Colectivizarea

COLECTIVIZAREA

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Elemente de geografie și scurt istoric al satului Romos

Capitolul 2. România comunistă și procesul de colectivizare la nivel național

Capitolul 3. Etape premergătoare procesului de colectivizare în cadrul satului Romos

3.1. Reforma agrară din 1945

3.2. Introducerea sistemului de cote

3.2.1. Aria-dezastru, revoltă, represiune

3.3. Lichidarea țăranilor chiaburi

3.4. Întovărășirea-anticamera colectivizării

3.5. Aplicarea Decretului 115 din 1959

Capitolul 4. Colectivizarea agriculturii din satul Romos

4.1. Cererile de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă

4.2. Încheierea colectivizării

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Motto:

Căci cine poate să scrie cântec sau istorie,

Pe voia la toți să fie!

(Fragment din urătura vătafului romosan)

INTRODUCERE

Alegerea acestui subiect s-a realizat din simpla curiozitate pentru cunoașterea istoriei frumoaselor meleaguri natale de care am fost pururi legată. Întotdeauna am avut un interes deosebit pentru istoria satului natal hunedorean, Romos, precum și pentru cea a locuitorilor săi. Pe de altă parte, am cunoscut o pasiune pentru istoria contemporană, iar din acest motiv am dorit să întreprind o lucrare cu caracter științific care să reflecte o mică părticică din istoria satului Romos.

Istoria transformării socialiste a agriculturii satelor românești din timpul regimului comunist, reprezintă un subiect de actualitate despre care s-au scris o seamă de cărți și de articole, dar care nu au epuizat subiectul. Curiozitatea m-a împins spre a observa cum au stat lucrurile pe meleagurile natale, care a fost viziunea locuitorilor satului supra acestui proces, cum i-a influențat și bineînteles pe cine a afect și pe cine nu.

Deși procesul de colectivizare s-a încheiat de peste două decenii el și-a lăsat unele amprente chiar și în zilele noastre. Printre acestea am remarcat povestirile bătrânilor, cărora timpul le-a consacrat șansa de a ne aduce prin ei trecutul mai aproape de prezent. Am dorit ca din memoriile celor vârstnici să fac istorie, o istorie spusă de cei mici, de cei care au trăit vremurile așa cum au fost ele.

Având în vedere, faptul că o astfel de cercetare cu privire la transformarea socialistă a agriculturii din satul Romos nu s-a mai realizat până acum, scopul acestei lucrări a fost acela de a arăta cum s-a realizat procesul de colectivizare în satul hunedorean, amintit anterior. Așadar, aportul lucrării de față ar putea fi cândva un punct de bază sau un început pentru o viitoare cercetare mult mai amănunțită în același domeniu de referință.

Ca și conținut lucrarea prezintă premisele care au dus la realizarea gospodăriei agricole în satul Romos și implicit colectivizarea în sine, la care se mai adaugă memoriile locuitorilor.

În acest sens, lucrarea de față este structurată pe patru capitole prin care am prezentat, pe cât a fost posibil, istoria procesului de colectivizare efectuată la nivelul localității.

Primul capitol începe prin prezentarea a câtorva date generale, atât geografice cât și istorice despre satul Romos. Am considerat că este necesar a prezenta aceste informații cu privire la satul în cauză, deoarece avem posibilitatea de a realiza o mai bună și o mai ușoară înțelegere a subiectului cercetat pe parcursul lucrării. De exemplu, la întrebarea, de ce s-a realizat colectivizarea agriculturii pe aceste meleaguri, putem răspunde prin prisma geografiei- pentru că relieful și clima au permis aici practicarea agriculturii.

Lucrarea se continuă prin prezentarea celui de-al doilea capitol în care se face o scurtă istorisire a transformării României într-un stat cu regim comunist, precum și o mică detaliere a procesului de colectivizare întreprins la nivel național. Ambele evenimente fiind importante în înțelegerea procesului de colectivizare nu numai în cadrul satului Romos, ci și la nivelul întregii lumi rurale din România.

În continuare, pe cuprinsul capitolului trei, s-a avut în vedere punerea în discuție a principalelor etape premergătoare procesului de colectivizare din cadrul satului Romos, etape care s-au constituit pe baza documentelor, iar în lispsa acestora pe baza interviurilor luate sătenilor romosani. Printre premergătoarele etape se numără: reforma agrară din 1945, introducerea sistemului de cote, lichidarea țăranilor chiaburi, întovărășirile și aplicarea Decretului 115 din 1959.

După toate aceste informații prezentate, pentru ca întreaga lucrare să fie pe cât este posibil înțeleasă, am început istorisirea propriu-zisă a procesului de colectivizare al agriculturii întreprins în satul Romos, căruia i-am consacrat cel de-al patrulea capitol.

Finalul lucrării este destinat concluziilor prin care am dorit să oglindesc principalele momente definitorii care au precedat perioada 1945-1962, perioada cuprinsă de cercetarea mea. De asemenea, tot în cadrul concluziilor am expus impactul și transformările care au survenit odată cu războiul dus împotriva țărănimii romosane.

Cercetarea subiectului s-a realizat cu ajutorul mai multor metode, fapt pentru care am putut colecta cu ușurință informațiile cu privire la transformarea socialistă a agriculturii satului Romos. Pentru început am cercetat diverse cărți cu studiu de referință aplecat spre acest eveniment atât de complex și distrugător cum a fost colectivizarea. As aminti aici câteva lucrări remarcabile cum ar fi de pildă: “Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)”, a cărei autori sunt Dorin Dobricu și Constantin Iordachi, interesantele volume despre colectivizarea agriculturii în România ale autorilor Octavian Roske, Dan Cătănuș și Abraham Florin, la care mai adaug lucrări generale precum „Transformarea socialistă. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație”, a cărei autor este Ruxandra Ivan. Alături de acestea au contribuit documentele oficiale emise de autoritățile vremii respective, documente care au constat în procese verbale, cereri de înscriere în colectiv și diferite alte acte, pe toate găsindu-le în cadrul arhivei Primăriei Romos. Investigarea fondului arhivistic m-a ajutat să înteleg mai bine procesul de colectivizare, felul în care trebuia să se realizeze și să funcționeze, ajungând la concluzia că lucrurile nu au diferit atât de mult față de alte localități, aici vorbind din perspectiva metodelor de impunere a colectivizării, cât au diferit acțiunile romosanilor față de ale altor țărani, care au renunțat la pământul lor mult mai devreme.

Un alt pas în realizarea cercetării a constat într-o privire de ansamblu asupra inventarului fondului arhivistic județean, inventar ce s-a dovedit a nu conține documente cu privire la procesul de colectivizare al localității Romos

După strângerea materialului necesar am început investigarea propriu-zisă ce a constat în cercetarea și analizarea documentelor, în interpretarea lor, în realizarea unor statistici și a unor calcule, lucruri care nu au mai fost întreprinse până acum pe aceste documente, fapt ce îi conferă lucrării o notă de originalitate.

O altă metodă care mi-a fost de mare folos în cercetare, a reprezentat-o interviurile luate anumitor săteni. Locuitorii satului au fost selectați după mai multe criterii, cum ar fi vârsta, profesia, cunostințe în domeniu, persoane care au trăit impactul colectivizării, toate acestea pentru a îndepărta eventualele fabulări de verdicitatea istorică.

Intervievările m-au ajutat să pun în corelație fiecare informație pe care o aveam deja, ajungând la concluzia că toate acestea se leagă și că oamenii satului s-au dovedit a fi fermi în ceea ce au mărturisit. Pentru a ajunge la această concluzie am folosit o altă metodă, aceea a comparației, metodă care mi-a dovedit, așa cum am mai spus, că sătenii au rostit adevărul istoric.

În sfârșit, toate metodele de cercetare folosite m-au ajutat să pot duce la bun sfârșit această investigație, cu privire la transformarea socialistă a agriculturii din satul Romos, dar și să pot lăsa în urma mea, o ”filă” dintr-o părticică a istoriei satului natal.

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ȘI SCURT ISTORIC AL SATULUI ROMOS

Romosul este un sat așezat în partea sudică a meleagurilor istorice ale Transilvaniei, fiind unul dintre puținele sate ardelene care se poate mândri cu trecutul și cultura sa.

Așezarea Romosului, la sud de râul Mureș, la jumătatea distanței dintre lanțurile montane Șureanu și Orăștie, într-o zonă cu pământuri fertile, înconjurată de bariere naturale care au avut de-a lungul timpului rol de apărare, a făcut ca satul Romos să-și formeze o frumoasă cultură bogată în tradiții și obiceiuri, oglindă a țăranilor romosani.

În zilele noastre, satul Romos face parte din județul Hunedoara, fiind amplasat în extremitatea de est a acestuia, dar și la o imediată apropiere de județul vecin, Alba. Ca unitate administrativ teritorială Romosul este o comună, din a cărei componență fac parte satele vecine: Ciungu Mare, Romoșel, Vaidei și Pișchinți.

O încântătoare priveliște asupra satului ne este oferită de dealurile din împrejurimile așezării. De aici, peisajul satului reflectă parcă întregul trecut al așezării, în jurul căruia gravitau locuitorii romosani, țărani harnici și meșteri, cu un cult al muncii nemaipomenit și cu o legătură extraordinară față de pământul moștenit din tată-n fiu.

Figura 1.1. Panoramă a unei părți din satul Romos privit de pe dealul Măglaș

Din perspectiva reliefului, Romosul aparține unei zone aflate la contactul dintre piemont și complexul de terase, precum și unei zone de luncă cu pământ fertil aflată în partea de nord a satului și care aparține râului Mureș. Romosul prin pământurile sale bune și prin altitudinea relativ mică (232 m), ambele oferite de relief a fost dintotdeauna un adevărat El Dorado pentru locuitorii săi deoarece a dat o seamă de posibilități agricole care însemnau dezvoltare economică. În acest sens, enumerăm posibilitatea de a cultiva cereale, leguminoase, de a planta livezi sau de a deține fânețe.

Clima, un alt element important pentru sat, este una de tranziție la care se adaugă eventualele modificări care apar datorită apropierii așezării de râul Mureș. De asemenea, temperaturile sunt favorabile practicării agriculturii, media anuală înscriîndu-se între 8-90 C, umiditatea aerului, precipitațiile și vânturile fiind și ele prielnice sectorului primar economic.

Alături de relief și soluri stă și hidrografia care iasă în evidență în principal prin prezența râului Romos ce străbate atât vatra satului, cât și o parte din moșie de la sud, la nord, avându-și vărsarea în Mureș. Râul a fost și este o sursă de apă foarte importantă pentru locuitorii satului, întrucât cu ajutorul acestuia romosanii și-au hrănit animalele, practică prezentă și astăzi, sau au folosit-o pentru diferite alte trebuințe ale gospodăriei lor. Au existat și vremuri în care romosanii au cunoscut ce înseamnă insuficiența apei, vremuri cum ar fi vara anului 1950 când apele râului în mare parte au secat datorită secetei aduse de luna august. În sfârșit, alături de râul satului se găsesc și alte surse de apă cum ar fi cele subterane.

Figura 1.2. Râul Romos străbătând vatra satului Romos

Alături de relief, climă și hidrografie, se mai remarcă solurile și vegetația. Ambele se găsesc într-o strânsă legătură cu celelalte elemente geografice prezentate, fiind la fel de utile satului. Solurile, în mare parte cernoziomiode, sunt fertile permițând practicare agriculturii și oferindu-le țăranilor în general recolte bogate. Vegetația este destul de diversificată la nivelul întregului teritoriu al satului. Se poate constata prezența vegetației de pădure alcătuită în mare parte din stejar și goruni, iar pe alocuri carpen, la care mai adăugăm vegetația de luncă și vegetația ierboasă care este folosită de locuitori ca pășune și fânațe.

Populația ca și componentă se remarcă în satul Romos prin prezența pe meleagurile sale a două categorii de populație care i-au conturat satului odată cu timpul istoric propria culturentate, fiind la fel de utile satului. Solurile, în mare parte cernoziomiode, sunt fertile permițând practicare agriculturii și oferindu-le țăranilor în general recolte bogate. Vegetația este destul de diversificată la nivelul întregului teritoriu al satului. Se poate constata prezența vegetației de pădure alcătuită în mare parte din stejar și goruni, iar pe alocuri carpen, la care mai adăugăm vegetația de luncă și vegetația ierboasă care este folosită de locuitori ca pășune și fânațe.

Populația ca și componentă se remarcă în satul Romos prin prezența pe meleagurile sale a două categorii de populație care i-au conturat satului odată cu timpul istoric propria cultură. Așadar, istoria a făcut ca în acest spațiu să conviețuiască, încă din prima jumătate a secolului XIII, atât populația autohtonă de origine română, majoritară, cât și locuitori de etnie germană, minoritari, care au fost așezați în ceea ce va fi Romos, odată cu procesul de colonizare impus de Regatul Maghiar. În consecință, sașii au fost un element definitoriu pentru Romos, acesta fiind totodată unul dintre satele din zona Orăștiei care se poate mândri cu aspectul în cauză.

În decursul secolului XX, dar și în cel actual s-a remarcat o scădere a populației satului de la un recensământ la altul, scădere pe care o putem asocia cu tristele evenimente care au precedat veacul anterior, printre care amintim: cele două războaie mondiale, marea criză economică din perioada interbelică, colectivizarea agriculturii, dar și perioada de tranziție care a precedat evenimentele postdecembriste, toate acestea contribuind în principal la scăderea natalității.

Tabel 1.1. Evoluția numărului de locuitori în satul Romos în perioada 1910-2011

Sursa: Clemente Constantin, Bujor Vulcu, Monografia comunei Romos, manuscris,1978; Primăria Romos.

În trecutul istoric, ocupația de bază atât a autohtonilor, cât și a etnicilor germani era agricultura și creșterea animalelor. Din spusele bătrânilor aflăm că țăranii romosani erau înzestrați cu un cult al muncii aparte ce era transmis din generație în generație. „Plugarii din Romos făceau concurență între ei, care cum să își îngrijească mai bine animale, plugul, carul, se întreceau chiar și cu încărcatul carului cu fân, sau a carului încărcat cu jipi de tulei. Totul era dus la nivel de artă!”

Astăzi numărul țăranilor a scăzut în mod remarcabil, în mare parte datorită marelui dezastru economic care s-a ascuns în perioada comunistă sub numele de transformare socialistă a agriculturii. În consecință, deși astăzi cultul muncii, al muncii pământului de care vorbeau odinioară batrânii și cei cărora timpul le-a mai îndurat, nu mai există precum în vremurile din urmă, trebuie să sperăm că romosanii nu au uitat de Câmpul Pâinii, de câmpul care le va oferi mereu hrana.

În continuare, doresc să mai adaug câteva rânduri despre frumoasele locuințe ale satului, amplasate de-a lungul râului ce străbate așezarea de la sud la nord. Încă de la intrarea în sat, Romosul ne încântă cu o arhitectură de excepție, cu o arhitectură care prin vechimea sa, ne rupe de realitate, ne poartă înapoi în timp, pentru a ne arăta că plugarii romosani sunt cei care, în ciuda vremurilor grele, au clădit casele în care trăiesc astăzi urmașii lor.

Figura 1.3. Arhitectură specifică locuințelor din satul Romos

Fără alte detalieri, încep a expune interesanta istorisire și descriere a caselor de la Romos făcută de Ordean Dorel.

