Coloana Vertebrala

I.1. Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este un tub articular osos, lung, care se întinde între baza craniului și oasele bazinului. Este o structura rezistentă și flexibilă, care susține capul și corpul, menține trunchiul în poziție dreaptă, permițând mișcarea acestuia. Coloana este cea mai importanta componenta a scheletului osos si a aparatului locomotor.

Segment complex, de o mare importanță funcționala, coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de segmente osoase (vertebre), 344 de suprafețe articulare, 23 de discuri intervertebrale și 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserție. Asupra coloanei vertebrale acționează nu mai puțin de 730 de mușchi cu acțiune directă. La toate acestea trebuie adăugate formațiunile nervoase (somatice și vegetative), vasculare, etc.

Dimensiuni: Lungimea coloanei vertebrale este în medie de 73 cm la bărbat și 63 cm la femeie și reprezintă 40% din lungimea totală a corpului.

Reprezintă scheletul axial al trunchiului și este localizată posterior și median. În alcătuirea acesteia intră vertebrele, dispuse metameric. În funcție de regiunea în care sunt localizate, se împart în:

vertebrele cervicale, care sunt în număr de șapte

vertebrele toracice, care sunt doisprezece

vertebrele lombare, care sunt în număr de cinci

vertebrele sacrale, care sunt cinci

vertebrele coccigiene, care pot fi patru-cinci

Pentru a denumi vertebrele, se folosește inițiala zonei respective (C pentru cervicală, T pentru toracală, L pentru lombară, S pentru sacrală) și se numerotează în funcție de poziția acestora. (de exemplu: L1 prima vertebră a coloanei lombare, sau C4 a patra vertebră cervicală).

Vertebrele sunt alcătuite din: corp, arc, gaură vertebrală. Corpul este cilindric și este localizat în partea anterioară a vertebrei. prezintă o față superioară și una inferioară. Arcul vertebrei este localizat în partea postero-laterală a vertebrei și este alcătuit din pedicul, incizura superioară și inferioară, ambele delimitând gaura intervertebrală, proces transvers, proces articular superior și inferior, lama arcului vertebral și proces spinos. Prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naștere canalul vertebral, în interiorul căruia se află măduva spinării. Gaura vertebrală este delimitată de corpul și arcul vertebral. Vertebrele prezintă anumite particularități structurale în funcție de regiunea în care se află.

Prima vertebră cervicală poartă denumirea de atlas și este formată din două mase laterale unite de arcuri (anterior mai lung și posterior mai scurt). Cea de-a doua vertebră cervicală se numește axis. Aceasta prezintă dintele axisului, fața articulară anterioară și fața articulară posterioară peste care trece ligamentul transvers al atlasului.

Vertebrele cervicale încep de la baza capului. Aici sunt opt perechi de nervi cervicali care controlează mișcările gâtului, brațelor și a corpului superior. Vertebrele cervicale sunt dure pentru a susține greutatea capului. Rădăcinile nervoase din zona toracică sunt responsabile pentru mișcarea porțiunii de mijloc a corpului. Cele mai mari și puternice oase din coloana vertebrală sunt vertebrele lombare. Porțiunea lombara susține înălțimea corpului. Cele cinci perechi de nervi localizați aici sunt responsabili cu mișcarea și funcțiile senzitive ale membrelor inferioare. Sacrumul este format din cinci oase sudate împreună în mod natural, iar coccisul din patru-cinci oase mici atașate. Nervii de aici controlează mușchii fesieri și organele pelviene.

