Colectivizarea Agriculturii In Judetul Gorj

CUPRINS

CAPITOLUL I

[NUME_REDACTAT] temei și motivația realizării cercetării

Despre surse și metodologie

Structura lucrării

(de completat importanta motivatie, surse metodologie si structura lucrarii)

CAPITOLUL II

Colectivizarea agriculturii în România 1949-1962- vedere generală-

2.1 Legislația – principala pârghie folosită de regimul comunist în colectivizarea agriculturii

2.2 Propaganda, alta pârghie folosită de [NUME_REDACTAT] în colectivizarea agriculturii..

2.3 Transformări sociale si de proprietate in satul romanesc – Perioada 1949-1962 …..

2.3.1 Transformări sociale

2.3.2 Transformări de proprietate

2.4 Demararea colectivizării la nivel central

2. 5 Regimul cotelor obligatorii

2.6 Măsuri represive pentru formarea G.A.C-urilor

2.7 Colectivizarea, o miză în lupta de acaparare a puterii politice

CAPITOLUL III

Polonia în perioada 1985-1989

Contextul politic

Situația economică

Cadrul social

STUDIU DE CAZ – DISIDENȚI ÎN POLONIA -ADAM MICHNIK

CAPITOLUL IV

România în perioada 1985-1989

4.1 Contextul politic

4.2 Situația economică

4.3 Cadrul social

STUDIU DE CAZ – DISIDENȚI ÎN ROMÂNIA PAUL GOMA SI DOINA CORNEA..155

4.4 [NUME_REDACTAT] Romana

4.5 Acțiuni protestatare de grup ale muncitorilor români- Revolta minerilor din [NUME_REDACTAT]

4.6 Revolta muncitorilor din Brașov

4.7Măsuri luate de regimul comunist ȋmpotriva manifestanților

CAPITOLUL V

România și Polonia 1989-1996 – studiu comparativ

Tipuri de tranziție în România și [NUME_REDACTAT] și transformările economice, sociale, politice în Romania și Polonia în perioada 1989-1996

Cadrul politic din România în perioada 1989-1996

Scena politică din Polonia în perioada 1989-1996

[NUME_REDACTAT]

TEZĂ DE DOCTORAT

Colectivizarea agriculturii în județul Gorj

1949-1962

CUPRINS

CAPITOLUL I

[NUME_REDACTAT] temei și motivația realizării cercetării

Despre surse și metodologie

Structura lucrării

(de completat importanta motivatie, surse metodologie si structura lucrarii)

CAPITOLUL II

Colectivizarea agriculturii în România 1949-1962- vedere generală-

2.1 Legislația – principala pârghie folosită de regimul comunist în colectivizarea agriculturii

2.2 Propaganda, alta pârghie folosită de [NUME_REDACTAT] în colectivizarea agriculturii..

2.3 Transformări sociale si de proprietate in satul romanesc – Perioada 1949-1962 …..

2.3.1 Transformări sociale

2.3.2 Transformări de proprietate

2.4 Demararea colectivizării la nivel central

2. 5 Regimul cotelor obligatorii

2.6 Măsuri represive pentru formarea G.A.C-urilor

2.7 Colectivizarea, o miză în lupta de acaparare a puterii politice

CAPITOLUL III

Polonia în perioada 1985-1989

Contextul politic

Situația economică

Cadrul social

STUDIU DE CAZ – DISIDENȚI ÎN POLONIA -ADAM MICHNIK

CAPITOLUL IV

România în perioada 1985-1989

4.1 Contextul politic

4.2 Situația economică

4.3 Cadrul social

STUDIU DE CAZ – DISIDENȚI ÎN ROMÂNIA PAUL GOMA SI DOINA CORNEA..155

4.4 [NUME_REDACTAT] Romana

4.5 Acțiuni protestatare de grup ale muncitorilor români- Revolta minerilor din [NUME_REDACTAT]

4.6 Revolta muncitorilor din Brașov

4.7Măsuri luate de regimul comunist ȋmpotriva manifestanților

CAPITOLUL V

România și Polonia 1989-1996 – studiu comparativ

Tipuri de tranziție în România și [NUME_REDACTAT] și transformările economice, sociale, politice în Romania și Polonia în perioada 1989-1996

Cadrul politic din România în perioada 1989-1996

Scena politică din Polonia în perioada 1989-1996

[NUME_REDACTAT]

INTRODUCERE

Anul 1948 a fost un an decisiv în demararea transformării agriculturii României, dintr-una tradițională, într-una de esență străină (sovietică). A fost declanșată o operațiune vastă de confiscare de bunuri prin mai multe metode : interdicția de a mai exista în cazul unor instituții, hotărâri ale Consiliului de Miniștri, decizii ale [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] cursul anului 1948 [NUME_REDACTAT] și Domeniilor hotărăște să se stabilească situația marilor proprietăți, cu concursul serviciilor agricole județene. La 24 iunie 1948 Direcția 1 a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Rurale din minister, a cerut serviciilor agricole județene, prin ordinul confidențial nr.617884, să-i trimită o statistică în care să fie menționați, pe tabele nominale, toți propietarii de terenuri agricole de 50 ha sau mai mari, cu indicarea suprafețelor pe ramuri de folosință. Aceste tabele trebuiau să includă persoane fizice cât și instituții publice care în urma reformei agrare din 23 martie 1945 au fost exceptate de la expropiere, în baza articolului 8. Întreaga lucrare trebuia întocmită de director, în mod strict confidențial.

Aceste date au fost centralizate abia în noiembrie 1948 și au prezentat următoarea statistică. [NUME_REDACTAT] existau 7703 proprietăți particulare de 50 ha și rimai mari cu un total de 1013461 ha, din care 289333 ha arabile, 107128 ha fânețe, 71509 ha pășuni, 5964 ha vii, 8886 ha livezi, 3620 grădini, 468622 ha păduri, 36 295 ha bălți și 22104 ha neproductive.

La 12 noiembrie 1948 [NUME_REDACTAT] și Domeniilor a întocmit și statistica mașinilor aflate în propietatea particularilor. În baza acestor statistici a fost elaborat planul de confiscare a averilor moșierești la scară națională. La 2 martie 1949 a fost adoptat decretul nr.83 pentru completarea unor dispoziți din Legea nr.187 din martie 1945.

Art.2 Trec în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor:

– exploatările agricole moșierești care au făcut obiectul expropierii, potrivit Legii nr.187 din 1945 și fermele model constituite prin efectul aceleași legi, cu întregul inventar viu și mort și clădirile aparținând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află;

– instalațiile agricole și semiindustriale, bunurile și materialele destinate exploatării agricole,

– toate creanțele, titlurile, precum și participările și drepturile decurgând din activitatea exploatărilor moșierești expropiate.

Pe lângă [NUME_REDACTAT] și Domeniilor a fost înființată o [NUME_REDACTAT] pentru coordonarea reformei agrare. Aceasta a elaborat un set de Instrucțiuni cu privire la desăvârșirea reformei agrare. Potrivit acestor instrucțiuni, comisiile județene erau compuse din secretarul județenei PMR, delegatul sindicatului agricol, prefectul județului și directorul serviciului agricol județean. Această comisie avea însărcinarea să dirijeze preluarea bunurilor ce intrau sub incidența decretului și să se ingrijească pentru declanșarea simultană a operațiunii de preluare pe întreg cuprinsul județului. Aceste comisii județene trebuiau, la rândul lor, să organizeze comisii comunale. În realitate s-au înființat câte o comisie la fiecare proprietate cu conac, deși ele purtau numele de “comisii comunale”.

Delegații acestor comisii comunale urmau să fie convocați la județeană PMR în vederea instruirii și înmânârii materialului necesar cu o zi înaintea datei stabilite pentru executarea operațiunii. În baza instrucțiunilor primite, comisiile comunale trebuiau să organizeze echipele de pază a bunurilor. Aceste echipe erau alcătuite din muncitori din fabrici și uzine, și acolo unde era necesar, acestea erau completate cu țărani săraci. Comisia centrala transmitea judetenelor PMR și două tabele anexă, unul cu bunurile ce trebuiau să fie confiscate și unul cu bunurile ce pot fi lăsate propietarului. Instrucțiunile erau însoțite de un text de două pagini, compus din 12 puncte, în care se încerca să se explice sensul politicii partidului. În perioada de organizare trebuia păstrată o discreție totală.

În general, aplicarea legii s-a desfășurat după un șablon bine stabilit. În seara zilei de 1 martie1949 au sosit, în localitățile unde urmau să aibă loc expropieri, comisiile cu instrucțiuni. Aceștia au mobilizat autoritățile locale, Miliția și un număr de membri de partid. După instruirea membrilor locali, s-a început descinderile la proprietățile vizate. În cursul zilei de 2 martie 1949 au fost organizate așa-zise mitinguri de susținere a acțiunilor de confiscare.

În esența, măsura a fost departe de a produce satisfacție printre săteni. Proprietățile confiscate nu au intrat în proprietatea comunității locale, ci au intrat în posesia statului. Măsura a stârnit teamă și panică în rândul țărănimii.

În categoria celor vizați pentru expropiere nu au intrat numai moșieri, lucru care a născut multe semne de întrebare. Au exista numeroase cazuri de țărani înstăriți, care au fost integrați în categoria moșierilor. În datele centralizate ale [NUME_REDACTAT] asupra situației din 45 de județe se arata ca 361 de persoane fuseseră supuse acestui regim. O parte din acești proprietari au fost deposedați de pământ fără a li se fi putut stabili o învinuire din gama celor prevăzute de lege.

Henry L. Roberts aprecia numărul familiilor deportate în noaptea de 2-3 martie la circa 17000 de persoane. [NUME_REDACTAT] Agriculturii și Domeniilor din noiembrie 1948 înregistra 7703 exploatări particulare de peste 50 ha. Aceasta a fost a doua mare dislocare masivă de populație, după cea a germanilor deportați în URSS, din ianuarie 1945.

Cu ocazia lichidării marilor propietăți funciare?!?! (50 ha) autoritățile statului au declanșat și un amplu proces de confiscare a bunurilor ce au aparținut acestora. Astfel au fost confiscate 1317 conace și un număr mult mai mare de locuințe, inclusiv toate bunurile aflate în aceste clădiri (biblioteci, mobilier, instrumente muzicale, tablouri, lucrări de artă, obiecte de uz casnic etc). Toate aceste bunuri au format o bază pentru întemeierea [NUME_REDACTAT] de Stat.

Majoritatea celor vizați prin decretul 83/1949 au fost evacuați de la fostele proprietăți și au primit domiciliu obligatoriu în alte localități sau au fost arestați.

Nici în prezent nu este cunoscută suprafața totală care a obținut-o statul în urma aplicării decretului 83/1949. [NUME_REDACTAT] conchide că suprafața totală confiscată familiei regale și prin decretul 83 s-ar ridica la 900000 ha. Totuși suprafața a fost mai mare, [NUME_REDACTAT] estimând la peste 1200000 ha, suprafața confiscată de la rege plus cea din decret.

“În cadrul producției de mărfuri, sistemul micii gospodării nu este în stare să elibereze omenirea de starea de mizerie și de asuprire în care se află masele” , afirma Lenin.

Instalarea regimului comunist în România a produs schimbări majore în structura societății. Aceasta a suferit numeroase modificări și experimente, dintre cele mai complexe și costisitoare, cu repercursiuni de lungă durată asupra dezvoltării societății în care a fost aplicat. Fenomenul colectivizării a pornit de la un model teoretic, elaborat și dezvoltat de teoreticieni marxiști, străini de lumea satului, și care era considerat ca o componentă esențială în edificarea comunismului.

Colectivizarea agriculturii a avut două obiective primordiale, unul însă a primat în raport cu celălalt, necesitatea uniformizării lumii satului ( de ordin ideologic, egalitatea între oameni) și unul de ordin economic, eficiența economică prin unificarea suprafețelor de teren și prin mecanizare, (acesta având însă, un rol minor). Principalul obiectiv a fost modificarea mentalității individualiste de mic proprietar, și transformarea țăranilor în muncitori agricoli.

Transformarea agriculturii de la una ce funcționa pe principii capitaliste spre una de tip socialist nu a avut o dezvoltare lineară. Evoluția procesului a fost unul sinuos, cu slăbiri și accelerări de ritm. Acest lucru a fost influențat de către variațiile politice interne cât mai ales externe. Se pot delimita foarte clar trei faze (perioade) de evoluție a colectivizării în România.

1.1949-1952, implantarea prin “convingere” sau forță a structurilor colective. Se poate considera că această perioadă a fost mai puțin eficientă, din punct de vedere al realizărilor și este strict legată de lipsa de experiență a conducerii de partid.

2.1953-1956, perioadă de ușoară destindere politică, sunt luate măsuri de reducere a fiscalității asupra micilor gospodării.

3.1957-1962, ultima perioadă, și poate cea mai violentă, a procesului colectivizării,

Procesul colectivizării agriculturii românești este unul foarte lung, întins pe o perioadă de 13 ani, conducerea de la București anunțând printre ultimii încheierea colectivizării în anul 1962, când alte țări cum ar fi Cehoslovacia, RDG-ul, Bulgaria îl încheiaseră cu mult timp în urmă.

Contextul extern a jucat un rol deosebit de important, și în special relațiile cu Moscova. Aceasta a trasat liniile generale ale cooperativizării, factorul intern având doar un rol organizatoric, doctrina și metodele fiind importate. În funcție de momentul unor hotărâri, acestea fie trebuiau să fie încuvințate de Moscova, în perioada Stalin, sau erau inspirate din tiparul conducerii sovietice, perioada post Stalin (Malencov, Hrusciov). Momentul de distanțare față de sovietici a venit după 1957, dar aceasta nu a constat într-o slăbire a cooperativizării, ci o înăsprire a regimului de colectivizare.

Încheierea războiului mondial a dus la cristalizarea celor două blocuri ideologice. [NUME_REDACTAT] condus de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] aflat sub dominația sovietică. [NUME_REDACTAT] Marshall de către țările din Europa de Est și formarea [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] și Muncitorești (Cominform), septembrie 1947, au constituit manifestări ale controlului Moscovei asupra țărilor satelit. Kremlinul a exercitat o puternică presiune asupra acestor țări, pentru a le aduce la o uniformizare deplină, după model sovietic. Ruptura inițiată de Tito în primăvara lui ’48, a dus la creșterea presiunii sovietice pentru uniformizare. în [NUME_REDACTAT] Informativ din iunie 1948, prin care se condamna rebeliunea iugoslavă, s-au trasat principiile pe care toate țările satelite trebuiau să le aplice. Orice abatere de la aceste hotărâri, era etichetată cu titulatura de “titoist”, “agent al imperialismului”. Condamnând puternic soluția pe care Tito vroia să o aplice la sate, sovieticii prezentau coordonatele care trebuiau urmate în privința transformării agriculturii. Iugoslavii au fost acuzați că aplică teza oportunistă de dreapta, “care propovăduia teoria integrării pașnice a capitalismului în socialism”, iar lupta de clasă, tot propovăduită de sovietici, s-ar stinge. [NUME_REDACTAT] Comintern, iugoslavii ignorau diferențierile de clasă de la sate, considerând ei că “țărănimea reprezintă cea mai solidă temelie a statului iugoslav”, în acest fel sora mai mare, își împingea frățiorii mai mici spre colectivizare, proces menit să accelereze procesul de subordonare a țărilor din est.

În toate aceste țări a fost aplicat modelul sovietic de organizare a agriculturii, deși experiența sovietică a avut rezultate dezastroase în deceniile trei- patru, caracterizate prin perioade de foamete și sub producții. În esență, agricultura trebuia să fie controlată în totalitate de stat, pentru a putea ține sub control țărănimea. Baza teoretică a colectivizării a fost elaborată de Lenin și Stalin punând accentul pe lupta de clasă. Liderii țărilor comuniste, puternic îndoctrinați la școala Cominternului, în perioada interbelică, vor respecta cu fidelitate principiile trasate de sovietici. În raportul [NUME_REDACTAT] al CC al PMR prezentat de Ghe.Ghe.Dej la plenara din 3-5 martie acesta afirma: “Ce înseamnă socialism în agricultură, ne arată înflorirea agriculturii colhoznice din URSS. Până la colectivizare mai existau în [NUME_REDACTAT] 17 milioane de sape de lemn. Astăzi, în agricultura sovietică pământul este lucrat cu 600000 de tractoare, 200000 de combine, sute de mii de mașini și autocamioane. Boroanele și celelalte unelte înapoiate au fost trecute la muzeul istoriei”

Strategia de colectivizare urma îndeaproape recomandările făcute de Lenin și Stalin în diverse momente ale procesului de colectivizare din URSS. Tiparul colectivizării sovietice a fost aplicat cu exactitate în țările satelite, până și termenii au fost copiați (politica de îngrădire a culacilor, chiaburi în varianta românească), deculacizare, deschiaburire. Din punct de vedere instituțional, s-a recurs la implementarea structurilor de tip sovietic: colhozurile (fermele colective), având la noi denumirea de [NUME_REDACTAT] Colective; sovhozurile (fermele de stat) – [NUME_REDACTAT] de Stat; tozurile – întovărășirile agricole; SMT-uri – Stațiuni de Mașini și Tractoare. Instituțiile sovietice erau copiate cu toată organigrama, regulamentele de funcționare erau pur și simplu traduse din limba rusă. În cazurile în care existau nedumeriri, consilierii sovietici aveau grijă să dea indicațiile necesare pentru bunul mers la lucrurilor.

[NUME_REDACTAT] din iunie 1948 a fost baza strategiei colectivizării agriculturii în România. Deși în 1946 comuniștii afirmau "…guvernul înțelege să sprijine proprietatea țărănească mai ales prin credite ieftine, credincios angajamentelor sale luate prin [NUME_REDACTAT] a BPD"

Trei ani mai târziu aceeași partid schimbă cu 180 grade discursul afirmând "construirea socialismului cuprinde și transformarea socialistă a agriculturii". Campania a fost declanșată la Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949. Până în acel moment acțiunile de la sate au avut un caracter improvizat, nesistematic, altele fiind prioritățile regimului comunist: preluarea puterii politice și asigurarea controlului asupra industriei și a comerțului (naționalizarea). Abordarea problemei țărănești s-a realizat total diferit față de cum s-a desfășurat naționalizarea. Dacă naționalizările din industrie s-au realizat direct, brutal, fără o prealabilă tatonare, problema agriculturii a fost abordată sub o altă formă. în timpul Plenarei din 3-5 martie a CC al PMR, [NUME_REDACTAT] afirma: ”Problema țărănească, este problema cea mai dificilă pe care trebuie să o soluționeze partidul nostru în calea spre construcția socialismului în țara nostră. Aceasta a fost problema cea mai grea și în [NUME_REDACTAT] , pentru că aici e vorba de milioane de oameni, de mici proprietari, cu mentalitate individualistă de mici proprietari, de milioane de țărani săraci și semiproletari, pe care trebuie sa-i pregătim, sa-i determinăm să meargă cu noi împreună pentru o viață mai bună, pentru construirea socialismului, și de aceea este problema cea mai dificilă".