“Puterea economică a Romosului, de pe urma agriculturii stă dovadă și astăzi, că aproape toate casele din sat au o șură mare, iar șurile aproape toate au fost constuite până în 1945. Șurile prin arhitectura lor puternică și rezistentă aveau un rol foarte important. Șura era locul unde se depozita grâul. În șură exista un loc, în ceea ce la Romos se cheamă puiu șurii, acolo țăranii depozitau grâul până îl treierau. După ce batozau grâul oamenii eliberau puiu șurii, iar după eliberare acolo se aducea fânul și otava. Puiul șurii era tot timpul folosit, el era depozitul de hrană la animale.

Sub puiul șurii era poiata, la unii oameni poiata era ori pe partea stângă a șurii, ori pe partea dreaptă. În poiată se găsea ieslea unde erau legate: boi, vaci, cai, tineret viței, mânji. Cei mai mulți oameni aveau în poiată între șapte și opt capete de animale. Lângă poiată pe lățimea șurii își țineau oamenii carul cu diferite unelte și de cealaltă parte, paralelă cu poiata, erau niște cămăruțe unde își depozitau grăul treierat. Unii oameni aveau sub șură și pivnița, care era zidită în bolt din cărămizi. Se zideau în bolt ca să fie rezistente. Pivnița ținea temperatura bună, iarna era călduț, iar vara răcoare. Se puneau în piviniță cartofi, butea cu curechi, sfecla furajeră care era hrană pt animale, adică nachi cum se spune la Romos, și fel și fel de legume.”

Figura 1.4. Partea exterioară a șurii unei case din satul Romos.

În sfârșit, Romosul a avut întotdeauna o poziție favorabilă și față de căile de comunicație, prin nordul acestuia trecând vechiul drum roman ce se îndrepta spre orașul antic Apulum, astăzi drumul național DN7 suprapune vechea arteră romană. De asemenea, în preajma sa se aflau la fel ca și astăzi, două orașe mici, Orăștie și Cugir, orașe bine așezate, cu industrie și alte activități economice, unde romosanii puteau să își vândă marfa perisabilă. Tot înainte de 1945, “fiind aproape de calea ferată, plugarii romosani își vindeau marfa cu usurință, marfă care era transportată cu vagoanele în diferite părți ale Europei. Evreii din Orăștie erau unii dintre cei mai importați cumpărători ai produselor plugarilor romosani”.

Important de reținut este faptul că plugarii romosani nu și-au adus aportul doar în dezvoltarea economică, ci și în formarea culturii ce constă în tradiții și obiceiuri, cum ar fi de pildă călușarul. Însă astăzi, „aceste două brenduri, plugarii și călușarii, care au fost mereu mână-n mână, nu mai sunt la începutul sfârșitului sunt la sfârșit!”

Istoricul satului Romos este unul interesant, bogat și plin de fapte care gravitează în jurul țăranilor. Am putea spune că momentul cel mai important din trecutul localității, a fost în Evul Mediu, când așezarea va fi atestată documnetar pentru prima dată. Așadar, intrarea în istorie a Romosului este legată de anul 1206, când regele maghiar Andrei al II- lea, dă o diplomă care va duce la menționarea pentru prima dată a denumirii acestei așezări sub numele de „Rams”, nume care va suferi de-a lungul timpului o serie de derivații, pentru ca în cele din urmă acesta să ajungă la denumirea actuală a satului, Romos.

Tot în perioada medievală, Romosul este atins de acțiunile de colonizare ale Ungariei în Transilvania, fapt care se mai poate observa și astăzi. Din acest motiv trebuie să menționăm că în decursul secolelor XII-XIII, satul Romos a fost silit să primească coloniști de origine săsească, aduși de Regatul Ungariei din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Astăzi, datorită evenimentelor din decursul secolului XX, au mai rămas un număr extrem de mic de locuitori cu etnie germană, însă acest fapt nu reprezintă un obstacol pentru a dovedi, pe lângă izvoarele scrise, că Romosul a fost colonizat, ci dimpotrivă, puținii sași care există în localitate, urmele lor materiale și istoria frumoasei Transilvanii, ne dovedește prezența procesului de colonizare pe aceste meleaguri.

Sfârșitul perioadei medievale și cuprinsul epocii moderne a fost asemănător cu istoricul celorlalte minunate sate transilvănene, care și-au adus aportul prin lupta împotriva dominației otomane sau prin nesfârșita bătălie pentru drepturile și libertățile țărănești.

În sfârșit, secolul XX se remarcă prin câteva evenimente mai mult sau mai puțin plăcute. Printre acestea se număra cele două războaie mondiale la care au trebuit să participe și locuitori ai satului sau momentul impresionant a Unirii Transilvaniei cu Regatul României, eveniment remarcabil pentru locuitorii Romosului, ce și-au manifestat dorința pentru împlinirea acestui act.

Transformarea României în stat comunist în 1947 s-a simțit și asupra satului Romos, în special asupra țăranilor cărora odată cu declanșarea procesului de colectivizare în 1949, au avut de suferit numeroase repercursiuni, cum ar fi confiscarea pământul, animalelor și a altor bunuri, însă acestei probleme a țăranilor romosani îi vom consacra o detaliere mai amănunțită pe parcursul lucrării de față.

În concluzie, satul Romos are o frumoasă geografie care i-a ajutat întotdeauna pe țărani să se dezvolte economic și social, să își formeze o cultură interesantă, originală în mare parte în obiceiuri și tradiții, la acestea adăugându-se interesanta istorie a satului de o vechime considerabilă.

ROMÂNIA COMUNISTĂ ȘI PROCESUL DE COLECTIVIZARE LA NIVEL NAȚIONAL

După încheierea celui de-al Doilea Război Modial, Uniunea Sovietică a purtat o adevărată luptă de ai aduce pe comuniști pe scena politică din România. Unul dintre momentele de cotitură care a marcat totodată și succesul Uniunii Sovietice, a fost reprezentat de 6 martie 1945, când pentru prima dată în România a ajuns la conducerea țării un guvern al cărui partid își avea principiile bazate într-o doctrină totalitară ce uita de respectarea drepturilor și libertățile oamenilor, ce dorea să subjuge pe oricine și orice îi stătea în cale, ce dorea să pună trecutul țării într-o negură, sau chiar mai mult să îl schimbe după bunul plac sau să îl șteargă, pentru ca la acestea să se mai adauge teribila idee de reeducare, de formare a unui om nou care să fie educat în conformitate cu ideologia comunistă. Așadar, anul 1945 a fost un an decisiv deoarece regimul comunist și-a format primele rădăcini în România.

Încă de la guvernare sa, din 1945 sub Petru Groza, Partidul Comunist Român, a întreprins un amplu proces propagandistic, care a atins chiar și domeniul agricol. Este necesar a aminti câteva propagande întreprinse de comuniști pentru realizarea, a ceea ce urma să fie câțiva ani mai târziu colectivizarea agriculturii. Însă datorită unei complexități prea mari a propagandei, vom încerca să amintim doar cele mai importante și mai cunoscute metode prin care comuniștii au încercat să îi aducă de partea lor pe țărani, cu scopul de a transforma agricultura țării într-o agricultură după modelul sovietic.

Am putea începe prin a spune că însăși ideologia comunistă a fost o propagandă, datorită susținerii ideii de propietate colectivă, care transmitea, în cazul societății rurale, faptul că fiecare țăran va fi egal și că fiecare va deține aceeași propietate. Această idee cu siguranță nu era îmbrațișată de toți țăranii, însă ea putea părea destul de pertinentă pentru mica țărănime.

Reforma agrară din 1945, care a fost cu siguranță una dintre cele mai propagandistice acțiuni ale comuniștilor și care a distrus moșierimea românească prin deposedările de teren, s-a realizat, după cum mărturiseau comuniștii, cu scopul ca pământul să fie muncit mai bine și să producă mai mult, însă adevărul este că reforma agrară a pregătit terenul transformării socialiste a agriculturii, deoarece „colectivizarea nu putea fi declanșată cât timp existau propietățile moșierilor” Deposedarea marilor moșieri, a dus la împropietărirea țăranilor mici și mijlocii, aceștia fiind cei care pot să lucreze, potrivit comuniștilor, pământul. Reforma agrară a lichidat exploatările și clasele exploatatoare, făcând loc implementării orânduirii comuniste în agricultură.

De asemenea, „marea propagandă” se poate constata și prin mica lucrare comunistă din 1946, intitulată „Comuniștii și propietatea particulară”, în care se poate observa că guvernul Petru Groza a pregătit terenul procesului de colectivizare încă din 1945. Comuniștii atenționau țărănimea săracă, proaspătăt împroprietărită numai datorită luptei Partidului Comunist, că riscă să le fie luat pământul, riscă să fie ruinați, riscă să trăiască în săracie, deși se află într-o țară bogată, dacă fac o alegere care îi va defavoriza pe comuniști și îi vor favoriza pe dușmanii poporului, care potrivit conștiinței comuniștilor erau brătienii și maniștii. Micii țărani români erau atenționați de comuniști și că istoria se putea repeta. Din acest motiv ei trebuiau să se ferească de partidele istorice, care, din nou, potrivit comuniștilor, susțineau doar moșierimea și distrugerea micii țărănimi. Bineînțeles toată această infinită propagandă, nu a fost dusă doar pentru punerea în practică a noului mod de viață, după inspirație sovietică, ci și pentru a atrage un număr cât mai mare de adepți.

După un an de la câștigarea alegerilor frauduloase din 1946 de către comuniști, apare cel de-al doilea moment de cotitură din istoria României, moment care le va aduce comuniștilor întreaga putere în țară. Așadar, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai I al României a fost silit de către comuniști să abdice forțat, fapt care a dus la transformarea României în Republică Populară. Acest eveniment a schimbat cu totul cursul istoriei României, nori negri abătându-se asupra românilor. Dacă în perioada interbelică și până în 1945 acest stat era bazat pe principii democratice (făcând excepție conducerea autoritară din timpul regelui Carol al II-lea și a mareșalului Ion Antonescu), având orientări cu deschidere occidentală, de acum înainte, nu numai că aceste idei nu mai existau, ci acestea trebuiau șterse cu totul din gândirea populației.

Astfel instaurat, regimul comunist din România era un regim totalitar care, după cum spusese Gheorghe Gheorghiu- Dej în cadrul unui congres susținut în anul 1948, trebuia să urmeze „învățătura lui Marx, Engels, Lenin și Stalin”, învățătură care va fi precum un „far strălucitor ce va lumina drumul” țării, drumul poporului.

Unul dintre cele mai importante programe politice prin care a trecut România în timpul comunismului, a fost transformarea socialistă a agriculturii în comformitate cu modelul sovietic. Astfel că, Plenara CC al P.M.R. din perioada 3-5 martie 1949, a hotărât că este momentul ca agricultura țăranilor români să fie transformată într-o agricultură socialistă care se baza pe colectivizare. Acest program politic, îmbrăcat sub haina colectivizării agriculturii a fost prezentat de comuniști ca fiind o nouă formă de lucrare a pământului, o formă mai bună, ce elimina, după cum spuneau ei, exploatarea omului de către om, ducând la o dezvoltare economică mai mare.

„Ne sprijinim pe țărănimea săracă, întărim alianța cu țărănimea mijlocașă și purtăm un război fără cruțare împotriva chiaburimii”, este lozinca care ne arată limpede care au fost elementele cheie pe care comuniștii s-au bazat în înfăptuirea procesului de colectivizare. Tot din lozincă se poate observa că țărănimea a suferit o împărțire pe trei categorii care s-a realizat după criteriul averii. Este important de menționat că această structurare a țăranilor a fost o idee întreprinsă de sovietici, idee care trebuia pusă în practică și la nivelul României. De asemenea, mai putem observa că țărănimea săracă era elementul pe care comuniștii se bazau în realizarea procesului de colectivizare.

Colectivizarea pământului țăranilor din România s-a făcut treptat, fiind practic un război declanșat unei părți semnificative de țărani. Această luptă a început, după cum s-a putut observa și în lozinca amintită mai sus, prin declanșarea, unui război chiaburilor, aceștia din urmă fiind țărani înstăriți, țărani ce dețineau un număr considerabil de terenuri, de animale sau alte bunuri. Liderul comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, era de părere că lupta împotriva chiaburilor nu era una ușoară, deoarece, după cum afirma acesta, „Chiaburul e periculos, e tenace, e combativ. Chiaburul se deosebește chiar de confrații săi burghezi de la oraș, prin aceea că nu face multă teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascunziș, își apără cu prețul vieții lui proprietatea pentru că la el există intrat în sânge acest sentiment de proprietate.”

Prin cele afirmate de Gheorgiu-Dej putem deduce limpede că principalul obstacol în calea transformării socialiste a agriculturii este chiaburimea. Totuși Dej era de părere că cei 5,5% de chiaburi care existau în România, cel puțin în decursul anului 1949, nu trebuiau lichidați prea repede, deoarece chiaburii erau cei care asigurau hrana orașelor. Deși chiaburii erau priviți ca principali dușmani ai colectivizării, care în cele din urmă trebuiau lichidați, ei nu erau singurii care se împotriveau acestei politici agrare. Alături de clasa chiaburilor se găseau și restul țăranilor.

Anul 1949 a înregistrat puțin peste 50 de gospodării colective la nivelul întregii țări, ceea ce era un număr absolut nesemnificativ. Efectul a dus la declanșarea violenței asupra țăranilor, la aruncarea lor în închisori, la deportări. Important este de menționat că primii țărani care s-au înscris în gospodăriile agricole colective, au fost țăranii săraci. Așadar comunișii au cunoscut un sprijin important din partea micii țărănimi.

Procesul de colectivizare în România comunistă a cunoscut mai multe etape, care s-au aflat în strânsă legătură cu politica vremii.

Prima mare etapă care a început în 1949 și s-a încheiat în 1953, a avut în plan transformarea agriculturii românești într-o agricultură de tip socialist, precum și transpunerea acestui plan în practică într-un timp cât mai scurt. Această perioadă a fost în mod sigur una grea, deoarece a reprezentat pentru țărani începutul unei noi practici de muncă a pământului pe care țăranii nu au mai cunoscut-o și care în mod cert, pentru cei mai mulți, a reprezentat o adevărată nenorocire.

Următoarea etapă, care este văzută ca o perioadă în care procesul de colectivizare a stagnat, cuprinde anii 1953-1956. Important este aici anul 1953 deoarece acesta le-a adus țăranilor români unele scutiri de impozite, micșorări ale cotelor de lapte, carne, lână, reducerea cu 50% a taxelor impuse pe vânzarea produselor gospodărești, toate cu scopul de a câștiga încrederea țăranilor, de ai face pe aceștia să se înscrie în colectiv și să renunțe la practicarea agriculturii de tip capitalist.

În sfârșit, anul 1956 este legat de acțiunile revoluționare ale ungurilor, care au stârnit neliniște în rândul conducerii comuniste din România, fapt pentru care s-a constatat că pentru o mai bună siguranță în fața ideilor revoluționare provenite de la vecinii unguri era necesară o atitudine mai „pașnică” asupra țăranilor, atitudine ce a constat în luarea unor măsuri precum eliminarea sistemului livrării cotelor obligatorii de grâu, floarea-soarelui, cartofi, lapte și semințe de leguminoase .

Etapa 1957-1962 s-a caracterizat printr-o perioadă de mare propagandă pe tema colectivizării, prin faptul că s-au înscris din obligație un număr semnificativ de țărani în colectiv, prin supunerea țăranilor la acte violente și nedemocratice doar pentru ai face pe aceștia să se înscrie în gospodăria colectivă. Am putea spune că anii 1957-1962 au fost o perioadă în care regimul comunist român urmărea cu orice preț lichidarea proprietății particulare, formă de proprietate ce nu era în conformitate cu regimul comunist.

