Colindul, Colindatul Si Descolindatul

Argument

S-a spus că principala categorie asupra căreia trebuie să se aplice meditația filosofică e timpul. Mai mult decât întinderea spațiului, problemele puse de trecerea timpului au deșteptat gândul filosofic. Ecclesiastul, de exemplu, e impresionat de spectacolul petrecerii lucrurilor, ceea ce l-a făcut să intoneze acea elegie filosofică atât de contagioasă care a pătruns în veacuri. Nu e deci o sarcină ușoară să corectezi timpul. Care duce la nimicnicie toate dorințele noastre sau să-ți faci despre el o altă concepție. Dar tocmai acest lucru l-a realizat creștinismul, prin sărbători, aplicând principiul că atunci când vrei să învingi o realitate, în loc să o combați, primește-o, dar dă-i o valorificare mai adâncă și mai vitală. Astfel, creștinul a acceptat trecerea timpului, dar a punctat-o cu sărbători. El trăiește trecerea timpului, dar face din viață o punte de sărbători și când depășește timpul, e pentru a intra în eternitate. Prin crearea și trăirea puternică a sărbătorii, care e un moment luminos de punere în legătură cu existența generală și absolută, cu transcendentul sau măcar cu direcții spre transcendent, creștinul a învins sau a valorificat timpul. Timpul e acela care, în trecerea lui fatală, aduce o sărbătoare după alta. În locul categoriei absurde și dușmănoase nouă, el se arată mai degrabă ca dispozitivul ce revelează cu intermitențe absolutul. Timpul e ceva ce trece, dar care are din loc în loc explozii festive. Astfel, el capătă un caracter de festivitate și organicitate. Timpul nu mai e o înșirare de clipe deșarte, aducătoare de necazuri sau distrugătoare de bucurii, ci e înălțat la rangul de maiestate, fiindcă pe făgașul lui sunt prinse sărbătorile. Acum se înțelege ușor de ce creștinismul a creat ori și-a însușit atâtea sărbători. Cauza principală a fost nevoia spirituală de a colora și valorifica timpul. De aici rezultă o mare densitate sărbătorească care dă vieții un preț înalt.

Creștinismul, înrădăcinat încă de la începuturile sale în această înțeleaptă arhitectură a timpului, care este istoria mântuirii, despre care Vechiul Testament deja a povestit și pe care o celebrează și sărbătorile iudaice, este dintotdeauna atent să considere curgerea timpului nu doar ca o succesiune ciclică de evenimente și anotimpuri, ci ca o ocazie mereu reînnoită pentru iruperea eternității în istorie.

Scopul lucrării de față este tocmai acela de a demonstra că sărbătoarea nu se rezumă doar la o simplă datină sau obicei, nici la o pauză într-o săptămână de muncă, ci ea conferă posibilitatea unei înnoiri a vieții, o participare reală la urcarea sufletului pe o treaptă superioară.

Capitolul I. Sărbătorile de iarna la romani

Preocupați de problema timpului, oamenii de știință și filosofii au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demonstrabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalității este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor. În cadrul unidimensionalității se poate discuta și sensul unic al curgerii timpului, deci imposibilitatea realizării drumului invers. Argumentul principal îl constituie în acest caz lanțurile cauzale, imposibilitatea apariției efectului înaintea cauzei și, de cele mai multe ori, nota de succesiune în relațiile cauzale, efectul continuând să existe și să acționeze după încetarea acțiunii cauzei, dar ca rezultat evident al acțiunii acesteia. Demonstrarea unidimensionalității timpului (chiar când acesta este gândit ca volum) și în cadrul acesteia – a sensului timpului dinspre trecut spre viitor – nu este epuizată de teoretizarea momentului de succesiune în relația cauzală, în teoria relativității. Fenomenul de dilatare a timpului precizează transformările posibile ale timpului în trecerea de la un sistem de referință la altul, prin aceea că acest fenomen (ca fenomen de relație) nu schimbă întru nimic sensul desfășurării evenimentelor dinspre trecut spre viitor în sistemul propriu de referință. Fenomenul dilatării duce doar la mărirea distanței dintre evenimente în cazul raportării unui sistem de referință la altul. Concluziile teoriei relativității întregesc deci argumentul relației cauzale și cu conservarea sensului în cazul succesiunii unor evenimente, chiar dacă acestea nu sunt legate cauzal între ele.

Pentru secolul XX, s-a conturat tot mai insistent o abordare diversificată calitativ a timpului. Specificitatea coordonatei temporale obligă la diferențierea între timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biologic, uman (individual și social). Timpul biologic pune în primul rând problema deosebirilor între timpul fizic (cronologic) și cel biologic, în așa fel încât timpul biologic nu poate fi totdeauna măsurat cu unitățile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare și îmbătrânire a diferitelor organisme. Dar. evidențiind ritmurile diferite, se poate afirma că timpul organismului tânăr este mai dilatat decât cel al organismului îmbătrânit, întrucât secunda de viața a unui organism tânăr este mai bogată în procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lungă decât pentru omul matur, căci în cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente, și în plan fiziologic, și în plan psihic, deci activitatea e mult mai intensă. Din punctul de vedere al timpului fizic, copilăria apare scurtă, iar bătrânețea – lungă. Din punctul de vedere al timpului biologic, situația se prezintă diametral opusă : copilăria este îndelungată, iar bătrânețea – scurtă. De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecărui organism, care se modifică de-a lungul dezvoltării sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatări sunt importante prin consecințele lor „antropologice", căci valoarea în timp a zilelor, fiind invers proporțională cu vârsta, rezultă necesitatea utilizării la maximum a posibilităților tuturor vârstelor, cu deosebire a anilor tineri. Timpul biologic individual se corelează apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintâi prin legități caracteristice. Durata de existență a speciei se supune altor criterii decât durata de viață a fiecăruia din indivizii săi. Dacă în cazuri individuale, esențiali sunt parametrii fiziologici, în cazul speciei apar alți parametri, că densitatea populației, lărgirea arealului, existența unei capacități generale de adaptare, capacitatea de a birui în concurența interspecifică etc. În cercetarea timpului biologic, un aspect important îl reprezintă modurile specifice ale „simțului timpului", care trebuie înțelese că o capacitate de a percepe curgerea timpului, de a acționa în anumite ritmuri regulate, de a măsura timpul cu mijloacele proprii organismului. Existența „orologiilor biologice" constituie principala particularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele condiționate legate de timp, migrația păsărilor etc.).

Timpul este creat și este în mod fundamental bun: ,,Și iată Dumnezeu a privit tot ce a făcut și toate erau bune foarte". De aceea, timpul creat nu este identic cu temporalitatea ca decadență, precaritate, imperfecțiune, relativitate, mortalitate. De aceea nu este nimic în comun între timpul creat ca drum și ajun dinamic al veșniciei și temporalitatea heideggeriana, rănită de neființă, acea Zein zum Tode (ființă spre moarte) din teoretizările occidentale.

Pentru înțelegerea omenească, singura cale de aprofundare a tainei timpului este interpretarea acestuia în perspectiva eternității. Toată filosofia lumii s-a vădit neputincioasă de a pătrunde timpul și de a-l raporta la o realitate cauzală.

Această lumină tainică a timpului este conținutul lui iconic și profetic care mărturisește vocația să eshatologica și structura sa circulara și mnemonică. Valoarea temporală este oarecum întoarsă spre sine însăși, dăruind inteligibilitate clipelor și luminându-se prezentul prin viitor și trecut, trecutul prin viitor și prezent, iar viitorul prin cele care îi premerg. „Timpul este ca iubirea. Așa cum iubirea biruie slăbiciunile trupului și infidelitățile sufletului, timpul transcende slăbiciunile naturii și infidelitățile istoriei. Rolul timpului este de a ne face să regăsim timpul. Mai mult, timpul care trece este un timp care ne dăruiește timp”

.

În culturile arhaice, în general, timpul avea cu totul alte semnificații comparativ cu tradiția iudeo-creștină. Astfel, timpul desacralizat și vechi este reprezentat de durata profană în care s-au înscris toate evenimentele nesemnificative, adică fără modele arhetipale. „Istoria” este memoria acestor evenimente, a ceea ce s-ar putea numi nonvalori sau păcate. În concepția celui ce aparține unei asemenea mentalități, toate repetările arhetipurilor se petrec în afara timpului uzat, a timpului profan.

În practica unor asemenea popoare, o dată pe an, timpul vechi, trecutul, istoria în sine sunt anihilate. Prin repetarea actului cosmogonic, care urmează exterminării simbolice a lumii vechi, regenerează timpul în totalitatea lui, se reconsacră. Aceasta, pentru că nu este vorba doar de un moment în care „eternitatea” timpului sacru pătrunde în timpul profan. De fapt, acum se realizează anularea întregului timp profan scurs în limitele ciclului care se încheie. În cadrul tuturor ceremoniilor de sfârșit și început de an, în aspirația după o viață nouă în sânul unei creații noi, se întrevede, așa cum subliniază M. Eliade, și dorința paradoxală de a reuși inaugurarea unei existențe anistorice, adică a unei vieți desfășurate exclusiv într-un timp sacru. De fapt, aceasta înseamnă o regenerare și o reconsacrare a întregului timp, o transfigurare a timpului în eternitate. Această năzuință după eternitate este într-un fel simetrică nostalgiei paradisului. Dorinței de a se afla permanent și spontan într-un spațiu sacru îi corespunde dorința de a trăi permanent, prin repetarea gesturilor arhetipale, în eternitate.

Aproape pretutindeni, sărbătoarea Anului Nou a semnificat alungarea demonilor, bolilor și păcatelor. „Anul” care tocmai se încheia, această ,,tăietură în timp”, aducea cu sine nu doar încetarea efectivă a unui anumit interval temporal și începutul unui alt interval, ci și abolirea anului trecut și a timpului scurs. Purificările rituale cu acest prilej presupun nu doar o anulare a păcatelor personale și colective, ci și o regenerare, o nouă naștere la nivelul persoanelor și întregii comunități. Orice An Nou înseamnă o reluare a timpului de la început, adică o repetare a actului cosmogonic.

Tot în elaborarea conceptului despre ciclicitatea timpului, un rol important l-au jucat fazele lunii, respectiv apariția, creșterea, descreșterea și dispariția, urmată de o reapariție după trei nopți de întuneric. Din perspectiva arhetipului „lunar”, moartea omului și moartea periodică a umanității sunt necesare, la fel cum sunt cele trei zile de întuneric care preced „renașterea” lumii. De fapt, moartea omului și a umanității au ca scop regenerarea lor. Orice formă, indiferent de natură și conținutul ei, prin faptul că există și durează în timp, se învechește și se uzează, având nevoie după aceea să fie reabsorbită în amorf, fie și doar pentru o clipă, pentru a regenera și a se reintegra în unitatea primordială din care a ieșit.

Caracteristica generală a tuturor concepțiilor cosmico-mitologice lunare este reîntoarcerea ciclică a ceea ce a fost mai înainte, „eterna reîntoarcere”, cum spune M. Eliade, în toate planurile: cosmic, biologic, istoric, uman etc. Apare evidentă structura ciclică a timpului care regenerează la fiecare nouă „naștere”, în orice plan ar avea loc. Conferindu-i timpului o direcție ciclică, i se anulează ireversibilitatea. În fiecare clipă, totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil și nici o transformare nu este definitivă. S-ar putea spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, totul fiind repetarea acelorași arhetipuri primordiale. Timpul nu exercită nici o influ nu este definitivă. S-ar putea spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, totul fiind repetarea acelorași arhetipuri primordiale. Timpul nu exercită nici o influență decisivă asupra acestei existențe, pentru că el însuși regenerează fără încetare.

Prin urmare, aceste sisteme arhaice propun, în primul rând, abolirea timpului concret, relevând o tentă pronunțat antiistorică. Refuzul de a păstra amintirea trecutului scoate în evidență o antropologie cu totul deosebită. Mai precis, este vorba de refuzul „primitivului” de a se accepta ca ființă istorică, refuzul său de a acorda vreo valoare „memoriei”. În fine, toate aceste mituri și atitudini relevă voința de devalorizare a timpului istoric, o tendință de anulare a acestuia.

Sărbătoarea nu este numai spirit, duh, ci este și organizare, structură și funcționalitate. Ea reprezintă o manifestare a sacrului, a sublimului, a Absolutului în lumea profană, cotidiană, a oamenilor obișnuiți. Sărbătoarea este unul din cadrele spațiale – spațiul festiv – și temporale – timpul festiv, în care va hierofana sacrul, situându-se, după cum afirmă Paul Drogeanu, „dincolo de profan și dincoace de sacru”, dar în același timp mai puțin decât „sacru”, în cadrul ei împletindu-se lumescul cu divinul.

Sărbătoarea a fost dintotdeauna încadrată în sistemul social, fiind o manifestare eminamente colectivă. Sărbătoarea fiind asemuită și chiar identificată cu o instituție socială, ea se încadrează în sistemul social ca element component al „organizării sociale”. Sărbătoarea menține echilibrul și buna funcționare a comunităților umane și a societății.

Ca orice instituție, sărbătoarea este alcătuită dintr-un ansamblu structural-funcțional de norme și valori și presupune un scop. În vederea atingerii scopului propus, membrii comunităților îndeplinesc anumite funcții cu ajutorul unor mijloace materiale și simbolice.

Structura unei sărbători cuprinde de obicei două tipuri de elemente: elemente spirituale – legate de latura afectiv-sentimentală a sărbătorii, și elemente materiale – referitoare la latura pragmatică a sărbătorii.

Elementele spirituale se împart în manifestări afective exterioare sau exteriorizate – râsul, plânsul; și manifestări afective interioare concretizate în anumite simțăminte legate de evenimentul respectiv sărbătorit – veselie, bucurie, fericire, euforie sau teamă, tristețe, durere sufletească, ură, dispreț.

Elementele materiale pot fi împărțite în elemente exterioare și interioare individului.

