Colectivitatile Locale Si Procesul Decizional

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………….2

Capitolul I – Colectivitățile locale din România

1.1 Noțiunea de colectivitate locală……………………………………………………………………..3

1.2 Evoluția colectivităților locale din România……………………………………………………6    

1.3 Evoluția administrației colectivităților locale în sistemul constituțional românesc.8

Capitolul II – Dreptul colectivităților locale – subramură a dreptului administrativ românesc

2.1 – Dreptul colectivităților locale – rezultat al evoluției dreptului administrativ……..11

2.2 Definirea dreptului colectivităților locale – subramură a dreptului administrativ

Român……………………………………………………………………………………………………………14

2.3 Izvoarele dreptului colectivităților locale……………………………………………………….16

2.4 Normele și raporturile juridice ale dreptului colectivităților locale…………………….20

Capitolul III – Statutul colectivităților locale……………………………………………………21

Cap.IV Principiile dreptului colectivităților locale

4.1  Principii fundamentale……………………………………………………………………………….25

4.2 Principii specifice……………………………………………………………………………………….45

Cap.V Practică judiciară………………………………………………………………………………..46

Concluzii………………………………………………………………………………………………………..64

Bibliografie

Introducere

Admiterea existenței, alături și în cadrul statului, a unor noi subiecte de drept prin acordarea personalității juridice de drept public, unităților administrativ – teritoriale, în care se regăsesc colectivitățile locale, a devenit o filosofie nouă, o abordare deosebită dar și o schimbare a fenomenului normativist în planul reglementării relațiilor sociale din viața administrativ locală.

Ca și în cazul dreptului administrativ căruia i se subordonează, dreptul colectivităților locale evoluează necontenit,fiind supus unei dinamici impuse de înseși nevoile comunităților umane din unitățile administrativ teritoriale, reflectate de succesiunea rapidă a reglementărilor în domeniu, armonizate însă intereselor generale ale statului român.

Motivația alegerii acestei teme a fost analiza stadiului actual al dreptului colectivităților locale, recent format.

Lucrarea este alcătuită din cinci capitole.În primul capitol am prezentat noțiunea de colectivitate locală, evoluția în România și evoluția administrației colectivităților locale în sistemul constituțional românesc.

În al doilea capitol am prezentat dreptul colectivităților locale, izvoarele și normele care îl reglementează.

În al treilea capitol am prezentat statutul colectivităților legale.

În capitolul patru am descris principiile colectivităților locale iar in ultimul capitol am prezentat cazuri din practica judiciară.

Capitolul I – Colectivitățile locale din România

Noțiunea de colectivitate locală

Termenul de colectivitate, care provine din francezul collectivize, desemnează un grup de oameni care duc o vistă colectivă, trăiesc și muncesc in comun. Termenul este sinonim cu cel de comunitate umană sau de comunitate. În acest context, termenul de comunitate „evocă ideea unui spatiu fizic și social bine balizat, in interiorul căruia se produc interactiuni și un proces de intercunoaștere intre actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun norms și reguli de conduită, se naște un sentiment de apartenenta.

Notiunea de comunitate, preluată și discutată, in prezent, de către știintele sociale, spune Piero Amerio, este in esentă o constructie a Romantismului german, „chiar dacă in anumite aspecte ce o definesc găsim ecouri ale unei lungi traditii de gândire care merge, trecând prin scolastică și patristica medievală, pană la gandirea greacă. Ea reprezintă, in opinia acestui autor, „ideea unei entități sociale globale in care legăturile dintre membri sunt foarte strânse, iar sentimentul de ingroup (solidaritate, nevoia de a fi impreună) e puternic și are rădăcini in traditii profunde: Si datorită acestui lucru, ea se prezintă ca o entitate supraindividuală care are intâietate in raport cu individul izolat in virtutea transcendentei sale de ordin etic și politic.

Interesant de retinut că, potrivit acestei opinii, comunitatea este depozitara unui bine comun care nu numai ca il transcede pe cel individual, ci devine garantia și măsura acestuia (ca element specific de referinta morală), pe de o parte, și instantă tutelară, pe de altă parte (ca loc în care e posibilă practicarea actiunii politice).Cu alte cuvinte, comunitatea, depozitara binelui comun și a valorilor de baza in care își găsesc expresia legile și traditiile sale, constitute in același timp un fapt natural și un fapt cultural.

Comunitatea nu este intemeiată pe contract, ci pe intelegere, care este „un mod de a simti comun si reciproc, asociatie” In cadrul unei „voințe „ colective care este expresia unei unități. Ea se sprijină, in opinia lui Max Weber, „pe o apartenentă comună, resimtita subiectiv (afectiv sau traditional),a indivizilor care participă la aceasta, „comunitatea fiind definită de el ca asociatie” dacă in măsura in care disponibilitatea pentru actiune socială se sprijină pe o identitate de interese sau pe o legătură bazată pe interes, motivateă rational in privinta valorii si a scopului.”

Ideea de comunitate poate fi inteleasă și prin conceptul de comunitate locală, notiune tipică pentru cultura sociologica americană din anii 20 și 50 ai secolului XX, care consideră comunitatea ca pe o condiție de baza a vieții in comun si,ca atare, implicit, este legată de un loc, de un teritoriu.

De remarcat ca o colectivitate de orice fel (familie, colectivitate locale) se prezintă, de regulă, ca o unitate, ca un intreg, cu o structură ireductibilă la indivizii componenti. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca atare, ci din asociere, cooperare și solidaritatea acestora, din integrarea indivizilor în societate.

Societatea, colectivitatea în sine, reprezintă o organizație socială care se bazează pe existența și activitatea indivizilor asociați și organizați, pe gradul lor de solidaritate și coeziune al acestora, pe aportul lor ca indivizi capabili de a înțelege, de a se situa și de a participa la o acțiune comună.

De asemenea, trebuie reținut și faptul că o comunitate definită ca un colectiv de indivizi și indivizii cuprinși în acea comunitate sunt, în același timp, două realități distincte și totuși o singură realitate, adică realități corelative, existențial corelative, interdependente și interactive, în

sensul că niciuna nu există, nu funcționează și nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate.

Viața socială de la nivelul colectivităților, a comunităților, presupune norme care joacă rolul de forțe organizatoare ale interacțiunii umane.

În doctrina românească, noțiunea de colectivitate locală reprezintă o „ populațiune prezentă și viitoare, stabilită pe o porțiune anumită din teritoriul statului, cu interese colective și permanente deosebite de cele ale statului”.

Colectivitatea locală mai este privită și în ipostaza de „ grupări omenești din localitate” sau ca “ locuitori dintr-o fracțiune geografică ce reprezintă o porțiune din teritoriul unui stat“, ori, în accepțiunea de unitate administrativ – teritorială, având calitatea de subiect al raportului de drept constituțional, „ de grupuri de populație organizate pe teritoriu”.

Există folosită și expresia de “colectivități teritoriale locale”, adică cetățenii, “populația care trăiește pe o anumită porțiune a teritoriului de stat, existând o organizare juridică administrativă și interese publice locale, proprii distincte”.

În România, în prezent, în conformitate cu prevederile art. 120 din Constituța României, republicată, prin statuarea principiului autonomiei locale, legiuitorul constituant a recunoscut unităților administrativ – teritoriale – comuna, orașul și județul, calitatea de colectivități locale și, prin lege, de persoane juridice de drept public, respectiv de persoane juridice politico – teritoriale. De asemenea, prin legea organică s-a definit și colectivitatea locală, ca fiind totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ – teritorială.

Ca atare, constatăm că, în concepția constituantului român, a existat intenția clară, explicită de organizare autonomă a colectivităților locale românești, ele reprezentând democrația locală, unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic.

Acestea au fost organizate în două moduri, consacrându-le, astfel, dubla lor natură, pe de o parte, de unități administrativ – teritoriale, create pentru gestionarea anumitor servicii ale statului (serviciile deconcentrate) și de colectivități locale, reprezentate prin autorități administrative proprii ce „realizează autonomia locală” (consiliile locale, primarii și consiliul județean) și prin care rezolvă, conduc și execută treburile publice locale.