Experiența sovietică cu rezultatele ei dezastroase erau lucruri foarte bine cunoscute de țărănimea română. Liderii PMR erau conștienți de marile dificultăți ale colectivizării. Atașamentul țăranului față de pământ și reputația proastă a colhozurilor sovietice erau obstacole ce trebuiau dărâmate. Referindu-se la această problemă, [NUME_REDACTAT] atragea atenția că după preluarea puterii de către bolșevici în toamna anului 1917, în România au început să circule multe “calomnii” despre agricultura de tip sovietic. Aceste calomnii s-au implantat puternic în sufletul țăranului român.

Prudența în demararea colectivizării venea și din rândul factorilor obiectivi. Comuniștii trebuiau să țină seama de situația existentă în țară. Anii de război afectaseră producția agricolă, seceta din anii 1946-1947 și livrările de produse către URSS împovăraseră și mai mult gospodăria țărănească. Pericolul unui colaps agricol era foarte probabil. Deși agricultura era doar o ramură auxiliară, în viziunea ideologilor comuniști în acel moment, industrializarea forțată fiind “pe val”, agricultura nu putea fii lasată în totală izolare. “Starea de înapoiere în care se găsește agricultura noastră constituie o piedică foarte serioasă pentru dezvoltarea industriei noastre socialiste”, arăta Ghe. [NUME_REDACTAT] în raportul prezentat la Plenară.

În general, colectivizarea eficientă era greu se realizat în România. Spre deosebire de dușmanii de clasă de la oraș, atașamentul față de proprietate al țărănimii era mult mai puternic, ei nedeținând altă sursă de existență. Având în vedere că populația din mediul rural reprezenta circa 75% (12 milioane) din populația țării, cifrată la 16 milioane, o politică declanșată în forță ar fi necesitat un mare efort organizatoric pe care structura comunistă a statului nu-l putea susține în acel moment. Un posibil eșec, în procesul de colectivizare, ar fi pus în primejdie însăși existența regimului. [NUME_REDACTAT] Dej afirma pe această temă: “Chiaburul e periculos, e tenace, e combativ. Chiaburul se deosebește chiar de confrații sai de la oraș, prin aceea că nu face multă teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascunziș, își apără cu prețul vieții proprietatea, pentru că la el există intrat în sânge acest sentiment de proprietate. Nu așa ușor îl vom lovi cum de exemplu l-am lovit pe industriaș”

Plenara din 3-5 martie 1949 a stabilit ca obiectiv principal transformarea socialistă a agriculturii. Acest lucru s-a stabilit să se realizeze pe două mari direcții: prin organizarea de structuri colectiviste de tip G.A.C., S.M.T., G.A.S. și prin intensificarea luptei de clasă la sate, lupta împotriva chiaburului, “acest simbol al capitalismului la sate”.

Organizarea colectivizării în esență a necesitat un efort extrem de mare. Organele de partid au încredințat demararea lucrărilor unei comisii a cărei componență și conducere au fost stabilite în ședința Secretariatului CC al PMR din 28 martie 1949. Conducerea acestei comisii a fost încredințată [NUME_REDACTAT]. Atribuțiile acesteia erau foarte largi, atotcuprinzătoare. Avea rolul de a superviza întreaga activitate a [NUME_REDACTAT]. Acesta avea deja în subordine S.M.T- urile și G.A.S-urile și trebuia să preia și G.A.C.-urile pe măsură ce se înființau. În cadrul [NUME_REDACTAT] a fost înfințat un nou departament [NUME_REDACTAT] Colective care a primit sarcina să elaboreze statutul model al G.A.C- urilor. Și în cadrul [NUME_REDACTAT] au apărut unele modificări de schemă. [NUME_REDACTAT] din 23-24 ianuarie 1950 s-a hotărât crearea unor noi secții în cadrul [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Conducătoare de Partid, care aveau rolul să înlocuiască vechea comisie din cadrul [NUME_REDACTAT]. Aceste comisii erau vârful piramidei în cadrul organizării. În teritoriu s-au constituit noi organisme. La nivelul [NUME_REDACTAT] de Partid au fost create secții agrare, iar un secretar adjunct se ocupa de comunele unde urmau a se înfința noi G.A.C-uri. Aceste comisii răspundeau de buna desfășurare a muncii politice în gospodării. Ei colaborau strâns cu instructori trimiși de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și cu persoane de la secția de Propagandă și Agitație. La nivelul localităților au fost înfințate pe lângă [NUME_REDACTAT] și organizațiile de partid, comisii agricole care aveau ca sarcină să ducă o “stăruitoare și permanentă muncă de lămurire și convingere” în favoarea G.A.C-urilor

La nivel local toate aceste organe erau sprijinite de Miliție și Securitate. Aceste structuri aveau rolul de a menține ordine și elaborau rapoarte de activitate cu privire la atitudinea populației față de colectivizare. Ambele instituții urmărea îndeaproape instrucțiunile primite de la conducerea de partid.

Pentru a pune în aplicare conceptul de luptă de clasă la nivelul satelor, conducerea de partid a inițiat o împărțire artificială a țărănimii în categorii sociale. Conform statisticilor publicate în revista “Probleme economice” sep-oct 1948 în România se înregistrau următoarele categorii de țărani: muncitori agricoli – 2,5%, țărani săraci – 57%, țărani mijlocași – 34%, chiaburi – 5,5%.

La baza acestei împărțiri au fost luate în calcul suprafețele de teren. Potrivit statisticilor, reiese următoarea împărțire: 7,1% -până la 1 ha, 26,2% -1-3 ha, 24,4% -3-5 ha, 23% -5-10 ha, 10,6% -10-20 ha, 5,7% -20-50 ha, 3% -peste 50 ha14 .

Această ultimă categorie a dispărut la 2 martie 1949, când toate proprietățile peste 50 ha au fost confiscate de stat. După structura afișată mai sus se poate deduce că existau trei clase de țărani în lumea satului. Categoria țăranilor săraci, care nu aveau pământ deloc sau aveau pământ puțin, până în 5 ha. A doua categorie era cea a țăranilor mijlocași, care aveau suprafețe cuprinse între 5-20ha. Ultima categorie de țărani erau cei considerați bogați, care aveau peste 20 ha de teren. Aceste distincții erau doar formale, fiind absolut necesare pentru a împărții lumea satului în două mari categorii, cei sărăci și mulți și cei bogați, chiaburii. Se încerca spargerea solidarității sătești, ruperea legăturilor tradiționale, opunerea principiilor de proprietate individuală și proprietate colectivă.

Definirea termenului de chiabur a avut în mentalitatea comunistă, mai degrabă o conotație politică și ideologică, decât economică. În esență țăranul înstărit, mai gospodar, care în timp a acumulat o suprafață mai mare de pământ și mai eficient decât ceilalți vecini ai sai, a devenit țapul ispășitor pentru toate necazurile țărănimii sărace. [NUME_REDACTAT] explicativ al limbii române, [NUME_REDACTAT] RSR, București, 1984 cuvântul CHIABUR înseamnă: Țăran bogat, aparținând burgheziei satelor care își asigură câștigurile prin exploatarea muncii salariate, prin darea în arendă a pământului, prin camătă. Așa cum menționează și explicația dată în dicționarul din 1984, chiaburimea era o clasă aparte care trăia din exploatarea țărănimii sărace de la sate. Lucru total neadevărat. Ca în orice societate liberă în lumea satului a existat o diferențiere socială, absolut normală între oameni, datorată în esență liberei concurențe dintre aceștia. Dintotdeauna au existat oameni mai înstăriți și oameni mai săraci. Din acest fapt comuniștii au infiltrat teoriile luptei de clasă, a existenței claselor sociale la sate. Lichidarea chiaburimii a fost o necesitate stringentă în vederea colectivizării. Acest fapt a servit drept exemplu și pentru țărănimea de mijloc care era considerată oscilantă, nehotărâtă. Aceasta trebuia să fie convinsă că între cele două alternative – teroarea și gospodăria colectivă, ultima variantă era de preferat.

Răspândirea socialismului la sate nu se putea realiza decât prin intensificarea luptei de clasă: “…pe măsură ce vom înainta spre socialism, lupta de clasă se va ascuți în general și va deveni tot mai înverșunată, mai ales la țară“. Formula de bază a doctrinarilor comuniști a fost preluată de la iluștrii lor mentori, Lenin care a spus-o și Stalin care a pus-o în aplicare: “Ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianța cu țăranii mijlocași și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Conducerea acestei lupte era rezervată proletariatului.

Strategia regimului avea în vedere ruperea țărănimii sărace și mijlocașe de sub influența chiaburimii, aceasta fiind considerată ca dependența țăranilor față de chiaburi, “e un fapt că chiaburimea, burghezia satelor, deține poziții economice în sat, ținând într-o măsură destul de mare în dependență celelalte părți ale țărănimii”. În mod cert, comuniștii recunoșteau că țăranul fruntaș, chiaburul era un lider economic și se bucura de respectul celorlalți săteni. Într-un limbaj greoi, [NUME_REDACTAT] Dej definea astfel chiaburimea: “Chiaburimea – burghezia satelor – e un tip cu totul deosebit, un tip care și-a întocmit gospodăria muncind, asudând, exploatând și speculând, e un tip combativ, un element care nu se deosebește mult de restul țăranilor dacă te uiți la îmbrăcămintea lor, la faptul că muncesc. De aceea și în ochii țăranilor, chiaburimea trece încă drept niște oameni vrednici, buni gospodari. Câtă putere are acest punct de vedere în sat asupra restului țăranilor, despre fizionomia lor de buni gospodari, o dovedește și faptul că această mentalitate, și felul acesta de a considera pe bunii gospodari, a pătruns și în rândurile partidului nostru”. În această cuvântare apar grave contradicții care pot fi sezizate ușor. Pe deoparte chiaburul este “un tip care și-a întocmit gospodăria muncind, asudând…un element care nu se deosebește mult de restul țăranilor” muncind la fel ca ei. Tot în viziunea lui Ghe. Ghe. Dej chiaburul înseamnă exploatare și speculă, asuprirea țăranilor săraci.

Determinarea exactă, sau mai bine zis încadrarea exactă a țăranilor într-o categorie anume s-a dovedit o sarcină deosebit de grea, problemă cu care activiștii de partid se vor lovi pe toată perioada colectivizării, o dovadă în plus că această stratificare era total artificială. [NUME_REDACTAT] atrăgea atenția încă din martie 1949 că: ”jos, tendința a fost de a declara permanent mijlocașul drept chiabur” în timpul Plenarei, Ghe.Ghe.Dej amintește în discursul său câteva criterii foarte vagi și generale: cât pământ are, în ce regiune, cât și ce fel de mijloace de producție posedă, tipul de cultură practicat, ce producție are și cât din aceasta ajunge pe piață, utilizarea de muncă străină, mărimea familiei. în esență, toate aceste criterii au rămas la latitudinea organizațiilor locale de a stabili cine se încadrează în categoria chiaburului.

Pentru identificarea chiaburilor, [NUME_REDACTAT], conduse de [NUME_REDACTAT], urmau să se ocupe de această problemă. în aprilie 1952 Dej afirma: “Problema definirii chiaburilor a fost discutată în plenara din 3-5 martie, dar foarte sumar. Ea n-a constituit obiect de preocupare nici ulterior , decât atunci când se petreceau încurcături pe teren, oamenii confundau pe chiaburi cu mijlocașii și invers. Am putea spune că au fost lăsate organizațiile de partid să aleagă chiaburii, și i-au ales cum s-au priceput, au mai studiat din clasici, din articole din presa noastră, însă nu s-au dat criterii, indici pe baza cărora organizațiile de partid să se descurce la fața locului și din această cauză s-au produs o serie de neajunsuri și există o mare confuzie nu numai la membrii de partid de jos, dar chiar mai sus. Dacă o să întrebăm chiar membrii din CC, vom vedea că sunt multe confuzii”.

Problema chiaburimii nu a fost deosebit de stringentă pentru partid. în martie 1949 Dej pleda pentru o luptă de îngrădire și nu de lichidare a chiaburimii, estimând că acest proces va fi unul de durată. “Există aici un pericol de stânga, dar și un pericol de dreapta. Pericolul de stânga este ca nu cumva să se întâmple ca întâi să lichidăm și apoi să îngrădim. Să nu ajungem în asemenea condiții pentru a împinge partidul de a trece la lichidarea chiaburimii, lăsându-se orașele noastre descoperite, în ceea ce privește aprovizionarea cu pâine. Este o problemă foarte serioasă. În al doilea rând, în această perioadă, în aplicarea politicii partidului de limitare, de îngrădire a chiaburimii, alunecăm spre dreapta, de a acoperi, prin necesitatea aprovizionării cu produse alimentare a orașelor. Trebuie o bună chibzuială. Așa cum s-a arătat, înțelegem ca atunci când chiaburului îi cresc aripile, să i le tundem. Îl ții strâns de gât și nu-i dai voie să răsufle, decât ca să nu moară sau îl pui în asemenea condiții să nu poată refuza, pentru că putem întâmpina și acest fenomen”. Dej expune simplu și direct cauzele pentru care chiaburimea, țărănimea bogată, nu trebuie suprimată direct și imediat. În primul rând o cauză de natură strict tehnică, situația aprovizionării orașelor cu produse agricole și una de natură ideologică, pericolul alunecării spre dreapta. S-a hotărât însă, prin politica de stat, ca asupra țărănimii înstărite să se exercite puternice presiuni de natură economică pentru a fi convinși să accepte impunerea agriculturii socialiste. Prin sistemul cotelor și impozitelor s-a regăsit perfect formula “…îl ții de gât și nu-i dai voie să răsufle…”

În faza de început a colectivizării, “elita” comunistă a încercat să convingă țărănimea de superioritatea agriculturii colhoznice, de progresul real pe care-l reprezintă această formă de exploatare a pământului. În sprijinul procesului de colectivizare a fost orchestrată o amplă campanie propagandistică de convingere a țărănimii și de demascare a chiaburilor, care s-ar fi opus colectivizării. Pentru a demonstra superioritatea structurilor colectiviste se facea apel la experiența istorică a [NUME_REDACTAT]: Ce înseamnă socialismul în agricultură ne arată înflorirea agriculturii colhoznice a URSS… Agricultura sovietică, bazată pe gospodăria agricolă colectivă, este cea mai productivă din lume”

Propaganda a fost realizată cu toate mijloacele existente în acel moment: filme propagandistice care rulau la căminele culturale sătești, emisiuni radio pentru care se organizau audiții colective, se citeau ziare și broșuri special editate sau lucrări literare de propagandă. Se organizau cu anumite ocazii cum ar fi predarea cotelor s-au înfințarea G.A.C-urilor, adevărate spectacole: se aduceau drapele, se scriau lozinci, erau aduse fanfare, sau în unele zone țăranii mergeau la predarea cotelor însoțiți de lăutari.

Și pe plan ștințific, tezele sovietice erau dezbătute. Societăți precum ARLUS sau Miciurin organizau cercuri agrotehnice în care popularizau realizările stahanoviștilor sovietici. Pentru ca țăranii să cunoască îndeaproape realizările sovietice, în vara anului 1949 o delegație de 150 țărani s-a deplasat în [NUME_REDACTAT], iar în 1950 un al doilea grup de 210 țărani. În replică, în 1951, un grup de colhoznici sovietici au venit în România.

Tot ca propagandă pentru colectivizare în toate discursurile rostite pe această temă citatele din Lenin și Stalin au devenit obligatorii. În activitatea de propagandă urmau să fie angrenate și organizațiile de partid, cărora li se cerea “o stăruitoare și permanentă muncă de lămurire”, propagandiști și agitatori specializați, trecuți prin cursurile de partid și selectați dintre țăranii săraci, dar și tineretul și femeile "pentru că aceștia nu fuseseră nici în războiul din răsărit nici legionari". Documentele de propagandă trebuiau citite și explicate țărănimii având ca scop determinarea intrării în colectiv.

Importanța temei și motivația realizării cercetării

Despre surse si metodologie

Structura lucrarii

Noutatea și originalitatea acestei lucrări constă în analiza tranziției de la totalitarism la democrație, precum și faptul că anumite evenimente din prezent își au originile în evenimente petrecute în comunism și concluziile pentru această etapă istorică ce se reflectă în realitea înconjuratoare în care trăim, iar rezultatul acestei perioade de tranzitie voi încerca să il surprind prin mărturii si interviuri.

CAPITOLUL II

[NUME_REDACTAT] în România 1949-1962

vedere generală –

Rezistența la colectivizare este încrâncenată. Se opun nu numai fruntașii satelor (chiaburii) ci și micii proprietari funciari. Pentru a înfrange opoziția țărănimii, partidul comunist apelează la cele mai dure mijloace și metode. Sunt combinate presiunile politice și juridice cu constrângerile economice. Componenta importantă a politicii agricole inițiate de PCR este cea a colectării cotelor obligatorii. Scopul colectărilor obligatorii este dublu, să-i ruineze pe țărani și să-i determine să-și abandoneze pământul.

[NUME_REDACTAT] Consiliului de Miniștri sunt stabilite cotele obligatorii la produsele agricole, cantitațilă pentru fiecare hectar și prețul produselor. Urmează reglementarea cotelor la lapte, oleaginoase, legume, furaje, semințe, carne. Alte reglementări restrictive sunt introduse la 18 iunie 1952. Dacă țăranii nu-și achită cotele la termen, aceștia sunt obligați la plata unei amenzi în cuantum maxim echivalent cu valoarea produselor nepredate la data stabilită. La 10 zile de la somație produsele se confiscă pe cale administrativă. În timp ce proprietarii sunt ruinați, cei înscriși în G.A.C. se bucură de numeroase privilegii din partea conducerii comuniste. Obligațiile către stat ale chiaburilor se majorează cu 30%, iar G.A.C.-urile primesc terenuri de la stat (în folosință) reduceri

de impozite, credite, utilaje și maini agricole.

Rezultatele politicii de colectivizare sunt slabe, fapt care-i determină pe fruntașii comuniști să schimbe strategia. Se acordă o mai mare atenție formelor simple de asociere

(întovărășiri) și se încurajează micii producători să adere la politica de achiziții și contractări.

2.1 Legislația – principala pârghie folosită de regimul comunist în colectivizarea agriculturii

Între experiențele propuse de sistemul comunist, colectivizarea agriculturii s-a dovedit a fi unul dintre cele mai sinuoase și complexe, cu efecte dezastruoase și pe termen lung asupra dezvoltării societății în care a fost aplicată.

Deci acest proces foarte complex care trebuia implantat pe un teren virgin avea nevoie de o susținere legislativă care să permită implantarea acestor structuri. [NUME_REDACTAT] avea nevoie de voturi pentru câștigarea alegerilor legislative din toamna anului 1946. Și pentru aceasta [NUME_REDACTAT] a încercat o strategie prin care să atragă de partea sa populația aflată în mediul rural. În acest sens în platforma politică a partidului erau specificate principii dintre cele mai democratice și moderne care aveau rolul de a liniști opinia publică românească înfricoșată suficient de politica anticomunistă dusă de regimul Antonescu.

