Combaterea Efectelor Adverse Generate de Institutii Asupra Varstnicilor

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. ASPECTE CARACTERISTICE ȘI DIFICULTĂȚI SPECIFICE VÂRSTEI A TREIA

Aspecte generale privind îmbătrânirea

Aspecte biologice ale procesului îmbătrânirii

Aspecte psihologice ale procesului îmbătrînirii

1.4. Psiho – patologia vârstnicului

1.5. Vârstnicul-între normal și patologic

1.6. Aspecte sociale ale vârstei a treia

CAPITOLUL II. VÂRSTNICII ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ

2.1. Vîrstnicii și rolurile familiei și societății

2.2. Repere istorice în dezvoltarea protecției sociale la nivel european

2.3. Organizarea actualului sistem național de asistență socială

2.4. Instituționalizarea persoanelor vârstnice

CAPITOLUL III. EFECTE PSIHOSOCIALE ALE INSTITUȚIONALIZĂRII

Cap. IV- Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Motivația alegerii temei

Îmbătrânirea populației este o temă de actualitate peste tot în lume. Se caută cu nesaț strategii de creștere a vârstei populației, de prevenire a îmbătrânirii, toată lumea își dorește cu ardoare "elixirul fericirii" și al "vieții fără de moarte".

Toate aceste lucruri au ca determinant faptul că îmbătrânirea populației s-a accelerat, nevoile acestora sunt la fel de mari, uneori chiar mai mari decât în trecut, iar sistemul social reușește cu dificultate să facă față acestor probleme. Nivelul protecției sociale în România se află în continuare sub nivelul european, starea materială critică a unei însemnate părți a populației impune, în continuare, o intervenție consistentă din partea statului, îndeosebi în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de viață din instituțiile de asistență socială. Serviciile comunitare, structurile comunitare și nonguvernamentale de intervenție pentru ajutorul celor în nevoie sunt într-un stadiu incipient și se manifestă timid față de nevoile existente; există încă un înalt nivel al solidarității intrafamiliale specific modelului tradițional al familiei românești, model susținut de legislația în domeniu.

Un domeniu foarte important de luat în considerare îl reprezintă protecția socială a persoanelor vârstnice în ceea ce privește combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale.

În România, până în prezent, nu putem vorbi despre existența unei viziuni globale, unitare, asupra problematicii sociale românești, ci doar despre concepții sectoriale autonome, centrate pe educație, sănătate, asigurări sociale etc. Structurile de organizare și schemele de finanțare ale sectorului social din România, nu sunt proiectate și, deci, nici gestionate în funcție de potențialul complementarității lor în cadrul sistemului național care, cel puțin virtual, ar trebui să funcționeze după o logică intrinsecă, multiplu articulată și armonizată prospectiv cu natura și volumul nevoilor recunoscute social. Atât schemele de finanțare cât și rețelele de servicii sociale existente s-au dezvoltat autonom, pe baza unui spirit de imitație mai mult sau mai puțin inspirat, în funcție de urgențele conjuncturii sociale imediate, având în vedere, cel mult, previziuni sectoriale pe termen mediu.

Majoritatea populației vâstnice din România nu dispune de resurse financiare suficiente pentru o viață decentă și deci calitatea vieții acestei categorii de populație este compromisă. Cheltuielile pentru intreținerea locuinței, plata alimentelor și a serviciilor de sănătate sunt covârșitoare, încât preocupările pentru participarea la viața socială și culturală rămân reziduale, iar un sprijin real și consistent din partea statului nu există.

Este nevoie de un plan solid al sănătății și al serviciilor sociale pentru a asigura vârstnicilor toate lucrurile necesare pentru traiul lor de zi cu zi.

Introducere

ÎMBĂTRÂNIREA POPULAȚIEI: TENDINȚĂ A SOCETĂȚII CONTEMPORANE

Un aspect important al epocii noastre este creșterea procentului de persoane vârstnice în structura populației, în aproape întreaga Europă, mai ales în țările vestice, fenomen cunoscut ca ‘‘îmbătrânire a populației Îmbătrânirea populației se datorează atât scăderii fertilității și a natalității, cât și scăderii mortalității la toate vârstele și îndeosebi la copii și adulți tineri. Acest fenomen demografic se manifestă pregnant în ultimele decenii în toate țările avansate. Combaterea eficientă a unor boli cu mortalitate ridicată (infectocontagioase, materno-infantile) a redus la minimum mortalitatea prematură.

În condițiile îmbătrânirii populației, se modifică raportul dintre populația activă și cea pasivă, determinând o creștere a dependenților, pe seama celor activi profesional, creându-se astfel probleme dificile de ordin medical și socio-economic, pentru familie și societate. Îmbolnăvirile la vârstnici au incidență mare și sunt cu tendința de cronicizare.

Creșterea ponderii virsticilor în structura populației a necesitat o creștere a atenției acordate problemelor pe care le ridică această. Predominanța bolilor cronice și degenerative a “declanșat’ cercetări pentru aflarea a noi forme de asistență medico-socială și de profilaxie a bătrâneții. Cercetările actuale și eforturile concrete în plan practic au ca obiectiv obținerea unei încetiniri a procesului de senescență, evitarea condițiilor de deficiență ale organismului și recuperarea vârstnicilor cronici pentru viața socială și familială. Îmbătrânirea poate fi puțin influențată prin acțiune atât asupra mediului, cât și a organismului. Astăzi, se crede că, geronto-profilaxia și terapia bătrâneții consta într-o profilaxie și terapie socială.

Datorită creșterii nivelului de trăi, a revoluței medicale, a igienei preventive și a vieții active mai complexe, durata vieții active a crescut în unele țări. Bătrânețea a devenit astfel o vârstă mai activă și mai angajată social decât în urmă cu 50-60 de ani.

"Impactul bugetar al îmbătrânirii populației reprezintă un motiv de îngrijorare pentru13 state membre UE, printre care și România, decalajele fiind de peste 6% din PIB, potrivit unui studiu prezentat de Bruxelles.

Diferența dintre nivelul sustenabil al finanțelor publice și cel actual depășește 6% din produsul intern brut (PIB) în Cehia, Cipru, Irlanda, Grecia, Spania, Letonia, Lituania, Malta, Olanda, România, Slovenia Slovacia și Marea Britanie, depășind astfel 12% din PIB în Irlanda, Grecia, Spania, Slovenia și Marea Britanie.

Diminuarea decalajelor impune atât programe ambițioase de consolidare, cât și reforme profunde de protecție socială".

"Posibilă continuare a efectelor crizei asupra bugetului și creșterii economice pe termen lung reprezintă îngrijorări serioase pentru țările care se confruntă cu aceste riscuri, în special Irlanda, Grecia, Letonia, Spania și Marea Britanie, pentru care evitarea unei creșteri foarte rapide a îndatorării reprezintă deja o provocare pe termen mediu. Măsurile discreționare și stimulentele fiscale integrate au permis amortizarea declinului activității economice și au contribuit la ameliorarea înregistrată în ultima perioadă, însă au afectat și conturile guvernamentale.

Conform statisticilor, România se număra printre statele europene cu cel mai înalt grad de risc din punct de vedere al îmbătrânirii populației".

"La începutul anului 2005, populația României a fost de 21.658.500 locuitori, din care 10.561.700 bărbați (48,8%) și 11.096.800 femei (51,2%). Din 1.000 de persoane adulte, 211 aveau peste 65 de ani, față de 166, cât se înregistra în 1992. Îmbătrânirea demografică este mai vizibilă în mediul rural, unde aproape 19% din populația rurală a depășit vârsta de 65 de ani și peste, în totalul populației feminine rurale ponderea femeilor de vârsta a treia fiind de 21,7%. Și dacă categoria "vârstnică"a înregistrat în acest an 14,7%, față de 11,0% în 1992, un fapt și mai îngrijorător îl constituie reducerea populației tinere de 0-14 ani, de la 22,7%, în 1992, la 15,9% în 2005. De asemenea, comparativ cu același an, când erau de două ori mai multe persoane în vârstă de 15-64 ani decât persoane tinere și vârstnice la un loc, anul acesta raportul s-a mărit la 2,3 ori. Îmbătrânirea demografică este determinată în principal de scăderea natalității și de creșterea mortalității".

Dacă în 1990, numărul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani era de 2.413.623, în 2010, acesta a crescut la 3.194.874: cu aproape 800.000 de bătrâni mai mult în zece ani, se arăta într-un comunicat de presă al Comunității Sant'Egidio București.

De asemenea, speranța de viață în România a crescut la 68,55 de ani pentru bărbați și la 75,51 de ani în cazul femeilor.

România, că țara europeană, trebuie să gândească noi strategii pentru a reda demnitatea vieții bătrânilor.

Îmbătrânirea populației a devenit, în ultimii ani, un subiect important aflat pe agenda dezbaterilor factorilor de decizie din toate țările Europei. Creșterea numărului de bătrâni necesită elaborarea de noi strategii privind politica socială, atât la nivelul Uniunii Europene, cât și în strategia fiecărui stat de pe continent.

"La propunerea Ministerului Sănătății și a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Guvernul roman a decis să investească 200.000.000 lei pentru înființarea unei rețele de cămine pentru bătrâni.

Specialiștii din domeniu susțin că ar trebui să se aloce fonduri pentru alte servicii precum asistentă la domiciliu sau în îngrijirea post-spitalizare a bolnavilor în vârstă."

Bolile aparatului circulator și tumorile reprezintă principalele cauze de deces în cazul populație vârstnice.

În 2007 au fost 258.900 decese, cu 7.685 mai puține decât în 2006, rata mortalității ajungând la 11,9%. Chiar dacă în ultimii doi ani numărul deceselor a scăzut ușor, aceasta componentă a reducerii populației este încă destul de ridicată. Principalele cauze le constituie bolile aparatului circulator și tumorile. Din totalul deceselor înregistrate în 2007, 78,5% au avut astfel de cauze. S-a ajuns la o situație alarmantă, întrucât în țările dezvoltate ele nu depășesc 30-40%, în timp ce la noi reprezintă două treimi din ansamblul deceselor. Specialiștii spun că e important să continuăm reducerea mortalității, dar atrag atenția asupra faptului că pe termen scurt o astfel de scădere nu va putea să redreseze substanțial reducerea declinului demografic.

Capitolul I. ASPECTE CARACTERISTICE ȘI DIFICULTĂȚI SPECIFICE VÂRSTEI A TREIA

Încă din antichitate au apărut observații pertinente privind bătrânețea, observații ce au influențat concepțiile și punctele de vedere ale Renașterii și ale gândirii moderne.

Considerate ca vârste fragile, de involuție, etapele de după 65 de ani pun mai multe probleme clinice decât celelalte vârste. Observațiile comune consideră bătrânețea ca vârstă a înțelepciunii, cu tendințe de împăcare cu lumea și de detașare de viață.

Problemele bătrâneții sunt studiate de numeroase științe: medicină, psihologie, sociologie, demografie etc. În limba greacă cuvântul bătrân se traduce prin termenul geron. De aici provin termeni ca gerontologie sau geriatrie.