Punctele slabe ale coloanei vertebrale sunt discurile intervertebrale, un fel de amortizoare elastice formate dintr-un nucleu pulpos și fluid. Discurile intervertebrale sunt înconjurate în întregime de un inel fibros, care are ca rol limitarea dilatării discurilor și legarea vertebrelor între ele. Nucleul pulpos își pierde din flexibilitate cu trecerea timpului, volumul i se diminuează, iar discurile își pierd poziția normală. Fețele superioare și inferioare ale fiecărei vertebre sunt separate cu ajutorul discurilor intervertebrale, care sunt alcătuite din cartilaj și a căror funcție este de a amortiza șocurile și presiunile. Grosimea acestor discuri este variabilă în funcție de regiunea coloanei vertebrale, atingând maximul la nivelul coloanei lombare. Vertebrele sunt legate între ele prin ligamente (anterioare, posterioare, intervertebrale), localizate pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Articulațiile. Fațetele articulare reprezintă articulațiile mobile ale coloanei vertebrale care conectează o vertebra la alta vertebra. Fără fațeta articulară, nu am avea flexibilitate în coloana vertebrală și ne-am mișca foarte rigid, cu mișcări simple.

Fiecare vertebră are patru fețe articulare, o pereche care se conectează la perechea vertebrală de mai sus (fațete superioare), și una care se conectează la vertebra de mai jos (fațete inferioare).

Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:

contribuie, prin rezistența lor, la menținerea curburilor coloanei;

favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea mișcării;

transmit greutatea corpului în toate direcțiile diferitelor segmente ale coloanei vertebrale;

amortizează șocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment în mod special în cursul mișcărilor sau eforturilor.

Articulațiile lamelor vertebrale – Între lamele vertebrale nu există propriu zis articulații. Totuși, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcătuite din fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea și îndepărtarea lamelor vertebrale una fata de alta.

Articulațiile apofizelor spinoase – Ca și lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase și ligamentul supraspinos. Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde de-a lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat și prin extremitatea lui proximală se inseră pe protuberanta occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior și are rolul să mențina pasiv capul și gâtul pentru a nu se flexa înainte.

Articulațiile apofizelor transverse – Apofizele transverse sunt unite prin ligamente intertransverse.

Articulațiile apofizelor articulare sunt plane și permit numai simpla alunecare a suprafețelor articulare una peste alta.

Articulația occipitoatlantoida este o diartroza bicondiliana. Suprafețele articulare ale occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc în jos și înainte și in afară și au o formă convexă în toate sensurile.

Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcătuit din două ligamente (ligamentul vertebral comun posterior și ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Mușchii coloanei vertebrale. Mișcările coloanei vertebrale sunt produse de un mare număr de mușchi, care se inseră fie pe coloană, fie la distanță de ea, cum sunt unii mușchi ai gâtului și mușchii abdominali.

Mușchii gâtului: mușchiul sternocleidomastoidian; mușchii scaleni; mușchiul drept anterior al capului; micul drept anterior al capului; lungul gâtului; (pielosul gâtului; splenius al gâtului și al capului; fasciculul superior al marelui trapez).

Mușchii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul oblic al abdomenului; transversul abdomenului; mușchii lomboiliaci (pătratul lombelor, psoasul iliac).

Mușchii posteriori ai trunchiului: mușchiul trapez; mușchiul marele dorsal; romboidul; unghiularul; micul dințat posterosuperior; micul dințat posteroinferior; mușchii cefei (splenius, marele complex, micul complex, transversul gâtului, marele și micul drept posterior ai gâtului, marele și micul oblic posterior ai gâtului); mușchii spinali, se găsesc în șanțurile vertebrale formate din apofizele spinoase și coaste (mușchii sacrospinali, paravertebrali) sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal și spinotransversalul; mușchii intertransversali și mușchii interspinoși.

Tonusul muscular este starea de contracție statică sau de tensiune permanentă a mușchiului relaxat, se menține prin mecanism reflex și influențează proprietățile mușchiului. Are rol în determinarea formei corpului, stabilitate articulară, metabolism și termoreglare. Variază în funcție de vârstă, stare de sănătate, sex, antrenament. Hipotonia și hipertonia musculară în limite fiziologice nu produc modificări importante, dar peste anumite limite pot determina, inițial deviații ale coloanei și ulterior chiar deformații. Prin antrenament bine condus, proprietățile mușchiului (tonus, excitabilitate, contractilitate, elasticitate, plasticitate) se pot dezvolta până la valori superioare.

Statica coloanei vertebrale

Coloana vertebrală se poate compara cu un catarg a cărui poziție corecta depinde de întinderea parâmelor. O deficiență a parâmelor poate să constituie o cauză a devierii sau frângerii catargului.

