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate;
ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;
obligarea la practicarea prostituției, la reprezentări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală;
prelevarea de organe;
efectuarea unor alte asemenea activități prin care se încalcă drepturi și libertăți fundamentale ale omului.
Referitor la traficul de ființe umane, Legea nr. 678/2001 prevede și unele forme agravate ale acestei infracțiuni, care au fost prezentate în capitolul referitor la cadrul legislativ al acestor fapte deosebit de grave pentru întreaga societate.
Infracțiunea de trafic de ființe umane în scopul prelevării de organe se referă strict la activitatea de traficare cu toate acțiunile desfășurate de către traficant, de la recrutarea prin diverse modalități (promisiuni, înșelăciune, amenințări) și până la exploatarea sau predarea acesteia către un alt traficant pentru realizarea aceluiași scop.
Legea nr. 95/2006 privind efectuarea prelevării și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic prevede și incriminează activitatea de organizare și/sau efectuarea prelevării și/sau transplantului de țesuturi și/sau organe umane, în scopul obținerii de profit.
Transplantul de țesuturi și/sau organe umane reprezintă acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuiește țesuturi și/sau organe umane compromise morfologic și funcțional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.
Legea nr. 95/2006 prevede că prelevarea și transplantul de țesuturi și/sau organe umane se face doar în scop terapeutic (art.141), în afara unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane fizice .
Prelevarea și transplantul nu pot face obiectul vreunei tranzacții și se pot realiza numai de la persoane majore, în viață, cu capacitate de exercițiu deplină, numai dacă nu există pericol pentru viața donatorului, cu consimțământul informat, scris, liber, prealabil și expres al acestuia (art. 144 lit. b).
În planul traficului de organe, deși au apărut semnale pe plan mondial, în țara noastră acest gen de fapte nu s-a realizat în mod cert decât dintr-o singură cauză, soluționată de Serviciul de Combatere a Crimei Organizate Constanta, care a identificat pe raza acestui județ un număr de 12 persoane care și-au vândut câte un rinichi pentru sume cuprinse între 4-5 mii dolari SUA, de racolarea acestora ocupându-se Văduva Gheorghe Daniel și fratele acestuia Văduva Marius. Împotriva acestora s-au desfășurat cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.16 alin.2 din Legea nr. 2/1998 .
ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INSTRUMENTAREA INFRACTIUNII DE TRAFIC DE ORGANE SI TESUTURI UMANE
3.1 Organe cu atributii de urmarire penala
În capitolul IV, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, citată în continuare Legea nr. 678/2001 , instituie dispoziții speciale privind procedura judiciară, cu referire la instrumentarea infracțiunilor de trafic de persoane în cele două faze procesuale: urmărirea penală și judecata, iar în secțiunea a 3-a a capitolului III sunt prevazute dispoziții speciale relative la aplicarea măsurilor de siguranță.
Rațiunea instituirii acestor dispoziții speciale își are fundamentul în natura infracțiunilor de trafic de persoane care au dobandit un caracter transfrontalier, față de care mijloacele si metodele clasice procedurale au devenit insuficiente pentru combaterea fenomenului infracțional. Astfel, s-a impus perfecționarea regulilor procedurale, implicit a celor care se referă la culegerea de informații, la descoperirea faptelor ilicite și la identificarea autorilor acestor fapte, ca o reacție de răspuns eficient din partea autoritaților, așteptărilor cetațenilor și nevoilor statului, în condiții de securitate.
Normele și principiile care guvernează investigarea și judecarea infracțiunilor de trafic de persoane sunt normele generale prevăzute de C. proc. pen. , cu mențiunea că legiuitorul a înțeles să reglementeze dispoziții speciale în această materie, prevăzute în art.21-25 din Legea nr. 678/2001.
Potrivit art.200 din C. proc. pen., urmarirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la indentificarea faptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă se impune trimiterea în judecată a acestora.
În instrumentarea cauzelor având ca obiect infracțiunile de trafic de persoane se aplică toate regulile de bază ale procesului penal, cu unele limitari strict prevăzute de lege, dar care în esență sunt derogări care nu afectează dreptul fundamental sau regulile de bază ale procesului penal.
Potrivit art.201 din C. proc. pen., urmarirea penală se efectuează de către pocurori si de către organele de cercetare penală.
Legea nr. 304/2004 , în art.40 determină atribuțiile Ministerului Public în procesul penal stabilind că procurorul efectuează urmarirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative.
Art.209 alin. (3) C. proc. pen. prevede că urmarirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurori, în cazul altor infracțiuni date prin lege în competența sa. Este cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 pentru care, conform art.21 urmărirea penală se desfășoară în mod obligatoriu de către procuror.
Aceste dispoziții speciale vin în completarea normei generale prevazută în art.209 alin. (4) C. proc. pen., modificată prin O.U.G. 72/30.09.2004 potrivit căreia, este competent să efectueze urmărirea penală în cazurile prevăzute de lege și să exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală, procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.
Dispoziții speciale privind competența procurorului și efectuarea de către acesta a urmaririi penale au fost introduse prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalitații organizate care, în art.11 prevede că urmarirea penală pentru infracțiunile săvârșite de către un grup infracțional organizat se efectuează în mod obligatoriu de procuror.
Dacă fapta de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup este urmată de săvârșirea unei infracțiuni grave – infracțiunea de trafic de persoane și infracțiunile în legătură cu traficul de persoane fiind incluse în această categorie – , se aplică regulile de la concursul de infracțiuni.
Cum înțelesul noțiunii de „grup infracțional organizat” este acela de grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și actionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau un alt beneficiu material, este evidentă rațiunea pentru care infracțiunile de trafic de persoane au fost incluse în categoria infracțiunilor grave, de regulă ele presupunând cooperarea mai multor persoane cu atribuții bine stabilite, de racolare, transport și plasare a victimelor în scopul obținerii unor beneficii.
Prin Legea nr. 508/17.11.2004 , legiuitorul a creat o structură specializată, cu atribuții pe îngtreg teritoriul României, pentru combaterea criminalitații organizate și a terorismului, cu procurori specializați care dispun de o echipă stabilă și interdisciplinară de colaboratori, specialiști în domeniul prelucrării si valorificării informațiilor economice, financiare, bancare, vamale, informatice și în alte domenii, echipa menită să faciliteze activitatea de cercetare penală.
Potrivit art.12 din Legea nr. 508/2004, infracțiunile prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificărilor ulterioare, sunt de competența Direcției, iar dacă în cursul urmăririi penale procurorii parchetelor de pe langă instanțele judecătorești constată că infracțiunea care constitue obiectul cauzei este una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta lege în competența Direcției, aceștia au obligația de a înainta de îndată dosarul procurorului competent.
Are loc astfel o preluare a cauzelor de către procurorii anume desemnați în cadrul acestei structuri de la colegii lor din cadrul parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, aceleași reguli fiind valabile și în cazul dosarelor aflate în cursul efectuării activitaților specifice de investigare de către organele de poliție.
Conform dispozițiilor art.221 C. proc. pen., principalele moduri de sesizare a organelor de urmărire penală despre pregătirea și săvârșirea unei infracțiuni sunt: plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu.