Principalele obiective care puteau fi găsite în platforma sa politică erau: înfaptuirea unei reforme agrare, redobandirea administrativă a Transilvaniei de Nord, epurarea administrativă.

Dintre aceste obiective ne oprim numai asupra reformei agrare "care în viziunea PCR era de o însemnatate deosebită pentru că odată cu înfăptuirea ei un mare număr de țărani urmau să se înscrie în partid și astfel ar fi dat o mare lovitură moșierilor, ținta predilectă a comuniștilor, iar pe de alta parte ar fi ușurat indigenizarea partidului. Demn de subliniat este faptul că până la demararea colectivă a colectivizării (3-5 martie 1949), partidul a respins întotdeauna acest proces.

"Partidul cataloga drept mincinoase afirmațiile conform cărora în România urma să fie introdus sistemul sovietic al colhozurilor"

În perioada de dinainte de 23 martie 1945 [NUME_REDACTAT] a reușit să-și impună membrii în cadrul comisiei pentru studiul reformei agrare create de guvernul Rădescu și condusă de [NUME_REDACTAT]. Ba mai mult, au fost create "comisiile țărănești" ce erau îndemnate să împartă moșiile prin forță. În acest sens ziarul Scânteia din 26 decembrie 1944 afirma: "[NUME_REDACTAT] va da pământul țăranilor săraci ci țăranii înșiși sub conducerea FND, îl vor lua, ei il și iau de acum și bine fac" Această acțiune de împărțire a pământului înaite de înfăptuirea reformei agrare a fost inițiată și susținută de [NUME_REDACTAT] pentru un scop foarte clar și anume acela de a căpăta o cât mai mare reprezentativitate în zonele rurale, ''areal politic aflat prin excelență de partea partidelor țărănești".

Reforma agrară din 23 august 1945 în urma căreia au fost expropriate și apoi reîmpărțite la țărani aproximativ 1.468.000 hectare a fost o mișcare de atragere a țăranilor de partea [NUME_REDACTAT], dar în realitate nu a fost tocmai așa.

Inactivitatea partidului în perioada 1944-1947 în ceea ce privește problema agrară a fost "expresia raportului de forțe real și incapacitatea elitei politice de a deschide noi ostilități și un nou front, pe lângă acela pe care îl purta în plan politic contra elitei burgheze".

În același timp PNT a elaborat propriul proiect al unei cuprinzătoare reforme agrare care a fost publicat la 10 februarie 1945. "Acest proiect era pe alocuri mai radical decât cel care a stat la baza refomei agrare din 23 martie 1945".

Acest document prevedea: exproprierea tuturor proprietăților rurale de peste 30 ha la munte și 50 ha la șes; exproprierea tuturor proprietăților rurale aparținând cetățenilor români refugiați în țările cu care România se afla în stare de război ca si la celor care erau peste hotare de peste 5 ani; expropriații urmau să fie despăgubiți.

Acest proiect nu a putut fi dus la bun sfârșit datorită demisiei forțate a guvernului Rădescu și venirea la putere a guvernului condus de [NUME_REDACTAT]. Una din primele măsuri care a fost aprobată de guvernul [NUME_REDACTAT] a fost înfăptuirea reformei agrare prin intermediul [NUME_REDACTAT] Nr. 187 din 3 martie 1945.

În virtutea articolului nr. 3 au fost expropriate:

a. terenurile și proprietățile agricole ale celor care colaboraseră cu Germania;

b. proprietățile "criminalilor de război și a celor care se fac vinovați de dezastrul țării'';

c. pământul celor ce erau refugiați în statele cu care România se afla în stare de război;

d. terenurile și bunurile agricole ale tuturor absenteiștilor;

e. terenurile celor care în ultimii 7 ani nu și-au cultivat terenul în regim propriu;

f. bunurile agricole ale voluntarilor în lupta împotriva [NUME_REDACTAT];

g. toate proprietățile mai mari de 50 ha.

Prin aceste măsuri s-a urmărit să nu se atingă țărănimea instăarită ci să se desființeze marea proprietate funciară. De asemenea aceasta a fost una dintre caracteristicile comune a țărilor intrate sub influența sovietică.

Comuniștii sperau ca prin aceste măsuri, după cum am mai spus, să-i atragă pe țărani de partea lor. Lucrul neluat în calcul de aceștia a fost faptul ca reforma agrară le-a trezit țăranilor sentimentul de proprietate "foamea de pământ", ceea ce îi va determina să opună o și mai mare rezistență la colectivizare.

În virtutea articolului nr.6 din decretul lege nr. 187 tot inventarul agricol de pe aceste pământuri trecea în proprietatea statului care are obligația de a creea centre județene pentru închirierea de utilaje agricole, fără nici o despăgubire.

"În momentul abordării reformei agrare proprietățile de peste 50 ha reprezentau doar 18,8% din suprafața cultivată, cele între 10-50 ha reprezentau 21,2%, cele între 5-10 ha 24,2%, iar cele sub 5 ha 36%" .

Conform datelor serviciului județean după reforma agrară din 1945 "în România existau 7.703 proprietăți particulare de 50 ha și mai mari cu un total de 1.013.431 ha din care 289.333 ha teren arabil, 107.128 ha fânețe, 71.509 ha pășuni, 5.564 ha vie, 8.886 ha livezi, 3.620 ha grădini, 68.622 ha păduri, 36.295 ha bălți, 22.104 ha neproductiv" .

Anul 1946 înseamna o nouă etapă în strategia comunistă privind agricultura. În acest an a existat o secetă dezastuoasă care a dus la sărăcirea populației din mediul rural. Dar pentru asigurarea necesarului de hrană pentru muncitorii care erau considerați "baza socială a comunismului" au fost introduse sistemele de cote, ca urmare legea nr. 68 din 16 februarie 1946 care la articolul nr.l prevedea: "colectarea de produse agricole vegetate și animale și distribuirea de produse industriale și alimentare, în comunele rurale se va face în fiecare județ în una sau mai multe unități agricole de colectare și distribuție puse sub îndrumarea și controlul oficiului economic județean".

Dar prin articolul nr.6 se stipula că puteau beneficia de produsele industriale și alimentare și producătorii care nu au predat produse agricole, deci se făcea o diferențiere și în același timp o nedreptate. Diferențiere, pentru că se diferențiau clar cele două categorii adică: cei care predau produse la stat (cote) și cei care nu predau. Și nedreptate pentru că indiferent de categoria în care te aflai beneficiai de produse, deci nu erau stimulați în acest sens cei care predau cotele.

Dar această strategie a partidului putea să fie un cuțit cu două tăișuri, și când spun asta rna refer în primul rând la faptul că partidul dorea să-și apropie,(cât mai mare parte) "toate categoriile de țărani" (excludem "dușmanul de clasă": chiaburul), deci și cei care predau cote și cei care nu predau; dar în același timp puteau apărea nemulțumiri din partea țăranilor care nu dau cotele, aceștia simțindu-se pe bună dreptate nemultumiți. Deci partidul trebuia să cântărească cu mare grijă acțiunile care urmau să fie întreprinse în acest domeniu.

Un alt set de măsuri care avea să definitiveze reforma agrară din 1 945 era următorul: o mare parte din pământul expropriat și nerepartizat țăranilor a trecut în proprietatea statului care a înființat GAS ([NUME_REDACTAT] de Stat), urmând ca cultivarea terenului să fie făcută cu ajutorul mașinilor agricole confiscate. Aceste confiscări au creeat mari dezechilibre în ceea ce privește producătorii agricoli care au fost expropriați, aceștia neavând pur și simplu cu ce să-și lucreze pământul rămas.

Astfel prin decizia nr.819/1946 [NUME_REDACTAT] s-a văzut nevoit să lase proprietăților utilajele agricole care nu fuseseră expropriat până la emiterea deciziei. 0 altă înlesnire adusă expropriaților era aceea că erau autorizați să-și procure de pe piața liberă mijloace fixe și animale de tracțiune pentru lucrul pământului rămas.

Din aceste două măsuri care au fost luate de comuniști prin intermediul [NUME_REDACTAT], putem trage concluzia că nu se dorea distrugerea acestor categorii din mediul rural, dar și mai mult nu se dorea ca pământul rămas în propietatea expropriaților să fie lăsat parlog. Dar dacă este să ne gândim bine expropriații trebui au să-și procure utilaje și animale pe propria cheltuială, primind o lovitură care se va dovedi deocamdatăa că nu va fi fatală.

"Dar rămâne nerezolvată încă problema absenteiștilor. Această problemă va fi rezolvată prin decizia nr.l5 din 31 mai 1946" . Strategia de impunere a structurilor comuniste în agricultură a continuat și în anul 1947 printr-o serie de legi care aveau darul de a pregăti terenul pentru aceste structuri.

În acest sens amintim legea nr.203 din 23 ianuarie 1947 în urma căreia a fost foarte mult restransă posibilitatea de vânzare-cumparare a pământului iîntre particulari. Această măsură are un rol foarte precis șsi anume împiedicarea schimbării structurilor de proprietate în mediul rural. Și când ne referim la acest lucru, ne gândim la faptul căa un chiabur prin vânzarea de teren putea trece în categoria țăranilor mijlocași, scăpând astfel de impozitele suplimentare la care era supusă această categorie. Și exemplele pot continua. [NUME_REDACTAT] Comunist nu avea nici un interes să accepte aceste schimbări structurale.

0 altă lege promulgată în același an, legea nr.251 din 21 iulie, reglementa regimul produselor agricole, și anume era reglementată circulația liberă a produselor, dar numai a celor ce rămâneau dupa ce cota era predată către stat la prețurile stabilite de acesta. Deci cu alte cuvinte, țăranul nu putea să-și valorifice producția proprie de cereale decât după ce preda cota la stat. Aceasta lege era o nouă lovitură dată țăranului, pentru că acesta traia exclusiv din valorificarea produselor agricole.

0 noutate consta în faptul că [NUME_REDACTAT] și Comerțului împreună cu [NUME_REDACTAT] supravegheau și controlau operațiunile de treieriș, colectare și preluare. Această supraveghere avea rolul "de a ține cât mai bine sub control preluarea cotelor", pentru că aceste produse preluate asigurau mijloacele de existență a clasei muncitoare.

"Anul 1948 este important pentru că marchează aplicarea sistemului sovietic în agricultură și în economie în general" Este vizată în acest sens, și în primul rând, organizarea [NUME_REDACTAT] care făcea un pas important pe calea comunizării. Aceasta organizare va fi posibilă în urma decretului nr.l3 din 28 aprilie 1948.

0 altă componentă a politicii agrare, a [NUME_REDACTAT] a fost în 1948 mărirea suprafețelor agricole aflate în proprietatea statului, prin intermediul exproprierilor. Prin această măsură se urmărea și pregătirea terenului pentru declanșarea procesului de colectivizare a agriculturii.

Odată cu abolirea monarhiei și cu retragerea cetățeniei române a membrilor [NUME_REDACTAT], proprietățile acestora au trecut în proprietatea statului prin decretul nr.38 din 27 mai 1948. Suprafața acestor proprietăți era de aproximativ 15.133 ha cultivabil în 17 moșii, plus inventarul mobil și imobil împreuna cu toate clădirile aferente.

În august 1948 a fost promulgat decretul nr.l76 prin care erau trecute în proprietatea statului bunurile aparținând patrimoniului Bisericii, Congregațiilor (fiind el comun sau particular), care servea la funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general tehnic sau profesional. Această măsură a diminuat "substanțial proprietatea instituțiilor religioase în care erau întreținute aceste așezăminte"

La data de 2 decembrie 1948 [NUME_REDACTAT]-Catolică primește lovitura de grație, fiind desființată, în urma decretului nr.358. Bunurile și patrimoniul imobil este trecut în patrimoniul [NUME_REDACTAT], iar suprafețele trec în proprietatea statului. Și pentru a ne da mai bine seama de ce [NUME_REDACTAT] din România a aplicat această strategie legislativă, prin care se urmărea trecerea în patrimoniul statului suprafețe de teren cât mai mari, trebuie să știm că "la sfârșitul anului 1948 satul românesc se caracteriza prin existența predominantă a proprietății particulare a pământului, astfel, din suprafața totală arabilă a țării de 9.751.000 ha, 95,7% aparținea gospodăriilor individuale și numai 4,3% instituțiilor de stat".

"1949 este anul în care în România începe construcția socialismului la sat”

Această construcție a socialismului este marcată de schimbările de poziție pe care le are partidul în ceea ce privește problema agrară, aceste schimbări sunt elocvente în legea nr.l din 1 ianuarie 1949, referitoare la planul general economic al [NUME_REDACTAT] Române pe anul 1949. Acest plan economic a fost urmat de decretul nr.50 din 9 februarie 1949, referitoare la organizarea [NUME_REDACTAT].

Un alt decret care însemna transpunerea în practica statisticilor din 1948 (cu privire la proprietățile de 50 ha neexpropriate) a fost cel cu nr.83 din 2 martie, ca completare la legea nr.187 din 3 martie 1945. Acest șir de acte legislative continuă cu legea nr. l 8 din 14 iulie 1949, care a stabilit impozitul agricol. Acesta trebuia plătit de:

a. gospodăriile individuale;

b. gospodăriile colective.

În opinia autorităților această lege contribuia la îngrădirea puterii economice a chiaburilor, care reprezenta "dusmanul de clasă" la sate, dar ce este nedrept, ca să spunem așa, este faptul că se făcea o diferențiere clară în modul de impozitare a celor două categorii de gospodării.

Prin decretul nr.306 din 2 iulie 1949 se stabilea regimul cotelor și colectării care urma să ducă gospodăria individuală în pragul falimentului. Este drept, pentru moment erau exceptate de la plata cotelor o serie de mici proprietăți cu suprafețe între 1-3 ha, teren arabil. Odata cu crearea cadrului legislativ și cu plenarea PMR din 3-5 martie 1 949 care da undă verde "transformării socialiste a agriculturii" a fost demarată și activitatea de constituire a GAC-urilor ([NUME_REDACTAT] Colective), primele fiind inaugurate la 24 iulie 1949.

Denumirile acestora erau date de:

– unele sloganuri comuniste: [NUME_REDACTAT], Secera, Ciocanul;

– unele date semnificative: 23 august, 7 noiembrie ;

– numele unor lideri comuniști: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT];

– numele unor personalități istorice recuperate de comuniști: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].

Este evident faptul că constituirea GAC-urilor a fost însoțită de un val de excese venite din partea autorităților comuniste dintre care amintim: cote, sistemul cotelor obligatorii, sistemul de impozitare, toate acestea creând în lumea satului o stare de neliniște și încordare fără precenent.

În anul 1950 campania de colectivizare a crescut în intensitate, statul luând noi hotărâri în acest sens. Prin hotărârile nr.42 si 68 din 13 ianuarie s-au luat următoarele măsuri. În ceea ce privește prima hotărâre se aproba trecerea în patrimoniul GAC-urilor a unor bunuri ca: teren arabil, clădiri și animale; iar prin a doua erau aprobate tarifele de plată către SMT (Stațiuni de Mașini și Tractoare) în contul muncii prestate, în produse agricole. La 25 ianuarie s-a aprobat hotărârea nr.71 prin care s-a stabilit regimul circulației produselor. Această hotărâre se poate enunța și astfel: producătorii agricoli erau obligați să obțină un certificat de producător eliberat de comitetul provizoriu comunal pentru a putea valorifica produsele, dar acesta doar după ce se achita de cota. De subliniat este faptul că acel certificat era eliberat doar acelor ce faceau dovada că și-au achitat cotele obligatorii către stat.

Aplicând actele care au fost enumerate mai sus și sprijinindu-se pe cadrul legislativ existent până în 1950, au fost înființate în acest an peste 950 de GAC-uri. "Rezultatele înregistrate în colectivizare până la sfârșitul anului 1950 erau următoarele 1.027 GAC existente în cadrul cărora erau "prinse" 67.719 familii și o suprafață de 277.719 ha"

Un lucru demn de subliniat în legatură cu aceste GAC-uri este faptul că ele erau insuficient dezvoltate din punct de vedere organizatoric și logistic (animale de muncă și utilaje), fiind înființate doar pentru că așa era planul de la centru.

Această politică violentă a cornuniștilor împotriva satului românesc și a locuitorilor săi a continuat și în anul 1951, dar în noi forme. Conștienți de slabele rezultate obținute prin intermediul exploatărilor colectiviste, mai rnarii partidului aplică o nouă tactică privind politica agrară. Această nouă tactică se poate traduce prin faptul ca partidul începe să încurajeze înființarea de întovărășiri agricole. Aceste întovărășiri agricole erau prin punerea în comun a unui număr de țărani pe care îl lucrau în comun, fără ca vitele și pământurile să treacă în proprietatea statului. Dar aceste întovărășiri aveau și obligații. Una dintre cele mai mari obligații era să respecte un plan de cultură pus la punct de sfatul popular comunal.

Se încearca prin aceste măsuri ca atât proprietatea privată cât și cea socialistă să fie strâns supravegheate de un ansamblu de instituții bine pus la punct. În acest plan legislativ putern identifica până acum (adică până la nivelul anului 1951) 3 mari probleme pe care le are în vedere legiuitorul și anurne:

1. consolidarea structurilor colectiviste;

2. dezvoltarea controlului și planificării în agricultură;

3. constrangerea administrativă și juridică pe care țăranii au fost nevoiți să le suporte de la democrația burgheză la "fundamentalismul comunist în agricultură".

La începutul lunii ianuarie a anului 1951 sunt adoptate trei hotărâri cu privire la politicile agrare, și anume:

1. hotărârea nr.82 a CC ([NUME_REDACTAT]) a PMR și Consiliului de Miniștri. În această hotărâre sunt prezentate succesele lucrării pământului în exploatări mari, deci necesitatea transformării cât mai grabnice a agriculturii. Sunt discutate problemele care au dus la nerespectarea planurilor trasate de partid. Una dintre principalele cauze care a dus la nerespectarea planului a fost identificată de partid ca fiind sabotajul la nivel local, atât din punct de vedere politic cât și organizatoric. Aceste probleme erau inerente dacă stăm să ne gândim că în lumea satului oamenii sunt reticenți când este vorba de deschidere, fie ea și una la nivel politic, deci a fost foarte greu pentru [NUME_REDACTAT] să racoleze adepți capabili să organizeze organizațiile locale într-un timp așa de scurt;

2. hotărârea nr.16 stabilea modul de colectare a laptelui din gospodăriile agricole. Cuantumul cotei se stabilea diferențiat în funcție de terenul disponibil și de numărul de vaci, în gospodăriile individuale; și în funcție doar de numărul vacilor la producătorii tradiționali de lapte. Pentru gospodăriile individuale cuantumul era următorul: la o suprafață cuprinsă între 0,5-5 ha trebuia să predea o cotă de 100 litri de lapte pentru fiecare vacă anual, la o suprafață de 5 ha și 2 vaci trebuiau predați 220 litri. Gospodăriile țărănești care aveau în proprietate mai mult de 8 ha de teren arabil erau obligați să predea cote progresiv în funcție de suprafața deținută, indiferent de numărul animalelor. Acest cuantum putea varia de la 43-75 litri pentru fiecare hectar. În ceea ce privește pe producătorii de lapte (lăptarii) aceștia plăteau cote în funcție de numărul de vaci deținute, astfel: 200 l /anual/vacă, 6001/anual/2 vaci și 12001/anual/3 vaci. Cei care dețineau mai mult de 3 vaci eru obligați să plătească o cotă de 5001/anual/fiecare vacă. Și ca să ne dăm seama de diferențele care se fac între proprietatea de stat și cea individuală, când vine vorba de cote, trebuie amintit numai că un GAS ([NUME_REDACTAT] de Stat) trebuia să predea maxim 50 litri pe fiecare vacă anual, iar GAC-urile în primii 2 ani de la înființare erau scutite de cota de lapte, urmând ca apoi să predea 80 litri pentru fiecare vacă anual;

3. hotărârea nr. 9 prevedea măsuri de organizare a producției de legume, legumele care erau tot mai căutate în zona urbană datorită numărului de muncitori.