Structură generală a unei sărbători presupune următoarele elemente:

1. Durata reprezintă timpul alocat desfășurării unei sărbători, aceasta fiind diferită de la un caz la altul. Luând ca element de referință „durată”, se poate vorbi despre sărbători care țin o zi (cele mai dese), dar și despre sărbători care țin mai puțin cum ar fi sărbătorile personale și ocazionale. În dicționarul Obiceiurilor de peste an, Ion Ghinoiu, apreciază că durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână – de joi până miercuri dimineața, la trei zile – sâmbătă, duminică, luni, apoi la două zile – sâmbătă și duminică și chiar la o masă festivă de câteva ore.

2. Fazele care se succed de-a lungul unei sărbători.

În funcție de numărul fazelor, sărbătorile se pot diferenția între ele.

3. Repetabilitatea.

Unele sărbători sunt unice, iar altele repetabile la un interval de timp. Luând ca element de referință “repetabilitatea”, sărbătorile se pot împărți în:

Sărbători unice atunci când evenimentul ce se află la bază nu este repetabil pentru un individ anume, pentru un grup anume sau chiar pentru o comunitate – nașterea, înmormântarea.

Sărbători repetabile când evenimentul sărbătorit se poate repeta pentru individul respectiv, grup sau comunitate, generând o altă sărbătoare asemănătoare cu cea luată drept reper.

Sărbători ciclice. Se repetă la un interval fix de timp, întotdeauna același.

Sărbătorile anuale – Anul Nou, Crăciunul, aniversările personale și naționale, toate sărbătorile cu dată fixă în calendarul creștin. Aceste sărbători cu dată fixă sunt:

1. Ale Mântuitorului:

· 1 ianuarie: Tăierea împrejur (preînchipuire a Botezului creștin),

· 6 ianuarie: Boboteaza (Botezul Domnului în Iordan de la Sf. Ioan),

· 2 februarie: Întâmpinarea Domnului (primirea Lui în Templu, la 40 de zile, de către Dreptul Simeon),

· 6 august: Schimbarea la Față și

· 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci.

. 25 decembrie : Nașterea Domnului

2. Ale Maicii Domnului:

· 8 septembrie: Nașterea Sfintei Fecioare,

· 21 noiembrie: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului,

· 25 martie: Bunavestire,

· 15 august: Adormirea Maicii Domnului.

3. Ale Sfinților:

· 1 ianuarie: Sf. Vasile cel Mare,

· 7 ianuarie: Sf. Ioan Botezătorul,

· 30 ianuarie: Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan,

· 23 aprilie: Sf. Mare Mucenic Gheorghe,

· 21 mai: Sf. Împărați Constantin și Elena,

· 24 iunie: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul,

· 29 iunie: Sf. Ap. Petru și Pavel,

· 20 iulie: Sf. Prooroc Ilie,

· 29 august: Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul,

· 14 octombrie: Sf. Cuv. Paraschiva,

· 26 octombrie: Sf. Mare Mucenic Dimitrie,

· 8 noiembrie: Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil,

· 6 decembrie: Sf. Ierarh Nicolae și

· 27 decembrie: Sf. Arhidiacon Ștefan.

Sărbătorile fixe se țin la datele de mai sus de cãtre Biserica Ortodoxã Românã, Biserica Greacã, Biserica Bulgarã ș.a., iar cu 13 zile mai târziu de cãtre Biserica Rusã și Biserica Sârbã, acestea din urmă pãstrând încã calendarul iulian sau neîndreptat.

În aceeași categorie, a sărbătorilor anuale, se includ și sărbătorile sezoniere – sărbătoarea Sângiorzului (Transilvania și Banat), sărbătoarea Sf. Gheorghe (Oltenia, Muntenia, Moldova) care reprezintă deschiderea vieții pastorale; sărbătoarea Sânmetru, deschizătoarea iernii pastorale.

Duminică este sărbătoare ciclică săptămânală.

Sărbători neciclice. Se pot repeta, dar nu la date fixe. Sărbătorile cu dată mișcătoare sau mobilă sunt: Duminica Floriilor, Sfintele Paști, Înălțarea la Cer a Domnului (40 de zile după Paști) și Rusaliile sau Cincizecimea (zece zile după Înălțarea Domnului). Toate sãrbãtorile cu dată mobilă enumerate sunt serbate la aceeași datã de toți ortodocșii din lume

4. Persoanele care participă – atât cu rol de actor, cât și cu rol de spectator – la sărbătoarea respectivă. În funcție de numărul de participanți și de ponderea rolurilor acestora, se va observa, de asemenea, o variație între sărbători.

5. Elementele ambientale. Acestea se referă la spațiul „închis” sau „deschis”, la perioada diurnă sau nocturnă, la diverse elemente decorative și de ritual – o anumită muzică, o anumită mâncare, o anumită băutură etc.

Comportamentele cerute participanților cu ocazia respectivă vor constitui la rândul lor un element diferențiator în ceea ce privește structura sărbătorii.

6. Existența unor elemente pregătitoare. Unele sărbători necesită efectuarea anumitor acțiuni înainte de începerea ei. Această componentă preparatorie presupune atât o dimensiune materială – pregătire culinară, vestimentară, ambientală, cât și o dimensiune spirituală – postul.

7. Elemente afective se referă la intensitatea și “semnul” sentimentelor pe care participanții ar trebui să le aibă de-a lungul sărbătorii.

Sărbătoarea contribuie la realizarea echilibrării și armonizării societății, asigură coeziunea necesară grupurilor, mai mult asigură durabilitatea, identitatea și unitatea grupurilor, a colectivității și a societății ca întreg.

Oamenii de altă dată, raportându-se la timpul sărbătorii, atribuiau acesteia trei funcții esențiale: 1. comuniunea cu Dumnezeu; 2. refacerea grupului comunitar și 3. dimensiunea cosmică.

Astfel, în popor se spunea că e bine să ai tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu, însă această atingere a sacrului slăbea în fiecare zi a anului; de aici, marea importanță a sărbătorii, ea oprind lumea în loc și ajutându-i pe oameni să mai uite de cele lumești, reînnodându-se în acest mod legăturile cu cele și cu cei de dincolo.

În privința celei de-a două funcții, trebuie spus că sărbătoarea favoriza comunicarea de la suflet la suflet. În fine, omul societății arhaice obișnuia să gândească lumea în întregul ei, acest sentiment trăindu-l acut mai ales în timpul sărbătorii, acum Cosmosul fiind permeabil și transparent. Era momentul în care omul se ocupa de toate: de mersul soarelui pe cer, de puterea vântului și a ploii, de fecunditatea femeilor și a vitelor, de fertilitatea pământului, de lupi, șerpi sau insecte și de câte și mai câte altele.

Sigur, pentru noi aceste lucruri pot părea bizare. În multe sate, unele încă se mai păstrează, însă miezul, duhul sărbătorii tinde să dispară, fiind înlocuit cu practici aproape grotești. Tocmai pentru că duhul sărbătorii să reînvie, trebuie regăsit timpul sacru al sărbătorii, evident în forme și expresii adaptate vremurilor pe care le trăim.

În comunitatea modernă nu se mai trăiește după repere cosmice, timpul și spațiul nu se mai împart de multă vreme după coordonate ceremoniale, iar omul modern are prea puțin conștiința și educația prefigurării sale interioare și exterioare în vederea sărbătorii (excepție făcând totuși cei din spațiul profund religios sau autentic artistic). Nu ne rămâne decât să ne uităm cu admirație (într-o scăpărare idealistă) la acel statut ontologic al omului în sărbătoare despre care vorbea V. Băncilă, recunoscându-ne (relativă) incapacitate de a-l atinge sau de a-l percepe măcar. Acesta presupune o „organizare totală a existenței", o comuniune cu transcendentul, cu societatea, cu natura și cu sine însuși prin „contenirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor", un „anonimat personal" că posibilitate de participare la „taina existenței generale", o „relativă stare de asceză" care pregătește și justifică prăznuirea ca duh și corp, o „monumentalitate discretă" identificată de autor cu „bărbăteasca și suavă „cuviință țărănească” și în cele din urmă un „optimism festiv, (…) fiindcă omul care trăiește sărbătoarea e un om vital, în legătură biologică cu puterea de viața a naturii, pe care, cu toată spiritualizarea și în ciuda tuturor aparențelor uneori contrare, n-a părăsit-o”.

Sintetizând, admitem că funcția majoră a sărbătorii este aceea de a da sens și valoare vieții. Ideea angoaselor existențiale și a rezolvării lor cu ajutorul sărbătorii apare prezentată deosebit de sugestiv în aceeași lucrare, Duhul sărbătorii, a lui Vasile Băncilă: “În adevăr, în existența obișnuită, nesărbătorească, mai ales trei sunt lait-motivele de suferință ale conștiinței: este ideea limitelor, contradicțiilor și tuturor mizeriilor eului propriu; este conflictul cu societatea, concurența cu semenii; și este ideea raportului dintre noi și natură sau realitatea că atare, raport în care uneori suntem noi contraziși, alteori noi contrariem realitatea și în care adesea avem sentimentul că nu înțelegem nimic din sensul acestei realități generale. E aici un întreit blestem care formează răul conștiinței. Dar tocmai acest blestem cu trei fețe dispare în sărbătoare!”. Această funcție de împăcare generală a umanității este întâlnită și la nivelul sărbătorilor noastre tradiționale populare, sub forma unor reguli nescrise, potrivit cărora omul, în zi de sărbătoare, trebuie să înceteze orice conflict, orice dușmănie cu cel de lângă el și, prin urmare, cu întreaga comunitate.

Una dintre funcțiile secundare cele mai răspândite și cea mai importantă, chiar fundamentală pentru realizarea refacerii potențialităților vieții este funcția de comuniune sau de solidaritate. Sărbătoarea răspunde astfel diverselor nevoi de comuniune, începând de la comuniunea cu tine însuți și până la comuniunea cu universul și transcendentul. În acest sens, Vasile Băncilă dă sărbătorii una din definițiile cele mai cuprinzătoare și mai profunde:

“Ideea de sărbătoare e o horă gravă de comuniuni cu toată realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală și vegetală și e, în sfârșit, o comuniune cu tine însuți prin contopirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor. Această comuniune se înfăptuiește în grade diferite, în raport cu autenticitatea trăirii sărbătorii, însă întotdeauna în direcție precisă, care e chiar mersul spre sărbătoare”.

Sărbătoarea este, așadar, întâlnire prin excelență, iar din punct de vedere social, este ocazia de adunare a tuturor grupurilor: familie, sat, clasă socială, popore, etnie sau națiune. Unul dintre elementele aproape nelipsite din cadrul sărbătorii este ospățul, care, după părerea lui Paul Drogenu, contribuie tocmai la ieșirea din alienarea față de semeni, prin comună dăruire și consumare a darurilor. Ospățul presupune nu doar comuniunea cu semenii, străinii sau cunoscuți ai grupului, ai familiei, ai satului, ai orașului, ci presupune și comuniunea cu cei de dincolo de hotarele așezărilor ființei, ale strămoșilor și chiar ale zeilor. De asemenea, dansul joacă un rol important în realizarea contactului uman cu bucuria, cu șinele și cu semenii. Dansul introduce acea bucurie a mișcării în “solemnitatea înghețată a trupului și a relației interpersonale cotidiene”.

Dansul care exprimă cel mai bine acest lucru este horă. Unul dintre elementele cele mai relevante în acest sens este însăși forma sa rotundă, închisă. Uneori, hora este reprezentată de mai multe cercuri concentrice. Energiile indivizilor care participă la horă se supun principiului sinergiei, așa încât este de așteptat că intensitatea comuniunii să fie maximă, depășind-o pe cea a oricărui alt joc, care ar presupune o combinație a participanților, diferită de cea a horei.

Funcția sărbătorii este de a “media” sacrul și profanul. Ideea de a rezolva angoasele existențiale prin întoarcerea la lumea originară, la momentul dinaintea creării Cosmosului, reapare mereu, de-a lungul timpului în ideea de sărbătoare.

Comunicarea cu transcendentul, care are loc de asemenea în cadrul sărbătorii, și proiectarea într-o altfel de lume se produc cu ajutorul diferitelor mijloace. Unul dintre cele mai întâlnite mijloace ar fi masca. Sărbătoarea ar fi și ea o mască pusă pe fața duratei cotidiene și, în același timp, pe obrazul timpului sacru. Masca este un element de mediere între sacru și profan, ea face ca trecerea din lumea cotidiană în acea “altfel de lume” să nu mai prezinte nici un fel de pericol pentru individul pământean. Prin funcția majoră a instituției sărbătorii s-ar putea spune, în ultimă instanță, că masca reprezintă chiar “un loc de popas în căutarea ființei esențiale”. Sărbătorile reprezintă repere în situarea istorică și geografică a civilizațiilor; de asemenea are o putere deosebită și fascinantă în caracterizarea etnică, în cimentarea grupurilor etnice, ea reprezentând un pact social, o reîntâlnire pentru afirmarea unității și legăturilor unui popor. Sărbătoarea a fost de multe ori definită ca depozitar al sufletului popular, „nicăieri și nici într-o altă formă, esența colectivă, comună, a ființei umane, nu este mai complet realizată ca în atemporalismul sărbătorii”.

În afara rezolvării angoaselor care țin de imposibilitatea obținerii unei comuniuni adecvate, pentru a le reda indivizilor sau societății un anumit echilibru prin ceea ce se numește „sentimentul solidarității”, sărbătoarea este implicată și în rezolvarea unor angoase ca cele „interstadiale”, de exemplu. Riturile de trecere, ca nașterea, nunta și înmormântarea, pot fi clasificate ca „momente de criză existențială” care, odată înfățișate în formă festivă, vor fi rezolvate cu siguranță.

Din punct de vedere teologic, sărbătoarea are câteva funcții importante pentru viața noastră religioasă:

Rol comemorativ sau aniversar (anamnetic);

Rol latreutic;

Rol pedagogic, educativ;

Rol soteriologic.

Funcția comemorativă provine din faptul că sărbătoarea este în general, destinată să întrețină de-a lungul vremii în conștiința generațiilor de credincioși amintirea momentelor sau faptelor memorabile și a persoanelor sfinte, pentru că ele să nu fie uitate. „Unele sărbători ne duc cu gândul nu numai la faptele din trecut, ci și la cele ce vor fi în viitorul îndepărtat, cum este, de exemplu, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a lăsatului de sec de carne); Sărbătorile au, deci, și sens eshatologic, ele reprezentând nu numai memoria Bisericii, ci și așteptarea ei, nădejdea și anticiparea împlinirii făgăduinței divine”.