Autoritățile locale autonome, alese de colectivitățile locale, chiar dacă sunt create de stat, nu mai reprezintă însă puterea statală și nici nu mai sunt centre identice de difuziune a autorității statului, ci ele reprezintă voința și puterea colectivităților locale, care, în contextul nostru constituțional, are semnificația autonomiei locale, exprimată administrativ și financiar, exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege și sub controlul de legalitate al statului.

În acest nou cadru de organizare a puterilor, statul român rămâne un stat unitar, dar nu unul simplu, ci privit mult mai nuanțat și exprimat prin sintagma de stat unitar descentralizat, întemeiat pe un regim al unei democrații de proximitate, care fundamentează o nouă idee de guvernare realizată prin “ reechilibrarea rolului dintre autoritățile publice și cele ale cetățenilor”, și prin a “limita discreționalitatea în exercitarea puterii statului”.

Descentralizarea este, în acest context, nu numai un principiu ci și un obiectiv și un proces constituțional și legal continuu ce reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat.

1.2 Evoluția colectivităților locale din România

Teritoriul Romaniei, după cum se cunoaste, a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri, iar populatia care a trait pe acest teritoriu a parcurs toate etapele principale din istoria omenirii și, o data cu acestea, o viată organizată administrativ la nivel local.

Astfel, societatea geto-dacă era caracterizată, in special in ultima sa etapă de dezvoltare, cea a destrămării oranduirii gentilice, prin existenta in număr mare a comunitătilor sătești. În această perioadă dacii traiau organizati in triburi, intre care existau legături strânse ce mergeau uneori până la realizarea unor uniuni politice.

Aceste uniuni de triburi reprezentau organizatii cu caracter militar, in fruntea lor se gasea o căpetenie, un șef militar, un ,rege”, care impărtea adesea puterea cu căpetenia religioasă.

Odată cu aparitia statului, după infiintarea principatelor românești, prin contopirea mai multor cnezate, acestea incetează de a mai fi organizatii politice.

După organizarea statală a tarilor românești, organizarea colectivitătilor locale și cele administrativ-teritoriale au cunoscut o anumita evolutie.

Pe de o parte, colectivitatile locale, initial cu competente similare statului și constituind o unitate independentă din punct de vedere admininistrativ, incep să-și piarda” din drepturile și libertătileată prin “ reechilibrarea rolului dintre autoritățile publice și cele ale cetățenilor”, și prin a “limita discreționalitatea în exercitarea puterii statului”.

Descentralizarea este, în acest context, nu numai un principiu ci și un obiectiv și un proces constituțional și legal continuu ce reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat.

1.2 Evoluția colectivităților locale din România

Teritoriul Romaniei, după cum se cunoaste, a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri, iar populatia care a trait pe acest teritoriu a parcurs toate etapele principale din istoria omenirii și, o data cu acestea, o viată organizată administrativ la nivel local.

Astfel, societatea geto-dacă era caracterizată, in special in ultima sa etapă de dezvoltare, cea a destrămării oranduirii gentilice, prin existenta in număr mare a comunitătilor sătești. În această perioadă dacii traiau organizati in triburi, intre care existau legături strânse ce mergeau uneori până la realizarea unor uniuni politice.

Aceste uniuni de triburi reprezentau organizatii cu caracter militar, in fruntea lor se gasea o căpetenie, un șef militar, un ,rege”, care impărtea adesea puterea cu căpetenia religioasă.

Odată cu aparitia statului, după infiintarea principatelor românești, prin contopirea mai multor cnezate, acestea incetează de a mai fi organizatii politice.

După organizarea statală a tarilor românești, organizarea colectivitătilor locale și cele administrativ-teritoriale au cunoscut o anumita evolutie.

Pe de o parte, colectivitatile locale, initial cu competente similare statului și constituind o unitate independentă din punct de vedere admininistrativ, incep să-și piarda” din drepturile și libertătile lor in beneficiul interesului general al statului. Pe de altă parte, comunitătile revin, treptat, simple unităti administrative, subdiviziuni teritoriale, la inceput, unele, fară personalitate juridica, avand dreptul de gestiune asupra problemelor de interes local intr-o măsură care variază de la o epoca la alta, sau cu intinderea tutelei instituite de la nivelul statului.

Ne aflăm la inceputurile administratiei locale romanești, care va indeplini un rol important la nivelul statului, fiind, pană la Regulamentele Organice, pătrunsă de principiile călăuzitoare ale regimului administrativ descentralizator, sprijinit pe principiul libertătii locale.

Incepând cu secolul al XVI-lea, conducerea unitătilor administrative se dublează, prin suprapunerea unui aparat format din slujitori domnești care, ulterior, se vor contopi, interesele locale fiind tot mai mult subordonate celor centrale.

Colectivitățile locale românești cunosc o nouă evoluție o dată cu secolul al XIX –lea etapă caracterizată prin începutul modernizării administrației publice.

După aplicarea reformei administrative a lui Constantin Mavrocordat, care urmărea în mod deosebit, instituirea unui control eficient al întregii vieți publice, numirea în fruntea instituțiilor a unor oameni corespunzători și eliminarea supraputerilor de atribuții dintre slujitorii instituțiilor centrale și ale celor locale.

Satul rămâne o unitate administrativ teritorială de bază, ce reașează dreptul tradițonal de autoadministrare al obștii vicinale românești către un început al unei descentralizări moderne.

În domeniul organizării administrative s-au făcut primii pași în direcția separării puterilor în stat, în sensul că prin numirea a doi dregători la conducerea județelor, cu competențe diferite s-a realizat separarea puterii administrative de cea judecătorească.

Prin legea agrară din1851, Barbu Știrbei organizează sfatul sătesc.Acest sfat din punct de vedere administrativ, reprezenta numai un organ de execuție al autoritățior superioare având și atribuții judecătorești a unor pricini mici.

1.3 Evoluția administrației colectivităților locale în sistemul constituțional românesc

Statutul lui Cuza, „prima Constitutie a Rominiei”, după cum este apreciat in doctrina constitutională românească, recunoaște principiile descentralizării ca principii de organizare ale statului roman, și drept urmare se aplică organizării administratiei locale, cuprinse in două legi, promulgate și sanctionate la 31 martie 1864.

Este vorba de Legea comunală, publicată la 1 aprilie 1864 și Legea pentru infiintarea consiliilor judetene, publicată la 2 aprilie 1864, ambele adoptate după modelele franceze și belgiene.

Prin aceste legi, atat judetul, cat și comuna erau declarate circumscriptii teritorial-administrative, investite cu personalitate juridică având atributii cu caracter patrimonial și de putere publică.

Judetele și comunele erau administrate de consilii alese, pe baza votului cenzitar, și reprezentau interesele locale ale colectivitătilor respective.

Legislatia administrativă a lui Cuza a constituit, in opinia multor autori, un mare pas inainte, prin principiile de organizare a administratiei locale pe care le-a inaugurat, legile având menirea să pregătească calea unei autonomii locale mai largi și să dea o expresie democratică organismelor locale.

Legile administrative din 1864, cu toate modificările ulterioare, au meritul de a fi format baza juridică, „scheletul”, pe care se va așeza înreaga organizare ulterioare a administratiei locale a statului.

Constitutia din 1866, adoptată după modelul Constitutiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală constitutie, se ocupă de organizarea administratiei locale, a institutiilor judetene și comunale, stabilindu-i pentru prima dată, prin normele sale, principiile de bază.

În acest sens, constituantul de la 1866, dispunea impărtirea administrativă a teritoriului României, conform art. 4 din Constitutie, in judete, plăși și comune, diviziuni și subdiviziuni care nu vor putea fi schimbate sau rectificate decât numai prin lege.

Alt autor consideră și el Constitutia din 1866 ca prima lege fundamentală a statului roman, in care principiul descentralizării administrative are valoarea unui principiu constitutional, fară a mai denumi un alt principiu proclamat de Constitutie.

În fapt arată același autor, instituțiile județene și comunale exercitau atribuții de putere politică în vederea soluționării și satisfacerii intereselor locale, prin investire constituțională, însă în limitele stabilite de lege și subordonate statului.

Constitutia din 1923, proclamă aceleași principii pentru organizarea administratiei locale ca și Constitutia de la 1866, insă acestea sunt mult mai clar exprimate și mai bine precizate de către constituantul de la 1923.

Activitatea de administrare față de activitatea de guvernare, reunește totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale, regionale sau comunale.