Ultima etapă, este o etapă victorioasă pentru comuniștii români, este o etapă reprezentată de sfârșitul războiului dintre țărani și comuniști, prin victoria celor din urmă, care a dus la încheierea procesului de colectivizare la nivelul întregii țări în anul 1962. Această ultimă etapă fost una plină de represiuni, iar ordinul dat de conducerea partidului comunist pentru echipele de activiști, care aveau sarcina de a lămuri țăranii în ceea ce privește înscrierea în gospodăria colectivă, consta în faptul că aceștia se puteau întoarce la locuințele lor doar în momentul în care au reușit să formeze gospodăria colectivă în localitatea în care au fost trimiși cu această sarcină.

În sfârșit anul 1962, a rămas în istoria României comuniste ca an în care s-a încheiat procesul de colectivizare la nivel național. Încheierea colectivizării, operațiune de care s-a ocupat Nicolae Ceaușescu, a fost sărbătorită printr-o mare festivitate de către Marea Adunare Națională, la care au participat un număr extrem de mare de țărani.

Dacă ne gândim că primele măsuri de colectivizare au început în anul 1949 și s-au încheiat în 1962, putem concluziona că țăranii, indiferent că au fost reprezentați de clasa chiaburilor, a mijlocașilor sau a țăranilor mici, au dus o luptă îndelungată cu regimul comunist, luptă ce a durat mai mult de un deceniu.

În concluzie, cu toate că războiul dintre comuniști și țărani a fost pierdut de aceștia din urmă, trebuie să apreciem curajul cu care țăranii au încercat să își apere proprietatea, timp de mai bine de un deceniu. În mod sigur în istorie un deceniu nu reprezintă mult timp, însă în situația de față acest timp este unul prețios, ce ne arată că țăranii români, fără niciun sprijin, nu au cedat cu ușurință în fața regimului comunist.

ETAPE PREMERGĂTOARE PROCESULUI DE COLECTIVIZARE ÎN CADRUL SATULUI ROMOS

Reforma agrară din 1945

Reforma agrară din 1945 s-a aplicat și la Romos datorită faptului că în localitate era și o comunitate de etnici germani. Așadar, satul Romos reprezintă pentru zona Orăștie un sat mai special, deoarece aici s-a găsit cea mai mare comunitate de sași din toată zona rurală a Orăștiei.

Înainte de reforma agrară din anul 1945 în satul Romos au existat, ca și până în 1956, un număr de 427 gospodării, din care un număr de 66 gospodării de cetățeni români de naționalitate germană. Acești locuitori de origine germană aveau ocupația de bază agricultura, ocupația în cauză fiind o grijă permanentă a acestor locuitori care își dădeau silința să obțină producții din ce în ce mai sporite. Terenurile pe care le foloseau erau cele mai apropiate de vatra satului, și totodată erau de cea mai bună calitate.

Dintre acești locuitori de origine germană, un număr de șapte erau gospodari mai înstăriți, deținând suprafețe mai mari care deși nu aveau servitori foloseau brațe de muncă străine dintre locuitorii români. Brațele de muncă folosite erau remunerate în bune condiții după munca depusă, iar restul cetățenilor de origine germană se foloseau de propriile lor brațe de muncă, fără a folosi brațe de muncă străine. Important de menționat este că dintre gospodarii cetățeni de origine germană un număr de 59 de gospodării împreună cu membrii lor de familie au făcut parte din gruparea SS, dintre care au plecat ca voluntari în Germania un număr de 15 persoane.

Etnicii germanii, care au colaborat cu Germania hitleristă, au devenit o problemă pentru regimul comunist din România, iar aceasta problemă a început a fi „rezolvată” odată cu reforma agrară. În fapt, comuniștii au urmărit slăbirea comunității germane locale în fața măsurilor care aveau să vină câțiva ani mai târziu. Așadar, în cadrul reformei agrare din 1945 a avut loc exproprierea totală a etnicilor germani care au fost membri ai Grupului Etnic German, aplicandu-se astfel legea nr.187 din 23 martie 1945. De asemenea, membrilor Grupului Etnic German (ceea ce înseamnă practic 99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, printre care dreptul de a alege și a fi ales.

Documentele de arhivă, arată o perseverență a autorităților comuniste în a expropria și în a îngreuna viața etnicului german din Romos, astfel că în 1945 la nivelul localității cercetate au fost expropriate un număr de 59 gospodării de terenurile și întregul inventarul agricol. De asemenea s-au expropriat și bunuri care nu făceau obiectul de reformă agrară, ca: produse agricole și obiecte casnice, care deși au fost expropriate nu au intrat în folosința bunului obștesc și au fost însușite de unii membrii din comisia de reformă agrară, ca de exemplu Groza Damian, Varan Sabin și alții.

Și mai concret, dosarul privind reforma agrară din 1945-1946 ne aduce la cunoștiință cine sunt persoanele ce pot beneficia de bunurile sașilor. Astfel, în baza ordinului comisiei de îndrumare de pe lângă Prefectura județului Hunedoara sunt verificate de către membrii unei ”comisii de verificare” (formate din 3 membrii), tabelele cu persoanele îndreptățite a fi împroprietărite cu cele 345 de jugăre* și 17 stg.** luați din ”moșia” celor 57 de sași expropriați și din ”moșia” Bisericii Evanghelice Luterane din Romos, căreia i-au fost luate terenurile, atât arabil cât și fânaț, pădurea pe care o deținea și moara. Așadar, procesul verbal din 25 august 1945, consemnează că se vor împroprietări mutilații de război și săracii din sat. Președintele de ședință, în persoana primarului Groza Damian, spune în fața comitetului de reformă agrară, că textul articolului 3 din legea pentru înfătuirea reformei agrare, publicată în Monitorul Oficial, nr. 68 din 23 martie 1945 prevede ca Biserica Luterană să fie expropriată, constatându-se că este vinovată de colaborare cu trupele germane și cu Germania hitleristă.

Pe de altă parte, capul bisericii, preotul Brantsch Carol alături de soția sa, preoteasă, au fost acuzați că în timpul războiului, pe poarta casei preotului, la biserică și la școala săsească erau puse diferite însemne naziste și anticomuniste. Există chiar și un acuzator menționat în procesul verbal (făcut cu scopul exproprierii bisericii săsești), anume sasul Binder Mihai l. Mihai. Probabil împotriva acestuia s-au folosit anumite metode de intimidare, dar nu deținem sub formă de document astfel de dovezi, însă este greu de grezut că în condițiile acelor vremuri, un etnic sas din satul Romos, depune mărturie împotriva preotului său de aceași etnie.

În total, de la biserica luterană au fost luate, printr-o metodă tipic comunistă, 77 jugăre și 1470 stânjeni.

Revenind, comisia de verificare s-a întrunit, conform procesului verbal, în data de 30 mai 1946 la Primăria Comunei Romos și alături de comisia mai-sus menționată, a fost prezent și comitetul local de reformă agrară format din 12 membrii.

O parte a terenurilor expropriate de la sași și de la biserică au fost date către comuna vecină, Romoșel, iar o altă parte a fost dată către 164 de „îndreptățiți”, desemnați de către noul sistem.

Îndreptățiții, se împart în mai multe categorii:

I. Luptătorii- care se împart la rândul lor:

cine nu are pământ primește câte 3 jugăre și jumătate

cine are de la 1 la 4 jugăre primește câte două jugăre

cine are 4-5 jugăre primește un jugăr

cine are peste 5 jugăre mai primește o jumătate de jugăr.

II. Concentrații:

cine nu are pământ primește câte 2 jugăre și jumătate

cine are de la 1 la 4 jugăre primește câte 1 jugăr

cine are peste 4 jugăre primește încă o jumătate de jugăr

III. Oameni săraci, fără pământ:

cine nu are pământ primește câte 1 jugăr și jumătate

cine are între 1 și 4 jugăre primește doar jumătate de jugăr.

După acestă împărțire, se mai menționează că se vor da locuri de casă, doar acelora care nu dețin o altă casă. În sfârșit este important de menționat faptul că de bunurile expropriate ale sașilor sau bucurat 164 de locuitori ai Romosului ce au fost împroprietăriți cu averile etnicilor germani.

Un bun exemplu de împropietărire la nivelul satului Romos, ne este dat de săteanca Ordean Anuța, fiică a celui împropietărit pe nume Stoicoi Ioan. Intervievata relatează că: „Tatăl meu o făcut șapte ani de război, o trecut de două ori Volga, o fost prizonier la ruși. Tata o fost și în primul și în al doilea război*. De pe urma la al doilea război tata o primit 29 de ari de la un sas pe nume Wonerth Martin. Wonerth o luptat în al doilea război de partea Germaniei, o fost cu Hitler și atunci, pentru că Germania o pierdut războiu lui i-o luat pământul… or fost și sași din sat care or luptat de partea românilor în al doilea război și lor nu le-or luat pămâtul.” Concluzionăm că tatăl intervievatei se încadra în categoria luptători, care deținea peste 5 jugăre de pământ, deoarece a fost împroprietărit cu 0,29 ari, echivalentul a o jumătate de jugăr.

În ceea ce privește terenul primit, Ordean Anuța mărturisește că: „Tata îl lăsa și pe sas să își pună cartofi în holdă. Tata ara toată holda și Wonerth trebuia numa să prășască și să scoată cartofii. Noi mai avem și azi holda de la Wonerth.” Concluzionăm în urma acestui interviu că relația dintre etnicul sas și săteanul romosan nu a fost chiar rece. Se pare că Stoicoi Ioan, uitând care au fost odată scopurile etnicului sas, a trecut peste faptul că acesta a luptat cu Germania Nazistă, înțelegând situația în care se afla Wonerth în momentul exproprierii, înțelegând cât de mare era disperarea sasului în momentul în care reforma din 1945 nu i-a mai permis acestuia să asigure hrana necesară familiei.

În concluzie, la Romos, în lipsa marilor moșieri, reforma agrară i-a avut în vedere pe o parte semnificativă din etnicii sași. Pentru satul cercetat, cât și la nivelul întregii țări, reforma din 1945 a fost, pe lângă propagandă, o etapă premergătoare procesului de colectivizare, deoarece chiar dacă în această perioadă se vorbea puțin despre colectivizare, ”țelul comuniștilor a fost acela de a pregăti condițiile viitoarei regrupări a micilor gospodării în noi și mari unități de producție, care puteau fi dirijate și controlate cu ușurință de stat.”

Introducerea sistemului de cote

Numeroși țărani în timpul regimului comunist din România au fost deposedați de bunuri, au suferit umilințe, au fost închiși, ba mai mult au fost chiar și uciși. Regimul comunsit a dus o adevărată campanie de reprimare a țăranilor care se împotriveau politicii lor sau care erau dintr-o clasă prea pericualoasă pentru regim.

Campania de represiune îndreptată împotriva țăranilor ne-a lăsat în urma sa un număr impresionant de documente de arhivă care conțin hotărâri judecătorești ce îi vizează pe țăranii romosani care luptau pentru proprietatea lor, dar și o serie de rapoarte secrete ale Securității și ale Partidului Muncitoresc Român, la acestea adăugându-se mărturiile celor care au avut nenorocita șansă de a trăi vremurile colectivizării.

Partidul Comunist a adus în vederea punerii în practică a procesului de colectivizare numeroase argumente de natură ideologică, economică sau chiar de natură politică. O schimbare majoră pentru țăranii români a început odată cu introducerea cotelor în sistemul agrar. Cotele au reprezentat un mare coșmar pentru țărani, ele s-au dovedit a fi o cale care ducea la transformarea socialistă a agriculturii, și totodată la distrugerea vechilor gospodării țărănești, care nu aveau ce căuta într-un sistem socialist. În fapt, sistemul cotelor a fost un instrument al regimului comunist care dorea ca procesul de colectivizare să se încheie cât mai repede.

Cotele au fost un sistem de exploatare a gospodăriilor țărănești, un sistem care ne arată foarte clar faptul că G.A.C.-urile, care fuseseră înființate până acum, nu aveau capacitatea de a aproviziona populația țării cu alimente. Chiar dacă, comuniștii au impus sistemul de cote, producția agricolă din acea vreme era cu mult inferioară României burghezo-moșierească, iar acest fapt slăbea economia țării și arăta totodată că G.A.C.-urile nu erau capabile să întărească producția agricolă a țării.

Sistemul colectărilor a cunoscut o organizare foarte amplă, organizare care deținea un cadru legislativ, ce prevedea foarte clar obligațiile țăranilor, precum și care erau urmările nerespectării sistemului de cote.

În interviul acordat nouă, făcând referire la perioada cotelor, cetățeanul Lomânare Mișu, rememorează: “Cu cotele, când o venit comunismul, cine o avut pământ mai mult i-o pus atâta cotă de grâu, atâta porumb, atâta de cartofi. Și trebuia să le duci acolo la ei, în gară, bucatele, să le duci tu nu că să ți le ducă ei. Le lua la oameni grâul cel bun. Când terminau de treierat trăbuia să și-l ducă fiecare în gară. O fost foarte greu !

Cotele or fost înainte de colectiv. Punea cotă după suprafața de pământ, câtă suprafață aveai. Dacă aveai două hectare îți punea cotă cât credeau ei. Trăbuia să îți rămână și ție ceva, dar trăbuia să le dai și lor. Eu am avut și eu să dau cote, da am avut pământ puțin și îmi rămânea și mie, da ăștia care aveau pământ mult, lor nu le mai rămânea. Erau tri clase la grâu, a tria, a doua și antâia. A tria nu era așa bună, a doua mai mărunt, antâia era cel mai bun, asta țâ-l lua, hăl bun!”.

Același intervievat ne oferă informații și despre situația chiaburilor, în ceea ce privește sistemul cotelor. Astfel, intervievatul amintește cum “chiaburii aveau cotele mai mari și dacă nu aveau bucate destule să își dea cotele, trebuiau să cumpere, că altfel le lua tot de prin casa.” Analizând cele redate de intervievat ne dăm seama că sistemul cotelor i-a ruinat în adevăratul sens al cuvântului pe țăranii romosani, în special pe țăranii înstăriți care, în fond, erau cei mai loviți de politica regimului. Regimul vremii i-a înjosit atât de mult pe țărani, încât aceștia trebuiau să își ducă singuri propriile produse la gara din Orăștie. Așadar, țăranii nu se mai puteau bucura de recolta proprie, erau istoviți de muncă, însă mult mai istoviți de gândul că recolta cu care rămânea era prea puțină ori chiar lipsea.

Cu toate greutățile vremii, țăranii din satul Romos cunoșteau care le sunt obiligațiile impuse de regimul comunist odată cu punerea în practică a procesului de colectivizare, dar tot aceștia cunoșteau foarte bine și care le erau drepturile. Astfel că, unul dintre intervievați își amintește că „O apărut un articol în Scânteia că cine are șoproane poate să ducă grâul acasă…ne-am înțeles patru inși că dimineața plecăm și ne aducem grâul acasă. Când am venit cu grâul, pe drumul principal…el (primarul satului) o ieșit de la primărie și s-o țâpat la cai, la gură, să întorc căruțul. Eu am scos articolul și i-am arătat ce prevedea acolo.

– Tu n-ai șoproane, zice!

– Eu am șură, mai bună ca șoproanele. Așa că, să te ferești din fața cailor!”

Analizând din nou spusele intervievatului, observăm că romosanii, probabil o bună parte dintre ei, se informau cu privire la puținele drepturi pe care le aveau. Într-un astfel de regim totalitar, țăranii căutau în disperare puținele lor drepturi care de cele mai multe ori erau inexistente. Ba mai mult, conform cazului lui Lomonar Nicolae, țăranii purtau alături de ei surse și dovezi ale acestor puține drepturi ce îi vizau. Cazul lui Lomonar Nicolae este unul remarcabil, ce ne spune multe lucruri. În primul rând, ne dovedește oponența vehementă în fața impunerii colectivizării, iar în cel de-al doilea rând, ne arată curajul cu care se impune săteanul împreună cu grupul său, în fața primarului comunist din sat.

