Colibaciloza Viteilor

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Profesor Doctor Elena Velescu

Absolvent,

Paul-Iulian Gîrbea

2016

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

Diagnostic, profilaxie și combatere în

Colibaciloza vițeilor

Coordonator științific

Profesor Doctor Elena Velescu

Absolvent,

Paul-Iulian Gîrbea

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

Cauzele diareeii și mecanismele producerii acesteia de diferiți agenți patogeni la animale, au devenit subiecte de interes global în ultimul deceniu. Diferite lucrări științifice au condus la identificarea a unui număr considerabil de agenți patogeni cauzatori de enterite, care la început nu erau recunoscute. Evoluția biotehnologiei a deschis posibilitatea de a stabili un diagnostic mai sensibil și mai rapid, o mai bună înțelegere a modului de patogeneză a enteritelor și de a aplica măsuri de control pentru fiecare agent patogen enteric.

Unul dintre agenții entero-patogeni care a primit o atenție modială este Escherichia coli. Este una dintre speciile bacteriene cele mai versatile. Alternează între habitatul său primar, intestin de vertebrate, în care trăiește ca un comensal, și habitatul secundar, apa și sedimentele. Ea produce colibaciloza, atât la om, cât și animale, și este o boală infecțioasă determinată de diferite serotipuri de Escherichia coli.

Ele sunt prezente la toate speciile de animale și determină manifestări morfoclinice foarte diferite în funcție de patotipul de Escherichia coli incriminat și de susceptibilitatea gazdei.

Enteritele la vițeii nou-năcuți produc o morbiditate și mortalitate ridicate, conducând la o pierdere economică semnificantă în întreaga lume. Diareea produsă de Escherichia coli este una dintre cele mai comune boli întâlnite la vițeii tineri, în ciuda programului de vaccinare și a măsurilor manageriale, necesitând tratament cu antibiotice și terapie cu fluide.

CAPITOLUL 1

DATE BIBLIOGRAFICE PRIVIND DIAGNOSTICUL, PROFILAXIA ȘI COMBATEREA ÎN COLIBACILOZĂ LA VIȚEI

Definiție, istoric și importanță

Definiție

Colibaciloza este o boală produsă de serotipurile patogene ai bacteriei Escherichia coli, prezentând o importanță patogenă la tineretul bovin, capabilă de a cauza infecții intestinale si extraintestinale.

Colibaciloza vițeilor, denumită și „diareea albă” a vițeilor, este o boală care evoluează acut, caracterizându-se prin slăbiciune, letargie, cu apetit redus, materiile fecale devin apoase, de culoare alb-gălbui și uneori cu urme de sânge, deshidratare, debut rapid și mortalitate ridicată.

Istoric

Escherichia coli a fost descoperită, în anul 1885, de către Theobald Escherich, care a observat că în materiile fecale ale copiilor nou-născuți apar, după primele alăptări, bacterii, printre care una ce a fost inițial numită, în limba latină, Bacterium coli commune, adică bacteria obișnuită a colonului. Prin evoluția cercetărilor în domeniul veterinar, a ajuns să fie recunoscut treptat, prin implicațiile sale.

Ulterior, aceeași bacterie a fost pusă în evidență în flora intestinală și diferite organe a tuturor speciilor de mamifere și de păsări. În 1891, Jensen inspirat pe baza cunoștințelor adunate, în urma descoperirii de către Theobald Escherich, demonstrează prezența colibacililor care produc diareea albă la tineretul bovin, prin izolarea acestora din instin și alte organe.

Mai târziu în 1937, Lovell, este primul care reușește să facă diferența din punct de vedere serologic, între serotipurile de Escherichia coli prin testele de seroprecipitare.

Interesul de a cunoaște și de a descoperi mai multe detalii despre boală, cercetătorii s-au concentrat pe patogeneza colibacilozei la neonatali. Importanța factorilor adezivi în dezvoltarea enteritei colibacilare a fost stabilită de Smith și Linggood (1971).

Moseley (1982), Levine (1983) și Tzipori (1985) au continuat cercetările științifice concentrându-se pe caracterizarea generală, diagnostic și detectarea enterotoxinelor ai bacteriei Escherichia coli.

Importanță

Colibaciloza apare mai frecvent în rândul animalelor crescute în sistem intensiv decât animalele crescute în sistem gospodăresc, și poate cauza o pierdere economică semnificativă în industria creșterii animalelor.

Mulți factori epidemiologici, cum ar fi vremea, sistemul de creștere, vârsta, sistemul imunitar al vițeilor și alți agenți patogeni, influențează apariția bolii, și trebuie luați în considerare atunci când se evaluează și se investighează focarele de boală. Boala este mai frecventă la animalele sub vârsta de 3 zile, dar poate apărea și după 12-18 ore de la fătare, iar ocazional, până la vârsta de 2 săptămâni.

Colibaciloza este o cauză bacteriană foarte frecventă și gravă în diareea neonatală a vițeilor, mortalitatea și morbiditatea fiind ridicate, mai ales la vițeii cu vârsta sub o săptămână.

Sunt mai multe tulpini patogene și nepatogene de Escherichia coli, fiind esențiale în enteritele noilor născuți sau în unele infecții la om. În ultimele două decenii, serotipul verotoxinogen O157:H7 reprezintă o importanță la nivel mondial, fiind o problemă de sănătate publică. Se dovedește a fi patogen și pentru om, transmiterea având loc prin alimente de origine animală. Acest serotip are capacitatea de a provoca colită hemoragică și sindromul uremic hemolitic la om, de a produce verotoxine și de a cauza leziuni asupra celulelor epiteliale de la nivelul mucoasei gastrice și intestinale.

Clasificare și taxonomie

1.2.1 Clasificarea Familiei Enterobacteriaceae

Enterobacteriaceae este o mare familie eterogenă, de bacili gram negativi, al cărui habitat natural este tractusul intestinal atât om, cât și animale, răspândindu-se larg în mediul ambiant: sol, apă, alimente, plante.

Această familie însumează mai multe genuri, dintre care: Escherichia, Salmonella, Klebsiella, Serratia, Enterobacter, Citrobacter prezintă un interes mult mai important. La unele genuri, germenii sunt imobili, Shigella, Yersinia, Klebsiella, la alte genuri germenii sunt mobili, Salmonella, Proteus, unele specii pot deține capsulă, Klebsiella.

