Combaterea Drogurilor Si Cooperarea Internationala

=== x 1709 cuprins ===

București

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SUBSTANȚELE STUPEFIANTE

SECȚIUNEA 1. Noțiunea de droguri și clasificarea acestora.

SECȚIUNEA 2. Principalele droguri întâlnite în traficul ilicit și efectele lor asupra organismului uman.

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI LEGISLATIVE DE COMBATERE A TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI PE PLAN NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

SECȚIUNEA 1. Dreptul internațional și problema drogurilor

SECȚIUNEA 2. Reglementarea combaterii traficului și consumului ilicit de droguri în legislația română.

CAPITOLUL III

COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI ORGANISMELE IMPLICATE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA FLAGELULUI DROGURILOR

SECȚIUNEA 1.Crima organizată și traficul ilicit de stupefiante

SECȚIUNEA 3. Organisme O.N.U. implicate în lupta împotriva traficului ilicit de droguri.

SECȚIUNEA 4. OIPC- INTERPOL ȘI EUROPOL

CAPITOLUL IV

STRATEGIA POLIȚIEI ROMÂNE PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI

SECȚIUNEA 1.Aspecte generale privind traficul și consumul de droguri în România.

SECȚIUNEA 2.Măsuri de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri.

SECȚIUNEA 3. Măsuri de prevenire și de anihilare a traficului și consumului ilicit de droguri precum și de reducere a consecințelor consumului.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

=== Capitol 1-2 ===

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SUBSTANȚELE STUPEFIANTE

SECȚIUNEA 1. Noțiunea de droguri și clasificarea acestora.

În sensul larg al cuvântului, prin „drog” se înțelege orice substanță utilizată în terapeutică, datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este, uneori incert și nociv pentru organismul uman. Totodată, vorbirea curentă desemnează prin „droguri” produsele și substanțele stupefiante sau toxice, definite ca atare și prohibite de legislațiile naționale și internaționale.

În sens strict farmaceutic, drogul este materia primă de origine vegetală, animală sau minerală ce servește la prepararea anumitor medicamente. Tot în sens farmaceutic, stupefiantele sunt definite ca substanțe care inhibă centrii nervoși, producând o stare de inerție fizică și psihică. La rândul ei, Organizația Mondială a Sănătății include în categoria drogurilor orice substanță chimică absorbită de organism care generează schimbări în starea emoțională, în comportamentul și funcționarea acestuia. Observăm însă că în definiția dată de O.M.S. sunt incluse o mulțime de substanțe, nu toate dintre acestea putând fi considerate stupefiante, în adevăratul sens al cuvântului.

Nu trebuie omis nici faptul că pentru marea masă a populației drogurile înseamnă gama diversă de produse farmaceutice, indispensabile în tratarea bolilor și a durerilor.

Stupefiantele reprezintă în sensul juridic, un ansamblu de produse variabile ca structură și proprietăți farmacologice, dar care au capacitatea de a induce o farmacodependență. Criteriul de a încadra o anumită substanță în rândul stupefiantelor trebuie să fie dublu: în primul rând substanța trebuie să posede potențial de a induce dependență, iar în al doilea rând substanța să prezinte un pericol pentru sănătatea publică.

Datorită faptului că marea majoritate a substanțelor incluse în clasa stupefiantelor sunt naturale, nu există o nomenclatură sistematizată. Așa-zisele droguri care dau aparența și înșelătoarea stare de extaz și în care individul e acoperit de mirosul voluptății nu pot fi grupate în anumite clasificări stricte.

Acest fapt se datorează atât multitudinii acestor substanțe și deci caracteristicile diferite ale grupărilor chimice specifice, cât și dificultăților de a corela gruparea chimică a acestora cu efectul produs asupra organismului uman.

Unii autori au propus o clasificare simplă, bazată pe efectul social și având ca punct de plecare efectul nociv în scară descrescătoare. Alte clasificări propun drept criteriu procesul extinderii consumului și chiar grupările zonale geografice, având drept reper drogul preferat într-o regiune sau alta. Dar, indiferent de criteriile alese, clasificările respective nominalizează substanțele prohibite și contribuie la asanarea acestui pericol social care provoacă starea de dependență și decăderea individului.

Legea nr.143/2000, privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, clasifică astfel drogurile:

Droguri de mare risc;

Droguri de risc;

Precursori;

Totuși, o clasificare mai cuprinzătoare și fundamentă științific poate grupa aceste substanțe sau produse, în mod logic după modul de acțiune și după modul de producere astfel:

A. după modul de acțiune:

psiholeptice- hipnotice;

neoroleptice;

tranchilizante;

psihoanaleptice- opiacee;

amfetamine;

psihodisleptice –halucinogene propriu-zise;

halucinogene depersonalizate;

B. după modul de producere:

produse de natură vegetală –opiacee;

cannabis;

cocaina;

peytol, etc.

produse de natură sintetică –mescalina;

psilocybina;

L.S.D., ETC.

Alte clasificări, având drept criteriu căile de obținere a drogurilor, includ alături de produsele de natură vegetală și cele de natură sintetică, și o grupă de produse semisintetice.

Într-o altă clasificare, acceptată la nivel internațional, se disting 3 categorii mari de stupefiante, respectiv:

produse depresive ale sistemului nervos central;

produse stimulente ale sistemului nervos central;

produse perturbatoare ale sistemului nervos central;

La rândul lor, substanțele psihotrope ar putea fi clasificate după cum urmează:

după substanțele din care derivă;

după originea lor;

după riscurile farmacodependentei;

după efectele de ordin fizic și psihic;

după compoziția chimică;

Substanțele psihoactive, care generează abuzul, pot fi, la rândul lor, grupate în 9 categorii principale:

1.stupefiante naturale, semisintetice și sintetice;

2.produse extrase din cannabis;

3.cocaina;

4.barbituricile;

5.tranchilizantele minore;

6.amfetaminele și stimulentele analoage;

7.LS.D. și alte halucinogene;

8.droguri asemănătoare aflate sub control;

9.solvenți organici și inhalanți;

Mai există și alte clasificări, astfel:

în raport cu regimul juridic ce le guvernează, stupefiantele pot fi:

legale

ilegale

raportate la dependența dobândită în urma consumului, acestea pot fi:

stupefiante care dau dependența fizică;

stupefiante care conduc la dependență psihică;

stupefiante ce dau dependența mixtă;

după nivelul efectelor pot fi.

dure

ușoare

după modul de administrare:

injectabile;

ingerabile;

de prizare;

de masticare;

de fumare;

de inhalare;, etc.;

SECȚIUNEA 2. Principalele droguri întâlnite în traficul ilicit și efectele lor asupra organismului uman.

Drogurile, așa cum sunt ele definite în lege, reprezintă substanțe ori produse naturale, sintetice sau semisintetice care, consumate într-un mod inutil și în afara prescripțiilor medicale, în exces, conduc fără îndoială la o dependență sigură a consumatorului față de ele.

În toată lumea aceste substanțe sunt supuse unui regim strict, tocmai din cauza efectelor negative la care se poate ajunge, fiind considerate substanțe psihotrope și supuse controlului internațional. Gama acestor substanțe fiind deosebit de largă, ne vom opri pentru analiza numai asupra celor mai des întâlnite în practica judiciară.

COCAINA

Frunzele arbustului Erythroxilian coca, din familia Erythroxilonacee, originar din Munții Anzi, conțin o serie de alcaloizi, dintre care cel mai important este cocaina, existentă în această plantă în procent de 0,2-0,8%.

Localnicii din această regiune au folosit frunzele acestei plante, pe care le mestecau, pentru a reduce senzațiile de foame, de oboseala și pentru a crea o stare de bună dispoziție. Ulterior această plantă a fost cultivată și în alte regiuni, iar în anul 1857 planta a devenit cunoscută și în Europa.

Cocaina bază este cristalină, albă, inodoră, cu gust amar, greu solubilă în apă, solubilă în alcool, eter, cloroform și uleiuri grase. Clorhidratul de cocaină se prezintă în cristale albe, cu gust amar, cu efect anestezic asupra limbii, solubilă în apă, etanol, cloroform și insolubile în eter.

Această substanță pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie (prin prizare), cutanată (aplicare de unguente și loțiuni) și rareori parental. Este repede absorbită și trece în circulația generală. Se depozitează în ficat, rinichi, mucoase și perii nazali, bila, saliva, iar în organism se metabolizează prin hidroliză și se elimină lent prin urină.

Asupra organismului cocaina acționează la diferite niveluri. Mai întâi, ea acționează ca anestezic local asupra terminațiilor nervoase (asupra nervilor senzitivi și asupra celor motori). Cocaina mai acționează și asupra sistemului nervos simpatic, având un rol de inhibare a adrenalinii. În doze mici acționează slab asupra inimii, iar în doze mai mari produce o accelerare a pulsului.

De asemenea, ea acționează și asupra sistemului nervos central, mai întâi ca excitant, iar apoi ca depresor. În doze mici cocaina excită centrii bulbari, afectează centrii encefalici superiori (psihici și senzoriali), rezultând o stare de euforie, logoree, înviorare psihică și fizică, reducerea senzației de oboseală și hipodermie. La doze mari, apar convulsii apoi paralizia centrilor nervoși din bulb.