Un alt intervievat, Lomonar* Damian, tot romosan, aflat la o vârstă venerabilă, își amintește că: „pentru țărani o fost mai bine în anii ăia înainte de colectivizare…o venit un timp când s-or șters cotele și țăranul atunci avea recolta toată a lui, nu mai dădea cote la stat”. În ceea ce privește ștergerea cotelor, intervievatul nostru Lomonar Damian, face referire la adoptarea decretului nr. 728 din 21 ianuarie 1957, când cotele obligatorii de grâu, porumb, orz, ovăz, floarea-soarelui, secară, mazăre, fasole, cartofi, linte, fân și lapte, au fost desființate odată cu adoptarea acestui decret.

Omul de la sat cunoaștea politica regimului comunist destul de bine, însă adevărul e că acest regim duplicitar nu era pe placul omului simplu de la țară, ce a fost învățat cu dreptatea.

Cu o memorie bună și cu un simț politic destul de corect, Lomonar Ioan, intervievat de noi, are niște remarci interesante referitoare la sistemul de cote. După pământ fiecare dădea cotele, astfel: „cei care aveau 5 hectare de teren arabil, dădeau 2800 de kg de grâu, 2000 kg cartofi, cucuruz 3000 de kg cu știulete. Cotele de carne erau 220 kg de carne de vită și 140 de porc, an de an. Mai era cotă de fân, de lapte, de mazăre. Animalele se dădeau întregi. De exemplu, dacă se dădea pe anu’ ăsta 220 kg de carne cât trebuia, și vaca avea 400 de kg, atunci rămânea pe celălalt an. Bineînțeles că acestea nu se plăteau. Nime’ nimic.”

Modul de colectare se desfășura după un anumit tipic: împuterniciții CSCC predau țăranilor înainte de începerea recoltatului un proces verbal în care era precizată cantitatea datorată, producătorii agricoli fiind obligați să predea cantitățile de cereale chiar la batoză, cu ocazia treierișului și să le transporte la unitatea de colectare. ”Se mergea pe calea orașului cu boi cu care, și mereau în oraș (Orăștie) la Sfatul de Raion și de acolo mergeau la baza de receptie,” relatează Lomonar Ioan. Ori aceasta era cu siguranță o nenorocire pentru țăran, o înjosire. Produsele de care aveau atâta nevoie comuniștii, trebuiau a fi duse la unitatea de colectare de către bieții țărani.

Impozitul agricol a fost o altă modalitate de ruinare a țărănimii. Prin decretul 93 din iulie 1948, se stabilea pentru anul 1948 respectiv 1949, impozit agricol pe fiecare hectar în parte, în funcție de regiune și de suprafață. S-a ajuns la situația în care mulți țărani donau pământul, deoarece nu mai făceau față condițiilor grele prin care treceau.

În concluzie, în ciuda faptului că la nivelul satului Romos nu există documente cu privire la sistemul de cote, mărturiile țăranilor au dovedit că și în această localitate cotele au fost prezente și nu i-au iertat pe oameni, precum și faptul că acestea au bulversat și au distrus o mare parte din țărănimea de la Romos. În sfârșit, sistemul cotelor a fost, cel puțin, la nivelul satului Romos o etapă majoră în pregătirea colectivizării pământului deoarece transformarea socialistă a agriculturii nu se putea realiza fără ruinarea țărănimii, în special a țăranilor chiaburi. Sistemul cotelor a fost cu siguranță una dintre etapele care și-au adus cel mai mare aport în realizarea gospodăriei agricole din Romos.

Aria-dezastru, revoltă, represiune

Pe motiv că strângerea cotelor nu mergea întocmai planului stabilit și nu în ultimul rând dintr-o teamă acerbă a comuniștilor de a nu fi păcălăți de țărani la colectarea cotelor, liderii partidului au decis ca toată recolta de grâu a țăranilor romosani să fie strânsă într-un loc stabilit de ei, unde fiecare țăran își ducea grâul secerat, își făcea stogul, iar la final când se făcea treieratul, în prezența delegatului și a responsabililor cu colectatul cotelor, țăranii predau cotele, după care dacă mai rămâneau cu ceva grâu îl luau acasă, dacă nu își luau doar paiele. Acest loc avea să fie numit „arie”.

În urma unui tragic accident petrecut în luna august a anului 1950, aria a rămas și astăzi vie în memoria țăranilor romosani, indiferent că erau la acea vreme adulți sau copii. Au trecut mai bine de 6 decenii de atunci, dar parcă și acum când îmi povestește Anuța Ivan, are vocea tremurândă.

“Pe urmă să povestesc ce s-a întâmplat. I-a lămurit pe oameni, i-a obligat de fapt ca tot grâul ce îl recoltau de pe camp să îl adune la arie, adică tot satul își făcea claia lui de grâu. Acolo nepăstrându-se distanța dintre stoguri, fiind foarte cald, de la tractor în timpul treiertaului s-a aprins aria. A fost un dezastru! Romosanii sunt niște oameni foarte liniștiți, foarte, foarte, noi zicem moi, dar atunci am văzut ce nu mi-am putut închipui niciodată, o revoltă, au început să îi bată pe toți activiștii de partid, pe cine au întâlnit în cale, pentru că au rămas fără grâu, fără paie pentru animale, fără pleavă că și aia era importantă. Totul era important! După toată revolta asta, noaptea au urmat arestările. Au fost arestați de la noi din sat, de securitate, tineri, aș putea spune și mai bătrâni, și i-au dus direct la Sibiu. La Sibiu au fost închiși trei sau patru luni de zile, printre care și Lomonar Elena, care este singura ce mai trăiește dintre cei arestați.” 

Analizând spusele Anuței Ivan, concluzionăm că liderii Partidului Comunist din Orăștie nu cunoșteau nimic din ceea ce înseamnă munca în agricultură, precum nu cunoșteau nici riscurile care puteau surveni în urma ordinelor lor de practicare a agriculturii. În acest sens, incidentul din cadrul “ariei” arată foarte limpede incapacitatea și neștiința comuniștilor, a ceea ce înseamnă recoltarea și depozitarea cerealelor pe timpul verii.

Este trist că un astfel de eveniment care a afectat un sat întreg, atât psihic, cât și economic nu a fost consemnat în niciun document, dar faptul că încă mai există printre noi persoane care au trăit acele momente tragice, persoane care de altfel reprezintă istoria vie, ne oferă posibiltatea de a culege mărturii orale, permițând în același timp înlocuirea surselor scrise, care nu ar fi putut reda niciodată purul adevăr și nici să exprime starea emoțională a țăranilor. 

“În acea vreme au fost primari care nu au știut să scrie, n-au știut ce este o arhivă, n-au știut nimic. Era moșu Drăgan, notarul, care m-ai știa ceva. Pe urmă și cu colectivizarea, toate hârtiile colectivizării ei le-au tot aruncat acolo într-o cameră și a mers notareșu Dubleș și își punea cotierele și le-a legat arhiva el personal, și cei de la colectiv se râdeau de el că iară a venit ăsta la colectiv, dar el știa ce importanță au hârtiile alea. A legat singur toată arhiva și a clasat-o pe ani pentru că documentul scris face totul.”

Spuneam deci că nu am găsit niciun document despre arderea ariei, dar obiectivul meu este elaborarea și interpretarea surselor orale în vederea acaparării adevărului despre starea de spirit a celor prezenți la eveniment și despre cum au plătit pentru revolta care s-a declanșat.

În acest sens, am luat legătura cu cea care este singura supraviețuitoare dintre cele 12 persoane care au fost închise de către securitate pentru actele de violență pe care le-au săvârșit în timpul revoltei, de supărare că s-au văzut fără grâu.

Lomonar Elena, ajunsă la respectabila vârstă de 85 de ani își amintește cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat în vara anului 1950.

“Partidul Comunist Român, respectiv Clonța Ion care o fost președinte și Buzdugan care o fost secretar i-o obligat pe țăranii noștri să își ducă tot grâul acolo la arie, tot acolo. Or ars zăci de tone de grâu acolo. Explozie o făcut. Apă nu era, râul era ca sec, până or adus ei apă de la Mureș s-o dus dracului tot grâul. Ei or vrut ca oamenii să ducă grâul acolo ca să aibă ei siguranța că își iau cotele și după aia de la neglijență o ars tot grâul, că tractorul avea eșapamentul spart și o făcut scânteie și o luat foc grâul. Dacă vedeai ce era…numa scrum, tot scrum. Tot stogul o ars. După aia oamenii or trebuit să cumpere alt grâu. Atunci când o ars aria o fost nenorocire, un fel de răscoală, dar anii următori oamenii și-or dus grâul acasă, nu or vrut să mai ducă la arie.”

Bineînțeles, tragicul eveniment din august 1950 a fost o problematică doar pentru țărani, nu și pentru membrii Partidului Comunist. Este de neînchipuit faptul că țăranii, aflați acum fără hrana de bază, trebuiau nu să se gândească ce vor pune pe masă, sau cu ce își vor hrăni animalele, ci cum își vor plăti cotele și bineînțeles ce vor semăna anul viitor pentru a avea cu ce să își achite următoarele cote de grâu.

Întrebată fiind pentru ce crede că a fost ridicată de securitate, Lomonar Elena îmi răspunde: “Ce să fac? Eu de supărare am dat jos pe secretarul sfatului Buzdugan, de pe bicicletă, altceva nu am făcut. Ăla o căzut jos de pe bicicletă într-o groapă, eu m-am dus mai departe la grămada de oameni care veniseră de la raion, și ăștia ai noștri erau cu ciomagele și dădeau în grămada aia. Că sub conducerea lor s-o făcut ce s-o făcut!”

Este de înțeles zbuciumul prin care au trecut romosanii în acel moment, efectul ducând la revoltarea sătenilor față de membrii partidului ce i-au obligat să colecteze grăul în locuri neprielnice, periculoase, locuri care niciodată nu s-au dovedit a fi mai utile decât șurile romosanilor.

Menționez încă o dată că documentele de arhivă care să consemneze cantitatea de grâu ce a ars, numărul de țărani afectați și greul pe care l-au tras aceștia în urma acelui eveniment, nu au fost minime, ci dimpotrivă inexistente. Așadar, nevoia unei argumentări cât mai reale a faptelor și evenimentelor m-a determinat să apelez din nou, pentru a aflarea adevărului, la istoria orală, istoria trăită. Vreau să profit în continuare de faptul că la Romos mai există o singură supraviețuitoare dintre cei închiși de comuniști, în numele lui Lomonar Elena de 85 de ani, și doresc să aflu în amănunt despre acea perioadă, căci din păcate poate nu va mai dura mult și vor dispărea și sursele orale care sunt o valoare inestimabilă, dar prea puțin apreciată.

“Noaptea mă trezesc că vine după mine și mă ia din pat. Am fost 12 inși din sat pe care ne-o luat: Blidar Saveta, Ștef Aurica, Blidar Adam, Sâvucu, Baba Ioan, Ștef Gheorghe, Căstăian Gheorghe, un sas, Lie lui Pătru, Ordean Teodor, Gheorghe Lie a lui Mii și eu Lomonar Elena. Ne-a luat într-o dubă, că nu vedeam nimic. Ne-o dus la Orăștie, ne-o țânut peste noapte acolo, după aia o venit o mașină și ne-o îmbarcat. O zis că ne duce la Sibiu și așa o fost, ne-o dus al Sibiu.Am stat acolo la securitate două săptămâni, după aia ne-o dus la penitenciar la Sibiu, unde eram nouă într-o cameră. Erau paturi suprapuse, toate îmbâcsâte, nu te puteai mișca. O fost foarte rău. Dormeam cu Blidar Saveta într-un pat și pătura avea un petec și ne sfădeam care să ne acoperim cu petecu ca să ne fie mai cald. Pe noi ne-o băgat la instigare publică, îți închipui că ne-o judecat tribunalul militar din Sibiu, ăia ne-o judecat după tri luni de zile. Apoi doctor Baiciuc o avut ceva relații și ne-o ajutat la proces, se cunoștea cu Petru Groza și o intervenit la acesta.”

Analizând această parte a interviului, observăm că amploarea revoltei a fost semnificativă. Fiind într-un regim totalitar, revoltații trebuiau pedepsiți, deoarece contrariul i-ar fi făcut pe săteni să se revolte din nou, iar această scânteie a revoltei ar fi aprins și alte focuri, fapt care putea duce la instabilitatea comuniștilor în stat. Important de menționat că 49% din numărul deținuților din închisorile comuniste din România erau țărani. Istoricii asociază acest fapt, în mare parte cu procesul de colectivizare care a stârnit reacții de împotrivire a țăranilor.

În momentele grele pe are le-a trăit în detenție, Lomonar Elena și-a compus și un cântec, pe care la insistențele mele mi-l cântă cu o oarecare amărăciune.

“Vinde mamă rochia și-mi plătește temnița

Și mai vinde și-un păpuc și plătește la haiduc,

Să-mi dea drumul să mă duc.

Vinde-ți și mărgelele și-mi plătește fierele

Și mai vinde și-o bazma, că mi temnița prea grea.”

La finalul interviului, mulțumindu-i pentru aportul pe care și l-a adus în elaborarea lucrării mele, prin interviul său, Lomonar Elena mai spune: “Acum mă caută tăți că am făcut acte de eroism, dar atunci mă batjocoreau că am fost năroadă. Eu nu am făcut nimic, numai mi-am apărat bunurile personale, averea noastră.”

În concluzie, chiar și acum, la zeci de ani distanță de la arderea ariei, țăranii romosani par să fie afectați emoțional. Amintirile despre suferința, umilința și șocul prin care au trecut nu vor dispărea niciodată. În urma represiunilor de atunci Romosul a fost declarat sat revoluționar. Eticheta pusă satului avea să îi urmărească pe romosani pe toată perioada comunistă. În sfârșit, dezastrul din august 1950 a fost fără doar și poate un moment foarte dureros pentru țăranii romosani. Ce poate fi mai rău pentru un țăran decât să rămână fără recolta care i-ar fi asigurat pâinea, fără hrana animalelor și cu o iarnă lungă în față!

Lichidarea țăranilor chiaburi

Dacă prin introducerea cotelor obligatorii, introducerea impozitului agricol forfetar, aplicarea decretului 565 din 16 iulie 1946, prin care se stabilea ca statul să fie unicul cumpărător al produselor agricole la prețuri impuse de stat, mult sub nivelul pieței, țăranii nu au cedat presiunilor exercitate în favoarea colectivizării, atunci Consiliul de Miniștrii al Republicii Populare Române vine în ajutorul autorităților locale și raionale, pentru desființarea chiaburimii, miză importantă pentru înființarea colectivizării, cu decretul 115 din 1959. Tot în acest sens se va da și decretul 115 din 1959, însă acestuia i-am consacrat un alt subcapitol.

Lozinca autorităților din România, de inspirație sovietică: ”ne sprijinim pe țărănimea săracă, întărim alianța cu țărănimea mijlocașă și purtăm un război fără cruțare împotriva chiaburimii, ne arată limpede care a fost metoda pe care comuniștii au folosit-o în ceea ce înseamnă lichidarea țăranilor chiaburi.