În prezent, familia Enterobacteriaceae, a ajuns să cuprindă cel puțin 47 de genuri, 219 specii și 41 subspecii. (Tabel 1.1)

Tabel 1.1 Clasificarea genurilor, speciilor și subspeciilor ai Familiei Enterobacteriaceae

1.2.2 Încadrarea taxonomică ai bacteriei Escherichia coli

Pe baza caracterelor fenotipice și ca urmare a rezultatelor studiilor științifice făcute de cercetători, în cadrul grupării Escherichia, se recunosc 6 specii:

Escherichia coli cu două biovarietăți: Escherichia coli normal

Escherichia coli inactiv

Escherichia fergusonii

Escherichia hermanii

Escherichia vulneris

Escherichia blattae

Caracteristicile și structura antigenică ai bacteriei Escherichia coli

1.3.1 Caracteristicile Escherichiei coli

Escherichia coli este o bacterie Gram negativă, are forma unui bastonaș de 2-6 µm, izolat sau în lanțuri, mobilitate redusă (datorită cililor peritrichi), asporulat, fără capsulă. Unele tulpini sunt imobile, altele conțin antigen de înveliș A, considerate ca având capsulă adevărată.

Fig. 1.1 Structura celulară ai bacteriei Escherichia coli

Escherichia coli produce indol, reacționează negativ la testul Voges-Proskauer și pozitiv la testul cu roșu de metil, nu produce hidrogen sulfurat, nu descompune ureea, nu lichefiază gelatina, fermentează glucoza și lactoza cu formare de gaze.

Aerobi și facultativ anaerobi, germenii se dezvoltă între limite largi de temperatură și pH, cu un optim de 37˚C și la pH 7,2-7,8. Capacitatea germenilor de a fermenta lactoza permite diferențierea Escherichiei coli de alte Enterobacteriaceae (Salmonella, Shigella, Proteus etc.) cu toate că unele specii fermentează tardiv acest zahăr sau deloc.

Tabel 1.2 Proprietățile enzimatice ai bacteriei Escherichia coli

Pe baza fermentării unor zaharuri și a altor teste biochimice s-au putut stabili mai multe biotipuri. Unele tulpini de Escherichia coli sunt capabile să elaboreze anumite substanțe cu acțiune antagonistă.

Se dezvoltă bine pe medii simple de cultură; pe geloză pot dezvolta colonii în formă de „S” convexe, umede, cu suprafața lucioasă, margini netede, ușor emusionabile în ser fiziologic; există forme intermediare între coloniile „S” și „R” după cum există și colonii mucoide (M). Sub acțiunea unor agenți biologici (antibiotice, bacteriofagi) pot apare colonii uleioase, mucoase sau colonii mici punctiforme.

1.3.2 Rezistența la agenți chimici, fizici și biologici

Germenii supraviețuiesc în mediul extern (sol, apă, etc.) luni de zile. Majoritatea tulpinilor sunt distruse prin expunerea la 60˚C în 30 de minute. Sunt sensibili la acțiunea antisepticelor uzuale: fenil, sublimat, cloramină. Clorul în concentrație de 0,5-1/1.000.000 este folosit pentru purificarea apei, datorită acțiunii sale bactericide asupra germenilor. Sunt sensibili față de acțiunea unor coloranți (verde briliant, verde de malachit), care introduși în medii de cultură inhibă în mare măsură dezvoltarea coloniilor de Escherichia coli.

Alte substanțe cu acțiune bacteriostatică (clorură de litiu, sărurile de seleniu, teliuritul de potasiu, tetrationatul etc.) sunt folosite în același scop. Sensibili de asemenea față de o serie largă de antibiotice: betalactamine (ampicilină), oligozaharide (streptomicina), antibiotice cu spectrul de tip streptomicinic (neomicina, kanamicina, gentamicina, polimixina B, colimicina), antibiotice cu spectru larg (tetraciclina, cloramfenicolul), sulfamide (nitrofurantoinul, furazolidonul), chimioterapice urinare (acid nalidixic, cotrimixazolul). Rezistența tulpinilor de Escherichia coli față de antibiotice și chimioterapice este în creștere. Germenii sunt sensibili la acțiunea bacteriofagilor, unele tulpini sunt lizogene.

1.3.3 Structura antigenică ai bacteriei Escherichia coli

În 1956, Herbert Kauffmann, structurează din punct de vedere antigenic celula bacteriană Escherichia coli. Identificarea serologică a culturilor de Escherichia coli se bazează pe antigenele somatice (O), de înveliș sau capsulare (K), antigene flagelare (H) și adezinele fimbriale (F). Antigenele prezintă în general caracteristicile comune ale antigenelor germenilor din familia Enterobacteriaceaelor.

Antigenul „O” reprezintă un antigen de suprafață, termostabil, existând în toate formele smooth (S-greutate moleculară mare) ai Escherichiei coli. Este de natură glucido-lipido-polipeptidică, rezistă timp de două ore și jumătate la temperatura de 100˚C păstrându-și proprietățile imunogene, aglutinante și de legare cu anticorpii. Rezistă la acțiunea alcoolului, formolului și acidului clorhidric.

Antigenul „O” reprezintă polizaharidul O specific al lipopolizaharidului (LPS) peretelui celular. Mutantele care și-au pierdut speficitatea „O” sunt forme „R”.

Antigenul „H” este un antigen termolabil de natură proteică, prezent în flagelii bacteriilor mobile (compuși dintr-o proteină numită flagelina). Rezistă la acțiunea formolului și este inhibat de alcool în activitatea sa aglutinantă și în capacitatea de adsorbție a aglutininelor. Sensibil la acțiunea acidului clorhidric. Conținutul în aminoacizi și frecvența cu care aceștia apar în flagelină, determină specificitatea fiecăreia dintre numeroasele fracții antigenice.

Antigenul „K” este reprezentat de fapt de trei factori antigenici deosebiți (antigenele „L”-termostabil , „A”-relativ termostabil, „B”-termolabil); în general o tulpină de Escherichia coli conține un singur antigen K. După natura lor chimică, antigenele „K” se împart în două categorii: antigenele „K” de natură polizaharidică și antigenele „K” de natură proteică (fimbriale). S-a demonstrat astfel că antigenele K83 sunt de natură proteică, asociate cu diareea de porcine și respectiv la vițel și miei; ambele produc aglutinarea hematiilor de cobai K88 și de cal K99 fără ca reacția să fie inhibată de D-manoza (monozaharidă). Ambele antigene se transmit prin plasmide și pot fi găsite împreună cu celelalte antigene K determinate cromozomial. S-a demonstrat că antigenele H88 și K99 sunt responsabile de aderențe „in vivo” și „in vitro” a bacteriilor de celulele epiteliale ale intestinului subțire, spre deosebire de antigenele K de natură polizaharidică care nu prezintă această proprietate.