O sensibilitate mai mare este întâlnită la cardiaci, copii și bătrâni.

Doza letală prin aplicare pe mucoase este de 30 mg., iar doza minimă letală (per os) este de 1,2 g.

Proprietatea cocainei de a produce euforie, senzații plăcute, dispariția oboselii, etc. cu necesitatea de a folosi doze crescânde, duce la cocainomanie. Organismul câștigă obișnuință la doze mai mari, ajungându-se la câteva grame pe zi. După folosirea cocainei timp mai îndelungat –aproximativ 3 săptămâni sau luni –se produce intoxicație cronică, când nevoia organismului pentru cocaină crește. Astfel, un „începător”, după prizare, simte anestezierea mucoasei nazale și o senzație de frig în jurul nasului. Se produce o stare de euforie, cu exaltarea inteligenței, a îndrăznelii, după care urmează o deprimare cu moleșeală, tristețe, frică și enervare, pupilele devenind dilatate iar ochii sticloși. Din această stare de deprimare se iese luând o nouă priză de cocaină. La mărirea dozei de cocaină se produc halucinații auditive (zgomote, strigăte, melodii frumoase), vizuale (colorate), olfactice (miros de ars), tactile(senzație de viermi sau alte insecte care circulă sub sau pe piele) și o stare delirantă sau tendințe de evadare (victima o ia la fugă). După această fază de halucinații, urmează scăderea memoriei, degradare morală, mintală sau fizică. Acești indivizi devin complet lipsiți de voință, periculoși pentru societate, câștigă noi adepți, în special din rândul psihopaților, au o atitudine antisocială, fiind predispuși în permanență la comiterea de fapte antisociale. Asupra femeilor cocaina are un caracter erotic. Totodată poate produce efecte nocive asupra fătului, putându-se naște copii anormali.

De remarcat în cazul cocainomanilor că întreruperea consumului de droguri este mai puțin dificilă, dependența creată fiind mai mult psihică decât fizică.

OPIUL

Opiul este un produs brut, de compoziție complexă, rezultat din evaporarea latexului extras din planta Papaver, somniferul. Denumirea sa vine de la grecescul „opion”, care înseamnă suc și se referă la latexul extras din mac, din care se prepară opiul prin evaporare.

Alcaloizii din opiu se găsesc sub formă de săruri cu acizii sulfuric, meconic și lactic și reprezintă 25% din greutatea totală. Opiul conține peste 20 de alcaloizi, însă numai 6 dintre aceștia prezintă importanță farmacodinamică și toxicologică. Conținutul în alcaloizi diferă în funcție de specie și de condiții climaterice, existând un tip de opiu care acționează asupra aparatului gastrointestinal, prin reducerea secreției gastrice și a digestiei.

Toxicitatea se manifestă prin apariția simptomelor de grețuri, uneori delir, tremurături, convulsii și insomnie. Pot apare fenomene alergice.

Alcaloizii naturali de opiu și care prezintă importanță terapeutică sunt de două tipuri:

morfinatici (morfina, codeina, tebaina) care au acțiune asupra sistemului nervos central, cu efecte de excitare și inhibare;

benzoilizochinoleici (papaverina, narcotina și narceina) care au acțiune asupra mușchilor netezi.

Rol principal are morfina, care imprimă acțiunea analgezică narcotică a opiului. Aceste acțiuni se manifestă la nivelul sistemului nervos central și se traduc prin urticarie și erupții cutanate.

Dozele toxice diferă de la individ la individ și în funcție de preparatul folosit-extracte, tincturi, etc. pentru alcaloizi din opiu cu efecte terapeutice s-a stabilit următoarea scară de toxicitate în ordine crescândă: morfina-codeina-papaverina-narcotina-narceina.

Consumul de opiu produce la început obișnuința după care toximanie. Intoxicația cronică se produce prin fumat (inhalarea fumului de opiu) sau prin ingerare (opiofogie). Obiceiul de a fuma opiu se întâlnește în țări din Asia, unde drogul se amestecă cu alte ingrediente, preparându-se o masă vâscoasă care se introduce în pipe speciale după care se aprinde ca tutunul obișnuit. La acești fumători primele pipe sunt neplăcute, deoarece le provoacă cefalee, amețeli și grețuri. Organismul se obișnuiește însă destul de repede, fumătorul simțind o senzație de euforie, de odihnă și visează frumos. Simțurile devin sensibile, ochii nu suportă lumina iar efortul muscular produce oboseala. Urmează, după toate acestea, faza de decădere fizică progresivă și încetinirea funcțiilor digestive. În cazurile mai grave moartea survine în urma sincopiei cardiace.

MORFINA

Morfina este principalul alcaloid extras din opiu. Pulberea de opiu conține 10% morfină iar extractul 20%. În secolul al XVII-lea a fost izolat pentru prima dată alcaloidul principal de opiu-magisterium opiu în stare impură, iar în anul 1804 un farmacist practician din Paris obține morfina în stare cristalizată. În 1817, un farmacist din ținutul Hanovrei elaborează o metodă perfecționată de izolare a principiului activ din opiu, pe care îl numește morfină.morfina bază se cristalizează în prisme romboidale, incoloere, inodore, cu gust amar. Morfina sub formă de monohidrat este o pulbere cristalină albă, solubilă în apă caldă, etanol și cloroform.

În medicina populară, există obiceiul de a administra decoct de capățâni de mac la copii sugari, acesta având un efect calmant. Au fost întâlnite cazuri de copii care au decedat după administrarea a 2-3 picături de tinctură de opiu. În general, copiii și bătrânii sunt cei mai sensibili la acțiunea morfinei.

Drogul pătrunde în organism pe cale digestivă, iar în ultimul timp toxicomanii folosesc și calea intravenoasă. Din tractul gastrointestinal absorbția absorbția este relativ lentă, însă din țesutul subcutanat este rapidă. După absorbție, drogul se distribuie în tot organismul dar în concentrații mai mari în ficat, rinichi, sistemul nervos și măduva osoasă.

Acțiunea principală a morfinei se exercită asupra sistemului nervos central. La doze mici, terapeutice acționează ca analgezic la nivelul creierului producând o deprimare a acestuia. La doze mari acționează ca narcotic. De fapt, morfina nu întrerupe fluxul dureros ci împiedică percepția cerebrală, având o acțiune depresivă asupra centrilor corticali și percepției durerii. În acest fel, produce creșterea pragului de percepere a senzației dureroase, modificând reacția psihică a subiectului față de durere și favorizând apariția somnului. Consecința este calmarea subiectului, temporizarea epuizării fizice făcând din morfină un excelent analgezic central. Morfina acționează selectiv asupra senzației dureroase, fără a influența alte senzații auditive, tactile, olfactive, etc.

Doza maximă terapeutică pentru o singură administrare este de 0,03g per os. Doza letală este de 0,15-0,20g. Administrarea repetată a morfinei produce, după o perioadă variabilă de timp, o stare de intoxicație cronică, caracterizată prin fenomenele de toxicomanie și obișnuința care prezintă următoarele caracteristici:

toxicomania, este o stare de intoxicație periculoasă sau cronică, determinată de consumarea repetată a morfinei sau a altui drog. Se caracterizează prin dorința de a procura prin orice mijloace și a consuma substanța care îi dă senzația de echilibru și bună stare generală (dependență psihică), tendințele de a mări progresiv dozele. Sindromul major în morfino manie este însă dependența fizică a organismului față de drog, întreruperea administrării acestuia fiind dramatică ți intotdeauna însoțită de fenomenul de abstinență (tulburări profunde).

Obișnuința se creează prin consum repetat de morfină și se caracterizează prin dorința subiectului de a lua substanța pentru a-și crea o stare de bună dispoziție, tendința slabă de a mări dozele, un grad de dependență psihică față de efectele morfinei dar fără dependență fizică și, ca atare, prin lipsa sindromului de abstinență.

MESCALINA

Această substanță se încadrează în grupul acelora care nu deprimă și nu excită sistemul nervos ci produc o alterare a psihicului și funcțiilor nervoase superioare. Judecata este deviată în mod delirant, având loc modificări mintale care se manifestă prin simptome asemănătoare cu cele ale schizofreniei. Spațiul și timpul sunt percepute anormal apărând și stări de depersonalizare și halucinații.

Mescalina este principiul activ, halucinogen, care se găsește într-un cactus mic (Lophora Williamsi) originar din zonele aride ale Mexicului și sudul S.U.A. Denumirea de „peyotl” sau „mescal buttons” reprezintă capul globulos al cactusului în formă de discuri, tăiate transversal în fâșii și apoi uscate la soare. Aceste fâșii sunt apoi muiate în gură, apoi rulate în sfere mici și ingerate pentru a produce efectul halucinogen. Se poate consuma și sub formă de băutură alcoolică și rareori prin fumat.

Mescalina pătrunde în organism pe cale digestivă și pe cale respiratorie. La o doză de 0,15-0,2g mescalina produce o supraexcitare generală tradusă prin impresia creșterii forței musculare, de creștere a activității intelectuale, dând senzația de irealitate plăcută, iar pupilele se dilată și apar viziuni colorate, stări de halucinații cu păstrarea conștiinței. La mescalină nu se produce o dependență psihică.