În ortostatism și în repaus coloana vertebrală are o direcție verticală și o formă ușor sinuoasă mai ales în plan sagital. Curburile atenuează șocurile și favorizează menținerea echilibrului coloanei pe bazin, ușurând deci eforturile centurii musculare a coloanei. Această atitudine și această formă se mențin datorită jocului tonicității musculare, elasticității ligamentelor și discurilor, precum și datorită îmbinării anatomice a celor 24 de segmente osoase din care este compusă coloana vertebrală, segmente care își adaptează unul altuia diferitele suprafețe articulare.

Atitudinea coloanei vertebrale depinde de vârstă, sex, profesie, stare de oboseală, stare psihică, stare de sănătate, etc.

Pentru păstrarea echilibrului în poziție bipeda se instalează, la începutul celui de al doilea an de viață, curbura lombară cu convexitatea înainte (lordoza compensatorie).

Echilibrul intrinsec. La adult, în stațiune verticală, linia gravitației trece prin tragus, deci înaintea articulației atlantooccipitale, prin partea anterioară a umărului, ușor posterior față de o linie care ar uni cele două capete femurale, prin mijlocul fetei externe a marelui trohanter, anterior axului transversal al articulației genunchiului și puțin posterior celui tibiotarsian.

Datorită curburilor coloanei, proiecția centrilor de greutate ai diferitelor segmente nu se găsește pe linia proiecției centrului general de greutate al corpului. De aceea, acțiunea gravitației determină de la o vertebră la alta, solicitări rotaționale, care tind să accentueze curburile și care trebuie neutralizate, deoarece altfel coloana s-ar prăbuși. Elementele care se opun solicitărilor rotaționale sunt ligamentele. La coloana dorsală proiecția centrului de greutate trece anterior coloanei. Aceasta s-ar prăbuși înainte dacă nu ar interveni forța ligamentului vertebral comun posterior, a ligamentelor interspinoase și a ligamentelor galbene. Situația este inversă la coloana lombară și cervicală; proiecția centrului de greutate trece posterior coloanei, iar forțele care se opun prăbușirii sunt reprezentate de rezistenta ligamentului vertebral comun anterior. Ligamentele vertebrale au deci rolul de a absorbi o bună parte din solicitări.

Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitările sunt discurile intervertebrale. Ele nu stau în tensiune ca ligamentele, ci sub presiune. Între aceste două categorii de elemente anatomice, ligamentele pe de o parte și discurile de alta, supuse unor forțe contrare, se stabilește o anumită stare de echilibru, denumită echilibru intrinsec. În afara echilibrului intrinsec coloana dispune (după cum am menționat) de un mare număr de grupe musculare, care prin tonicitatea lor îi asigură și un echilibru extrinsec, corsetul muscular.

Coloana vertebrală nu este dreaptă, ci prezintă curburi, ca urmare a poziției bipede.

În plan sagital:

lordoza cervicală, convexa anterior

cifoza toracică, convexa posterior

lordoza lombară, convexa anterior

curbura sacrococcigiană, convexa posterior

In plan frontal:

scolioza toracică, cu convexitatea de partea mâinii dominante

curburi de compensație cervicale și lombare cu direcție opusă față de primele.

Deviațiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală are o curbura fiziologică normală: în zona cervicală și în zona lombară există un grad fiziologic de lordoza, iar în zona toracală exista un grad fiziologic de cifoza. Modificările patologice de ax ale coloanei vertebrale – exagerarea curburii fiziologice sau apariția unor curburi în afara celor fiziologice – reprezintă afecțiuni ale coloanei vertebrale.

Patologii asociate coloanei vertebrale:

scolioza

hiperlordoza

cifoza

hernia de disc

Tratamentul va fi ales în funcție de patologie și poate să fie: chirurgical, kinetoterapie sau tratament medicamentos( în special cu antiinflamatoare).