Gerontrologia și geriatria sunt discipline științifice și medicale, care se ocupă de aspectele legate de sănătate și boală la bătrânețe, precum și de procesul normal de îmbătrânire. Gerontologia studiază în special schimbările care au loc între perioada de maturitate și moarte și factorii care influențează aceste schimbări. Cercetările au în vedere efectele sociale și economice ale îmbătrânirii populației și aspectele fiziologice și psihologice ale îmbătrânirii, pentru a face descoperiri legate de procesul de îmbătrânire și a încerca minimalizarea invalidităților determinate de aceasta. Geriatria se ocupă de prevenirea și tratamentul bolilor despre care se presupunea în trecut că sunt inevitabil asociate cu îmbătrânirea.

"Îmbătrânirea nu este o stare, ci un proces de degradare graduală și diferențială, este un ansamblu de fenomene, care apar ca urmare a încheierii fazei de dezvoltare și care implică schimbări din punct de vedere biologic și psihologic. Procesul de îmbătrânire însă se manifestă diferit, individualizarea fiind determinată de: gradul de autonomie; degradările fizice; degradări psihologice; de starea emoțională și mentală; de rii populației și aspectele fiziologice și psihologice ale îmbătrânirii, pentru a face descoperiri legate de procesul de îmbătrânire și a încerca minimalizarea invalidităților determinate de aceasta. Geriatria se ocupă de prevenirea și tratamentul bolilor despre care se presupunea în trecut că sunt inevitabil asociate cu îmbătrânirea.

"Îmbătrânirea nu este o stare, ci un proces de degradare graduală și diferențială, este un ansamblu de fenomene, care apar ca urmare a încheierii fazei de dezvoltare și care implică schimbări din punct de vedere biologic și psihologic. Procesul de îmbătrânire însă se manifestă diferit, individualizarea fiind determinată de: gradul de autonomie; degradările fizice; degradări psihologice; de starea emoțională și mentală; de posibilitatea de a se manifesta comportamental, cum ar fi implicarea în viața comunității, modul în care suportă pierderea rolurilor sociale ca urmare a decesului cunoștințelor și a partenerului de viață, a modului în care se adaptează la noile roluri sociale, uneori datorită instituirii unei măsuri de protecție în instituțiile de îngrijire de tip rezindențial."

ASPECTE GENERALE PRIVIND ÎMBĂTRÂNIREA

Îmbătrânirea este ansamblul proceselor pe care le suferă un organism după faza sa de dezvoltare. Ea nu este sinonimă cu bătrânețea, care este acea stare ce caracterizează o grupă de vârsta particulară, cea a persoanelor de peste 60 de ani. Îmbătrânirea este un proces de degradare graduală și diferențiala care afectează toate flintele vii, iar sfârșitul său firesc este moartea organismului.

Marii cercetători ai secolului XX, precum Charcot, au contribuit enorm la răspândirea unei imagini negative a îmbătrânirii. Totuși, îmbătrânirea poate fi o sursă de multiple oportunități. Se cuvine să se facă o distincție clară între îmbătrânirea normală și îmbătrânirea patologică. Înțelegerea proceselor îmbătrânirii, poate face din bătrânețe un moment fericit al vieții și poate da timpului calitate.

O bătrânețe reușită este legată de reunirea a 3 categorii de condiții. Prima condiție este slabă probabilitate de manifestare a bolilor, în special a celor care antrenează pierderea autonomiei. A doua condiție este menținerea unui înalt nivel funcțional pe planurile cognitiv și afectiv (bătrânețea optimă). A treia condiție este păstrarea unui angajament social și a unei stări de bine subiective. Aceste 3 tipuri sunt reunite în proporții variabile, după cum persoanele au suferit influențe diferite în cursul vieții.

Gerontologia studiază toate modificările morfologice, fiziologice, psihologice și sociale provocate de acțiunea timpului asupra organismului, independent de orice fenomen patologic.

Geriatria reprezintă aspectul terapeutic al gerontologiei, studiind mijloacele de luptă Împotriva efectelor îmbătrânirii.

Psihologia îmbătrânirii studiază senescența (îmbătrânirea normală) și senilitatea (îmbătrânirea patologică).

ASPECTE BIOLOGICE ALE PROCESULUI ÎMBĂTRÂNIRII

Pe lângă un declin general al capacităților funcționale și al adaptabilității, odată cu îmbătrânirea, afecțiunile degenerative cronice devin frecvente. Abordarea medicală este mai dificilă datorită prezenței mai multor tulburări, a creșterii sensibilității la efectele secundare ale tratamentului și prin frecvența problemelor psihiatrice și sociale. Deficientele senzoriale și motorii, aproape omniprezente, se referă în special la dificultăți de vedere, ale auzului, ale mersului și ale vorbirii. Treptat, se constată o înmulțire a bolilor, modificări în aspectul fizic, apariția și înmulțirea ridurilor. Cercetările au arătat că, capacitățile fizice încep să scadă după 40 de ani.

Specifice îmbătrânirii sunt modificările morfologice importante: scăderea numărului de celule parenchimatoase (în fiecare zi, scoarța cerebrală pierde în mod ireversibil zeci de mii de neuroni), atrofia organelor interne, înmulțirea țesutului conjunctiv (scleroza). Scleroza vaselor (ateroscleroza) scade aportul de oxigen și de substanțe nutritive la nivelul țesuturilor și organelor, afectând funcționarea acestora.

Modificările fiziologice constau în scăderea capacității funcționale a ficatului, rinichilor, inimii, organelor de simț și a glandelor endocrine. Homeostazia organismului (coordonarea și reglarea sa) este alterată. Alterările biochimice sunt prezente, activitatea enzimelor este perturbată, biosinteza proteinelor specifice este alterată cantitativ și calitativ. Apare excesul de țesut adipos, cu infiltrare grăsoasă a unor organe vitale (inima).

Organele hematopoietice (măduva osoasă, splină, ganglionii limfatici) se atrofiază, oasele suferă procese de atrofie (osteoporoza), demineralizare sau osteoscleroza, care dau deformări osoase și fragilizează oasele. Articulațiile suferă modificări de tipul artrozelor și spondilozelor. Mușchii suferă și ei modificări trofice și degenerative, infiltrații grase, urmate de pierderi ale masei musculare.

Pielea traduce vizibil și fidel trecerea timpului, ea devine uscată și zbârcită, își pierde elasticitatea și se acoperă cu pete pigmentare. Apare căderea (alopecie) și albirea părului.

La vârsta de 20 de ani, inima are un randament maxim, la 50 de ani acesta scade la 85%, iar între 65-75 de ani randamentul ei scade la 65-70%, datorită în principal rigidității crescute a miocardului. Mult mai dramatic scade însă capacitatea pulmonară după 45-50 de ani, ajungând uneori până la 20-30% din capacitatea maximă, mai ales la fumători.

Cele mai grave urmări ale aterosclerozei se manifestă asupra arterelor inimii (coronare) și ale creierului (cerebrale). Scăderea numărului de neuroni, la o anumită vârstă determină simptome caracteristice îmbătrânirii, de la pierderea memoriei și tulburări ale ideației, până la ramolismentul cerebral și demență senila. Menținerea unui creier activ, dă acestuia șanse de a se menține valid până la vârste înaintate.

Debitul renal se reduce între 30 și 80 de ani cu 50%, iar metabolismul bazal cu 15%. Glandele sexuale, tiroida și suprarenalele sunt vizate în special în procesul îmbătrânirii. Declinul vederii începe în jurul vârstei de 40 de ani, cristalinul se acomodează mai greu, scleroza sa da cataractă, iar tulburările dinamicii umorilor oculare pot determina apariția glaucomului. Hipoacuzia la bătrâni se datorează sclerozei urechii interne și atrofiei centrilor acustici din scoarța cerebrală.

Forța musculară scade progresiv, la 60 de ani omul mai are 1/2 din forța pe care o avea la 25 de ani. Mecanismele de apărare ale organismului suferă importante modificări: scad funcțiile imunologice și se accentuează manifestările bolilor autoimmune (eczema, astmul bronșic).

Modificările de vârstă ale organelor nu se produc sincron. Gerontologii sunt unanimi de părere că îmbătrânirea nu depinde în exclusivitate de timp, ci și de acțiunea unor factori externi și de răspunsurile organismului la aceștia. Ereditatea și stilul de viața sunt factori importanți în procesul de îmbătrânire. Viteza de cicatrizare a unei răni, reprezintă un proces biologic care reflectă destul de fidel vârsta morfo-funcțională a organismului.

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PROCESULUI ÎMBĂTRÎNIRII

Greutatea creierului uman descrește cu aproximativ 5% între 30 și 70 de ani, cu 10% până la 80 de ani și cu 20% până la vârsta de 90 de ani. Există o anumită pierdere de celule nervoase, dar aceasta este minoră și selectiva, mai important este însă declinul calitativ al proceselor nervoase. Plăcile șenile cresc odată cu vârsta ca număr, iar leziunile ischemice sunt prezente în creier la 1/2 dintre oamenii de peste 65 de ani. Funcțiile intelectuale măsurate cu testele de inteligență standard scad începând de la mijlocul vieții, dar există o importanță variație individuală.

Deteriorarea memoriei de scurtă durată este o caracteristică evidentă a îmbătrânirii. Achizițiile cognitive sunt reduse, dar compensează prin marea experiență de viață. Lentoarea este de asemeni prezentă, ca și deficitele motorii, cu origine mai degrabă centrală, decât periferică. Vârstnicii prezintă alterări importante ale personalității și atitudinilor, o precauție excesivă, rigiditate și degajare de lumea exterioară.

Vârsta psihologică se referă la competentele mentale pe care persoana le poate mobiliza ca răspuns la schimbarea mediului. Ea include capacitățile mnezice (memoria), capacitățile intelectuale (inteligența) și motivațiile de a întreprinde. O bună menținere a acestor activități permite o mai mare stima de sine și conservarea unui nivel înalt de autonomie și control.

Percepția reprezintă mecanismele fiziologice și psihologice cu rol de preluare a informațiilor din mediu sau organism și de prelucrare a acestora. Percepția este polisenzorială. Îmbătrânirea vizează mai ales 3 modalități senzoriale: echilibrul, auzul și vederea, cu consecințe grave atât la nivel psihologic, cât și social.

Cattell (1963, conform Fontaine Roger, 2008) a stabilit existența a două inteligențe, una fluidă (care scade odată cu vârsta) și alta cristalizată (care rămâne stabilă sau chiar se îmbunătățește odată cu vârsta). J.Piaget (conform Fontaine Roger, 2008) atribuia un rol fundamental activității persoanei, în elaborarea și menținerea structurii sale intelectuale. Numeroși specialiști au subliniat faptul că un număr important de persoane vârstnice funcționează în mod suboptim. Îngustarea socială a universului lor îi antrenează adesea către o subutilizare a propriei inteligente. Th.Ribot (conform Fontaine Roger, 2008) a definit involuția ca negativul evoluției, individul pierde întâi ceea ce a achiziționat cel mai recent.

“Plângerea mnezică” este frecventă la persoane vârstnice și se pare că este corelată cu unele trăsături de personalitate și cu o stare depresivă. Memoria umană se deosebește de memoria artificială prin faptul că structura mnezica se modifica continuu, în funcție de vârstă și de experiența individului, fiind în permanentă construcție, iar amintirea este o elaborare mentală instabilă. Memoria este failibilă, fapt dovedit de uitare.