În afară de antigenele K de suprafață descrise mai sus, s-au descris factorii de colonizare antigenică (colonization factor antigenic) – CFA I, CFA II și E 8775, CFA III, 987P (987 pili), specifice pentru serotipurile de Escherichia coli enterotoxigene izolate la om. Prin proprietățile lor de aderare la celulele epiteliale ale intestinului uman, factorii de colonizare reprezintă atribute de virulență ale Escherichiei coli. Dintre antigenele K de natură polizaharidică cel mai bine studiat a fost antigenul K1, compus din N-acid neuraminic; identic sau asemănător capsular cu Neisseria meningitidis tip B.

Adezinele fimbriale, „F”, sunt de natură proteică având rolul în aderarea strânsă a colibacililor la enterocitele jejunale și ileale fără riscul de a fi evacuate în intestinul gros, în timpul mișcărilor peristaltice. Acestea sunt notate cu F1, F2, F3, F4, F18, F41, F165. Antigenul F4 este sinonim cu K88, F5 sinonim cu K99, F6 sinonim cu 987P. Specifice colibacililor patogeni pentru om s-au dovedit a fi F1, F2 și F3.

Antigenele „R” reprezentate de antigenele mutante care pot apare spontan din formele „S” sau care pot fi obținute prin tratamentul cu substanțe mutagene, având un lipopolizaharid căruia îi lipsește polizaharidul O specific.

1.3.4 Factorii implicați în producerea bolii

Acești factori se împart în factori de virulență, de toxicitate sau fie acțiunea sinergică a ambelor categorii de factori.

Factorii de virulență reprezentați de antigenele K și adezinele fimbriale (F).

Antigenele K au proprietatea de a proteja germenii față de complement și fagocite și de a favoriza aderarea lor la enterocite.

Adezinele fimbriale sunt prezente pe mai multe tulpini de Escherichia coli și permit atașarea pe suprafețele mucoaselor în intestinul subțire și în tractul urinar inferior. Atașamentul ferm pe mucoasă este facilitat prin diminuarea efectelor expulsive ale peristaltismului.

Toate tulpinile de Escherichia coli secretă endotoxine, mai puțin enterotoxine, atât in vivo, cât și in vitro, verotoxine, hemolizinele alfa și beta și toxine cu efect necrozant.

Enterotoxinele sunt exotoxine care include o enterotoxină termolabilă și imunogenă („LT”) și două enterotoxine termostabile și imunogene („ST I” și „ST II”). Sunt elaborate de tulpinile de Escherichia coli care posedă K88 și K99 și alte antigene cu rol în colonizarea colibacililor.

Endotoxinele sunt de natură lipopolizaharidică, prezente și la alte bacterii Gram negative, cu rol în diseminarea septicemică și producerea șocului endotoxic. Antigenul somatic „O” protejează bacteria față de sistemul de apărare al organismului infectat, având efecte de endotoxină.

Verotoxinele sau toxinele Shiga-like sunt toxine asemănătoare cu toxina produsă de Shigella dysenteriae tip 1, cu proprietăți citolitice. Au fost identificate trei tipuri de verotoxine: verotoxina 1 (VT 1), verotoxina 2 (VT 2) și verotoxina 3 (VT 3). Serotipul O157:H7 s-a identificat a fi o sursă de producere ai verotoxinei 3. Verotoxinele au capacitatea de a inhiba sinteza proteică la celulele animalelor infectate.

Alți factori implicați în patogenitatea tulpinilor sunt reprezentați de hemolizinele alfa și beta, acționând asupra integrității membranelor celulare, cu rol în liza hematiilor de la diferite specii de animale. Sinteza hemolizinelor este codificată de un plasmid, notat „Hly”.

Sideroforii, cum ar fi aerobactina și enterobactina, sunt sintetizate de anumite tulpini patogene de Escherichia coli și reprezintă moleculele de legare din fier. Când nivelul de fier disponibil în țesuturi este scăzut, aceste molecule de legare pot contribui la supraviețuirea bacteriană.

Factorii necrozanți citotoxici, CNF1, CNF2 și mai recent CNF3 (Orden și colaboratorii, 2007), au fost puși în evidență în extractele de tulpini de Escherichia coli din cazurile de infecții extraintestinale, atât la animale, cât și om. Tulpinile necrotoxigene producătoare de CNF1 au fost asociate cu infecții intestinale și extraintestinale la om și animale, iar tulpinile producătoare de CNF2 au fost izolate de la viței cu diaree sau septicemie. CNF1 este codificată în cromozomi, pe când CNF2 este codificată de gene situate într-un plasmid transferabil notat „Vir” (CNF2 se mai poate întâlni și sub formă de „toxina Vir”). Același plasmid codifică și sinteza fimbriilor F17. Cu toate că aceste toxine s-au dovedit a induce modificări patologice la animalele de laborator și a celulelor de cultură, rolul exact al acestor factori în producerea bolii la animalele domestice este încă incertă.

1.3.5 Patotipurile Escherichiei coli

Luându-se în considerare factorul de patogenitate dominant, tulpinile de Escherichia coli au fost clasificate în 6 patotipuri:

Tabel 1.3 Patotipurile Escherichiei Coli

1.4 Caractere epidemiologice

Cel mai adesea, colibaciloza la viței, apare în primele 5-7 zile de viață, dar poate să apară și din prima zi sau după 10-14 zile și chiar mai târziu.

Sursele de infecție primare le constituie vițeii bolnavi, vițeii și animalele adulte sănătoase, purtători de tipuri patogene, prin fecalele lor, laptele vacilor cu mamite, alte specii de animale cu enterite colibacilare și chiar fecalele de la om. Sursele secundare sunt reprezentate prin mediile naturale, apa, solul, așternutul, ustensilele de grajd, mâinile mulgătorilor.

Originea infecției poate fi exogenă sau endogenă. Colibacilul este oaspete obișnuit al intestinului animalelor sănătoase. La bolnavi se găsește în intestin, în ganglionii mezenterici, în articulații, pleură, ombilic. În formele septicemice se află în sânge, în organele interne, în măduva osoasă, în creier. Fecalele sunt principalele materii virulente prin care germenii sunt eliminați în mediul exterior.