Faza de excitație se manifestă printr-o stare de mulțumire asemănătoare cu cea din stările de beție alcoolică, însoțită de logoree și de încetinirea funcției inimii. După aceasta uremază o fază senzorială cu modificarea perceperii distanțelor, a formei obiectelor, dedublarea personalității și halucinații vizuale. Aceste efecte durează 12-20 ore după care intoxicatul revine la normal. În final, în cazuri mai grave, poate avea loc o deprimare a centrilor nervoși când survine moartea prin colaps cardiovascular șim oprirea respirației.

CANNABIS

Această plantă conține substanțe halucinogene de origine vegetală. Părțile florale ale plantei sunt cele mai bogate în principii active. În funcție de regiunea geografică în care se cultivă și după modul de folosire drogul poartă denumiri diferite, ca cea de „hașiș”, care se referă la somitățile uscate cu flori sau fructe, împreună cu rezina pe care o conțin și cea de „marijuana”, care se referă la planta uscată în totalitate, în afară de rădăcină.

Produsele obținute din cânepa indiană se consumă sub diferite forme:

Prin fumat –hașișul în pipe, marijuana în țigări;

Prin ingerare -sub formă de pilule, siropuri;

Prin inhalare sau prizare –în special a uleiurilor.

Consumul acestor droguri induce o toxicomanie care este destul de răspândită pe plan mondial, în special în rândul tineretului cu consecințe dezastroase asupra individului și societății.

Dacă toxicul se instalează prin fumat, pot apare grețuri, vărsături. Fumatul de drog este mai periculos pentru organism, având o acțiune de 2-3 ori mai toxică decât produsul ingerat. După inhalarea unei doze unice se instalează o stare de bine, fizic și psihic de bucurie intensă. Apoi urmează o fază în care se alterează gândirea, inteligența și percepția senzorială. Fumatul are halucinații plăcute, colorate. Alteori apare delirul care poate conduce la acte iraționale. Ingerarea hașișului creează o stare euforică însoțită de o senzație de zbor și plutire, viziuni fantastice colorate.

Cu timpul, în cazul canabisului, se produc o serie de tulburări de ordin neuropsihic și digestive, iar în final se ajunge la o slăbire fizică și o profundă alterare a psihicului.

HEROINA

Este produsă din morfină, printr-o reacție chimică simplă, obținându-se un praf fin alb-maroniu ce seamănă cu zăpada și are un gust amărui. Dozele de heroină se prezintă sub forma unor capsule ce conțin 0,2g de heroină, cu o concentrație de 20-30%. Capsulele sunt împărțite în două doze injectabile.

De regulă, heroina se administrează prin injectare, însă uneori este și fumată, trasă pe nas sau înghițită. Este cel mai puternic narcotic în forma sa pură, însă traficanții o combină cu zahăr și lapte praf. Heroina are un efect de anestezic puternic și depresiv. Imediat după injectare apare o puternică euforie, apoi o senzație de bine și indiferență. Intoxicația cu această substanță durează 4-6 ore.

Consumul major de heroină afectează sistemul respirator, apar pierderi de cunoștință, putând provoca chiar moartea. Dependența este foarte puternică.

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI LEGISLATIVE DE COMBATERE A TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI PE PLAN NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

SECȚIUNEA 1. Dreptul internațional și problema drogurilor

În lupta traficului și consumului ilicit de droguri, pe plan internațional au existat numeroase reglementări în domeniu, statele participante concertându-si eforturile pentru combaterea acestui flagel. E interesant a releva evoluția istorică pe parcursul acestui secol a reglementărilor privind cooperarea internațională în materia traficului de stupefiante.

La 23 ianuarie 1912, un număr de 12 state, printre care Germania, Anglia, Olanda, Portugalia, Rusia, Italia s-au reunit la Haga, unde au convenit intrarea în vigoare, până la data de 31 decembrie 1914, a „Convenției internaționale a opiului”.

Convenția în cauze prevedea ca producția și desfacerea opiului brut trebuie supuse controlului național, prin legi adoptate de fiecare stat în parte.

Prin Tratatul de la Versailles, adoptat după încheierea războiului, se ratifica „Convenția de la Haga”, aceasta fiind considerată intrată în vigoare abia în acest moment.

În data de 19 februarie 1925, se semnează la Geneva „Convenția internațională a opiului”, extinzându-se sfera de aplicabilitate a Convenției de la Haga și asupra cânepei indiene și a frunzelor de coca, interzicându-se utilizarea acestora în alte scopuri decât cele medicale sau științifice. Se reglementează prin această Convenție certificatele de import și licențele de export pentru substanțele și produsele cu conținut stupefiant, urmărindu-se prin aceasta permanenta supraveghere a mișcării drogurilor pe plan internațional.

Prin Convenția de la Geneva, semnată la 13 iulie 1931, se urmărește limitarea fabricării precum și a importării peste cantitățile maximale a substanțelor și produselor stupefiante fixate după evaluarea necesarului intern de droguri al fiecărui stat. Se rezervă dreptul de a importa și distribui heroina numai guvernelor în scopuri legitime.

Convenția pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri dăunătoare, adoptată la Geneva la data de 26 iunie 1936, instituie comisiile rogatorii, ca instrumente de luptă împotriva persoanelor fizice implicate în traficul ilicit de droguri. Se înființează un Oficiu central internațional însărcinat cu coordonarea pe plan mondial a luptei împotriva producției și traficului ilicit cu substanțe stupefiante. De asemenea, se prevăd măsuri privind asistența juridică internațională, reglementându-se în acest sens obținerea ori acordarea extrădării în cazurile enumerate în Convenție.

La 19 noiembrie 1948, se semnează Protocolul de la Paris, prin care Organizația Mondială a Sănătății este autorizată să propună supunerea oricărui drog nou obținut care poate crea dependență fizică sau psihică, reglementării internaționale în materie.

Datorită numeroaselor reglementări în domeniu, pe alocuri contradictorii, Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite autorizează Comisia de Stupefiante din cadrul aceluiași organism pentru elaborarea unei Convenții care să centralizeze prevederile anterioare, precum și să statueze noi măsuri și instrumente de luptă împotriva traficului de droguri.

Ca urmare a acestei directive, la 25 ianuarie 1961 se adoptă Convenția unică a stupefiantelor, care va intra în vigoare la 13 decembrie 1964. Se prevede înființarea unei instituții pentru coordonarea pe plan internațional a luptei împotriva traficului ilicit de produse și stupefiante, respectiv Organul Internațional de Control al Stupefiantelor. Față de reglementările adoptate anterior, întâlnim în Convenție noi dispoziții referitoare la tratamentul medical și readaptarea toxicomanilor, precum și la instituirea unui control privind heroina și cetobemidona. Se reiau discuțiile referitoare la reglementările importului și exportului de stupefiante, cerându-se ca exporturile de stupefiante să fie supuse în mod obligatoriu autorizării celor două guverne, respectiv al țării exportatoare, precum și al țării importatoare.

Datorită evoluției îngrijorătoare a traficului și consumului ilicit de droguri, se impunea o modificare a reglementării internaționale în acest domeniu, fiind adoptat, tot la Geneva, un Protocol privind amendamentele aduse Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961. astfel, se prevede completarea regimului pentru evaluarea suprafețelor cultivate cu mac opiaceu și fabricarea stupefiantelor sintetice, limitarea producției de opiu și distrugerea plantațiilor de mac opiaceu și a celor de cannabis cultivate în mod ilegal, prevenirea abuzului de stupefiante și asigurarea unui tratament complet și corect pentru toxicomani, precum și luarea de măsuri de reinserție socială a acestora.

Convenția privind substanțele psihotrope din 1971 a fost adoptată la Viena, ca urmare a conferinței plenipotențiarilor a 77 de state, cu participarea reprezentanților O.M.S., O.I.C.S., Organizației Internaționale de Poliție Criminală. Această Convenție intrată în vigoare la 16 august 1976, cuprinde în principal măsuri restrictive referitoare la anumite substanțe cu proprietăți halucinogene, depresoare sau stimulente ce afectează sistemul nervos central, substanțe neincluse în lista prevăzută în Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961. Se prevede în noua reglementare o licență specială pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea și posesiunea substanțelor psihotrope, exportul și importul fiind interzise, afară de cazul când exportatorul și importatorul sunt instituții guvernamentale sau organisme competente să desfășoare activități licite cu ele.

Ca urmare a Declarației privind lupta împotriva traficului și consumului de droguri, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 14 decembrie 1984 în care se statua necesitatea unei noi reglementări în domeniu, s-a desfășurat la Viena în perioada 25 noiembrie –20 decembrie 1988 o conferință internațională unde s-a adoptat Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope care a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1990. părțile semnatare se angajează să elimine ori să reducă, pe măsura posibilităților, cererea ilicită de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și să armonizeze legislațiile naționale cu prevederile Convenției. Se stipulează, de asemenea, importanța cooperării internaționale pentru combaterea într-o manieră cât mai eficace a diferitelor manifestări ale traficului ilicit și a consumului de droguri.