Sărbătorile au și o funcție latreutică, deoarece ele sunt prilejuri și forme de expresie ale cultului de adorație și de venerație sau mijloace de a preamări pe Dumnezeu și pe sfinți. Mai mult, personajele sfinte sărbătorite constituie pilde pentru credincioși, ca exemple și imbolduri spre virtute și spre desăvârșirea în viața religios-morală. Sărbătorile vor avea, deci, și o funcție educativă și de aceea de multe ori sunt considerate ca fiind o școală a vieții creștine.

Sărbătorile dețin și un rol soteriologic, ele fiind, astfel, nu doar popasuri de odihnă pentru trup, ci și momente de reculegere și reconfortare pentru suflet. Din orice perspectivă am privi lucrurile, sărbătoarea apare ca având funcția universală de a introduce în lume fericirea, sub orice formă ne-am imagina-o. Organizarea totală a existenței pe care o presupune sărbătoarea se va baza tocmai pe fericire, ca rezultat al refacerii potențialităților vieții și, deci, ca o rezolvare a angoaselor existențiale.

Omul religios are convingerea că în timpul sărbătorilor trăiește un alt timp, că timpul respectiv are o altă semnificație. Orice sărbătoare religioasă repetă un eveniment sacru care a avut loc la început și care este readus în prezent ritual. Participanții devin contemporani cu evenimentul respectiv sau, altfel spus, ,,ies" din timpul lor istoric, adică din timpul alcătuit din totalitatea evenimentelor profane, pentru a ajunge la acel timp primordial, care este mereu același și care aparține eternității. Omul religios pătrunde periodic în timpul sacru, ajunge la timpul originar, care ,,nu se scurge", fiindcă nu ia parte la durata temporală profană, fiind alcătuit dintr-un prezent etern, recuperabil la nesfârșit.

Din perspectivă creștină, s-a vorbit despre ,,reversibilitatea timpului" prin ceea ce am putea numi ciclicitatea sărbătorilor, prin puterea Sfintei Liturghii care se săvârșește mereu și se va săvârși până la sfârșitul veacurilor. Însă, așa cum subliniază P. Evdochimov, timpul nu este reversibil din acest punct de vedere. E mai potrivit să vorbim de puterea de a deschide timpul spre veșnicie, spre Dumnezeu. Dacă memoria ne face trecutul prezent, ca amintire, orice sărbătoare, în general, și Liturghia, în special, merg mai departe și cuprind nu imagini ale trecutului, ci evenimentele în sine, pe care le actualizează și care ne devin contemporane. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește, în acest sens, de ,,ordinea progresivă" a ciclului regulat de sărbători liturgice. Orice lectură liturgică a Evangheliei reactualizează evenimentul relatat și ne reintroduce în miezul său. ,,În vremea aceea", formula sfântă cu care începe orice citire a Evangheliei, înseamnă ,,timpul sfânt", acum-ul, contemporanul. Astfel, la sărbătoarea Crăciunului suntem realmente martorii nașterii lui Hristos, iar Hristos cel înviat ne apare în noaptea de Paște, transformându-i pe cei ce comemorează aceste sărbători în martori oculari ai evenimentelor sărbătorite. Practic, după cum se observă, aici nu este vorba de un timp mort, reluat și regenerat, reînviat, ci de un timp viu, sfințit, care dăinuie o dată pentru totdeauna.

În planul sărbătorii și în dimensiunea ei liturgică, momentele comunică. Repetiția ciclică este doar aparentă și nu există decât pentru cei neștiutori. Timpul este reactualizat și reconsacrat în totalitatea lui. Cu prilejul marilor sărbători, timpul este parcurs în sens invers, pentru a se ajunge din nou ad originem, la momentul prim al actului creației.

Fiecare An Nou este o istorie universală prescurtată, reconsacrată prin ordinea liturgică și, pe de altă parte, fiecare zi este o sărbătoare și o fereastră deschisă spre eternitate, spre veacul viitor. Orice copil botezat, prin cufundarea în apă, trece prin potop, prin moartea timpului profan și efemer, renăscând pentru timpul mântuirii, pentru veșnicie. Rugăciunea mirungerii îl prezintă pe om extras virtual din acest timp corupt, al morții, și pecetluit de darurile Duhului Sfânt, consacrat, destinat în totalitatea vieții sale timpului mântuirii, eternității lui Dumnezeu.

Pe parcursul întregii istorii, timpul a fost perceput ca unul ce se uzează, se desacralizează, ba chiar se demonizează..

Orice sărbătoare capătă aureola unei existențe unificate și transfigurate. Este momentul în care Transcendentul coboară și se arată oarecum în lume, făcându-i pe oameni să-i simtă prezența, este punctul în care clipa se unește cu veșnicia, este momentul în care se coboară și se bucură alături de oameni toate darurile Duhului Sfânt. Chiar dacă nu este un sfârșit, o sărbătoare sfântă devine un moment de finalitate, o tendință de fuziune a realului prezent cu idealul, un moment pe care orice creștin ar trebui să-l perceapă ca pe o victorie continuă, ca pe un triumf al lui Dumnezeu în viața lumii și ca pe un triumf al omului în viața cosmosului.

Sărbătoarea în sensul ei real este o deschidere spre transcendent, spre Dumnezeu, este o anticipare sau o pregustare a împărăției lui Dumnezeu. Din perspectivă creștina, timpul nu mai este o simplă succesiune de clipe sau momente deșarte, inutile, încărcat de suferințe, griji și neajunsuri, ci este înălțat la rangul de majestate, pentru că este reconsacrat și destinat veșniciei prin sărbători. Pentru orice credincios, sărbătoarea nu este altceva decât o deschidere spre eternitate, spre sfințenia lui Dumnezeu, din care ne împărtășim. Prin sărbători, creștinul se împărtășește încă din această viață din veșnicia lui Dumnezeu. El iese din sfera incomodă a profanului, gustând din bucuria veșnică a prezenței lui Dumnezeu. Sărbătoarea, ca moment al întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu, nu înseamnă doar odihnă, repaus fizic, ci o comuniune sporită, intensă a omului cu Dumnezeu, un timp al bucuriei, prin care omul se definește în perspectiva sărbătorii – homo festivus (Ps. 118, 126).

În sărbătoare, timpul și eonul eshatologic trebuie perceput și în sensul de trăire și experiență anticipată a realităților viitoare, ca împărtășire sau participare la veacul viitor, ca pregustare a eternității lui Dumnezeu. Dintr-o atare perspectivă, Împărăția lui Dumnezeu nu mai reprezintă doar o realitate viitoare, ci și o realitate prezentă în spațiul liturgic, în cadrul cultului divin. Atunci când, la începutul Sfintei Liturghii, preotul rostește: ,,Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…", el nu binecuvântează doar o realitate viitoare, o realitate ce urmează să vină cândva, ci și o realitate deja prezentă. Prin aceasta, credinciosul prezent în comunitatea rugătoare se obișnuiește cu sentimentul veșniciei, pătrunde cumva în realitatea eshatologică, în împărăția lui Dumnezeu.

Asistăm astăzi la o devalorizare a semnificațiilor sărbătorii, cu două mari consecințe pentru viața contemporanilor: o bucurie aparentă, confuză și o criză de timp. Aceasta accentuează concepția contemporanilor, pentru care evenimentul sărbătorii se mișcă între bucurie și o simplă emoție. Faptul se datorează unei viziuni greșite a omului de azi asupra timpului. Creștinii sunt chemați să răscumpere timpul vieții lor, ca timp al mântuirii, înnobilându-l cu puterea, trăirea și bucuria lor, astfel încât timpul vieții noastre să devină un timp al sărbătorii.

Creștinismul a fost, de la început, proclamarea bucuriei. Aceasta primea o dimensiune și o valoare nouă, având ca izvor și fundament al ei restaurarea și îndumnezeirea omului în Hristos și în Biserică. Bucuria creștină este singura bucurie autentică și durabilă în această lume. Mesajul fundamental al creștinismului este un mesaj al bucuriei.

În general, sărbătoarea creștină este asociată cu celebrarea euharistică. Sf. Liturghie se sfârșește cu rugăciunea: „Plinirea Legii și a proorocilor fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, umple de bucurie și de veselie inimile noastre”. Al. Schmemann, vorbind despre bucuria lumii și sacramentul bucuriei care este Euharistia, spune: „Chiar de la începuturile sale, creștinismul a fost o proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ. El a făcut imposibilă orice altă bucurie, pe care de obicei o socotim posibilă. Dar în cadrul acestei imposibilități, chiar în străfundul acestei întunecimi, el a vestit și a împărtășit o nouă și atotcuprinzătoare bucurie, și cu această bucurie el a transformat Sfârșitul într-un început. Fără vestirea acestei bucurii, creștinismul e de neînțeles. Doar ca bucurie, Biserica a biruit în lume, și a pierdut lumea atunci când a pierdut această bucurie și a încetat să fie o mărturie credibilă a acesteia”.

Trebuie să nu uităm asta când vorbim de iertare în perimetrul creștinătății. A obține starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obține o egală și iradiantă bună dispoziție. Creștinul adevărat e bine dispus. Numai bună dispoziție salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendență, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.

Dintre toate acuzațiile la adresa creștinilor, cea mai teribilă a fost rostită de Nietzsche, când a spus că aceștia nu cunosc bucuria. Creștinismul a fost identificat prea des cu o religie a cenușiului lăcrămos, cu o filozofie mohorât, neptuniană, sufocată de culpabilitate, scârbă de lume și teamă de iad. Indispoziția însă, nu e recomandată ca o virtute cardinală. Căci, dacă ar fi așa, lumea de dincolo nu ar mai fi făgăduință, nici prezență mistică, ci spaimă hrănită de un imaginar infernal. Viața pământească nu ar mai fi trecere, ci exil. Munca nu ar mai fi așteptare parusială, ci blestem cotidian. E adevărat, creștinismul recomandă paradoxul: bucuria în suferință, râsul printre lacrimi, fericirea în austeritate, plinătatea în renunțare, înflorirea în mortificare.

Această bucurie este mult mai intensă cu cât este trăită de mai mulți oameni împreună, cu cât îi determină să fie într-o unitate tot mai strânsă între ei. Sărbătoarea e un prilej de adevărată bucurie pentru cineva doar când face și pe alții să se bucure cu sine, mai ales pe cei pe care-i știe întristați de lipsuri. Bucuria mea mi-o face altul, dar pentru aceasta trebuie să-i dau și eu aceluia prilejul de-a se bucura de mine. Această bucurie poate fi experimentată în biserică, ori de câte ori se adună în numele lui Hristos și cu atât mai mult în zi de sărbătoare. Eusebiu de Cezareea scria, în a sa „Istorie bisericească”: „Să ne strângem cu bucurie și cu veselie ca să sărbătorim ziua martirului, (socotindu-o) ziua lui de naștere atât pentru pomenirea celor care au săvârșit lupta, cât și pentru deprinderea și pregătirea celor care vor urma de acum încolo în luptă” .

Căci bucuria transformă simțirea noastră, rațiunea noastră, trăirile noastre, capacitățile de a ne deschide spre alții într-un mod cu totul nou, cu neputință de exprimat sau de cuprins în concepte. Și aceasta pentru că bucuria plină de har depășește planul emotiv și orice veselie pătimașă, pentru a deveni participare reală la teofanie. Cu cât oamenii experimentează mai cu adevărat această teofanie la nivel personal și comunitar în sărbătoare, cu atât ei se umplu și mai mult de bucurie. Sărbătoarea, fiind timpul celei mai accentuate prezențe a lui Dumnezeu, Care ne iubește și ne vrea uniți pe toți în iubirea de El, este timpul celei mai depline comuniuni și deci al celei mai depline bucurii. În acest sens, bucuria este cea care zidește pe om, îi descoperă perspectivele autentice, îi umple întreaga ființă, acesta pregustând bucuria cea veșnică a comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, sărbătorile sunt tot atâtea momente de bucurie, de rezidire, de regăsire și de întâlnire a omului pe calea vieții în Hristos. Sărbătorile, ne descoperă sensul vieții, comunică intim cu ființa noastră personală, o fac să tresalte, să se analizeze, să se bucure, acestea fiind daruri mistice făcute de divinitate. A cunoaște, în grecește, înseamnă totodată a cunoaște și a comunica, mai precis a cunoaște prin comunicare.

Din planul fizic al fenomenelor acestei lumi, ca și din planul logic al conceptelor, Evanghelia ne conduce spre planul semnelor și misterelor cifrate.

„Și aceasta este solia pe care am auzit-o de la El și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este în El” (I Ioan 1, 5). Textul raportează cea mai strălucită revelație a mesajului divin: el identifică pe Dumnezeu și Lumina și insistă asupra simplicității esenței Sale. Transparența limpede a luminii nu suportă nici un corp străin, nici o opacitate, nu este loc pentru umbră.

Sărbătoarea se descoperă a fi, în același timp, bucurie și lumină. Într-un timp în care întrevede orizonturile eternității și ale bucuriei vieții veșnice, creștinul acceptă moartea unei vieți autonome și egoiste pentru a afla o viața plină de har, izvor de bucurie și de lumină. „O astfel de abordare concretă a vieții transfigurate a Bisericii este posibilitatea participării personale la liturghia timpului, la ciclul cotidian, săptămânal și anual al sărbătorilor eclesiale. Morala euharistică este în aceste dimensiuni, o morală festivă, morala unei sărbători. Fiecare zi este pentru Biserică o sărbătoare – amintirea unui sfânt – a bucuriei și a victoriei pentru una din roadele ei, pentru o manifestare personală a demnității împărătești, preoțești și profetice a omului și, în sfârșit, a triumfului asupra păcatului și a morții” .

Sărbătoarea e sentimentul comuniunii depline cu societatea și cu cosmosul sau cu realitatea generală, fiind, pe deasupra, și sentimentul absolutei coincideri a ta cu tine însuți, fără contradicții și artificialități, fără limite și mizerii. Sărbătoarea e sentimentul luminos al împărtășirii tuturor din același sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârșită ordine providențială. Sărbătoarea este existența unificată și transfigurată.