În doctrina postbelică, în condițiile consacrării principiului unicității puterii în stat, noțiunea de administrație de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele

fundamentale de activitate a statului, înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat, organele administrației de stat, organele judecătorești și organele procuraturii.

Doctrina postdecembristă a menținut distincția între activitatea executivă și activitatea de administrare pornind de la semnificația executivului în raport cu administrația publică.

Se reține astfel în doctrină că acestea nu se identifică, sfera de cuprindere a administrației publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că, administrația publică este în întregime sub influența și sub controlul puterii executive, față de prevederile art.102 din Constituția României din 1991 republicată, care consacră

expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administrației publice.

Cu alte cuvinte, administrația publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact, nu este în întregime putere executivă. Pe aceeași linie de idei, într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ, se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcții administrative, fără ca prin acestea să se confunde cu administrația publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.

În principal, se mai susține în doctrină, administrația publică este o activitate determinată de voința politică și realizată, în cea mai mare măsură, de executiv, pentru organizarea aplicării și aplicarea în concret a legii.

De altfel, în general, în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependență între politică și drept, a legăturii între deciziile politice și cele juridice, între actele de conducere politică și norma juridică.

De asemenea, doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de știința administrației, enunțată și în perioada dreptului socialist conform căreia activitățile administrației publice se pot clasifica în: activități cu caracter de dispoziție, activități de asigurare a bunei funcționări a serviciilor publice și activități de prestații în cele mai diverse domenii.

Alți autori disting pur și simplu între activități executive cu caracter de dispoziție și activități executive cu caracter de prestație.

Dacă inițial în constituțiile clasice, principiul separației puterilor în stat a fost prevăzut expres, din analiza constituțiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendința legiuitorilor constituanți de a renunța treptat la menționarea sa expresă, principiul fiind mai degrabă sugerat, iar separația puterilor fiind reglementată de o manieră implicită, prin folosirea unor expresii specifice, ca cea de funcție a statului, autoritate publică, organ statal etc.

Acestei poziții din doctrină i s-a dat satisfacție cu ocazia revizuirii Constituției, prin Legea nr.429/2003, prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1, primul dintre ele prevăzând expres acest principiu.

“Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”

Se impune remarcată în acest context, maniera modernă în care principiul este menționat, prin referire la ideea de democrație constituțională, fiind avute astfel în vedere, autoritățile publice.

Capitolul II – Dreptul colectivităților locale – subramură a dreptului administrativ românesc

2.1 – Dreptul colectivităților locale – rezultat al evoluției dreptului administrativ

Dreptul, ca fenomen regulator și de esentă normativista, specific și necesar oricarei societati umane, nu apare dintr-odată. Prin rolul și natura lui dreptul exprima mai intai de toate, o coordonată evolutiva, intrucat apariția sa este rezultatul firesc al transformarilor institutionale ce s-au succedat de-a lungul timpului, in concordantă cu nevoile și aspiratiile societății umane.

Prin urmare, nici dreptul colectivitătilor locale nu ni se infătișează deodată. Acesta fiind un rezultat al procesului de maturizare al dreptului administrativ general , determinat de amplele și rapidele schimbari intervenite, mai cu seamă in ultimii ani, in planul fenomenologiei si gandirii juridice din domeniu.

Dreptul colectivitătilor locale este, intr-un plan mai indepartat și o consecintă a unor premise de ordin politic, economic și social, de ordin intern și extern, ce vin să prefigureze iminenta unei „transformări” la nivelul dreptului administrativ de natură să determine o cristalizare a unei noi subramuri a sa, menite a reflecta si a explica, riguros, realitătile sociale ale momentului, dar și aspiratiile societatii romanesti moderne.

Din acest punct de vedere, o pondere importanta in justificarea demersului nostru o prezinta insasi evolutia colectivitatilor locale din Romania, perceputa in special, sub aspectul vietii administrative specifică acestora, intr-o viziune ce antreneaza analiza succesiunii regimurilor administrative aplicabile acestor entităti umane. Sunt elemente ce evidentiaza deopotrivă factorul istoric, dar și factorul traditional, specific românesc, ca premise fundamentale ale izvoarelor dreptului colectivitătilor locale.

Dincolo de fluctuatiile inregistrate in contextul regimurilor administrative, ca amprete ale conditiilor de ordin politic, ale curentelor ideologise, dar și al conjuncturii istorice, particulare diverselor epoci, există indubitabil unele „constante” evolutive. Ele vin să demonstreze cu unele sincope continuitatea fenomenului de tip descentralizator, ca o caracteristică pregnantă a administratiei publice locale din Romania.

Una dintre cele mai semnificative constante evolutive ale vieții administrative ale colectivitătilor locale românești, este strâns legată de existenta, recunoașterea și manifestarea concretă a ,principiilor descentralizării, ale cărui intelesuri, prin sens si continut, au variat de-a lungul timpului. Astfel, in fapt, acest principiu a fost aplicat cu sinuozitati, intr-o continua confruntare cu tendinta de accentuare a centralizarii administrative, defavorabilă colectivitătilor locale, situație ce trebuie analizată in strânsă legătura cu evenimentele interne Internationale de după Unire (1859).

Pornind de la minima descentralizare administrativ-teritorială căreia i se acorda o strânsă dependentă a colectivitătilor locale romane fată de stat, s-a ajuns treptat la un continut al principiului cu mult mai generos și consistent, asimilat unei autentice „democratii” aplicabilă colectivitătilor locale.

Astăzi, descentralizarea administrativ-teritorială imbracă forma cea mai pregnantă prin sensurile ei, intr-o manieră modernă, corelată valorilor și exigentelor europene in materie. Asistăm actualmente la exprimarea plenară a principiului autonomiei locale, un veritabil drept subiectiv recunoscut pe cale constitutională, colectivitătilor locale din Romania.

Revenirea in actualitatea administrativă a autonomiei locale concomitent adoptării și aprobării prin referendum national a Constituției Romaniei, reprezintă in opinia noastră cheia intregului drept al colectivitătilor locale, elementul cauzal in jurul caruia gravitează o serie de alte norme juridice specifice, plasate sub semnul unei dinamici accentuate.

Autonomia locală, un drept fundamental de care se bucură colectivitățile locale românești, conferit si recunoscut de către stat, printr-o normă de natură constitutională, trebuie percepută deopotrivă ca o garantie, dar și ca pe un element de ireversibilitate in dezvoltarea vietii administrative la nivelul unitătilor administrativ-teritoriale ale statului roman.

De la cadrul conferit de Constitutia Romaniei in anal 1991, și ulterior in cea revizuită in 2003, care consacra pentru prima oară principiul autonomiei locale pe cale constitutională, pană azi, la o perioada de peste cincisprezece ani, sensurile principiului s-au multiplicat și diversificat, căpătând cu fiecare act normativ in materie, o consistentă tot mai mare.

Asistăm astăzi, la o dinamică accentuată a normativitătii administrației publice locale, atât in planul formal-institutional, cat și in planul competentelor exclusive ale autoritătilor locale, pe masura tendintei evidente a statului de a se degreva de gestionarea problemelor relevante, prin excelentă, vietii colectivitătilor locale, operându-se un transfer din zona intereselor generale ale statului in cea a intereselor în cea a intereselor locale legate de nevoile și trebuintele cetătenilor acestor umanităti locale.

Însăși legea organică in materie, recent adoptată de către Parlament, vizează directia descentralizatoare la nivel administrativ-teritorial, precum și la cel al serviciilor publice, adăugând un nou principiu, al subsidiarității ce reflectă o viziune asupra evolutiei viitoare a administrației publice locale, și implicit asupra coordonatelor de dezvoltare a dreptului in materie aplicabil.

În planul descentralizării tehnice, normele de drept administrativ reglementeaza cu o mare frecventă, problematica serviciilor publice locale,care nu până dermult păreau a nu suporta factorul descentralizator. Astăzi ni se înfățișează o gamă tot mai mare a serviciilor de interes local, extrem de importante, care aduc cu mult mai aproape, administratia publică de cetățean, de problemele concrete ale acestuia și care se impun a fi rezolvate în regim de eficienta, oferind satisfactia dorită membrilor colectivităților locale.