Ca element de noutate, se prevăd în Convenție dispoziții cu caracter imperativ referitoare la depistarea, înghețarea și confiscarea bunurilor și mijloacelor financiare obținute de la infractori în traficul ilicit de droguri, în acest sens tribunalele părților semnatare fiind abilitate să ordone confiscarea documentelor bancare, financiare sau comerciale, secretul bancar nemaiputând fi invocat într-o asemenea situație.

De asemenea, se prevede o măsură procedurală deosebit de eficientă în lupta antidrog, această dispoziție fiind preluată și în legislația noastră prin art.20 al Legii nr.143/2000. această Convenție constituie principalul izvor al Legii nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri în țara noastră.

SECȚIUNEA 2. Reglementarea combaterii traficului și consumului ilicit de droguri în legislația română.

În capitolul 2 al Legii nr.143/2000 sunt incriminate mai multe fapte ilicite care se săvârșesc în legătură cu traficul, precum și alte operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național. Astfel, se impune o analiză comună a infracțiunilor din această lege, din punctul de vedere al dreptului penal, după cum urmează:

1. Condiții preexistente.

A. Obiectul infracțiunilor.

a.- obiectul juridic generic îl constituie ansamblul relațiilor sociale a căror normală formare și dezvoltare sunt condiționate de respectarea unor norme de conviețuire socială referitoare la sănătatea publică.

b.– obiectul juridic special diferă în funcție de specificul fiecărei infracțiuni. În situația prevăzută de agravanta din art.12 alin.3, pe lângă relațiile sociale referitoare la sănătatea publică și relațiile sociale referitoare la viața persoanei.

c.- obiectul material este format din substanțele aflate sub control național. Acestea sunt prevăzute în art.1 din lege precum și în tabelele anexă ale legii.

B. Subiecții infracțiunilor.

a.- subiectul activ este orice persoană care îndeplinește condițiile legale de tragere la răspundere penală. Participația penală este posibilă în toate formele sale.

O calitate specială trebuie să aibă subiectul activ în cazul infracțiunii prevăzute la art.6 alin.1, precum și în art.6 alin.2. De regulă, infracțiunile prevăzute în Legea nr.143/2000 se săvârșesc în forma pluralității constituite de infractori.

b.- subiectul pasiv este, în principal, statul, ca garant și ocrotitor al sănătății publice, iar în secundar persoana care suferă consecințele traficului.

Subiectul pasiv e calificat în cazul infracțiunii prevăzute în art.8 și în cazul agravantei la infracțiunile prevăzute în art.2-9- și 11.

C. Cerințe de loc și timp.

Pentru existența agravantei prevăzută în art.14 lit.c, faptele prevăzute în art.2-9 și 11 trebuie săvârșite într-o instituție militară, loc de detenție, centre de asistență medicală, de reeducare sau instituție medical-educativă, locuri în care elevii, studenții și tinerii desfășoară activități educative, sportive, sociale, ori în apropierea acestor locuri.

Nu există condiții de timp pentru existența infracțiunilor prevăzute de lege.

2.Conținut constitutiv.

A.Latura obiectivă.

a.- elementul material al laturii obiective constă dintr-o acțiune care se poate înfățișa sub forma cultivării, producerii, fabricării, experimentării, extragerii, transformării, importului , exportului, vânzării etc.

b.- cerințe esențiale: existența elementului material al infracțiunilor prevăzute în art.2-4 presupune ca cerința esențială ca activitățile să fie comise fără drept. Pentru existența infracțiunilor prevăzute în art.5, 9, 11, consumul , cultivarea, producerea sau fabricarea de droguri trebuie să fie ilicită. În art.7 se prevede că administrarea de droguri trebuie făcută în afara condițiilor legii.

c.- urmarea imediată: constă în creearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, adică în existența unei stări obiective de a se vătăma sănătatea uneia sau mai multor persoane care achiziționează ilicit substanțe aflate sub control național, spre a le consuma.

d.- legătura de cauzalitate: între acțiunea întreprinsă și urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate. Infracțiunile prevăzute în art.2-9 și 11, fiind infracțiuni de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din săvârșirea acțiunii incriminate.

B.Latura subiectivă.

Săvârșirea infracțiunilor implică din partea subiectului activ intenția directă sau indirectă, ca formă de vinovăție. Forma de vinovăție cerută pentru infracțiunea prevăzută la art.4 din lege este numai intenția directă, făptuitorul realizând acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii în scopul consumului propriu.

Infracțiunea prevăzută la art.8 din lege se comite cu intenție directă, calificată prin scop. Pentru infracțiunea prevăzută la art.9, precum și agravanta prevăzută la art.12 alin.1 și2, forma de vinovăție este intenția directă.

Nu se prevede, ca o condiție a conținutului infracțiunilor din lege, existența vreunui mobil.

3.Forme. Modalități. Sancțiuni.

A. Forme.

Actele pregătitoere sunt posibile și se pedepsesc, fiind asimilate ca regim juridic sancționator tentativei. Se observă că faptele incriminate în art.9 din lege constituie la origine acte pregătitoare la săvârșirea infracțiunii prevăzute la art.2 alin.2 din lege. Aceste fapte nu constituie toate actele pregătitoare la infracțiunea prevăzută la art.2 alin.2, ci doar actele pregătitoare la săvârșirea infracțiunii în modalitățile cultivării, producerii, fabricării; legiuitorul a dorit incriminarea acestor fapte ca infracțiuni de sine stătătoare.

Tentativa la infracțiunile prevăzute la art.2-7, la art.9 și 10 se pedepsește.

Actele pregătitoare și tentativa la infracțiunile prevăzute la art.8 și 11, deși posibile, nu se sancționează.

B. Modalități.

Infracțiunile prevăzute în Legea nr.143/2000 se comit în mai multe modalități normative: cultivarea, producerea, fabricarea, extragerea, prepararea, transformarea, circulația, importul, exportul, organizarea, conducerea, finanțarea etc.

În situația când s-a produs moartea unei persoane, în alte condiții decât cele prevăzute la art.12 alin.3, se vor aplica dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni.

Infracțiunile din prezenta lege sunt susceptibile de a îmbrăca și forme agravate. Astfel, în art.10 din lege se prevede ca organizarea, conducerea sau finanțarea faptelor prevăzute la art.2-9 se pedepsește mai grav. La art.14 se prevăd circumstanțe agravante speciale: la lit.a se consideră circumstanță agravantă comiterea infracțiunii de către o persoană care îndeplinea o funcție ce implica exercițiul autorității publice iar fapta a fost comisă de un factor medical sau de către o persoană care are, potrivit legii, atribuții în lupta împotriva drogurilor; la litera c se consideră că fapta are un pericol social sporit dacă drogurile au fost livrate și trimise, distribuite sau oferite unui minor, unui bolnav psihic, unei persoane aflate în cură de dezintoxicare sau sub supraveghere medicală (…); la litera d este prevăzută o altă agravantă, sancționându-se mai grav folosirea minorilor în săvârșirea faptelor prevăzute la art.2-11; litera e prevede ca circumstanță agravantă amestecarea drogurilor cu alte substanțe care le-au mărit pericolul pentru viață și integritatea persoanelor.

C. Sancțiuni.

Pedeapsa principală este închisoarea, cu limite care variază de la infracțiune la infracțiune, cuprinse între 6 luni și 25 de ani. Pentru infracțiunile prevăzute de art.8 și 11 alin.2 pedeapsa închisorii alternează cu pedeapsa amenzii. În modalitatea agravată prevăzută la art.12 alin.2, pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani. În modalitatea prevăzută la art.12 alin.2 pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Dacă faptele menționate au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Pentru faptele prevăzute în art.2, 3, 5, 9, 11, și 12 alin.1 și 3 se prevede, pe lângă pedeapsa principală și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute la art.64 Cod penal.

În art.17 din lege se prevede măsura de siguranță a confiscării speciale. Drogurile ridicate în vederea confiscării se distrug, cu excepțiile prevăzute de lege. Se confiscă, de asemenea, banii, valorile sau orice alte bunuri dobândite prin valorificarea drogurilor.

În art.27 alin.2 sunt prevăzute 2 măsuri de siguranță speciale care se iau în cazul persoanelor care consumă ilicit droguri: cura de dezintoxicare și supravegherea medicală.

În art.15 din prezenta lege este prevăzută o cauză de nepedepsire: nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia din infracțiunile prevăzute la art.2-10. în art.16 se prevede o cauză de atenuare a pedepsei.

Nu constituie infracțiune fapta polițiștilor care acționează ca investigatori acoperiți și a colaboratorilor acestora.

Ca element de noutate, în Legea nr.148/2000 sunt reglementate două noi instituții de luptă împotriva traficului și consumului ilicit de droguri: livrarea supravegheată și investigatorul acoperit.

=== Capitol 3 ===

CAPITOLUL III

COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI ORGANISMELE IMPLICATE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA FLAGELULUI DROGURILOR

SECȚIUNEA 1.Crima organizată și traficul ilicit de stupefiante

Extinderea și multiplicarea crimei organizate într-un număr important de state a fundamentat oportunitatea analizării acestui fenomen global la nivelul O.N.U. În acest cadru s-a elaborat o soluție specială pentru combaterea, „Crimei ca formă de afaceri”, în care se subliniază patru criterii definitorii pentru acest fenomen:

scopul: obținerea de câștiguri substanțiale;

legături: bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului infracțional;

specific: folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților;

nivel: ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și societate;

Unii criminologi consideră pe de o parte că „asistăm la nașterea celei de a patra puteri în stat crima organizată”, iar pe de altă parte să avertizeze: „crima organizată este unul dintre prețurile pe care societatea trebuie să le plătească pentru democrație. Dar ea trebuie să facă în așa fel încât acest preț să fie cât mai puțin dureros”.