În paranteză magică a sărbătorii, transcendentul se coboară și se arată oarecum în lume, făcându-i pe muritori să-i simtă prezența, să bănuiască fâlfâitul inefabil de aripi al marelui duh nevăzut. Sau, dimpotrivă, lumii istorice i se dă privilegiul de a fi ridicată, printr-o translație spirituală, către împărăția luminii extatice a transcendentului. Creștinul simte sărbătoarea ca pe o victorie continuă și calmă, ca pe o trecere sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărășie cu lumea spirituală și sub raza paternă a divinității.

Misticul și înțeleptul cunosc lumea prin lumina sărbătorii. De aceea ei sunt fericiți sau, cel puțin, plini de sens, pentru că au găsit secretul să trăiască realitatea sub perspectiva unei permanente sărbători. Ceilalți nu pot avea această viziune decât cu intermitențe. Sărbătorile îi ajută în acest scop. Atunci încetează concurențele, limitările, problematizările, cerul devine marea frescă a vieții, omul capătă zelul de a înfăptui acordul complet cu Creatorul, cu întreaga existența, cu sine însuși. Sărbătoarea e o deschidere spre transcendent, ceea ce aduce vieții harul unei blânde și prestigioase sublimări. Ea este o anticipare pământeană a raiului.

Spiritul respiră prin sărbători. Acestea sunt indispensabile în viața eului individual, în viața culturii, în viața comunității sociale sub forma ei cea mai tipică, etnicul. Pentru eu, sărbătoarea e dezrobire din răul existenței. Pentru cultură, sărbătoarea este rațiunea de a fi, căci ea îi oferă ceea ce îi face esența: transcendentul. Pentru etnic, ansamblul sărbătorilor este însăși ființa lui.

Referitor la evrei, cineva spunea că Moise a întrebuințat doar zece porunci pentru a fixa legea, dar a avut nevoie de o carte pentru a fixa sărbătorile, care au adus atâta farmec în viața socială, încât poporul evreu s-a devotat cu pasiune sărbătorilor și acestea i-au salvat firea până în ziua de azi.

Sărbătorile folclorice românești au un puternic suflu cosmic și religios, căci în popor și profanul devine religios atunci când e adânc, totuși ceea ce este sărbătoarea la români nu s-ar putea înțelege fără suflul doctrinar dat de sărbătorile teologice. Sărbătorile bisericești au fuzionat ori s-au împletit cu cele create de popor, dând o izvodire complexă și jubilant severă.

În lumea satului tradițional, oamenii împart și măsoară timpul cu unități de măsură corelate cu orologiile cosmice și terestre. Unitățile de măsurat timpul sunt personificări mitice care se nasc, trăiesc, îmbătrânesc și mor la anumite date calendaristice. Vârsta lor în calendarul popular este exprimată de timpul care le separă de începutul (nașterea) anului, anotimpului, săptămânii, zilei. Astfel , începând cu noaptea morții și renașterii lui Crăciun, divinitățile populare masculine, care au preluat în mare parte numele sfinților creștini, se metamorfozează, ca vârstă și atribuții, împreună cu mediul înconjurător și cu derularea implacabilă a timpului calendaristic. Sânvăsâi este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece pentru că a avut șansa să primească, la împărțirea sărbătorilor, prima zi a anului (1 Ianuarie). Sântoader și Sângiorz (23 aprilie) sunt voinici, călări pe cai, personificări autentice ale primăverii. Sântilie (20 iulie) este matur. Sâmedru (26 octombrie) este matur, în drum spre bătrânețe, personificare a toamnei. Moș Andrei ( 30 noiembrie), Moș Nicolae ( 6 decembrie), Moș Ajun ( 24 decembrie) formează o generație de sfinți bătrâni care prevestesc, prin vârsta lor, moartea și renașterea anuală a timpului la solstițiul de iarnă. În schimb, metamorfozele divinităților feminine încep de la moartea și renașterea Dochiei (9 martie, echinocțiul de primăvară pe stil vechi), străvechi început de an, care deschide generația zeităților feciară (Sânzienele, Drăgaicele, Lăzărițele, Ielele, Fata Pădurii) după care urmează generația zeităților mumă (Maică Precista, Muma Pădurii) și, în fine, generația zeităților bătrâne (Sfânta Vineri, Varvara, Baba Dochia).

Reprezentările mitice își exercită puterea în timpul ce le aparține: Zeița Mamă (Dochia), Zeul Tată (Crăciun) și Fiul lui Dumnezeu (Iisus Hristos) de-a lungul întregului an, Sângeorzul în anotimpul călduros, Sâmedru în anotimpul friguros, Ielele în nopțile de vară, iar Strigoii mai ales în nopțile de iarnă. Sântoaderul este temut în Săptămâna Caii lui Sântoader, iar Filipul cel Șchiop în perioada de împerechere a lupilor. Dumnezeu pedepsește pe cei care lucrează Duminică, iar Marțolea pe femeile care lucrează în seara zilei de marți. Miezul Nopți are putere noaptea, înainte de cântatul cocoșilor, iar Miezul zilei la amiază, când Soarele se odihnește o clipă la Zenit etc.

Divinitățile moștenite de la substratul autohton, trac și geto-dac, împrumutate și asimilate de cultele greco-romane și orientale, dar și creațiile mitice strămoșești și românești, alcătuiesc un original panteon carpatic ai cărui zei își mai fac apariția, când și când, în peisajul spiritual contemporan, li se mai acordă zile de celebrare și sacrificii sângeroase (porcul de Crăciun, mielul la Sângiorz, berbecul la Sâmedru), sunt invocați pentru rezolvarea unor probleme presante ale oamenilor, precum alungarea secetei (Paparuda, Caloianul), aflarea ursitei (Sânvăsâi, Sântandrei), căsătoria fetelor (Sânnicoară) etc.

Ceea ce a realizat poporul român prin sărbători e incomensurabil. Datinile și sărbătorile sale sunt încărcate de înțelesuri și dinamisme festive. Lumea tradițională a satelor noastre și comorile de folclor păstrează zăcăminte de sărbătoare. Crearea sau însușirea unui număr atât de mare de sărbători de către poporul nostru nu s-a făcut din comoditate sau din ,,lene", ci cauza principală a fost nevoia spirituală de a valoriza și eterniza timpul, de a pregusta timpul înveșnicit de după înviere. De aici a rezultat pentru poporul nostru o mare densitate sărbătorească, care dă sens și substanță acestei vieți trecătoare. Prin sărbători, poporul român, ca și alte popoare, valorifică și înveșnicește timpul aproape instinctiv. Dar instinctul puternic dovedește gradul în care o persoană sau o comunitate participă la taina armonioasă a existenței. Astfel, în ultimă instanță, sărbătorile sunt rodul acestei participări. Ele exprimă voința profundă a popoarelor de a trăi, manifestată prin ignorarea deșertăciunii și caducității timpului și prin coborârea în efemer a sensurilor adânci și luminoase ale existenței.

Noi însă, românii creștin ortodocși, numim sărbătoarea Naștereii Domnului nostru Iisus Hristos printr-un cuvânt specific, Crăciun. Originea cuvântului a dat naștere multor dispute filologice. Aron Densușianu arată că numele acestei sărbători creștine este legat etimologic de cuvântul „creatione”. Într-o altă variantă, Crăciunul are drept etimologie cuvântul colationem – de la colatio – onis – ce înseamnă apelul preotului păgân la ziua întâi a lunii (Vasile Golban). Hașdeu îl traduce din „crastinum”, iar alți filologi interpretează „carnatione” de la „incarnațio” (întrupare) sau „creatione, creations” (în sensul de născut la începutul erei creștine).

Pe la mijlocul secolului al IV-lea, lupta împotriva cultului păgân era pe sfârșite. Liturghia creștină se substituia cultului păgân. Creștinii doreau să se lepede de religia păgână, dar prea erau legați sufletește de atâtea veacuri de sărbători a căror amintire nu putea fi ștearsă, scrie Ion-Aureliu Candrea.

Tertulian (c. 160 – c. 240), scriitor creștin de limbă latină, ne face cunoscut că pe vremea lui, Bruma, sărbătoarea iernii, era serbată de mulți creștini. Creștinii mai serbau 1 ianuarie (sărbătoarea cadourilor), Saturnaliile (sărbătoarea sclavilor) și alte sărbători romane. Împăratul Teodosiu poruncește în anul 389 să se înlocuiască calendarul public al Romei, cu sărbătorile creștine, sfârșindu-se astfel rolul public al sărbătorilor romane. Dar cum noua credință nu era destul de puternică, aflăm tot din studiile lui Ion-Aureliu Candrea, creștinii continuau să prăznuiască multe sărbători păgâne moștenite. Atunci Biserica creștină, obosită de luptă, cade la învoială și păstrează sărbătoarea, dar alungă zeul păgân, adoptând tot ceea ce nu era în contradicție cu Hristos.

Biserica primară cunoștea doar sărbătoarea Paștelor, iar sărbătoarea Nașterii Domnului a fost instaurată de către urmașul Papei Sixt I, pe numele său Telephor, abia în sec. al II-lea. În legătura cu data la care Biserica creștină fixează Crăciunul au fost multe incertitudini; așa se explică, de ce, la începuturi, Nașterea Domnului nu era o dată fixă, ea celebrându-se în luna mai, apoi pe 6 ianuarie, când Iisus a schimbat apa în vin, la nunta din Cana Galileii, iar pe 25 decembrie s-a stabilit definitiv de către Papa Liberiu în anul 354

. În Biserica Bizantină a fost introdusă după 32 de ani, adică în 386, de către Sf. Ioan Gură de Aur.

Motivele ce au generat fixarea Crăciunului la 25 decembrie sunt oarecum incerte. Se știe sigur că această dată coincidea cu sărbătoarea nașterii zeului Mithra, „Natalis Solis Invicti”, zeu arhaic iranian, probabil solar, simbolizând fidelitatea. Nașterea lui Hristos se sărbătorește iarna, într-o proximitate semnificativă cu solstițiul de iarnă. Dincolo de teoriile liturgiștilor cu privire la apariția Crăciunului ca sărbătoare generalizată a Bisericii, teologia sărbătorii vine să celebreze ieșirea din întuneric, venirea Soarelui dreptății, nașterea Răsăritului Celui de Sus. Solstițiul de iarnă e momentul în care iarna începe să scadă, în care lumina invadează progresiv cosmosul, iar ziua începe să crească. De aceea, celebrarea Crăciunului la solstițiul de iarnă mărturisește de venirea Luminii veșnice în lume.

Sărbătoarea creștină, Crăciunul, înlocuiește sărbătoarea Calendelor și Saturnaliilor, stabilindu-se tot acum și data oficială a începerii anului nou. Curtea papală de la Roma începea Anul Nou la 25 decembrie din sec. al XIII-lea, după unele date, iar de la 1 ianuarie doar de câteva secole în urmă. Un exemplu la îndemână: avem sărbătorirea Anului Nou în Franța pe 1 ianuarie doar din 1564, iar în Rusia din timpul domniei lui Petru cel Mare.

Saturnalia, sărbătoare în onoarea lui Saturn (zeul semănăturilor), considerată sărbătoarea prieteniei și împăcării între oameni, se caracteriza printr-o libertate și veselie ieșite din comun. Cu acest prilej se organizau banchete la care se mânca și se bea mult. O caracteristică a acestei sărbători era jertfa porcului, după cum relatează cu lux de amănunte unii scriitori antici. Iar unul din obiceiurile împrumutate de la praznicul roman păgân al zilei lui Saturn, este „dăruirea de cadouri".

După Saturnalii urmau Larentalia și Compitalia, sărbători publice în care se cinsteau morții. După aceste sărbători urma o sărbătoare închinată lui Ianus, zeul luminii și deschizătorul anului. Așteptată de toată lumea, sărbătoarea începea în ajun cu trimiteri de daruri. În ziua întâi se făceau urări pentru întregul an, iar a doua zi tradiția cerea ca oamenii să stea acasă unde mâncau și beau din belșug.

În timpul sărbătorilor de iarnă, oamenii se folosesc cu preponderență de simboluri sacre, ca instrumente puternice de devoțiune care ajută la focalizarea și dezvoltarea credinței. De asemenea, ele sunt și o formă internațională de comunicare ce depășește barierele de limbă, naționalitate sau cultură. Originea cuvântului simbol derivă dintr-un obicei grecesc antic, în care se spărgea în bucăți o tăbliță din lut, fiecărui membru revenindu-i, la despărțire, o bucată, pentru ca, la viitoarea întâlnire, aceste bucăți să se reasambleze, pentru confirmarea identității grupului. Astfel a luat naștere cuvântul grecesc symbolon – „semn de recunoaștere", dezvoltându-se de aici și latinescul symbolum – simbol.

Cele mai cunoscute simboluri care însoțesc sărbătoarea Crăciunului sunt colindul, pomul de Crăciun și luminile sau lumânările (de la lat. lumen + manus = lumina din mână)

Capitolul 2. Colindatul

Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii, constituiți în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător și un loc de întâlnire. Ea este structura care stăpânește, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viața satului. Amploarea colindatului este determinată de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanțe de ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se formulează dorințe și năzuințe ale oamenilor, acesta atingând chiar limitele fabulosului. Iată Urarea pițărăilor (colindători copii) din Hunedoara:

"Câți cărbuni în vatră,
Atâția pețitori la fată,
Câte pietre pe râu,
Atâtea stoguri de grâu;
Câte așchii la tăietor,
Atâția copii după cuptor."

Darul oferit de gazde colindătorilor (în forma tradițională a obiceiului) este colacul, el însuși

semn de belșug și roade bogate. 

 În unele zone ale țării (sate din Suceava mai ales) dimineața pornesc copiii la colindat înainte să se lumineze pentru ca Nașterea Domnului s-a petrecut în taina nopții, în prezența animalelor, a stelelor, a păstorilor și a îngerilor. 