 Cifoza este deviația coloanei vertebrale în planul vertical. Cifoza se manifestă prin curbarea accentuată a coloanei, spre în față, în regiunea toracică, provocând cocoașa. Cifoza poate fi compensată printr-o hiperlordoza cervicala și lombara pentru refacerea echilibrului coloanei.

Lordoza este o modificare a curburii fiziologice a coloanei vertebrale în zona lombară. Ea se manifesta prin accentuarea curburii, spre în față.

Scolioza se manifesta prin apariția unor curburi ale coloanei vertebrale, mai ales în regiunea lombara, în plan frontal, coloana luând forma literei „C”, urmată de multe ori de o modificare compensatorie care apare în zona învecinată, coloana vertebrala fiind în forma literei „S”. Această deformare „S” vizibila din spate, poate fi orientata spre dreapta sau spre stânga, în funcție de greșelile de poziție ale coloanei.

Netratate, cifoza, scolioza și lordoza duc la apariția unui aspect inestetic al spatelui, dar mai ales la apariția durerilor de spate.

Hernia de disc, poate să apară în orice parte a coloanei vertebrale, de cele mai multe ori la nivelul inferior al coloanei (lombar). Uneori hernia de disc apare la nivelul gâtului (cervical) și mai rar toracic.

Tipurile de ținută

Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizează în același mod la toți indivizii normali. Aceasta face ca ținuta coloanei vertebrale să difere de la individ la individ și ea trebuie pusă în legătură cu accentuarea sau diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca urmare a gradului de inclinare înainte a bazinului.

Se deosebesc astfel cinci tipuri generale de ținută:

Spatele normal. Este tipul de ținută în care curburile vertebrale prezintă o arcuire normală. Este ținuta de drepți „ostășesc”, în care inclinarea bazinului este normală.

Spatele rotund. Este un tip de ținută foarte frecvent întâlnit. Convexitatea dorsală coboară și cuprinde și vertebrele lombare, iar concavitatea regiunii lombare se micșorează și ca întindere și ca profunzime. Bazinul este înclinat ușor înainte și în jos.

Spatele plat. Este un tip de ținută mai puțin frecvent întâlnit. Convexitatea dorsală și concavitatea lombara dispar, iar inclinarea bazinului rămâne mică. Scapulele apar reliefate înapoi. Acest tip de spate provoacă scoliozele cu evoluția cea mai gravă.

Spatele concav – plat (sau lordotic). Este și mai puțin frecvent întâlnit. Concavitatea lombară se accentuează mult prin inclinarea puternică a bazinului înainte, în timp ce convexitatea dorsală dispare.

Spatele concav – rotund. Este tipul de postura cel mai puțin întâlnit. Concavitatea lombară se accentuează, de asemenea mult, dar concomitent se accentuează și convexitatea dorsală.

Coloana vertebrală trebuie considerată ca o unitate funcțională și fiecare tip de postură trebuie considerat ca o adaptare spontană la anumite condiții deosebite de statică și dinamică. De asemenea trebuie luat în considerare rolul deosebit al bazinului în determinarea atitudinii coloanei vertebrale. Bazinul se constituie în suportul funcțional al coloanei vertebrale, participând activ la statica și dinamica acesteia. Orice disfuncție la nivelul acestuia (suferința, asimetrie funcțională sau statică) având severe repercusiuni asupra ansamblului funcțional – biomecanic al coloanei vertebrale.

Bazinul împreună cu membrele inferioare se constituie în suportul biomecanicii coloanei vertebrale.

I.2. Scolioza

Scolioza reprezintă un tip de deformare a coloanei vertebrale. Marea majoritate a pacienților se prezintă la medic inițial datorită perceperii unei diformități. Aceasta poate fi observată de pacient sau de familia sa. Deformarea consta în asimetria umerilor, cutiei toracice sau a taliei. Scolioza este descrisă drept o afecțiune nedureroasa. Coloana vertebrală normala prezintă curburi, unele curburi ale gâtului, trunchiului superior și cea lombară sunt normale. Oamenii necesită aceste curburi spinale pentru a menține echilibrul jumătății superioare a corpului și aliniamentul cu pelvisul. Când apare o nouă curbură laterală a coloanei, la dreapta sau stânga sau una existentă deja, normală, se accentuează, aceasta este denumita scolioză.