Aspectele ce urmează a fi prezentate au fost cuprinse în materialele existente la „Reuniunea internațională asupra criminalității organizate și bandelor de infractori de origine asiatică, italiană și est-europeană”, care a avut loc la sediul INTERPOL în orașul Lyon, Franța.

1.Criminalitatea internațională italiană.

Mafia este apreciată drept cea mai periculoasă organizație criminală, nu numai datorită numărului mare de membrii, ci mai ales ca urmare a structurii și capacității sale de a dezvolta strategii unitare. Mafia este singura organizație criminală italiană care oferă un model criminal valabil la nivel internațional. În ultimele decenii, Mafia s-a instalat nu doar în Sicilia, dar și la Roma, Napoli, Milano și Torino, precum și în alte țări ca S.U.A., Canada, Australia sau chiar România.

Unitatea de acțiune și buna organizare structurală a Mafiei nu exclud o autonomie relativă a fiecărei familii în ceea ce privește problemele locale și mici lupte fratricide, mai ales pentru obținerea conducerii acesteia.

2.Criminalitatea internațională italo-americană.

Uniunea Siciliană a apărut la sfârșitul secolului al 19- lea la

New York ca o societate fraternală având drept scop promovarea intereselor legitime ale imigranților sicilieni.

Ca urmare a imigrării masive din Italia, au apărut numeroase filiale ale Uniunii Siciliene în toate zonele colonizate de sicilieni. În anul 1920 Uniunea avea 40.000 membri în zona Chicago.

Odată cu introducerea prohibiției alcoolului respectarea Uniunii a decăzut. Aceasta a fost infiltrată de gangsteri care au pervertit țelurile asociației.

Cosa Nostra este a doua generație de imigranți italieni (născută pe pământ american) care s-a dovedit a fi mult mai adaptată noilor condiții socio-culturale și economice. S-a inițiat o acțiune de organizare și coordonare a eforturilor gangsterilor italieni, care a avut ca rezultat apariția unei noi entități intitulate „La Cosa Nostra”. Aceasta unește familiile și le coordonează acțiunile prin intermediul unei „Comisii# care analizează și supervizează orientarea generală și principalele planuri de perspectivă ale „corpurilor” reunite.

Două caracteristici importante ale Cosei Nostra seamănă cu cele ale vechii mafii siciliene: Codul tăcerii și structura ierarhică.

Cu toate acestea, Mafia și Cosa Nostra sunt diferite. Cosa Nostra a abolit funcția de „boss al boss-ilor” și se impune mai degrabă prin inteligență decât prin teroare. Astăzi, Cosa Nostra și Mafia continuă să opereze, dar și pe alte continente. Ele rămân diferite prin structură, mod de acțiune și tip de conducere.

Lumea subterană a criminalității organizate americane nu aparține exclusiv italienilor, irlandezilor și evreilor, aici interferându-se ca într-o alianță triadele chineze, yakuza japoneză, italo-americanii și negrii.

3.Criminalitatea internațională europeană.

În Germania în legătură directă cu infractorii germani sau independent de aceștia, au acționat și grupuri de infractori de origine asiatică, italiană și est-europeană, care au comis peste 500.000 de infracțiuni, provocând pagube de peste 3 miliarde de mărci. Grupurile de infractori, compuse din japonezi, chinezi, ruși, italieni sunt implicate în traficul de droguri, furt cu mână armată, trafic de monedă, cărți de credit și pașapoarte false, trafic de autovehicule furate, răpiri de persoane în scop de răscumpărare.

Sunt aduse ilegal în Germania, din statele din Europa de Est, prostituate, droguri și substanțe radioactive, iar în sens invers traficanții transportă mașini furate.

Femei tinere, în special din Republica Cehă, Slovacia, Polonia, România și fosta Uniune Sovietică, sunt aduse ilegal în Germania și obligate să se prostitueze.

În Franța acționează grupuri ale crimei organizate italiene care în general se ocupă cu traficul de droguri, contrabanda, traficul de arme și muniții, autoturisme furate, omoruri la comandă, trafic de valută și cărți de credit false. Referitor la organizațiile de origine asiatică, organele franceze nu dețin încă informații suficiente asupra lor, datorită faptului că încă nu pot fi penetrate și controlate informativ.

În Federația Rusă, un raport al Ministerului de Interne rus estimează că în țară operează aproximativ 3500-4000 de bande organizate. Prejudiciul cauzat de activitățile lor infracționale a fost estimat la peste 15 miliarde de ruble, dar se apreciază că în economia subterană se manipulează 1500 de miliarde de ruble pe an.

4.Criminalitatea internațională chineză.

O altă formă de criminalitate originară din Extremul Orient, dar cu o activitate susținută și în Europa Occidentală, o constituie triadele chinezești, care pun probleme serioase poliției, fiind implicate în tot felul de acțiuni ilegale: trafic de stupefiante, jocuri de noroc, prostituate, șantaje, agresiuni, etc.

Una din principalele arme utilizate de triade pentru a câștiga bani este teroarea, prezentă nu numai în conflictele dintre bandele rivale dar și pentru supunerea celor care nu înțeleg să plătească de bună voie taxele impuse pentru asigurarea protecției proprietarilor barurilor, caselor de jocuri de noroc, etc.

Principalul centru operațional al triadelor este situat în

Hong-Kong. Deși mii de infractori au părăsit insula, marii conducători ai crimei organizate rămân în continuare aici, valorificând la maximum baza lor istorică pentru comerț ilegal.

SECȚIUNEA2. Filiere, rețele și moduri de operare ale traficanților.

1.”Triunghiul de aur.”

Teritoriul cunoscut sub denumirea de „Triunghiul de aur” este o regiune muntoasă, acoperită cu vegetație sălbatică de junglă, în care se află aproximativ 3000 de sate. Geografic, zona este situată la nordul frontierei dintre Thailanda, Birmania și Laos. Oamenii locului cultivă mac și fumează opiu de la o vârstă fragedă.

Potrivit statisticilor în „Triunghiul de aur” se obțin anual circa 750 tone de opiu. Deși regiunea este capabilă să producă heroină pentru a alimenta întrega piață mondială, doar 130 de tone de opiu sunt transformate în aprox. 13 tone de heroină cu destinația Europa Occidentală.

Drumul opiului este nelimitat. O parte pleacă spre Hong-Kong și Bangkok, de cele mai multe ori, în miile de camioane care transportă legume și fructe. O altă parte este transportată din Thailanda în Birmania, spre țărmul vestic de unde este încărcată în vase pirat și transportată în sud. Aici, opiul este transformat în heroină și trimis la Kuala Lumpur.

Întrucât cea mai mare parte a recoltelor era traficată prin marele port Singapore, autoritățile au introdus aceleași ca în Malaezia, respectiv moartea prin spânzurare pentru orice traficant asupra căruia se găsesc 15g de heroină sau 30g de morfină.

2.Filiera indiană și „Semiluna de aur”.

Măsurile luate de autoritățile din zona „Triunghiului de aur” și din statele limitrofe au determinat pe traficanți să caute alte locuri, atât pentru prepararea drogurilor, cât și pentru desfacerea și transportul acestora spre Occident. În acest context, India a devenit o țară de vis pentru traficanții de heroină. La această situație s-a ajuns în primul rând, datorită faptului că peninsula indiană prezintă frontiere terestre uriașe și țărmuri cu lungimi considerabile, foarte greu de controlat. India a devenit dintr-o țară de tranzit și o țară consumatoare.

În acest sens, orașele New Delhi, Bombay și Calcuta și-au câștigat o tristă faimă. Tot mai mulți traficanți evită drumul lung până la New Delhi, preferând să transporte stupefiantele pe mare.

În privința consumului, alături de opiu, morfină și heroină, cannabisul se răspândește și în rândul indienilor, mai ales printre studenți și tineri. Deși pedepsele pentru traficanții de droguri au sporit la 15 ani de închisoare și peste 3000 de persoane au fost arestate pentru trafic de droguri, rezultatele obținute au fost considerate minore, în raport cu volumul stupefiantelor introduse în circuitul ilicit.

Alături de „Triunghiul de aur” și-a dobândit de mai mult timp faima și „Semiluna de aur”. Aceasta este tot un triunghi, format din Pakistan, Iran și Afganistan. În foarte multe medii, drogul fabricat în „Semiluna de aur” este cunoscut sub numele de „heroină persană”. Astăzi, majoritatea culturilor au devenit ilegale, autoritățile depunând eforturi uriașe pentru desființarea acestora.

3.Turcia și „filiera libaneză”.

Este de acum de notorietate faptul că peste 50% din heroina capturată în S.U.A. și 75% din totalul heroinei de pe piața occidentală provine din Orientul Mijlociu și Apropiat.