Este relevantă indeosebi, acea categorie, recent statuată, a serviciilor comunitare, gestionate direct de către autoritatile administratiei publice locale in cele mai diverse sectoare de activitate (ordine publică, evidența persoanelor, educatie, sănătate, utilităti publice etc.), care schimba nivelul responsabilitătii de la cel guvernamental-central la cel teritorial și local. Determină astfel, o configuratie inedită ce imprima o sporire a atributiilor legale, a competentelor autoritatilor administrative locale, dar și a responsabilitătii ce incumbă acestora.

Așadar, pe ambele planuri ale manifestării concrete descentralizării, fie in cel administrativ-teritorial, fie in cel corelativ, serviciilor publice, arhitectura institutională și materială a administratiei publice locale românești, evidentiază complexitatea și dinamica relatiilor sociale proprii colectivitatilor locale, ce beneficiaza de circumscrierea incidentă unor norme juridice specifice, deosebite, pană mai ieri clasic ale dreptului administrativ.

Din aceaste perspective, problema care ne-o punem astăzi, contextul instrumentelor juridice, caracteristice dreptului, este aceea de gasi cele mai adecvate modalităti știintifice care să facă posibilă descrierea și intelegerea fenomenului juridic, apte să explice realităitile administrate caracteristice vietii colectivitătilor locale, tinând cont și de tendințele evolutive certe ale administratiei publice locale din Romania.

2.2 Definirea dreptului colectivităților locale – subramură a dreptului administrativ

Român

În definirea dreptului colectivităților locale, ne propunem să plecăm de la însăși definiția dreptului administrativ ca drept aplicabil administrației publice în ansamblul ei.

Vom putea, așadar, sa definim dreptul colectivitatilor locale ca subramura dreptului administrativ, ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale specifice, născute in activitatea de organizare a executării și de executare in concret a legii, desfășurată in regim de putere publică, in principal de autoritătile administratiei publice locale autonome, precum și de catre institutiile și serviciile publice locale care realizează activitatea de interes public local, in numele și in interesul exclusiv al colectivitătilor locale.

Ca și dreptul administrativ din care face parte, obiectul dreptului colectivitătilor locale nu il formează acele raporturi sociale care se nasc in procesul realizarii activitătii financiare a colectivitatilor locale, ce fac obiectul unei ramuri distincte de drept – dreptul financiar.

Dreptul colectivitătilor locale, reflectă ca orice institutie juridică nouă, adecvarea normelor juridice la conditiile schimbătoare ale mediului social in care evoluează . După cum se arata și in doctrină, amplificarea continutului și functiilor dreptului constitutional, se manifestă si prin formarea unor subramuri de drept, ca urmare a constituirii de structuri interne, relativ omogene, având un obiect de reglementare distinct.

Este, de altfel, și cazul dreptului colectivitătilor locale, a cărui apariție, cristalizare și evolutie, sunt consecintele noilor coordonate de ordin institutional ce au determinat mutatii profunde in cadrul dreptului administrativ pe care, in acest context, l-am putea numi și general.

Ca stare, in acceptiunea dreptului colectivitătilor locale de institutie juridică, avem in vedere caracterul autonom al regulilor specifice ce ipun o asemenea institutie, fată de caracterul de drept comun al normelor dreptului administrativ. Ca subramura a dreptului administrativ, dreptul activitătilor locale exprimă caracterul subordonat, deși autonom, al normelor sale speciale fată de ramura dreptului public din care face parte.

Însă, in principala sa acceptiune, dreptul colectivitatilor locale se constituie din ansamblul normelor juridice cu caracter administrativ, legate prin unitatea obiectului de reglementare a relatiilor sociale din sfera activitătii autoritătilor administrative locale autonome, ce actionează exclusiv in numele și in interesul colectivitătilor locale pe care le reprezintă. De aceea, antrenarea acestor autoritati administrative eligibile in alte activitati administrative ce exced interesului colectivitătilor locale sau care sunt indeplinite in alte calităti ce presupun exercitarea autorității publice a statului, decat cele de reprezentante ale comunitătilor locale, acestea cad sub incidenta dreptului comun in materie – dreptul administrativ.

Această perspectivă ne relevă deopotrivă dubla natură a dreptului colectivitătilor locale fată de dreptul administrativ, ca ramura distincta a dreptului public, anume caracterul autonom al normelor aplicabile colectivitătilor locale, ce actionează independent de normele dreptului comun in materie, cu reguli derogatorii, speciale, și respectiv – caracterul subordonat al acestor norme juridice in raport de ansamblul regulilor juridice, subsumate dreptului administrativ, ce completează, in absenta normelor speciale, planul organizării și functionării administratiei publice locale autonome.

Nu in ultimul rand, dreptul colectivitătilor locale mai comportă și o nouă acceptiune, anume aceea de disciplină știintifică, determinată de unitatea obiectului de studiu, de principiile specifice pe care le formulează, precum și de metodele particulare pe care le presune studiul organizării și functionării administratiei publice locale.

Privitor la trăsăturile dreptului colectivitatilor locale, asemenea dreptului administrativ din care face parte, acesta prezintă aici particularităti cu caracter general, retinând aici faptul ca este o subramură de drept de data recentă, extrem de dinamică și mobilă.

În schimb, ca trăsături specifice dreptului colectivităitilor locale relevam cu prioritate următoarele aspecte:

este o componentă a sistemului unitar de drept român apartinând dreptului public, prin mijlocirea dreptului administrativ căruia se subordonează;

cuprinde norme juridice speciale ce reglementează in regim de puter publica, relatiile sociale care se nasc in sfera administratiei publice locale autonome;

obiectul propriu de reglementare il formează raporturi sociale specifice vietii colectivitatilor locale, denumite raporturi de drept ale colectivitatilor locale;

este o institutie juridică nouă, constituită ca urmare unui proces evolutiv, sinuos și complex, determinată cu prioritate de adoptarea Constitutiei României din anul 1991;

este la originea sa și in principiu, un drept scris, integrat dreptului pozitiv;

normele dreptului colectivitatilor locale pot fi codificate în pofida caracterului sau extrem de dinamic.

2.3 Izvoarele dreptului colectivităților locale

Este unanim admisă, in contextul fenomenologiei dreptului administrativ, ideea potrivit căreia regula de drept operează ,sinteza și echilibrul intre, exigentele libertătii administratilor și eficienței activitătii administratiei publice” . Prin regula de drept acțiunea administrativă iși găsește atât izvorul activitătii, cat și limita acesteia.

Având in vedere pozitia autoritatilor publice sau administrative de la care emană, implicit forta lor juridică, izvoarele dreptului colectivităților locale sunt:

Constitutia Romaniei – izvorul fundamental al dreptului colectivitătilor locale, dată fiind originea constitutională a normelor juridice ale dreptului specific administratiei publice locale.

Se cuvine mentionat in acest sens, faptul ca normele constituționale reglementeaza relatiile specifice și altor ramuri de drept, denumite reporturi cu dublă natură juridică , constituind in ansamblul lor, de-o manieră directă, fără mijlocirea dreptului administrativ, izvorul principal dreptului colectivitătilor locale.

Astfel, vom identifica in cadrul actului fundamental al statului roman, norme constitutionale privitoare la organizarea și funcționarea autoritatilor administratiei publice locale, de la primarul unităților administrativ-teritoriale, la consiliile locale si judetene, normele juridice ce stabilesc limitele manifestării principiului autonomiei locale, in contextul controlului statului exercitat asupra colectivitatilor locale, după cum și o serie de dispozitii constitutionale statuate in materia drepturilor și libertătilor cetătenilor, in cea a organizării administrativ-teritoriale, in materia proprietătii publice și private a unitătilor administrativ-teritoriale, in domeniul autonomiei financiare.

Sunt de altfel, acele norme juridice ce fundamentează baza constituțională a dreptului colectivitătilor locale, așa cum a fort aceasta relevantă intr-una din sectiunile precedente.

2. Legea – constituie al doilea izvor, in ordinea importantei, al dreptului colectivitatilor locale, insă numai in măsura in care legea contine norme juridice de natură administrative care statornicesc regulii generale și derogatorii ce reglementeaza relatiile sociale din sfera administratiei publice locale autonome.

Dintre categoriile de lege pe care Parlamentul are abilitatea de a le adopta, in conformitate cu dispozitiile art.73 din Constitutie, dincolo de cele constitutionale, subintelese, legile organice au o importantă aparte, întrucat ele statueaza asupra organizării și functionării autoritatilor publice, și explicând sau dezvoltând principiile și regulile constitutionale, având drept obiect relatiile sociale fundamentale.