La 2 martie 1951 este dată hotărârea Consiliului de Miniștrii nr.l56 prin care se urmarea consolidarea economico-organizatorică a GAC-urilor. După această hotărâre se dă undă verde la înființarea de astfel de structuri, pentru buna organizare a acelora nou înființate, dar și a celor înființate anterior sunt prevăzute măsuri de ordin tehnic (referitor la normele de muncă care trebuiesc efectuate de fiecare membru de gospodărie colectivă). Se alocă o mare importanță pregătirii de cadre, cadre care după cum am mai amintit și mai sus erau inexistente în lumea satului.

În anul 1951 regimul cotelor se afla pe primul loc în ceea ce privește programul legislativ din mediul agrar. Pentru a ne edifica în legatură cu acest lucru vom enumera câteva dintre cele mai semnificative acte normative cu privire la acest domeniu: hotărârea nr.304 din 11 aprilie referitor la colectarea lânii, decretul nr.64 din 3 mai referitor la colectarea produselor vegetale, planul general de colectări care a fost stabilit în urma hotărârii Consiliului de Miniștrii nr.432 din 24 mai, hotărârii nr.379 a Consiliului de Miniștrii din 2 mai referitoare la cotele pe produsele vegetale.

În urma acestor acte normative după cum era de așteptat va fi impus un regim și mai apăsător la adresa proprietăților individuale. Spre exemplu la 6 ha teren calitatea întâia "teren aflat în zona de câmpie" un țăran particular trebuia să predea o cotă de 300 kg cereale la hectar, iar la 15 ha cotă creștea la 700 de kg.

Gospodăriile colective, însă plăteau cote foarte mici în comparație cu țăranii particulari. Explicația este simplă și anume aceea că prin aceste diferențieri frapante se încerca atragerea țăranilor către gospodăriile colective, unde cotele erau mult mai mici. Si ca sa ne facem o idee de acest lucru trebuie să dăm doar câteva exemple și anume: o gospodărie colectivă plătea 40 kg la hectar, cotă pentru un teren calitatea a cincea (aflat în zona montană) și 200 kg la hectar pentru terenul de calitatea întâi, la acestea adăugându-se scutiri la plata cotelor în primii doi ani.

"Tot în plan legislativ constatăm că numărul decretelor de înființare a GAC-urilor în anul 1951 este mai mic decât în 1950, dar crește numărul întovărășirilor"

Din punct de vedere juridic, anul 1952 debutează în forță prin decretul nr.l3 din ianuarie, care reglementează vânzarea produselor agricole fără condiții discriminante, în ceea ce privește gospodăriile individuale și pe cele colective. Aceștia puteau să-și vândă produsele pe piața liberă, dar după achitarea cotelor către stat.

Legea impozitului agricol este modificată prin decretul nr.36 din 25 ianuarie 1952, această modificare constă în faptul că impozitul agricol urma să fie plătit în două tranșe egale, una primavara, iar cealaltă toamna.

Datorită faptului că planul general de cultură nu a dat nici un fel de rezultat și era logic să fie așa, datorită gravelor disfuncționalități ale acestuia, disfuncționalități care vin din faptul că nu se ținea seama de diferitele forme de relief și de culturile care se pretează la aceste zone (cereale în zona de câmpie, vii și pomi fructiferi în zona de deal, pășuni și fânețe în zona montană). Liderii comuniști renunță la acest plan și revin la planul care ține seama de specificitatea fiecărei zone în parte.

În acest sens apare hotărârea CC a PMR nr.135 din 25 ianuarie 1952 referitoare la planul de însămânțări din primavara acestui an. La aceeași dată este publicată și hotărârea nr.99 care vine ca o completare la hotărârea din 18 septembrie 1951 cu privire la înființarea, organizarea și funcționarea gospodăriilor colective și întovărășirilor agricole. În această hotărâre este stipulat că odată intrat într-o întovărășire agricolă nu mai puteai pleca decât prin intrarea într-o gospodărie colectivă, deci se renunța la liberul consimțământ al țăranilor de a intra în GAC-uri.

"În data de 31 mai 1952 apar modificări la legea impozitului agricol, prin decretul nr.24"

Se stabilea prin acest decret categoriile de persoane care urmau să fie impozitate. Pe sumele obtinuțe din vânzarea produselor agricole care depășeau 4000 lei se majora impozitarea cu 10% anual. Gospodăriile chiaburești erau supuse impozitării din vânzarea cerealelor cu 100%. Prin această măsura se urmărea să se dea o grea lovitură acestor gospodării, care erau și așa supuse unei fiscalități excesive și diferențiate. Erau acordate unele scutiri unor categorii sociale ca veteranii, invalizii de război și persoanelor în vârstă, dar cu o condiție sa nu se încadreze în categoria socială a chiaburilor.

Tot în direcția constrângerilor venite din partea autorităților comuniste care urmau să fie aplicate locuitorilor din mediu rural se înscrie și decretul nr.l31 din 31 mai 1952. Acesta se referea la executarea silită a celor care nu-și plăteau cotele. În ceea ce privește strângerea cotelor și îndeplinirea planului de colectări pe anul 1952 sunt relevante două hotărâri a CC a PMR, și anume: hotărârea nr.907 din 7 august 1952 și hotărârea nr.1075 din aceeași dată. Prima hotărâre se referă la campania de treeriș și colectări, iar a doua la campania de toamnă și încheierea colectărilor. "Evoluțiile" sociale, economice și politice apărute în România populară au fost consacrate printr-o Constituție apărută în anul 1952. În ceea ce privește regimul proprietății putem considera inovator articolul nr.5 care aprecia că: "economia națională a RPR cuprinde trei formațiuni social-econornice: formațiunea socialistă, mica proprietate de manufacturi și formațiunea particular-capitalistă"

Prin termenul de formațiuni sociale și nu proprietăți sociale era introdus criteriu eminamente politic. Structura de proprietate de stat (cu precizarea că acesta era bun al întregului popor) și proprietatea coperativ-colectivistă, aceste formațiuni dețin rol conducător în economia națională a RPR. Acestea aveau rnisiunea de a lupta pentru eliberarea celorlate două forme de proprietate cu precădere cea particular-capitalistă, pe care statul democrat popular trebuia să o elimine în primul rând.

La articolul nr.8 o altă prevedere importantă este aceea că "pământul este al acelora care îl muncesc", fizic, cu brațele, la acest sens al cuvântului se referea legiuitorul. Acest articol vine să dea din nou o lovitura proprietății particulare și în special chiaburilor, care aveau suprafețe de teren mai însemnate. De muncit, și aceștia munceau terenul, pentru că acesta nu rămânea pârlog, dar o făceau "prin exploatarea omului de către om", cum le plăcea autorităților comuniste să spună. Cu alte cuvinte foloseau munca remunerată prin diverse mijloace.

În articolul nr.9 era inclusă prevererea că "munca este considerată o datorie de onoare", după principiul "cine nu muncește nu mănâncă", din nou semnificația cuvântului muncește este aceea de muncă fizică.

Încă o dată se mai subliniaza prin articolul nr.ll aliniatul 2 că misiunea statu1ui democrat popular este aceea de a îngrădi în mod consecvent prin politica dusă împotriva elementelor capitaliste pentru ca în final aceasta să fie total eliminată.

Anul 1953 aduce noi reg1ementări în ceea ce privește legislația agrară, și anume, prin decretul nr.502 din 7 ianuarie 1953 se interzicea transportul, vânzarea sau cumpărarea produselor agricole pe piața liberă până la îndeplinirea planului de colectări pentru întreaga comună. Prin acest decret se urmărea folosirea comunității locale pentru a face presiuni asupra celor care nu-și îndeplineau obligațiile către stat. Acest fapt a fost speculat la maxim de autoritățile comuniste, pentru că odată ce și-a achitat cota către stat un anumit cetățean dorește să-și vândă produsele pe piața liberă, dar nu poate pentru că, ipotetic vorbind, vecinii nu s-au achitat de obligație și atunci este normal să facă presiuni asupra acestora pentru a-și achita cotele.

Prin hotărârea Consiliului de Miniștrii din 1 februarie 1953 persoanele din mediul urban (muncitori, funcționari) care nu puteau să-și îndeplinească obligațiile către stat datorită faptului că nu puteau să-și cultive pământul singuri și prin mijloace proprii, fiind exclusă lucrarea pământului prin mijloace specifice capitalismului (arenda, darea în parte) erau obligați să-și înstrăineze pământul statului. Pe de o parte pentru că statul avea dreptul de preemțiune asupra lui și pe de altă parte pentru că prin necultivare respectivii cetățeni nu ajutau la constituirea noului regim politic.

Planul de stat pe anul 1953 prevedea o creștere a suprafețelor însămânțate cu 1 88.600 ha, iar productivitatea la hectar trebuia să crească cu 11% față de anul precedent. 0 atenție deosebită era dată "elementelor chiaburești" care trebuiau supravegheate și controlate, fiind obligate de comitetele executive ale sfaturilor populare să respecte planurile de cultură și să-și lucreze cu mijloace proprii pământul sau să-și plătească în avans la SMT contravaloarea acestora. Toate aceste reglementări erau reglementate prin hotărârea nr.363 din 9 februarie.

La 13-16 aprilie 1953 au fost date două hotărâri ale Consiliului de Miniștrii nr.l 029 și nr.l 072 referitoare la noile regimuri de cote la produsele vegetale și lână. "Aceste noi măsuri aveau darul de a da încă o nouă lovitură chiaburilor care erau obligați să predea o cotă de lână mai mare cu 10% decât celelalte gospodării individuale, în timp ce structurile colectiviste primeau o reducere de 25%". Actul mai prevedea o majorare cu 30% a cotei pentru persoanele ce ascundeau numărul real de bovine.

Prin hotărârea nr.l465 cu privire la strângerea recoltelor și colectare erau prevăzute măsuri organizatorice ce urmau să fie luate pentru colectarea produselor direct de la arie (locul unde se făcea treerișul) imediat dupaș treeriș. După aceste noi măsuri restrictive autoritățile comuniste erau convinse că inevitabil se vor confrunta cu împotriviri și proteste venite din partea țăranilor. În acest sens au fost aduse noi reglementări [NUME_REDACTAT], acesta a fost completat în data de 9 mai 1953 cu noi articole ce făceau referire la activitățile din agricultură.

În ceea ce privește GAC-urile la data de 18 iulie este adoptată hotărârea nr.l 650 prin care se reglementau problemele legate de administrare, organizare și conducere. În vederea remedierii situației economice cu precîdere a celei alimentare în anul 1953 au fost luate o serie de măsuri care anunțau o schimbare de accent a politicii comuniste în agricultură. În acest sens este grăitoare hotărârea nr.2290 din 12 iutie 1953 prin care se hotăra ca întrega producție marfă realizată de GAS-uri trebuia predată către stat.

Tot legat de această problemă cu prilejul plenarei lărgite a CC a PMR din perioada 19-20 august 1953 [NUME_REDACTAT] Dej anunța un plan de măsuri care urma să îmbunatățească aprovizionarea cu alimente a oamenilor și a industriei alimetare. Au fost luate măsuri active de suport a producției, fie că era realizată în gospodăriile individuale, fie că era realizată în gospodăriile colective. Aceste măsuri de suport au venit prin scutiri de impozite și taxe.

Această dorință de a crește producția agricolă cu precădere a celei cerealiere sunt vizibile și prin planul de cultură pe anul 1953. În toamnă urmau să fie însămânțate cu cereale aproximativ 7.000.000 ha. Dintre acestea cel mai mult urmau să fie cultivate cu porumb și grâu, aproximtiv 5.900.000 ha, urmând că restul să fie cultivat cu 460.000 ha legume, 200.000 ha leguminoase pentru boabe, 979.000 ha plante tehnice și 900.000 ha plante de nutreț.

Un alt act ce semnalează o schimbare de strategie în politica agrară a comuniștilor români este hotărârea nr.3614 cu privire la îmbunătățirea sistemului de colectare și achiziții de animale, precum și a produselor vegetale. Toate acestea pentru a asigura necesarul de carne pentru populație și industria a1imentară.

Era interzisă în acea perioadă sacrificarea animalelor gestante, urmând să se facă o identificare a acestora în gospodăriile individuale și cele colective. Animalele găsite gestante urmau să fie preluate de către stat sși transferate în GAS-uri, iar atât proprietarii, cât și gospodăriile colective urmau să primească în schimb animale de carne. Gospodăriile individuale care dețineau o suprafață de teren mai mare de 2 ha de teren agricol urma să predea o parte din cote în carne de porc, chiar dacă dețineau sau nu această categorie de animale.

Pentru sprijinirea instituțiilor colectiviste statul a renunțat la suprafața de 480.000 ha în favoarea gospodăriilor colective în principal, dar din acesta suprafață s-a repartizat și unor țărani săraci cu pământ puțin, întovărășiri agricole. Această măsură luată pe [NUME_REDACTAT] din România poate fi explicată prin faptul că sectorul colectivist din această perioadă era foarte slab dezvoltat, adică nu avea suprafețele de teren minime pentru înființarea unor astfel de structuri.

În perioada care va urma se vor lua o serie de măsuri pentru îmbunătățirea situației economice din agricultura românească. În interiorul planului cincinal se făcea o altă planificare pe termen scurt (I954-1956) prin legea nr.6/1953. Această structurare care după părerea partidului urma să ducă la o îmbunătățire a situației în domeniu. Se mergea însă și mai departe în ceea ce privește planurile iluzorii ale conducătorilor comuniști, aceștia mizau pe triplarea cantității de lapte și sporirea cantității de carne de la 140.000 t în 1953 la 300.000 în 1956.

Un alt set de măsuri în domeniul agrar era vizat prin modificarea decretului nr.31 din 1952 cu privire la nepreluarea la timp a cotei. Acest decret este aprobat în martie 1952 și nu în ultimul rând acesta este adăugat, completat și republicat ca urmare a unui alt decret, și anume decretul nr.24 din ianuarie 1954. "Conținutul acestor modificări viza pregătirea politică, dar și practica a împuterniciților locali pentru colectarea produselor agricole, se urmărea în acest sens aplicarea măsurilor prevăzute pentru executarea silită".

La 25 ianuarie 1954 fusese adoptată o altă hotărâre cu privire la sistemul de colectare a produselor vegetale. Principalele modificări au fost făcute , după cum era de așteptat, la modul de calculare a cotelor, pentru membrii întovărășirilor și la sistemul de normare a cotelor pe categorii de comune.

0 alta modificare a sistemului de constrângere a țăranilor a fost adoptată la 15 mai 1954. Acum s-au facut o serie de modificări la prevederile decretului nr.l24 din 31 mai 1952, cu privire la impozitul agricol. Schimbarea impozitului agricol cu impozitul pe veniturile populației este principala modificare adusă decretului nr.124 la data de 1 1 mai.

Toate produsele agricole mai puțin cele din gospodăriile colective plăteau cu 10% mai mult impozit pentru veniturile obținute prin vânzarea pe piața liberă a oricărui tip de produse agricole. Se percepeau majorări pentru cei ce nu plăteau la timp impozitul și anume 0,1% pe fiecare zi de întârziere. Se merge și mai departe în acest sens, al impozitării, prin decretul nr.212 din 15 iunie 1954 care introducea principiul impozitării diferențiate pe categoriile de producători (colectiviști, particulari). Structurile colectiviste erau chiar scutite de impozitul diferențiat primind și alte avantaje fiscale importante.

Aceste măsuri aveau darul de a transmite un mesaj foarte important gospodăriilor individuale "înscrieți-vă în gospodăria colectivă și scăpați de impozitarea prevăzută gospodăriei voastre!". Dar acest mesaj nu a avut efectul scontat, țăranii neintrând în colectiv, făcând astfel niște sacrificii imense pentru păstrarea pământului. Pământ care fusese obținut din trudă și sacrificiile făcute de țărăni de-a lungul timpului și față de care aveau o datorie morală, și anume, aceea de a nu-l înstrăina.

Necesitatea adoptării acestor noi măsuri punitive mai ales cu caracter financiar era justificată din punct de vedere politic, de hotărârea nr.299 cu privire la pregătirea campaniei de primavară în agricultură. Pe parcursul acestei hotărâri se explica că nu este posibi1 ca an de an să se rămână la același nivel de productivitate.

Erau identificate și cauzele acestor "neîmpliniri" economice:

– nerespectarea sarcinilor plenarei din 1953;

– birocrația și lipsa controlului pe linie de partid;

– neinteresul cadrelor pentru obținerea și distribuirea de informații benefice către producătorii particulari și nu nu mai.

Pentru remedierea acestor dificultăți au fost întocmite planuri de cultură, au fost trasate obligațiile exploatărilor agricole stabilindu-li-se termene fixe pentru fiecare operațiune.

Din ceea ce am subliniat mai sus trebuie să remarcam faptul că liderii comuniști erau constienți de falimenul acestui sistem aplicat de ei în agricultură și în sfârșit și-au dat seama că trebuie renunțat la voluntarism și agresiune în acest domeniu, în favoarea unor măsuri care să încurajeze producție prin mijloace administrative și de relaxare în ceea ce privește viața de zi cu zi a țăranului.

Un lucru care anunță această "destindere" este actul adoptat la 28 decembrie 1954 prin cadrul căruia se desființa sistemul de aprovizionare pe bază de cartele și rații.

Pentru a înregistra o sporire a producției și a fondului de produse agricole ale statului pe parcursul anului 1955 s-a înregistrat o extindere a sitemului de contracte și achiziții. Pe lângă durata contractelor care se puteau desfășura pe o perioadă de la 1-5 ani erau acordate prețuri preferențiale și credite avantajoase pentru creșterea animalelor. Și pentru că am vorbit de prețuri preferențiale trebuie să spunem că un preț punea producătorul individual pe kilogram de carne pe care îl contracta și alt preț primea gospodăria colectivă și creditele erau suplimentate cu 10% pentru GAC-uri și cu 5% pentru întovărășiri.