Personalitatea este felul unei persoane de a gândi, de a se simți, de a acționa sau de a reacționa în situații cotidiene. Unele aspecte care țin de personalitate sunt extreme de stabile (temperamentul), altele se pot transforma (caracterul), dar totul depinde de context și de istoria persoanei. C.G.Jung (conform Fontaine Roger, 2008) considera că manifestarea tendinței spre introvertire este o caracteristică a îmbătrânirii. În raport cu faptele istorice, persoanele în vârstă devin din ce în ce mai autonome, îmbătrânirea apărând ca un proces de individualizare și de personalizare. O persoană vârstnică este mai puțin receptivă, mai puțin curioasă, are loc o scădere a instinctualității, iar “trecutul” său poate constitui o povară. Procesul îmbătrânirii poate atrage și o accentuare a emotivității, astenie, anxietate. Hiporeactivitatea poate dă aparența de apatie și blazare. Reveria și introspecția sunt des apelate.

Teama de moarte care apare la bătrâni, poate duce la o exacerbare a sentimentului religios. Pot apărea și alte temeri; de singurătate, de sărăcie, de neputințe, etc. Cea mai sever resimțită este însă teama de a-și sfârși zilele într-un azil de bătrâni.

Cel mai bun predictor al unei bătrâneți optime în plan cognitiv se dovedește a fi nivelul studiilor. Al doilea predictor este capacitatea de expirație pulmonară, care este a definit involuția ca negativul evoluției, individul pierde întâi ceea ce a achiziționat cel mai recent. Al treilea predictor este creșterea activităților fizice obositoare (fără exces) în casă și în jurul ei. Ultimul predictor este un factor de personalitate (percepția propriei eficacități sau încrederea în sine) necesar pentru menținerea intelectului la un nivel înalt.

“Plângerea mnezică” este frecvența la persoane vârstnice și se pare că este corelată cu unele trăsături de personalitate și cu o stare depresivă. Memoria umană se deosebește de memoria artificială prin faptul că structura mnezica se modifică continuu, în funcție de vârstă și de experiența individului, fiind în permanență construcție, iar amintirea este o elaborare mentală instabilă. Memoria este failibilă, fapt dovedit de uitare.

Oamenii nu utilizează decât o parte a capacităților lor intelectuale și fizice, rezerva fiind susceptibilă de a fi utilizată în fianctie de motivațiile personale și de solicitările mediului. Persoana virstica dispune de mari rezerve latente, care totuși nu-i permit să concureze cu o persoană tânără. Cercetătorii susțin că persoanele care-și antrenează funcția cognitivă, devin mai puțin susceptibili în a dezvolta o maladie Alzheimer. Scăderea brutală a performanțelor intelectuale, în special în registrele rezistente la îmbătrânire (memoria semantică, inteligenta cristalizată), este un senmal predictiv al iminentei morții. Scăderea rezervelor de capacități latente este indiciu psihologic al faptului că individual își trăiește ultimii ani ai vieții.

Starea psiho-patologică a unei persoane nu se poate evalua fără să se țină seama de contextul ei de viață și de răspunsurile anturajului său. La vârstnici, manifestările psiho-patologice sunt numeroase și multiforme, cele mai frecvente fiind stările depresive și dementele de tip Alzheimer.

PSIHO – PATOLOGIA VÂRSTNICULUI

Demența, este o alterare treptată psihică, a funcțiilor intelectuale, afective și morale, o alterare a întregii conduite, datorată unor afecțiuni organice și funcționale ale creierului. Cel care suferă de demență nu se poate concentra, nu are inițiative, nu poate urmări obiective de durată. Amintirile recente sunt mai alterate sau blocate decât cele mai vechi. Ca sistem de apărare, persoana în cauză completează, fabulează. Afectivitatea se inundă de instabilitate, puerilitate, indiferență, uneori megalomanie, idei de persecuție. Au loc destructurări ale planului coordonărilor motorii. Demența este însoțită de tulburări de văz, auz, tact, dificultăți de control sfincterian.

În general, demența se dezvoltă treptat, dar poate deveni evidentă, foarte des, după o exacerbare produsă de o schimbare în circumstanțele sociale sau de o boală recurentă. Persoanele cu aptitudini sociale bune, pot menține o fațadă socială în ciuda deteriorării intelectuale severe. Când solicitările depășesc abilitățile, mult reduse, pot apărea explozii de furie. Gândirea se încetinește și devine sărăcită de conținut, are loc tocirea afectivă, iar conștiința bolii lipsește.

Demența la vârstnici, poate fi împărțită în trei grupe, potrivit cu etiologia și patologia:

-demența de tip Alzheimer, are aceleași modificări patologice cerebrale ca și demența presenilă, este tipul cel mai comun de demență la vârste înaintate;

– demența multiinfarct, este datorată multiplelor infarcte cerebrale, rezultate din ocluzii vasculare (corespunde tipului mai vechi, de dementă aterosclerotica);

– demența datorată altor cauze, precum; neoplasmele, toxiinfecțiile, tulburările metabolice, în unele cazuri fiind reversibilă.

Boala Alzheimer, este demența cea mai frecvență, începe de obicei dupa70 de ani și apare mai ales la femei. Moartea survine la 5-7 ani de la debutul bolii. Consultul medical este rareori cerut înainte de intrarea într-un stadiu avansat de deteriorare cronică, cu excepția unei agravări subite legată de altă afecțiune. Debutul este, de obicei, insidios în primii 2 până la 5 ani, cu o perturbare din ce în ce mai pronunțată a memoriei și cu lipsa de spontaneitate. Dezorientarea este, de regulă, un semn precoce și poate deveni evidentă într-un mediu nefamiliar.

Dispoziția poate fi predominant deprimată, euforică, aplatizată sau labilă. Auto- îngrijirea și comportamentul social se prăbușesc, deși unii pacienți își păstrează o bună fațadă socială în ciuda deteriorării cognitive severe. Pacienții sunt adesea neliniștiți și se pot trezi noaptea dezorientați și perplecși. În stadiile incipiente, defectele de personalitate devin mai evidente. În stadiile avansate, deteriorarea intelectuală și modificările de personalitate sunt evidente, tulburările de limbaj și vizo-spațiale sunt frecvente. O boală organică intercurentă cu delirum poate duce la o deteriorare subită a funcției cognitive, care se poate permanentiza.

Cercetările de până acum au arătat că există o legătură între nivelul studiilor, nivelul socio-profesional și riscul de a dezvolta o maladie Alzheimer. Persoanele instruite dispun de mai multe resurse cognitive, ceea ce le permite o optimizare selectivă mai eficientă pentru a masca mai multă vreme sau pentru a compensa deficientele care însoțesc dezvoltarea demenței. Consumul de alcool scade riscul de demență, iar tratamentele hormonale ale menopauzei pot juca un rol protector față de apariția demențelor.

Depresia, este o tulburare obișnuită în ultima parte a vieții și este boala psihiatrică cel mai bine tratată. Prevalența este de 10% – depresie de severitate clinică la persoane de peste 65 de ani și 2-3% – cazuri severe. Debutul tulburărilor depresive severe cel mai frecvent este între 50-65 ani, foarte rar după 80 de ani.

Pacientul cu depresie de severitate moderată prezintă o dispoziție scăzută, lipsa plăcerii, gândire pesimistă și o energie redusă, toate ducând la o deteriorare a eficienței. Aspectul exterior al pacientului este caracteristic. Îmbrăcămintea și ținuta pot fi neglijate. Trăsăturile feței exprimă tristețe: comisurile bucale sunt coborâte, este prezentă o cută adâncă verticală între sprâncene. Mersul este încetinit, umerii sunt aplecați, capul înclinat înainte, privirea este în jos.

Persoanele depresive manifestă schimbări cognitive și comportamentale caracteristice: ele sunt apatice, demotivate și sensibile doar la evenimentele negative din viața lor, ceea ce creează un feed-back de întărire a stării lor. Tulburarea devine majoră atunci când starea durează mai mult de câteva săptămâni. În acest caz simptomele sunt următoarele; insomnie, letargie, izolare socială, puternică degradare a stimei de sine.

Sub forma sa maniaco – depresivă, tabloul este diferit. Persoana alternează între stări numite maniacale, în timpul cărora este hiperactivă, entuziastă, făcând adesea planuri nechibzuite și manifestând un optimism exagerat și stări depresive, ale căror simptome au fost descrise mai sus. Maniaco-depresivii cer frecvent de la apropiați sfaturi de care la fel de frecvent nu țin cont. Își irită anturajul prin firea lor imprevizibilă. Sub forma sa paroxistică, avem de a face cu starea psihotică (psihoza maniaco-depresivă).

Simptomele depresive sunt mai izbitoare la bătrâni. Ideile delirante depresive legate de sărăcie și de afecțiunile somatice sunt obișnuite, iar ocazional apare delirul de negație, precum credința că propriul corp este lipsit de conținut, inexistent sau că nu funcționează. Halucinațiile cu caracter acuzator sau obscen sunt frecvente. O mică parte din pacienții cu lentoare manifestă „pseudodemența”, adică au o dificultate evidentă în a se concentra și a-și aminti, dar o testare clinică atentă arată că nu există defect de funcționare a memoriei.

O ameliorare considerabilă a simptomelor depresive se poate obține în câteva luni, la 85% din cazuri. Prognosticul prost este asociat cu severitatea bolii inițiale, cu precaritatea sănătății somatice și cu evenimentele grave din viața pacientului.

Suicidul este consecința unei stări depresive grave, căreia individul decide să-i pună capăt definitiv (frecvent consecutivă morții partenerului). Suicidul este frecvent la bătrâni, cu preponderentă la bărbați. Față de tineri, la care tentativa de suicid este de cele mai multe ori un strigăt de ajutor (o sinucidere, la 7 tentative eșuate), la vârstnici, în majoritatea cazurilor este vorba de o dorința reală de a muri (8 sinucideri, la o tentativă eșuată).

VÂRSTNICUL-ÎNTRE NORMAL ȘI PATOLOGIC

Pacientul vârstnic impune întotdeauna o anumită situație particulară-punând medicul într-o situație diferită de cea a examinarii unui bolnav tânăr sau adult- și anume, aceea de a diferenția normalul de patologic.

Această particularitate derivă din faptul că normalul adultului este diferit de ceea ce considerăm normal la vârstnic, deoarece procesul de îmbătrânire (proces natural, fiziologic) atrage după sine modificări ale parametrilor morfologici și funcționali ai organismului, modificări ce sunt considerate fiziologice pentru o anumită vârstă. Cu alte cuvinte este important de stabilit dacă ne aflăm în fața unui vârstnic cu modificări de „îmbătrânire în cadrul fiziologic” sau în fața unui „bolnav în vârstă” (Constantin Bogdan, conform Corneliu Borundel, 1994).

Cu toate acestea, diferențierea este deseori dificilă, cele două procese pot să coexiste strâns intricate, fiind greu de separat, ceea ce influențează negativ evaluarea corectă a vârstnicului și elaborarea măsurilor terapeutice.