Plângerea – este încunoștințarea făcută de o persoană sau de o organizație din cele prevăzute în art.145 C. pen. căreia i s-a cauzat o vătămare a intereselor ocrotite de lege prin săvârșirea unei infracțiuni. Plângerea poate îmbrăca forma scrisă și trebuie să cuprindă: numele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care constitue obiectul plângerii, indicarea faptuitorului, dacă este cunoscut și a mijoacelor de probă prin care se pot dovedi împrejurările cauzei. Dacă plângerea cuprinde și formularea unor pretenții de despăgubire pentru daunele provocate prin infracțiune, ea reprezintă concomintent și o constituire de parte civilă. Plângerea poate fi făcută și oral, caz în care, organul care o primește întocmește un proces verbal în care consemnează relatările victimei.
Ca și mod de sesizare a organelor de urmarire penală, plângerea este relativ frecvent întâlnită în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, în special în formă orală, întrucât victimele care reușesc să scape de sub paza traficanților datorită stării de tulburare în care se află, nu pot reda în scris cele întâmplate.
Art.222 C. proc. pen. reglementează situația persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu, statuând că în cazul lor, plângerea se face de reprezentantul legal, precum și a persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă care, conform textului legal, pot face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civila. Persoana vătămată poate declara că nu își însușește plângerea făcută de substituiții procesuali, cu excepția plângerii introduse de reprezentantul legal pentru persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu.
O situație controversată în practica judiciară este aceea în care persoana, lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, dorește să facă plângere, însă nu o poate introduce datorită pasivitații reprezentantului legal.
Literatura de specialitate a reglementat această controversă, stipulând că, în cazul în care reprezentantul legal nu confirmă plângerea facută de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea poate fi apreciată ca denunț.
Alți autori apreciază că, în asemenea cazuri, plângerea poate fi exploatată ca o informație în vederea sesizării din oficiu.
Denunțul – este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică, despre săvârșirea unei infracțiuni, cu precizarea că persoana care îl face nu este circumstanțiată ca în cazul plângerii.
Ca și mod de sesizare a organelor de urmarire penală, denunțul este întâlnit mai rar în cazul infracțiunilor de trafic de persoane care se caracterizează sub aspectul modului de operare printr-un grad ridicat de secretizare, rețelele de traficanți fiind structuri închise care operează în lumea interlopă, ferite de sistemul legal și care sunt experte în a evita descoperirea și arestarea lor.
Potrivit art.232 alin. (2) C. proc. pen., denunțul trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea, iar conform alin. (3), dacă îmbracă forma scrisă , denunțul trebuie semnat de denunțător.
Sesizarea din oficiu – are loc atunci când organele de urmarire penală iau cunoștința de comiterea unei infracțiuni din alte surse decât plângerea sau denunțul.
Aceste surse pot fi: propriile constatări care pot proveni din culegerea de informații de către lucrătorii specializați, primirea unei sesizari fără îndeplinirea condițiilor legale cum ar fi plângerea sau denunțul anonim, extinderea cercetărilor ca urmare a descoperirii unei infracțiuni sau a unor fapte, cu prilejul altor cercetari.
Cu titlul de exemplu menționăm procesul – verbal e sesizare din oficiu întocmit de lucrătorii de poliție din cadrul serviciilor sau birourilor Direcției, care, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu privind actele de cercetare dispuse de procuror și efectuând verificări cu privire la persoanele traficate în scopul practicării prostituției în străinătate, au stabilit că mai multe tinere au fost racolate și au fost trecute în mod fraudulos frontiera de stat fiind ulterior vândute unor proxeneți.
Având în vedere aceste constatări, în baza procesului verbal întocmit de lucrătorii de poliție, urmează să se efectueze cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane, competent fiind procurorul anume desemnat din cadrul Direcției.
Tot din oficiu se sesizează organele de urmărire penală când primesc informări de la Direcție despre cercetările demarate de autoritățile unui alt stat privind săvârșirea în străinătate de către cetățenii români a infracțiunii de trafic de persoane în scopul exploatării sexuale, schimbul de informații realizându-se între insituții similare, angajate în lupta pentru combaterea traficului de persoane.
.
3.2 Folosirea investigatorilor sub acoperire
Elementul de noutate introdus prin art.22 din Legea nr. 678/2001 privind efectuarea actelor premergătoare este adus de folosirea investigatorilor sub acoperire, instituție care a fost menționată pentru prima dată în România în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului de droguri.
Potrivit art.1 lit. k) din Legea nr. 143/2000, investigatorul acoperit este un polițist special dezemnat să efectueze cu autorizarea procurorului investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii, indentificarea făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pe o perioadă determinată.
La data aparitiei Legii nr. 678/2001 nu existau prevederi generale relative la activitatea investigatorului sub acoperire, însă prin Legea nr. 281/2003 prin care a fost modificat Codul de procedură penală au fost introduse art.224 și următoarele și s-a prevăzut că în această materie, dispozițiile Codului de procedură penală se completează cu cele din legile speciale. Este cazul prevederilor Legii 39/2003 privind combaterea si prevenirea criminalitații organizate care în art.17 face vorbire de polițiștii sub acoperire din cadrul structurilor specializate ale Ministerului de Interne care pot fi folisiți în vederea strângerii datelor privind săvârșirea infracțiunilor și identificarea făptuitorilor. Legea nr. 508/2004 ân articolul 17 definește noțiunea de „investigatori sub acoperire” ca fiind ofițeri sau agenți ai poliției judiciare special desemnați în acest scop și care pot efectua investigații numai cu autorizarea motivată a procurorului anume desemnat de procurorul șef al Direcției.
Cât priveste limitele de acțiune ale investigatorilor sub acoperire, în doctrină au existat controverse, pornind de la prevederile art. 2241 C. proc. pen..
Astfel, raportat la denumirea marginală a art. 2241 C. proc. pen. care sugerează că investigatorul își desfășoară activitatea numai în faza actelor premergătoare, în vederea strângerii datelor privind existența unor infracțiuni și identificarii presupușilor autori, s-a ridicat problema dacă el poate să-și continue activitatea ulterior începerii urmăririi penale. Această controversă a fost generată de alin. (3) al art. 2241 C. proc. pen. care transformă informațiile dobândite prin actele premergătoare, prin procesul verbal ce constată efectuarea lor, în mijloace de probă care sunt specifice fazei ulterioare pornirii procesului penal și se realizează cu respectarea garanțiilor procesuale privind drepturile și libertățile persoanei.
Într-o opinie la care ne raliem, s-a apreciat că rațiunea avută în vedere de legiuitor în reglementarea acestei insituții, respectiv pătrunderea în medii oculte pentru culegerea de date despre persoane care se presupune că au săvârșit infracțiuni, impune ca investigatorul să-și continue activitatea și după declanșarea urmăririi penale care operează în rem, tocmai ca prin activitatea sa să se ajungă la descoperirea autorului si eventual a celorlalți participanți.
Însă pentru a evita o eventuală eludare a garanțiilor procesuale asigurate persoanelor implicate în urmărirea penală, apreciem că translarea activității investigatorilor sub acoperire dincolo de momentul declanșării urmăririi penale, poate avea loc doar în ipoteza în care autorul nu a fost identificat.