Un alt aspect deosebit de important care denotă din faptul că politica agrară a PMR fusese schimbată este faptul că, cotele executive ale sfaturilor populare erau obligate să redea în folosință toate târgurile și piețele care fuseseră desființate până atunci.

În ceea ce privește sistemul de cote sunt și aici unele modificări, dar fără substanță, existând în continuare foarte multe discriminări între sistemul privat și cel colectivist.

Au fost adoptate acte normative pentru înlăturarea cauzelor care duc la delapidare și furt, fiind creat un cadru complex de depistare, investigare si pedepsire a acestor delicte. Un alt set care au fost luate în vara și toamna anului 1955 se referă la:

– modificările de plată pentru lucrările efectuate de SMT-uri. Acestea au fost reglementate prin hotărârea nr.735 din 12 mai 1955 și urmau să fie plătite în natură la un tarif fix, indiferent de pesoana care contracta lucrările;

– sistemul de cumpărare și transport al produselor agricole a fost reglementat prin derogarea de la horărârea nr.34 din anul 1954, dată în 13 decembrie 1955. Erau interzise cumpărarea și transportul de către persoanele fizice a porumbului, grâului și cartofilor pe căile ferate și sosele. Sunt unele categorii de persoane care puteau să cumpere și să transporte astfel de produse, dar numai cu aprobări speciale.

"Noul curs" în agricultură a urmat și anul următor prin instituționalizarea juridică a unor structuri de supraveghere și administrare în sfera agrară, începută încă din 1955, cu înființarea unui Minister al Colectărilor, sunt reorganizate atât [NUME_REDACTAT] în ianuarie 1956, cât și gospodăriile agricole de stat în aprilie 1956. Aceasta denotă o maturizare a structurilor comuniste în agricultură.

Sunt ap1icate unele înlesniri în ceea ce privește fiscalitatea, impozitul agricol al gospodăriilor individuale care participau la întovărășiri fiind diminuat cu 20-30%. Iar prin completarea decretului nr.l24 din 1952 se dădea posibilitatea sfaturilor populare să mărescă sau să micșoreze normele de venituri după condițiile existente în fiecare comună în parte.

După ce în martie 1956 se eliberaseră restricțiile cu privire la transportul porumbului în decembrie se restricționează la o cantitate de 150 kg, dar și aceasta cu o derogare specială.

După ce în decernbrie 1955 la al doilea congres PMR s-a cerut intensificarea colectivizării, prin hotărârea nr.l996 a fost comandat un studiu de zonare a producției agricole.

S-a susținut și pe parcursul anului 1956 creșterea productivității, mai ales prin sistemul de achiziții și contractări, mai era stipulat în această hotărâre faptul că era strict interzisă folosința unor terenuri, este vorba aici de islazuri care deveniseră tot mai mici și insuficiente, numărului crescând de animale. Diminuarea acestor islazuri se făcea datorită "goanei după pământ arabil" a comuniștilor, care era apoi integrat în exploatările comuniste (GAC si GAS).

Probabil cel mai important act adoptat în anul 1956 a fost cel referitor la modificarea practicii de planificare în domeniul agricol. Acest lucru a fost realizat prin hotărârea nr.663. Principalele modificări constau în faptul că se renunța la planificarea centralizată optându-se pentru un sistem mai elastic, ce ținea seama de realitățile din teren. "Prin planificarea de jos în sus, dar sub supravegherea partidului, se făcea un plan în domeniul cotelor, era armonizată producția cu nevoile statului".

Modificarea practicii de planificare anunță o modificare de substanță a politicii PMR în domeniul agrar.

În 1957 sunt luate o serie de măsuri de ordin legislativ, dintre acestea amintim schimbarea sistemului de preluare a produselor agricole. Prin decretul nr.l din 16 ianuarie 1957 este reglementat sistemul juridic al terenurilor preluate de către stat în baza decretului nr.lll din 1951 (confiscarea bunurilor fără stăpân sau moștenitor). Aceste terenuri treceau în proprietatea statului chiar dacă primiseră rezolvare favorabilă din partea instanței, urrnând ca proprietarii să fie despăgubiți de către stat. Acesta este un alt mare abuz care era desăvârșit de autoritățile comuniste, prin nerespectarea proprietății private, proprietate privată care era recunoscută prin Constituția din 1952.

Prin decretele nr.728 din ianuarie 1957 si nr.49 din februarie același an au fost desființate cotele la produsele agricole și lapte, rămânând în vigoare cotele la carne și lână, fiind desființat și [NUME_REDACTAT]. Pe fondul accentuării presiunilor administrative și financiare în agricultura, în prima jumatate a anului 1958 se produc diverse revolte țărănești, ce vor genera adoptarea de noi măsuri punitive din partea regimului pentru a asigura ordinea în stat. Este cerută în acest an intensificarea ritmu1ui de colectivizare, după ce într-un singur an [NUME_REDACTAT] Dej anunțase că fuseseră colectivizate 700.000 de familii.

În luna iulie a anului în curs prin hotărârea nr.995 era instituit mecanismul financiar de acordare a unor credite pe terrnen lung pentu unitățile agricole cooperatiste dar și pentru gospodăriile individuale. Toate acestea pregăteau asaltul final către colectivizarea totală a agriculturii, care urma să fie marcată odată cu începutul anului 1959. Pentru creșterea ritmului de colectivizare s-a renunțat la aprobarea care trebuia să vină de la Consiliu de Miniștrii pentru înființarea de noi gospodării agricole colective.

În luna martie a fost adoptat decretul nr.l15 "pentru lichidarea oricărei forme de exploatare a omului de către om", act ce a declanșat al doilea mare val al colectivizării agriculturii în România, ne referim aici din punct de vedere legislativ.

Fără a distruge din punct de vedere juridic dreptul de proprietate particular asupra pământului acest decret transfera folosința asupra pământului, golind de sens dreptul de propritate asupra pământului. Tot cu acest decret colectivizarea se transforma, dintr-un proces voluntar în care țăranul semna cererea de înscriere din liber consimțământ într-unul administrativ politic ce în mod brutal transforma țăranul să renunțe la identitatea sa social-economică.

Aceasta nouă etapă, deși a fost una fără precedent prin metodele și practicile folosite în munca de convingere a țăranilor pentru ca aceștia să se înscrie in gospodăriile colective, nu a fost insotita de o avalanșa de acte legilative. Acest lucru este explicabil prin faptul ca în cei 10 ani de administrare a terorii comuniste, forța economică a țăranilor fusese slăbită foarte mult prin procesul de pauperizare, demarat de comuniști. În ultimii 3 ani singura preocupare în domeniul legislativ a fost zootehnia. Era interzis prin lege sacrificare de animale până la atingerea unei anumite vârste sau greutăți corporale.

Între anii 1959-1962 înregistrăm un proces de transformare în sens socialist al agriculturii. În primul rând întovărășirile ajunseseră la o anumită maturitate din punct de vedere organizatoric așa încât marea majoritate puteau să facă foarte ușor saltul către GAC-uri, iar în al doilea rând constrângerile inițiate de decretul nr.l 15 din 1959, dar și presiunile politice au avut un rol hotărâtor.

Acest proces de colectivizare a fost unul gradual și nu putea să fie astfel într-o societate care nu era nici decum familiarizată cu asemenea structuri, deci era imposibil să se realizeze o colectivizare masivă în România.

Încheierea acestui proces a fost pregătită de plenara CC a PMR din 30 iunie-l iulie 1961, constatându-se “victoria finala” a exploatărilor și totalitarismului comunist în agricultura românească. Încheierea oficiala a acestui proces a fost anunțata în luna aprilie a anului 1962 de către [NUME_REDACTAT] Dej într-un cadru festiv.

2.2. Propaganda, altă pârghie folosită de [NUME_REDACTAT] în colectivizarea agriculturii

Transformarea socialistă a agriculturii a fost încredințată unei comisii, care era condusă din partea biroului politic de către [NUME_REDACTAT], care superviza și activitatea [NUME_REDACTAT], minister care avea în subordine SMT -urile și GAS-urile, urmând să primească și GAC-urile care urmau să fie înființate.

Dar această transformare care urma să se petreacă în agricultura românească avea nevoie să fie îndrumată din punct de vedere politic, dar și logistic (cadre specializate în acest domeniu). Pentru acest lucru a fost înaintată "cererea din 26 septembrie 1950 către secretariatul CC a PMR care era însoțită de schema de organizare a direcției politice care urmează să fie înființată în cadrul [NUME_REDACTAT]” .

Aceasta schema se prezenta astfel:

a. directorul direcției politice controla și coordona întreaga direcție;

b. doi directori adjuncți locțiitori ai directorului general în cadrul SMT- unlor și GAS-urilor;

c. secretarul tehnic care ajuta directorul în activități diverse;

d. secția de cadre era compusă din: câte un responsabil și doi referenți pentru SMT-uri și GAS-uri. Responsabilul fiecărui departament va face anchete și va controla directorii adjuncți;

e. secția de presă și propagandă era compusă din: un responsabil, un redactor șef care “va asigura lefatura SMT-urilor și GAS-urilor cu presa centrală și locală în vederea popularizării activității sistemului socialist în agricultura”, doi redactori care vor controla din punct de vedere politic, “alți doi tovarăși care se vor ocupa de problemele de agitație și cu educația politică”. Pentru problemele tehnice, secția era prevăzută cu un secretar științific;

f. secția administrativă care se ocupa cu gestionarea bugetului.

Aceste secții politice aveau următoarele sarcini:

– să vegheze la respectarea hotărârilor CC al Consiliului de Miniștrii;

– respectarea planurilor de stat;

– să vegheze la respectarea contractelor dintre SMT-uri și GAS-uri;

– organizarea și retribuirea muncii;

– întreținerea tractoarelor și a mașinilor agricole;

– ridicarea continuă a nivelului politic a salariaților din structurile socialiste;

– “educarea muncitorilor din structurile socialiste în spiritul vigilenței și a urei împotriva chiaburilor și a tuturor dușmanilor RPR” ;

– mobilizarea muncitorilor și a membrilor GAC-urilor pentru scoaterea elementelor dușmănoase din aceste structuri;

– participarea la formarea cadrelor și repartizarea acestora în funcții de conducere;

– să aducă la cunoștința maselor, toate pedepsele sau măsurile administrative luate de justiție în legătură cu cei ce aduc pagube sau pun piedici în consolidatea segmentului socialist din agricultură, pentru a fi “desființați”, mai ales dacă autorii erau chiaburi;

– să facă tot posibilul ca printr-o muncă politică de masă să ducă la înființarea de noi gospodării colective;

– ducerea unei munci de convingere a femeilor prin intermediul organizațiilor de bază.

Dar pentru eficientizarea acestei munci politice trebuiau înființate și organizate sectoare politice regionale. Acestea erau înființate pe lângă secțiile agricole ale fiecărui județ, care urmau să controleze secțiile politice de pe lângă SMT-uri și GAS-uri. Au mai fost înființate secții politice și pe lângă institutele de cercetare științifică și stațiunile experimentale ale [NUME_REDACTAT]. Aceste secții au fost înființate pentru a conduce organizațiile de bază de pe lângă aceste instituții. Dar aceste secții politice trebuiau conduse și compuse din cadre specializate care să poată transmite mai departe mesajul partidului.

În anul 1952 situația cadrelor se prezenta destul de rău, spunem acest lucru gândindu-ne la faptul că deși în cadrul școlilor care se ocupau cu acest domeniu și se aflau în subordinea [NUME_REDACTAT] se aflau înregistrați aprox 70.000 de elevi (la toate nivelele). Acest sistem de învățământ nu era unul bine organizat și eficient, datorită slabei preocupări a ministerului în acest sens.

Dar mai existau și alte cauze care au dus la ineficiența acestui sistem de învățământ. Dintre acestea amintim:

– aflarea în conducerea școlilor a unor “elemente necorespunzatoare”, lipsite de orientare politică. Când vorbeau de aceasta orientare politică, comuniștii se gândeau la faptul că nu erau membrii ai partidului și nu îl simpatizau pe acesta;

– tolerarea în școli a unor “elemente dușmănoase” (profesori cu proprietăți agricole sau foști ofițeri superiori din armata regală care fuseseră deblocați);

– admiterea de studenți străini (desigur din URSS) care primiseră și burse, aceștia fiind fugiți din țara natală pe motiv că erau fii de chiaburi;

– “existența a numeroase școli în cadrul cărora nu se afla nici un nemebru de partid în conducere” .

Pentru rezolvarea acestor probleme partidul prin conducerea sa a luat o serie de măsuri hotărând mai multe sarcini care trebuiau urmate în acest sens, și anume:

– să se formeze cât mai repede posibil o comisie care să verifice conducerile și modul de admitere a tuturor elevilor și studenților care urmau să acceadă în acest sistem de învățământ;

– urmau să fie distribuite din partea secțiilor agrare și a secțiilor de propagandă și agitație a câte unui membru pentru instruirea cadrelor didactice;

– materialul didactic era și el o problemă datorită faptului că nu mai corespundea din punct de vedere ideologic și politic. În acest sens [NUME_REDACTAT] era mandatat să se ocupe de pregătirea acestui material, iar din punct de vedere administrativ să înlăture din corpul inspectorilor “elementele necorespunzatoare”.

Munca politica la sate era destul de slabă și asta nu convenea partidului care a trimis aici cadre specializate care desfășurau activitatea pe lânga sfaturile populare.

A fost dată de asemenea o importanță deosebită UTM-urilor ([NUME_REDACTAT] Muncitor) de la sate, dar acestea nu erau organizate corespunzător. Aceste cadre ale direcției politice aveau un singur scop, și anume munca de agitație și propagandă pe lângă conducătorii din mediul rural pentru a-i convinge pe aceștia de beneficiile pe care urmau să le aibă odată cu intrarea lor în gospodăriile colective.

Dar pentru început trebuiau convinși înșiși membrii de partid, asupra politicii partidului de colectivizare a agriculturii. Acești membrii de partid din mediul rural erau de cele mai multe ori persoane fără carte (în cele mai fericite cazuri aceștia aveau 7 clase, dar acestea erau cazuri foarte rare).

În acest sens au fost luate o serie de măsuri pe linie de partid care urmau să ducă la îmbunătățirea nivelului politic în mediu rural. Amintim o serie de măsuri care au fost puse în practică în acest sens:

– urmau să fie organizate cursuri de 20 de zile cu activiștii salariați ai comitetelor de plasa, cursuri reale de partid în comunele unde existau gospodării colective;

– organizarea de reuniuni cu birourile organizațiilor de bază din comunele și satele aferente unei plase, acestea urmau să dureze 3-4 zile;

– instruirea temeinică a agitatorilor locali de către comitetele județene și popularizarea cohozurilor sovietice;

– folosirea ca agitatori în special a țăranilor care făcuseră vizite în [NUME_REDACTAT] și a prizonierilor veniți de pe frontul de est, considerându-se că aceștia au o aptitudine corespunzătoare;

– au fost invitați țărani cu ospodații individuale să viziteze GAS-urile, GAC-urile și SMT-urile bine organizate din punct de vedere organizatorico-economic, pentru popularizarea acestora și în special pentru convingerea țăranilor de avantajele pe care urmau să le aibă dacă făceau parte din acestea. “Și dacă era posibil nu era exclus faptul ca țăranii să mergă în întreprinderile socialiste de la oraș” . O altă strategie în materie de propagandă găsită de [NUME_REDACTAT] a fost aceea de trimitere de scrisori către țărani, scrisori care veneau din partea copiilor care erau plecați la armată sau a rudelor ți prietenilor din mediul urban. Bineînteles, aceste scrisori nu veneau din proprie inițiativă, ci la presiunile venite din partea comuniștilor care de cele mai multe ori redactau scrisorile sau dacă nu, mai bine, le controlau. În aceste scrisori, după cum ne putem da bine seama, era făcută o propaganda inverșunată regimului, fără ca să se uite să se facă o popularizare a sistemului socialist în agricultură, ca doar acestă era scopul final;

– “să se organizeze cu femeile din sate conferințe pentru a vorbi despre colhozurile din [NUME_REDACTAT] și viața femeilor colhoznice, formarea de confederații propagandistice care vor merge din comună în comună și vor vorbi femeilor” .

Membrii comitetelor județene aveau misiunea de a convinge cât mai mulți membrii ai comitetelor de plasă, organizaților de bază și a agitatorilor să se aboneze la ziarul “Scânteia”, pentru că această presă de partid urma să fie folosită pe scară foarte largă pentru popularizarea metodelor comuniste în toate domeniile și în agricultură, în particular.

Și dacă tot a venit vorba de presa de partid vom da câteva exemple de articole care popularizau agricultura socialistă și denigrau pe cea capitalistă sau “burghezo-moșierească”. În principal aceste articole se bazau pe popularizarea eficientizării utilajelor, "combinele sovietice ajută cu spor la strângerea recoltelor și demonstrațiile făcute privind o noua metoda de treieriș și anume metoda Brediuk”, a muncitorilor colectiviști din SMT-uri “la SMT-ul Cobadin s-a depășit planul la prășitul mecanic, s-au efectuat 2.108 ha față de 1.444 ha cât era planul”.

Se urmarea prin intermediul presei de partid să se aducă la cunoștință în special a țăranilor că “toată suflarea țării”, chiar și cei care nu sunt implicați în agricultură și ne referim aici la profesori, muncitori și chiar elevi participau în acest domeniu. De exemplu: “elevii din regiunea Galați ajută la strângerea recoltelor”.

Sunt popularizate prin presa de partid rezultatele excepționale obținute în ceea ce privește producțiile de cereale “la GAS-ul Cetate s-a obținut o producție de 6.000 kg de grâu la hectar”, aportul pe care îl au GAC-uri le în aprovizionarea cu zarzavaturi a orașelor “GAC Bragadiru aduce o mare contribuție la aprovizionarea cu cerale a capitalei”, beneficiile obținute de țărani în urma înscrierilor în gospodăriile colective “țăranii intrați în colectiv au reușit: să-și ridice case noi, în timp ce vechile locuințe au devenit grajduri pentru vite”

Pe lângă “Scânteia” mai existau și alte ziare, cum ar fi “Săptămânalul”, “Scânteia satelor”, dar și o serie de broșuri care se axau în special pe popularizarea unor subiecte, de exemplu: “desțelenirea terenului, desțelenitul și împădurirea sa”.

Acestei propagande, făcute prin intermediul cuvântului scris se adaugă și propaganda prin imagini filmate, “se vor șine filme adecvate colectivizării în căminele culturale de la sate”, sau fotografiate “să se editeze albume cu imagini și texte în legătură cu primele realizări a GAC-urilor”.

Propaganda propriu-zisă la sate a fost făcută cu ajutorul membrilor organizaților de bază și în principal cu agitatori. Agitatorul model trebuia să aibă următoarele atribute în ceea ce privește demersul pe care îl trebuia să-1 facă (munca de lămurire). Acestea sunt: demersul său urma să fie unul bazat pe adevar; limbajul să fie unul clar, să folosească cuvinte simple, pe înțelesul tuturor; caracterul acestei munci să fie unul concret; să fie combativ.