Pornind de la această dificultate, în practică se pot întâlni două aspecte:

– Fie se consideră drept patologice unele aspecte de îmbătrânire normală, situație pe care Dr. Constantin Bogdan o consideră cu certitudine cea mai frecventă;

– Fie se consideră drept normale aparținând îmbătrânirii fiziologice anumite aspecte patologice.

Roland Cape aprecia că această a doua situație este frecvent întâlnită și datorită anturajului vârstnicului (rude, prieteni), care încearcă să-l convingă că trebuie să se consoleze cu idea că sănătatea deplină este de domeniul trecutului și că trebuie să se mărginească la a fi bolnavi și slabi, așteptându-se la a fi și mai rău înainte de sfârșit.

Pacienții vârstnici trebuie încurajați să relateze simtomele noi și supărătoare imediat ce apar. Vârstnicii vor aprecia la rândul lor interesul pe care îl are medicul sau îngrijitorul lor, vor avea încredere în ei și astfel vor putea fi liniștiți în situațiile în care acuzele ținând de involuția lor fiziologică n-ar trebui să îi alarmeze (există situația ca și la vârste foarte înaintate un om să accepte cu greu că scăderea forței fizice sau a vederii, de exemplu, este un fenomen normal).

Rezumând natura clinică a pacientului vârstnic în câteva cuvinte, se poate spune că el este un individ ale cărui rezerve funcționale uriașe din timpul dezvoltării și maturității sunt în mare măsură pierdute. În ciuda rezervelor reduse, majoritatea sistemelor continuă să funcționeze destul de exact, deși într-un ritm încetinit apreciabil.

Vârstnicii își imaginează de obicei un tablou de boală cronică și continuă, cu reducerea capacității și cu dizabilități. Trebuie accentuat însă că boala cronică și vârsta nu merg întotdeauna mână în mână.

Este important deci a se face deosebirea între pacienții suferinzi de boli cronice și vârstnici. Aceștia ar putea avea multe probleme de boală, caracteristică fiind polipatologia, însă în relative puține cazuri ele conduc la instalarea dizabilităților complexe ce au ca rezultat pierderea independenței. În celelalte cazuri, speranța de a obține o revenire satisfăcătoare la independență este bună.

Pacienții vârstnici exprima numeroase stări cronice de boală, remarcabile fiind: boala arterosclerotică vasculară, bronhopneumopatia cronică obstructivă, diabetul zaharat tardiv, artrite cronice. Prima și cea mai comună dintre acestea – arteroscleroză – se manifestă de obicei ca o serie de episoade acute de infarct miocardic, cangrene din cauza bolii vasculare de fond.

Cu toate că o parte din indivizi devin bolnavi cronici în aceste condiții, majoritatea continuă să mențină un mod de viață independent în afară perioadelor acute ocazionale. Trebuie adăugat aici ca inclusiv grupul cu dizabilitate tratat cu seriozitate poate să ducă o existență satisfăcătoare.

Cronicitate nu înseamnă că tratamentul nu poate fi aplicat pentru a reduce problemele și a ajuta menținerea independenței.

O altă problemă legată de patologia vârstnicului, care considerăm că merită a fi amintită, este aceea a unei afecțiuni chirurgicale cu risc de deces, de exemplu descoperire unui anevrism aortic abdominal asimptomatic la un octogenar, situație potențial letală pentru că ruptura anevrismului va fi aproape sigur cauzatoare de moarte. O intervenție chirurgicală ar înlătura anevrismul și riscul sau letal, dar pe de altă parte, o astfel de intervenție efectuată la un octogenar sănătos este grevată de o mortalitate destul de mare (aproximativ 19%) și poate determina, prin stressul operator și prin posibilele efecte adverse ale medicamentelor, deteriorarea capacității psihice și a independenței individului.

Experiența arată că majorității vârstnicilor, dacă li se oferă posibilitatea de a alege, preferă o viață scurtă și independentă în locul unei lungi perioade de invaliditate, când ei sunt dependenți de îngrijirile altora.

ASPECTE SOCIALE ALE VÂRSTEI A TREIA

„Trăiește o viață bună, onorabilă. Când vei îmbătrâni și vei privi înapoi, vei putea să te bucuri de ea a doua oară.” (^ „Cugetări despre bătrânețe” – Dalai Lama)

Vârsta socială se referă la rolurile, statutul și obiceiurile unei persoane în raport cu ceilalți membrii ai societății. Această vârstă este puternic determinată de cultură și istoria unei țări. În societățile industrializate de astăzi nu mai exista „ritualurile inițiatice” tradiționale, care marcau trecerea la un nou statut social.

Pensionarea reprezintă oficial încheierea carierei profesionale, ieșirea persoanei din viață activă, productivă, înseamnă renunțarea la un statut social, înseamnă intrarea într-o altă etapă a vieții și anume, bătrânețea. Pensionarea poate fi percepută ca un sfârșit, dar și ca un început. Pentru unii oameni ea vine ca o eliberare (mai ales pentru cei care nu au avut satisfacții profesionale), pentru alții ca o recompensă "după o viață de muncă", pentru alții este un moment mult așteptat pentru a se dedica unor activități pentru care până acum nu au avut timp (călătorii, grădinărit, voluntariat etc). Ea poate fi asociată și cu asumarea unui nou rol (acela de bunic sau de bunică).

Unul dintre sentimentele încercate de numeroase persoane vârstnice este cel de inutilitate. Kaufman (1986, conform Fontaine Roger, 2008) demonstrează că o persoană nu este percepută ca „bătrână” de către prieteni și familie atât timp cât continuă să aibă activități productive. Cercetările efectuate de E. Durkheim (1897, conform Fontaine Roger, 2008) au dus la concluzia că izolarea și lipsa de relații cu ceilalți sunt predictori ai comportamentelor suicidare.

Angajamentul social se definește prin două componente: menținerea relațiilor sociale și practicarea unor activități productive, de acestea depinzând calitatea vieții celui pensionat, starea de bine subiectivă și satisfacția de a trăi. Deși responsabilitățile sociale regresează după vârsta de 60 de ani, posibilitățile pentru munci intelectuale se mențin valide până la vârsta de 70 de ani și chiar mai mult.

Pensionarea, mai ales în mediul urban, aduce cu sine modificări ale modului de viață, întreruperea bruscă a relațiilor de muncă, schimbarea poziției în cadrul familiei și a grupului social, aspecte care pot atrage tulburări precum; apatia, stările depresive, tendința de izolare. Teama de o viață inactivă și lipsa de speranță, diminuează dorința de a trăi, observându-se din statistici o mortalitate mai mare la subiecții pensionați în primii 5 ani după aceasta. Scăderea veniturilor, odată cu pensionarea, limitează viața persoanei și o privează de lucruri cu care era obișnuita. Grija zilei de mâine poate contribui și ea la modificarea tonusului psiho-afectiv.

Studiile efectuate atestă faptul că experiența acumulată într-o profesie, compensează la vârstnic capacitatea fizică mult diminuată, iar spiritul de analiză și răspundere sporită, cresc eficiența muncii. Absenteismul și accidentele de munca au o pondere mai mică la vârstnici.

Capitolul II. VÂRSTNICII ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ

2.1. VÎRSTNICII ȘI ROLURILE FAMILIEI ȘI SOCIETĂȚII

Evoluția și progresul omenirii sînt strâns legate de dezvoltarea formelor de colectivitate umană; dintre acestea, familia reprezintă una dintre verigile cele mai importante și mai stabile. Familia este celula de bază a societății, iar caracteristicile ei sînt în strînsă dependență de condițiile social-politice, economice și culturale ale societății. Ea deține o serie de funcții proprii, care prezintă o deosebită importanță.

Oamenii își petrec viața și își desfășoară activitatea în anumite colectivități sociale bine determinate, iar familia este pentru fiecare om o realitate socială primordială. În cursul istoriei, al evoluției societății s-au modificat însă atît structura familiei cît și funcțiile ei, ceea ce a determinat modificarea raporturilor dintre generații, dintre diferitele ei componente. Aceste transformări s-au accentuat în ultimele decenii, atît din considerente demografice (creșterea duratei de viață a determinat o conviețuire îndelungată a 2, 3 sau chiar 4 generații), cît și ca urmare a revoluției tehnico-științifice, a procesului de industrializare și urbanizare (fenomene care au loc într-un ritm extrem de accentuat) ; acestea au exercitat o influență foarte puternică asupra familiei.

Poziția bătrânului în familie trebuie încadrată în complexul drepturilor și datoriilor, ea fiind condiționată de puterea economică a familiei, păstrătoarea tradițiilor și a culturii. Bătrânului îi revine sarcina de întreținere a tradițiilor și de educație, iar descendenții îi datorează respect, ocrotire și afecțiune.

Aderăm la următoarea clasificare a culturilor :

— culturi postfigurative, în care tinerii învață de la părinți;

— culturi configurative, în care dinamica dezvoltării sociale este accelerată, părinții fiind nevoiți să învețe împreună cu copiii ;

— culturi prefigurative, în care părinții trebuie să învețe de la copii și nepoți.

Fiecare cultură are un anumit ideal de vârstă: în același timp, optica asupra vârstelor variază și ea cu …vârstă.

Situația familiei în societatea contemporană este condiționată de două elemente primordiale: cel economic șl cel cultural. Actuala organizare economico-socială, legată de procesul de industrializare și urbanizare, a determinat modificări esențiale în structura familiei, o adaptare a vechilor roluri, tradiționale la noile exigențe. Familia, în organizarea industrial-urbană actuală, este eliberară de multe sarcini de care era grevată în trecut. Înainte vreme, familia (prin membrii ei mai vârstnici, mai înțelepți, mai cu experiență) era păstrătoarea tradițiilor și a valorilor culturale și sociale. În societatea de astăzi există nenumărate instituții sociale care dezvoltă și întregesc o serie de funcții pe care altădată le îndeplinea familia.

Bătrînul trebuie să se facă util și să fie folosit cu înțelepciune în familie, care îi creează astăzi o poziție de oarecare egalitate față de membrii ei mai tineri. Nu mai este vorba despre supunerea oarbă în fața unui părinte sau bunic autoritar și puternic, ci despre afecțiunea și respectul față de un părinte-prieten. Această situație nouă implică un efort de adaptare din partea tuturor membrilor familiei, dar mai ales din partea bătrânilor. În caz contrar, pot apare conflicte sau alte situații latente de criză în relațiile familiale.

În „vârsta a treia" trebuie intrat cu dorința de a-ți pune în evidență cele mai favorabile trăsături ale personalității, de a nu lăsa să se manifeste cele nefavorabile, care vin odată cu anii. Aceasta, cu convingerea că este pe deplin posibil ca și la bătrînețe omul să-ți poată controla conduita.

Psihologii și psihiatrii consideră că bătrânețea are, printre consecințele ei, susceptibilitatea, tendința de a exagera, de a interpreta orice cuvînt sau gest al celor din jur, cărora vârstnicii se tem să nu le devină povară. Proasta dispoziție se permanentizează, evenimentele fericite reușesc să le risipească numai pentru puțin timp pesimismul bătrânesc, frica de singurătate și de moarte. De aici irascibilitatea, atenția exagerată față de bolile lor, reale sau imaginare, reproșul amar, adesea nedrept sau indiferența față de propria lor persoană.