Scolioza afectează 2% dintre femei și 0,5% dintre bărbații din populația generală. Exista numeroase cauze de scolioză incluzând diformitățile congenitale ale coloanei, condiții genetice, probleme neuromusculare și inegalitatea membrelor inferioare. Alte cauze de scolioză includ paralizia cerebrală, spina bifida, distrofia musculară, atrofia mușchilor coloanei și tumorile. Peste 80% dintre scolioze sunt idiopatice.

Există câteva semne care alarmează pacientul și familia sa. Acestea cuprind înălțimea diferită a umerilor, aspectul unui sold ridicat, coastele de diferite înălțimi, talie neuniformă, modificări de culoare și textură a pielii care acoperă deformarea și inclinarea întregului corp la dreapta sau stânga. Odată ce s-a determinat că pacientul are scolioză, exista câteva opțiuni terapeutice. Acestea depind de maturitatea coloanei vertebrale, gradul curburii și cum afectează stilul de viață, localizarea scoliozei și potențialul de progresie. Terapia conservativă este indicată pentru curburile mici cu risc mic de progresie. Statistic acestea nu determină probleme în viața de adult. Sunt urmărite radiografic o dată pe an pentru a confirma nonprogresia. Dacă scolioza are un grad de curbură de peste 25 de grade și progresează medicul va recomanda purtarea unei tije pentru a împiedica agravarea condiției, dar nu și a reduce curbura deja existentă. Aceste tije sunt din plastic și urmăresc specific conturul coloanei pacientului, atașate fiind de curelușe. Acest procedeu oprește progresia scoliozei la 74% dintre pacienții cu scolioza idiopatică. La curburi avansate nu este eficientă. Chirurgia corectivă se folosește pentru a trata scolioza adultului în unele cazuri.

Scolioza idiopatica este împărțită în patru categorii, în funcție de vârstă:

scolioza infantilă – copii sub 3 ani

scolioza juvenilă – copii între 3-9 ani

scolioza adolescentă – vârsta de 10-18 ani

scolioza adultă – după maturitatea scheletică.

Cea mai comună formă de scolioză este cea adolescentă, care se dezvoltă la adulții tineri la debutul pubertății. Persoanele cu istoric de deformare spinală sunt la risc de a dezvolta scolioză. Detectarea timpurie a afecțiunii este esențială.

Dezvoltarea scoliozei poate fi explicată biomecanic pe baza legii Heuter-Volkmann, care spune că presiunea pe epifize întârzie rata de creștere, iar tensiunea crește rata de creștere. În scolioză, diformitatea esențiala este lordoza, cu procesele spinoase deviate în concavitate în curba laterală. Pe măsură ce rotația progresează, încărcarea mecanică a epifizelor pe o parte a corpului crește determinând deformare laterală. Astfel, scolioza este o deformare prin lordoză, rotație și curbare laterală a vertebrelor.

Scolioza este împărțită în două tipuri principale: structurală și posturală. Tipul idiopatic este unul structural.

Scolioza posturală. Este o deformare flexibilă prin eșecul poziționării și este confirmată de corectarea spontană când pacientul se apleacă de partea convexității curburii. Deși este o formă tranzitorie de scolioză poate deveni fixă și structurală dacă este habituală și cronică. Cauzele comune sunt poziția habituală anormală a coloanei, un membru inferior scurt, prolapsul de disc sau durerea.

Scolioza structurala. Este o deformare rigidă, care nu poate fi corectată activ prin modificarea posturii. Aceasta are următoarele cauze:

congenitale: lipsa formării coloanei normale, lipsa segmentării (vertebre fuzate)

cauze mezodermice: neurofibromatoza, osteogeneza imperfecta, mucopolizaharidoza

neuromusculare: disrafismul spinal, mielomeningocelul, distrofia musculara, ataxia Friedrich, paralizia cerebrală, artrogripoza

displazii scheletice

infecții: tuberculoza, osteomielita piogenică

tumorile: meningioame, osteom, astrocitom, metastaze.