Acești agitatori erau însărcinați să arate importanța și eficiența lucrului în colectivitate, la fel și rolul SMT-urilor pentru lucrarea eficientă a pământului și obținerea de recolte bogate. Mai trebuiau să se popularizeze și colhozurile sovietice și modul de lucru din acestea. Tot acești agitatori urmau să antreneze țărănimea săracă și mijlocașă împotriva chiaburilor. Pentru realizarea acestor obiective au plecat de la oraș la sat mii de agitatori, “eroi ai muncii socialiste”.

Pentru ca aceste obiective enumerate mai sus să-și atingă scopul trebuiau să fie popularizate de agitatori “competitivi”. În selectarea acestora au fost făcute însă multe greșeli, care au dus la ineficiența muncii de agitație.

Acești agitatori nu au fost verificați corespunzător de către comitetele de partid raionale si județene. Mulți dintre aceștia nu au luat în serios munca de agitație și “nu au folosit dicuțiile cu țăranii aceste discuții fiind unul dintre cele mai eficiente în munca de agitație”.

Metoda convingerii era baza în această muncă de agitație, această metodă fiind definită astfel: “a ști să convingi masele că politica partidului este justă înseamnă a aplica astfel de lozinci care aduc masele pe linia partidului și asigura în felul acestora sprijinul maselor și hotărârea lor de a păși la munca decisivă”

Dar nu numai agitatorii au nesocotit linia partidului în ceea ce privește “munca de transformare socialistă a agriculturii”, au fost o serie de activiști care au pus efectiv piedici în ceea ce privește această muncă. Dintre acestea amintim:

– “poziția oportunistă pe care s-au așezat unii activiști de partid, care credeau că exemplul gospodăriilor colective existente va atrage după sine fără eforturi prea mari pe calea colectivizării și celelalte gospodării țărănești”;

– unii activiști de partid au promis celor care urmau să se înscrie în gospodăriile colective o serie întreagă de avantaje și concesii în locul unei “munci de lămurire temeinice”.

Aceasta ultimă problemă putea creea grave dezechilibre în lumea satului, datorită faptului că odată intrării în gospodărie, țăranii doreau să primească concesiile promise de activiști, iar aceștia refuzau pentru ca își îndepliniseră obiectivul. Din aceste contradicții la început, s-au dezvoltat adevarate revolte țărănești, care nu au îmbunătățit imaginea partidului în ochii comuntății locale, ba mai mult au creat o repulsie față de acestă.

În munca de convingere unii activiști de partid și-au pierdut răbdarea și au aplicat “tratamente necorespunzatoare” țăranilor, lovindu-i, amenințându-i sau chiar chemându-i noaptea la sediul sfatului popular pentru lămuriri. Astfel de cazuri s-au întamplat și în comunele: Basesti, Bacalesti sau chiar s-a mers și mai departe și au fost arestați “pentru ca au refuzat în mai multe rânduri să facă cereri de înscrieri în gospodăriile colective și au amenințat echipele de agitatori”. În cele din urma acești țărani au fost eliberați după ce problemele create de aceștia au fost discutate în adunarea populară a comunei respective.

După plenara CC a PMR din iunie-iulie 1961 comitetele regionale de partid au ajuns la concluzia că acordarea unei atenții sporite vizitelor efective și convorbirii cu țăranii, are asupra acestora “efecte benefice” din punct de vedere politic.

Organizatile de partid folosesc munca de convingere a țăranilor, colectiviștii fruntași, membrii și candidații de partid care se bucurau de prestigiu și erau respectați de țăranii muncitori. “Președinții gospodăriilor fruntașe trebuiau să fie folosiți pentru a face expuneri în fața țăranilor întovărășiți și cu această ocazie să-i invite în vizite la gospodăriile colective” .

2. 3 Transformări sociale și de proprietate în satul românesc – Perioada 1949-1962

2.3.1. Transformări sociale

“În economie, ca și în politică, stalinismul a servit ca model din toate punctele de vedere. Nici un sector din economia noilor țări comuniste nu a scapat partidului stat, care a decis să gestioneze toate serviciile cu caracter industrial, comercial și agricol” .

Din punct de vedere al impunerii partidului stat cele mai radicale schimbări efectuate de acestea au fost cele din domeniul agricol, care în câțiva ani a fost total bulversat.

Revoluția agrară din anii 40 care a cuprins Europa de Est, ca de altfel și România a fost exclusiv o revoluție de la vârf orchestrată de [NUME_REDACTAT]. Peste tot, atât în Europa de Est cât și în Asia s-a pornit prin stabilirea de praguri maximale de proprietate după cum urmează: 5 ha în Albania și Coreea de Nord, 20 ha în Bulgaria, 45 ha în Iugoslavia, 50 ha în România și Cehoslovacia și 57 ha în Ungaria. “Este frapantă indentitatea proceselor de colectivizare desfășurate în Europa de Est și Asia. În toate cazurile sursa de inspirație este aceleași: colectivizarea condusă de Stalin în URSS în anii 30”.

Dar există și o deosebire importantă față de colectivizarea din [NUME_REDACTAT], și anume prudența pe care au afișat-o statele din Europa de Est cât și cele din Asia în domeniul colectivizării, este și cazul României. Această prudență poate avea mai multe explicări, acestea le vom detalia mai mult în paragraful următor.

[NUME_REDACTAT] de Est și implicit in Romania regimul comunist fusese implantat relativ recent, față de cel din URSS, după al doilea [NUME_REDACTAT], iar procesul de colectivizare a demarat doar la câțiva ani după acesta. Deci sistemul comunist nu era destul de puternic pentru a rezista unei eventuale răzvrătiri a țăranilor din cauza colectivizării. O altă cauză care a dus la aceasta prudență au fost și consecințele dezastruoase pe care le-a avut acest proces în [NUME_REDACTAT], este vorba despre teribila foamete din perioada 1932-1933.

Această prudență s-a caracterizat în primul rând prin perioadele foarte lungi ale acestui proces în Europa de Est și în Asia. De exemplu în România procesul de "transformare socialistă a agriculturii" a durat nu mai puțin de 14 ani.

Fără îndoială trecerea de la agricultura capitalistă la cea socialistă nu a fost nici pe departe una liniară pe parcursul acestui proces, și anume:

1. 1949-1953 – perioada în care au fost implantate prin teroare structurile colectiviste;

2. 1953-1956 – ușoară destindere în politica de colectivizare, destindere materializată prin încetinirea ritmului de constituire a gospodarilor colective și reducerea poverii fiscale pentru gospodăriile țărănești individuale;

3. 1956-1962 – accelerarea colectivizării, în special după 1959 în principal prin mijloace violente.

Prudența despre care am vorbit mai sus s-a materializat printr-o perioadă lungă în decursul căreia s-a definitivat acest proces. Tot în rândurile de mai sus am arătat faptul ce procesul de colectivizare din România a respectat tiparul sovietic, întâlnind și o anumită deplasare, doar după anul 1957, dar această deplasare era mai degrabă o revenire la politica de tip stalinist, lucru care a stârnit nedumeriri în blocul comunist.

După cum bine ne putem da seama sovieticii aveau pregătit planul de sovietizare a României și implicit a fiecărei ramuri din economie, încă din-naite de intrarea Europei de Est sub controlul lor. Baza teoretică cu privire la transformarea socialistă a agriculturii avea la bază scrierile lui Lenin puse în practică de Stalin în perioada covectivizării din URSS.

“Reforma agrară din 1945 inspirată de decretul din 8 noiembrie 1917 în care se spunea ca procesul trebuia aplicat treptat și cu prudență, dar nu erau excluse și măsurile excepționale” .

Toate formele de aplicare ale colectivismului românesc au reprezentări în cel sovietic (exemplu: deschiaburirea din România a fost preluată după modelul deculacizării din [NUME_REDACTAT], GAC-urile din România erau replica colhozurilor din [NUME_REDACTAT], la fel și GAS-urile, care erau replica sovhozurilor, iar întovărășirile agricole erau la fel ca și tozurile). Aceste instituții erau copiate cu toată organigrama și principiile de conducere care erau traduse din limba rusă.

Principiile cuprinse în [NUME_REDACTAT] din iulie 1948 va sta deasemenea la baza strategiei de transformare socialistă din România, care a fost demarată la 3-5 martie 1949 de plenara [NUME_REDACTAT]. “Problema țărănească” este una extrem de grea, după cum afirma C. Parvulescu în aceeași plenară.

Un alt obstacol în calea colectivizării este subliniat și de [NUME_REDACTAT] care afirma că după 1917 au circulat în spațiul rom multe “calomnii” cu privire la agricultura de tip sovietic, calomnii care s-au înrădăcinat adânc în sânul țărănimii, care a prins teama de colhoz. Există însă și alte cauze care indemnau [NUME_REDACTAT] la prudența, acestea erau de natură economică și anume scăderea producției din timpul războiului și seceta din perioada 1946-1947. Acestor cauze li se adaugă livrarea de produse agricole și animale către [NUME_REDACTAT] în contul datoriilor de război. În sfârșit pe lângă cauzele de natură politică și economică, care au îndemnat la prudență, se mai adaugă și cauzele de natură psihologică, și anume, determinarea și predispoziția țăranului român de a lupta pentru pământul lui. La toate acestea se mai adaugă și faptul că atașamentul față de proprietate era foarte mare.

Populația din mediu urban reprezenta în perioada de după război 25%, deci grosul populației, deci aproximativ 75% se afla în mediul rural. Acest lucru a împiedicat și el aplicarea unei politici de colectivizare forțată pentru că partidul nu dispunea la acel moment de o asemenea forță, iar un eventual eșec ar fi pus în discuție însuși regimul comunist. Grăitoare cu privire la aceste referiri sunt cuvintele lui [NUME_REDACTAT] Dej care spunea că: “chiaburul e periculos, e tenace, e combativ; chiaburul se deosebește de confrații lui burghezi de la oraș prin aceea ca nu face multă teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascutiș, își apără cu propria viață proprietatea, pentru că pentru el există intrat în sânge acest sentiment de proprietate. Nu ușor îl vom lovi, cum de exeplu am lovit pe industriași!” .

Întârzierea demarării procesului de colectivizare (de la rezoluția cominformului din iulie 1948 și până la plenara CC a PMR din 3-5 martie 1949). Se poate explica prin faptul ca în această perioadă [NUME_REDACTAT] din România a avut alte preocupări care nu au necesitat amânare, acestea fiind hotărâtoare pentru preluarea puterii politice.

Dintre aceste preocupări, cea mai importantă a fost preluarea controlului asupra industriei care s-a realizat în urma naționalizării din 1948. Și la sate au avut loc până în 49 acțiuni, dar acestea au fost nesemnificative fără a avea efecte importante asupra vieții satului.

Pentru a putea introduce conceptul de “luptă de clasă” la sate, comuniștii au făcut o împărțire artificială a țăranilor pe categorii. Din această împărțire rezultau următoarele categorii:

– țăranii fără pământ care erau în accepțiunea comuniștilor cea mai exploatată parte a țărănimii, reprezentând 2,5% din populația rurală;

– țăranii sărăci (dețineau până la 5 ha teren arabil) erau forța “principală pe care se sprijinea clasa muncitoare la sate”, reprezentând 57% din populația rurală;

– țăranii mijlocași (dețineau între 5-20 ha) aceștia formau “împreună cu țăranii sărăci viitoarea țărănime muncitoare” reprezentau 34% din populația rurală;

– chiaburii considerați a fi “baza reacțiunii la sate, care au ținut din- totdeauna sub dominație economică pe țăranii sărăci și mijlocași, pe care îi speculau, obligându-i să umble desculți, dezbrăcați și flamânzi, vănzându-și munca de o vară întreagă pentru o strachină de mălai”. Aceasta categorie reprezenta 6,5% din populația mediului rural și fiind diferențiate de celelalte categorii prin faptul că dețineau alte mijloace de producție, altele decât pământul, exemplu: mori, cazane pentru fabricat țuica, batoze.

Termenul de chiabur avea mai curând o conotație politică și ideologică, decât una economică, chiaburul fiind tot un țăran, dar mai gospodar și mai eficient. Această categorie “nefiind catalogată în funcție de proprietate, ci pentru faptul că folosea în gospodărie munca retribuită” . “Lupta de clasa a țăranilor sărăci impotriva celor instariti este mai degraba o teorie a intelectualilor marxiști” .

Țărănimea ca întreg era conștientă că interesele sale de clasă, interese care se manifestau împortiva moșierilor și străinilor, pe de altă parte nu putem spune că țăranii sărăci îi iubeau pe cei bogați, îi invidiau pentru bogatia și prosperitatea lor, dar îi respectau fiind gata la nevoie să se solidarizeze cu ei. Deci construcția socialismului la sate nu se putea face decât prin intensificarea luptei de clase în mediul rural.

Formula de transformare socialistă a agriculturii elaborată de Lenin și pusă în practică de Stalin era următoarea: “ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianța cu țăranii mijlocași și ducem o luptă neîncetată împotriva chiaburilor”.

Ca principală strategie partidul a încercat să scoată de sub influența chiaburilor țărănimea săracă și mijlocașa. Pentru a dovedi că stratificarea și împărțirea pe categorii de țărani a fost una artificială trebuie să ținem seama de faptul că toată perioada colectivizării, activiștii de partid au întâmpinat probleme în a face distincție între țăranii mijlocași și chiaburi. Această distincție nu a putut fi făcută deoarece de la centru nu se dăduseră caracteristici clare de deosebire, pentru că pur și simplu nu puteau fi făcute. Faptul ca numărul de chiaburi a fost “artificial” scăzut este recunoscut chiar de [NUME_REDACTAT] care până în 1954 a fost ministrul agriculturii, el fiind destituit și învinuit de “incompetență” în dirijarea și controlul transformării socialiste a agriculturii. El recunoaște în procesul verbal de interogatotiu “că nu a fost făcut un control și nu s-au luat măsuri la nivelul sfaturilor populare care au scăzut artificial numărul de chiaburi de la 160.000 în 1950 la 60.000 în toamna anului 1951”.

Ca o contradicție a celor spuse de [NUME_REDACTAT] Dej care considera chiaburimea ca principal pericol pentru colectivizarea agriculturii, [NUME_REDACTAT] afirma că “chiaburul nu reprezintă un pericol pentru regim”, explicând astfel neluarea de măsuri pentru evitarea scăderii artificiale a numărului acestora.

Nefăcându-se o diferențiere clară între aceste categorii de țărani până la urmă rămânea la aprecierea activiștilor care sunt sau nu chiaburi.

În ceea ce privește “lichidarea” acestei categorii, acest lucru nu se putea face, de ce? Respunsul îl aflăm de la importanți lideri ai partidului din acea perioadă. [NUME_REDACTAT] Dej atragea atenția că nu se va face nicidecum lichidarea, ci doar îngrădirea doar pentru moment. [NUME_REDACTAT], ministrul finanțelor din acea perioadă motiva în ședința BP ([NUME_REDACTAT]) din 15 februarie 1949 că “nu putem să lichidam chiaburimea înainte de a ne asigura pâinea, înainte de a asigura alianța hotărâtoare cu țăranii sărăci și mijlocași”. [NUME_REDACTAT], membru în BP spunea că nu se mergea la lichidarea chiburimii pentru că țara nu este pregătită din punct de vedere economic, iar chiaburul reprezintă încă un important producător de mărfuri.

2.3.2 Transformări de proprietate

În plenara din 3-5 martie 1949 a fost trasată linia partidului cu privire la înființarea GAC-urilor. Acestea urmau să funcționeze ca model și să fie ajutate de SMT-uri și GAS-uri.

Dar pentru înființarea gospodăriilor colective trebuiau respectate următoarele condiții:

– numărul minim de familii pentru înfiintarea unei gospodării să fie de 25;

– suprafața gospodăriilor colective nou înființate trebuia să fie de minim 100 ha;

– nu erau primite în gospodării familiile de chiaburi.

Dacă era întrunit numărul familiilor, dar nu aveau pământ suficient pentru înființarea gospodăriei, aceasta primea din partea statului suprafața de teren necesară, suprafața de teren care de cele mai multe ori provenea din domeniile bisericilor sau de la foștii moșieri expropriați la 2 martie 1949. Mai exista înca o condiție de bază care trebuia îndeplinită pentru organizarea unei astfel de gospodării, și anume, existența unor zone compacte de teren unde puteau fi realizate lucrări mecanizate, dar acest lucru era imposibil de realizat în acea perioadă.

Dar pentru realizarea acestor suprafețe compacte de teren s-a trecut la comasarea lor. Aceasta comasare s-a făcut la început în doar 5 județe din totalul de 49 existente în acea perioadă. S-a optat pentru aceasta soluție din cauza fricii de reacție a țăranilor, dei s-au testat reacțiile țăranilor din cele cinci județe.

Chiar în acest sens [NUME_REDACTAT] recomanda “să mergem foarte încet și cu grijă, pas cu pas, cu mult tact și să nu ne trezim cu tulburări mari și apoi să dăm înapoi”.

În urma acestor comasări aveau să fie alese cele mai bune terenuri (acestea apartinând de regulă chiaburilor care dețineau și suprafețe considerabile), urmând să primească în compensație terenuri slabe și risipite și la mari distanțe față de satele în care locuiau. Aceste comasări au creat, bineînteles, reacții în rândul țăranilor care au protestat față de acest proces.

Statul avea un plan în ceea ce privește GAC-urile nou înființate, pentru că era de așteptat că acestea nu pot la început să facă față din punct de vedere economic. Și atunci gospodăriile colective nou înființate erau sprijinite prin intermediul GAS-urilor care aveau o situație diferită din punct de vedere economic, fiind înzestrate cu moșiile expropriate în martie 1949.

Acestea urmau să furnizeze gospodăriilor semințe selecționate, animale de rasă și nu în ultimul rând serveau ca gospodării model, deci aveau un rol educativ. SMT-urile aveau și ele un rol destul de important pentru că urmau să introducă în gospodăriile colective mecanizarea, tehnică avansată în agricultură, urmând însă să aplice un “tratament” preferențial în ceea ce privește prețurile cu care erau efectuate lucrările agricole în gospodăriile colective și cele individuale. Cu toate că au primit aceste ajutore din partea statului, gospodăriile colective nu au aratat eficiența economică calculată de comuniști.

“La data de 14 iunie 1949 a avut loc o ședința a direcției organizatorice a CC a PMR pentru discutarea măsurilor care urmau să fie luate în vederea susținerii acțiunii de înființare a primelor gospodarii colective”.

Pentru cele subliniate mai sus au fost trimiși în 30 de județe delegații din partea CC-ului si a [NUME_REDACTAT]. Îndatorirea principală a acestora era să coopteze un reprezentant al comitetului județean și împreună cu acesta să se deplaseze în județ. Aceștia trebuiau să discute cu țăranii care au cerut să fie înființate în comuna lor gospodarii agricole colective, urmând ca să se facă cunoscut în aceste discuții statutul model al gospodăriilor colective. Ceea ce am enumerat mai sus este pur teorie, pentru că în practică lucrurile nu s-au desfășurat astfel.