Pentru a înțelege mai bine această lozincă în jurul căreia a gravitat întregul proces de colectivizare, am analizat “Rezoluția Ședinței Plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949”. În acest document, care reprezintă de fapt o sursă primară, este menționată lozinca amintită mai sus și de asemenea explicată în detaliu. Așadar “țărănimea săracă” era clasa socială din spatial rural pe care comuniștii se bazau cel mai mult în a înfăptui colectivizarea, dar și pentru a-și consolida regimul. Țărănimea săracă, care potrivit comuniștilor reprezenta 57% din totalul țăranilor, avea o mare problemă: „petecul lor de pământ este prea mic pentru ca să-și poată scoate de pe dânsul existența lor și a familiei lor. Ei muncesc de zori și până-n noapte pe bucățica lor de pământ, precum și la chiaburi, dar nu reușesc să scape de mizerie.

[…]

Interesele vitale ale țărănimii sărace o conduc pe drumul luptei, sub conducerea clasei muncitoare, împotriva clasei muncitoare, împotriva exploatării din partea burgheziei satelor- chiaburilor, cămătarilor, speculanților- și pentru transformarea socialistă a agriculturii. De aceea țărănimea săracă este sprijinul acestei clase muncitoare, al Partidului Muncitoresc Român la țară.” Așadar țărănimii sărace în lipsă de pământ suficient, dădea bine colectivizarea, aceștia nemai trebuind să fie “exploatați” de către chiaburi. În fond, potrivit Rezoluției din 3-5 martie 1949, țărănimea săracă trebuia să înțeleagă că Partidul Comunist este singurul care îi va scoate din “mizerie”, singurul care îi va salva de „exploatatorii” chiaburi.

Mai departe, țărănimea mijlocașă (34% din țărănime conform comuniștilor), ce era o putere economică pe piața națională, avea și ea o mare problemă, în opinia regimului, “sunt jefuiți sub diferite forme de chiaburi”, fapt pentru care Partidul Comunist îi cerea țărănimii mijlocașe să fie “aliatul clasei muncitoare”, deoarece în acest fel mijlocașii ar avea un trai mai bun.

În sfârșit, finalul lozincii “[…] purtăm un război fără cruțate împotriva chiaburilor”, ni-l aduce în discuție pe țăranul înstărit, chiaburul, cel mai mare dușman de clasă și cel mai mare exploatator, potrivit comuniștilor. În ceea ce îl privește pe acesta, aici două lucruri sunt foarte importante. În primul rând analizând citatul final din lozincă și implicit întreaga Rezoluție din 3-5 martie 1949, observăm un lucru: niciunde comuniștii nu menționează o altă formă de manifestare față de chiabur, în afara „războiului fără cruțare”, prin care să realizeze colectivizarea. Ori acest fapt înseamnă că țărănimea înstărită a fost încă de la început împotriva colectivizării, iar comuniștii nu au avut nicio șansă să îi convingă de „folosul noului drum”. Este de înțeles poziția chiaburilor, deoarece spre deosebire de celelate două categorii, chiaburii erau cei care își pierdeau cele mai multe bunuri. În al doilea rând, Rezoluția din 3-5 martie 1949 declară război chiaburului, chemând în această luptă pentru o “politică de îngrădire a chiaburimii” și „pentru a-l împiedica pe chiabur de a-și mări bogăția prin exploatarea țărănimii sărace și mijlocașe”, chiar pe aceste ultime două categorii țărănești.

În consecință, cele mai eficiente măsuri de distrugere a țăranilor au fost măsurile de discriminare administrativă și represiune politică, iar cei mai afectați de procesul colectivizării în primii ani, au fost țăranii înstăriți, desemnați de comuniști sub numele de chiaburi.

Chiar dacă documentele cu privire la situația chiaburilor din Romos lipsesc din nou, cu excepția unuia (a se vedea anexa 1), sursele orale vin în completarea celor scrise, arătându-ne că viața chiaburilor romosani din timpul premergător colectivizării a fost mai puțin fericită, astfel că oamenii cei mai gospodari și mai bogați devin adevărate ținte pentru regimul comunist. De menționat ar fi faptul că din documentele de arhivă și interviuri nu reiese că la Romos au fost moșieri.

Din nefericire, pentru demersul nostru științific, nu am reușit să aflăm numărul exact al chiaburilor din localitatea Romos, ci am reușit doar să depistăm numele câtorva persoane declarate drept chiaburi.

Conform dosarelor studiate am reușit să aflăm situația terenurilor agricole aflate pe raza Romosului, în funcție de categoriile sociale (inclusiv chiaburi). Astfel, aflăm că la Romos categoriile de țărani erau împărțite în trei, anume: țărani săraci, țărani mijlocași și chiaburi. Reiese că există, spre exemplu, o suprafață totală de 46 ha și 32 ari deținute de chiaburi din care 36,03 ha arabil, 7,43 ha fânețe, iar diferența erau păduri, vii și livezi, respectiv curți.

După anul 1958 lupta împotiva chiaburilor se intensifică deoarece colectivizarea trebuia să se facă cât mai repede. ”Criteriile” de numire a chiaburilor la Romos nu diferă de alte zone, cei care aveau pământ mai mult, de pildă de la 5 hectare în sus, sau cei care aveau teasc ori căldare de vinars erau automat trecuți în categoria chiaburilor, dar și cei care angajau persoane care să le lucreze pământul și aveau în proprietate animale de tracțiune si utilaje mecanizate.

Organele locale ale statului te încadrau la categoria de chiabur dacă dețineai teren în anumite locuri mai bune, în funcție de mijloacele de producție obținute, precum și în funcție de ce cultivai, ce cantitate ai produs și cât comercializai. Un astfel de exemplu, în care organele locale ale statului te încadrau la categoria de chiabur în funcție de locația terenului, ni-l dă intervievatul nostru Ordean Dorel, care relatează că: “Bunicul meu, Ordean Teodor, a fost închis de două ori. A fost declarat chiabur pentru că deținea 10 hectare de pământ, 1 cazan de țuică, 2 boi și 4 vaci. În 1959 bunicului meu i s-au luat 4 hectare de pământ arabil de luncă, fără să-l întrebe nimeni nimic, pământ care a fost trecut la Gospodăria Agricolă de Stat. Bunicul a fost închis o dată la Petroșani și o dată la Sibiu, chiar în perioada lucrărilor agricole.” Închiderea chiaburilor în perioada în care trebuiau să își lucreze pământul se făceau cu un scop bine stabilit, și anume acela de a le lua posibilitatea chiaburilor de a-și lucra terenurile agricole. Ca urmare a imposibilității de a-și lucra pământul, așa numiții chiaburi, ajungeau în situația în care nu își putea plăti cotele, iar ca urmare pământul le era luat.

Același intervievat ne oferă detalii și despre una dintre ridicările bunicului chiabur, acesta mărturisind că: „La una din ridicări când a fost luat bunicul, a fost dus și tata, care avea doar 14-15 ani. Tata îmi povestea că l-a luat desculț și îmbrăcat doar cu o cămașă și a fost dus și închis într-o pivniță lângă Liceul Nicolaus Olahus, din Orăștie. Acolo erau închiși mai mulți chiaburi și în pivnița aia era atât de întuneric, încât nu știau dacă era zi sau noapte. După două zile lui tata i-au dat drumul și a venit pe jos acasă peste deal și a fost așa de flămând că s-a oprit sub un păr și atâtea pere a mâncat că nu mai putea de foame, Acolo nu le-a dat nimic de mâncare.”

În continuarea interviului aflăm că problema chiaburului Ordean Teodor nu s-a rezolvat la Orăștie și că pe acesta: „nu l-au eliberat, l-a dus la Sibiu, unde l-a pus la diferite munci, care erau inutile dar se făceau doar pentru batjocura chiaburilor. Un exemplu a fost că la Sibiu la moară până la amiaz a fost pus să suie sacii cu grâu sus în moară, iar după amiaz a fost pus să îi coboare pentru a-și bate joc de el.”

Se urmărea cu orice chip să se realizeze deschiaburimea deoarece în ochii autorităților ea reprezenta „burghezia satelor” sau „clasa exploatatoare de la sate”, erau acei lideri care puteau da idei comunității prin propriul lor exemplu.

„Chiaburii erau refuzați la angajare, nu aveau voie să intre în crâjme, deoarece se considera că chiaburii puteau influența negativ alte persoane împotriva sistemului. Chiaburii erau târfăliți la tot felul de munci. Erau puși la săpatul gropilor când mureau unii oameni mai saraci sau care nu aveau familie și nu avea cine sa îi îngroape, la întreținerea drumurilor. Erau puși să aducă lemne din muntele Romosului.”

Un exemplu de batjocorire a chiaburilor din Romos, povestit de același intervievat, este dat de „aducerea lemnelor din munte chiar în ajun de Crăciun, pentru liceul din Orăștie, unde ulterior se dovedise că nu era nevoie, dar ei erau puși să facă aceste munci doar pentr a fi chinuiți.”

În ceea ce privește, persoanele care au fost desemnate drept chiaburi la Romos, sunt catalogate a fi „avute și serioase”. Aceștia sunt Ilie Jula, Stef Ilie, Ștef Ioan, Castaian Gheorghe, Teodor Ordean, Purcariu Adam, Ioan Dunu.

Despre Castaian Gheorghe aflăm că: “o fost deportat la Hațeg, pe el l-o deportat cam prin 1951, Castaian Gheorghe o fost băgat chiabur că avea teasc și pe Ioan Dunu și pe Stef Ilie tot pentru teasc i-o băgat.”, relatează Lomânare Mișu. Referitor la Castaian Gheorghe, acesta a fost deportat cu întraga familie. „în casa lui o venit un secretar de partid și o stat un timp în casa aia, în chirie. Da’ când s-or întors din chiaburime (de la Hațeg ), atunci o venit iar la casa lor.” Nicu Ștef, un alt chiabur „o fost dus în mină la scos de cărbuni. El atâta cânta de fain și i-o făcut o cântare: […] Sărac ficior de chiabur cum scoți din mină cărbuni […]. Purcariu Adam o mai fost băgat chiabur. El o avut cel mai mult pământ din sat. Nu putea să își lucre tot pământul. I-or băgat cote mari, de el nu mai rămânea cu nimica. Pământu nu producea ca acuma, că nu erau îngrășeminte, și atunci el nu își putea plăti cotele. Lucra numa el cu muierea pământul. Când era la arie, bat-o Dumnezău de arie, ne întreba cât grâu am făcut, ne spunea cât trăbuia să dăm și ni-l lua. Chiaburii care nu își puteau da cotele trebuiau să cumpere să dea, altfel, le lua din casa tot dacă nu își puteau plăti dările.”

Analizând spusele intervievaților constatăm că oamenii regimului erau de o crozime fără limite. Plecând de la abuzurile săvârșite în numele deschiaburimii, ne dăm seama că țărănimea nu a avut nici cea mai mică șansă de a se împotrivi abuzurilor atâta timp cât toate mijloacele de represiune (miliție, securitate, armată) erau controlate de stat și totodată ațâțate împotriva țărănimii care nu se conforma ideilor comuniste.

Desi, inițial nu s-a vrut lichidarea chiaburimii, deoarece era nevoie de produsele chiaburului, totuși aceasta se va produce prin decretul 115 din 1959 care, inclusiv prin titlul său aducea o situație nedorită și foarte grea pentru lumea satului. Acest decret de ”lichidare a rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material și cultural al țărănimii muncitoare și al dezvoltării construcției socialiste”, interzicea darea în parte sau arendă precum și orice formă -culmea- de „exploatare” venită din partea producătorului agricol. În consecință, nori negri se abat asupra satului Romos, iar viața țăranului romosan va suferi schimbări dure și chiar de neimaginat…

În concluzie, lichidarea țăranilor chiaburi din satul Romos a fost o miză importată, deoarece aceasta reprezenta o etapă premergătoare în vederea înfăptuirii procesului de colectivizare în localitatea cercetată, fără această lichidare demersul colectivizării la Romos devenea mult prea lent.

Întovărășirea-anticamera colectivizării

Procesul de colectivizare a agriculturii a reprezentat unul dintre cele mai cumplite lucruri care i s-au putut întâmpla țăranului romosan. Premergător G.A.C.-urilor, cu scopul de ai obijnui pe țărani cu munca la comun, s-a inițiat constituirea unei alte forme de asociație agricolă socialistă, prin hotărârea C.C. al P.C.R. din 18 martie 1951, creându-se astfel întovărășirile agricole, așa numitele T.O.Z.-uri. Aceasta presupunea asocierea țăranilor, cu tot terenul deținut sau doar cu o parte din acesta, în vederea efectuării lucrărilor agricole la comun.

Pentru înființarea întovărășirilor agricole, comuniștii au avut ca model T.O.Z.-urile din Uniunea Sovietică. Pentru comuniștii români, „întovărășirile agricole erau considerate o formă inferioară de cooperativă agricolă, în care pământul, vitele și mijloacele de producție rămâneau în propietatea individuală a țăranilor”, aceștia din urmă putând să participe la întovărășiri cu cât pământ doreau.

În cadrul satului Romos, întovărășirile aveau să se înființeze destul de târziu, abia în anii 1959-1960 și asta doar datorită amenințărilor la care erau supuși țăranii, cum ar fi datul afară de la serviciu, a celor care lucrau în fabrici, sau neprimirea copiilor la școli și multe alte forme de presiune. Înscrierea în întovărășire s-a făcut cu numai o parte din terenul deținut în propietate și doar de acei țărani care aveau ca motivație asigurarea unui viitor mai bun pentru copiii lor. Angajarea într-o fabrică sau înscrierea la o școală erau condiționate de adeverința celui în cauză, sau a părinților că sunt înscriși în G.A.C. sau în întovărășiri, după caz.

“În întovărășire nu te înscriai cu tot pământul, te înscriai numai cu o bucată de pământ și atunci cu bucățile astea de pământ, le-au strâns pe toate în capătul satului și acolo era întovărășirea. Nu știu să spun oamenii înscriși în întovărășire, numai pe Băboi Ilie. Întovărășirea nu era colectiv, era fiecare cu bucata lui, cu o holdă dacă te înscriai era bine, arătai că te-au acaparat cu ceva.” Este absolut adevărat că întovărășirea nu a însemnat colectivizarea pământului, însă prin T.O.Z. comuniștii au avut un alt scop, acela de a pregăti țăranul pentru munca în colectiv.

În continuarea interviului, Ivan Anuța, sora regretatului Nicolae Stăncioiu, cel care și-a lăsat amprenta, dar și numele pe „Institutul inimii” din Cluj-Napoca, și nu în ultimul rând la școala generală din Romos, care îi poartă numele, ne povestește de momentele în care tatăl lor a trebuit să ia decizia de a se înscrie în întovărășire pentru a obține adeverința necesară fiului, Nicolae Stăncioiu, ca acesta să poată fi înscris la facultatea de medicină din Cluj-Napoca.

„Da nu puteam merge la școală, nu puteam face nimica. Și după aceea taică meu a fost obligat să se înscrie în întovărășire pentru ca fratele meu să poată să meargă la facultate. S-a înscris în întovărășire, nu știu doi ani, n-a durat mult întovărășirea, doi sau un an, puțin a durat, puțin, pe urmă au venit trupe serioase în Romos să îi lămurească pe oameni să se înscrie în colectiv.”

Analizând această parte din interviul Anuței Ivan, tragem câteva concluzii importante. În primul rând, romosanii nu au acceptat nici această formă de muncă în agricultură, consecință ce a dus la obligarea sătenilor de către activiștii de partid să accepte întovărășirea. Ori această obligație ne arată impunerea și puterea nelimitată a regimului comunist și bineînțeles, lipsa de drepturi și libertăți a populației, fapt care l-am văzut și în cazul subcapitolului anterior. După cum putem observa, comuniștii pentru a-și realiza scopurile apelau la diverse metode care îl duceau pe țăran la disperare, aici având cazul familiei Stăncioiu, când tatăl venerabilului Nicolae Stăncioiu, a renunțat la lupta împotriva întovărășirii pentru a putea îndeplini dorința fiului de a merge la facultate. În fond, comuniștii au încercat prin toate mijloacele să se impună în fața țăranului, lovindu-l fără a da dovadă de rațiune și de sentimente, toate acestea fiind făcute în numele Partidului Comunist.