Semne și simptome. Scolioza este caracterizată de progresia odată cu vârsta. Rata de progresie depinde de rata de creștere și este marcantă la copii și adolescenți. Progresia se oprește la maturitate, mai ales dacă curbura este sub 30 grade. Cele peste 30 de grade au o creștere de 1 grad pe an după maturitate.

Pacientul cu scolioză prezintă la examenul clinic o curbură a coloanei care nu poate fi corectată prin modificarea posturii. La aplecarea înainte, proeminenta coastelor posterioare pe partea convexă a curburii devine evidentă. Coloana deviază de la linia de mijloc în toate cele trei planuri. Curbura este laterală în planul frontal, cu lordoza în cel sagital și rotație a vertebrelor în jurul axei proprii spre convexitatea curburii.

Scolioza idiopatică nu produce simptome ca durere sau dizabilitate. Coloana asimetrică este singurul semn. Coastele și scapula sunt proeminente pe o parte a corpului, cu umărul ridicat față de celălalt sau protruzia soldului de partea opusă. Deformarea este evidentă când curbura este înaltă, mai ales în poziția toracica. În curburile mixte – toracolombare, deformarea mai puțin vizibila ca rezultat al echilibrării curburilor, dar scurtarea trunchiului este evidentă.

Complicații. Funcția pulmonară poate fi afectată în scolioza severă. Deformarea afectează expansiunea plămânilor determinând defect restrictiv. Deși dispneea nu este frecventă la copii, poate să apară la adulți în funcție de severitatea scoliozei. Anomaliile cardiace pot fi asociate cu scolioza idiopatică. Scolioza idiopatică este observată la 5% dintre pacienții cu boala cardiacă congenitală, iar incidența este crescută dacă este cianotica.

Scolioza la vârstnici este un tip de scolioză observată la bărbații peste 60 de ani. Nu are o cauză particulară, deși este considerată a fi secundară bolii degenerative secundare. Față de curbura coloanei din scolioza idiopatică, curbura la bătrâni este scurtă, segmentală și fără lărgire laterală sau anomalii ale arcului neural.

Evoluția bolii. Rata de mortalitate la pacienții cu scolioza este de două ori mai mare față de populația generală. Vârsta medie a decesului este 45 de ani. Scolioza produce deformare cosmetică, durere dizabilitantă și restricție severă a capacității pacientului de a lucra. Afectarea cardiovasculară apare în cazurile severe, cu curbare de peste 60 de grade. Complicațiile cardiace sunt mai comune în scolioza toracică. Insuficiența respiratorie, cord pulmonar, boala de plămâni restrictivă și insuficiența cardiacă dreaptă sunt frecvente complicații ale scoliozei. Riscul de complicații cardiovasculare este mai mare la persoanele cu debut timpuriu și curburi mari. Riscul este mic în debutul tardiv, chiar dacă curbura este mare.

Diagnostic și studii imagistice. Radiografia este standardul în evaluarea scoliozei. Este folosită pentru confirmarea diagnosticului clinic, pentru a exclude alte cauze: anomaliile de segmentare, pentru a evalua severitatea curburilor, monitorizarea progresiei, evaluarea maturității scheletice și indicația pentru chirurgie a cazului. Studiul este de ajutor pentru a evalua și complicațiile postoperatorii. Radiografia este mai puțin sensibilă decât CT și RMN, deoarece tumorile sau infecțiile coloanei sunt aparente doar dacă 50% din os este distrus. Radiografia este limitată prin doza folosită și are risc de carcinogeneza.

Scanarea tomografica cu reconstrucție sagitală și coronară aduce informațiile radiografiei. Reconstrucția 3D este utilă pentru a evalua anomaliile de segmentare. Tomografia poate fi folosită pentru a evalua adevărata rotație și deformările coastelor.

Testarea funcției pulmonare. Diagnosticul diferențial se face cu următoarele afecțiuni: neuromusculare, neurofibromatoza, boala cardiacă congenitală, scolioza la bătrâni.