În alte părți copiii merg în fapt de seara. Există multe sate în care dimineața vestesc Nașterea lui Iisus copiii mici, seara misiunea este preluată de flăcăi de 17-18 ani sau de adulți (bărbați tineri sau perechi căsătorite), iar în Gorj se aduna seara la capătul satului multă lume(în special copii și bătrâni) și toți pornesc la colindat ca un singur grup. 

În părțile Ardealului colindul începe după Sfânta Liturghie din prima zi de Crăciun și se desfășoară pe parcursul celor trei zile de sărbătoare.  Se colinda la poartă, în curte sau la fereastră. Prin unele locuri este primit în casa să colinde oricine ar veni. Copiii din Sălaj și Hunedoara colinda la fereastra iar tinerii și perechile căsătorite în casă. În cele mai multe sate ale țării necunoscuții colinda în curte sau la fereastra iar rudele și prietenii în casă. În Liteni Suceava se colinda la fereastră, iar identitatea colindătorilor este dezvăluită după terminarea colindului. 

Ca răsplată pentru vestirea Nașterii Colindătorii primesc diferite daruri: colaci, mere, nuci și mai nou bani. Atunci când colindătorii sunt flăcăi sau adulți se împarte și băutură. 

În Brașov “feciorilor și bătrânilor li se dădea câte un colac mai mare și copiilor un colac mai mic, tot făcut în casă. Colacul mare se numea covrig. Pe masă se afla băutura și prăjitura, un fel de cozonac. Se bea din sticlă. Feciorii strângeau atâția colaci, că nu mai puteau să-i care și-i lăsau la o casă. Apoi treceau pe la trei, patru case, unde rămăseseră colacii și luau o căruță de colaci. În special la casele cu fete mari se făceau colaci mai mari și mai frumoși. Feciorii și bătrânii vindeau colacii, feciorii în ziua de Crăciun, iar bătrânii a doua zi. Se alegea o anumită casa, unde se licitatu colacii. Aveau un șef care-i conducea pe feciori și el îi dădea; la fel bătrânii. Cu banii strânși feciorii plăteau lăutarii pentru seara de Anul Nou, unde era bal. Bătrânii dădeau banii strânși biericii”. Sau tot în Ardeal, la Căpușu de Câmpie Mureș se da Crăciunul ”un colac cu flori de pâine; muzicantul primea cârnați și carne de porc” 

Indiferent de momentul și grupul cu care se merge la colindat, este importanta participarea deoarece mulți cred că mergând la colindat (ei sau măcar cineva din casă) le va merge bine tot anul. În aceeași măsură se crede că primind colindătorii anul va fi bogat și cei din casă vor fi sănătoși. Sunt multe casele în care primul colindător sau musafir așteptat este un băiat/bărbat ca să le meargă bine tot anul.

Colindatul are și aspect de pelerinaj : întruchipează pelerinajul Sf. Fecioare Maria, apoi pelerinajul magilor și al lui Iisus Hristos, a Cărui viață pământească este un pelerinaj continuu. Colindul capătă și un aspect misionar, cele mai multe aspecte nu fac decât să istorisească cele întâmplate la Betleem, cei ce ascultă colindul învață despre nașterea Domnului. Astfel, colindul era o Biblie deschisă atunci când preoții și oamenii nu știau carte. Colindele poate la început s-au cântat în Biserică, pentru ca să fie cu binecuvântare, ca să nu se strecoare idei eretice în conținutul lor.

Pomul de Crăciun a devenit un simbol universal și în zilele noastre este înălțat și decorat de oameni de orice religie, indiferent de clima țării de baștină. Originile lui se întind până la păgânism. În tradițiile norvegiene și scandinave, copacii veșnic verzi erau decorați, iar bradul lui Wotan/Odin a fost ars în onoarea solstițiului de iarnă (25 decembrie) pentru a sărbători renașterea Soarelui, pentru a simboliza puterea vieții care triumfă chiar și în lunile plictisitoare de iarnă și pentru a marca sfârșitul vechiului an și începerea unui alt an. În timpul „nopților ciudate" din vremurile păgânilor (25 decembrie – 6 ianuarie), ramuri verzi decorate cu lumânări erau agățate în locuințe pentru protecție. În antichitate, pinul dedicat lui Attzis și Cybelei era adesea decorat cu ornamente. Pomul de Crăciun a devenit un simbol doar în secolul al XIX-lea, simbolizând nașterea și nemurirea. Pomul de Crăciun îl simbolizează pe Hristos ca fiind Pomul Vieții, în timp ce lumânările îl reprezintă pe Hristos însuși ca fiind Lumina lumii. Merele (înlocuite de jucării) au fost folosite pentru decor, simbolizând mărul pomului cunoașterii. Dacă tradiția copacului de Crăciun, bradul, este relativ recentă, ea rezultă totuși din fuziunea mai multor tradiții vechi, din care răzbate credința în puterile naturii reprezentate de verdele etern. Inițial decorat cu mere roșii, apoi cu flori de hârtie și ghirlande, el este copacul de sărbătoare și de speranță.

În aceeași zi, o altă tradiție, cea a bușteanului aprins în cămin și destinat să ardă vreme de trei zile, exprima mai multe credințe, conjugând simbolul copacului cu cel al focului. De cele mai multe ori, acest buștean trebuia să provină de la un copac fructifer și să fie aprins, în mod ritual, de cel mai tânăr membru al familiei, cu o sursă de lumină nouă, deseori udata cu apa sfințită, vin sau ulei. Trosnetul acestor flăcări era un mijloc de divinație. În plus, cărbunii și tăciunii lui aveau calități protectoare: îndepărtau de casă și ogor animalele dăunătoare și te fereau de farmecele vrăjitoarelor; un cărbune mic pus în sicriul unui defunct facilita călătoria spre lumea de dincolo. În Europa, pe acest fond de credințe vechi s-au grefat sărbătorile creștine, producând un calendar festiv unde se amesteca cele două aspecte: conținutul profan și conținutul religios se confrunta deseori în sărbătorile familiale și comunitare cu caracter mixt. În spatele sentimentului de sărbătoare se afla experienta sacrului; prin exaltarea colectivă, sărbătoarea ar fi mijlocul cel mai direct și cel mai comun tuturor pentru atingerea acestei experiențe. Unul dintre aspectele esențiale ale timpului sărbătorii – întrucât aceleași ritualuri revin la aceleași date – este acela de a fi comun unui întreg popor, de a aduna la un loc o întreaga comunitate.

Crăciunul este și o sărbătoare a luminii, prezența lumânărilor impunându-se imperios într-o asemenea zi. Lumina, lumânările sau torțele sunt prezente în cadrul a numeroase rituri și concentrează simbolistica focului, flăcării, aerului și fumului. Lumânarea asociază materia și spiritul. Ceară care arde și se distruge și flacăra care se înalță exprimă, din punct de vedere creștin, dubla natură a lui Iisus Hristos: umană și divină. Asociate rugăciunii, lumânările însoțesc, prin mișcarea verticală a flăcării, ascensiunea solicitării sau a dorinței formulate. Materializare a dorinței, a rugăciunii, a solicitării, lumânarea aprinsă constituie prelungirea lor. Flacăra concentrează toate energiile, ea este sufletul focului. Lumânarea aprinsă are semnificație în multe religii și culturi ca simbol al luminii, al vieții și spiritualității, dar are o importanță particulară în creștinism unde simbolizează Lumină divină a lui Hristos și însăși credința. În riturile funebre, lumânările reprezintă lumina raiului. Lumânările aprinse de credincioși în fața altarelor pot simboliza sufletele celor plecați sau o cerere de iluminare a celui care se roagă. În antichitate, obiceiul de a purta lumina în fața marilor personaje pentru a le lumina drumul constituia o dovadă de onoare.

Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracție, mai ales în rândul tinerilor. De Crăciun se încropește la repezeală un pseudo-cor și se pornește "la colindat". Băutura, mâncarea și distracția sunt pe primul plan. Găștile de petrecăreți chefuiesc până în zori, fără să cunoască cu adevărat semnificația păgână a tradiției. Repertoriul nu depășește de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puțini știu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecție și bună-vestire. Adevărata tradiție a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat în fonotecile cercetătorilor. Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreții de muzică populară nu mai sunt interesați în a promova colinde autentice, lăsându-se purtați de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân "modern", mă refer la practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului.

Sărbătoarea Nașterii Domnului este marcată de numeroase tradiții. Începând din ajunul Crăciunului, ulițele satelor răsună de glasurile colindătorilor. Purtând costume tradiționale și traiste cât mai încăpătoare, aceștia merg din casă în casă, pentru a le ura oamenilor fericire și prosperitate. Colindele sunt de două feluri: religioase și laice. Subiectele celor religioase se referă de cele mai multe ori la Isus Cristos. Pe de altă parte, colindele lumești au un caracter liric și deseori sunt improvizate de colindători, în funcție de gazdă pentru care cânta.

Copiii de până la 7-8 ani – spun etnografii – umblă cu colindețul în ajunul Crăciunului: "Colinde, colinde, dați bomboane în coșuleț". Când se înserează încep să umble pe la case și cetele de colindători adulți. Cei maturi umblă cu colinde foarte vechi. În partea de sud a Basarabiei se umblă chiar cu colindul precreștin laic, de gospodar, de casă, de prunc, de fată, de flăcău, de logodiți.

De la Crăciun și până la Bobotează colindătorii umblă cu "Steaua" care vestește Nașterea lui Isus. În unele locuri se întâlnește cântarea numită "Vecleem", sau "Irozii", o dramă religioasă care înfățișează misterul Nașterii Domnului în toate fazele sale. Pe lângă aspectul religios al colindelor, în timp a evoluat și partea laică a acestei tradiții. În unele locuri este obiceiul ca flăcăii să umble cu "Capra", "Ursul" sau "Cocostârcul". În aceste jocuri sunt purtate măștile confecționate din piei sau blană și sunt ironizate personajele rele (ba, dacă duhurile rele sunt în controlul acestor activități, cred că alții sunt cei ironizați: colindătorii – n.m.). Cu această ocazie, gazda împarte colindătorilor covrigi, nuci, mere și colăcei pe care gospodinele le frământă din timp cu prilejul Crăciunului.

Capitolul 3. Colindul

Una din expresiile cele mai vii ale felului în care poporul nostru a teologhisit și cântat poetic taina iubirii lui Dumnezeu pentru om se regăsește în colinde. Tradițiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, așa-numitele calendae, s-au preschimbat cu timpul în sărbători creștine. Filologii sunt cu toții de acord în privința etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii urau noroc și fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januariu, copiii romanilor umblau din casă în casă și cântau imne. Datina latină a trecut mai apoi, nu numai la români, ci și la celelalte nații romanice, precum și la slăvi. Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirmă că un număr de colinde au fost încreștinate, în sensul că au împrumutat personaje și teme mitologice din creștinismul popular. În primele secole creștine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 deecembrie, ci odată cu Bobotează, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, alaiuri cu măști și spectacole augurale, la care poporul participa. Profitând de faptul că poporul își sărbătorea zeii, creștinii și-au făcut și ei un mod de sărbătoare – a Nașterii Mântuitorului, cu caracter creștin. Colindele nu s-au amestecat niciodată cu aceste sărbători păgâne, ținând cu sfințenie dintotdeauna la cântecele lor rituale și la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi de presupus că au luat creștinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deși aici avem ca model venirea magilor cu steaua luminoasă, apoi de a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor, și de a se da daruri colindătorilor. Chiar și Mircea Eliade admite că : Urările (orațio) și ospățul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice (ale colindelor); ele sunt solidare cu vechile festivități legate de Anul Nou . Dar acestea sunt totuși aspecte de datină auxiliară colindatului. Motivația principală rămâne Nașterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă, fiindcă nu găsim nicăieri în colindele noastre religioase pomenit vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei sărbătoriți în ianuarie, ca să putem crede că la origine colindele au fost cântece păgâne.

În secolul IV s-a fixat data Crăciunului la 25 decembrie. Deci continuarea propriu-zisă a calendelor o găsim în obiceiurile de Anul Nou, în timp ce colindele creștine și-au avut începutul și evoluția lor de-a lungul secolelor și mileniilor, legate de Nașterea Domnului. Doar numele lor mai amintește de vremea calendelor. Cele religioase au fost create de preoții și cântăreții bisericești, de dascăli și dieci. Există o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paști și cântarea religioasă. Cântarea religioasă a influențat colindele și le-a desăvârșit. Specialiștii în domeniu afirmă că nici un popor din lume nu posedă o colecție mai frumoasă și variată precum poporul român.

În Bucovina există tradiția cum că oamenii sunt răi și ca să-i îmbuneze, Dumnezeu le-a trimis colindele și când acestea n-ar mai fi, pătrund demonii mai mult între oameni. Dar cât timp se vor cânta colindele, prezența răului va fi micșorată sau chiar anihilată.

La români, colindele se remarcă prin profunzimea teologiei și simplitatea formei. În ele nu este cu nimic micșorată dumnezeirea Fiului, după cum nu este uitată omenitatea Lui : Astăzi S-a născut, Cel făr de-nceput, cum au spus proorocii; Mititel și-nfășățel, în scutec de bumbăcel, Neaua ninge nu-L atinge, Vântul bate, nu-L răzbate.

Când auzim colindele, trăim același sfânt fior pe care l-au trăit odinioară păstorii și magii prezenți în preajma ieslei modeste în care Fiul lui Dumnezeu a luat chipul nostru. Îndătinate atât de frumos în viața poporului nostru, aceste imne își au izvorul în Sf. Scriptură și în izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale credinței și vieții poporului nostru care a tălmăcit cu atâta măiestrie și limpezime adevărurile ortodoxe. Atunci când Transilvania și alte provincii românești se aflau sub stăpâniri străine, strămoșii noștri păstrau adevărul de credință și prin colindele de la sărbători, cântate în dulcea limbă românească, în bisericuțele lor de lemn sau de zid și la vetrele lor calde. Respectul nostru trebuie să fie evident pentru că în ele strămoșii noștri au aflat mângâiere și alinare în suferințele lor. Le respectăm și le dăm viață pentru că ele prezintă unitatea de cultură a poporului nostru, unitatea de credință atât de prețioasă vieții, societății și familiei poporului român.

Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană și nu sunt altceva decât prelungirile firești ale cântărilor de la strană. În locul unei teologii savante, vom găsi în colinde intuiția clară și sigură a adevărurilor fundamentale ale creștinismului. Găsim în ele trăirea creștină primară, simplă și autentică. Le-au fost străine înclinația către teoretizări aride, demonstrații teologice meșteșugite, conținutul lor fiind o uimitoare bogăție de învățături, mesaje de îmbărbătare și îndemnuri, a căror limpezime și prospețime au reconfortat Biserica din toate timpurile.

Noi ascultăm și astăzi cu emoție colindele de la Nașterea Domnului și luăm parte cu tot sufletul la peripețiile numeroase prin care trece Maica Domnului. Ne înduioșăm de suferințele ei, aprobăm toate acțiunile și gesturile ei și ne simțim la urmă, după atâtea încercări, plini de o bucurie nestăpânită, sinceră și copilărească, la vestea nașterii pruncului Iisus.

Colindele duc asemenea îngerilor și păstorilor vestea Evangheliei din casă-n casă. E interesant că poporul și-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu și și-a însușit o maternitate a Maicii Domnului în colinde.

Poporul nostru, împodobit cu o viețuire virtuoasă și sfântă, a preluat din cult ideile și le-a îmbogățit cu trăirea lui religioasă, cu căldura și grija lui. Bogăția de diminutive arată dragostea poporului pentru Hristos Domnul. Colindele sunt cântece de bun venit adresate lui Hristos, cântece de leagăn adresate pruncului Iisus, fiind de o bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și de semeni. În colinde, Dumnezeu încetează să mai fie inaccesibil, Se apropie de muritori cu bunăvoință și cu smerită dragoste. Nu Dumnezeu își pierde din măreție, ci omul devine mai apropiat de divinitate, se împărtășește din lumină Dumnezeirii. În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun spre Crăciun, pentru că vin colindători, întreg satul e transformat în biserică, repertoriul colindelor cuprinzând comuniunea directă cu sfera divină.

Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare neprețuită prin originea și mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoșesc și una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios românesc. Oricare ar fi părerea specialiștilor în această privință, un lucru este sigur și anume ca ele sunt foarte vechi, formându-se odată cu poporul român și cu răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre. Prezența în colindele și plugușoarele noastre a numelui lui "Bădica Traian" ne amintește de timpul formării poporului român și de strămoșii neamului nostru. După părerea unora, cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul "Lerui Doamne" sau "Alilerui Doamne", care ar fi forma arhaică, pe cât se pare, a cuvântului bisericesc "Aliluia".

Colindele, "aceste minunate creații populare", s-au păstrat din generație în generație și au răsunat în fiecare an, fără întrerupere, în casele creștinilor, în noaptea sfântă a Nașterii Domnului, sub luceafărul de argint al păcii, în seara de Anul Nou și la alte sărbători, indatinandu-se, răspândindu-se și fiind nelipsite din manifestările religioase ale credincioșilor noștri.

Sub raportul măiestriei artistice a versului și a melodiei, colindele ocupă un loc de seamă în creația poporului nostru. Ele formează un tot unitar cu doinele, baladele populare și cântecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele și zicătorile. Venind din lumea obștilor sătești, colindele păstrează, fără îndoială, unele din ele mai vechi realizări poetice romanești. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simțămintelor noastre creștinești în fata tainei celei din veac ascunse, precum și binefacerile ce s-au revărsat asupra omenirii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Puține popoare din lume au însoțit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrățișare așa de caldă și de duioasa și au exprimat-o așa de bogat în forme artistice, cum a făcut-o poporul român. În colinde, simplitatea, ușurința și cursivitatea versului popular, exprima o mare bogăție de idei, într-o formă plină de frumuseți artistice, în care figurile de stil abunda, comparațiile se întrec una pe alta, iar epitetele și mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingășie, frumusețe, farmec și duioșie colindelor.

În vremea noastră colindele se situează, prin valoarea lor literară și muzicală, în constelația artistică europeană.

Dar, colindele romanești sunt păstrate, gustate și apreciate pentru valoarea lor teologică. Ele sunt înmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastrecrestinesti și strămoșești, sunt o transpunere în forma populara cantata a credinței noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, din slujbele divine și din iconografie. În ele respira puternic duhul creștin și se păstrează ceva din frăgezimea creștinismului primar. În versurile lor duioase și pline de credința se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credințe.

Ele prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveșmântată în straiul idilic și naiv al versului popular al colindei. Nici una din învățăturile de bază ale credinței creștine nu este uitata sau nefolosita în colindele noastre romanești. În ele se rasfrangeinvatatura creștină despre păcatul strămoșesc, întruparea și nașterea Mântuitorului, răscumpărarea oamenilor prin moarte și Învierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinților, Sfintele Taine, învățătura despre rai și iad și judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea și nașterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima în mod simplu, fără speculații teologice subtile, ci cu sentimentul trăirii unui mare adevăr de credință. Fiul lui Dumnezeu s-a născut:

  "Din Fecioara Maria
   Din neamul lui Avraam,
   Din sămânța lui David,
   Din Duhul Sfânt zămislit"

căci :
  "Dumnezeu fiind din fire, 
   Ai luat chip de omenire 
   Și te-ai dat spre răstignire, 
   Pentru a noastră mântuire".

Iată cum este redată, de exemplu, învățătura despre judecata universala în colindul următor:
  "Tu, Fiule, nu mai plânge,
   Ca eu ție ți-oi aduce 
   Un scaun de judecată, 
   Ca să judeci lumea toată. 

   Să dai drepții la dreptate
   Și strâmbii la strâmbătate, 
   Să iei ceru-n stăpânire, 
   Pământul în moștenire".

Maica Domnului, care ocupa un loc central în evlavia și în cultul ortodox, este prezenta la tot pasul în colindele românești, alături de Fiul sau iubit, Mântuitorul Hristos. Credincioșii o numesc pe Maica Domnului "Curata", "Preanevinovata", "Fecioara Maria", "Lumina preasfânta", "Precista blagoslovită":

  "Ca astăzi curata,
   Prea nevinovată, 
   Fecioara Maria 
   Naște pe Mesia".

Colindele noastre religioase înfățișează pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru credniciosi și rugătoare pentru neamul omenes în versuri de o rară frumusețe și de o putere intuitivă vrednică de admirat.

Dar toate învățăturile de credința exprimate în colinde sunt în legătură cu aceea de mântuire, foarte frecvență și ea în aceste creații, accentul punându-se pe frumusețea cadrului spectacular al Nașterii și pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care această naștere le picură în sufletele creștinilor. La evenimentul Nașterii sunt de față toate planurile creației și ale firii: cerul reprezentat prin îngeri, lumea cuvântătoare a pământenilor, înfățișata prin păstori și lumea necuvântătoare, înfățișata prin plante și animale de tot felul. Tatăl însuși coboară din ceruri să binecuvânteze lumea. Totul se petrece ca într-o slujbă cerească asemănătoare Sfintei Liturghii, pe care credincioșii o asculta în fiecare Duminică:

  "De-auzi gazdă ori n-auzi 
   Toacă-n cer și slujbă-n rai, 
   Toacă-n cer cum o bătea, 
   Slujbă-n rai cum o făcea, 
   Dumnezeu cum cuvânta, 
   Maica Sfântă se ruga. 

   Și să stai să tot privești 
   Cum făcea slujbe cerești 
   Îngerii ținând stâlpari 
   Cantau sfintele cântări".

Colindele au avut și marele rol de a păstra și apăra credința ortodoxă atunci când prozelitismul eterodox încerca să rupă unitatea de credința a ortodocșilor, pentru a dezmembra, în același timp și unitatea lor națională. Păstrând și mărturisind aceleași adevăruri de credință, colindele s-au numărat printre mijloacele populare cele mai eficace de apărare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufletească a credincioșilor noștri ortodocși de pe tot întinsul patrie. Documente vrednice de încredere mărturisesc că romanii transilvăneni preferau să cânte de Crăciun colindele învățate din străbuni, în locul cântecelor care li se impuneau de cei străini de legea lor.

În același timp, colindele scot în evidență legătura strânsă a strămoșilor cu Ortodoxia și, în special cu Patriarhia ecumenică făcând ca în versurile lor să răsune numele orașului Constantinopol:

  "La poarta la Taringrad, 
   S-a născut mare-mparat".

Colindele noastre romanești sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale și sociale pe care le exprimă. Pe lângă mesajul ceresc al mântuirii, colindele au format și o școală de îmbărbătare, de nădejde și de virtuți morale în viața credincioșilor, exprimând dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea și bunătatea, cinstea, dragostea de țară, eroismul, bucuria sărbătorilor, dorința de prosperitate, belșug și pace, ca idealuri nepieritoare și caracteristici esențiale ale sufletului poporului nostru. În ele eticul s-a îmbinat în chipul cel mai armonios și mai fericit cu esteticul.

Actualizând în fiecare an amintirea Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, colindătorii duc cu ei la casele credincioșilor voia bună, cinstea și dragostea, așa cum se vede din aceste urari:

  "Troscoțel de p-anga drum,
   Voie bună cui mă-nchin!
   Troscoțel de p-anga cale,
   Cinste și dragoste-n fața Dumitale!"

Colindele reflecta bunătatea proverbială a romanului, credincioșii având pilda de bunătate pe Mântuitorul Iisus Hristos, care în colinde apare ca un Domn "prea bun":

  "Sus în curtea lui Crăciun, 
   S-a născut un domn prea bun".

Luând ca pildă aceasta bunătate a Domnului și Mântuitorului Hristos, colindele îndeamnă pe credincioși ca și ei să fie buni mereu, dar mai ales acum, când s-a născut "Păstorul cel bun":

  "Acuma pe la Crăciun,
   Tot omul să fie bun".

Bunătatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este răsplătită de urările de la sfârșitul colindelor:

  "Busuioc verde pe masă, 
   Rămâi gazda sănătoasă. 
   La mulți ani cu sănătate 
   Domnul să vă dea de toate!"

Alături de bunătățile care izvorăsc din iubirea de Dumnezeu și de aproapele, colindele reflecta o calitate și o virtute tot așa de specific pentru credincioșii noștri și anume cinstea. Pentru poporul român cinstea este tot așa de valoroasă și de scumpă ca și dreptatea și libertatea, iar colindele au fost un îndemn permanent la păstrarea ei.

Colindele preamăresc virtutea cumpătării, și strâns legat de ea, postul din care, de altfel, izvoraște, lăudând pe cei ce postesc:

  "Ferice de cei postelnici, 
   Care-mi postesc posturile 
   Și-mi ajuna ajunurile".

Cadrul virtuților înfățișate de colinde se întregește și cu aceea a dărniciei, adică a intr-ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci când el este în suferința și în necaz. Ea este reflectata astfel într-un colind în care "Domnul bun, cest, Domn bun și Om bun":

  "Câți flamanzi îmi trec 
   Pe toți îi satura. 
   Câți setoși îmi trec 
   Pe toți îi adapa.

   Câți goli îi venea 
   Toți îi îmbrăca. 
   Câți desculți venea, 
   Pe toți îi încălța".

De asemenea, virtutea bărbăției, de care este legată răbdarea, este oglindită în colindele noastre romanești.

În opoziție cu lauda virtuților, colindele condamnă păcatele și patimile omenești sau viciile, pentru urmările lor nefaste. Astfel, minciuna este înfierata în colinde, îndemnând pe cei care o practică să se lepede de ea. Patima înșelătoriei, opusă cinstei și corectitudinii, este biciuita în colindele cu caracter social, ca și patima beției, ca izvor al altor patimi și păcate.

Dintre ideile sociale cea mai des întâlnită în colinde este aceea de pace, poporul român fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potrivește cu firea lui bună și blajina, cu dragostea și cu generozitatea să. Poporul nostru, care a cunoscut ororile războiului, și-a dorit sieși și la toată lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump și mai indispensabil vieții sale, ca aceea care condiționează bunăstarea materială și spirituală a oamenilor. În colinde, taina întrupării Fiului lui Dumnezeu este slăvita pentru ca ea a adus lumii împăcarea cu Dumnezeu, pentru ca Pruncul născut în peștera este "Domn al păcii" și fiindcă nașterea Lui a fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu și al păcii oamenilor. Această pace se instaurează odată cu venirea în lume a Mântuitorului Hristos, a cărui împărăție este o împărăție a păcii. Iată cât de frumos reda această idee un colind de vânătoare:

  "Ho, ho-ho! Nu va-narmati! 
   Ca pe cer azi s-a ivit 
   Un luceafăr strălucit.

   Ca astăzi Fiul cel Sfânt 
   Pace-aduce pe pământ 
   Sânge azi să nu mai curgă, 
   Lacrimi azi să nu se scurgă.

   Vânătorii că-mi cădeau 
   În genunchi și se rugau, 
   Din săgeți cruce făceau".

Pacea adusă de Mântuitorul este o pace veșnică și universală:
  "Intru cei de sus mărire
   Și pe pământ păciuire,
   La toți oamenii să fie
   De acum până-n vecie".

  "Mărire intru cei de sus,
   Și pace pân-la Apus".

Munca se reflectă și ea din plin în colindele noastre romanești. Versurile lor amintesc de toate categoriile de vârstă și de ocupații cântând insusiriile care trebuie să împodobească sufletul unui creștin: destoinicia în muncă, hărnicia, îndemânarea și curățenia. Munca pământului, grija pentru unelte și animale, creșterea vitelor, pescuitul, albinăritul, morăritul și, mai ales, vânătoarea, sunt descrise măiestrit în colinde. Prin acestea ele scot în evidență doua din caracteristicile esențiale ale neamului nostru: munca și hărnicia.

Alături de pace și de muncă, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele înfierează pe cei care o calca în picioare păgubind pe semenii lor prin furt, înșelăciune sau în alt chip. Prin colinde, poporul prețuind la justa ei valoare funcția socială a dreptății, a luptat continuu împotriva abuzurilor și nedreptății.