La înființarea propriu-zisă a gospodăriilor colective, au fost întâmpinate o serie de probleme care se datorau faptului că organele județene de partid nu erau pregătite corespunzător, și deci nu au putut să răspundă tuturor întrebărilor venite de la țărani. Datorită acestui fapt a fost instalată în rândul țăranilor o stare de neîncredere vis-a-vis de viabilitatea acestor gospodării colective.

Încurajați de incompetența membrilor organizațiilor de partid și de spiritul de neincredere al țăranilor, chiaburii au acționat incitând țăranii împotriva gospodăriilor colective.

Chiar și în aceste condiții, în anul 1949 au fost înființate mai multe GAC-uri, amintim doar câteva dintre acestea:

– GAC “23 August” [NUME_REDACTAT], înființat înca din luna martie 1949;

– GAC “[NUME_REDACTAT]” și “Zorile” din județul Sibiu;

– GAC “[NUME_REDACTAT]” din județul Arad;

– GAC “[NUME_REDACTAT]” din județul [NUME_REDACTAT];

– GAC “[NUME_REDACTAT]” din județul Vaslui.

În concluzie până la sfârșitul anului 1949 au fost înființate în toată țara 56 de GAC-uri în 55 de comune. Astfel aceste 56 de gospodării colective cuprindeau 4.327 gospodării țărănești. Acestea sunt reprezentate astfel:

– 1.394 gospodării de țărani mijlocași care reprezentau 32,2% din totalul gospodăriilor inscrise;

– 2.852 gospodării de țărani sărăci care reprezentau 63,8% din totalul gospodăriilor înscrise;

– 101 gospodării de tarani fara pamant care reprezentau 4% din totalul gospodăriilor inscrise.

Aceste gospodării colective au în componență 8.154 brațe de muncă, iar suprafața de teren cuprinsa în aceste gospodării era de 15.026 ha. În aceste gospodării erau înscriși 2.304 membri din partid. Ritmul de constituire a gospodăriilor colective a fost intensificat în 1950, pentru că s-a aplicat de către partid tactică înființării de gospodării colective cu orice preț, neținându-se cont de organizarea economico-administrativă a acestora.

Pentru a argumenta acest ritm de creștere, din punct de vedere numeric, al acestor gospodarii colective spunem doar că “până la data de 10 septembrie 1950 s-au înființat un număr de 1.006 GAC-uri, iar în acestea au fost integrate 58.636 familii țărănești”.

Pe langa condițiile economice care trebuiau să fie îndeplinite pentru înființarea unei astfel de gospodării mai trebuiau respectate și o serie de alte probleme, cum ar fi: înzestrările urmau să fie făcute de către stat, iar sediul urma să fie asigurat de comitetul provizoriu comunal. În ceea ce privește inventarul viu (animale de muncă) și mort (utilaje agricole și de transport) acestea trebuiau să fie asigurate de membrii colectiviști.

De cele mai multe ori aceștia nu beneficiau de aceste inventare datorită faptului că cei mai mulți țărani făceau parte din categoria celor sărăci. În asemenea cazuri statul trebuia să se implice direct financiar, cumpărând animale de muncă și utilaje sau indirect, prin acordarea de credite. La fel de importante erau și condițiile politice care trebuiau îndeplinite: “să fie înscriși în gospodării, pe cât posibil, toți membrii de partid din comunele respective” ; să fie înscriși cel puțin membrii din conducerea organizațiilor de bază pentru a-i oferi un exemplu de urmat.

Daca tot anul 1949 până în primavara lui 1950 au fost înființate gospodării colective doar la inițiativa țăranilor, pe parcursul anului 1950 s-a hotărât că transformarea socialistă a agriculturii să se faca la inițiativa partidului și nu a țăranilor, subliniindu-se că acest proces ar trebui să fie unul continuu.

În 1950 s-a cerut comitetelor județene întocmirea unor fișe cu cifrele estimative de GAC-uri ce pot fi înființate pe teritoriul fiecărui județ. S-au trimis la secția agrară 900 de astfel de fișe, acestea fiind la început doar propuneri. Acest număr de fișe a fost considerat exagerat și s-au trimis normative prin care se cerea o reevaluare a situației. După aceasta reevaluare au rezultat 350 de noi fișe, dintre care la data de 25 august 1950 au fost aprobate 245.

În viziunea Secției, acestea trebuiau sa devină gospodarii colective. Cu toate acestea s-a considerat de către organele de partid că ritmul este încă lent. “În acest sens au fost convocați la data de 1 iulie 1950 la București primii secretari de partid ai comitetelor județene de partid, cărora li s-a cerut să întocmească în perioada 1 iulie-1 septembrie noi planuri de cultură” .

În ceea ce privește ritmul accelerat de înfiintare a gospodăriilor colective acesta a continuat și pe parcursul anilor 1951 si 1952. Acum ne referim la o serie de GAC-uri înfiintate în 1952 “chiar dacă acestea nu respectau în totalitate condițiile impuse de statutul modem”'. Acest lucru denotă încă o dată faptul că autoritățile comuniste nu au ținut seama de nimic în goana după GAC-uri.

Ca sa observăm cum s-a desfășurat acest fenomen, vom prezenta numărul de GAC-uri care s-au înființat în 1952 în regiunile cele mai importante din acest punct de vedere:

– în regiunea Constanța au fost înființate 12 gospodării colective dintre care amintim: “[NUME_REDACTAT]”, “Victoria”, “[NUME_REDACTAT]”;

– în regiunea Galați au fost înființate 7 gospodării colective dintre care amintim: “[NUME_REDACTAT]”, “[NUME_REDACTAT]”;

– în regiunea Ialomița au fost înființate 10 gospodării colective dintre care amintim: “I. L. Caragiale”, “[NUME_REDACTAT]”.

Acest proces a continuat și in anii următori, dar cu rezultate din ce în ce mai slabe. Pentru a demonstra cele spuse mai sus aducem la cunoștință faptul că în regiunea Constanța care la nivelul anului 1955 avea cel mai dezvoltat sistem socialist în agricultură “producția de cereale marfă care se aduc pe piață se imparte in felul următor: GAS-urile aduc 13,7%, GAC-urile aduc 26,6%, colectiviștii aduc 21,4% (acestea sunt cereale pe care le primesc de la gospodăriile colective în schimbul zilelelor de muncă prestate); sectorul individual și țăranii întovărășiți aduc 44,3 %”.

Din analiza acestor date rezultă că după aproximativ 6 ani de la demararea procesului de transformare a agriculturii, sectorul colectivist era unul slab din punct de vedere economic, aducând pe piață spre vânzare 34% din producția de cereale. Deci, la acea dată statul se sprijinea încă atunci când venea vorba de cereale tot pe gospodăria individuală.

Pentru a motiva această slabă stare de lucruri partidul aduce de fiecare dată aceleași probleme cu care se confruntă în “munca de transformare socialistă a agriculturii”. Vina acestor nerealizări era aruncată în spinarea organizațiilor de bază formate “din elemente înapoiate”, care se opun colectivizării agriculturii, “elementele dușmănoase” au avut posibilitatea de a obține funcții de conducere a GAC-urilor, funcții care le-a dat posibilitatea “să jefuiască bunurile obștești încercând să compromită GAC-urile”.

Acestea sunt în mare problemele de care se prevalează conducerea partidului atunci când vine vorba de eșecurile din agricultură. Nu putem spune că aceste probleme nu sunt reale, dar aceste probleme au apărut odată cu demararea procesului în 1949 și nu se vor sfârși decât odată cu finalizarea acestui proces. Acest lucru denotă incapacitatea liderilor comuniști de a le face față și de a le rezolva.

În anul 1956, an ce a reprezentat o cotitura în ceea ce privește politica partidului legat de agricultură, au fost înființate în primele luni 149 GAC-uri în care au fost integrate 17.279 familii. Un lucru de subliniat este acela că spre sfârșitul anului ritmul de colectivizare a scăzut simțitor. Teoria partidului era simpla în acest sens, se încetinea ritmul de înființare a GAC-urilor și se intensifică ritmul de constituire a întovărășirilor agricole. Acest lucru este demonstrat de faptul că în aceeași perioadă a anului 1956 fuseseră înființate 1.239 întovărășiri agricole.

Partidul a aplicat această strategie “datorită greutăților tehnico- organizatorice ce se ridicau cu ocazia comasărilor și stabilirea muncii de lămurire” în lumea satului.

Pentru a ne da seama de ce întovărășirile agricole aveau mai “mult succes” decât gospodatiile colective, subliniem faptul că în cadrul unei întovărășiri agricole mai multe familii de țărani își puneau în comun pământurile, fără să renunțe la dreptul de proprietate asupra lui. Acest pământ era lucrat cu ajutorul vitelor de muncă și a utilajelor proprii. În cadrul acestor întovărășiri statul prin intermediul sfaturilor populare stabileau planurile de cultură care erau obligatoriu de urmat.

În legătură cu întovărășirile agricole “se constata că familiile intrau cu mult mai mare ușurința decât în gospodăriile colective, însa nemebrii adunați în întovărășiri doar o parte din teren”.

Dar cea mai importantă cauză care i-a convins pe țărani să participe la aceste întovărășiri, rămâne faptul că ei își păstrau proprietatea pământului, proprietate care era pentru ei sfântă, și o va apăra până la sfârșit prin toate metodele posibile.

Prin aceasta metodă a muncii în comun statul a putut urmări mai bine suprafețele de teren și deținătorii acestora. “Întovărășirile agricole s-au dovedit a fi o școala de educare a maselor de țărani în spiritul muncii în comun”. Aceasta stare de lucruri, care coincide cu perioada de “relaxare”, când vine de vorba de politica agrară a partidului a durat până la începutul anului 1959, când a început o masivă campanie de colectivizare.

S-a ajuns la concluzia, din partea autorităților comuniste, că majoritatea întovărășirilor agricole ajunseseră la maturitate și puteau fi foarte ușor transformate în gospodăriile colective. În acest proces s-au folosit toate mijloacele de care dispunea statul pentru realizarea acestui element într-o perioadă cât mai scurtă de timp.

Au fost aplicate metode de constrângere asupra țăranilor cu toate ca aceste metode fuseseră respinse de conducerea partidului. Țăranii care nu au dorit să semneze cererile de semnare în gospodării colective au fost arestați, bătuți sau amenințați.

Activiștii de partid au folosit împotriva acestor țărani atât teroarea fizică, cât și cea psihică. Au fost defavorizați copii țăranilor, pentru simplul motiv ca aceștia erau copii unui țăran care nu facea parte din gospodăria colectivă, aceștia fiind dați afară din instituțiile de învățământ mediu și superior.

În urma acestei terori au fost dezlănțuite asupra țăranului român s-a reușit ca la începutul anului 1962, mai precis în luna aprilie, să fie prezentat în cadru festiv încheierea “muncii de transformare socialista a agriculturii” de însuși [NUME_REDACTAT] Dej.

Pentru a ne da seama de acest proces lung și anevoios și cum s-a desfășurat el în toate fazele vom prezenta un tabel cu evoluția proprietății în perioada 1950-1962.

În concluzie se pot observa foarte clar fazele acestui proces, până în 1957 inclusiv, sistemul socialist deținea 48% din proprietatea de teren arabil a țării. Tot de tabelul alăturat reiese că diferența apare odată cu anul 1961 și mai devreme, în acest an, sistemul socialist deținând 86,9% din proprietatea asupra terenului, pentru ca în anul următor să acapareze 96,5% din proprietate, majoritatea fiind integrate în gospodăriile colective.

Aceasta transformare rapidă a sistemului agricol românesc, ne gândim aici la anii 1959-1962, se poate explica prin faptul că acum partidul și sistemul comunist avea destulă forța și mijloace pentru a trece la colectivizarea forțată a agriculturii, lucru care se va și realiza.

2.4 Demararea colectivizării la nivel central

În cadrul Plenarei din 3-5 martie 1949 s-au stabilit ca pentru început să fie înființate un număr restrâs de gospodării colective, care să funcționeze ca model și să fie sprijinite de stat prin intermediul G.A.S. și S.M.T. S-au fixat, de asemenea, câteva principii de bază precum:

– întemeierea G.A.C-urilor să se realizeze doar prin liberul consimțământ al țăranilor

– necesitatea aprobării CC pentru fiecare gospodărie nou înfințatâ -interzicerea accesului chiaburilor la noile gospodării agricole etc

În ședința din 2 aprilie 1949, Secretariatul CC a aprobat propunerile comisiei pentru organizarea gospodăriilor colective privind înfințarea în fiecare județ a unui goscol, care să fie un model, de preferiță în zonele cerealiere. S-a stabilit ca suprafețele unei gospodării agricole să fie între 100 și 200 ha, iar intrarea în cooperativă să se facă cu un minim de 3 ha de familie. În situațiile în care existau cereri multe de intrare în colectiv și pământ puțin, în general țăranii săraci înscriindu-se primii, urmau ca să fie completate terenurile cu suprafețe de proveniență bisericească. Aceste instituții nu mai puteau întreține suprafețele de pământ aflate în proprietate, astfel au fost obligați să le doneze statului.

G.A.C-urile urmau să se înfințeze treptat, pe măsură ce îndeplineau criteriile pentru înfințare. În iulie 1949 apar primele 60 de cereri. Au fost acceptate 21 de cereri care erau considerate a îndeplini criterile. Se organizau în grupuri de câte 5- 6.

Organizarea efectivă a gospodăriilor agricole a întâmpinat încă de la început o problemă. Parcelele țăranilor colectivizați erau risipite și nu se puteu realiza astfel lucrările mecanizate. S-a decis să se recurgă la comasarea forțată a terenurilor. Se alegeau cele mai bune pământuri, de preferință de la chiaburi, la schimb fiind date terenuri fărâmițate și de slabă calitate, în rândul conducerii comuniste plana o mare incertitudine în problema comasării loturilor de pământ.

Colectivizarea experimentală s-a hotărât a începe în 5 județe, mai mult pentru a vedea reacția țărănimii. Toate comasările s-au realizat până în 1950 fără o bază legală, abia în 1950 a fost adoptat un decret lege prin care i se acordă statului dreptul de a iniția comasări în interesul colectivizării. Pentru a putea susține cât mai eficient noile forme de agricultură colectivistă, statul inițiază măsuri de protecție a G.A.C-urilor. Acestea se bucurau de reduceri de 20% din cotele datorate statului, 10% din tariful S.M.T. și scutire de impozit pe venitul agricol pe timp de doi ani de la înființare.

Sprijinul G.A.C-urilor se va realiza și cu ajutorul G.A.S-urilor care au fost consolidate la rândul lor prin actul de la 2 martie 1949. Toate moșiile confiscate atunci au intrat în proprietatea G.A.S-urilor. Acestea aveau rolul de a fi gospodării model, un exemplu prin care se încerca să se dovedească superioritatea agriculturii socialiste. Ele sprijineau practic G.A.C-urile prin furnizarea de semințe selecționate și animale de rasă. Un alt mijloc de sprijin venit în ajutorul G.A.C-urilor a fost înfințarea S.M.T-lor. Stațiunile de Mașini și Tractoare acordau preferențial ajutor gospodăriilor colective și erau considerate “cel mai însemnat mijloc de a introduce tehnica avansată în agricultura noastră înapoiată".

În ciuda tuturor eforturilor ce s-au depus pentru susținerea G.A.C-urilor, într- un material al CC din noiembrie 1949, se constata că G.A.S. “nu au încă influență economică și politică asupra gospodăriilor țărănești”. Gospodăriile colective erau dezorganizate, aveau profunde lipsuri și nu aveau spirit gospodăresc. Simplu, ca întotdeauna s-a dat vina pe “elementele dușmănoase” care au pătruns în structura de organizare a cooperativelor și care blocau organizarea eficientă a acestora. Ca măsură de remediere a situației s-a hotărât dublarea postului de director, cu locțiitori politici, care erau desemnați să descopere toate acțiunile de sabotare a măsurilor luate de partid. De asemenea trebuiau să impună răspunderea pentru muncitorii neconștincioși. Dar principala sarcină a acestor activiști consta în supravegherea produselor agricole care trebuiau predate statului și ca șefii gospodăriilor nu vor dosi surplusul de produse.

Problema membrilor colectivelor agricole s-a pus în discuție în 1950, când în cadrul Secretariatului CC a avut loc o ședință a secretarilor comitetelor de partid și a instructorilor [NUME_REDACTAT]. O constatare generală arăta că cererile de înscriere în colectiv veneau din partea țăranilor săraci, cu foarte puțin pământ. Dintr-o localitate cu 600 de familii, intrau circa 60 de familii în colectiv. Între membrii unei cooperative, un mare procent (uneori 80%) îl reprezentau salariații care erau obligați să se înscrie în G.A.C. astfel riscau să-și piardă locul de muncă de la oraș, ei neavând însă obligația de a muncii pământul. În ciuda eforturilor de a da amploare dezvoltării cooperativelor, oamenii afișau o puternică neîncredere. Ei intrau în colectiv cu o parte din suprafața de pământ, o parte din animale și acareturi și preferau să-și lucreze întâi pământul păstrat pentru uzul propriu și ulterior ceva pe la cooperativă.

Un lucru interesant, care trebuie amintit, chiuaburii făceau o bună reclamă pentru colectiv, dacă se integrau în el. În momentul în care au fost excluși din colectiv rata înscrierilor în colectiv a scăzut cu 50%.

Organizarea în G.A.C-uri nu a avut un succes prea mare nici în rândul membrilor de partid. Deși aveau un rol important în organizarea gospodăriilor agricole de tip socialist, și în acest sens au primit de la partid indicații clare, membrii de partid nu s-au înghesuit să intre în G.A.C-uri. în Constanța doar 60% erau în G.A.C., în Dolj 45-50%, în Romanați 40%. în anumite localități din Banat membrii de partid nici nu au vrut sâ audă de colectivizare.

În primăvara lui 1949 comisia înființată special pentru a conduce colectivizarea, demarează lucrările. În perioada august-octombrie au fost organizate 56 de G.A.C-uri, iar până în primăvara lui 1950 încă 120. Toate aceste gospodării au fost înfințate în baza cererilor înaintate de țărani. Acestea erau aprobate de CC în momentul în care erau primite de la nivel local. Această metodă nu a funcționat foarte mult timp datorită lipsei de interes a țărănimii. În această situație, în 1950 politica a fost schimbată. În cadrul unei consfătuiri cu instructorii [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] conducătoare, care a avut loc în ianuarie 1950 s-a discutat ca transformarea socialistă a agriculturii să nu mai fie lasată la cererea țăranilor, inițiativa să aparțină partidului, să se renunțe la caracterul de campanie procesul desfâșurându-se continuu.

În martie 1950 s-a cerut [NUME_REDACTAT] de partid întocmirea unor cifre estimative cu privire la posibilitățile de organizare a unor colective agricole în perioada 1 mai-1 iulie . Secția agrară a primit aproximativ 900 de cereri. Această cifră fusese sugerată tot de la București judecându-se după un algoritm simplu:

-un colhoz în fiecare plasă -în zonele de șes două

-unde exista și un S.M.T. trebuiau înfințate 3 G.A.C.