În efectivele indemne, boala este introdusă prin purtătorii sănătoși de tipuri patogene (viței, vaci, trecuți prin boală), apoi răspândirea se face de la bolnavi la receptivi prin contact direct sau indirect. Infecția clinică apare adeseori numai prin intervenția factorilor favorizanți: deficiența alimentației vacilor gestante, lipsa vitaminelor (A, E), excesul în alimentație a reziduurilor industriale, borhoturi, furaj însilozat. De asemenea, alăptarea neigienică: insuficiența colostrului, cantitativ sau calitativ (sărac în anticorpi anticoli), prelungirea lactației vacilor gestante, alăptarea neregulată ca număr și intervale între supturi, temperatura laptelui în alăptarea artificială, lipsa de igineă a vaselor de alăptare, substituienții de lapte necorespunzători.

Adăposturile reci, umede, prezența curenților de aer, favorizează apariția bolii (așa se explică în mare parte frecvența bolii în perioada februarie-aprilie).

O cauză importantă în apariția colibacilozei este hipo- sau agamaglobulinemia nou-născuților. Vițeii normali au 3-5,4% gamaglobuline la 24 ore după naștere, în timp ce vițeii cu colibaciloză au 0-1,6% (Cernea, 1964). Rezistența la infecție a nou-născuților depinde în mare măsură de existența în colostrul matern a anticorpilor anticoli. Anticorpii anticoli din colostrul matern își au originea în infecția inaparentă a vacilor gestante cu tulpini patogene sau în vaccinarea vacilor gestante. În cazul unor tulpini foarte patogene, boala poate apărea și difuza în efectiv fără intervenția factorilor favorizanți.

Calea de infecție obișnuită este cea digestivă, ocazional cea ombilicală sau respiratorie, prin praful virulent. Calea transplacentară este discutabilă și, în orice caz, foarte rară.

Colibaciloza evoulează ca o endemie de grajd, cu caracter trenant sau staționar, morbiditatea și mortalitatea variind în limite foarte largi, în funcție de intensitatea cu care acționează factorii favorizanți.

1.5 Patogeneză

Vițeii după fătare prezintă (ca orice alt organism) conținutul intestinal lipsit de floră microbiană. După câteva ore colibacilul, introdus la primul supt, se înmulțește, încât la 24 de ore un gram de fecale conține 106 germeni (Ubertin-Nardelii, 1959); numărul maxim de germeni ajunge în 2-3 zile. În funcție de rezistența organismului nou-născut și de patogenitatea serotipului coli, se produce sau nu boala. În prezența factorilor favorizanți, tipurile colipatogene se înmulțesc în partea terminală a intestinului subțire (ileo), apoi trec și în partea anterioară. Infecția poate rămâne limitată la intestin, producând o enterită sau germenii pot trece bariera intestinală, ajung în ganglionii mezenterici, apoi pe căile limfatice ajung în sânge și organe, producând septicemie.

Septicemia colibacilară și enterotoxiemia colibacilară sunt două entități clinice diferite.

În forma septicemică evoluția bolii este rapidă, cu sfârșit letal în câteva ore, iar diareea nu este întotdeauna prezentă. Escherichia coli se izolează din organe și creier. Moartea este urmarea unui colaps circulator produs de efectul conjugat al septicemiei și endotoxiemiei.

În enterotoxiemia colibacilară diareea reprezintă manifestarea cea mai pregnantă, urmată de o deshidratare puternică. Escherichia coli se izolează de regulă din intestin, dar inconstant din organele interne. Moartea este mai curând consecința acidozei, deshidratării, pierderii de electroliți și uremiei.

La vițeii bolnavi cu diaree intestinul nu este hiperperistaltic, din contră, s-a constatat adeseori hipo- sau atonie intestinală, iar intestinul conține o cantitate excesivă de lichide sangvinolente.

Realizarea septicemiei este influențată în mare măsură de lipsa anticorpilor anticoli din sânge. Dacă vițelul n-a supt colostru și deci n-a ingerat gamaglobulinele materne specifice sau dacă colostrul nu a fost ingerat în prima zi de viață, ci mai târziu, el va face septicemie. Absorbția gamaglobulinelor nedegradate (cu funcție de anticorp anticoli) este posibilă numai în primele 24-36 ore, datorită structurii particulare a mucoasei intestinale la această vârstă.

Patogenitatea Escherichiei coli se datorează producerii de toxine sau capacității de a se multiplica și de a invada tubul digestiv.

Pe baza mecanismului de acțiune la nivelul tubului digestiv toxinele Escherichiei coli sunt împărțite în enteroinvazive și enterotoxice. Enteroinvazivitatea este determinată de posibilitatea penetrării în epiteliul intestinal. Enterotoxicitatea se referă la producerea de toxine, fiind descrise mai sus.

Enterotoxina termolabilă (LT) este alcătuită din o subunitate A și 5 subunități B. Subunitățile B au rol de a lega toxina de receptorii enterocitelor, iar subunitatea A pătrunde în enterocit unde activează adenilat-ciclaza, crește nivelul de AMP-ciclic (adenozin-3,5-monofosfatul-ciclic), scade reabsorbția ionilor de sodiu și crește secreția de clor și bicarbonat. Consecința va fi pierderea apei de către enterocite și apariția în lumenul intestinal a unui lichid bogat în electroliți, rezultând astfel diareea apoasă. Enterotoxina termostabilă (ST), pătrunsă în celule, activează guanilat-ciclaza, care va altera funcția membranei enterocitelor, conducând la secreția de lichid în lumenul intestinal și apariția diareii.

Tabel 1.4 Receptorii enterotoxinelor produse de Escherichia coli

Perioada de incubație este în general scurtă, de la câteva ore la 12-24 ore. Infecția naturală cu Escherichia coli poate fi urmată de manifestări clinice diferite, în raport cu mecanismele patogenice implicate. Astfel la viței, colibaciloza evoluează sub trei forme clinice: colisepticemia, enterotoxiemia colibacilară și enterita colibacilară.