În cazul în care urmărirea penală se desfășoară în rem și în personam, învinuitul, respectiv inculpatul dobândesc drepturi procesuale pe care organele de cercetare penală au obligația să le respecte, cel mai important fiind acela de a fi încunoștințat despre fapta pentru care este învinuit, astfel încât, după acest moment, activitatea investigatorului sub acoperire devine inutilă.
Este responsabilitatea procurorului de a-și alcătui un plan de anchetă, încă din faza informativă și de a selecta cele mai eficiente tehnici de investigare. Astfel, dacă raportat la indiciile existente în cauză consideră că se impune folosirea investigatorilor sub acoperire, procurorul va trebui să aleagă persoana care să întrunească acele calități necesare și specifice acțiunii, dar să și evalueze și să ia în calcul riscul atât cât privește operațiunea propriu-zisă, dar și cu privire la victime.
Cu privire la riscul operațiunii, aprecierea trebuie să cuprindă atât riscurile pentru ofițerii de poliție introduși sub acoperire, gradul de periculozitate al mediului în care vor lucra, cât și consecințele unei eventuale deconspirări.
Conform art.17 din Legea nr. 508/2004, se pot folosi investigatori sub acoperire doar în condițiile existenței autorizării motivate a procurorului desemnat de procurorul șef al Direcției.
Condițiile premisă pentru obținerea autorizării procurorului sunt următoarele:
– existența indiciilor temeinice și concrete despre săvârșirea ori pregătirea unei infracțiuni privind traficul de persoane;
– infracțiunea respectivă să nu poată fi descoperită ori făptuitorii să nu poată fi identificați prin alte mijloace;
– scopul urmărit să fie acela de descoperire a faptelor, de idenficare a autorilor și de obținere amijloacelor de probă.
Cererea de autorizare îmbracă forma scrisă, se adresează procurorului și, potrivit art.2242 alin. (3) C. proc. pen. va cuprinde datele și indiciile privitoare la faptele și persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune și perioada pentru care se cere autorizarea.
Ordonanța procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute în art.203 C. proc. pen. și următoarele date:
– indiciile temeinice și concrete care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesară;
– activitățile pe care le poate desfășura investigatorul sub acoperire;
– persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune;
– identitatea sub care investi gatorul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate;
– perioada pentru care se dă autorizarea.
Potrivit dispozițiilor art.2242 alin. (2) C. proc. pen., perioada pentru care se poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire este de cel mult 60 de zile. Această perioadă poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeași cauză și cu privirea la aceeași persoană, nu poate depăși un an.
Deși aparent această perioadă poate părea îndelungată, durata ei a fost dictată de rațiuni care țin de pericolul social deosebit de grav prin efectele produse, al infracțiunilor pentru care se autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire, de condițiile si mediile în care se comit aceste infracțiuni, cu un grad ridicat de secretizare, în locuri inaccesibile organelor statului, ceea ce presupune pregătirea cu minuțiozitate a fiiecărei infiltrări în mediul infracțional vizat.
Datele și informațiile obținute de investigatorul sub acoperire vor fi puse în totalitate la dispoziția organelor de urmărire penală, putând fi folosite numai în cauza penală și în legătură cu persoana la care se referă autorizația emisă de procuror.
Deși dispoziția este imperiativă, în alin. (2) al art.2243 C. proc. pen. se prevede că aceste date și informații vor putea fi folosite și în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente sau utile.
Pentru asigurarea unei reale protecții a lucrătorului care desfășoară activități de investigare sub acoperire, în art.2244 C. proc. pen. este prevăzut că identitatea reală a acetuia nu poate fi dezvăluită în timpul sau după terminarea misiunii. Procurorul care a autorizat activitatea are dreptul de a cunoaște datele reale ale lucrătorului, fiind însă obligat la respectarea secretului profesional.
Pentru ca actele întocmite de investigatorul sub acoperire să aibă valoare de mijloc de probă, instanța de judecată va verifica respectarea condițiilor de formă și de fond ale autorizației, astfel cum sunt prevăzute de art.2242 C. proc. pen., dar păstrarea secretului identității investigatorului sub acoperire este esențială, atât față de instanța de judecată, de părțile din dosar sau aparătorii acestora.
Astfel, se impune să nu fie menționate în actele de procedură care se efectuează: prenumele, numele de familie, domiciliul, locul de muncă și profesia, nici alte informații pentru identificarea investigatorului sub acoperire, putând fi utilizate pentru aceasta un număr, o parola sau un alt semn.
Pentru reușita operațiunii, păstrarea confidențialității identității agentului sub acoperire este esențială, în sensul că despre autorizarea introducerii investigatorului trebuie să aibă cunoștință cât mai puține persoane de preferință doar procurorul, șeful serviciului din care face parte investigatorul și eventual lucrătorul din structura specializată desemnat ca persoană de legătură a agentului sub acoperire.
Aceleași reguli se vor aplica și cu ocazia audierii acestor persoane, ele urmând să fie introduse în cauză și audiate sub identitatea acordată pentru operațiunea desfășurată, iar materialul probator obținut va putea fi folosit după efectuarea formalităților prevăzute de art.911 și următoarele c. proc. pen..
În Legea nr. 678/2001 nu sunt prevăzute reguli procedurale privind audierea investigatorului sub acoperire, nici pentru faza urmăririi penale și nici pentru faza cercetării judecătorești, ori asupra modului în care trebuiesc păstrate datele esențiale ale operațiunii, ori cum pot fi valorificate mijloacele de probă pe care investigatorul le poate furniza.
Chiar dacă legiuitorul nu a rezervat reguli particulare acestei categorii de participanți la procesul penal, considerăm că audierea investigatorului sub acoperire trebuie să se constitue într-o procedură specială, în intereseul protejării identității adevărate.
Există o singură prevedere cu aplicabilitate generală, respectiv art.33 alin.(2) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea poliției române, care prevede că: „Sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. În aceste situații, dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecției necesare“.
Pentru a evita riscul deconspirării investigatorului sub acoperire, considerăm că instanța poate folosi procedura instituită prin art.861 C. proc. pen., relativă la ascultarea martorului în procesul penal sub o altă identitate decât cea reală.
Astfel, în cursul urmăririi penale, se întocmește un proces verbal în care se redă declarația investigatorului sub acoperire, proces verbal care va fi semnat doar de către procuror și de organul de urmărire penală. Datele privind identitatea reală și adresa investigatorului vor fi păstrate într-un dosar separat de dosarul cauzei, unde va fi atașată și autorizarea procurorului de introducere a investigatorului în cauză.
În ambele faze procesuale, ca și în cazul audierii martorului protejat, investigatorul sub acoperire poate fi audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau unde se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice.
Procedura specială instituită de art.86 C. proc. pen. prevede două modalități de ascultare:
– prima fiind cea în care părțile nu sunt prezente, caz în care declarația investigatorului se înregistrează cu mijloace video și audio și se redă în formă scrisă. În această situație, declarația va fi transcrisă într-un proces verbal care va fi semnat de către persoana în cauză, procuror și președintele completului de judecată;
– cea de-a doua modalitate presupune existența unei rețele de televiziuni care să realizeze distorsionarea vocii și a imaginii, caz în care părțile și apărătorii acestora participă la audiere, fiind respectat astfel principiul contradictorialității.