Astfel, legile organice sunt izvoare ale dreptului colectivitatilor in măsura in care reglementeaza organizarea și fuictionarea autorităților administratiei publice locale, exemplificând aici, legea administrației publice locale, legea pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, legea privind organizarea și desfășurarea referendumului, legea organizării administrativ-teritoriale a statului.

Legile ordinare sunt si ele izvoare ale dreptului colectivitătilor locale in măsura in care reglementeaza relatii sociale din sfera administratiei publice locale, mai putin importante decât cele ce fac obiectul reglementarii celor organice, amintind aici, legea proprietatii publice, legea bugetelor, legea finantelor publice locale, legea privind serviciile publice

Ordonantele Guvernului sunt izvoare ale dreptului colectilor locale, doar in măsura in care sunt acte administrative normative, în care sunt reglementate raporturile sociale specifice din sfera administrației publice locale. Conform prevederilor art.115 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicată, Ordonantele Guvernului pot fi adoptate numai in acele domenii care nu fac obiectul legilor organice, cu alte cuvinte, decat in materiile rezervate legii ordinare. Desigur, aici, insă, trebuie să amintim și de Ordonantele de urgentă ale Guvernului, emise in conformitate cu prevederile constitutionale ale art. 115 alin.(4), intrucat și ele pot fi izvoare ale dreptului colectivitatilor locale, in măsura in care sunt acte administrative normative ce reglementează raporturi sociale specifice din sfera administratiei publice locale.

Hotărârile Guvernului se pot constitui și ele in izvoare ale dreptului colectivitatilor locale, insă exclusiv in procesul organizării legilor specifice ce reglementează sfera relatiilor sociale proprii administratiei publice locale, ce se emit in temeiul art.108 din Constitutie. Ca și in cazul Ordonantelor, Hotărârile Guvernului sunt izvoare ale dreptului colectivitatilor locale numai dacă acestea sunt acte normative cu caracter administrativ, excluzand actele juridice individuale.

Actele administrative adoptate sau emise de catre autoritatile administratiei publice locale, sunt și ele izvoare ale dreptului colectivitatilor locale doar in masura in care aceste acte administrative (hotărârile consiliilor locale și judetene, dispozitiile primarilor) au caracter normativ, fiind emise in temeiul și in aplicarea legii, susceptibile de a reglementa unele categorii de raporturi sociale privind organizarea și functionarea administratiei publice locale respective. Cele mai edificatoare example in acest caz, le reprezintă hotăririle autoritătilor administrative locale, deliberative, privind aprobarea Regulamentului de organizare și functionare a consiliilor locale sau judetene ori adoptarea. Statutului comunei, orașului sau judetului.

În privinta dispozitiilor emise de primar, aceste acte administrative, numai cu caracter de exceptie, pot să constituie izvoare ale dreptului colectivitătilor locale.

Oricum, aceste tipuri de izvoare formale, generate cu precădere de actele administrative ale autoritătilor administratiei publice locale, prin multitudinea și diversitatea lor, imprimă un caracter neuniform a izvoarelor, și implicit, al modului de exprimare a normelor de drept specifice dreptului colectivitătilor locale.

Tratatele și Conventiile Internationale, la care Romania este parte, pot fi izvoare ale dreptului colectivitatilor locale, insă numai dacă acestea sunt direct și nemijlocit, aplicabile in ordinea juridica internă. Altă conditie ce se mai impune a fi indeplinită este cerinta ca tratatele și conventiile internationale, pentru a produce efecte juridice in ordinea juridică internă, să fie ratificate, conform prevederilor constitutionale ale alin (2) al art. 11. Cat privește continutul acestor tratate și conventii internationale, o altă conditie esentială o presupune necesitatea de a cuprinde reglementări ale relatiilor sociale care fac obiectul dreptului colectivitatilor locale.

Cel mai relevant exemplu in acest sens, il reprezintă Conventia Europeană a autonomiei locale, denumită și Carta Autonomiei Locale, adoptată la Strasbourg in anul 1985, semnată de Romania la data de 4 octombrie 1994 și ratificată de Parlament prin Legea nr.199/1997. Acest instrument juridic international definește conceptul de autonomie locală, principiu de valoare constitutională in sistemul legislativ romanesc, ce fundamentează organizarea și functionarea administratiei publice, pe ale carei coordonate s-a și cristalizat de altfel, dreptul colectivitatilor locale.

În finalul acestor consideratii asupra izvoarelor scrise, se impune a mai aminti ca o serie de acte juridice specifice altor autorităti publice ori autorităti ale administratiei publice, precum Președintele Romaniei – decretele prezidentiale, Ministerele și celelalte organe centrale de specialitate – ordine sau instructiuni ori actele emise de autoritătile administrative desconcentrate in teritoriu, nu au vocatie de a se constitui in izvoare scrise ale dreptului colectivitatilor locale.

În justificarea acestei afirmatii, mentionăm ca in actuala configuratie constitutională, amintitele autorităti publice sau administrative, nu au competenta legală necesară, data fiind și pozitionarea lor diferită in sistemul administratiei publice, de a edicta norme juridice cu caracter administrativ, opozabile organizării și functionării administratiei publice locale autonome.

Referitor la categoria izvoarelor nescrise, asemenea dreptului administrativ, din care face parte, dreptul colectivitatilor locale poate accepta regula cutumiară și jurisprudenta, ca izvoare formale, specifice, ale dreptului, cu exceptia doctrinei.

2.4 Normele și raporturile juridice ale dreptului colectivităților locale

Potrivit definitiei date dreptului colectivitătilor locale, acesta in esenta sa, se constitute din ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc, se modifica sau se sting, in sfera administratiei publice locale autonome.

Cu caracter preliminar, trebuie sa mentionăm că in virtutea raportului subordonat fată de dreptul administrativ din care fac parte normele juridice specifice dreptului colectivitătilor locale sunt prin natura lor, norme cu caracter administrativ, ce comportă circumstantiere principală, in raport de relatiile sociale particulare pe care le reglementează.

În al doilea rand, acesta norme juridice specifice vor prezenta aceleași trăsături ca și normele dreptului administrativ, regăsind caracteristici cvasi-identice ale acestora, in dubla acceptiune a normelor juridice:

A) a structurii logico-juridice și B) a constructiei tehnico legislative

A) sub aspectul structurii logico-juridice, norma de drept a colectivitătilor locale, este alcătuita din ipoteză, dispozitie și sanctiune, ca de altfel orice normă juridică, indiferent de ramura de drept din care face parte.

Ca de altfel, și normele de drept administrativ, normele specific dreptului colectivitatilor locale pot fi grupate in mai multe categorii, în functie de anumite criteri :

după obiectul reglementării, distingem:

norme organice care reglementează infiintarea, organizarea desfiintarea autoritătilor administratiei publice locale;

norme de drept material care reglementează drepturile obligatiile subiectilor din sfera administratiei publice locale autonome;

c) norme de drept procedural, care reglementeazd modalul de organizare sau de functionare a autoritatilor administratiei publice locale;

2. după sfera de cuprindere, deosebim:

norme generale, care privesc o sfera largă de reglementare a administrației publice locale;

norme speciale, care privesc strict o anumită problematică

norme exceptionale, care reglementează situatii de exceptie

Capitolul III – Statutul colectivităților locale

Intelegem așadar, prin notiunea de Statut al colectivitătilor locale, ansamblul regulilor și normelor juridice administrative ce reglementeaza ementele de individualitate ale comunitatilor locale din Romania, in distingerea acestora, din punct de vedere administrativ, atat fată de colectivitatea natională, cat și fată de alte comunitati locale. Sunt elemente care in opinia unor autori, se subsumează unei veritabile Carti de
identitate a colectivitatilor locale, retinandu-se cu prioritate in acest sens: populatia, teritoriul administrativ și autoritatea publică a autoritatilor eligibile.

Principalele elemente constitutive ale Statutului colectivitătilor locale din cadrul unitatilor administrativ-teritoriale ale statului roman, sunt, în opinia noastră: numele, populatia, teritoriul administrativ, autoritătiie administrative reprezentative ce actionează in regim de putere publică, sediul acestor autorităti, insemnele și Chartele colectivitătilor locale.