1.6 Colisepticemia sau septicemia colibacilară

1.6.1 Etiologie

Colisepticemia la vițeii nou-născuți poate fi considerată o boală a sistemului de creștere defectuos. Principalul factor de risc pentru această formă este imposibilitatea transportului pasiv de imunoglobuline. Transferul colostral cu imunoglobuline poate fi compromis prin perioadele uscate scurte, junincile primipare care au colostru de proastă calitate și mulți alți factori. În plus, lipsa igienei și prezența unor factori care pot dăuna zonei maternale duce la expunerea animalului la o multitudine de tulpini de Escherichia coli capabile să producă septicemie. Zonele de fătare fiind murdare, umede, supraaglomerate sau suprasolicitate sunt factori suplimentari care predispun la această boală. Salubritatea și igiena în ceea ce privește colectarea, stocarea și administrarea colostrului sunt, de asemenea, factori importanți în furnizarea transportului pasiv și prevenirea colibacilozei.

Vițeii cu mai puțin de 500 mg IgG/dl sunt predispuși la colisepticemie, iar cei care se prezintă cu 500 până la 100 mg IgG/dl sunt definiți ca fiind parțiali predispuși la colisepticemie. Doza normală de prevenire a bolii trebuie să asigure cel puțin 1000 mg IgG/dl, de preferat

1600 mg IgG/dl.

Odată ce se produce invazia și septicemia, semnele clinice se dezvoltă rapid și sunt evidente în cadrul a 24 de ore. Vițeii cu insuficiență parțială a transferului de imunoglobuline sau a celor expuși la tulpini mai puțin virulente pot dezvolta o evoluție cronică.

Vițeii septicemici elimină Escherichia coli prin urină, secreții nazale, orale și mai târziu prin fecale. Vițeii contaminați rămași în zona de maternitate vor amplica nivelul de contaminare a mediului extinzându-se și la alți viței noi-născuți. O amplificare similară poate să apară și în țarcul vițeilor mai mari. De aceea este necesară aplicarea unei biosecurități privind separarea spațială și temporară între viței, precum și o dezinfecție corespunzătoare și de rutină.

1.6.2 Tabloul clinic

Colisepticemia este o formă supraacută cu semne clinice de depresie, slăbiciune, tahicardie și predominant deshidratare. Afectează vițeii cu vârsta mai mică de 7 zile și chiar în mai puțin de 24 de ore. De obicei febra este absentă, animalul prezentându-se normotermic sau hipotermic. Excepție de la această regulă sunt vițeii care au fost expuși direct la lumina soarelui în zilele calde devenind hipertermici și chiar producându-se colaps. În cele mai multe cazuri semnele de deshidratare sunt ușoare până la moderate. Reflexul suptului este mult redus sau chiar absent, vascularizația sclerei este semnificativ de evidentă și hemoragii peteșiale pot fi vizibile pe membranele mucoase, în special pe pavilioanele urechilor.

Membrele, regiunea bucală și urechile sunt reci la atingere, vițeii arată o slăbiciune progresivă și letargie, intrând într-o stare comatoasă, urmată de exitus. Diareea este adesea prezentă, cu fecale alb-gălbui.

Vițeii care supraviețuiesc pot prezenta diferite localizări ai infecției în anumite țesuturi. Localizarea oculară prezentând pioftalmie (acumulare de puroi pe fundul ochiului ca urmare a inflamației corneei și a retinei) sau uveită (inflamația stratului pigmentar al irisului) evidențiată prin opacifierea corneei. Hiperestezia și opistotonus sunt semne sugestive de meningită septică. Mai poate fi prezentă și o localizare articulară reprezentată prin șchiopătat, semne de slăbiciune, starea corpului defectuoasă, vițelul stă mai mult culcat datorită durerilor articulare sau osoase.

Semnele clinice ale septicemiei colibacilare poate fi dificil de diferențiat de celelalte forme colibacilare la viței deoarece deshidratarea, slăbiciunea și colapsul sunt comune. Cu toate acestea, colisepticemia la viței tinde să prezinte o deshidratare mai ușoară și diarrea care apare mai puțin apoasă, în stadiile terminale ale septicemiei.

Vițeii care suferă de colisepticemie au adesea volumul celular mediu crescut datorită deshidratării și șocului endotoxic. Numărul total de celule albe din sânge este frecvent scăzut sau în limite normale. În general, la examenul sângelui periferic, se observă modificări toxice: granulații azurofile (de culoare roșu-purpurii) în citoplasmă, hipesegmentare nucleară și prezența corpilor „Dohle” (incluzii citoplasmatice mici albastre/gri, izolate sau grupate, de obicei localizate la periferia celulei). S-au mai constatat la vițeii afectați hipoglicemie și acidoză metabolică.

1.6.3 Modificări morfopatologice

Se pot găsi hemoragii subepicardice sau sub seroasa altor organe. Splina este ușor mărită și indurată. Se mai pot găsi distrofii hepatice, renale sau cardiace, mai rar artrite sau meningite.

1.7 Enterotoxiemia colibacilară

1.7.1 Etiologie

Enterotoxiemia colibacilară este produsă de tulpinile de Escherichia coli enterotoxigene, manifestându-se prin formarea de enterotoxine care provoacă diaree secretorie la viței.

La viței, majoritatea problemelor diareeii neonatale este cauzată de către enterotoxina termostabilă „a” (Sta). Tulpinile patogene de Escherichia coli enterotoxigene trebuie să fie capabile să se atașeze la enterocitele gazdelor pentru a crea infecții. Odată ce este atașat, germenii eliberează enterotoxine care induc celulelor epiteliale intestinale acțiunea de a secreta un fluid bogat în ioni de clor. Apa, ionii de sodiu, potasiu și de bicarbonat însoțesc ionii de clor, creând un flux masiv de fluid bogat în electroliți în lumenul intestinal. Deși o parte din acest fluid se resoarbe în colon, fluxul de fluid secretat depășește capacitatea de absorbție a colonului, rezultatele fiind prin apariția diareei apoase.

Pentru că enterotoxinele sunt non imunogene, eforturile de control la viței a tulpinilor de Escherichia coli enterotoxigene s-au axat pe inducerea de anticorpi împotriva proteinelor fimbriale. Fimbriile de tip I, care permit tulpinilor patogene de Escherichia coli enterotoxigene să se atașeze la enterocitele gazdei, sunt proteine care au fost inițial clasificate cu antigenele capsulare (K), însă în prezent sunt clasificate ca antigene F.

La viței, F5 (K99) este tipul antigenic mai frecvent identificat și reprezintă o mare atenție în ceea ce privește diagnosticarea și vaccinarea. Cu toate acestea, tulpinile enterotoxigene posedă și alte adezine fimbriale care pot declanșa diareea la viței: F41, F6.