Pentru înlăturarea oricărei suspiciuni relative la autenticitatea înregistrărilor audio-video, legiuitorul a instituit o garanție în art.86 C. proc. pen., prevăzând că instanța de judecată poate admite, la cererea părților, a procurorului sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiate aceste persoane.
Legea nr. 508/2004 în art.17 pct.3, prevede că dispozițiile art.22 din Legea nr. 39/2003 privind combaterea și prevenirea criminalității organizate se aplică în mod corespunzător, în sensul că investigatorii sub acoperire pot beneficia de recompense financiare, în condițiile stabilite prin ordin al procurorului desemnat de procurorul șef al Direcției.
Măsuri speciale de protecție, în condițiile prevăzute de Legea nr. 682/2003 privind protecția martorilor, pot fi instituite pentru investigatorul sub acoperire precum si pentru membrii familiei acestuia.
3.3 Supravegherea sistemelor de telecomunicații și informatice
Dispozițiile art.23 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, privind accesul la sisteme de telecomunicații informatice și supravegherea lor, vor fi aplicate în conformitate cu dispozițiile art.911-915 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, lege prin care au fost sporite garanțiile procesual penale, în deosebi cele privind măsurile privative sau restrictive de drepturi si libertăți.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.911 C.proc.pen., interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului si numai în anumite condiții.
De principiu, orice interceptare și înregistrare a unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate reprezintă o ingerință în viața intimă, privată și de familie, o restrângere a dreptului persoanei la respectarea și ocrotirea acestor drepturi. În aceste context, s-a apreciat că pentru evitarea oricăror încălcări ale dispozițiilor art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la limitele în care este admis amestecul autorităților publice în viața privată și de familie a unei persoane, se impune ca autorizarea interceptărilor să o dea un judecător, întrucât el nu va fi influențat demersul anchetei, ci numai de existența ori inexistența cerințenor legale, necesare si obligatorii pentru eliberarea autorizației.
Dispozițiile art.911-916 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, reglementează modalitățile de interceptare și înregistrare audio-video, în mod riguros, pentru a răspunde exigențelor enunțate în art.8 paragraful 2, din Convenție, astfel încât orice acțiune exercitată în acest sens să fie proporțională cu scopul legitim rezultat din aceste dispoziții, respectiv apărarea ordinii de drept și prevenirea faptelor penale.
Rațiunea pentru care se impune respectarea cu strictețe a acestor dispoziții rezidă în aceea că apărarea va încerca prin toate mijloacele să dovedească carențele procedurale ori eventual abuzul organelor de urmărire penală, în vederea înlăturării unor probe relevante și în scopul exonerării inculpaților de răspunderea penală.
Dispoziții speciale privind utilizarea acestor mijloace de investigații sunt prevăzute în art.15 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, care autorizează procurorul, când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art.7 – infracțiunile de trafic de persoane fiind incluse în această categorie -, în scopul strângerii de probe sau a identificării făptuitorilor, să dispună, pe o perioadă de cel mult 30 de zile, punerea sub supraveghere sau accesul la sisteme informatice, cu mențiunea că dispozițiile art.911-915 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, se aplică în mod corespunzător.
Aceleași dispoziții au fost preluate și de Legea nr. 508/2004, în sensul că, la solicitarea procurorilor Direcției, instanța de judecată poate dispune punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor si accesul la sisteme informatice, pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Această măsură poate fi prelungită pentru motive temeinice, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata maximă a măsurii dispuse este de 4 luni, conform dispozițiilor art.911-916 C. proc. pen. .
În cazul infracțiunilor de trafic de persoane, solicitările privind autorizarea interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor, sunt relativ frecvente, întrucât înregistrările audio sau cele video asigură dovezi greu de combătut și furnizează informații importante pentru identificarea tuturor persoanelor implicate în activitatea infracțională.
Totuși aceste metode nu trebuie privite ca fiind singurul mod în care pot fi obținute probe, procurorul având obligația să motiveze cererea de autorizare a interceptării convorbirilor, prin identificarea acelor date și indice temeinice privind pregătirea sau comiterea unor infracțiuni de trafic de persoane și prezentarea impedimentelor obținerii probelor și identificării făptuitorilor prin alte mijloace.
În practică, indicii temeinice în sensul legii pot fi: frecvente ieșiri-intrări din țară, transferuri de bani prin intermediul sistemelor bancare, demersuri privind procurarea de pașapoarte unor persoane care nu justifică din punct de vedere financiar intenția de a efectua o deplasare în străinătate în scopuri declarate ca turistice, informații în legătură cu implicarea anumitor persoane în activitatea infracțională prinvind traficul de persoane, obținute în urma interceptării unor convorbiri telefonice.
De asemenea, trebuie precizat că organizatorii rețelelor de traficanți sunt persoane suspicioase, conștiente de posibilitățile tehnice pe care organele de urmărire penală le pot avea la dispoziție pentru a le intercepta comunicările ori a le monitoriza mișcările. Este la fel de probabil ca făptuitorii să evite să se incrimineze prin convorbiri telefonice, întâlnindu-se cu celelalte persoane implicate în locuri publice, greu accesibile învestigatorilor, astfel încât această metodă nu poate furniza în toate cazurile rezultatele scontate
DREPT COMPARAT
3.1. UNIUNEA EUROPEANĂ
Traficul de organe umane este un flagel care preocupă numeroase organisme internaționale. Văzând dimensiunile prinse de această problemă se încearcă o uniformizare legislativă la nivelul Uniunii Europene.
Practic toate țările Europei dispun de o legislație privind operațiunile cu organe, țesuturi sau celule umane. Țările din vechiul bloc comunist din est nu au încă reglementate aceste probleme în afară de România, Ungaria și Slovenia. Este de notat că nici țări din Occident nu au o legislație categorică în materie (Țările de Jos, Germania).
În afara cadrului legislativ în sens formal, la nivelul UE au fost adoptate documente care au completat inițiativele legislative și au indicat măsura voinței politice a statelor membre. Se poate spune că instrumentele, mult mai numeroase, fără caracter legislativ elaborate la nivelul UE au pregătit terenul pentru adoptarea de către Consiliu a unui cadru legislativ minim în materia prevenirii și combaterii traficului de organe și țesuturi. Principala caracteristică a instrumentelor nelegislative este că au caracter de declarație și de recomandare, sunt lipsite de forța obligatorie și nu creează drepturi individuale.
O problemă recurentă în multe dintre instrumentele legislative utilizate de UE privește dificultățile existente la nivelul cooperării și coordonării dintre statele membre, pe de o parte și cu țările terțe care sunt surse ale traficului. Această problemă relevă din caracterul special al cooperării în materie penală, o materie în care metoda comunitară nu este aplicabilă și în care statele membre par să dorească o prezervare a competențelor naționale.
Principiul conform căruia corpul uman și „componentele sale” nu pot face în nici un caz obiectul unui beneficiu face parte deja din „acquis-ul” juridic comunitar. Acest principiu figurează deja în Rezoluția (78) 29 a Comitetului de Miniștri și a fost confirmat prin declarația finală a Conferinței miniștrilor de sănătate ai statelor membre (Paris 1987) și prin Convenția asupra drepturilor omului și biomedicinii după ce, încă din 11 mai 1978, Comitetul de Miniștri a adoptat o rezoluție privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la prelevarea, grefarea și transplantarea substanțelor de origine umana.