În concluzie, întovărășirea agricolă nu a însemnat colectivizarea pământului țăranilor, ci acesta a fost anticamera gospodăriei colective, anticamera care i-a pregătit pe țărani pentru o nouă formă de muncă a pământului. De reținut este faptul că la nivelul satului Romos, întovărășirea sa impus târziu, prind obligare, amenințare, având o durată scurtă.

Aplicarea Decretului 115 din 1959

În perioada comunismului au fost emise o serie de legi și decrete prin care aproape orice activitate a țăranilor era considerată o infracțiune.

Tot cu acest scop în anul 1959 este emis Decretul 115, care avea să puna capat „exploatării omului de către om în agricultură” (a se vedea Anexa 2). Prin aplicarea Decretului 115/1959, toate terenurile catalogate a fi „generatoare de exploatare”, urmau a fi trecute în folosința gospodăriilor agricole colective, ori în cea a gospodăriilor agricole de stat.

Dacă la începutul colectivizării se înscriau în colectiv țăranii mai săraci si cei care nu agreau munca, după anii 1957-1958, transformarea socialistă a agriculturii stagnează, nerealizând niciun mare progres. Conducerea comunistă de la acea vreme realiza faptul că nu este posibilă încheierea colectivizării fără țăranii de frunte și chiar mjlocași ai satelor, țărani care au dovedit timp de un deceniu (1949-1959) că puterea, curajul și legătura de propriul pământ a fost un adevărat stâlp în fața presiunilor survenite din partea comuniștilor, presiuni care constau în ceea ce înseamnă înscrierea în colectiv. Acești țărani prin poziția lor de împotrivire față de colectivizare, prin influența în comunitățile sătești, prin gândirea lor și mai ales prin suprafețele de pământ pe care le aveau în proprietate, reprezentau o piedică în încheierea colectivizării.

Ca urmare a acestor piedici, ideologii partidului comunist dau naștere Decretului 115/1959 în care, printre altele în motivarea Decretului 115/1959 ne spune: ”În numeroase sate mai dăinuie încă rămășițe ale unor relații de producții învechite, cum sunt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pământului cu muncă salariată, folosită de către elemente capitaliste chiburești. Având mai mult pământ decât pot munci ei și familia lor, elementele capitaliste chiaburești, bogătașii satului, dau țăranilor muncitori pământ în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină. Ca urmare a realizărilor obținute până acum în construcția socialistă la sate și a ritmului de creștere a sectorului socialist agricol, lichidarea rămășițelor de lucrare a pământului în parte, în arendă și a oricăror alte forme ale exploatării omului de către om în agricultură a devenit o necesitate obiectivă.”

În mod cert, fără această categorie a țărănimii, chiburimea, colectivizarea avea să ajungă în forma ei finală în scurt timp, comparat cu faza incipientă din 1949 și se va realiza în decursul următorilor trei ani, până în 1962.

Decretul descris mai sus s-a aplicat, desigur și la Romos. Un dosar cu un conținut de 66 de pagini, cu procese verbale și tabele privitoare la aplicarea Decretului 115 din 1959 este dovada vie a acestei acțiuni.

Începută în aprilie 1959, acțiunea de deposedare a unor locuitori de pământul lor s-a desfășurat și în 1960-1961.

Pentru aplicarea Decretului 115/1959, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Orăștie, a numit o comisie care să aplice decretul pe raza comunei Romos. Potrivit documentului anexat în dosarul de aplicare a Decretului 115/1959, comisia era alcătuită din următorii membri: delegatul raionului ca președinte reprezentat de Rusu Petru, președinte ca membru reprezentat de Șandru Petru, secretar ca membru reprezentat de Turcu Vasile, delegat G.A.S. ca membru reprezentat de Bodișteanu Ioan, inginer agricol ca membru reprezentat de Romcea Aurel, deputat ca membru erau Lugojan Andrei, Nistor Ioan, Ștefan Ioan, iar agentul fiscal era reprezentat de Popovici Victor.

Odată numită comisia s-a trecut la aplicarea decretului, care se făcea pe baza unei cereri formulate de către proprietarul de teren, cereri care conțineau cam aceleași precizări: „Cu respect vă rog a întocmi formele legale pentru predarea suprafeței de 0, 35 ha teren arabil ce se află în hotarul Romosului. Solicit aceasta întrucât este departe și nu-l pot munci în condițiuni bune”. Cererea aparține lui Popa Maria, domiciliată în Romos, semnată la 27.03.1960. În alte cazuri se invoca: „Subsemnatul…de profesiune muncitor la U.M.C., cu repect vin a vă ruga a-mi primi o suprafață de teren arabil ce vreau să-l predau de bunăvoie statului cu Decretul 115”. Cererea aparține lui Vasiu Ioan, semnată la Romos la 30.10.1959. Explicația dată de acest locuitor, că avea o ocupație de muncitor la U.M.C. și nu își poate lucra pământul, e posibil să ascundă teama dea nu-și pierde slujba de la stat.

În lipsa unei cereri scrise, în situația în care proprietarul se împotrivea ideii de Decret 115, acestuia i se trimitea o „înștiințare” prin care i se făcea cunoscut faptul că terenul i-a fost confiscat conform Decretului 115/1959. Ulterior proprietarul semnează cu mențiunea „Am luat la cunoștință”. Avem ca dovadă procesul verbal de înștiințare a cetățeanului Simoaie Aurel, încheiat la data de 8 noiembrie 1959 prin care i se confiscă conform Decretului 115/1959 o suprafață de 3 ha teren arabil.

Analiza asupra Decretului ne arată o formă de pretext foarte bine argumentată pentru aplicarea acestuia. Justificarea vine din faptul că se vor face investiții masive în îmbunătățiri funciare respectiv (îndiguiri, irigații etc.), în altă ordine de idei se folosește și justificarea legată de faptul că inginerii agricoli – specialiști ai agriculturii socialiste, desigur- doar prin alicarea acestui Decret, pot obține rezultate mai bune.

În concluzie, decretul pe care l-am comentat atât în cadrul său genereal, cât și aplicat la nivelul localității Romos, a reprezentat o piatră de hotar între lumea veche și lumea nouă a organizării agriculturii. Prin acest decret se poate spune un "adio" lumii vechi și un "bun-venit" lumii noi. Romosanii își dau seama încet-încet de acest lucru, nu îl aprobă, însă Sistemul era peste ei și peste dorințele lor. Așadar, construcția socialistă desfigurează individul făcându-l nesemnificativ față de modernizarea pe care doar comunismul o poate face. Aplicarea Decretului 115 a fost o etapă premergătoare care a dus la desființarea proprietății particulare agricole, iar actele și cererile făcute pentru a fi aplicate prevederile acestuia erau scutite de orice taxe și impozite (a se citi în cheie ironică) – măcar dacă nu mai aveau pământ să se știe că nu mai plăteau taxele aferente.

COLECTIVIZAREA AGRICULTURII DIN SATUL ROMOS

Cererile de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.)

Pentru a intra în gospodaria agricolă colectivă era nevoie să se facă o cerere scrisă în care era specificat numele și prenumele, domiciliul, averea pe care o poseda, cu mențiunea că intrarea membrului era liber comsimțită. Cererea era semnată de toți membrii familiei care au intrat în gospodarie, peste 16 ani. (a se vedea Anexa 3)

Consultând cererile de înscriere în C.A.P., la acea vreme G.A.C., ale locuitorilor din satul Romos, reiese faptul că acestea au început să fie întocmite încă din anul 1959, an în care a și început procesul de colectivizare în satul Romos, proces care s-a încheiat la data de 8 februarie 1962.

„În 1959 am fost obligati din partea partidului și a activiștilor de partid să ne înscriem în colectiv în luna lui april”, relatează Lomonar Nicolae.

Analizând relatarea lui Lomonar Nicolae, observăm că istoria se repetă. Așadar, la fel ca și în cazul întovărășirii, țăranii romosani nu au intrat de bună voie în colectiv, ci aceștia au fost obligați. Asociind cele spuse de Lomonar Nicolae referitor la obligarea sătenilor de a intra în colectiv, cu cele menționate de Ivan Anuța în interviul acordat pentru întovărășire, în care spunea că în Romos au venit “trupe serioase” pentru a-i obliga pe țărani să se înscrie în colectiv, ajungem la concluzia că aceste “trupe serioase” de activiști de partid au venit în Romos în anul 1959.

În cea mai mare majoritate, cererile întocmite și semnate în 1959 au fost resemnate și redatate în anul 1962 în perioada 3-8 februarie și aveau mențiunea: „Îmi susțin cererea și mă prezint la inaugurare”, sau „Îmi mențin cererea și mă prezint la inaugurarea G.A.C.”, sau „Sunt de acord cu inaugurarea G.A.C si voi lua parte la inaugurare”. (a se vedea Anexele 4, 5, 6, 7)

Conform celor povestite de persoane care au luat parte la colectivizare, persoane pe care de altfel le-am și intervievat, după anumite etape de pregătire psihologică a țăranilor de către activiștii de partid, în anul 1959 au fost întocmite de cererile de înscriere în colectiv. Pregătirea pshiologică a țăranilor se făcea în așa fel încât aceștia să creadă că totul e spre binele lor. Un astfel de exemplu îl avem și în „Statutul Model al Gospodariei Agricole Colective”, la capitolul 1 intitulat „Scopuri și sarcini”, art. 2 „Să învingem complect întunericul, precum și starea înapoiată a gospodăriei mici individuale. Folosind tractoarele și mașinile agriole, puse la dispoziție de stat prin S.M.T., cât și animalele noastre de tracțiune și aplicând metodele agrozootehnice înaintate, să obținem o producție sporită în agricultură și în creșterea animalelor, producție care să întărească gospodăria colectivă și să ne asigure nouă, cât și familiilor noastre o viață îmbelșugată și un viitor fericit.”

Raționalizând profund acest articol din „Statutul Model al Gospodăriei Agricole Colective”, concluzionăm că articolul era mai mult decât o etapă de pregătire psihologică, era o propagandă în adevăratul sens al cuvântului, o propagandă care avea ca scop intrarea unui număr cât mai mare de țărani în colectiv. Cel puțin la nivelul satului Romos, doar o mică parte de săteni s-au lăsat înșelați de această propagandă.

Urma să fie inaugurat noul G.A.C. Tot aceste persoane intervievate povestesc că se zvonise la acea vreme că pentru a putea fi încheiată colectivizarea și inaugurat noul G.A.C., la acea adunare trebuiau să ia parte și să-și dea acceptul minim 70% dintre cei care anterior se înscriseseră în G.A.C. La auzul acestei condiții majoritatea țăranilor au plecat din localitate în acea duminică, pentru a împiedica realizarea G.A.C. la Romos.

În acest sens dăm interviul lui Lomonar Nicolae, care relatează: „Înainte de a se face inaugurarea ne-am adunat tăți țăranii, și ne-am aunat la școala comunei și am citit statutul colectivizării. Statutul avea un articol între care dacă nu se prezentau 70% din membrii cooperatori nu era valabilă adunarea generală. Și noi am făcut așa bine, că prin iulie s-o făcut programarea, dar numai oamenii mai slabi din sat or venit la adunare, restul tăți or plecat la munte, cu motivu că se duc cu sare la boi, și nu or fost la adunare. Și s-o mai amânat tri ani de zile colectivizarea, până în 1962”.

Analizând cu atenție interviul lui Lomonar Nicolae, reies câteva lucruri spectaculoase despre majoritatea țăranilor romosani. În primul rând, după cum am văzut și în subcapitolul “Introducerea sistemului de cote”, majoritatea țăranilor romosani se documentau și se înștiințau cu privire la puținele lor drepturi. În cazul de față, romosanii au lecturat, au memorat prevederile „Statutului Model al Gospodăriei Agricole Colective”. Prin acest aspect observăm că romosanii nu erau doar oameni harnici, buni gospodari, ci erau și oameni cultivați, care nu se bazau pe principiul “muncesc nu gândesc”, ci dimpotrivă ei făceau exact contrariul, gândeau și munceau. Romosanul știa cât de importantă era informația, știa că informația înseamnă putere și totodată el mai știa că “cine are carte, are parte”!

În cel de-al doilea rând, trebuie să remarcăm ambiția romosanilor de a se impune în fața colectivizării, pe cât de mult a fost posibil. Bineînțeles, în cazul de față impunerea nu a putut fi sancționată de comuniști, deoarece însăși comuniștii au afirmat că este nevoie să se prezinte 70% dintre membrii cooperatori pentru a fi valabilă adunarea.

În fond, două lucruri sunt importante: cunoașterea drepturilor și unitatea romosanilor. Fără acestea în mod cert colectivizarea nu ar fi fost amânată în anul 1959.

În continuare, potrivit cererilor de înscriere în colectiv, observăm că Lomonar Nicolae a rostit adevărul, deoarece parcurând aceleași documente, reiese că o mică parte dintre cei înscriși s-au prezentat la adunare, aceștia fiind în număr de 44 de persoane care erau înscriși cu: 95.90 ha teren arabil, 31.78 ha fânaț, 1.08 ha vii, 7.23 ha livadă, 2 boi, 8 vaci, 4 capete tineret bovin, 21 cabaline, 21 care, 7 căruțe, 26 pluguri, 21 grape, 6 prășitoare, 1 semănătoare, 45 brațe de muncă între 16-60 ani, 31 brațe de muncă peste 60 ani. (a se vedea tabelele 4.1., 4.2.,4.3., 4.4.)

Nefiind prezenți 70% dintre cei înscriși, Gospodăria Agricolă Colectivă nu a putut fi înființată și de asemenea inaugurată, dar consecințele urmau să le tragă tot țăranii. „Din ‘59 când meream pe la Deva, sau la sfatul raion Orăștie, ne zâceau revoluționari și să ieșim afară. Noi am fost dupa aia tot petați.” Romosanii au rămas revoluționari pentru regimul comunist, însă astăzi termenul de “revoluționar” este înlocuit cu ceea ce înseamnă a fi iubitor de pământ, de proprietate.

Au urmat alte etape de pregătire psihologică a țăranilor, alte lămuriri, alte metode de a-i determina să fie de acord cu colectivizarea. Țăranii erau presați și amenințați din toate părțile. Lomonar Ioan redă una din discuțiile cu activiștii de partid:” te scri ori nu te scri? Is două variante. De nu te scri rămâi cu noi, adică îl închideau și a doua variantă, auzi mă! Îți dăm fata afara de la școală și copilul de la Câmpeni de la profesională. Securiștii or știut tot despre familie.” Cazul expus de Lomonar Ioan este identic cu cel al familei Stăncioiu (a se vedea subcapitolul “Întovărășirea-anticamera colectivizării”), când pentru a-și realiza scopurile, comuniștii apelau la neinchipuitele amenințări asupra familiei.

În anul 1960 s-au mai înscris de bună voie pentru colectivizare încă 36 de țărani cu: 81.81 ha teren arabil, 23.86 ha fânaț, 1.35 ha vie, 3.96 ha livadă, 7 boi, 8 cabaline, 19 care, 9 căruțe, 23 pluguri, 15 grape, 3 prășitoare, 1 semănătoare, 61 brațe de muncă între 16-60 ani, 12 brațe de muncă peste 60 ani. (a se vedea tabelele 4.1., 4.2.,4.3., 4.4.) Însă tot nu erau suficienți. Colectivizarea trebuia făcută la nivel de localitate, așadar pentru a-i mai amărî pe țărani, li s-a luat pământul care era mai aproape de sat și li s-a dat pământ în alte localități învecinate. Se spunea că așa sunt ordinele de sus. Pentru a-și lucra pământul înlocuit, țăranii trebuiau să meargă kilometrii întregi cu animalele s-au chiar și pe jos, când făceau lucrări la care nu erau folosite animalele, însă pământul tot îl lucrau.