Numele colectivitătii locale reprezintă in esenta titulatura unitatii administrativ-teritoriale, așa cum este ea stabilită prin lege , pe baza determinărilor de ordin istoric, traditionale și de culturale , ce leagă viata membrilor acelei comunităti locale, inca de la originea așezărilor sau localitătilor respective.

Numele este expresia elocventă a apartenentei cetătenilor la viata comunitătii din care fac parte, in corespondenta specificitatilor de ordin economic, social și politic, ce se regăsesc la nivelul comunelor, orașelor și judetelor. Totodata, denumirea acestora marcheaza, cu prioritate, distinctia și personalitatea colectivitătilor locale dinar-un spatiu geografic, teritoriul (comuna A, orașul B, municipiul C din judetul D), fată de alte așezări umane, analoge prin clasificarea administrativ-teritorială din care fac parte, ori in raport de numărul populatiei sau în functie de intinderea teritoriului.

Categoria administrativ-teritorială in care se regăsește o colectivitate locală, este și ea un element ce particularizeaza viata locală sub aspect administrativ, dar și sociologic. Cu alte cuvinte, clasificarea unei comunităti locale drept o comună, un oraș, un municipiu sau un judet, este fundamentală in descrierea și identificarea unei colectivitati locale.

Exigentele cerute pentru asimilarea colectivitdtilor locale, intr-o anumită forma administrativ-teritorială, sunt cele prestabilite de lege, in contextul legii-cadru in materie – Legea nr.2/1968 cu privire la organizarea administrativă a teritoriului, după cum și in alte reglementari speciale — Legea nr. 351/2000 cu privire la amenajarea teritoriului national (sectiunea a IV-a, reteaua de localitate), precum și Ordonanța Guvernului nr. 53/2002 privind statutul cadru al unității administrativ teritorială.

Nu in ultimul rând, in plan juridic, sunt de relevat reglementările specifice ale colectivitatilor locale, integrate sub forma Statutelor sau Chartelor unitătilor administrativ-teritoriale, ce pot particularize și ele, prin natura și continutul lor, elementele de stare, de statut ale colectivitatilor locale. Predominant sub forma unor documente complexe, ce surprind variate aspecte, de ordin istoric-documentar și evolutiv al asezării sau localitătii, aspecte de ordin cultural, linguistic, traditional, dar și cele de natură economico-socială ori administrative, asemenea statutelor proprii ale comunelor, orașelor sau judetelor, au menirea de a exprima prin intermediul unor acte politico-administrative proprii, latura personalitătii comunitătilor locale .

Mai mult, statutele reprezintă amprenta individualitatii colectivitatilor locale, oglindită și in plan juridic, in contextul și, respectiv, in armonie cu interesele generale ale statului din care fac parte.

Și aceasta, intrucât asemenea reglementări proprii colectivitatilor locale, adoptate de către autoritătile administratiei publice locale deliberative de la nivelul tuturor unitătilor administrativ-teritoriale, dau expresie, sintetic, a ansamblului elementelor cuprinse in Statutul colectivitătilor locale, singurele ce pot descrie identitatea fiecărei comunitati locale.

Dincolo de celelalte aspecte particulare ale vietii economico-sociale și culturale la nivel local, in sfera organizării politico-teritoriale a statului, Statutul colectivitatilor locale puse in lumină și manifestarea pur administrativă a colectivitatilor locale, ce poate comporta și ea anumite specificităti.

Cu alte cuvinte, in contextul fenomenului administrativ, elementele cu statut, evidentiază necesitatea recunoașterii, a legitimitătii existentei separate și totuși integrate, a vietii locale in cadrul statului, de la nivelul colectivitatilor locale românești, percepute distinct, in individualitatea lor.

În acest sens, Statutul propriu fiecărei unitatii administrativ teritoriale va trebui să cuprindă, in conditiile prevăzute de art.6 din (Ordonanța Guvernului nr.53/2002, date și elemente specifice, care au rolul de a o individualiza, așa cum mentionam deja, in raport cu alte colectivitati locale similare, in ceea ce privește:

intinderea teritoriului administrativ, delimitarea teritoriala a unităților administrativ-teritoriale, satele componente, iar in cazul orașelor, satele apartinătoare și localitătile componente, amplasarea acestora, prezentată grafic și descriptiv, distanta dintre satele componente, respectiv aparținătoare localităților componente;

determinarea colectivitătii asupra căreia se exercită autoritatea consiliului local și al primarului; date privind infiintarea acesteia, printre alte-state documentară, evolutii istorice;

populatia unitătii administrativ-teritoriale, cu mentionea referitoare la componența etnică – in vederea aplicari dispozitiilor privitoare la dreptul cetățenilor apartinând unei minorităti nationale de a folosi limba maternă in administrația publică locală, cuprinse in Legea administratiei publice locale. Legea 15/2001 –, precum și la ocupatie, defalcate pe sate componente respectiv aparținătoare si localitati componente;

localitatea de reședintă;

autoritatile administratiei publice locale, sediul acestora;

căile de comunicatie existente și categoria acestora;

date privitoare la principalele institutii din domeniul educatiei, culturii, sănătătii, asistentei sociale, presei, radioului, televiziunii și altele asemenea;

principalele functiuni economice, capacitatea de productie diversificate din sectorul secundar și tertiar, precum și din agricultură;

serviciile publice existente;

patrimoniul public și privat, componenta și intinderea acestuia;

partidele politice și sindicatele, care iși desfasoară activitatea in unitatea administrativ-teritorială.

De asemenea, Statutul trebuie să precizeze și sediul autoritatilor administratiei publice locale, numarul și structura politică a membrilor consiliului local, precum și data constituirii acestuia. El stabilește și conditiile de realizare a cooperării sau asocierii cu persoane juridice romane ori straine, cu organizatii neguvernamentale și cu alai parteneri sociali, in vederea finantarii și realizării in comun a unor actiuni, lucrari, servicii sau proiecte de interes public local, precum și de stabilire a unor relatii de parteneriat cu unitati administrativ-teritoriale similare din alte tări.

Este important ca statutul să cuprindă și modalitatile prin care cetatenii din colectivitatea respectivă sunt consultati, potrivit prevederilor legate, prin referendum, asupra problemelor de interes deosebit, specificand asemenea problemă specifică, ori prin adunării cetătenii organizate pe sate, in mediul rural și pe cartiere, in mediul urban, precum și prin alte forme de consultare directă a cetătenilor, conform unor eventuate traditii locale.

În sfarsit, nu este lipsit de importantă ca Statutul se prevada patrimoniul de care dispune și criteriile pe baza cărora bunurile aflate in proprietatea publică a unitatii administrativ-teritoriale și cele din proprietatea privată a acesteia, pot fi date in administrarea regiilor autonome și a institutiilor publice, pot fi concesionate ori inchiriate, in conditiile legii, sau pot fi atribuite in folosintă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fară scop lucrativ, care desfașoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.

Cap.IV Principiile dreptului colectivităților locale

Principii fundamentale

Principiul autonomiei locale

Legiuitorul român a utilizat ca surse de inspirație pentru consacrarea principiilor ce stau la baza organizării și funcționării administrației publice locale următoarele :

-experiența românească dobîndită pînă la sfîrșitul deceniului al treilea al acestui secol ;

-elemente de drept comparat și legislațiile recente din Italia, Franța, Spania, Anglia și Belgia referitoare la organizarea și funcționarea colectivităților locale ;

-principiile Cartei europene privind exercițiul autonom al puterii locale, adoptate la Strasbourg în anul 1985 și Declareția Universală cu privire la autonomia locală, adoptată în 1985 la Rio de Janeiro.

Constituția României din 1991 reglementează prin art.119 principiile de bază ale administrației publice locale, în felul următor:”Administrația publică în unitățile 25eneficiary25ve-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice”.

Celor două principii li se adaugă principiul eligibilității autorităților administrației publice locale și cel al consultării cetățenilor în probleme locale de interes deosebit, al legalității și subsidiarității, introduce, prin modificările successive ale Legii administrației publice locale.

Surprinderea conceptului de autonomie locală oferă o perspectivă mai amplă asupra sa dacă avem în vedere concepția legiuitorului roman manifestată succesiv, prin intermediul conținutului inițial al Legii nr. 69/1991, ca urmare a modificării și completării Legii administrației publice locale prin intermediul Legii nr. 24/1996 și prin intervenția Ordonanței de urgență nr. 22/1997.