3.1.1. BELGIA
Două legi reglementează în acest moment problema traficului de organe:
legea din 15 decembrie 1980, referindu-se la accesul pe teritoriu, la sejur, la stabilirea și îndepărtarea străinilor;
legea din 13 aprilie 1995, conținând dispoziții privind represiunea traficului de organe umane și pornografia infantilă. Un nou capitol va fi introdus în codul penal care ii va permite legiuitorului sa introducă o definiție corectă a traficului de organe umane. Articolele legii din 1995, referindu-se la traficul de organe, se vor găsi în viitor în acest cod penal.
La nivel de sancțiuni, actuala lege prevede pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 5 ani și amenzi cuprinse între 500 și 25.000 euro. În caz de circumstanțe agravante, pedeapsa poate fi ridicată peste aceste limite. Se disting 3 grade de circumstanțe agravante :
atunci când victima este minor, când se abuzează de vulnerabilitatea victimei, când se exercită o autoritate asupra victimei sau când autor este un ofițer sau un funcționar public – de la 5 la 10 ani de închisoare și de la 750 la 75.000 euro amendă;
când autorul utilizează violența sau amenințări care pun viața victimei în pericol deliberat sau prin neglijență gravă, când victima se îmbolnăvește grav sau dobândește o incapacitate fizică (prin pierderea unui organ, pierderea utilizării unui organ sau o mutilare) sau când activitatea este obișnuită – închisoare de la 10 la 15 ani și amendă între 1.000 și 100.000 euro;
când donarea este urmată de moartea victimei fără ca acest lucru să fie urmărit de organizația criminală – închisoare de la 15 la 20 ani și amendă cuprinsă între 1.000 și 150.000 euro.
Legea belgiană privind prelevarea și transplantul de organe dispune în articolul 4, alin.1 că „Cesiunea de organe și țesuturi nu poate fi consimțită într-un scop lucrativ, oricare ar fi părțile între care ele operează.” Termenul cesiune vizează toate procedurile și nu numai actul unic de prelevare; acoperă deci toate fazele intermediare (prelevarea, conservarea, importarea, transportul, distribuția și livrarea). Interdicția unui scop lucrativ nu împiedică despăgubirea cheltuielilor și pierderilor expuse de donator în procesul de revenire în limita în care sunt consecință directă a cesiunii de organe (art.4, alin.2). Un decret regal din 15 aprilie 1988 dispune în articolul său 9 că: „Ministerul Sănătății fixează prețul de livrare și cheltuielile pricinuite de transplant și prelevare, pentru a elimina orice scop lucrativ”. Un decret regal din 16 aprilie 1988 și, mai nou, din 23 decembrie 1997, definește criteriile pe care trebuie să la respecte băncile de țesuturi și centrele de transplant. O asemenea reglementare a fost elaborată în vederea permiterii inspectorilor calificați de a controla ansamblul de operații necesare unui transplant. În sfârșit, sancțiuni penale grele sunt prevăzute în caz de infracțiune. Aceste sancțiuni fac obiectul capitolului 4 al legii din 13 aprilie 1995 privind transplantul de organe și țesuturi umane. Se poate remarca faptul că, în majoritatea legislațiilor, comerțul de organe este considerat un delict. Doar Regatul Unit definește comerțul cu organe ca pe o crimă.
3.1.2. FRANȚA
Legea din 29 iulie 1994 a venit să modifice legislația care exista deja în materie de transplant de organe. Toate posibilitățile de comerț cu organe sunt combătute. „Articolul 655-13: nici o plată, oricare ar fi forma sa, nu poate fi înmânata celui ce se pretează la prelevarea elementelor corpului său sau la colectarea produselor sale”. Posibilitatea de prelevare de organe de la donatori vii este supusă la importante restricții și la măsuri de control severe.
3.1.3. GERMANIA
Un cod excluzând toate formele de comerț sau comercializare în materie de transplanturi a fost elaborat la inițiativa Federației de Centre de Transplant. Toți medicii participanți la proceduri de transplant sunt obligați să respecte acest cod. Există o legislație în fosta DDR (Republica Democrată Germană), iar o lege federală a fost adoptată după unire, în anul 1997.
3.2. AFRICA
În Africa nu există o legislație în materie decât în Algeria, Tunisia, Africa de Sud și Zimbabwe.
Majoritatea țărilor din Africa constituie o sursă de „materii prime„ pentru traficanți, având în vedere nivelul de trai foarte scăzut, educația precară a locuitorilor, instabilitate politică, economică și socială, conflicte armate etc.
3.3. ASIA
Numai Indonezia și Sri Lanka dispun de legislație în domeniu. În India, parlamentul federal a adoptat în 1994 o lege ce pedepsește sever vânzarea de organe. Ministerul Sănătății Publice a încercat să implementeze această lege pe teritoriul țării, dar până în prezent numai 5 din cele 25 de state ce compun federația au emis norme de aplicare a legii. Guvernul central indian este depășit în lupta împotriva traficului de organe, din cauza lipsei legilor federale care să stabilească jurisdicția în cazul infracțiunilor inter-statale, pentru a putea fi investigate de agenția centrală. Chiar dacă legile anti-trafic sunt naționale, aplicarea lor este posibilă numai în cazul guvernării statale. Aplicarea legii este și mai complicată atunci când include trafic între granițele statelor, din cauza lipsei de coordonare și a diferențelor dintre procedurile de investigare ale poliției din fiecare stat.
Iranul este o țară în care comerțul cu rinichi este legal. Activitatea comercială este organizată și controlată prin două organizații: The Charity Association for the Support of Kidney Patients, CASKP, și Charity Foundation for Special Diseases, CFSD. Rolul celor de la CASKP este de a realiza contacte între potențialii donori și acceptori și de a organiza teste de compatibilitate sau de stabilire a echilibrului mental al donorilor. După ce s-a realizat transplantul, CFSD este obligată să plătească donorului o sumă care provine din fonduri guvernamentale. Adeseori, beneficiarul transplantului promite donorului o slujbă sigură sau sume suplimentare de bani.
În această țară nu există liste de așteptare. Membrii CFSD spun că acest sistem reprezintă „un nou capitol în istoria mondiala a transplantului”, „o dezvoltare a relației dintre donor și acceptor” și, nu în ultimul rând, „o inovație în Republica Islamică”.
3.4. OCEANIA
În această regiune, numai Australia și Singapore au o legislație care sancționează traficul cu „produse umane”. State importante ca Filipine sau Japonia nu dispun de reglementări legislative în domeniu. Totuși, în Filipine se pregătește un text de lege. Japonia nu are o lege care să interzică traficul, deși în practică aplică, în principal, împotriva traficanților, legile privitoare la imigrare și la muncă. Guvernul investighează traficanții, însă numărul de acuzări este prea mic și pedepsele prea blânde pentru a putea împiedica eficient activitatea sindicatelor implicate în trafic. De asemenea, guvernul japonez nu acuză și nu pedepsește în mod exemplar organizațiile criminale implicate în trafic.