Colindele noastre romanești sunt valoroase și pentru ideile patriotice pe care le exprimă. Originea, viața, graiul și obiceiurile poporului român, dragostea pentru țara și jertfirea pentru ea, frumusețile patriei, vitejia și eroismul poporului rămân doar câteva din aceste idei care se oglindesc în colinde. Astfel, în unul din ele, țara noastră este numită "moșie dumnezeiască" și "așezare strămoșească". Prin întruparea și nașterea, Mântuitorului, Dumnezeu coboară în lume ca să o binecuvânteze. Printre altele, El binecuvântează și țara noastră. Iată cum descrie această scenă un colind de prin părțile Albei:

  "Dumnezeu s-a deșteptat 
   Mana stinga-a scuturat, 
   Trei inele i-au picat.

   Rânduneaua le-a luat 
   Și le-a dus în depărtare,
   Să le-așeze pe hotare 
   Unu-n tara Nilului 
   Altu-intr-a Iordanului 
   Unu-n Tara Românească,
   Așezare strămoșească".

Pe această moșie se preumbla Dumnezeu cu Sfântul Petru, iar Maica Domnului, urmărită de mâna ucigătoare a lui Irod, găsește scăpare și adăpost, împreună cu Fiul său în munții românești în casa unui roman care îi primește la căldură vetrei lui.

Frumusețile Carpaților noștri cu bogată lor fauna și flora, sunt prinse cu măiestrie în tezaurul colindelor. Căprioarele, cerbii și iepurașii sunt doar câteva din viețuitoarele lor, iar "Cetinița cetioara" și "Coroana de trandafiri" sunt buchete din resursele naturale ale patriei. Copiii care colinda trăiesc o lume de basm:

  "În poiana muntelui,
   Iese cerbul Domnului".

sau:
  "Sus în vârful muntelui
   Pe la crucea bradului, 
   Pe o scară de argint 
   Se coboară Domnul Sfânt".

Colindele înfățișează și pilde de patriotism și eroism din trecutul nostru istoric, preamărind, de exemplu, figura legendară a voievodului Moldovei, Ștefan cel Mare, în colindul "La poarta lui Stefan Voda":
  "Atunci Stefan Domn cel Sfânt
   Despre ruga auzind, 
   El pe dată a plecat
   Și cu toți s-au închinat".

Ele amintesc de lupta poporului pentru independența națională și pentru apărarea pământului strămoșesc și jertfirea pentru patrie:
  "Când cu turcii ne-am bătut,
   Bulzul marii ne-o-imbulzit, 
   Mulți voinici s-or prăpădit".

Ele scot în evidență vitejia poporului român care, lăsând totul acasă, pornea la război pentru a apăra tot ce avea mai scump și pentru a alunga și a învinge pe dușmani:

  "Vifor la război pornea,
   Pe dușmani mi-i prăpădea
   De-o mers vestea-n tara nouă,
   Cum vă colindarăm vouă".

Din istoria contemporană a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru reîntregire, așa cum vedem din cântecul soldatului care își căra pe mormânt:

  "Busuioc, mărgăritar, 
   C-a murit pentru Ardeal. 
   Pe plaiul munților, 
   În desimea brazilor, 
   În mijlocul florilor 
   Apărând un tricolor".

În felul acesta, colindele au avut și un rol de manifestare și de întărire a unității și solidarității dintre toți fiii neamului nostru, de pe ambele versante ale Carpaților. Ele dovedeau continuitatea populatei romanești pe meleagurile patriei noastre și unitatea de neam și limba între Moldova și Banat, intre Transilvania și Dobrogea, intre TaraRomaneasca și Maramureș. Pentru romanii transilvăneni, colindele trezeau rezonante deosebite, vestindu-le unitatea lor cu moldovenii și muntenii. Fie că s-au cântat la Suceava sau la Caransebeș, la Oradea sau Dorohoi, la Sibiu sau la Iași, la Brașov, București, sau Constantă, în satele de munte sau în câmpie, cu toată gama varietății cuvintelor sau melodiilor, ele au vestit aceeași bucurie și au chemat pe toți credincioșii romani să-l preamărească pe Dumnezeu în același grai.

Colindele au și marele rol de a uni generațiile între ele și de a întări sentimentul comuniunii cu strămoșii noștri. De aceea, așa cum frumos arata P.F. Părinte Patriarh Teoctist, "aceste colinde, creații de gen, sunt socotite drept marturii fără asemănare, marturii neprețuite pentru adeverirea existenței noastre ortodoxe și pentru continuitatea noastră neîntrerupta pe firul tradiției, pe aceasta vatră de dezvoltare a poporului român. Aceste creații sunt și rămân, împreună cu fondul spiritual românesc, în galeria comorilor de credința și de viața pe care Biserica noastră le așază la loc de cinste. Ele sunt și rămân mărgăritare izvoditoare de cultură cu care s-ar mândri orice popor. Ele sunt bunuri bisericești și modalități eficiente de activitate pastorală, prin care preotul întreține dragostea de Biserice, dezvolta interesul pentru învățătura de credința și promovează cântarea bisericeasca pe care credincioșii o iubesc și astăzi foarte mult".

Pentru toate acestea, colindele, aceste nestemate ale folclorului românesc, sunt păstrate cu sfințenie, ca niște adevărate rituri ale unui cult moștenit de la strămoși, purtând suflet din sufletul străbunilor și seva din glia noastră strămoșească.

Pentru noi, slujitorii de azi și de mâine ai Bisericii noastre strămoșești, ele vin din pridvorul vechilor biserici românești, împărtășind un aer arhaic de cronică și cazanie. Ele păstrează nealterat duhul autentic creștin pe care îl exprima în uluitoare frumuseți de stil și limba românească. Lucrate parcă în filigran, colindele vădesc arta unui mare sculptor de cuvânt, care s-a identificat, trup și suflet, cu creația sa, punând în operă sa amprenta veșniciei și atmosfera sfântă a sărbătorilor.

Prin frumusețea lor stilistica, prin farmecul arhaic, prin simplitatea exprimării, prin duhovnicească legătura a omului cu Dumnezeu, colindele rămân icoane vechi în altarul spiritual al fiilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane, la care ne închinăm și îngenuncherii și noi cu evlavie, legându-ne astfel cu duhul creștin ortodox, cu credința strămoșilor, cu credința primelor veacuri creștine.

Transparență de cristal a construcției lor melodice ca și atmosfera lor de o caldă și rară duioșie, ne poartă nostalgic pașii pe aripile amintirilor copilăriei noastre, la anii fericiți ai sufletelor neprihănite, ai inimilor calde și pline de bucurie, când în ciuda nămeților de zăpadă, plecăm în cete pe la casele creștinilor, cu vestea cea bună a Nașterii, cu urările de pace și belșug pentru noul an care se apropia.

În noaptea sfântă și plină de taină a Crăciunului, acest "praznic luminos", în fața acestor podoabe minunate ale sufletului românesc, care ne aduc mesajul măririi lui Dumnezeu, al păcii și înfrățirii între oameni, porțile inimilor noastre se deschid mai larg pentru a cânta, după datina străbună, "colindul sfânt și bun" și pentru a primi bunele vestiri ale colindelor și urările lor, împreună cu Mântuitorul Hristos care vine, odată cu solia lor:

  "Să se nască și să crească,
   Să ne mântuiască."

Capitolul 4. Descolindatul

Descolindatul este privit ca reversul malefic al colindatului. Cei care nu au fost primiți în case la colindat, obișnuiesc să le adreseze gazdelor fel de fel de expresii, versuri comice, injurii pentru a se răzbuna pentru că le-a fost respinsă urarea.

Mirajul sărbătorilor de iarnă, cu veselia și urările de fericire, belșug și sănătate, ce se fac rudelor și tuturor cunoștințelor, poartă în profunzimea lor forță magică a cuvântului, a urarii în general, făcând oamenii să se apropie mai mult, să fie mai darnici, mai ospitalieri.

În aceste zile se umbla din casă în casă pentru a colinda, iar colindătorii sunt primiți în case și cinstiți. Nu se întâmplă însă la toate casele acest lucru, fapt pentru care colindătorii ce nu au fost primiți, ori au fost primiți prost, adresează o serie de versuri comice, injurii, pentru a se răzbuna pe cel ce le-a refuzat urarea. Această datină a descolindatului, prin originea și prin tradiția sa, ca și prin ce are ea mai esențial, este eminamente laică. Deși obiceiul se mai practică foarte rar sau a rămas în tradiția poporului român doar prin câteva versuri de descolindat, o abordare din punct de vedere etnologic a fost făcută de un mare etnolog ieșean, Petru Caraman, într-un studiu de folclor comparat.

Marele Ion Creanga, în "Aminitirile" sale, povestește de pățania lui cu popa Oslobanu din ajunul Anului Nou, când a fost întâmpinat cu înjurături și alungat că a început colindul mai devreme de cum spune datina. Nica a Petrei rostește la rându-i următoarea "urare":

"Drele – pe podele/

Și bureți pe pereți/

Câte pene pe cocos/

Atâția copii burduhoși!".

Chiar și caricaturala, parodica, batjocoritoare sau caraghioasă (fiindcă există și aceste subgenuri), colinda "trebuie" acceptată și răsplătită. În caz contrar, cultura tradițională rurala cunoaște și genul descolindarii, adică, practic, al ranversării colindelor, al urarilor transformate în blesteme. Invers al colindării, descolindatul înseamnă magie inversată (sau negativă). Și fiindcă magia pozitivă a colindului și a colindării are, cum am văzut, obsesia economiei fantaste și scopul declanșării unei economii de vis, urarea descolindarii și gestul descolindatului înseamnă că reprezintă un act antieconomic. Este actul producerii unei… economii a pagubei, a falimentului, a nenorocului, a sărăciei. În ultimă instanță, așa cum vom vedea din exemple, economia descolindarii și a blestemului vizează asigurarea morții chinuite și premature.
Practic, în satul de odinioară, copiii și tinerii adulți a căror colindare era refuzată, care nu erau primiți cu colindul și cărora, în consecință, nu li se respectă rolul de mediatori ai voinței divine și ai fericirii, care nu erau recompensați cu bani, colaci (colindețe), dulciuri sau alte bunuri materiale, strigau formule inverse binecuvântării, amenințări, injurii, urări blestemate. Și tot ei puteau fura sau comite stricăciuni, spărgând ferestre, aruncând gunoaie în curte, murdărind pereții sau gardurile casei neprimitoare sau negeneroase.

Formulele de descolindare sunt diverse și au anumite scopuri sau ținte bine definite. Formulele injurioase capăta uneori turnuri pornologice: "

Colinda, colinda/

Bagă iapă-n tindă/

O leagă de grinda/

Îi dă fin să roadă/

Și-o pupa sub coadă!"

Descolindatul țiganilor a fost foarte răspândit în lumea satului românesc. Deși țiganii sunt de aceeași religie cu majoritatea, conservatorismul tradiției populare la sate îi face aproape de neacceptat. Iată cum sună o "urare" din Bucovina, făcută unei familii de țigani:

"Aho, aho, mai Ioani/

Aho, aho, faraoani/

Cioropini paduchioasi/

Baragladini barboasi/

Cu barbă di țap/

Cu ochii di drac/

Sari-t-ar ochii din cap/

Și ții/ Și babii Mării!/

Fire-at voi ai naibii di croncăni!/

La anu' și la mulți ani!/\

Ia mai îndemnați, mai flăcăi!/

Cirrrr, cioroiuli/ Cirrr chitigoiuli!/ Cirrr, Cirrr…!"

Formulele pur umoristice fac parte și ele din ritualul magic al descolindatului. Aceste expresii provin din vechi formule – amenințări, sau chiar din descolinde, luate în glumă. Amenințările devin adesea în cadrul datinii colindatului, o inepuizabilă sursă de umor, de care colidatorii se folosesc copios pentru agrementul gazdelor. O astfel de "amenințare" sună așa:

"Dați-ne câte o nucă/

Că vă dăm cu capul de uluca/

Dați-ne câte un măr/

Ca să vă luăm de păr/

Dați-ne câte o pară/

Că vă dăm cu capul de scară".

O urare atestată la romani, într-un număr mare de variante și utilizată de colindători, atât de Crăciun cât și de Anul Nou, este următoarea:

"Câte cuie pe casa/

Atâția galbeni pe masă!/

Câte paie în ogor/

Atâtea vite-n obor!…"

Și în formulele de descolindare, termenul de comparație care sugerează ideea unei mulțimi variază întocmai ca și în urări:

"Câte paie sunt în sura/

Atâtea găini moarte-n bătătură!"

sau:

"Câte cuie sunt pe casa/

Atâția păduchi în casa/

Și-atâția șoareci pe masă!" (Dâmbovița).

"Câte cuie pe casa/Atâtea blesteme-n casa" (Vâlcea). "Câte cuie la noi/Atâtea bube la voi" (Argeș). "Câte paie sunt în sura/Atâtea găini moarte-n bătătură" (Dolj). "Câte frunze pe frunzar/Atâția păduchi în buzunar" (Teleorman).

Colindătorii cu Sorcova, din dimineața Anului Nou, se răzbuna prin versuri că:

"Sorcova/

Morcova/

Dă-mi jupâne roșcova/

Dacă nu mi-ei da/

Dracu să te ia/".

Uneori, blesteme în serie, vizând cu deosebire animalele curții, puterea oricărei gospodarii temeinice, se năpustesc că o avalanșă care amenința cu totală ruina a familiei:

"Dare-ar brinca-n porci/

Și holeră în găini/

Dare-ar ciumă-n boi/

Și gălbează-n oi!"/

Dare-ar turba-n câini/

Lovi-i-ar inima pe stăpâni!/".

Termenul de descolindat, deși nu se găsește în dicționarul limbii române, în unele zone ale țării se folosește cu sens de a răsturna acțiunea colindelor propriu-zise, având semnificații cu totul contrar acestora. În sudul țării există și formule legate direct de acest termen:

"Descolinda-l, drace/

Cu curu-n darace/

C-o găină neagră/

Praful să se-aleagă/"

Concomitent cu formulele, sau în mod absolut independent de ele, se imdeplinesc și anumite rituri sau practici, care țintesc către același scop: dăunarea sau măcar ridiculizarea gazdei avare; iar adesea și una și alta, simultan.