Situația vârstnicului în familie este, desigur, extrem de dificilă, însă aceste dificultăți pot și trebuie depășite, dacă tinerii vor înțelege cu claritate că aceste manifestări „negative" nu sunt determinate de rea voință, ci de particularități fiziologice, de procese ireversibile care însoțesc procesul îmbătrânirii. Pentru aceasta este nevoie, evident, de mari eforturi, atât din partea tinerilor, cât și a vârstnicilor înșiși. Dar, fericirea și liniștea familiei merită din plin aceste eforturi. Prin urmare, este necesară multă îngăduință și înțelegere reciprocă.

Studiul întreprins de V. Rugină, R. Duda și Viorica Blănaru (conform Duda Rene, 2003) asupra unor factori psiho-sociali insuficient investigați pînă în prezent, asupra duratei vieții la 139 cupluri conjugale de vârstnici arată că adesea o serie de factori subiectivi, psihologici ai climatului familial, condițiile intime, rezonanțele psihice ale traiului în doi pot exercita o influență favorabilă asupra duratei vieții, printre care: sentimentul de mulțumire conjugală, viața petrecută predominant în interiorul familiei în condiții de calm și intimitate, acomodarea rapidă la existența în doi, viața activă în slujba intereselor familiale ș.a.

"Dinamica climatului familial variază în raport cu numeroase elemente pozitive și negative, care survin în cursul vieții conjugale. În general, se constată că familiile devin mai unite în situațiile în care evenimentele își au cauzele în exterior (pierderea unui copil, dezechilibru financiar), în care caz membrii cuplului conjugal acționează de regulă în sens pozitiv (explicațiile cuprind factori de ordin general-uman) și, din contră, devin mai puțin unite, mai dezbinate în cazurile în care cauzele provin din interior (eșecul social al unui partener, zgâr- cenie exagerată, alcoolism). Rezultă că, de multe ori, condițiile intime, rezonanțele psihice ale traiului în doi, ale problemelor pe care le ridică viața familială, oricît de simplă ar fi aceasta, exercită o acțiune puternică asupra duratei vieții la cuplurile de vârstnici."

Autorii citați (V. Rugină, R. Duda și Viorica Blănaru, conform Duda Rene, 2003) constată că în 67,6% din cazuri primul decedează soțul, iar numai în 32,4% soția. Decesul precoce al soțului, mai vârstnic și mai puțin rezistent în fața „consumului" fizic și psihic al vieții în general, reprezintă de fapt cauza principală a scurtării duratei de conviețuire a unui cuplu de vârstnici. De altfel, decesul unui partener scurtează și viața celuilalt congener (s-au citat chiar cazuri de sinucideri ale partenerului rămas singur sau decese la foarte scurt timp după cel al primului partener).

În viața cuplului de vârstnici se constată diferențe destul de evidente în comportamentul soțului față de cel al soției. Astfel, femeile adoptă la bătrânețe o atitudine mai realistă, gama reacțiilor este mai largă în fața îmbătrînirii partenerului, sânt mai active și mai reactive în cazul în care trebuie să acorde ajutor și îngrijire partenerului compromis existențial; ele susțin în majoritatea cazurilor moralul familiei.

În cele mai multe cazuri (59,7%) bărbații îmbătrânesc primii, ei fiind, dealtfel, mai vârstnici decât soțiile lor, în medie, cu 4,2 ani. Explicațiile cuprind factori mai mult biologici decât psihici. Viața activă determină o longevitate crescută, mai vizibilă la femeie. Influența copiilor ajunși maturi, asupra cuplului de vârstnici, s-a vădit prin aceea că la 54,0% din cupluri s-a evidențiat un ajutor moral și material din partea copiilor maturi.

În ultima parte a conviețuirii, când membrii cuplului ating vârstele avansate, se constată că ei rămân încă activi, atenția fiind îndreptată în principal asupra asigurării bunăstării proprii și a urmașilor. Varietatea de activități constatate susțin „tonusul” cuplului, mărind interesul pentru viață a membrilor lui și indicând existența unor resurse ocupaționale și productive încă insuficient valorificate.

Din analiza psiho-socială a cuplurilor de vârstnici în ultima perioadă a conviețuirii rezultă că la 22,3% dintre acestea persistă conflicte-rămășițe ale celor vechi, din timpul desfășurării vieții adulte, la 11,5% erau conflicte mai noi, legate de transformările suferite de cupluri în ultima perioadă de viață, iar la 5,8% s-au constatat conflicte noi legate de faptele exterioare cuplului.

Problemele ridicate de decesul unui partener, după o lungă perioadă de conviețuire, sunt deosebit de importante, prin comportamentul și evoluția diferită a bărbatului și femeii rămase singure, precum și prin sarcinile ce revin colectivității față de vârstnicul supraviețuitor. Soțul decedează primul într-o proporție ridicată (67%), iar soția în numai 32,3% din cazuri. Mai tinere decât bărbații, având o durată medie a vieții mai ridicată, femeile supraviețuiesc o perioadă mai înaintată, acomodându-se mai repede și mai ușor la viața singulară.

În cazul soției supraviețuitoare, aceasta a întâmpinat diferite dificultăți existențiale în 29,8% din cazuri, față de 26,7% în cazul soțului supraviețuitor. Durata supraviețuirii partenerului arată că soțiile supraviețuiesc, în medie, o perioadă mai îndelungată decât bărbații (8,6 ani, față de 6,3 ani). Urmărind preocupările principale ale supraviețuitorului, la soți se constată o continuare a preocupărilor vechi într-o proporție mai ridicată decât la soții. Femeile, în condițiile supraviețuirii, asimilează mai mult decât bărbații și atribuțiile partenerului decedat, fără a înceta activitatea proprie anterioară, fapt care influențează în mod pozitiv prelungirea duratei supraviețuirii. Se remarcă de asemenea inerția vârstnicilor de a prelua noi activități, precum și o proporție destul de mare de supraviețuitori care au trăit în inactivitate (14,5% pentru femei și 12,5% pentru bărbați). Durata medie a supraviețuirii este mai ridicată la vârstnicii care au trăit în activitate.

Se consideră necesară luarea unor măsuri de colectivitate în vederea asigurării condițiilor de locuit, la domiciliu sau în instituții de ocrotire și a dezvoltării serviciilor de asistență socială pentru vârstnici în scopul rezolvării problemelor care survin în existența cuplului și, îndeosebi, a vârstnicului supraviețuitor.

Din punct de vedere psihologic, bătrânul este un alt om, care vede lumea într-un alt mod decât tânărul. Se poate afirma, în acest sens, că tinerețea și bătrânețea sunt vârste complementare și nu exclusive. Dar, pentru aceasta, este necesar că bătrânețea să devină — într-o măsură cât mai mare — o perioadă pozitivă a vieții, să i se recunoască și să i se stimuleze „calitățile”.

În perioada actuală se discută mult asupra rolului și statutului optimal al vârstnicilor. În această privjnță, intervin o mulțime de date ale problemei: societatea are nevoie să se utilizeze la maximum capacitățile produictive și experiența vârstnicilor; în același timp, tinerii își manifestă dreptul lor la afirmare socială; bătrânul are dreptul la o viață fără solicitări dificile și asigurată; munca reprezintă o condiție fundamentală a eubiozei ș.a. Totodată, în tot mai multe țări, criteriul calendaristic — în ce privește drepturile și datoriile cetățenilor — devine din ce în ce mai lax, mai puțin important, mai imprecis.

Există situații în care bătrânul, din cauza stării sale fizice și funcționale precare, se găsește într-o totală dependență economico-culturală, afectivă, existențială și medicală. În acest caz el poate încerca sentimentul unei inutilități familiale și sociale, poate fi neglijat sau chiar ignorat. Dacă, dimpotrivă, familia își asumă un atașament supraprotector față de bătrân, reușind – prin îngrijiri exagerate – să-l facă să se simtă încă mai inutil, rezultatele sunt de asemenea nefavorabile.

La baza acestor situații familiale, studiate astăzi de psihosociologi, stau două elemente: creșterea continuă a numărului de persoane vîrstnice și nefolosirea suficientă a capacităților restante, ocupaționale ale acestora. Rezultă că familiei și societății le revin o serie de obligații și îndatoriri față de bătrâni, pentru rezolvarea cărora nu trebuie omisă nici opinia celor direct interesați, adică a vârstnicilor înșiși. Hotărâtoare în evoluția socială, medicală, psihologică etc. a vârstnicilor este atitudinea lor față de muncă, față de viață, față de ei înșiși. Există la bătrâni o dorință vie de a rămâne activi, de a avea importanță, în contradicție cu dorința lor legitimă de a se odihni, de a se dezangaja. Tocmai această dorință de activitate a vârstnicilor trebuie încurajată și organizată, de către familie, grupul social și societate. Stadiul de civilizație al unui popor, al unei națiuni poate fi demonstrat, pe bună dreptate, și prin felul în care reușește să soluționeze dificila și pretențioasa problemă a bătrânilor. Astăzi, societatea intervine activ în rezolvarea multor probleme medico-sociale ale vârstnicilor pe care înainte le rezolva aproape exclusiv familia.

Sănătatea, vigoarea și activitatea vârstnicilor depind, în mare măsură, de modul în care familia și comunitatea țin seama de necesitățile psiho-afective și sociale ale acestora.

Rolurile persoanelor vârstnice sunt strâns legate de așteptările societății contemporane de la aceste persoane. Din acest punct de vedere există doi poli, primul care are ca reprezentare persoana vârstnică aflată în putere, activă, care este utilă societății, care profită de viața pe care o mai are de trăit și continuă viața adultă, iar la celalalt pol se situează persoana vârstnică dependentă, singură, bolnavă și care nu mai are de așteptat decât moartea. Înaintarea în vârstă, precum și așteptările societății afectează modul în care persoanele vârstnice exercită aceste roluri.

2.2 REPERE ISTORICE ÎN DEZVOLTAREA PROTECȚIEI SOCIALE LA NIVEL EUROPEAN

Considerăm necesară prezentare acestor aspecte întrucât România, ca entitate statală, conviețuiește în spațiul european. Vom face referiri și la serviciile sociale din țări membre ale Uniunii Europene deoarece și România vrea să se integreze în această structură și de aceea va trebui să îndeplinească în viitorul apropiat aceste criterii și standarde.

Odată cu integrarea în Uniunea Europenă, la 1 ianuarie 2007, România a început un proces continuu de schimbare a politicilor, obiectivelor, principiilor si reglementărilor comunitare în toate domeniile, în vederea asigurării unei dezvoltări socio-economice de tip european și reducerea cât mai rapidă a disparităților semnificative față de cele existente la nivelul statelor membre ale UE. În acest context nu au întârzâiat să apară schimbări și în domeniul protecție sociale a persoanelor vârstnice.

Până nu demult, interesele si nevoile specifice populației vârstnice din România au fost abordate cu accent principal asupra sistemului de pensii în timp ce o serie de aspecte esențiale, precum marginalizarea socială, abuzurile, stigmatizarea, riscul crescut de îmbolnăvire ce poate genera dizabilități și implicit dependență, au rămas minore. Problematica specifică vârstnicilor este una complexă care, din perspectivă socială, presupune politici adecvate, în strânsă legătură cu multitudinea de probleme aferente (financiare, medicale, sociale, psihologice, etc.), cu atât mai mult cu cât evoluția demografică indică o creștere semnificativă a segmentului de populație vârstnică pentru următoarele decenii.