Constituția României prin art.72 alin.(3) literele a) și o) modificat prin Legea de revizuire a Constituției României și devenit art.73 din Constituția României, republicată, a impus parlamentului să adopte legile organice privind organizarea administrației locale, a teritoriului, regimul general privind autonomia locală și sistemul electoral.

Conform dispozițiilor articolului 1, alin.2 din Legea nr. 69/1991; „Autonomia privește atât organizarea și funcționarea administrației publice locale, cât și gestionarea sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităților pe care le reprezintă”.

Din acest text rezultă cele trei elemente constitutive ale conceptului de autonomie locală și anume: elementul organizatoric;elementul funcțional;elementul gestionar.

Deci pentru a ne afla în prezența conceptului de autonomie locală trebuie să fie îndeplinită condiția întrunirii cumulative a celor trei elemente.

Organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităților administrației publice locale de către populația cu drept de vot care domiciliază în unitatea administrativ teritorială, prin posibilitatea recunoscută consiliilor locale de a adopta statutul localității, organigramele și numărul de personal, a organizării serviciilor publice locale, și a înființării unor persoane juridice de drept public.

Putem afirma că, în esență autonomia organizatorică conține capacitatea de autoorganizare a autorităților administrației publice locale.

Funcțional, autonomia locală se manifestă, în principal, prin competența consiliilor locale și a primarilor în rezolvarea problemelor de interes local, fără intervenția altor autorități. Ea presupune consacrarea principiului plenitudinii de competență în soluționarea problemelor de interes local.

În plan juridic, autonomia funcțională are două surse normative: una legală și una regulamentară.

Gestionar, autonomia vizează competența autorităților locale ce decurge din calitatea de persoane juridice a unităților administrativ-teritoriale care gestionează patrimoniul local.

Legea Administrației Publice Locale nr. 69/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I , nr. 238 din 28 noiembrie 1991, s-a modificat și s-a completat după cum urmează: După aliniatul 1 al articolului 1 se introduce un nou alineat, care devine alineatul 2, având următorul cuprins; „Autonomia este administrativă și se exercită numai în cadrul legii”.

Prin acest alineat se subliniază că autonomia locală este un principiu de natură administrativă și ca aplicarea lui exclude orice autonomie politică.

Alineatul al-2-lea al articolului 1, care devine alineatul 3, se modifică și va avea următorul cuprins: „Autonomia locală privește organizarea și funcționarea administrației publice locale și reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a rezolva și de a gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă. Prin colectivitate locală se înțelege totalitatea cetățenilor din unitatea administrativ-teritorială”.

Față de definiția inițială a autonomiei locale dată de art.1 alin.2 din Legea nr. 69/1991, definiția dată de articolul 1 alin.3 din Legea nr. 24/1996 este mai apropiată de cea prevăzută de Carta europeană a autonomiei locale.

Autonomia locală în conținutul Ordonanței de Urgență nr.22/1997 pentru modificarea și completarea Legii Administrației Publice Locale nr. 69/1991, republicată.

Conform acestei ordonanțe Legea administrației publice locale nr. 69/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.79 din 18 aprilie 1996, se modifică și se completează după cum urmează:

La articolul 1, după alineatul (3) se introduce alineatul (3)’, care va avea următorul cuprins; „Autoritățile administrației publice centrale nu intervin în domeniile care nu țin de competența lor exclusivă, decât dacă și în măsura în care, obiectivele acțiunii nu pot fi realizate de autoritățile administrației publice locale datorită dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma să le producă”.

Acest act normativ introduce în legislația internă a României, un principiu nou și anume principiul subsidiarității.

Principiul subsidiarității soluționează raporturile dintre colectivitățile locale și cele regionale-județe, regiuni, dintre acestea din urmă și structurile statale din care, fac parte, iar în plan supraetatic, dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Aceste raporturi se referă în primul rând la competența autorităților respective, în sensul că se dă prioritate aproprierii actului de conducere a treburilor publice de comunitățile locale de bază – comune, orașe, municipii.

Ordonanța de Urgență nr.22/1997 pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 69/1991, republicată a fost declarată, neconstituțională, în întregime prin Decizia Curții Constituționale nr. 83/1998, privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.22/1997 pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 69/1991, republicată.

Autonomia locală în conținutul Legii nr.215/2001

Fără a aduce modificări spectaculoase în privința cadrului legislativ de manifestare a autonomiei locale, în raport de reglementările anterioare, unul dintre meritele acestui act normativ îl reprezintă statuarea regimului general al autonomiei locale. Prin acest regim, sunt stabilite cu precizie limitele autonomiei administrative de care se bucură colectivitățile locale, accentuându-se sensurile principiului prin îmbogățirea conținutului autonomiei locale, în materie financiară, patrimonială, a raportului dintre autoritățile administrative, pe plan intern și extern.

Conceptul de autonomie locală prevăzut în Legea administrației publice locale nr. 215/2001 are un alt conținut față de cel din Legea nr. 69/1991, republicată în 1996.

În capitolul 1, Dispoziții generale, Secțiunea 1, Regimul general al autonomiei locale, articolul 3 din Legea nr. 215/2001 are următorul conținut:

Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Dispozițiile alin. (2) nu aduc atingere posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice în condițiile legii.

Prin colectivitate locală se înțelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.

Gheorghe Cornea, în articolul ” Discuții și aprecieri critice în legătură cu principiul autonomiei locale în România”, publicat în Dreptul nr.10/2002 consideră că, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr. 215/2001, „comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, acestea având patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină”, art. 3 alin.1 din Legea nr. 215/2001, nu prevede o definiție limpede a conceptului de autonomie locală. Definiția conceptului de autonomie locală prevăzută în art.3 alin.1 din Legea nr. 215/2001, ar fi fost mai apropriată de cea prevăzută de Carta europeană a autonomiei locale, dacă ar fi avut următorul conținut „prin autonomie locală se înțelege, dreptul și capacitatea efectivă pentru comune, orașe (municipii) și județe de a soluționa și de a administra, în condițiile legii, sub propria lor răspundere și în interesul populațiilor lor, o parte importantă a treburilor publice. Se menționează că art.20 din Legea nr. 215/2001 a fost inspirat corect din art.5 al Cartei europene a autonomiei locale, intitulat „protecția limitelor teritoriale ale colectivităților locale’’.

Pentru a fi în prezența unei adevărate autonomii locale, colectivitățile locale (comunele, orașele și județele) trebuie să fie înzestrate cu organe proprii, personalitate juridică de drept public, resurse financiare proprii.

Colectivitățile locale (comunele, orașele și județele) trebuie să dispună de organe proprii. În acest sens art.20 alin.1 din Legea nr.215/2001 prevede:

„ comunele, orașele și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale”.

Totodată, art.23 alin.1 din Legea nr.215/2001, dispune: „Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, comunale și orășenești; ca autorități deliberative, și primarii ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de Legea privind alegerile locale”.

Colectivitățile locale (comunele, orașele și județele) trebuie să dispună de personalitate juridică de drept public. În acest sens, dispozițiile art.21 din Legea administrației publice locale nr.215/2001 prevăd: „Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și cu patrimoniu propriu ”.

Legea nr.215/2001 statornicește că bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile (art.120 alin.2), iar bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede astfel (art.121 alin.2)

Autonomia aparține colectivităților locale și aceste colectivități locale își pun în operă această autonomie locală, prin intermediul administrației locale, prin intermediul organelor alese în administrația locală. Deci autonomia locală aparține colectivităților ca și concept, dar se exercită, de fapt, pe baza unui mandat, prin aceste organe alese.

.În ceea ce privește modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constituțional al fiecărui stat membru al Comunității Europene, observăm o primă distincție între statele membre care au constituții adoptate înainte de deceniu șase al secolului nostrum și cele ce au adoptat constituții ulterior acestei date.

B.Există, în principiu, două modalități de recunoaștere a autonomiei locale:

-ca regim juridic unic și general;

-ca regim juridic excepțional și particular.

În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de tratament juridic comunităților locale, utilizînd o bază juridică unică.

Constituția Republicii Grecia reglementează organizarea administrației de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, încredințînd gestiunea afacerilor locale colectivităților locale, care se bucură de autonomie administrativă.