Turcia este semnalată mai ales ca țară de tranzit, dar cetățenii săi sunt întâlniți pretutindeni în rețele de traficanți. Fenomenul este favorizat și de imigrația masivă în țările occidentale, precum și de faptul că Turcia a devenit în ultimul timp „cărăușul” Europei, autovehiculele sale brăzdând Europa în lung și în lat.

În această parte a lumii, greu de stopat este filiera libaneză. Cunoscuta Vale Bekaa, despărțită de restul lumii de munții acoperiți cu zăpadă este o fâșie de teren, lungă de 100 de mile și largă de 10 mile, între Siria și centru Libanului.

Statisticile oficiale arată că profiturile obținute din comerțul ilicit cu droguri se ridicau la 50% din veniturile realizate în întreaga economie libaneză. Producția anuală de marijuana era estimată la 4000 tone. În ultimii ani, cultivatorii și traficanții din zonă s-au îndreptat către macul opiaceu și producția de opiu, urmărindu-se creșterea cantității de heroină.

4.Zona andină, filiera latină și filiera mexicană.

Aproape toate țările Grupului Andin au fost și continuă să fie implicate în comerțul ilicit cu droguri.

Columbia a intrat în circuitul internațional al drogurilor începând din anul 1972. pe coasta Atlanticului crește marijuana numită de localnici „marimba”. Fenomenul marimberos avea să fie înlocuit cu altul, mai periculos prin efectele sale catastrofale. Este vorba de cocaină, originea traficului cu acest drog fiind Bolivia și Peru.

Cererea mare de droguri a determinat pe traficanți să transporte drogurile cu propriile avioane și automobile. Pe teritoriul Columbiei acționează numeroase bande de traficanți, organizați în carteluri.

Filiera mexicană, deși are strânse legături cu filiera latină, prezintă o individualitate aparte. Datorită interzicerii culturilor de mac opiaceu din Turcia, traficanții au descoperit potențiale terenuri de cultivare a drogurilor în Munții Sierra Madre din Mexic. Începutul a fost prin cultura marijuanei. Climatul adecvat a făcut loc culturii macului.

SECȚIUNEA 3. Organisme O.N.U. implicate în lupta împotriva traficului ilicit de droguri.

Acțiunile O.N.U. se realizează printr-o serie de organe create în mod special, care au preluat o serie de activități a căror realizare a început încă din perioada Ligii Națiunilor. Prezentarea acestora are menirea să scoată în evidență în primul rând preocuparea comunității internaționale în general și rolul pe care Organizația de vocație universală îl are în această problemă.

COMISIA STUPEFIANTELOR

A fost înființată prin rezoluția E/9/1 din 16.02.1946 a Consiliului Economic și Social, având inițial în componență 15 membri, număr care a fost mărit la 24 în anul 1961, iar ca urmare a Convenției Unice din anul 1973 la 30. Este un organ subsidiar al Consiliului Economic și Social, făcând parte din structura acestuia, sub a cărui coordonare își desfășoară întreaga activitate. Principalele sarcini ale Comisiei sunt:

ajută Consiliul Economic și Social să-și exercite funcțiile care-i sunt acordate prin tratate internaționale referitoare la stupefiante;

ajută Consiliul Economic și Social să-și realizeze funcțiile de supraveghere în această materie pe care le are;

exercitată funcțiile care în perioada Ligii Națiunilor aparțineau Comisiei Consultative a traficului de opiu și alte droguri;

are sarcina de a prezenta Consiliului Economic și Social măsuri și recomandări referitoare la controlul stupefiantelor și pregătește proiectele convențiilor internaționale în domeniu;

studiază reformele care se impun în dispozitivul actual de control internațional al stupefiantelor și face, în acest sens, propuneri Consiliului Economic și Social.

Comisia a înregistrat un prim succes prin întocmirea, supunerea în dezbatere și semnarea Protocolului de la Paris din 1948, care a intrat în vigoare la 01.12.1949. Prevederile acestui Protocol autorizează O.M.S. să supună controlului internațional toate drogurile noi, în special cele sintetice care nu cădeau sub influența Convenției din 1931. Comisia a inițiat întocmirea unui alt Protocol, adoptat la New York în 1933 de către Conferința O.N.U. asupra opiumului. Acest protocol a intrat în vigoare la 08.03.1963 și viza limitarea culturilor de mac, exportul și circulația acestuia.

În 1963 a intrat în vigoare Convenția Unică asupra stupefiantelor și la care în prezent sunt afiliate 108 state. Convenția a fost modificată prin Protocolul din 1972, prin care se întărea sistemul de control internațional care a intrat în vigoare la 08.08.1975 și la care a aderat 55 de state. În 1971 a inițiat elaborarea Convenției asupra substanțelor psihotrope, adoptată la Viena, și intrată în vigoare la 16.08.1976.

DIVIZIA DROGURILOR ȘI NARCOTICELOR

A fost înființată în 1946, având inițial sediul la New York, mutat la Geneva în cadrul Oficiului Națiunilor Unite. Divizia realizează o serie de sarcini cu caracter de execuție administrativă, acțiuni de formare profesională a unor cadre, burse de studii, contribuie la punerea în acțiune a programelor O.N.U. referitoare la prevenirea traficului ilicit de droguri, realizarea și formarea de specialiști, etc.

Divizia acționează ca un secretariat de execuție al Comisiei de Stupefiante. Divizia are în lucru aproape 40de proiecte, îndeplinind și un rol de coordonare în legătură cu late proiecte pe care le realizează instituțiile specializate și alte organizații neguvernamentale. O importantă contribuție a Diviziei se referă la funcționarea grupului central de formare unde s-a reușit să se pregătească mai mult de 900 de agenți specialiști ai serviciilor de represiune din 80 de țări prin cele 30 de cursuri realizate, începând cu 1972.

ORGANUL INTERNAȚIONAL DE CONTROL AL STUPEFIANTELOR

Este succesorul simultan al Comitetului Central Permanent, a cărui origine datează din 1925, și a organului de control al stupefiantelor, provenit de la Convenția din 1961, având menirea de a supraveghe modul în care guvernele respectă tratatele referitoare la controlul drogurilor. Acest organ acționează în numele tuturor părților tratatelor internaționale și își exercită funcțiile în cadrul Națiunilor Unite. Membrii organului sunt aleși de către ECOSOC al ONU nu ca reprezentanți ai guvernelor, ci cu titlu personal.

Organul internațional de control al stupefiantelor cooperează în mod eficient cu OIPC-INTERPOL prin schimbul de informații, participări reciproce la sesiuni și adunări, studii și inițierea unor măsuri care vizează aplicarea controlului și a tratatelor internaționale.

SECȚIUNEA 4. OIPC- INTERPOL ȘI EUROPOL

OIPC-INTERPOL

Actualul statut al organizației, amendat în anul 1956, are o serie de prevederi noi, care reliefează trăsăturile distincte ale unei organizații internaționale importante cu activități specifice. Organizația este concepută pe scheletul- cadru al organizațiilor internaționale.

OIPC- INTERPOL este condusă de două categorii de organe:

organe reprezentative, care se reunesc în mod periodic pentru a delibera, respectiv Adunarea Generală și Comitetul Executiv;

organe tehnice permanente, care asigură funcționarea continuă a cooperării și pun în practică hotărârile organelor deliberative. Acestea sunt Secretariatul General și Birourile Centrale Naționale.

Adunarea Generală este instituția supremă a Organizației care reunește anual delegațiile oficiale ale țărilor afiliate. Sesiunile durează de obicei o săptămână, la lucrări putând lua parte în calitate de observatori și reprezentanți ai altor organizații internaționale.

Adunarea Generală are competența de a decide în toate problemele referitoare la bunul mers al Organizației: direcții, metode și mijloace ale cooperării polițienești internaționale, programul de activitate viitoare, alegerea membrilor Comitetului Executiv și a altor funcții prevăzute de Statut, finanțele, etc.

Comitetul executiv este format din 13 persoane alese prin vot secret de către Adunarea Generală a Organizației. Conform prevederilor din Statut, Comitetul Executiv are ca atribuții punerea în aplicare a hotărârilor Adunării Generale, pregătirea ordinii de zi a acesteia, aprobarea programului de lucru și a proiectului ordinii de zi, controlarea gestiunii Secretariatului General. De regulă Comitetul executiv se reunește de două ori pe an. Persoanele care compun Comitetul Executiv sunt:

președintele Organizației;

trei vicepreședinți;

nouă membri;

Președintele OIPC- INTERPOL este ales pe o perioadă de patru ani. Acesta prezidează sesiunile Adunării Generale și ale Comitetului Executiv, conlucrând strâns cu Secretariatul General al Organizației.

Secretariatul General al OIPC-INTERPOL este organismul administrativ și tehnic care asigură funcționarea permanentă a Organizației. În fapt, Secretariatul General este o administrație internațională care nu este subordonată nici unui guvern și care acționează în numele și pentru comunitatea internațională.

Secretariatul General al OIPC-INTERPOL are următoarele atribuții:

aplică hotărârile Adunării Generale și ale Executivului;

acționează ca un centru internațional de luptă împotriva criminalității de drept comun;

acționează ca un centru tehnic și de informare;

asigură administrarea generală a Organizației;

menține legătura cu autoritățile naționale și internaționale prin intermediul Birourilor Centrale Naționale;

pregătește și editează publicațiile necesare și utile pentru activitatea Organizației;

menține contacte cu președintele Organizației.