Colostrul posedă anticorpi pasivi împotriva unor tipuri de adezine fimbriale și va proteja vițelul nou-născut, dar nu-l va proteja împotriva altor tipuri. Pentru a fi eficient, colostrul trebuie dat vițeilor cât mai devreme, ca nu cumva tulpinile enterotoxigene să colonizeze intestinul înainte de a fi consumat colostrul.

Alți factori importanți în hrănirea colostrală la viței care duc la diree sunt: condiții necorespunzătoare care permit acumularea de tulpini enterotoxigene la vacile deshidratate, instalațiile și instrumentele neigienice folosite în zona maternală sau la vițeii nou-născuți și colostrul stocat în condiții defectuoase.

Vițeii afectați sunt de obicei cu vârsta cuprinsă între 1 până la 7 zile, fiind observate cele mai multe cazuri la vițeii de 4 și 5 zile. Vițeii sunt cei mai susceptibili în primele 48 de ore la tulpinile enterotoxigene care posedă adezinele fimbriale F5, ca apoi să se producă o rezistență față de acestea. Infecția concomitentă cu rotavirus poate extinde vârsta de sensibilitate, la aproximativ 10 zile.

1.7.2 Tabloul clinic

În enterotoxiemia colibacilară semnele clinice variază de la diaree ușoară cu recuperare spontană la sindroamele acute caracterizate prin diaree și deshidratare progresivă terminându-se cu șoc și moarte în 4-12 ore. Din cauza multitudinii de tulpini enterotoxigene și variabilitatea lor în patogenitate duc la evoluții sporadice sau endemice.

Debutează prin hipertermie, abatere profundă, inapetență, gemete, tenesme, meteorism abdominal cu sensibilitate la palpație. Uneori apare un mucus albicios la orificiile nazale, ptialism abundent și scrâșniri din dinți.

Mucoasele sunt uscate, reci și lipicioase. În cele mai multe cazuri prezintă diaree continuă, cu fecale apoase de culoare gălbui, la început spumoase, urât mirositoare, apoi cenușii și uneori sanguinolente, care determină deshidratarea rapidă și brutală a animalelor. Trenul posterior, la nivelul cozii, perineului și pe membrele posterioare sunt acoperite și murdare de fecale apoase. Acumularea fluidului în lumenul intestinal creează distensie abdominală, prin ascultație se detectează sunete de lichid. În cursul bolii se observă și o ușoară colică, tranzitorie. Mucoasele devin palide-albăstrui, ochii enoftalmici, părul își pierde luciul, pielea este rece și lipsită de elasticitate cu transpirație lipicioasă.

Bradicardia și aritmia cardiacă apar datorită hipoglicemiei și hiperpotasiemiei. Datorită deshidratării și a hemoconcentrației consecutive, apare tahicardia și respirația superficială, tahipneică. Temperatura se menține în limite normale sau este ușor crescută până în momentul colapsului, când scade sub normal. Vițelul se epuizează rapid, rămâne în decubit permanent, ajunge în hipotermie, comă și moarte.

Mortalitatea în această formă se produce în 70-80% din cazuri.

1.7.3 Modificări morfopatologice

În infecțiile produse de tulpinile Escherichiei coli enterotoxigene produc o diaree severă care duc într-o clasică acidoză metabolică. Se constată aspectul deshidratat al cadavrului, cu tegumentul perineal murdărit de fecale diareice. Se pot găsi congestii și hemoragii intestinale, inflamația formațiunilor limfoide din peretele intestinal și a limfonodurilor mezenterice. Conținutul intestinal, inclusiv din colon, este fluid, iar în stomac se găsește lapte coagulat.

Sunt caracteristice hiperpotasiemia, hipoglicemia, hiponatremie și hipocloremie.

1.8 Enterita colibacilară

1.8.1 Etiologie

Enterita colibacilară sau forma subacută a colibacilozei este produsă de tulpinile Escherichiei coli enteropatogene care sunt capabile de atașarea, acoperirea și distrugerea microvilozităților intestinale. Tulpinile enteropatogene pot produce citotoxine de diferite tipuri.

Aceste bacterii au fost izolate de la vițeii cu diaree și au fost puși în evidență prin acțiunea lor de atașare și distrugere a microvilozităților din cecum, colon și porțiunea distală a intestinului subțire.

Vițeii cu vârsta cuprinsă între 2 zile și 4 luni (mai des 1-2 săptămâni) pot fi afectați de această formă și se poate asocia și cu alți agenți patogeni enterici.

1.8.2 Tabloul clinic

Se observă aceleași semne clinice ca și în enterotoxiemia colibacilară cu o evoluție lentă: diaree, deshidratare, depresie, slăbire progresivă. Febra tinde să fie, de asemenea comună, datorită deteriorării erozive sau ulceroase la nivelul mucoasei intestinale. Diareea este profuză și intermitentă la unii viței. Se pot observa tenesme în urma inflamației colonului. Pierderea de sânge prin defecare poate fi neglijată astfel cauzând o anemie severă sau șoc hipovolemic.

Vițeii afectați de tulpinile enteropatogene, enterohemoragice, verotoxinogene sau necrotoxinogene prezintă maldigestie, malabsorbție și pierderea de proteine rezultate în urma leziunilor erozive sau ulcerative a colonului. Prin urmare se observă scăderea nivelului a proteinelor totale serice și nivelul albuminelor.

1.8.3 Modificări morfopatologice

Leziunile sunt asemănătoare celor din evoluția enterotoxiemiei colibacilare. Se observă focare necrotice pe organe, pneumonii, artrite, colecții pleurale, pericardice, omfaloflebite, prezența „rinichiului cu pete albe” (asemănător salmonelozei).

Examenul histologic este asemănător ca și în celelalte forme colibacilare: embolii și tromboze pline cu germeni prezente în toate organele și țesuturile, lipsite de reacție celulară.

1.9 Diagnostic

1.10 Diagnostic diferențial

Diagnosticul etiologic definitiv ai colibacilozei septicemice este dependentă de izolarea în laborator a agentului cauzal, care este de obicei produsă de o singură specie sau bacterie. Formele septicemice produse de diferite bacterii la nou-nascuți nu se pot distinge din punct de vedere clinic.

Diagnosticul etiologic definitiv ai enteritei colibacilare la vițeii nou-născuți poate fi dificil de determinat și de multe ori neconcludent, datorită importanței altor bacterii în tractusul intestinal și în fecalele diareice.