Se credea că anul următor se vor înscrie mai mulți cetățeni romosani, dar nu a fost să fie. Astfel că, în anul 1961 se înscriseseră un număr de 15 țărani cu tot ce aveau ei: 38.75 ha teren arabil, 11.16 ha fânaț, 0.29 ha vie, 2.46 ha livadă, 2 boi, 5 vaci, 12 cabaline, 13 care, 2 căruțe, 9 pluguri, 8 grape, 1 prășitoare, 28 brațe de muncă între 16-60 ani și 3 brațe de muncă peste 60 ani. (a se vedea tabelele 4.1., 4.2.,4.3., 4.4.)

Pentru a urmări ce se întâmplase în anul următor, respectiv în anul 1962, facem o combinație între interviuri și cercetarea din arhivă, în momentul de față cererile de înscriere în C.A.P.

Urmează anul 1962. Directivele spun că procesul de colectivizare trebuia încheiat la nivel de țară. La începutul anului 1962 partidul comunist român își propusese să încheie procesul de colectivizare la nivel național, iar la nivelul satului Romos cuvintele „n-ai încotro” sau „n-ai scăpare” erau auzite tot mai des.

Activiștii de partid și cei cu propaganda mișunau prin sat. Se vorbeșe și azi de „duba neagră”. Toți cei care făcuseră cererea de înscriere în G.A.C în anul 1959 au fost obligați să meargă la primărie și să semneze din nou cu mențiunea că sunt de acord cu înființarea G.A.C., în caz contrar erau luați cu duba neagră, iar la întoarcere semnau necondiționat.

“În 1962 s-o făcut colectivizarea forțat, n-or mai întrebat pe nimeni nimic și or folosit cererile din 1959. Ei or ținut cererile din ‘59 că s-or gândit că odată tot cedăm. În 1962 o dat Gheorghiu Dej ordin să se facă forțat”. Analizând acest interviu, este necesar a remarca termenul de „forță” care denotă atâtea lucruri despre “atotputernicul” Partid Comunist. În primul rând, romosanul intervievat ne arată prin descrierea faptelor membrilor de partid că regimul vremii a fost unul totalitar, de o cruzime formidabilă, pe dealtă parte observăm că încheierea colectivizării nu s-a realizat la Romos sub nicio formă de bună voie, fapt ce i-a făcut pe activiști să apeleze la forță.

Dacă în primii ani de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă, respectiv 1959-1960, potrivit cererilor de înscriere în colectiv, sătenii dețineau foarte multe animale și utilaje, unele din acestea în 1962 au fost tăiate de pe cererea de înscriere a titularului, deoarece între timp au fost vândute, țăranii știind că oricum le vor fi luate de colectiv. Membrii gospodăriei vor aduce în patrimoniul acesteia pe lângă pământ, ca bunuri colective, animale de muncă cai, boi, bivoli, catâri și alte animale de tracțiune, unelte agricole plug, semănătoare, mijloace de transport și altele, sămânță pentru însămânțarea terenului, furaje necesare pentru animalele aduse în gospodărie, mijloacele pentru prelucrarea produselor agricole.

Lomonar Nicolae relatează că: „Atunci a fost forța cea mai mare pe noi, în 1962 și tot pe cererile care or fost vechi le-am resemnat iar. Da ce s-o întâmplat?! Înainte să se înființeze colectivul la Romos erau cam 200 de perechi de boi, erau 600 de vaci, erau 400 de cai. Noi ca țărani aveam dreptul la 1 vacă și 2 junci, restul toate intrau în patrimoniul colectivului. Și atunci lumea o început să vândă din animale și în 1962 au avut dreptul că dacă am avut o vacă pe cererea aia veche, am putut-o șterge de pe cerere că asta nu o mai am, calul ăsta nu îl mai am, grapa nu o mai am, alea mi le-o șters. După aia în 1962 ori am vrut ori n-am vrut, au fost obligați să intrăm în colectiv”.

Pentru a demonstra spusele celui intervievat atașăm un exemplu de cerere de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă din satul Romos. Conform cererii numărul 113 a lui G.I., în 1959 acesta deținea 3,86 ha teren, 2 boi, 1 vacă, 1 car, 1 plug, 1 grapă, 1 prășitoare. Analizând cererea rezultă că în 1962, G.I. are aceeași suprafață de teren, utilajele declarate în 1959, dar nu mai are boii și vaca, acestea fiindu-i șterse de pe cerere deoarece le-a vândut. Așadar țăranii au ales să își vândă animalele, uneltele și alte bunuri pentru a-și face un ban (care spre dezamăgire lor a trebuit să îl dea colectivului) și pentru a nu le aduce în patrimoniul colectivului.

Am amintit de atâtea ori că romosanii nu au fost de acord cu procesul de colectivizare, aducând fel și fel de argumente de-a lungul cercetării, însă pentru a completa lista, doresc să mai aduc un argument, mai special, de bază, un argument pe care nu l-am depistat doar de la intervievați, ci dimpotrivă l-am depistat și în intregul “Dosar cu cereri de înscriere în C.A.P.” Așadar, aceste documente scrise dovedesc că romosanii într-adevăr nu au dorit colectivizarea și că cele afirmate de ei în interviurile luate nu contravin realității istorice și că nu în mod cert nu sunt fabulări ale sătenilor.

Conform „Statutului Model al Gospodăriei Agricole Colective”, membrii gospodăriei care își vânduseră animale de muncă în ultimii doi ani înaintea înscrierii în G.A.C., au fost nevoiți să achite gospodăriei colective contravaloarea acestora.

Este important de menționat faptul că toți cei 259 de țărani care s-au opus până acum colectivizării și-au resemnat cererile în doar câteva zile, respectiv din 5 până în 8 februarie 1962.

O relatare interesantă asupra anului 1962 o găsim la săteanul Lomonar Damian, care spune că: „O fost o propagandă mare pe noi și toată lumea o înțeles că nu se mai poate altfel, pentru că satele învecinate cu Romosul erau înainte cu mult făcute colectiv. La Vinerea, la Turdaș o fost făcut colectivul mai înainte ca la noi”.

Așadar în anul 1962 au resemnat cererile de înscriere în G.A.C., 259 de țărani care se înscriseseră cu: 681.27 ha teren arabil, 239.95 ha fânaț, 7.07 ha vie, 7.19 ha livadă, 49 boi, 40 vaci, 14 tineret bovin, 89 cai, 167 care, 45 căruțe, 180 pluguri, 159 grape, 48 prășitoare, 1 cazan țuică, 1 atelier fierărie, 315 brațe de muncă între 16-60 ani, 169 brațe de muncă peste 60 ani. (a se vedea tabelele 4.1., 4.2.,4.3., 4.4.)

În ceea ce privește resemnatul cererilor de înscriere în G.A.C., atât din 1962, cât și câteva cereri din 1960 și 1961, avem de-a face cu o problemă interesantă. În primul rând, consultând cu o mare atenție “Dosarul cu cererile de înscriere în C.A.P.” din arhiva Primăriei Romos, am depistat pe un număr nu foarte mare din cereri o posibilă falsificare a semnăturilor sătenilor. Așadar, pe aceste cereri-problemă, semnăturile țăranilor din anul 1959 nu coincid cu cele întreprinse ulterior. În al doilea rând, o parte dintre țăranii intervievați nu își amintesc a fi resemnat cererile de înscriere. Momentan acest aspect rămâne o enigmă pentru noi, însă cu siguranță dacă aceste documente-problemă ar fi analizate de grafologi, adevărul istoric ar fi scos la lumină.

În concluzie, pentru țăranii romosani perioada 1959-1962 a fost una cumplită, o perioadă în care romosanii au pierdut sfâșietorul răbzoi de apărare a proprietății pământului și a celorlalte bunuri, în fața comuniștilor nedrepți. Chiar dacă războiul a fost pierdut trebuie remarcat faptul că în satul Romos, Gospodăria Agricolă Colectivă s-a realizat după 13 ani de la declanșarea procesului de colectivizare la nivel național, 13 ani de luptă crâncenă cu o ideologie ostilă țăranilor.

Tabel 4.1. Cereri de înscriere în colectiv pe anii 1959-1962, după categoria tipurilor de teren sătenilor

Tabel 4.2. Cereri de înscriere în colectiv pe anii 1959-1962, privind animalele sătenilor

Tabel 4.3. Cereri de înscriere în colectiv pe anii 1959-1962, privind uneltele agricole ale sătenilor

Tabel 4.4. Cereri de înscriere în colectiv pe anii 1959-1962, privind brațele de muncă

Încheierea colectivizării

Pe baza procesului verbal din 8 februarie 1962, găsit în fondul arhivei primăriei Romos, am putut înfăptui momentul încheierii procesului de colectivizare din cadrul satului Romos. Așadar, la data de 8 februarie 1962 are loc adunarea generală a țăranilor din satul Romos înscriși în Gospodăria Agricolă Colectivă. Pentru început tovarășul Primsecretar anunță ordinea de zi, pentru ca la punctul al doilea din același document, să afăm că este dezbătută denumirea noii Gospodării Agricole Colective din satul Romos. În urma dezbaterilor se va ajunge la concluzia că numele ideal pe care îl va purta gospodăria agricolă este „Drumul belșugului”. (a se vedea Anexele 8, 9, 10) Referitor la „Drumul belșugului” am putea spune că dintre toate lucrurile întreprinse de comuniști la nivelul satului Romos, cel mai rațional și mai de înțeles este reprezentat de numele adoptat noii gospodării agricole colective. Cu siguranță comuniștii s-au bazat în adoptarea acestui nume pe realitățile vremii. Aceștia au înțeles că Romosul prin geografia sa este un sat îmbelșugat, însă nu au înțeles că pentru a mai avea acest belșug nu totul se rezumă la natură, la geografie, ci și la oamenii care muncesc pământul.

Tot din procesul verbal de înființare al Gospodăriei Agricole Colective mai aflăm că Secretarul Sfatului Popular al comunei Romos face o dare de seamă din care rezultă că 340 de familii din satul Romos, întovărășiți și individuali au trecut la noua formă de lucrare a pământului în Gospodăria Agricolă Colectivă. Din darea de seamă reiese faptul că fruntașii în munca de lămurire pentru înscrierea țăranilor din Romos în Gospodăria Agricolă Colectivă au fost: I.S., S.N., B.V și alții.

Adunarea generală stabilește și aprobă comitetul de conducere care va fi condus din nouă membrii. Comisia de revizie era compusă din trei membrii, iar comitetul de conducere va fi compus din „oameni buni, harnici și de nădejde”.

În cuvântarea sa, tovarășul I.L președinte al Gospodăriei Agricole Colective din Romos mulțumește adunării generale pentru încrederea acordată și promite în fața adunării că va munci cinstit, cerându-le și celorlalți colectiviști să muncească în Gospodăria Agricolă Colectivă așa cum au muncit în gospodăriile lor. Din cele povestite de bătrâni aflăm că niciodată ei nu au putut să lucreze în G.A.C. precum munceau altădată în propria lor gospodărie fiindcă știau că nu muncesc pentru ei.

Printre altele, povestește Lomonar Damian, gospodar din satul Romos care a luat parte la acea adunare, că Tovarășul Primsecretar i-a cerut primarului de la acea vreme, Șandru, să citească „Statutul Gospodăriei Agricole Colective”. Tot de la aceeași persoană aflăm că sătenii s-au opus, ei dorind ca unul de al lor să citească statutul, deoarece auziseră că în acest statut, care viza demersul noii gospodării agricole, era un paragraf foarte important pentru ei, iar dacă statutul era citit de către primarul de la acea vreme, erau convinși că acesta ar fi omis să citească acel paragraf.

„Eu am fost pus de oameni să citesc statutul”, povestește Lomonar Damian. Tot acesta spune că acolo era menționat faptul că toate culturile însămânțate în toamna anului 1961 să fie recoltate în vara anului următor de către propietari, adică de către țăranii care semănaseră și abia apoi pământul să fie luat de Gospodăria Agricolă Colectivă.

Pentru a dovedi verdicitatea celor spuse de romosanul Lomonar Damian, vine în ajutor același proces verbal care consemnează: “La întrebările mai multor oameni din sală, tov. Președinte al Prezidiului, tov. Primsecretar al Raionului de Partid Orăștie, arată celor prezenți că, grâul însămânțat în toamnă va rămâne recoltă întreagă fiecăruia care l-a însămânțat”. În ceea ce privește, viile de la Romos, acestea fiind plantate pe suprafețe mici și cu mulți hibrizi, s-a decis ca să rămână la fiecare propietar în cele 30 de ari. În afara suprafeței acoperite cu construcții, fiecărei gospodării intrată în gospodăria colectivă, îi va fi lăsată în folosința personală o parcela de pământ în suprafața de 20-30 de ari.

Tot din procesul verbal care a încheiat colectivizare în satul Romos aflăm că la următoarea ședință trebuiau să fie aleși brigadieri, contabili, casieri și alți funcționari.

Așadar pentru a înțelege rolul acestor funcționari, vine în ajutorul nostru „Statutul Model al Gospodăriei Agricole Colective” din care aflăm că de administrarea colectivului se ocupa adunarea generală, iar în intervalul dintre adunări conducerea era făcută de un consiliu a căror membrii erau aleși din adunarea generală. Atribuțiile adunării erau foarte diversificate, ocupându-se cu alegerea președintelui, a consiliului de conducere și comisiei de revizie, cu primirea și excluderea membrilor din gospodărie, cu aprobarea planului de producție anual, cu bugetul de venituri și cheltuieli, cu normele de lucru și evaluarea lucrărilor în zile de muncă, cu aprobarea contractelor cu S.M.T., cu regulamentul de ordine interioară a gospodăriei colective, precum și cu toate contractele efectuate de către gospodărie cu diverse instituții.

Consiliul de conducere al gospodăriei era ales pe o perioadă de 2 ani, fiind compus din 5-9 persoane în funcție de mărimea gospodăriei, având obligația de a răspunde în fața adunării generale a membrilor gospodăriei. În ceea ce privește președintele gospodăriei, acesta era ales de către adunarea generală pe o perioadă de 2 ani, având sarcina de a conduce toate activitățile zilnice ale gospodăriei. Tot din funcțiile de conducere făceau parte și brigadierii, ce se ocupau de calcularea zilnică a muncii efectuate de fiecare membru din brigada sa, după care treceau în situația de evidență a fiecărui membru zilele de muncă efectuate, la care se mai adaugă șefii de ferme și vicepreședintele ce erau aleși din rândurile membrilor gospodăriei pe o perioadă de cel puțin doi ani. Un alt funcționar important era contabilul, ales dintre membrii gospodăriei și/sau din afara gospodăriei colective. Toate documentele și actele justificate pe care le întocmea contabilul trebuiau să aibă semnătura sa, precum și a președintelui sau vicepreședintelui gospodăriei colective. În sfârșit, controlul fiecărei decizii luate de oricare membru din funcțiile de conducere a gospodăriei colective era făcut de către comisia de revizie ce era alcătuită din trei membrii aleși pe o perioadă de doi ani.