Secretariatul General este condus de secretarul general al Organizației, ales de Adunarea Generală pentru o perioadă de cinci ani și care poate fi reales în aceeași funcție. Potrivit Statutului, secretatul general primul funcționar al Organizației, este, în principiu, o personalitate având cetățenia țării în care se află Secretariatul General. Secretariatul General are patru divizii specializate.

Divizia I administrativă are ca atribuții principale pe cele de contabilitate și pregătirea bugetului, administrarea personalului și a serviciilor generale, pregătirea Adunărilor Generale și a altor reuniuni organizate de OIPC- INTERPOL.

Divizia a-II-a de legătură și informație criminală este însărcinată cu centralizarea și studierea afacerilor criminale ce impun cooperarea polițienească internațională. Această divizie ține la zi documentația criminală și pe cea specializată a diviziei, din care primele trei sunt specializate într-un sector important al criminalității internaționale: subdivizia criminalitate generală; subdivizia criminalitate economico-financiară; subdivizia nde stupefiante.

Divizia a III-a juridică, documentar, formare profesională realizează o serie de informări și studii privind probele tehnice și juridice de poliție, criminologie, drept penal, prevenirea și tratamentul delicvenților, dezvoltarea unor noi metode și tehnici ale poliției științifice, organizarea și dotarea serviciilor de poliție.

Divizia a IV-a suport tehnic este compusă din două subdivizii: telecomunicații și informatică, având ca atribuții susținerea logistică a cooperării polițienești internaționale și folosirea celor mai avansate tehnici.

Resursele financiare ale OIPC-INTERPOL provin, în proporție de 95% din contribuțiile naționale anuale ale țărilor membre. Cuantumul cotizațiilor este fixat pe sistemul „unităților bugetare” constituite într-o scară cu numai unsprezece nivele.

Birourile Centrale Naționale asigură cooperarea pe două planuri:

extern, cu Secretariatul General al IOPC și celelalte Birouri Centrale Naționale

intern, cu servicii de poliție din țara respectivă singurele competente, cu putere de acțiune agresivă, conform legislației în vigoare.

Atribuțiile –cadru ale Birourilor Centrale Naționale sunt, în principal:

asigurarea operativă a schimbului de informații;

competența de declarare a urmăririi, identificării, supravegherii necesare a infractorilor;

coordonarea acțiunilor în țara respectivă privind măsurile împotriva criminalilor internaționali;

primirea cererilor de la Secretariatul General și de la alte Birouri și luarea de măsuri în conformitate cu legile statului respectiv;

solicitarea intervenției OIPC pe plan internațional în afaceri rezultând din criminalitatea statului respectiv, în special atunci când se referă la infractori care au părăsit frontierele respective; ele dau în urmărire persoanele pe care le solicită alte state direct sau prin Secretariatul General;

transmiterea către Secretariatul General a unor date, studii și orice materiale pe care le consideră necesare;

2) Poliția europeană de combatere a drogurilor și schimb de informații (EUROPOL).

În sesiunea plenară a Parlamentului European din ianuarie 1993 s-a dezbătut problema constituirii Europolului. În afara luptei împotriva drogurilor acest organism se va preocupa și de crima organizată, cu accent asupra infracțiunilor cu pericol social ridicat, fraudelor din domeniul informativ și al documentelor, furturilor de autovehicule și a altor obiecte de valoare, a faptelor de natura să afecteze mediul înconjurător, cât și cele referitoare la traficul de organe și de finnțe vii.

În ce privește participanții la Europol, se considera oportun ca pentru început să fie creat un centru de colectare și de schimb de informții, reunind cele 15 state membre ale Uniunii Europene, țările Asociației Europene a Liberului Schimb, precum și state asociate la UE, care vor beneficia de un statut de observator.

La 26 iulie 1995 a fost semnată la Bruxelles Convenția Europol. Obiectivul Europol va fi de a „îmbunătăți cooperarea și colaborarea dintre autoritățile competente ale statelor membre în activitatea de prevenire și combatere a terorismului, a traficului ilicit de stupefiante și a altor forme importante ale criminalității internaționale”.

=== Capitol 4 ===

CAPITOLUL IV

STRATEGIA POLIȚIEI ROMÂNE PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI

SECȚIUNEA 1.Aspecte generale privind traficul și consumul de droguri în România.

După evenimentele din Decembrie 1989 regimul frontierelor s-a liberalizat, aceasta având o seamă de consecințe negative din punctul de vedere al traficului și consumului de droguri. Dacă înainte de această dată, datorită controlului destul de strict efectuat de regimul comunist, țara noastră nu putea fi considerată decât cel mult o țară de tranzit referitor la problema drogurilor, și aceasta mai mult accidental, după anul 1990, România a devenit o piesă importantă în angrenajul tranzitului drogurilor spre vestul Europei și, mai nou, o piață de desfacere, consumul de droguri intensificându-se spectaculos în ultimii ani, mai ales în rândul tinerilor.

Ținând cont de aceste realități, a devenit necesară schimbarea legislației în domeniu și armonizarea acesteia cu legislația internațională. Astfel, printre principalele modele ale Legii nr.143/2000 se numără Convenția contra traficului de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988 la care România a aderat prin Legea nr.118/8.12.1992.

Cu toate acestea, fenomenul de trafic și consum ilicit de droguri cunoaște o ascendență ritmică, determinată de profiturile imense care rezultă și de atragerea de noi persoane în acest mecanism curios.

Toxicomania a căpătat accente dramatice, prea puține fiind instrumentele statului și ale societății civile în procesul reabilitării consumatorului de stupefiante. De aceea, fronturile atacate rămân: depistarea filierelor de traficanți, a dealerilor, unde polițiștii de la Combaterea Crimei Organizate și Antidrog au înregistrat câteva succese notabile, și prevenirea consumului ilicit de droguri.

Tributari unui fatalism ce-l putem ancora în domeniul geneticii, de cele mai multe ori, credem că răul de lângă noi ne va ocoli. De aceea, se poate întâmpla ca acolo unde fenomenul consumului de droguri nu a atins cote alarmante, să se creadă că situația este sub control.

Nu cu mult timp în urmă erau profesori ai unor licee cu renume din Capitală care nu recunoșteau că au elevi care se droghează. Soluția nu va fi negarea și nici expulzarea lor din perimetrul social. Nu numai că asta nu este soluția, dar nici ei, acești debusolați toxicomani, nu ne vor lăsa în pace. Căci, este binecunoscută relația lor inconștientă cu violența.

Capturi de droguri, laboratoare clandestine, membrii ai unor filiere de narcotrafic reținuți de oamenii legii –sunt activități cu care se confruntă permanent polițiștii centrelor zonale de Combatere a Crimei Organizate ai Brigăzii CCOA a Capitalei și respectiv, ai Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog. Ultimele evenimente înregistrate la aceste formațiuni au fost date publicității în conferința de presă de la începutul anului 2003, la care au participat șefii acestor structuri.

Trei cetățeni irakieni au fost reținuți sub învinuirea comiterii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc. La reședința celor trei au fost descoperite, cu ocazia perchezițiilor, 856g hașiș și opiu, care urmau să fie împărțite în circa 9000 de doze.

A fost prins Sznar Daniel Alexandru, când intenționa să vândă trei doze de heroină cu prețul de 200.000 lei/doza. Extinzând cercetările, polițiștii au descoperit că respectivul se aproviziona cu droguri de la Dobre Gabriel, zis „Măslina”, un membru al rețelei lui „Malu”, prins de asemenea în flagrant când se afla pe terasa unui bar bucureștean, cu buzunarele pline de heroină, pregătită pentru vânzare. Dobre a mai fost prins în flagrant, în 2001, fapt care a dus la o condamnare la trei ani de închisoare cu suspendare.

Polițiștii au descins în zona Șoselei Giurgiului la o adresă semnalată ca fiind anturată de distribuitorii de heroină și de toxicomani. Au fost reținute 5 persoane și s-au confiscat seringi hipodermice, fiole, țigări.

Zone precum Ferentari, Dristor sau Gara de Nord sunt cunoscute nu doar de către bucureșteni, dar chiar de toată țara. Celebritatea lor a derivat din traficul intens de stupefiante de aici (și nu numai).

SECȚIUNEA 2.Măsuri de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri.

Strategia Națională Antidrog 2002-2004 include Comitetul Interministerial de Luptă împotriva drogurilor, înființat prin Hotărâre de Guvern nr.534/1999. Acesta își desfășoară activitatea sub conducerea directă a prim-ministrului, în calitate de președinte, și este format din conducătorii următoarelor organe de specialitate ale administrației publice centrale: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, Ministrul Apărării Naționale, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Economiei și Comerțului. Din Comitetul Interministerial mai fac parte secretarul general al Guvernului, conducătorul formațiunii centrale de reprimare a traficului ilicit de droguri din Inspectoratul General al Poliției Române, conducătorul formațiunii centrale din Direcția Generală a Vămilor care are în competență problematica drogurilor, directorul general al Direcției Generale de Asistență Medicală din cadrul Ministerului Sănătății, coordonatorul național al programului PHARE de luptă împotriva drogurilor.