Salmoneloza apare de regulă la o vârstă mai mare, 1-4 săptămâni, cu prezentarea frecventă a hipertrofiei și hiperplaziei splinei în forma acută.

Diplostreptococia pare în general la vârsta de 2-4 săptămâni, cu leziuni frecvente ale splinei: splenomegalie, consistență dură, de culoare închisă.

În infecția cu Proteus, boala apare după vârsta de 8 zile, iar diareea nu este niciodată sanguinolentă.

Infecția cu Clostridium perfringens de tip B și C, determină o diaree puternică și moarte foarte rapidă.

Coccidioza nu se întâlnește la vițeii sub vârsta de 2 săptămâni, iar fecalele diareice sunt uneori cu sânge. Prezența oochiștilor în fecale precizează boala.

Forma gastrointestinală a rinotraheitei infecțioase a vițeilor se exprimă, pe lângă tulburările digestive, și prin catar inflamator oculonazal și tulburări respiratorii acute.

Infecțiile cu rotavirusuri și coronavirusuri nu se deosebesc din punct de vedere clinic cu enterotoxicoza colibacilară, mai mult chiar, apar frecvente asocieri de virus și colibacili enteropatogeni, virusurile îndeplinind rolul de inițiatori în declanșarea enterotoxiemiei.

Dificultatea majoră este de a determina dacă este sau nu diareea de origine infecțioasă și trebuie diferențiată de diareea dietetică. În diareea dietetică, fecalele sunt voluminoase și de consistență păstoasă spre gelatinoasă, iar vițelul prezentându-se normal, mai alert sau pot fi inapetenți.

1.11 Profilaxie

Profilaxia presupune o importanță primordială atunci când este vorba de o morbiditate ridicată sau o mortalitate semnificativă sau atunci când apar ambele într-o fermă de bovine de lapte.

Se impun două tipuri de măsuri:

Măsurile generale care se bazează în principal pe suprimarea tuturor cauzelor capabile de a micșora rezistența organică, se iau în considerare condițiile de zooigienă și alimentație atât pentru mamă, cât și pentru făt. Se vor administra vacilor gestante rații complete din punct de vedere cantitativ și calitativ. În ultimele 2-3 luni de gestație se vor scoate din rație furajele însilozate și se recurge la vitaminizare cu vitamina A (2-3 milioane U.I repetată la 5-6 zile) și vitamina D (1250000 U.I). Se va resepecta perioada de repaus mamar, de 6 săptămâni – 2 luni. Vacile gestante vor fi mutate în boxe de fătare (maternitate) cu aproximativ 2 săptămâni înainte de parturiție, boxe care vor fi pregătite corespunzător și vor fi dezinfectate înainte și după fiecare fătare. Imediat după fătare se va dezinfecta bontul ombilical al vițeilor, cu tinctură de iod, se vor injecta intramuscular 50000 U.I de vitamina A și aceștia vor fi ținuți în boxe individuale, iar ulterior, după trecerea perioadei colostrale, vor fi introduși în boxe preventive, unde se vor respecta întocmai condițiile de igienă, astfel încât să se asigure un confort optim.

Vițelul nou-născut trebuie să ingere primul colostru cât mai repede posibil, în maxim 4-6 ore după fătare și în cantitate de cel puțin 1,5 litri, administrat în 4-5 tainuri. În următoarele 2 zile se vor administra 4-5 tainuri a câte 0,75 litri per tain. La sfârșitul primei săptămâni vițelul va consuma aproximativ 6 litri colostru/zi.

Alte măsuri luate în calcul în vederea prevenirii bolii sunt reprezentate de cele specifice, și anume imunizarea cu vaccinuri sau seruri specifice.

Imunizarea animalelor de fermă împotriva colibacilozei, prin vaccinarea bovinelor gestante sau prin vaccinarea nou-născutului, a primit considerabil o atenție în cercetări în ultimii ani, rezultatele fiind promițătoare.

Placenta epitelio-corială nu permite trecerea anticorpilor la fetuși, ceea ce face ca vițelul nou-născut să fie lipsit de aceștia, transferul realizându-se prin intermediul colostrului. Dacă se întârzie administrarea colostrului, vițeii rămân hipo- sau agamagobulinemici, deoarece permeabilitatea peretelui intestinal pentru imunoglobuline este de durată scurtă (descrește la 50% după 12 ore și devine nulă la 36 de ore). În caz că vițelul provine de la o vacă sub 4 ani sau de la o vacă nou introdusă în efectiv, el trebuie să primească 50% din colostru de la o femelă ce se află mai demult în efectiv, de unde rezultă necesitatea recoltării și conservării excedentului de colostru de la asemenea animale.

În vederea îmbogățirii colostrului în anticorpi se practică vaccinarea vacilor gestante, cu anaculturi de Escherichia coli, în care să fie incluse serotipurile izolate din focare sau zonă. Vaccinarea se execută în două reprize, la interval de 3-4 săptămâni, cu aproximativ 2 luni înainte de parturiție. La noi în țară se utilizează vaccinarea mixtă anticolibacilară și antisalmonelică, administrat subcutanat în doze de 5 ml.

În diverse țări au fost elaborate și comercializate foarte numeroase vaccinuri pentru prevenirea colibacilozei vițeilor. Aproape fără excepție sunt vaccinuri inactivate, care conțin cel puțin antigenul F5 sau K99 și se administrează la juninci sau vaci gestante, nu mai târziu decât cu 3-4 săptămâni înainte de fătare. Aceste vaccinuri induc formarea de anticorpi în sângele vacilor, anticorpi care se concentrează în colostru și protejează vițeii față de colonizarea intestinului subțire cu colibacili în primele zile de viață, dar această protecție vizează numai infecția cu tulpinile enterotoxinogene, care sunt cele mai frecvente. Au fost create și vaccinuri mixte, în care la antigenul colibacilar F5 se asociază și alte antigene colibacilare, precum și antigene virale Rota și Corona.

1.12 Tratament

Se recurge la o terapie igienodietetică, antiinfecțioasă și simptomatică.

Vițeii care prezintă diaree, în primele 24 de ore vor primi în continuare colostru, dar acesta se va administra în cantitate de 200 de ml de 8-10 ori pe zi. Atunci când diareea survine după 24-26 de ore, în funcție de gravitatea acesteia, se va suprima colostrul sau se va administra în cantități mici în mai multe tainuri pe zi. În caz de suprimare, colostrul va fi înlocuit cu infuzii de flori de fân, ceai de mușețel, de mentă, zeamă de morcovi, decocturi de orez sau orz etc., în cantitate de 3-4 litri pe zi, administrate în mai multe tainuri. Pe măsură ce fecalele devin mai consistente se reintroduce treptate laptele.