Tratament. Opțiunile terapeutice pentru scolioza depind de maturitatea coloanei vertebrale, gradul curburii și modul în care afectează stilul de viață, localizarea scoliozei și potențialul de progresie. Terapia conservativă este indicată pentru curburile mici cu risc mic de progresie. Statistic, acestea nu determină probleme în viața de adult. Sunt urmărite radiografic o dată pe an pentru a confirma nonprogresia. Dacă scolioza are un grad de curbură de peste 25 de grade și progresează, medicul va recomanda purtarea unei tije, pentru a împiedica agravarea condiției, dar nu și a reduce curbura deja existentă. Aceste tije sunt din plastic și urmăresc specific conturul coloanei pacientului, atașate fiind de curelușe. Acest procedeu oprește progresia scoliozei la 74% dintre pacienții cu scolioză idiopatică. La curburi avansate nu este eficientă. Chirurgia corectivă se folosește pentru a trata scolioza adultului în unele cazuri.

Terapia conservativă constă din observarea condiției sau ortozis. Prin observație se practică radiografii la intervale regulate, pentru a observa progresia scoliozei.

Alte terapii încercate cu eficiență relativă cuprind:

stimularea electrică

întărirea cu tija pentru 8 ore pe zi, 16 ore sau 23 de ore pe zi

terapia nutrițională.

Terapia chirurgicala

Pentru curburile peste 50 de grade se practica fuziunea spinală posterioară, dacă pacientul se prezintă înainte de maturitate. Astfel, coloana este stabilizată prin folosirea de dispozitive de fixare internă cum sunt șuruburile, sistemul Luque sau sistemul Cotrel-Dubousset cu fire și cârlige. Ameliorarea spontană apare la 3% dintre pacienți, mai ales dacă curbura este sub 10 grade. Tehnicile chirurgicale doresc prevenirea progresiei, menținerea echilibrului, reducerea durerii, prezervarea funcțiilor neurologice și respiratorii și ameliorarea aspectului cosmetic. Se adresează eșecului aplicării de tije și pentru tratarea curburilor peste 40 de grade la copii.

Sistemul pediatric Isola. Acesta constă în aplicarea de fire și șaibe posterior și anterior, în plan frontal și orizontal al coloanei și paralele cu curbura. Se aplică mai întâi șuruburile, apoi se aplică o vergea de-a lungul curburii, acesta fiind trecută prin șuruburi.

Aplicarea de tije vertebrale. Dacă scolioza are un grad de curbură de peste 25 de grade și progresează, medicul va recomanda purtarea unei tije pentru a împiedica agravarea condiției, dar nu și a reduce curbura deja existentă. Aceste tije sunt din plastic și urmăresc specific conturul coloanei pacientului, atașate fiind de curelușe. Acest procedeu oprește progresia scoliozei la 74% dintre pacienții cu scolioză idiopatică. La curburi avansate nu este eficientă. Chirurgia corectivă se folosește pentru a trata scolioza adultului.

Tija Boston. Este cea mai folosită tehnică pentru scolioza infantilă. Aceasta este un dispozitiv din plastic, care se poartă de la axilă până în zona pelviana în față și în spate până la coccis. Acesta lucrează prin aplicarea de puncte de presiune pe curbură pentru a împiedica progresia. Pernuțe plasate strategic aplică presiune pe abdomen și pe curbură, iar puncte de eliberare a presiunii sunt plasate opus acestora.

Prognosticul depinde de vârsta pacientului, debutul menarhei, gradul curburii, numărul de vertebre implicate, localizarea, deformarea rotațională, maturitatea osului, istoricul familial și anomaliile asociate. Complicațiile cardiace sunt mai comune în scolioza toracica. Insuficiența respiratorie, cord pulmonar, boala de plămâni restrictivă și insuficiența cardiacă dreaptă sunt frecvente complicații ale scoliozei. Riscul de complicații cardiovasculare este mai mare la persoanele cu debut timpuriu, curburi mari. Riscul este mic în debutul tardiv, chiar dacă curbura este mare.

(surse: romedic.ro, prostemcell.org, patologievertebrala.ro)