În privința filosofiei protecției sociale, în cadrul Uniunii Europene întâlnim două mari tendințe: a) sisteme de protecție socială tip Bismark (Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg) în care prevalează principiul solidarității profesionale, iar prestațiile și serviciile depind de cotizațiile muncitorilor și patronilor la bugeml asigurărilor sociale; b) sisteme de inspirație Beveridge (Marea Britanie, Danemarca), unde prevalează un sistem de asigurări generalizat, iar prestațiile și serviciile sociale se acordă diferențiat, în funcție de necesități.

Menționăm faptul că nici una dintre țările membre ale Uniunii Europene nu are modele pure ale uneia sau alteia dintre aceste două mari tendințe. Diferențele se înregistrează în ceea ce privește modul de finanțare, nivelul prestațiilor, rolul autorităților publice și al partenerilor locali.

În fapt, fiecare stat european are o istorie aparte și de aceea modul de organizare socio-administrativă este diferit. întâlnim însă și similitudini, mai ales în ceea ce privește serviciile și prestațiile în caz de bătrânețe, boală, invaliditate. De asemenea, toate țările se confruntă cu șomajul, excluderea socială a unor categorii populaționale (persoane fără adăpost, refugiați și imigranți ilegal, persoane cu handicap), scăderea natalității și îmbătrânirea populației, sărăcia, polarizarea socială etc.

În Germania, primele legi referitoare la asigurările sociale datează de la sfârșitul secolului al XlX-Iea, de pe vremea lui Bismark, cancelarul care a dorit să securizeze populația muncitorească cu scopul de a deturna muncitorii de la mișcările socialiste existente în acel moment.

În 1883 apare legea asigurării de boală a muncitorilor din industrie ce prevedea asigurarea obligatorie a muncitorilor al căror venit nu depășea un anumit plafon; împărțite între muncitori și patroni, nivelul cotizațiilor era proporțional cu salariul; în 1884 apare legea privind asigurarea pentru accidentele de muncă, iar în 1889, legea privind asigurările de invaliditate și bătrânețe (cotizațiile fiind împărțite între muncitori și patroni).

Sistemul actual de protecție socială este format din asigurări (boală, accidente de muncă, pensie, șomaj, bătrâni și persoane cu handicap) și un venit minim garantat ca formă de ajutor social la care se adaugă serviciile de asistență socială.

Asigurarea pentru îngrijirea persoanelor dependente, care privește în mod special persoanele cu handicap și cele în vârstă, datează din anul 1995 și este obligatorie. Ajutorul social se acordă în baza legii din 1961 și presupune, pe de o parte, o alocație de subzistență ce asigură un venit minim garantat, iar pe de altă parte, ajutoare speciale (de graviditate, naștere, școlarizare, încălzire a locuinței). Serviciile sociale sunt structurate sub formă federativă, fiind grupate în șase mari organizații care gestionează sistemul la nivel național. Voluntariatul joacă un rol important în dezvoltarea serviciilor sociale.

Marea Britanie deține unul dintre sistemele de protecție socială inspirate din raportul Lordului Beveridge (Social Insurance and Allied Services, 1942), ce avea ca obiectiv central eliminarea sărăciei. Filosofia sistemului a fost preluată și de alte țări europene. Dominant în cadrul sistemului se află principiul universalității și distribuirii diferențiate a prestațiilor.

Unii cercetători consideră principiile raportului Beveridge ca fiind primele criterii de constituire ale statului bunăstării sociale. în urma apariției acestui raport au fost elaborate trei legi fundamentale pentru sistemul de protecție socială din Marea Britanie: legea privind alocațiile familiale (1945), legea privind accidentele de muncă și asigurări sociale (1946), legea privind crearea serviciului național de sănătate (1946). în paralel cu sistemul de protecție socială a fost creat și un sistem național de sănătate la care accesul este universal și gratuit.

Sistemul actual de protecție socială acoperă întreaga populație, riscurile făcând referire la: familia în dificultate, boală, invaliditate, șomaj, văduvie, bătrânețe, întâlnim următoarele tipuri de prestații; prestații sociale cu caracter contributiv (pensii), prestații noncontributive independente de nivelul resurselor (alocații familiale, prestații pentru persoanele cu handicap) și prestații noncontributive dependente de nivelul resurselor (ajutor social ca formă de venit minim garantat).

De asemenea, există un mediu concurențial în furnizarea serviciilor (autorități locale, organizații nonguvemamentale, asociații private). Autoritățile locale nu au obligația să ofere ele însele servicii, ci să încheie contracte cu furnizorii de servicii, principiu spre care se îndreaptă și România, în mod special în domeniul protecției copilului.

În Franța, necesitatea sistemului de protecție socială a fost evidențiată de revoluția de la 1789. Primele legi apărute în sfera protecției sociale sunt; legea cu privire la asistența persoanelor alienate (1838), legea cu privire la ajutorul medical gratuit (1893), legea cu privire la asistența copiilor (1904), legea cu privire la ajutorul bătrânilor și infirmilor (1905). Asigurările în cazul accidentelor de muncă datează din 1898, iar în perioada 1928-1930 se instituie asigurările obligatorii pentru anumite categorii de muncitori.

Arhitectura sistemului de securitate socială a fost stabilită în 1945 și prevăzută inițial doar pentru salariați, dar concepută astfel încât să permită absorbția întregii populații. Constituția din 1946 prevedea și dreptul la securitate socială. Reforme importante au loc, în primă fază, în 1950, iar mai apoi începând cu 1982 când are loc descentralizarea responsabilităților statului în privința sprijinului social, acesta revenind autorităților locale.

Sistemul include asigurările obligatorii contra riscurilor sociale clasice, fiind finanțat prin cotizațiile salariaților și ale patronilor. Ajutorul social ca formă de venit minim garantat a fost introdus în 1988. Trebuie precizat că Franța se evidențiază printr-un nivel ridicat al finanțării sistemului de protecție socială.

Danemarca, stat care deține poate cel mai generos sistem de protecție socială dintre țările nordice, este o monarhie constituțională, iar regimul politic este acela al democrației parlamentare. Ca urmare a reformei administrative din 1968, țara a fost divizată în 16 comitate și 275 de comune conduse de către un consiliu ales pe o perioadă de 4 ani.

Încă din 1891 a fost adoptată o lege referitoare la populația vârstnică. Spre deosebire de alte țări europene (Italia, Spania, Franța), biserica nu a avut o influență determinantă în politica socială a țării. Sistemul actual de protecție socială se bazează pe principiul universalității, fiind cel mai reprezentativ exemplu al modelului scandinav de „Welfare State”, un sistem finanțat și gestionat de către stat, cu largi drepturi sociale adresate tuturor rezidenților. Sistemul danez deține una dintre cele mai dezvoltate rețele de servicii sociale publice. Toți rezidenții beneficiază de prestațiile serviciului de securitate socială, indiferent dacă au sau nu loc de muncă sau dacă plătesc o cotă-parte la un regim de asigurare. Venitul minim garantat este acordat tuturor persoanelor fără venituri și este gestionat de către autoritățile locale ; acestea au pus la punct un „ghișeu unic” unde beneficiarul se adresează pentru a-și primi drepturile/serviciile sociale.

Sistemul italian actual de protecție socială decurge din vasta mișcare de reformă de la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut a cărei consecință majoră a fost descentralizarea serviciilor sociale.

Ce-a de-a doua mișcare reformistă a avut loc la începutul anilor ’90, având ca rezultat organizarea sistemului în jurul a două axe extrem de importante: un sistem de protecție a muncitorilor (similar altor sisteme europene) și un sistem de servicii sanitare și sociale organizate și gestionate la nivel de comune, provincii și regiuni.

Bugetul regional este autonom, iar încasările provin din împărțirea impozitelor strânse pe plan regional și național. Fiecare regiune dispune de un consiliu și de un guvern regional. Serviciile de asistență socială (informare socială, sprijin economic, ajutor la domiciliu, locuință socială, consiliere psihosociopedagogică) sunt mai dezvoltate în regiunile industrializate din nord. Venitul minim garantat se acordă tuturor persoanelor aflate în nevoie, dar cuantumul acestuia este diferențiat de la o regiune la alta și de la o municipalitate la alta.

Belgia este o țară marcată de trei mari antagonisme : cel lingvistic (pe același teritoriu se întâlnesc trei culturi și se vorbesc trei limbi diferite – franceza, flamanda și germana), cel filosofico-ideologic (opoziția dintre catolicism și laicism este puternică, statul preferând neutralitatea) și cel socioeconomic între clasele sociale (existența unor tensiuni între industrie și agricultură).

Însă de o dezvoltare a asigurărilor sociale putem vorbi de-abia în prima jumătate a secolului XX când apar primele legi sociale: în 1924, legea care stabilește vârsta de pensionare la 65 de ani și introduce asigurarea de bătrânețe pentru toți salariații; în 1927, legea pentru bolile profesionale; în 1930 se introduc alocațiile familiale pentru salariați; în 1935 se creează oficiul național de plasare a forței de muncă și șomaj; în 1936 se introduc concediile plătite, iar în 1937, alocațiile familiale pentru toate familiile. Legea privind ajutorul celor nevoiași datează din 1925, iar în 1928 a fost introdus sistemul indemnizațiilor pentru persoanele cu handicap.

2.3. ORGANIZAREA ACTUALULUI SISTEM NAȚIONAL DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

În România, evoluția sistemului de asistență socială a fost marcată de câteva momente deosebit de importante (implicarea voievozilor, momentul Regulamentelor Organice, perioada interbelică, perioada comunistă și Revoluția din ’89 care a redeschis problematica asistenței sociale).

În prezent, organizarea, funcționarea și finanțarea sistemului național de asistență socială sunt reglementate de Legea nr. 705/2001 care statuează câteva principii ce stau la baza sistemului: respectarea demnității umane, universalitatea, solidaritatea socială, parteneriatul și subsidiaritatea.

Până la promulgarea acestei legi, sistemul de asistență socială din România era fragmentat, lipsit de coerență și chiar haotic. Lipsea cadrul legislativ, instituțiile de asistență socială erau sub tutela mai multor ministere, beneficiile sociale erau scăzute ca valoare reală, autoritățile locale nu aveau create mecanismele necesare dezvoltării serviciilor sociale în conformitate cu nevoile sociale din comunitatea respectivă și alte asemenea limite structurale.

În baza legii sus-menționate, structura organizațională a noului sistem de asistență socială funcționează la nivel central, județean și local ținând cont de nevoile și caracteristicile noastre socioadministrative, fiind în același timp în concordanță cu standardele europene. Este un sistem nou, așezat pe baze moderne și flexibil noilor evoluții sociale.

Serviciile de asistență socială

Noul pachet legislativ din România deleagă responsabilitatea dezvoltării serviciilor sociale autorităților publice locale reprezentate de consiliile județene și. respectiv, consiliile locale.