Combaterea inflamației mucoasei digestive se realizează prin administrarea unor mucilagii de in, a decoctului de orez, săruri de bismut (2-5 g/zi, divizat în 2 reprize), cărbune mineral sau vegetal (40-60 g), săruri de calciu (2-5 g). Rehidratarea este foarte importantă și se realizează cu soluții de electroliți sau ser fiziologic, cu sau fără adaus de glucoză. În caz de deshidratare rapidă și gravă este necesar să se intervină urgent, soluțiile cu electroliți se vor administra pe cale intravenoasă (în perfuzie foarte lent), în cantitate de 100 de ml/kg greutate corporală în 4-6 ore, iar în următoarele 20 de ore 140 ml/kg. Dacă diareea se oprește în perioada de 4-6 ore de rehidratare, aceasta se va continua cu 70 de ml.kg. În cazul deshidratărilor ușoare sau moderate se vor folosi 50 de ml/kg în 5-6 ore, continuându-se cu 150 ml/kg în următoarele 20 de ore. Hidratarea organismului se efectuează 2-4 zile, chiar dacă se constată o ameliorare vizibilă.

Tratamentul antiinfecțios recurge la antibiotice și sulfamide, iar alegerea acestora se face în funcție de sensibilitatea germenului, determinată prin antibiogramă.

Cu rezultate bune se folosesc: cloramfenicolul, tetraciclina, ampicilina în doză de 0,02 – 0,05 g/kg/zi administrate în 2-3 reprize timp de 3-5 zile, spectinomicină 1 g/kg/zi greutate vie în 2 reprize, timp de 3 zile, administrate per os.

După caz, vițeilor bolnavi li se mai pot administra tonice generale și cardiace (cofeină), vitamine ( A, D3, E, C, K), glucoză precum și diferite medicamente preparate după formule magistrale sau produse comerciale.

Tot ca tratament antiinfecțios, în formele septicemice se poate încerca administrarea serului anticolibacilar, a sângelui de la vaci din unitate (recoltat pe citrat de sodiu și aseptizat cu antibiotice, 80-100 ml subcutan) sau a gamaglobulinelor preparate din sângele acestora. Eficacitatea acestora este ceva mai bună când se administrează preventiv decât curativ, dar în general rezultatele nu justifică cheltuielile, fiind necesare cantități mari de imunoglobuline.

Bibliografie

Amir Hamed Abd-Elrahman, 2011. Colibacillosis in Newly Born Buffalo Calves and Role of Lacteol Fort in Preventing Recurrence of Calf Diarrhea, Department of Animal Medicine, Faculty of Veterinary Medicine, Alexandria University, Egypt.

Balaci P., 1978. Farmacoterapie veterinară, Editura Ceres, București.

Băieș I., Bran L., 1971. Bolile infecțioase ale animalelor domestice, Editura Didactică și Pedagogică, București.

C.D.N. Singh, 2008. Advanced pathology and treatment of diseases of domestic animals, Editura International Book Distributing Co., 1st Edition, India.

Chris Baylis, Mieke Uyttendaele, Han Joosten and Andy Davies, 2011. The Enterobacteriaceae and their significance to the food industry, Editura International Life Sciences Institute, Belgia.

Decun M., 1986. Infecțiile colibacilare la animale, Editura Ceres, București.

E.C. Rigobelo, H.J. Gamez, J.M. Marin, C.Macedo, J.A. Ambrosin, F.A. Ávila, 2006. Virulence factors of Escherichia coli isolated from diarrheic calves, Faculdade de Odontologia de Ribeirão Preto, Brazil.

Lazarus Baba Tekdek, 1994. Epidemiologic and bacteriologic studies of calf colibacillosis in hers of cattle in Zaria, Department of Veterinary Surgery and Medicine Ahmadu Bello University Zaria, Nigeria.

Martin Pop, Constantin Vasiu, Gheorghe Răpuntean, 1981. Ghid de diagnostic în bolile infecțioase ale animalelor, Editura Ceres, București.

Martin Pop, Constantin Vasiu, Gheorghe Răpuntean, 1988. Profilaxie și combatere în Boli infecțioase la animale, Editura Ceres, București.

Otto M. Radonstits, Clive C. Gay, Kenneth W. Hinchcliff, Peter D. Constable, 2006. Veterinary Medicine – A textbook of the diseases of cattle, horses, sheep, pigs and goats, Editura Saunders Elsevier, 10th Edition, Philadelphia, USA.

Otto M. Radostits, I. G. Mayhew, Doreen M. Houston, 2000. Veterinary clinical examination and diagnosis, Ed. Saunders Elsevier, 2nd Edition, Philadelphia, USA.

P.J. Quinn, B.K. Markey, M.E. Carter, W.J. Donnelly, F.C. Leonard, 2001. Veterinary microbiology and microbial disease, Editura Wiley-Blackwell, 1st Edition, Chichester, West Sussex, Anglia.

P.J. Quinn, M.E. Carter, B. Markey, G.R. Carter, 1994. Clinical Veterinary Microbiology, Editura MOSBY, Elsevier Limited, Philadelphia, USA.

P.J. Quinn,B.K. Markey, F.C. Leonard, E.S.FitzPatrick, S.Fanning, P.J. Hartigan, 2011. Veterinary Microbiology and microbial disease, Editura Wiley-Blackwell, 2nd Edition, Chichester, West Sussex, Anglia.

Popovici I., Stamatin L., 1968. Bolile infecțioase ale animalelor domestice, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Radu Moga Mânzat, 2001. Bolile infecțioase ale animalelor domestice:Bacterioze, Editura Brumar, Timișoara.

Răducănescu H., Bica-Popii Valeria, 1986. Bacteriologie veterinară, Editura Ceres, București.

Shannon D. Manning, David Heymann, 2010. Deadly diseases and epidemics Escherichia coli infections, Editura Chelsea House, 2nd Edition, New York, USA.

Thomas J. Divers, Simon F. Peek, 2008. Rebhun’s Diseases of dairy cattle, Editura Saunders Elsevier, 2nd Edition, St. Louis, Missouri, USA.

Tudor Perianu, 2011. Tratat de boli infecțioase ale Animalelor: Bacterioze, Editura Universitas XXI, Iași.