3.5. ORIENTUL APROPIAT
În țările din Orientul apropiat, majoritatea țărilor nu dispun de legislație în domeniu. Astfel, țări ca Turcia, Irak, Cipru, Kuweit, Liban și Siria nu au reglementată problema transplanturilor. O lege care interzice orice formă de comerț cu organe umane a fost adoptată la Khartoum în 14-16 martie 1987, în timpul unei conferințe ce reunea miniștrii sănătății publice din țările Ligii Arabe. Este vorba de legea „Arabia Unită despre traficul de organe umane”.
CAZUISTICA
4.1. Cazul “Rețeaua”
În anul 1998 Serviciul C.C.O. din cadrul I.P.J. Constanta a rezolvat primul caz de amploare în domeniul traficului de organe din România. Profitând de vidul legislativ din țară noastră și incitați de sumele enorme de bani pe care unele persoane sunt gata să le ofere în schimbul însănătoșirii lor, rețele internaționale de traficanți de organe au pătruns în România de unde au început “colectarea” de organe de la donatori. De asemenea, membrii rețelelor au penetrate și cercurile de muncitori romani din străinătate.
Rețeaua cuprinde persoane care se ocupau cu racolarea clienților care sa cumpere organe, de regula rinichi, persoane care se ocupau de partea medicală a afacerii și persoane care racolau “donatori”.
Clienții erau găsiți fie prin contact direct, fie cu ajutorul Internetului prin coduri și parole anume stabilite de membrii rețelei .Astfel, un client poate cere pe Internet un anume medicament foarte rar, folosit în anumite terapii și tratamente, însă de fapt numele acelui medicament să fie însăși codul prin care solicită organe de la donatori, intrând astfel în legătură cu membrii rețelelor de traficanți de organe.
Nucleul medical care se ocupa cu transplantul de organe era unul de elită format din doctori docenți și profesori universitari. Aceștia erau coordonați de un profesor doctor docent de origine israeliană care vorbește la perfecție 9 limbi străine, printre care și limba română și care e cunoscut sub numele de “lacub”.
Capul rețelei este un cetățean turc, a cărui identitate nu a putut fi aflată, de aproximativ 1.70-1.75m, cu început de chelie, plinuț, cu fața rotundă, cu mustață și cu “aer de nobil”.
Printre persoanele care racolau donatorii s-a aflat și doctorul turc Yosuf Ercin-Sommez care a penetrat și mediul muncitorilor clandestini de diferite naționalități din Istanbul, printre care au fost și români.
Prima persoană care a intrat în legătură directă cu doctorul Iacub a fost Văduva Gheorghe-Daniel din comuna 23 August, județul Constanța, acesta dorind inițial sa-și vândă și el un rinichi, dar fiind alcoolic, cu ficatul bolnav, nu a fost acceptat, hotărând împreună cu Iacub să caute donatori pentru care primea câte 1000 dolari.
Primul donator de rinichi a fost chiar fratele lui Văduva Daniel, Văduva Marius, care a fost transportat împreuna cu trei cetățeni ruși și un băiat din Bacău la Tallin în Estonia unde în data de 13.01.1998. a fost operat de un colectiv medical, după operație primind 4000$ și bilete de întors cu avionul spre București, pe data de 19.01.1998.
În Constanta au fost identificate 12 persoane care și-au vândut cate un rinichi pentru sume cuprinse intre 4-5000$.
Celelalte persoane racolate de Văduva Dan au fost operate în perioada martie-mai 1998 la o clinică sau spital de cartier din localitatea Adama. Aici organizatorii rețelei au închiriat un etaj întreg, etajul doi, și l-au izolat de restul clădirii ținând ușa de acces încuiata, putând intra doar după un cod stabilit anume. Lângă acest spital se afla un conac părăsit unde erau aduși donatorii și de acolo, în grupuri de 2-3 persoane erau introduși în spital.
Înainte de a fi aduși la Adama, persoanele racolate erau cazate la hotelul Samra din cartierul Maltepe din Istanbul, cheltuielile de cazare fiind suportate de doctorul Iacub, care se ocupa și de efectuarea analizelor la un dispensar din apropierea hotelului, astfel încât ajunși la spitalul din Adama, nu mai era necesar efectuarea testelor medicale, stabilindu-se dinainte persoanele care donau și care primeau rinichiul, după compatibilitate.
Alt loc de operare a fost un spital din Istanbul, unde, în luna mai se mutase echipa medicala de la Adama, închiriind tot etajul doi al spitalului. La parterul acestui spital se afla o cofetărie.
Din cercetări a reieșit faptul că primitorii rinichiului erau de regulă cetățeni evrei, francezi sau englezi care plăteau sume cuprinse intre 150-200 000 $. Acești bani erau împărțiți astfel: organizatorul rețelei primea 50 000-100 000 $ din care plătea donatorului suma de aproximativ 4000-5000 $ și cheltuieli de întreținere a acestora și pe cei pe care-i racolau; o sumă de 40 000$ se plătea pentru achiziționarea unei truse medicale de unică folosință pentru transplanturi de organe; iar corpul medical primea restul de bani care se împărțeau în funcție de aportul fiecăruia la operația de transplant.
Pentru conspirativitate, organizatorul rețelei, deși întocmea acte prin notariat din care reiese faptul ca persoanele racolate acceptau sa “doneze” cu titlu gratuit cate un rinichi, aceștia erau instruiți să-și dea adrese fictive, spunându-li-se totodată sa nu se intereseze sau să afle cui s-a transplantat rinichiul.
Estimativ, 80 de persoane din țară, de regula din județele din Moldova au donat câte un rinichi în aceste clinici de transplanturi.
Pe lângă români, au mai fost racolate persoane din Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova, Belarus, Rusia și alte state fost sovietice.
4.2. Cazul “CRIVA”
La 22.08.2005 a fost început procesul penal împotriva numitului S.M. învinuit de săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane în scopul prelevării de organe. La sfârșitul lunii iulie 2002 , numitul S.M. , aflându-se în satul Criva, raionul Birceni din Republica Moldova, l-a recrutat pe numitul R.D. urmărind scopul traficului de persoane în vederea prelevării de organe pentru transplantare, având o înțelegere prealabila cu R.S. și R.A. împreuna cu care a realizat activitatea de recrutare. Din banii personali, numitul S.M. a perfectat pașaportul lui R.D. pentru a pleca în străinătate. De asemenea, i-a procurat bilet de avion pe ruta “Chișinău- Istanbul” și la 14.08.2002 a organizat transportarea victimei în orașul Istanbul, Turcia.
Ajungând la locul stabilit, R.D. a fost internat într-o clinica medicală, unde de către persoane nestabilite, i-a fost prelevat rinichiul stâng , fapt care a fost confirmat prin raportul de expertiza.
Astfel, numitul S.M., prin acțiunile sale intenționate, a recrutat o persoana în scop de prelevare a organelor pentru transplantare, savârșită de două și mai multe persoane.