Această nouă politică a fost inițiată de [NUME_REDACTAT] care a prezentat-o în cadrul [NUME_REDACTAT]. Ca să se demonstreze curentul favorabil stârnit de primele G.A.C-uri toate aceste cereri erau considerate a fi venit din partea țăranilor. Într-o analiză ulterioară numărul mare de cereri a fost considerat exagerat. S-au cerut noi propuneri și au venit în jur de 350 de cereri din care au fost aprobate 245 de noi gospodării. În general organele centrale considerau că ritmul este foarte lent. Convocați la 1 iulie 1950, secretarii Comitetelor județene de partid li s-a cerut ca în perioada 1 iulie-1 septembrie să fie întocmite noi planuri de organizare a G.A.C. în acest fel s-au modificat și condițiile de întemeiere a unui G.A.C.

-cel puțin 35 de familii

-suprafața de pământ să fie egală cu media suprafeței deținută în comună de o familie

-un minim de inventar agricol

-actul de constituire să fie semnat înainte de inaugurarea festivă, în noile condiții la centru s-au primit 1012 cereri de constituire a G.A.C. și au fost acceptate 585

2. 5 Regimul cotelor obligatorii

Potrivit teoriei comuniste, colectivizarea urma să aducă o creștere a productivității muncii și deci un belșug de produse. Până să se ajungă la acest deziderat, statul comunist avea nevoie de mari cantități de produse, odținute ieftin sau gratis pentru a putea susține necesarul intern cât mai ales extern. Pentru a putea fi susținută industrializarea, agricultura trebuia să asigure întreg necesarul de hrană. În vara anului 1949 s-au introdus regimul cotelor obligatorii, deținătorii de gospodării agricole fiind obligați să predea statului cantitățile de produse fixate prin planul de stat, indiferent de recolta obținută. Un sistem de dări către stat era fixat încă din 1945 însă era diferit de cel nou impus. În vechiul sistem producătorului îi era lăsată o cantitate pentru consumul propriu, acum însă îi putea fi ridicată întreaga recoltă, nelăsându-i-se nimic pentru familie sau pentru însâmânțarea viitoare. Pe lângă aceste cote obligatorii, țăranii mai trebuiau să furnizeze o anumită cantitate de produse agricole la prețurile fixate de stat, care erau foarte mici și mai trebuiau să plătească impozit pe suprafețele de teren.

Primele tensiuni apărute între țărănime și conducerea de partid s-au manifestat prin nemulțumiri datorate regimului aspru al cotelor. Pentru îndeplinirea planului de colectări s-au recurs la mai multe metode de a controla producția agricolă. Au fost închise județele pentru a fi stopată circulația produselor agricole, s-a interzis comercializarea liberă a produselor, s-au ridicat semințele pentru viitoarele însămânțări agricole. În cadrul ședinței din 2 ianuarie 1950 a Secretariatului CC toate aceste măsuri au fost criticate. [NUME_REDACTAT] le considera “abateri stângiste”, losif Chișinevschi “abuzuri”, tot el declarând ca termenul “colectare” este compromis. S-a hotărât păstrarea titulaturii de Comitetul de Stat pentru colectarea produselor agricole.

Hotărârea de a accelera procesul colectivizării a dus la renunțarea atitudinii prudente afișată până atunci de regim. Numărul de G.A.C-uri trebuia sporit de peste zece ori. S-a hotărât ca până la 1 septembrie să fie înființate 1000 de gospodării de stat. O primă metodă folosită de partid în stimularea înfințării G.A.C- urilor a fost organizarea de concursuri socialiste între membrii de partid. Se organizau concursuri inter județene la planuri de colectivizare.

În cele mai multe cazuri, nu s-au respectat cerințele minimale privind organizarea cooperativelor. Timpul era prea scurt pentru a parcurge toate etapele, astfel un număr foarte mare de colective înfințate nu aveau necesarul de membrii sau de suprafață de pământ minime.

Măsuri represive pentru formarea G.A.C-urilor

Pentru ca numărul de G.A.C-uri să fie îndeplinit conform planului, țăranii trebuiau să fie “convinși “ să intre în gospodării. Această determinare s-a realizat prin forță. Un raport din 5 octombrie 1950 prezentat Secretariatului CC cu privire la organizarea G.A.C-urilor menționa că a “fost folosită forța pentru a-i determina pe țărani să se înscrie în gospodăria colectivă". Printre metodele amintite erau “arestări, bătăi, schingiuiri, amenințări cu pistoalele, terorizări prin chemarea la [NUME_REDACTAT] noaptea, trimiterea copiilor acasă de la școală, amenințarea mijlocașilor că vor fi trecuți pe lista chiaburilor…” în alte cazuri oamenilor li se punea în față două declarații, ori intrau în G.A.C. ori erau declarați sabotori și intrau sub incidența codului penal, foarte drastic.

În toate aceste cazuri Miliția și Securitatea au participat activ. La ședința Secretariatului CC, [NUME_REDACTAT], membru al comisiei declara: “La dezlănțuirea acestor acțiuni a contribuit, în afară de presiunile care s-au exercitat pentru a băga oamenii în gospodăriile colective, organele de stat, începând cu simple îndrumări date de milițieni, arestarea lor, puși să facă culcări, să cânte cucurigu, să spună [NUME_REDACTAT], să studieze [NUME_REDACTAT] etc” Tot la acest subiect, declara [NUME_REDACTAT] în timpul unui interogatoriu din decembrie 1955: “Au fost numeroase cazuri în care țăranii muncitori au fost chemați la [NUME_REDACTAT] în prezența organelor de miliție și amenințați cu arestarea dacă nu intră în gospodărie, unii arestați și supuși la presiuni fizice și morale. Astfel, mulți țărani muncitori, pentru ai forța să intre în gospodării, au fost amenințați că vor fi scoși cu familiile din comune, că li se vor lua pământul și că copiii lor vor fi dați afară din școală. Cei care au rezistat acestor amenințări au fost bătuți sau supuși altor constrângeri fizice”

Pământul a fost principala cauză a acestor represiuni. Pentru că mulți țărani doritori să întemeieze o gospodărie colectivă nu aveau suficient pământ, în numerose cazuri nu se reușea strângerea necesarului minim. În 1949 aceste suprafețe au fost întregite cu pământ de la G.A.S-uri. Ulterior acest fapt s-a considerat o greșeală și s-a hotărât ca necesarul de pământ să fie luat de la chiaburi. Cum donațiile nu erau acceptate, fiind considerate o slăbire a luptei de clasă, s-a recurs la confiscări. La început, aceste confiscări s-au făcut la cererea organelor locale. Ulterior s-a cerut la centru ca aceste confiscări să se facă în baza unor procese. Prin acest mod s-a deschis calea confiscărilor masive de terenuri. Primul secretar la județului Ilfov amintea de o înțelegere avută cu [NUME_REDACTAT] Ilfov și cu prim procurorul, astfel încât, confiscările să fie acoperite de lege. Într-o singură zi au fost condamnate 50 de persoane, ca speculanți, și le-a fost luat pământul. Printre motivele de condamnare s-au numărat neplivitul buruienilor din jurul casei, nevăruirea pomilor, o altă persoană a fost condamnată că nu a predat cotele obligatorii, acestea nici nu avuseră loc.

Acest fapt era recunoscut și de Ministrul de Interne, [NUME_REDACTAT] care aprecia că justiția se transformase într-o parodie. [NUME_REDACTAT] și Securitatea se implicau masiv în toate aceste fapte [NUME_REDACTAT] le găsea circumstanțe atenuante: organele respective fuseseră convocate într-o ședință și li s-a dat impresia că acestea erau directivele CC.

În multe zone din țară s-a recurs la “deschiaburirea în masă“. Această politică a trezit nemulțumire în rândul țărănimii. Ca răspuns la această campanie în 50 de comune țăranii au răspuns prin “acțiuni dușmănoase, care au atins forme deosebit de grave” .

La începutul campaniei de colectivizare țărănimea înstărită a satelor a fost considerată principala piedică pentru realizarea socialismului la sate. Destinul țăranului român se aseamănă foarte mult cu cel al țăranului rus, el conținând toate elementele conflictului: proprietar de pământ-regim comunist.

"Pentru a înlătura chiaburimea ca clasă, afirma Stalin, trebuie să sfărâmăm în luptă deschisă împotrivirea acestei clase și să-i luăm izvoarele de producție necesare existenței. Prelucrarea românească suna în felul următor: "După înlăturarea moșierimii, chiaburimea, burghezia satelor…a rămas cea mai însemnată clasă exploatatoare, deci trebuie să ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii"

Însăși încadrarea țărănimii în categoria chiaburilor a ridicat o mare problemă pentru organele comuniste. Distincția chiabur-mijlocaș a fost atât de elastică și neclară încât conducerea partidului s-a confruntat cu numeroase rapoarte în care se cereau lămuriri suplimentare.

Criteriile de selecție a chiaburilor au fost economice cât și politice. Într-o circulară de partid se menționau cei care trebuiau să fie puși pe liste.

1. Cei recalcitranți și se opun fățiș la colectivizare și măsurile luate de partidul și statul nostru pentru achiziție, colectare și predare de cote; aceștia trebuiesc îndepărtați din regiune și arestați conform luptei de clasă.

2. Cei care opun o rezistență moderată colectivizării și care nu instigă împotriva statului; aceștia prin cote, colectări impozite, schimburi de tarlale trebuiesc constrânși să cedeze pământul gospodăriilor colective.

Nu exista nici un fel de cale de a-ți apăra drepturile și de a contesta o nedreptate. Erai imediat etichetat ca sabotor al economiei riscând ani grei de temniță. Toate aceste nemulțumiri din rândul proprietarilor de terenuri agricole s-au regăsit în producția de produse care pe anii 1950-1951 a fost mult mai mică.

Pentru a schimba această situație organele locale de partid, îndrumate din umbră de autoritățile centrale vor lua măsuri dure pentru convingerea țăranilor de a intra în GAC-uri. Protestele nu au întârziat să apară. Concluzia ședinței CC din din 10-11 octombrie 1950 a fost una tipică PMR. în partid s-au infiltrat elemente dușmane “pentru că metodele huliganice de-a dreptul fasciste nu pot să provină decât de la dușmani”. Se atrăgea atenția participanților că intrarea în G.A.C. trebuia liber consfințită de țăran, iar chiaburul trebuia doar limitat și nu lichidat, avându-se încă mare nevoie de el în procesul de producție.

În fața unui asemenea val de nemulțumiri, conducerea PMR inițiază mai multe măsuri de calmare a spiritelor. [NUME_REDACTAT] CC din 18 septembrie 1951 se reamintește faptul că politica partidului este una de îngrădire și nu de lichidare a chiaburimii.

Hotărârea CC recomanda înființarea de întovărășiri agricole după modelul T.O.Z-lor din URSS, un tip de asociație care a fost neglijată de Plenara din 3-5 martie. Întovărășirile agricole erau considerate forme inferioare de colectivizare a agriculturii, în care pământul, vitele și mijloacele de producție rămâneau în proprietatea individuală a țăranilor. Pământul nu se colectiviza, ci era comasat pentru a fi muncit în comun. De asemenea țăranul nu era obligat să vină cu tot pământul pe care îl avea în proprietate. Întovărășirile T.O.Z. urmau a fi păstrate și după terminarea campaniilor agricole. Diferențierile dintre GAC-uri si T.O.Z-uri erau majore, pentru cele din urmă acordându-se doar reduceri la tarifele S.M.T.

Într-o ședință a [NUME_REDACTAT], consacrată unui nou sistem de impozitare, Gh.Ghe.Dej a propus să se acorde reducere de 17% la cotele obligatorii (GAC- urile aveau reducere de 20%), considerând că “nu s-a produs aceea cotitură în sânul țărănimii spre colhoz” , încercând prin acest lucru să atragă țărănime în agricultura colectivistă.

2.7 Colectivizarea, o miză în lupta de acaparare a puterii politice

În mod cert problema colectivizării nu trebuie privită doar prin prisma politicii de partid. Tot fenomenul colectivizării trebuie privit și din prisma luptei interne de partid. Să ne amintim că, colectivizarea agriculturii a fost începută în 1949, când lupta în interiorul conducerii partidului se ascuțea. Tot acest proces poate fi privit și ca o modalitate de răfuială internă, pentru a câștiga atenția și interesul Moscovei pentru una din tabere. Cine își arăta mai mult obediența față de “centru”, acela câștiga lupta pe plan intern.

[NUME_REDACTAT] va desemna la conducerea colectivizării pe [NUME_REDACTAT]. Nu ne sunt foarte clare motivele numirii. Sunt vehiculate mai multe variante cu privire la împărțirea funcțiilor și responsabilităților în interiorul conducerii partidului. [NUME_REDACTAT] menționa în 1955 în arest că, “atât [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] în calitate de vicepreședinți ai Consiliului de Miniștri, s-au postat pe poziția că nu primesc nici o muncă, dacă nu li se repartizează sectoarele pe care le vor ei, respectiv [NUME_REDACTAT] a cerut [NUME_REDACTAT], iar [NUME_REDACTAT], Cooperația, [NUME_REDACTAT] și Exterior”. În 20 aprilie l949 [NUME_REDACTAT] declara ambasadorului sovietic la București, cu privire la reorganizarea din Consiliu de Miniștri “că, inițial, ea nu a vrut să primească acest post de vicepremier, având multe alte trebi, dar apoi s-a gândit să nu-i lase pe Groza, Luca și Dej cu toată harababura pe cap”. Putem deduce deci că [NUME_REDACTAT] nu era chiar mulțumită, dar nici nu vroia să rămână în afara jocurilor puterii.

Conducerea efectivă a treburilor colectivizării a fost preluată de [NUME_REDACTAT], deși nu avea conducerea [NUME_REDACTAT]. Pe parcursul desfășurări, aceasta a dat dovadă de mare oscilație, alternând perioadele de prudență cu perioadele de colectivizare forțată. Atitudinea ei trebuie privită și prin acțiunile și situațiile ce gravitau în jurul ei. Dacă la început a recurs la măsuri prudente, de colectivizare prin convingere, în cursul anului 1950, [NUME_REDACTAT] recurge la aplicarea forțată, pe scară largă, a colectivizării. Acest fapt se datorează, în bună măsură, și presiunii la care era supusă din partea fracțiunii conduse de Dej. Acesta finalizează în mai 1950, verificarea cadrelor partidului, în urma acestui fapt, [NUME_REDACTAT] ieșind destul de șifonată. S-a dovetit prin acestă anchetă, în viziunea lui Dej, că politica de cadre inițiată și condusă de Pauker a generat numeroase probleme partidului. Pe fondul acestei presiuni, [NUME_REDACTAT] ia măsuri violente pentru a accelera colectivizarea, cu scopul clar de a nu fi acuzată că România este ultima țară din blocul comunist în privința cooperativizării si pentru a câștiga de partea ei Kremlinul.

Indiferent de motivele care au determinat-o, tactica la care a recurs [NUME_REDACTAT] seamănă izbitor de mult cu cea folosită de Stalin în anii ’30, când într-o scurtă perioadă de timp (6luni), a crescut numărul colectiviștilor de la 3% la 20%.

Cu toate eforturile inițiate de Pauker, sciziunea deschisă între tabere nu a întârziat să apară. Se poate spune că procesul de colectivizare din România a fost unealta folosită de Dej pentru a înlătura definitiv și ultimii posibili adversari la fotoliul de lider la României. în ședința Secretariatului CC din 10-11 octombrie 1950, s-a pus problema deschis, cu privire la stadiul desfășurării colectivizării. în cadrul discuțiilor Dej s-a arătat nemulțumit de stadiul la care s-a ajuns. În ședința [NUME_REDACTAT] din februarie 1951, Dej propune crearea de întovărășiri, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] opunându-se acestei inițiative. Ei apreciau că țăranii deja intrați în cooperative vor dori să părăsească această formă de asociere, pentru a intra în întovărășiri, o formă de colectivizare mult mai profitabilă pentru țărani. Existând două tabere, nu s-a luat nici o hotărâre, rămânând ca problema să fie hotărâtă la Moscova. Stalin, surprinzător, s-a pronunțat pentru introducerea sistemului întovărășirilor și a dat sarcină [NUME_REDACTAT] să pregătească un proiect în acest sens.

Problema colectivizării a fost ridicată în primăvara lui ’52, când [NUME_REDACTAT] Dej pune pe tapet problema devierilor de dreapta. [NUME_REDACTAT]- Georgescu-Luca va fi atacată pentru “politica greșită de concesiuni continue”, scutirea nejustificată de impozit a peste un milion de gospodării agricole, stabilirea unor venituri subapreciate ale țărănimii, stabilirea de prețuri ridicate la achiziționarea produselor agricole, în urma căreia s-ar fi creat o disproporție între prețurile industriale și cele agricole. Au mai fost acuzați că starea materială a țărănimii s-a îmbunătățit foarte mult, “țărănimii nu i s-a cerut, în măsura posibilităților ei crescute, de a participa la sporirea veniturilor statului și la dezvoltarea economică a țârii în scopul construirii socialismului în țara noastră". Și alte lucruri grave privind impozitele pe terenuri și pe producție vor fi puse în cârca deviaționiștilor.

Presiunea exercitată de Dej a dat roade. [NUME_REDACTAT] și-a asumat aceste greșeli, făcându-și autocritica în ședința [NUME_REDACTAT] din 5 aprilie 1952. Ea recunoaște “lipsa de ascuțire a luptei de clasă în formarea gospodăriilor colective, neîndeplinirea planului de achiziții” și multe alte nerealizări.

După cum ne așteptam, odată cu înlăturarea grupului deviaționist de dreapta, procesul colectivizării este reluat cu mult mai mult elan. S-a ținut cont și de situația externă a României, aflată pe ultimul loc între țările socialiste, în problema colectivizărilor cu 3,1% din pământuri colectivizate. Ca un principal factor ce a împiedicat colectivizarea, chiaburimea a fost prima vizată de regim. În ședința [NUME_REDACTAT] din 21 aprilie 1952 se vor stabili indici de bază mai concreți pentru definirea chiaburilor, pentru a putea fi mai ușor descoperiți. Această campanie s-a soldat cu peste 80000 de țărani arestați și peste 30000 de procese publice după declarațiile lui Dej de la Plenara din decembrie 1961. Pentru a spori presiunea sunt instituite noi măsuri de constrângere a țărănimii pentru a-și preda cotele obligatorii. Decretul din 131/18 iunie 1952 prevedea pedepse, de la amenzi în bani și produse până la încarcerarea în lagăre de muncă și condamnări la pușcărie. Aplicarea acestei politici dure își va aduce beneficiile scontate, Dej fiind foarte mulțumit de rezultatele colectărilor.

Problema arestărilor masive a fost resimțită încă din toamna anului 1952, când închisorile au devenit neîncăpătoare. De asemenea numărul mare de țărani închiși au dus la lipsa forței de muncă și la cheltuieli sporite la întreținerea acestora. Spre sfârșitul lui noiembrie 1952 au început să fie eliberați din cei arestați în vara. În cursul anului 1952 s-au constituit 702 G.A.C-uri…