La ora actuală, toate consiliile județene au dezvoltat asemenea servicii sociale. Situația este critică la nivelul comunelor și al localităților, unde mare parte a liderilor locali nu au înțeles încă necesitatea aplicării legii și, implicit, a dezvoltării serviciilor publice de asistență socială.

Serviciile sociale și în special cele de asistență socială ocupă un loc aparte in cadrul sistemului de protecție socială. Pentru a elimina orice confuzie în ceea ce privește sistemul de protecție socială și sistemul de asistență socială menționăm faptul că sistemul de asistență socială este o parte componentă a celui de protecție socială, o ultimă „plasă” de prindere a persoanelor dezavantajate social, un ultim „paravan” în calea marginalizării și a excluderii sociale.

Potrivit Legii nr. 705/2001, art. 21, serviciile sociale se clasifică în „servicii de asistență socială și servicii de îngrijire social-medicală adresate în special persoanelor care suferă de boli incurabile în ultima fază”.

O altă clasificare este redată în art. 24 : „Serviciile de asistență socială pot fi servicii de asistență socială comunitară și servicii de asistență socială specializate. Serviciile de asistență socială comunitară au un caracter primar-general și se acordă la domiciliu, în familie și în comunitate. Serviciile de asistență socială specializate se acordă pentru nevoi speciale atât la domiciliu, cât și în instituții specializate sau în cadrul altor instituții, cum ar fi: școli, spitale, penitenciare și alte unități”.

În ceea ce privește furnizarea serviciilor sociale, OG nr. 68/2003 privind serviciile sociale stipulează faptul că: „Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice, publice ori private, după cum urmează : a) serviciul public de asistență socială la nivel județean și local; b) alte servicii publice specializate la nivel județean sau local; c) unități de asistență medico-socială; d) instituții publice care dezvoltă compartimente specializate de asistență socială; e) asociații și fundații, cultele religioase și orice alte forme organizate ale societății civile; f) persoane fizice autorizate în condițiile legii; g) filiale și sucursale ale asociațiilor și fundațiilor internaționale recunoscute în conformitate cu legislația în vigoare; h) organizații internaționale de profil” (art. 11).

Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială în România

Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială a fost stabilit la nivel naționale prin HG nr. 90/2003.

Pentru a îndeplini atribuțiile prevăzute de lege, serviciul public de asistență socială desfășoară activități în următoarele domenii:

În domeniul protecției persoanelor adulte:

evaluează situația socioeconomică a persoanei prin identificarea nevoilor și a resurselor acesteia;

identifică situațiile de risc și stabilește măsuri de prevenție și de reinserție a persoanelor în mediul familial și comunitate;

elaborează planurile individualizate privind măsurile de asistență socială pentru prevenirea sau combaterea situațiilor de risc social inclusiv intervenții focalizate pentru consumatorii de droguri, alcool și pentru persoanele cu probleme psihosociale;

asigură gratuit consultanță de specialitate în domeniul asistenței sociale;

răspunde de plasarea persoanei într-o instituție de asistență socială și facilitează accesul acesteia în alte unități specializate (spitale, instituții de recuperare);

• asigură consiliere și informații privind problematica socială (probleme familiale, profesionale, psihologice, de locuință, de ordin financiar și juridic);

• previne și combate situațiile care implică un risc crescut de marginalizare și excludere socială;

• realizează evidența beneficiarilor de măsuri de asistență socială;

• dezvoltă parteneriate cu ONG-uri ce au activități de asistență socială destinate persoanelor cu handicap și vârstnicilor ;

• colaborează cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor în vederea dezvoltării de programe de asistență socială de interes local;

• susține tehnic și financiar activitățile de asistență socială, inclusiv serviciile sociale acordate la domiciliu sau în instituții;

• realizează o rețea de asistenți personali și îngrijitori la domiciliu pentru vârstnici și persoane cu handicap;

• sprijină activitatea instituțiilor pentru persoanele cu handicap.

Finanțarea asistenței sociale pentru persoanele vârstnice se face din următoarele fonduri:

– bugetare, pe principiul împărțirii responsabilității între administrația publică centrală și cea locală;

– tot de la bugetul de stat, pentru finanțarea activităților de asistență socială desfășurate de asociații și fundații române cu personalitate juridică, precum și de unitățile de cult recunoscute în România și alte cheltuieli prevăzute prin lege (legea privind asistența socială a persoanelor vârstnice);

– de la bugetul local pentru situații prevăzute de lege;

– din asigurările sociale de sănătate, în condiții prevăzute de lege;

– ale căminelor pentru persoane vârstnice;

– din contribuția lunară a persoanelor vârstnice, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreținere (60% din veniturile personale lunare).

Procentul cheltuielilor pentru asistența socială din totalul cheltuielilor în bugetul de stat a fost, în perioada 1990–1999 sub 1%. Până în 2001, asistența socială s-a caracterizat prin subfinanțare, sub nivelul celorlalte țări aflate în tranziție și sub nivelul țărilor Uniunii Europene.

În perioada 1998–2002 au beneficiat de subvenții de la bugetul de stat 24 602 de persoane asistate din toate categoriile de persoane defavorizate, din care 10 182 persoane vârstnice, aceasta fiind categoria cu cea mai mare reprezentare – 41% .

2.4. INSTITUȚIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE

Creșterea numărului de persoane vârstnice a dus și la creșterea numărului celor care necesită asistență și protecție, în cadrul unor instituții specializate, mai ales cele structurate pe asistența medicosocială, problemele acute, pur medicale, rezolvându-se prin rețeaua de asistență medicală obișnuită.

Problematica vârstnicului, prin dimensiuni și valori, în trecut, se afla în grija familiei, în societatea modernă se impune, însă, intervenția statului.

Societatea a creat o rețea de instituții specializate de asistență medicală și ocrotire socială, variabilă de la o țară la alta, în raport cu unii factori ca: ponderea populației vârstnice, resurse economice, etc.

Cu toate eforturile de a promova o longevitate activă, de a menține independența biologică și socială, păstrarea integrării sociale, menținerea în mediul familial, o anumită parte a

persoanelor vârstnice au nevoie, în ultima parte a vieții, de asistență organizată în instituții de profil, ca măsură protectoare pentru vârstnic și, totodată, de sprijinire a familiilor fără condiții de îngrijire și asistență a vârstnicului. Este vorba, în special, de persoane afectate de un proces de degradare somatică și psihică progresivă și ireversibilă, proces care se întinde în multe cazuri pe mai mulți ani.

Analizând tendințele familiei de a forța instituționalizarea, se constată că motivațiile sunt de ordin obiectiv (dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a 2-3 generații, copiii proprii, bunici și uneori străbunici, restrângerea condițiilor de locuit în noile medii urbane, deteriorarea psihică și fizică a vârstnicilor care necesită îngrijiri și supraveghere permanentă) și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, tendința tinerilor de a evita grija și datoriile pe care le au față de vârstnicii lor, o anume psihologie individualistă, pragmatică,care respinge aspectele triste ale vieții, ca bătrânețea, invaliditatea, moartea, omițând că și acestea fac parte din viață, chiar când privesc pe proprii lor membri vârstnici ai familiei). Plasamentul este considerat și ca o deresponsabilizare a familiei; un plasament corect trebuie să se facă potrivit nevoilor persoanei și la dorința acesteia.

Decizia de instituționalizare este un act de mare răspundere. Familia, medicul, asistența socială sunt cei care decid instituționalizarea; această decizie va fi totdeauna urmarea unei reflexii etice.

Internarea într-o unitate de ocrotire socială, pe termen lung, practic până la sfârșitul vieții, se face pentru persoanele provenind de la domiciliu, mai rar pentru persoane care au fost internate în spitale și au devenit irecuperabile. Admiterea vârstnicului într-o astfel de instituție înseamnă o privațiune multiplă, ale cărei efecte negative privind sănătatea psihică și somatică a acesteia trebuie neutralizate.

Vârstnicii internați nu pun toți și în același mod continuu probleme medicale. Se poate afirma că nu toți bătrânii internați într-un cămin-spital sunt și bolnavi în înțelesul strict al cuvântului. O parte din ei sunt doar „bătrâni”, cu polideficiențe de vârstă, cu un diagnostic care poate fi formulat ca „uzură cronogenă”; ei pot avea infirmități stabile, mono- sau plurihandicapuri, ceea ce iarăși nu poate fi asimilat cu noțiunea de boală în evoluție, care necesită tratament. Ei „suferă” adesea de izolare, de carențe afective, de abandon sau semiabandon, de pierderea tonusului vital; toate acestea trebuie însă atenuate, limitate în evoluție, iar „tratamentul” nu poate fi întotdeauna medicamentos, fiindcă de fapt nu dispunem de un tratament curativ al tuturor suferințelor și, în mod deosebit, a celor psiho-sociale determinate de bătrânețe. În aceste cazuri, în absența unei sau unor boli, când suferințele sunt mai ales expresie a procesului de îmbătrânire, sarcinile echipei vor urmări să facă aceste suferințe mai suportabile, obiectul nemaifiind vindecarea curativă, ci creșterea calității vieții.

Alături de medic, echipa va cuprinde și un specialist în recuperare, fizioterapeut. Psihologul este întotdeauna necesar pentru facilitarea cunoașterii mai profunde a psihismului vârstnicilor și mai ales pentru susținerea psihoterapeutică, pentru combaterea preocupărilor regresive, a nozofobiei, a izolării. Asistenta socială are, de asemenea, un câmp important de lucru, mai ales în teritoriu, în depistarea aspectelor sociale, în formularea indicațiilor de plasament; „revine” în echipă și personlul religios-preotul-pentru asigurarea asistenței religioase („pastorul care”) reînnodând o veche tradiție a spitalelor noastre.

Un rol important în cadrul echipei îl are personalul auxiliar, infirmierele, care trebuie să aibă o formație adecvată în tehnica îngrijirii bolnavului vârstnic, precum și calități morale deosebite.

Îngrijirile habituale, de confort, asigurarea mobilității prin sprijinirea deplasării, mobilizarea parțială la pat, alimentația, toaleta, igiena, constituie câmpul de activitate al acestui personal care asigură confortul cotidian al vârstnicului și are efecte importante de prevenire a unor îmbolnăviri sau degradări. Infirmiera este unul din cei mai importanți factori, decisiv chiar, în prevenirea escarelor de decubit.

Alături de tratamentele propriu-zise, echipa de îngrijire este datoare să adauge: aptitudinea de a asculta, răbdarea de a promova relația blândă, călduroasă, plină de simpatie și afecțiune, preocuparea pentru îngrijirea aspectului fizic al bătrânului, a esteticii, îmbrăcămintei acestuia.

Internarea înseamnă:

-privare fizică – orizontul persoanei restrângându-se, circulația, dacă este posibilă, limitându-se în incinta instituției;

-privare informațională – care poate favoriza regresiunea și retragerea în sine, izolarea și depresia. Privarea informațională poate fi combătută prin amenajări simple care fac ca persoana vârstnică să păstreze contactele sociale, culturale cu lumea din afară. Sentimentul de inutilitate socială, pierderea stimei de sine pot fi neutralizate prin organizarea de activități și ocupații conform metodologiei ergoterapiei științifice.