Restituirea darurior de către colindători către gazda avară constituie o rușine pentru acea casă, de aceea colindătorii aruncă furioși darurile la picioarele acestora, spunându-le:

"Să vă fie pomana dracului", întărită cu un "Amin!" spus în cor.

Lovirea persoanelor, a animalelor domestice sau a casei gospodarului cu toiagul de colindător este o altă practică malefică care, se spune, aduce boli și stricăciuni casei.

Uneori, copiii urători se rezuma la a cere și a amenința:

"Ne dați ori nu ne dați?

/Dacă nu ne dați/

Gasi-v-am spânzurați" (Dâmbovița).

Dacă prezența lor e răsplătită, se poate ura o economie prospera:

"Dacă ne dați colindețe

/Să fete poarca-n cotețe/

Tot câte doisprice purcei

/Și s-aveți parte de ei!" (Vidin).

Altminteri:

"Dacă nu dați colindeț/

Să moară porcu-n coteț". (Vidin și Oltenia).

"Cine nu ne dă colaci/

Să-i moară porcu-n târnaț" (Gorj).

"Cine nu da colindeti/Moara-i ratele-n coteț" (Mehedinți).

"Bună sara, sara lui Crăciun/De nu mi da un colindreț/Să-ți moară babă-n ungheț/Și porcul în coteț" (Transilvania).

Față de formula extrem de populară ca final de colinda:

"Busuioc verde pe masă/Rămâi gazda sănătoasă", se poate spune: "Busuioc pe pirostrie/Să rămâi gazda pustie".

Sau:

"Busuioc pârlit în foc/Să n-ai parte, nici noroc" (Ialomița).

Panromâneasca "Și la anul când venim/Sănătoși să vă găsim" poate fi atestata și în oglinda malefică, drept:

"Și la anul să venim/Da bolnavi să vă găsim" (Dâmbovița),

"Și la anul când venim/ Morți în pat să vă găsim" (Dâmbovița, Dolj), ori

"Iar la anul când venim/Morți umflați să vă găsim" (București).

"Bună dimineața la Moș/

Vede-te-am cu ochii scoși/

Și pa bărbat"to nebun/

Pân" la Crăciun!/

Nu ne-ai dat covrigi/

De frig să te-ncârligi!/

Nu ne-ai dat nicio nucă/

Face-ti-s-ar părul măciucă

!/Nu ne-ai dat niciun mar

/Și-o să te tragem de păr/

O să te tragem prin curtea toată/

Să te-nveți minte-odata!

/Nu ne-ai dat nici măcar o pară/

Pica-ti-ar părul, să rămâi cheala!/

Nu ne-ai dat nicio colindeata/

Mă-ta pa gheața cu tat"to-n brața!/

Nu ne-ai dat nici măcar un leu/

N-ai mai apuca Anul Nou !/

Nu ne-ai spus barem o vorbă da bine/

Dare-ar toți dracii să deie-n tine!" (Dâmbovița).

În centrul Munteniei, un blestem propriu-zis putea fi strigat de către șeful cetei colindătorilor, în tandem cu răspunsul de confirmare ("amin") rostit de către toată ceata. Precum în exemplul:

"Trăsni-v-ar Dumnezeu pe toți din casa/ Amin!/

Și casa să v-o trăsnească/

În foc să se topească/Amin!/

Holdele-n câmp să nu va mai crească/Amin!/

Oile și vacile să vă stârpească/Amin!

/Și nimic să nu va mai sporească/Amin!".

Sau:

"Să dea Dumnezeu/Să s-aleagă prafu dă voi

/Da vaci și da boi/

Și dă casa voastră/

Și da masa voastră

/Și da munca voastră

!/Unde-ți pune mâna/

Să pună dracu milă!".

Din Mehedinți a fost culeasă și ingenioasă (cum o aprecia P. Caraman) formulare a urii:

"Să-ți ajute Dumnezeu, jupâne gazda/

Să-ți faci 99 de case/Fiecare casă cu câte 99 de odăi/

Fiecare odaie cu câte 99 de paturi

/Și-n fiecare pat să zaci de 99 de ori" (vol. cât, p. 112).

După cum se vede, prosperitatea economică, respectiv declinul economic fatal merg mâna în mâna cu sănătatea fizică (urâtă de colinde), respectiv boală sau moartea (dorite de descolindari). Exista, așadar, o conștiință realistă, chiar dacă nu științifică, a legăturii dintre economic și psihofizic.

Pe de altă parte, încă în primele decenii ale secolului XX, folcloriștii – precum eruditul P. Caraman – constatau ca în arealul central și sud-est european românii au fost cei mai buni păstrători de colinde lungi, epice, dificile și complexe ca stil și repertoriu tematic. Numeroase popoare vecine mai păstrau pe atunci doar urări și formule de copii. Cu blestemele – de descolindat – ale micilor colindătorilor ne aflam însa într-o comunitate foarte amplă. Fiindcă nu doar urarile pozitive, ci și menirile blestemate au continuat, la toate aceste popoare, să reziste ca repertoriu activ și eficient, de performat cu prilejul sărbătorilor hibernale. Ceea ce dovedește nu doar că economia visului și a fabulației opulente nu e glumă, ci și ca gluma nenorocirii urâte cu patima sau țâfna e prea omenească și serioasă ca să nu se mențină.

Șirul acestor rituri de descolidare este mult mai lung; de la luarea porților de la curtea gazdei, ori a podețului din fața porții, până la distrugerea gardului, a ferestrelor, spargerea vaselor și continuând cu luarea căruței sau a saniei din curtea gospodarului, cu alungarea vitelor și păsărilor din curte, sau cu mânjirea casei, a porților, a gardului cu păcură sau cu alte impurități, reprezintă tot atâtea metode de răzbunare a colindătorilor față de cei avari.

E clar deci că aceste două procedee ale colindătorilor – formulele și practicile negative – sunt deopotrivă expresia ripostei lor rău intenționate la adresa gazdei și că împreună alcătuiesc, în cadrul datinii colindatului, aspectul întunecat al acesteia, prin contrast cu aspectul luminos al colindării propriu-zise.

Concluzii

Odată cu începerea sărbătorilor de iarnă, colindele își fac simțită prezența. La romani exista un repetoriu foarte bogat în obiceiuri și credințe prin care colindele sunt foarte bine conturate. Cele mai cunoscute dintre colinde sunt Sorcova, Plugușorul, jocurile cu măști, cântecele de stea etc. În spațiul tradițional, copiii și flăcăii colinda în cete care sunt constituite după anumite reguli. Darul oferit de gazde colindătorilor (în forma tradițională a obiceiului) este colacul, el însuși semn de belșug și roade bogate.

În ajun de Crăciun, cel mai cunoscut obicei este Steaua, obicei care face parte din sfera urărilor augurale. De obicei, cei care merg cu steaua sunt copii în vârstă de 7 – 14 ani. Acest obicei are conotații religioase referitoare la nașterea Domnului. Transferul asupra elementelor creștine nu este încă esențial; mai mulți etnografi și folcloriști au observat puternicul substrat păgân din scenariile colindelor creștine; acestea conțin relicte destul de amănunțite din stereotipia sărbătorilor romane similare (Saturnalii).

După cum au stabilit în special studiile de folclor ale lui Petru Caraman, originea datinii colindatului la toate popoarele europene care o practică este romană și rezidă în Calendele lui ianuarie. Observând caracterul general al colindei de azi, P. Caraman recunoaște ca baza originară a acestei datini este agrară. Evoluția colindatului antic pornește de la urarea cu scop magic și adesea se interferează pe parcurs cu descântecele: “Colindele nu numai au suferit influenta descântecelor, dar și-au luat din ele material de-a gata, adaptandu-si-l conform spiritului specific”.

 Studiul lui Petre Caraman, un remarcabil etnolog ieșean, Colindatul la români, slavi și alte popoare, 1983, prezintă, într-un mod savant, evoluția datinilor românești și a originii lor romane: „Nu poate fi nici o îndoială  că înainte de a se începe viul contact al românilor cu slavii, cei dintâi aveau datina colindatului în floare și anume în forme romane, așa cum o primiseră direct de la izvor, prin elementul latin venit să românizeze provinciile tracice, dintre care unele sunt leagănul poporului nostru.” Petru Caraman susține că slavii au împrumutat, pe teritoriul Daciei, datina și termenul care o denumește de la „acea populație traco-romanică, vorbitoare de limbă latină, răspândită pe spații foarte întinse, pe care au întâlnit-o la năvălirea lor spre sudul Europei”.

Un alt studiu interesant al lui Caraman prezintă o problemă foarte vag întâlnită în literatura de specialitate, Descolindatul în orientul și sud-estul Europei, 1997. Valoarea științifică și noutatea lucrării constau în descoperirea unui obicei necercetat până atunci: descolindatul, un gest ritualic al cetelor de colindători, contrat colindatului. Materialul este structurat în patru părți: Formulele de descolindare, Riturile de descolindare, Reflexul riturilor negative în formulele-amenințări la români, ca și la alte popoare și Substratul mistic al descolindatului. În esență, descolindatul se îndrepta împotriva gazdelor avare, „care au încălcat o tradiție, pe care colectivitatea rustică o respectă cu sfințenie: bună primire a colindătorilor“.

BIBLIOGRAFIE

Anghelescu, Gheorghe, Timp și dincolo de timp, Editura Universității din București, 1997.

Bădescu, Ilie, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, 1981.

Băncilă, Vasile, Duhul sărbătorii, București, 1996.

Bianchi, Enzo, Donner sens au temps, Les grandes fêtes chrétiennes, Bayard, Paris, 2004,

Bizău, Pr. Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizării, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002.

Boss, Marc, Doris Lax et Jean Richard (ed), Ethique sociale et socialisme religieux : actes du XVe Colloque international Paul Tilich, Toulouse, 2003 , Münster, 2005 .

Braniște, Ene, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1985.

Daniel, I.P.S., Făclii de Înviere, Trinitas, Iași, 2005.

Caraman Petru ,Descolindatul în orientul si sud-estul Europei. Studiu de folclor comparat, Iasi: Ed. Universitatii "Al.I. Cuza", 1997

Drogeanu, Paul P., Practica fericirii : Fragmente despre sărbătoresc, Editura Eminescu, 1985.

Eliade, Mircea, Tratat de istorie a Religiilor, București, 1992.

Eliade, Mitul eternei reîntoarceri,

Eliade, Sacrul și profanul, București, 1995

Evdochimov, Paul, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, București, 1993

Evdochimov, Rugul aprins, trad. de diacon prof. Teodor V. Damșa, Timișoara, 1994

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997.

Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz, Ed. Polirom, 2006.

Moșoiu, Pr. Nicolae, Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Editura Paralelă 45, Brașov, 2000.

Pleșu, Andrei, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1996,

Sava, Pr. Dr. V, Studiu introductiv, în Al. Schmemann, Liturghie și viață, Editura Erota, Iași, 2001.

Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, EIBMBOR, București, 2001.

Idem, Liturghie și viață (Liturgy and Life), traducere și studiu introductiv, Editura Erota, Iași, 2001

Simeon-Florea, Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, ediție îngrijitã de Iordan Datcu, vol. I și ÎI, București, 1994, recenzie de Pr. Ion Ionescu în „Ortodoxia”, XLIX (1997), nr. 1-2, pp. 107-109.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 1978.

Vulcănescu, Romulus, Fenomenul horal, Ed. Ramuri, Craiova, 1994.

Yannaras, Christos, Libertatea moralei, trad. de Mihai Cantuniari, Ed. Anastasia, București, 2002.

Yannaras, Christos, Persoană și eros, trad. de Zenaida Luca, Editura Anastasia, București, 2000.

Articole:

Achimescu, Prof. dr. pr. Nicolae, Timp și eternitate – o abordare fenomenologică, în „Teologie și Viață”, nr. 1-5/2004, pp. 192-207.

Bodnar, Pr. T., Serbarea Duminicii, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 7-8, 1973.

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Sensul religios-creștin al sărbătorii Ziua Domnului în Vechiul și Noul Testament, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 7-9, 1977.

Idem, Sfințirea timpului, ziua de odihnă – ziua învierii, în “Ortodoxia", an. XXXIII, 1981, nr. 2, pp. 156-175;

Ioja, Cristinel, Declinul sărbătorii. Estomparea bucuriei și criza de timp a omului modern, în „Teologia”, nr. 4 / 2005, pp. 211-225.

Istrati, Drd. Ioan Valentin, Timpul și Învierea – timpul ca prezență liturgică a Învierii lui Hristos în Biserică, în TV, an XIV (2004), nr. 1-6

Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Duminica (sinteză biblico-teologică), în „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1970.

Neagă, Pr. Prof. Dr. N, Duminică în lumina scrierilor Sfinților Pãrinți, în « Mitropolia Banatului », nr. 7-9, 1975, p. 306 sq

Idem, Temeiuri pentru serbarea Duminicii, în „Mitropolia Banatului”, nr. 1-2, 1972, pp. 5-10.

Necula, Nicolae, Sãrbãtorile religioase în viața credincioșilor, în „Îndrumãtor bisericesc”, București, IV (1987), pp. 70-73 .

Radu, Pr. Dr. Simion, Ziua Domnului este Duminică, în „Glasul Bisericii”, nr. 11-12, 1974.

Sava Viorel, Sfințirea timpului, traducere, comentarii și note, Analele Științifice ale Universitãții Al.I. Cuza, Iași, tom III, Teologie, 1995-1996, pp. 45-57 .

Semen, Pr.conf. dr. Petre, Zile închinate adorării divine și sfințirii omului, http://www.crestinortodox.ro/Zile_inchinate_adorarii_divine_si_sfintirii_

omului-53-13461.html

Stăniloae, Sâmbãta – ziua morților, duminica – ziua Învierii și a vieții fãrã de sfârșit, în « Ortodoxia », nr. 2, 1981, p. 129-135.

Vasilescu, Em., Sfintele sãrbãtori creștine și sãrbãtorile altor religii, în « Glasul Bisericii » , nr. 1-2, 1955, p. 49-52 ;

Zamfir, Pr. lect. dr Gheorghe, Mărturii biblice și patristice pentru serbarea duminicii, în „Analele Universității din Craiova”, nr. 1/1996, p. 105.