La 23.09.2005, lui S.M. i-a fost înaintată învinuirea, fiind incriminat de comiterea infracțiunii prevăzută de art. 165, alin. 2, lit. d) din Codul penal al Republicii Moldova. Fiind întrebat cu privire la învinuirea ce i se aduce, S.M. și-a recunoscut vina, dar a refuzat sa depună mărturie. Vina acestuia a fost insa dovedită pe deplin de probele administrate în cadrul urmăririi penale și anume:
Plângerea depusă de către R.D. din 22.08.2005;
Proces-verbal de audiere a parții vătămate R.D. ;
Proces-verbal de audiere a martorului B.A. ;
Proces-verbal de ridicare a copiilor pașaportului parții vătămate R.D. ;
Proces-verbal de examinare a copiilor pașaportului parții vătămate R.D.;
Proces-verbal de audiere a martorului B.F. ;
Raportul de examinare medico-legala pe numele R.D.;
Răspunsul de la Aeroportul Internațional Chișinău.
În cadrul urmăririi penale , organul de urmărire penala a stabilit ca circumstanța agravanta comiterea infracțiunii din interes material.
4.3. Cazul “Vladimir”
În luna mai anul 2002, C.V. în urma înțelegerii prealabile și împreună cu numitul A.V. și doua persoane nestabilite de către organul de urmărire penala “Misa” și “Lena”, urmărind scopul traficului de ființe umane în vederea prelevării organelor pentru transplantare, aflându-se în municipiul Chișinău, l-a recrutat pe cetățeanul C.I., născut în anul 1981, după care a organizat transportarea lui în orașul Istanbul, Turcia, unde de către persoane necunoscute de către C.I., i-a fost prelevat rinichiul stâng, fapt care se confirma prin concluziile din raportul de expertiza din 31.01.2005. fiindu-i cauzată o vătămare gravă a integrității corporale.
Prin acțiunile sale intenționate, C.V. a recrutat, adăpostit și primit o persoana în scopul prelevării organelor pentru transplantare, săvârșită prin înșelăciune, de două și mai multe persoane, soldată cu vătămarea gravă a integrității corporale, fapta fiind prevăzuta de art. 165, alin. 3, lit.b) Cod penal al Republicii Moldova.
La 04.09.2004. numitul C.V. a fost reținut în baza art. 166, 167 C.P.P. Rep. Moldova ca suspect de comiterea infracțiunii prevăzute de art.165, alin.3, lit. b) Cod penal.
Fiind interogat în calitate de invinuit, C.V. a refuzat să depună mărturie, menționând că declarațiile le va depune în instanța de judecată.
Vinovăția cetățeanului C.V. se dovedește prin probele acumulate în cadrul urmăririi penale și anume :
Proces-verbal de interogare al parții vătămate C.I.;
Proces-verbal de interogare a martorului D.A.;
Proces-verbal de interogare a martorului A.N.;
Proces-verbal de descifrare a casetei audio cu imprimări ale discuției dintre învinuitul C.V. și partea vătămata C.I.;
Proces-verbal de recunoaștere a persoanei după fotografie;
Proces-verbal de interogare a martorului M.V.;
Proces-verbal de interogare a martorului T.G.;
Proces-verbal de interogare a martorului P.S.;
Raport de expertiza medico-legala din 31.01.2005.
Minicaseta audio model “T.D.K.” recunoscuta în calitate de corp delict , cu înregistrările audio ale discuției dintre învinuitul C.V. și partea vătămată C.I. , este predată spre păstrare la camera corpuri delicate a D.G.C.C.O. Chișinău.
Comiterea infracțiunii din interes material și alte intenții josnice cu folosirea încrederii acordate , a fost considerata de către organul de urmărire penala circumstanță agravată, conform art. 76 Cod penal.
CONCLUZII
5.1. Concluzii
După decembrie 1989, prin deschiderea frontierelor și garantarea dreptului la libera circulație a cetățenilor români, s-a manifestat o diversificare a modalităților de eludare a legilor, atât de către cetățenii români, cât și de către cetățenii străini. În prezent, se constată că traficul de persoane a devenit pentru proxeneți o adevărată sursă de câștig, putând fi catalogată ca o industrie din care se obțin venituri fabuloase.
Pe fondul scăderii continue a nivelului de trai, al instabilității economice și sociale, fenomene care determină puternice frustrări la nivel personal, traficul de persoane a luat o amploare îngrijorătoare.
Sub acoperire aparent legală, pe teritoriul României au luat ființa un număr alarmant de mare de societăți cu profil cultural, impresariat artistic, turism , matrimoniale, alimentație publică, care profitând de vidul legislative și speculând asupra neconcordanțelor de păreri în privința aplicării legii dintre organele de urmărire penala, racolează persoane făcând parte din diverse medii nocive sau care nu întrevăd posibilități minime de realizare pe plan profesional, în vederea traficării acestora și obținerea de profituri fabuloase.
Profitând de naivitatea și disperarea acestor persoane, patronii acestor societăți livrează această marfă cu nonșalantă în străinătate.
În acest contest , traficul de persoane era interferat nu de puține ori cu comiterea altor infracțiuni cum ar fi traficul și consumul ilicit de droguri, fals privind identitatea, sechestrări de persoane, șantaj, violuri și chiar omoruri, ceea ce face ca pericolul social al acestor fapte să fie deosebit de ridicat.
Din analiza situației operative și cazuistica existenta se constată că țările în care sunt traficate cel mai frecvent persoane sunt: Turcia, Cipru, Grecia, Italia, Germania, Austria și chiar Japonia.
Putem concluziona că toate eforturile și realizările de până acum ale formațiunilor de Combatere a Crimei Organizate pe linia traficului de ființe umane, nu reprezintă din păcate decât suprimarea unor verigi din marele lanț al afacerilor oneroase derulate de către infractori, situație datorată în bună parte atât probațiunii extrem de dificile a acestui gen de fapte, cât și a refuzului de a coopera cu organele de urmărire penală a persoanelor implicate, atât ca urmare a necunoașterii legislației, cât mai ales ca urmare a temerii de represaliile din partea traficantului.
Din analiza cazurilor rezolvate s-au desprins unele concluzii cu privire la modul de recrutare a victimelor, modalități de scoatere din țară și introducerea în alte țări unde urmează a fi exploatate.
Astfel, activitatea de recrutare a victimelor, pentru persoanele de sex feminin se face:
prin promisiunea unei ocupații: în restaurante, hoteluri, ajutor în gospodărie, educatoare de copii, îngrijitoare, secretare sau în domeniul artistic ca dansatoare, cântărețe etc;
publicarea de anunțuri în ziare, asigurând o mai mare credibilitate;
recrutarea prin oficii matrimoniale;
contactarea directa (în discoteci, baruri, cazinouri );
invitații pentru vizite particulare pentru cele cunoscute ca au practicat prostituția;
cumpărare de la alți proxeneți;
prezentarea unor posibilități mai avantajoase de câștig;
prezentarea unor activități sexuale “pașnice” în cluburi private, săli de masaj.
Scoaterea din țară și introducerea în țările de destinație se face:
cu pașaport turistic în Bulgaria, Turcia, Iugoslavia, iar de aici sunt trecute fraudulos în Grecia;
fără viză, folosindu-se de călăuze;
fără viză părăsind țara cu buletinul în scop turistic;
cu pașapoarte/buletine false (în special minorele cărora li se fac pașapoarte/buletine ca fiind majore);
cu viza colectiva de turism, iar după ajungerea la destinație părăsesc grupul, fiind preluate de proxeneți;
încheierea unor căsătorii fictive;
cu vize de muncă.