-privarea afectivă – care apasă vârstnicul din cămin are următoarele remedii: educație psihologică corespunzătoare a personalului pe linia dobândirii înțelegerii, blândeții și tactului în comportare, a respectului demnității și inteligenței persoanei de vârsta a III-a. În aceste cazuri personalul trebuie să substituie rolul familiei.

În ultimul timp interesul asupra acestei categorii de populație și susținerea efectivă a acesteia a fost extins la nivelul organizațiilor nonguvernamentale și fundațiilor, cu scopul atât de a ușura prestația statului cât și de a o îmbogăți.

Acțiunile, formele și prestațiile, pe linia asistenței sociale, care se acordă celor vârstnici, a căror situație reclamă forme speciale de ocrotire, sunt ocrotite cu precădere, pentru sprijinirea deponenților sociali (persoane lipsite de venituri și de susținători), a celor cu venituri insuficiente și fără familii sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiți în familie.

Capitolul III – Efectele psihosociale ale instituționalizării

Sistemul de protecție socială oferă servicii adaptate persoanelor vârstnice, ca urmare a analizei nevoilor acestora, respectând drepturile pe care le au stabilite prin reglementările legale. În toate țările lumii este prezent fenomenul de îmbătrânire a populației, cauzele fiind diverse, cele mai importante fiind creșterea speranței de viață ca urmare a progreselor în medicină și accentuarea declinului fertilității populației.

Mediul supune persoana vârstnică la adaptări permanente iar capacitatea acesteia de a răspunde adecvat determină competențele individuale pe care le are. Presiunile mediului sunt de intensități diferite, astfel obligativitatea vârstnicului de a părăsi locuința creează o presiune ridicată datorită legăturilor afective, pe când solicitarea vârstnicilor într-o instituție de ocrotire este minimă deoarece responsabilitatea gospodăririi spațiului și a activităților de întreținere revine personalului centrului respectiv.

Vârstnicul reacționează prin plictiseală și dependență în situația în care presiunile mediului sunt sub nivelul lui de adaptare, aspect care se regăsește frecvent în instituțiile de ocrotire destinate persoanelor vârstnice sau care este regăsit în familiile care, în numele unei protecții prost înțelese, este prejudiciată persoana vârstnică de stimulii necesari pentru o buna funcționare fizică, socială și psihică.

Înțelegerea reacției vârstnicului în relația cu mediul, este foarte importantă, mai ales în instituțiile de protecție, în care mediul poate fi mai ușor controlat și adaptat nevoilor beneficiarilor.

Studiile de specialitate au scos în evidență reacții diferite ale vârstnicilor în funcție de nivelul solicitărilor la care sunt supuși; astfel, un nivel redus al solicitărilor are efect negativ, însă în anumite contexte poate avea efecte pozitive, de exemplu persoanele din instituțiile de ocrotire care locuiesc singure în cameră și beneficiază de mai puțini stimuli fizici cum sunt absența zgomotelor și comunicării cu un partener de cameră sau absența decorațiunilor cu care sunt personalizate locuințele în aceste instituții, creează condițiile care fac posibilă mulțumirea și starea de bine la un nivel superior celor care sunt 2 sau 3 în cameră și beneficiază de mai mulți stimuli fizici. Deci, absența stimulilor fizici creează condițiile unui confort sporit, a unei stări de bine și efecte benefice comparativ cu supraoferta sau cu congruența dintre nevoile optime ale vârstnicului și oferta mediului. Suprasolicitările mediului provoacă stres, acesta amplificându-se dacă în urma intervenției persoanei vârstnice, mediul nu a fost modificat astfel încât să răspundă la nivel acceptabil solicitărilor. Suprasolicitarea din partea mediului poate avea și efecte pozitive, acestea se manifestă când vorbim de intimitate, ordine si organizare; astfel, pentru persoana vârstnică care beneficiază de atâta ordine, intimitate și organizare de câtă are nevoie, este satisfăcută în mod egal ca și persoana care beneficiază de mai multă ordine, intimitate și organizare decât are nevoie.

Astfel, pentru o persoană instituționalizată, care cultivă singură în grădina instituției pe o suprafață mică zarzavaturi, este posibil să beneficieze de mai multă ordine, intimitate și organizare decât preferă, dar va fi la fel de satisfăcută ca atunci când realizează atâta ordine și organizare cât consideră necesar, însă se va simți frustrată și în disconfort dacă o altă persoană instituționalizată se va implica în activitatea de grădinărit pe aceeași suprafață, deoarece se va ajunge în situația de subofertă.

Este unanim recunoscut că internarea într-o instituție pentru bătrâni, determină întotdeauna – chiar dacă uneori este mai puțin evidentă – o traumă importantă, deoarece comportă o schimbare radicală de viață, o renunțare definitivă la anumite deprinderi și obiceiuri, de care, odată cu trecerea anilor, vârstnicul se simte din ce în ce mai legat.

Bătrânul trece de la o viață personală organizată după anumite necesități, la o viață în comun cu niște străini, constrâns la un program și regim alimentar diferit, obligat la respectarea unor reguli necesare într-o instituție, privat de propria intimitate, eliberat de orice obligații și responsabilități familiale.

Stresului internării i se adaugă și sentimentul de părăsire și singurătate, de izolare și pierderea identității, amplificat prin lipsa de înțelegere și atitudinea superficială a persoanelor de toate categoriile din aceste unități.

Bătrânul se autoizolează, se retrage în sine, iar nemulțumirea se manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă.

În asemenea situații capacitatea de adaptare a bătrânilor, diminuată prin îmbătrânire, este pusă la încercare, depășind și alterând uneori ireversibil echilibrul socio-psihosomatic al acestora.

Unele cercetări efectuate în cămine de bătrâni au demonstrat că vârstnici apreciați ca irascibili se detașează net printr-o atitudine ostilă față de acceptarea vieții în colectiv, fiind frecvent preocupați de modul în care o pot schimba. Grupul apaticilor încearcă să se integreze la viața de instituție, printr-o autonomie persistentă, manifestată, în general, prin indiferență. Dorința de a părăsi instituția nu corelează integral cu trăsăturile de temperament ci cu motivul internării, cercetările demonstrând că peste 80% din bătrânii care s-au internat sumt lipsiți de familie și posibilități materiale de trai. Pentru această categorie instituționalizarea a fost singura rezolvare a continuării existenței.

Gândul – chiar exprimat – de a părăsi unitatea rămâne la acest grup doar o reacție de temperament, pentru că nu poate fi practic realizabil, iar bătrânii sunt conștienți de acest lucru. Se știe că există o legătură strânsă între opinii și atitudini, primele condiționându-le pe cele din urmă.

La aceste persoane de vârsta a III-a se mai analizează și atitudinea față de mediul înconjurător, și aceasta prin trei indicatori:

– conservatorismul;

– poziția și receptivitatea față de noutăți;

– poziția formală (adoptă atitudini fără convingeri personale și fără să li se explice).

De asemenea, la persoanele vârstnice se mai analizează și atitudinea față de generația tânără, adică:

-atitudine pozitivă – de înțelegere și chiar admirativă față de tineret;

-atitudine negativă – de permanentă reprobare și critică;

-indiferentă – de dezinteres față de această problemă.

La bătrânul instituționalizat se constată interes numai față de propria persoană. Reacțiile de temperament ale bătrânului internat continuă să fie, în general, în concordanță cu principalele trăsături temperamentale care l-au dirijat toată viața și care l-au influențat în formarea personalității sale.

Instituțiile de asistență socială oferă posibilitatea persoanelor vârstnice să interacționeze, ca urmare a faptului că se afla în proximitate iar omogenitatea de vârsta este asigurată, însă acest lucru nu este suficient. Persoanele instituționalizate interacționează până la un anumit moment, după care intervine saturația, apare nevoia de schimbare, de cunoaștere a altor persoane, care să ofere posibilitatea dobândirii de noi satisfacții și aprecieri. Pentru asigurarea respectării drepturilor tuturor beneficiarilor din aceste instituții, sunt elaborate regulamente și norme interne care sunt percepute a fi prea severe pentru unii dintre beneficiari, ca urmare apar nemulțumiri, conflicte interne între beneficiari, dar și între beneficiari și angajați. Cele mai contestate interdicții sunt cele legate de consumul de alcool, de respectarea normelor de igienă și de preferințele alimentare ale beneficiarilor.

Bibliografie

Aslan Ana, (1981), Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics, Ed. Academiei, București

Athanasiu A., (1983), Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, București

Birch A., (2000), Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, București

Borundel Corneliu, (1994), Manual de Medicină internă, Ed. All, București

Buzducea Dan, (2005),- Asistența socială, Ed. Polirom, Iași

Duda Rene, (2003), Gerontologie medico-socială, Editura Junimea, Iași

Fontaine Roger, (2008), Psihologia îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iași

Gal, D., (2001), Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Gelder M., Gath D., Mayou R., (1994), Tratat de psihiatrie Oxford, Asociația Psihiatrilor Liberi din România

GOFFMAN Erving, (2004), Aziluri: eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Ed. Polirom, Iași

Grecu IOSIF GABOS, (2007), Depresia. Metode de diagnostic și tratament, -Ed.Farma Media

Mărginean Ioan (coordonator), (2002), Analiza comparativă a finanțării politicilor sociale din România – țări în tranziție – țările UE, CASPIS, București

Miftode Vasile, (1995), Dimensiuni ale asistenței sociale, Ed. Galus, Botoșani

Munteanu A., (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași

Șchiopu Ursula, Verza Emil, (1997), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică București

Vlăsceanu Lazăr, (2011), Sociologie, Ed. Polirom, Iași

Zamfir Elena (coordonator), (2000), Strategii anti-sărăcie și dezvoltare comunitară, Editura Expert, București

Bătrân Dorin, Revista de Administrație Publică și Politici Sociale, p. 40, anul I/ Nr. 3 – Iunie 2010

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-6281762-impactul-bugetar-imbatranirii-populatiei-este-motiv-ingrijorare-13-tari-inclusiv-romania.htm

http://www.afacereazilei.ro/Extern/ue-ingrijorata-de-efectul-imbatranirii-populatiei-asupra-bugetelor-statelor.html

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/24433/Populatia-Romaniei-scade-si-imbatraneste.html

http://www.ziare.com/social/romani/romania-are-cel-mai-inalt-grad-de-risc-din-punct-de-vedere-al-imbatranirii-populatiei-1081542

http://bataiosu.wordpress.com/2011/03/14/populatia-romaniei-imbatranita-romania-are-cel-mai-inalt-grad-de-risc-din-punct-de-vedere-al-imbatranirii-populatiei-intre-1958-si-2008-in-romania-s-au-inregistrat-peste-22-000-000-de-avorturi-in/

http://www.crispedia.ro/Gerontologie_si_geriatrie

http://www.scritube.com/sociologie/asistenta-sociala/Lucrare-de-licenta-CALITATEA-V85202422.php

http://www.trilulilu.ro/krishnapyar/3f4238f92fed52

http://varstalacontrol.blogspot.com/2010/11/ce-varsta-avem.html

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_asistentei_sociale.php

http://www.dreptonline.ro/legislatie/ordonanta_serviciile_sociale.php

http://www.seniori.ro/Articole/iccv-%20raport%20protectia%20batrinilor.pdf