Revenind la procesul verbal, aflăm că adunarea responsabilă cu înfăptuirea colectivului (a se vedea Anexele 12, 13, 14) se încheie printr-o scurtă cuvântare a tovarășului Președinte al Prezidiului care “urează la tot colectivul din Romos spor la muncă și le mulțumește că au participat în număr atât de mare. Le urează viață lungă, fericită și să lucreze să facă din comuna Romos, comună fruntașă în Raionul Orăștie”. (a se vedea Anexele 8, 9, 10)

În cele din urmă, la data de 11 februarie 1962, la Deva se aprobă constituirea Gospodăriei Agricole Colective din satul Romos, raionul Orăștie cu denumirea „Drumului Belșugului”. (a se vedea Anexa 11)

În concluzie, momentul încheierii proesului de colectivizare reprezintă pentru țăranii Romosului începerea unei noi forme de muncă în agricultură ce va dura până în anul 1990, timp în care țăranul: “Când iese pe câmp, […] tot își mai aruncă privirea către fostul lui ogor, [trecându-i] un ac prin inimă, ușor.”

CONCLUZII

Procesul de colectivizare a fost unul dintre cele mai mari dezastre pentru țărănimea, agricultura și economia românească, ce a avut loc în istoria României. Colectivizarea pământului, proces impus de comuniști după modelul colhozurilor din Rusia Sovietică, a reprezentat o nouă formă de muncă a pământului, precum și o nouă formă de „propietate”- propietatea colectivă.

Începută la nivel național prin decretul 82 din martie 1949, colectivizarea, la nivelul satului transilvănean Romos, a cunoscut câteva etape grele și distrugătoare pentru țăranii romosani, etape fără de care transformarea socialistă a agriculturii în satul cercetat s-ar fi făcut mult mai greu.

Respectând ordinea cronologică a acestor etape-eveniment, afirm că prima mare etapă premergătoare colectivizării pentru Romos a fost reforma agrară din 1945 care în lipsa moșierilor i-a lovit pe o mare parte din etnicii sași, aici intrând cei care au luptat alături de Germania lui Hitler. Important este de reținut că reforma le-a confiscat sașilor nu numai pământul, ci și o parte semnificativă din celelalte bunuri, iar consecințele au fost distrugătoare pentru această etnie. Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm că nici în ziua de astăzi etnicilor sași nu le-a fost retrocedat pământul. Ca etapă premergătoare, reforma din 1945 a avut rolul de a pregăti terenul pentru ceea ce avea să fie colectivizarea, bineînțeles reforma a fost și o mare propagandă a comuniștilor prin care ieșea în relief „bunătatea” și „interesul” (ascuns) a noului guvern, față de țărănime.

Sistemul cotelor, impus încă din 1948, a fost una dintre cele mai teribile mijloace de impunere a colectivizării, mijloc care pentru romosani a fost o adevărată golgotă. Prin sistemul obligatoriu de cote, comuniștii urmăreau distrugerea gospodăriei țăranilor, în special a țăranilor înstăriți, care se opuneau vehement colectivizării. În acest sens, la Romos urmează o altă etapă premergătoare, lichidarea chiaburilor. Chiaburii, ca pricipali dușmani ai comunismului și ai colectivizării trebuiau eliminați, suprimați, distruși, într-un cuvânt comuniștii au purtat un război fără cruțare față de această clasă a țărănimii.

Pentru Romos sistemul de cote și lichidarea chiaburilor au fost două etape-eveniment care s-au aflat mână-n mână și prin care comuniștii au reușit să întreprindă mari progrese în declanșarea colectivizării.

Pentru a face progrese mai mari în realizarea colectivizării, comuniștii au declanșat asupra romosanilor întovărășirea și Decretul 115 din 1959, care au fost ultimele etape premergătoare colectivizăii asupra localității. Primul eveniment, întovărășirea, s-a declanșat în Romos destul de târziu, abia în anii 1959-1960, în urma unor puternice amenințări asupra țăranilor, precum pierderea locului de muncă, neprimirea copiilor la școli etc. Analizând acest eveniment, iasă în relief faptul că prin întovărășire, comuniștii doareau să îl obișnuiască pe țăran cu munca în colectiv, metodă de care acesta nu era atras.

În sfârșit ultima etapă, ascunsă sub Decretul 115 din 1959 vine ca o lovitură puternică ce trebuia să pună capăt oricărei „forme de exploatare a omului de către om” existentă în Romos. Decretul i-a adus și mai aproape pe romosani de ceea ce înseamnă colectivizarea, de ceea ce înseamnă distrugerea țărănimii.

În urma cercetării am concluzionat că rădăcinile colectivizării agriculturii de la Romos au stat în toate aceste etape prezentate succind anterior. Etapele au fost extrem de grele pentru țăranii romosani, dar cu toate acestea încheierea colectivizării s-a realizat numai în februarie 1962, an în care s-a declarat ca încheiată întreaga colectivizare la nivel național. Anul 1962 ne arată o seamă de lucruri despre țăranii romosani, în primul rând apropierea romosanului față de pământul moștenit din tată-n fiu, apropiere ce s-a datorat statutului liber și dreptului de propietate pe care romosanii l-au avut încă din cele mai vechi timpuri, fapt care reiese din Bula de aur a regelui Andrei al II- lea din anul 1222. Spre deosebire de alți ardeleni, romosanii au fost obișnuiți să aibă propriul pământ, iar acest lucru explică în mod clar de ce la Romos colectivizarea sa impus atât de greu, și bineînțeles s-a realizat în ultima clipă. Pe lângă aceste aspecte, anul 1962 ne mai arată curajul, puterea, lupta pe care romosanii le-au avut în timpul neînchipuitelor etape premergătoare colectivizării ce au durat aproape două decenii, cel din urmă deceniu fiind foarte asupritor cu țăranii.

Chiar dacă romosanii, la fel ca și ceilalți țărani, au pierdut această bătălie nejustă, trebuie să admirăm curajul lor și să nu uităm că acești oameni și-au iubit pământul ca pe propria viață. De ce? Pentru că în fond pământul înseamnă viață!

Cercetarea de față este limitată la o perioadă de aproape două decenii (1945-1962), perioadă care se finalizează odată cu încheierea transformării socialiste a agriculturii în satul Romos. Lucrarea de față poate reprezenta un punct de plecare pentru o viitoare cercetare întreprinsă în cadrul aceleași localități și de ce nu pe aceleași subiect, deoarece pentru Romos și pentru oricare altă localitate, colectivizarea nu se oprește odată cu anul 1962, ci dimpotrivă perioada 1962-1989 este cea care arată cum a fost noua formă de lucrare a pământului, ce metode și tehnici s-au folosit, care a fost soarta romosanilor, ce utilitate mai aveau gospodăriile lor, au crezut romosanii că vor veni vremuri în care colectivul va fi deființat și pământul retrocedat etc.? Toate acestea reprezentând puncte de plecare spre o nouă cercetare, sau cel puțin o eventuală direcție de cercetare.

BIBLIOGRAFIE

I Surse inedite:

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cu actele privind lucrările cu Decretul 115 din 1959.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhiva, Dosar Evidența Funciară a satului Romos/1958-1959.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar 1956 Cuprinzând Lucrările de aplicare a Decretului 81 modificat în 1956.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar nr. 2- Reforma agrară din 1945-1946.

II Lucrări generale:

Bărăgan Andrea Ramona, Stoica Alexandra, Nucuță Corina Ioana, Romos-centru de cultură și civilizație transilvăneană, Editura Sigma Plus, Deva, 2003.

Clemente Constantin, Bujor Vulcu, Monografia comunei Romos, manuscris,1978.

Comuniștii și proprietatea particulară, Editura Partidului Comunist Român, București, 1946.

Consiliul local Primăria comunei Romos, Romos 800 de ani, Editura Transilvania Interpress, Deva, 2006.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, RAPORT FINAL, Bucuresti, 2006.

Eugen Denize, Mâță Cezar, România comunistă, statul și propaganda 1948-1953, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Gheorghe Vornicu, Umbra lui Horea, Editura Eminescu, București, 1973.Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Cluj-Napoca, 2007.

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999.

Ioan Sebastian Bara, Denisa Toma, Ioachim Lazăr (coord.), Județul Hunedoara, Monografie, Vol. II (Economie și societate), Editura Emia, Deva, 2012.

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, București, Editura Corint, 2012.

Peter Hügel, Istoria unui suicid anomic, Dizolvarea comunității săsești Transilvania, Editura Aradul Cultural, 1999.

Ruxandra, Ivan, Transformarea socialistă. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, București, Editura Polirom, 2009.

Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990.

III Lucrări speciale:

Dan Cătănuș, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol I, 1949-1953, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000.

Dan Cătănuș, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, voII, 1953-1956, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.

Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), București, Editura Polirom, 2005.

Rezoluția Ședinței Plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949.

Sanda Borșa, Colectivizarea agriculturii în fosta regiune administrativă Cluj (1949-1962), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012.

IV Presă:

Nicolae Dragusin, Stalinism și colectivizare în URSS, Romania liberă, 23 ianuarie 2009.

Nicolae Dragusin, Colectivizarea, distrugerea propietății și a omului, Romania liberă, 19 februarie 2009.

V Surse electronice:

Legea Nr. 187 din 23 martie 1943 pentru înfăptuirea reformei agrare, http://www.monitoruljuridic.ro, accesat 5 martie 2015.

Ion Păun Otiman, Drama satului și țăranului român într-un secol de iluzii, dezamăgiri și speranțe, http://www.acad.ro, 20.06.2007, accesat 1 martie 2015.

VI Interviuri:

Lomonar Damian, născut în 1929, țăran și șofer, Romos, noiembrie 2014.

Lomonar Elena, născută în 1930, contabil C.A.P. Beriu din 1973, Romos, aprilie 2015.

Lomânare Mișu, născut în 1931, țăran, Romos, ianuarie 2015.

Lomonar Ioan, născut în 1940,țăran, Romos, decembrie 2015.

Lomonar Nicolae, născut în 1926, țăran și vornic, Romos, noiembrie 2014.

Ivan Anuța, născută în 1938, intelectual, Romos, aprilie 2015.

Ordean Anuța, născută în 1939, țărancă, Romos, martie 2015.

Ordean Dorel, născut în 1963, nepot de chiabur, Romos, ianuarie 2015.

Anexe

Anexa 1

Singurul document referitor la chiaburi din cadarul arhivei primăriei Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar nr. 2- Reforma agrară din 1945-1946

Anexa 2

Fragment din Decretul 115 din 1959

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cu actele privind lucrările cu Decretul 115 din 1959.

Anexa 3

Model cerere de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 4

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 5

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 6

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 7

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 8

Procesul verbal de închieiere a Gospodăriei Agricole Colective în Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 9

Procesul verbal de închieiere a Gospodăriei Agricole Colective în Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 10

Procesul verbal de închieiere a Gospodăriei Agricole Colective în Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 11

Documentul prin care Deva aprobă constituirea G.A.C. în satul Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 12

Unul dintre grajdurile C.A.P.-ului din Romos.

Anexa 13

Unul dintre grajdurile C.A.P.-ului din Romos

Anexa 14

Ruina cântarului principal al C.A.P.-ului Romos.

Anexa 15

Intervievatul Lomonar Nicolae, țăran și fost vornic în vârstă de 89 de ani.

BIBLIOGRAFIE

I Surse inedite:

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cu actele privind lucrările cu Decretul 115 din 1959.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhiva, Dosar Evidența Funciară a satului Romos/1958-1959.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar 1956 Cuprinzând Lucrările de aplicare a Decretului 81 modificat în 1956.

Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar nr. 2- Reforma agrară din 1945-1946.

II Lucrări generale:

Bărăgan Andrea Ramona, Stoica Alexandra, Nucuță Corina Ioana, Romos-centru de cultură și civilizație transilvăneană, Editura Sigma Plus, Deva, 2003.

Clemente Constantin, Bujor Vulcu, Monografia comunei Romos, manuscris,1978.

Comuniștii și proprietatea particulară, Editura Partidului Comunist Român, București, 1946.

Consiliul local Primăria comunei Romos, Romos 800 de ani, Editura Transilvania Interpress, Deva, 2006.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, RAPORT FINAL, Bucuresti, 2006.

Eugen Denize, Mâță Cezar, România comunistă, statul și propaganda 1948-1953, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Gheorghe Vornicu, Umbra lui Horea, Editura Eminescu, București, 1973.Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Cluj-Napoca, 2007.

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999.

Ioan Sebastian Bara, Denisa Toma, Ioachim Lazăr (coord.), Județul Hunedoara, Monografie, Vol. II (Economie și societate), Editura Emia, Deva, 2012.

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, București, Editura Corint, 2012.

Peter Hügel, Istoria unui suicid anomic, Dizolvarea comunității săsești Transilvania, Editura Aradul Cultural, 1999.

Ruxandra, Ivan, Transformarea socialistă. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, București, Editura Polirom, 2009.

Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990.

III Lucrări speciale:

Dan Cătănuș, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol I, 1949-1953, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000.

Dan Cătănuș, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, voII, 1953-1956, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.

Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), București, Editura Polirom, 2005.

Rezoluția Ședinței Plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949.

Sanda Borșa, Colectivizarea agriculturii în fosta regiune administrativă Cluj (1949-1962), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012.

IV Presă:

Nicolae Dragusin, Stalinism și colectivizare în URSS, Romania liberă, 23 ianuarie 2009.

Nicolae Dragusin, Colectivizarea, distrugerea propietății și a omului, Romania liberă, 19 februarie 2009.

V Surse electronice:

Legea Nr. 187 din 23 martie 1943 pentru înfăptuirea reformei agrare, http://www.monitoruljuridic.ro, accesat 5 martie 2015.

Ion Păun Otiman, Drama satului și țăranului român într-un secol de iluzii, dezamăgiri și speranțe, http://www.acad.ro, 20.06.2007, accesat 1 martie 2015.

VI Interviuri:

Lomonar Damian, născut în 1929, țăran și șofer, Romos, noiembrie 2014.

Lomonar Elena, născută în 1930, contabil C.A.P. Beriu din 1973, Romos, aprilie 2015.

Lomânare Mișu, născut în 1931, țăran, Romos, ianuarie 2015.

Lomonar Ioan, născut în 1940,țăran, Romos, decembrie 2015.

Lomonar Nicolae, născut în 1926, țăran și vornic, Romos, noiembrie 2014.

Ivan Anuța, născută în 1938, intelectual, Romos, aprilie 2015.

Ordean Anuța, născută în 1939, țărancă, Romos, martie 2015.

Ordean Dorel, născut în 1963, nepot de chiabur, Romos, ianuarie 2015.

Anexe

Anexa 1

Singurul document referitor la chiaburi din cadarul arhivei primăriei Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar nr. 2- Reforma agrară din 1945-1946

Anexa 2

Fragment din Decretul 115 din 1959

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cu actele privind lucrările cu Decretul 115 din 1959.

Anexa 3

Model cerere de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 4

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 5

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 6

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 7

Fragment din cerere resemnată în 1962

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 8

Procesul verbal de închieiere a Gospodăriei Agricole Colective în Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 9

Procesul verbal de închieiere a Gospodăriei Agricole Colective în Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 10

Procesul verbal de închieiere a Gospodăriei Agricole Colective în Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 11

Documentul prin care Deva aprobă constituirea G.A.C. în satul Romos

Sursa: Primăria Comunei Romos, Fond Arhivă, Dosar cereri de înscriere în G.A.C.

Anexa 12

Unul dintre grajdurile C.A.P.-ului din Romos.

Anexa 13

Unul dintre grajdurile C.A.P.-ului din Romos

Anexa 14

Ruina cântarului principal al C.A.P.-ului Romos.

Anexa 15

Intervievatul Lomonar Nicolae, țăran și fost vornic în vârstă de 89 de ani.