În planul infracționalității referitoare la traficul de organe, deși au apărut semnale pe plan mondial, în țară noastră acest gen de fapte nu s-au realizat în mod cert, excepție făcând spetele soluționate de formațiunile de combatere a criminalității organizate din țara noastră.
Se pot face și unele conexiuni între “traficul de carne vie” și dispariția misterioasă a unor persoane și probabilitatea folosirii lor în furnizarea de organe umane unor clinici din străinătate ce se ocupă cu transplantul de organe.
Aceste operații de transplant sunt realizate de echipe specializate de medici asupra donatorilor acestor organe, care sunt recrutați de rețele ilegale, cu o vastă arie de acțiune. Recrutarea se realizează prin promisiuni de mari sume în valută persoanelor care avans un nivel de trai foarte scăzut, iși dau acordul în vederea realizării transplantului.
Ca urmare a proliferării fără precedent a acestui gen de fapte deosebit de nocive în rândul minorilor și tinerilor, precum și pentru a se alinia cu legislațiile moderne, un spectru larg de organisme romanești, atât guvernamentale cât și neguvernamentale, converg spre ideea de modificare a Codului Penal în ceea ce privește cadrul optim de reglementare a acestor activități de practicare a prostituției.
Noile soluții legislative au în vedere pe de o parte asigurarea protecției sociale a persoanelor traficate, iar pe de altă parte, o mai eficienta activitate de control și combatere a problemelor care rezidă din acest fenomen, respectiv: proxenetismul, traficul de minori, agresiuni fizice, violuri, boli transmisibile pe cale sexuala, pedofilia, evaziune fiscala etc.
5.2. Propuneri de lege ferenda
Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane prevede în capitolul 3, secțiunea 1, art. 12. alin. ca recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Adesea, formațiunile de Combaterea Criminalității Organizate se confruntă cu numeroase cazuri în care traficanții procedează la vânzarea – cumpărarea victimelor, aceste activități infracționale neputând fi incriminate deoarece vânzarea –cumpărarea de ființe umane nu face parte din conținutul constitutiv al nici unei infracțiuni referitoare la traficul de persoane.
Acest neajuns reprezintă o piedică importantă în activitatea organelor de urmărire penală în combaterea acestui flagel , fiind un avantaj în favoarea traficanților care pot astfel să speculeze această lacună a legii.
În activitatea practică, adesea lucrătorii de poliție se confruntă cu situații în care victima nu cooperează datorita faptului ca pe parcursul procesului de traficare a fost nevoită sa săvârșească sau să participe la săvârșirea unor infracțiuni conexe traficului de ființe umane, existând teama de a nu fi condamnata pentru acțiunile ilicite la care a luat parte, îngreunând activitatea organelor de urmărire penală de a proba activitatea infracțională a traficanților, care are un grad de pericol social deosebit de grav.
Astfel, în textul de lege ar trebui precizată o cauza de nepedepsire în cazul în care victima trece ilegal frontiera de stat precum și în cazul săvârșirii infracțiunii de prostituție sau cerșetorie.
În activitatea practică s-a găsit o situație de compromis prin care procurorii se sesizează asupra infracțiunii de trecere ilegala a frontierei de stat, dar datorită faptului că victima cooperează i se aplica art. 18, pct .1 din C.P.P. și o absolvă de vină. Cu toate că acest artificiu este legal, totuși în activitatea practică se impune introducerea acestui aspect în conținutul legilor privind traficul de persoane.
Odată cu apariția Legii nr.95 din 14 aprilie 2006 privind efectuarea prelevării și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, a fost abrogată Legea nr.2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane și legislația tării noastre a fost aliniată la legislația europeană. Ca element de noutate avem introducerea unui capitol detaliat asupra celulelor și țesuturilor. Prevederile actuale – identice cu normele europene din Directiva 23/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului – se referă la asigurarea calității celulelor și țesuturilor utilizate pentru transplant, începând de la prelevare și continuând cu procesele de transport, conservare și transplantare propriu-zisă. Un rol deosebit l-a avut și vizita delegației Comisiei Europene pe probleme de transplant din 12-14 septembrie 2005, al cărei principal scop a fost tocmai armonizarea legislației românești cu cea europeană
***** Constituția României
***** Codul Penal
***** Codul de procedură penală
***** Codul familiei
***** Codul Vamal
***** Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
***** Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane
***** Legea 56/1992 privind frontiera de Stat a României
***** Legea 218/1994 privind organizarea și funcționarea Politiei Romane
***** Legea 39/2003, privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
***** Legea 2/1998 privind prelevarea și transplantul de tesuturi și organe umane, abrogată prin legea 95/2006
***** Protocolul adițional la Convenția Drepturilor Omului și Biomedicinii referitoare la transplantul de organe și de țesuturi de origine umană, Strasbourg, 24.I.2002
***** Protocolul pentru prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului cu persoane, în special femei și copii, adițional Convenției ONU împotriva criminalității organizate transfrontaliere.
***** Doc. 98223 iunie2003 – Raport traficul de organe în Europa -Comisia de probleme sociale, sanatate și familie- Adunarea Parlamentară Europeană. Raportor : Mme Vermot-Mangold, Suisse, SOC
Gh. Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu și colectivul, ”Drept Penal-partea speciala” Editura ContinentXX, Bucuresti 1995
Constantin Antonoaie, Vasile Berchesan, ”Tratat de tactica criminalistica” Ed. Carpati, Craiova 1994
Vasile Dobrinoiu, ”Coruptia în dreptul penal”. Ed Atlas Lex, București 1995
Dr. Nicu-Damian Barbu, “Prevenirea și combaterea abuzului și exploatarii sexuale asupra femeii”, Editura Nelmaco Bucuresti 2006
Lascu I., Incriminari privind traficul de persoane, Revista de drept penal nr. 3/2002
Prof. dr. Gheorghiță Mateuț, judecător Violeta Elena Petrescu, judecător Nicoleta Stefăroi, judecător dr. Elena Onu, judecător Aurel Dublea, judecător Sofia Luca, judecător Daniela Iovu, judecător Radu Dimitrie Tărniceriu, judecător Georgeta-Lăcrămioara Gafta, psiholog Cătălin Luca, jurist Raluca Alexandra Prună, Asociația Magistraților Iași, Asociația Alternative Sociale- Traficul de Ființe Umane -Infractor Victima Infracțiune.Iași 2005
OIM, Trafficking in Women and Children, Moldova, 2001
Gayle Reaves, ” Trading away youth”
Lao Cao, ”Ilegal traffic în women”
Kathleen Barry, ”Female sexual slavery”
John Leo, ”Japan ia a strong mixture of open sex and silent frustration”
Rou Moreau, ”Sex and death în Thailand”
Uli Schmetzer, ”Slave trade Survivers,Prosper accross Asia”
http:www.evenimentulzilei.ro
http:www.mai.ro
http:www.antitrafic.ro
http://www.frontlineonnet.com/fl1907/19070730.htm
http://www2.gol.com/users/bobkeim/orgsale.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Combaterea Traficului de Organe Si Tesuturi Umane (ID: 126780)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.