Principalele componente ale Comitetului Interministerial constau în elaborarea unei strategii naționale coerente, implementarea și evaluarea acesteia, întocmirea, pe baza datelor furnizate de autoritățile implicate, a raportului anual privind traficul și consumul de droguri și evoluția acestora, propunând măsurile corespunzătoare.

O altă instituție care luptă împotriva drogurilor este Comisia Interministerială pentru Prevenirea Consumului ilicit de Droguri, formată din reprezentanții Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului; ea coordonează activitatea de prevenire la nivel național. La nivelul județelor și al Municipiului București s-au înființat centre de prevenire și consiliere antidrog, formate din reprezentanți ai Inspectoratelor Județene de Poliție, Inspectoratelor Școlare, Direcțiilor de Sănătate Publică, Direcțiilor de tineret și sport, Direcțiilor de protecție a copilului și a societății civile.

Aceste centre se află sub coordonarea administrativă a prefecților.

Activitatea de combatere a traficului și a consumului de droguri se organizează și se realizează de către organele administrației publice și organele judiciare, de către unitățile de învățământ, unitățile medicale și alte unități din sistemul serviciilor de sănătate, de centrele de reeducare pentru minori, penitenciare, organizațiile nonguvernamentale.

Măsurile de combatere și reeducare a consumului de droguri, realizate de Ministerul Sănătății constau în activități de prevenție primară și în măsurile destinate reducerii consecințelor consumului de droguri, precum și în tratamentul medical și reabilitarea persoanelor dependente de droguri.

Măsurile de combatere a consumului de droguri, întreprinse de Formațiunea centrală de reprimare a traficului și consumului ilicit de droguri din cadrul I.G.P., constau în:

a) organizarea și coordonarea activităților cu caracter preventiv în problematica drogurilor atât pentru populație cât și pentru cadrele M.A.I. implicate în astfel de activități;

b) instruirea cadrelor în scopul acționării pentru reducerea cererii de droguri;

c)elaborarea unor materiale instructiv-educative pentru pregătirea antiinfracțională a populației;

d) participarea prin personalul propriu specializat, alături de specialiștii altor instituții, la acțiunile de tipul „formarea de formatori”;

Măsurile de combatere a traficului de droguri întreprinse de organele vamale constau în:

a)efectuarea de supravegheri și verificări prin depistarea situațiilor de încălcare a legislației vamale în domeniu;

b) verificarea operativă și supravegherea clădirilor, depozitelor, a altor obiective unde se pot găsi sau s-ar putea găsi droguri;

c) controlul magazinelor și al punctelor de desfacere aflate în zonele speciale vamale;

d) executarea măsurilor prevăzute de lege pentru reținerea și confiscarea după caz a drogurilor;

e) analizarea activității și a rezultatelor specifice în domeniul vamal și elaborarea programelor de control, investigații;

f) realizarea de către Serviciul antidrog din cadrul Direcției Generale a Vămilor de controale și verificări inopinate;

g) participarea Serviciului antidrog din cadrul Direcției Generale a Vămilor la efectuarea livrărilor supravegheate;

Măsurile specifice pentru administrarea probelor întreprinse de organele judiciare sunt:

a) constatarea infracțiunilor flagrante;

b) cercetarea la fața locului;

c) efectuarea perchezițiilor, verificarea și ridicarea înscrisurilor;

d) dispunerea constatărilor tehnico-științifice, medico-legale și a expertizelor;

e) identificarea și ascultarea martorilor, ascultarea toxicomanilor;

f) ascultarea inculpaților sau învinuiților;

SECȚIUNEA 3. Măsuri de prevenire și de anihilare a traficului și consumului ilicit de droguri precum și de reducere a consecințelor consumului.

Activități de prevenire a consumului ilicit de droguri sunt următoarele:

organizarea de programe educative adresate preșcolarilor ce presupun promovarea unui stil de viață sănătos;

organizarea de programe educative adresate elevilor ce presupun activități de instruire, informare, comunicare;

organizarea de programe educative pentru adolescenți în afara școlii;

realizarea de campanii mass-media pentru informarea populației, articole în presă, anunțuri, concursuri, clipuri;

furnizarea de informații și sfaturi privind efectele negative ale consumului de droguri, consecințele de ținerii și traficului ilicit de droguri precum și de prevenție și tratament;

organizarea de programe comunitare;

organizarea de programe de consiliere psihologică cu activități specifice;

Măsurile destinate anihilării și reducerii consumului de droguri sunt:

cura de dezintoxicare;

supravegherea medicală;

alte măsuri medicale (aplicate la cerere sau în cazuri de urgență);

Cura de dezintoxicare se dispune pe baza expertizei medico-legale și se realizează în regim de spitalizare în una dintre unitățile medicale stabilite de Ministerul Sănătății sau după caz de M.A.I. ori de Ministerul Justiției.

Supravegherea medicală cuprinde serviciile de evaluare și de îngrijire medicală continuă, serviciile de consiliere psihologică și psihoterapie, serviciile de postcură-reabilitare psihosocială și măsurile destinate reducerii consecințelor consumului de droguri.

Programul de substituție în substituție în ambulatoriu cu metadonă se realizează de spitalele de psihiatrie și alte instituții și unități medicale, autorizate în acest sens de Ministerul Sănătății.

CONCLUZII

Societatea umană se află în fața unei considerabile perfecționări și a unei organizări din ce în ce mai subtile a criminalității, care, în unele privințe, ține pasul cu modernizarea organizării societății legitime.

Fenomenul infracțional cunoaște o creștere fără precedent, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai organizat, pericolul deosebit și internaționalizarea evidentă constituie o amenințare la adresa comunității umane, a instituțiilor și chiar a statelor.

Structurile crimei organizate dovedesc o mare capacitate de adaptare față de schimbările de situații și condiții optând foarte rapid spre acel teritoriu al economiei concrete de a penetra instituțiile sociale și ale ordinii juridice.

Acest lucru a devenit posibil întrucât criminalitatea abordează astăzi, alături de segmentele tradiționale –producerea ilegală și traficul de alcool și țigări, traficul de carne vie și prostituție, noi domenii de mare prosperitate, cum sunt producția și traficul de stupefiante, arme și materiale radio-active, contrabandă cu deșeuri toxice, spălarea banilor murdari, traficul cu opere de artă, cu monedă contrafăcută și altele.

Dintr-o țară exclusiv tranzitară în anii anteriori, România a devenit în prezent și teritoriu de depozitare și consum, astfel că drogurile introduse, în special prin frontiera de sud, sunt stocate pentru vânzare pe diferite perioade de timp.

Modalitățile de penetrare a drogurilor în România sunt diverse, de la disimularea acestora pe corp, în bagaje de mână, în autoturisme personale sau tiruri și până la introducerea lor în stomac.

Referitor la consumul de stupefiante acesta afectează din ce în ce mai mult pe tinerii între 16-28 de ani, iar fenomenul are tendințe de extindere.

Operaționalizarea Agenției Naționale Antidrog și trecerea la acțiune, într-o concepție unitară, pe baza Strategiei Naționale în domeniu, vor determina, prin intensificarea cooperării între diferite ministere, declanșarea unei reacții antidrog la nivelul întregii societăți.

În dispozitivul de luptă al Agenției Naționale Antidrog, cele 47 de centre de prevenire și consiliere, din județe și din Municipiul București, având rolul de a diminua și de a stopa fenomenul.

„Civilizațiile care trec la consumarea drogurilor pe scară largă își pierd inevitabil spiritul, sunt distruse. Când spiritul unui popor a fost nimicit, este imposibil să-l refaci.” (R. NIXON).

BIBLIOGRAFIE

Constituția României;

Codul Penal;

Codul de procedură penală;

Legea nr.73/1969 privind regimul produselor și substanțelor stupefiante modificată prin Legea nr.143/2000;

Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;

Hotărârea Guvernului României nr.75/1991 pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor privind regimul produselor și substanțelor stupefiante;

Hotărârea Guvernului României nr.1359/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr.143/2000;

Convenția internațională din 1912 asupra opiului;

Convenția internațională din 1925 asupra opiului;

Convenția internațională privind limitarea producerii și reglementarea desfacerii narcoticelor semnată la Geneva la 13 iulie 1931;

Convenția din 1936 privind represiunea traficului ilicit de droguri;

Convenția Unică asupra stupefiantelor semnată în 1961;

Convenția Internațională asupra substanțelor psihotrope din 1971;

Protocolul din 1972 semnat la Geneva privind amendamentele la Convenția Unică asupra stupefiantelor;

Convenția din 1988 împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope;

Ion Suceavă, -„Flagelul stupefiantelor”, Editura Ministerului de Interne, București, 1986;

Ion Suceavă, Florian Coman, -„Criminalitatea și organizațiile internaționale”, Editura Romcartexim, București, 1977;

Vasile Bercheșan și Constantin Pletea, -„Drogurile și traficanții de droguri”, Editura Paralela 45, București, 1998;

Ștefan Țurlea, -„Bomba drogurilor”, Editura Humanitas, București, 1991;

A. Boroi, N. Neagu, V. Radu-Sultănescu, -„Infracțiuni prevăzute în Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri”, București, 2002;