Constituția Marelui Ducat al Luxemburgului recunoaște comunele formate din comunități autonome, constituite pe bază teritorială, posedînd personalitate juridică și girînd, prin propriile organe, propriul patrimoniu și interes.

În a doua categorie se încadrează acele state care, prin legea lor fundamentală, avînd în vedere particularitățile istorice și lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunităților locale, fie comunităților lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.

Astfel, Constituția Republicii Italiene, după ce consfințește organizarea statului în regiuni, provincii și comune,recunoaște pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare și funcții proprii, iar pe de altă parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc. Forme și condiții particulare de aotonomie în termenii unor statute speciale adoptate prin legi constituționale.

În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingîndu-se între autonomia comunală, guvernată și administrată de consilii municipale și comunitățile autonome.

Art. 113 pct.1 din Constituția Regatului Spaniei, recunoaște provinciile limitrofe, avînd caracteristici istorice, culturale și economice comune, teritoriilor insulare și provinciilor avînd o identitate regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea în Comunități autonome.

Principalele atribuții ale comunităților autonome se localizează în domenii ca:

-organizarea instituțiilor de guvernămînt autonome;

-modificarea limitelor comunelor;

-amenajarea teritoriului și urbanismului;

-artizanatul;

-asistența socială etc.

Atributiile autorităților autonome, ce dispun de propriile lor statute sint departajate și prin stabilirea competenței exclusive a statului în urmatoarele domenii:

-reglementarea condițiilor fundamentale ce garantează egalitatea tuturor spaniolilor în exercitarea tuturor drepturilor lor constituționale;

-recunoașterea naționalității, imigrației și emigrației, statutului străinilor și a dreptului de azil, ca domenii ce aparțin în exclusivitate statului;

-relațiile internaționale, apărarea etc. Sunt, de asemenea, rezervate competenței de reglementare etatică;

Simpla enumerare exemplificativă a modului de împărțire a atribuțiilor între stat și comunitățile autonome , relevă că acestea din urmă nu exercită competențe ce țin de suveranitatea internă sau externă a unui stat.

În alte cazuri – Portugalia- este reglementat un anumit regim politic și administrative arhipelagului Azorelor și Maderelor, bazat pe “caracteristicele geografice, economice, sociale și culturale a acestor regiuni și pe imemoriabilele aspirații autonomiste ale populațiilor insulare”(art.227 pct.3).

Deși autonomia regiunilor vizează participarea cetățenilor la viața democratică a acestora și la promovarea propriilor interese economice și sociale, ea este limitată prin aceea că “Autonomia politică și administrativă regoinală nu poate atenta la suveranitatea statului. Ea se exercită în cadrul conferit de Constituție” (art.227 pct.3).

Situația Republicii Franța este oarecum diferită, deoarece, deși Constituția acesteia din 1958 nu utilizeazăîn mod expres termenul de autonomie locală, colectivitățile teritoriale se administrează liber,prin consilii aleseîn condițiile prevăzute de lege(art.72 alin. 2).

C. Din punctual de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul 32eneficiary în consacrarea autonomiei locale, credem că putem distinge două sisteme, unul ce constă din simpla enunțare a termenului și altul conținînd elementele definitorii ale autinomiei locale.

Din cel de-al doilea 33enefi face parte și Constituția Regatului Belgiei, care dă competență legii de a reglementa instituțiile provinciale și comunale, pe baza următoarelor principii:

-alegerea directă a membrilor consiliilor provinciale și comunale;

-exercitarea atribuțiilor consiliilor în limita determinată de interesul provincial și 33enefici;

-descentralizarea atribuțiilor către instituțiile provinciale și comunale;

-publicitatea ședințelor consiliilor;

-intervenția autorității de tutelă ori a puterii legislative pentru asigurarea respectării legii și a protejării interesului general (art.108 alin. 1).

Exemplele utilizate permit surprinderea contextului constituțional European al reglementării autonomiei locale la care se adaugă concluzia diversității modalităților de a concepe autonomia locală.

Practic fiecare constitiție înglobează o formă particulară de reglementare a autonomie locale ce ține de condițiile istorice ale formării statului respective, de structura acestuia și forma de guvernamînt, de coloratura etnică a populației și de aspirațiile și tradițiile cetățenilor respective.

Principiul descentralizării serviciilor publice

În conformitate cu Constituția României republicată „Administrația publică din unitățile 33eneficiary33ve-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”.

Autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în 33enefic și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii.

În același timp, legea fundamentală consideră Consiliul Județean drept “autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean” (art. 122 alin.1).

Descentralizarea, implicând delegarea de competențe și noi responsabilități la nivelul administrației publice locale, reprezintă un 34enefic început din momentul adoptării Constituției României din 1991.

Un pachet de legi privind sectoare cruciale de dezvoltare, precum organizarea administrației, amenajarea teritoriului și urbanismului, finanțele, impozitele, serviciile de sănătate, asistență socială, educație etc. a fost pus în aplicare, reglementând atât forma de descentralizare politică a unor servicii publice, cât și forma de deconcentrare teritorială și administrativă prin instituția prefectului.

Procesul de descentralizare a reprezentat și începerea unui 34enefic de creare și întărire de noi forme de dialog între administrația centrală și locală reprezentată de Federația Autorităților Locale din România (FALR), corpurile administrative profesionale sau alte structuri 34eneficiary ale autorităților locale.

Trebuie afirmat, însă că inițiativele delegării acestor competențe nu au fost întotdeauna coordonate la nivelul ministerelor.Pentru preluarea unor responsabilități, administrația locală nu a fost dinainte pregătită, generându-se dificultăți în procesul de furnizare a unor servicii de calitate pentru comunitățile locale.

Un alt aspect care trebuie menționat este acela că, sub presiunea deficitului bugetar, administrația centrală nu a putut să însoțească pachetul de servicii descentralizate cu resurse financiare corespunzătoare.

Transmiterea de competențe la nivelul comunelor, orașelor și județelor și, implicit, crearea de noi forme de organizare și coordonare a politicilor naționale și locale reprezintă pasul major făcut de România începând din 1990 în descentralizarea de putere, de autoritate și de decizie. La acea dată descentralizarea a fost percepută ca un antidot împotriva tarelor sistemului comunist anterior.

Totuși, rolul persuasiv al administrației centrale în ceea ce privește controlul administrației locale, nivelul inadecvat de resurse la nivel local și disparitățile teritoriale privind calitatea serviciilor sunt tot atâtea domenii de intervenție pentru îmbunătățirea efectului descentralizării.

Procesul de descentralizare actual este justificat de necesitatea definirii rolului administrației centrale față de administrația locală, de competențele politice și administrative care vor fi delegate administrației locale, de sursele necesare, precum și de stabilirea unui cadru de referință privind performanțele procesului de descentralizarea în perioada imediat următoare.

Descentralizarea urmărește conștientizarea și creșterea gradului de implicare a colectivităților locale în gestiunea problematicii regionale și locale în vederea îmbunătățirii legăturii dintre politica națională și responsabilitățile locale; îmbunătățirea eficienței ofertei de servicii publice; îmbunătățirea performanțelor financiare; asigurarea unui cadru mai adecvat pentru a răspunde nevoilor locale.

Principiul descentralizării serviciilor publice este un principiu esențial al autonomiei locale și constă în organizarea, funcționarea, controlul și desființarea serviciilor publice de către autoritățile administrației locale.

Descentralizarea este procesul combinat al:

(1)- transferului de autoritate/responsabilitate administrativă în interiorul aceleiași structuri administrative;

(2)- transferului de autoritate/responsabilitate către structuri ale administrației locale. Transferul de autoritate/responsabilitate se referă la domeniul planificării, la adoptarea deciziei (finanțe, fiscalitate), la responsabilitățile legale (emitere de regulamente, hotărâri locale) și la managementul serviciilor publice pentru care se face transferul.

Procesul de descentralizare se desfășoară în beneficiul cetățeanului prin întărirea puterii și rolului administrației publice locale în scopul dezvoltării economico-sociale durabile a unităților administrativ-teritoriale. În ceea ce privește dezvoltarea localității, se poate vorbi de două aspecte:

Pe de o parte, cu cât o localitate cunoaște o mai mare dezvoltare economico-socială, cu atât mai mult locuitorii săi au nevoie de mai multe servicii publice diversificate și de o calitate superioară.

Pe de altă parte, gradul de dezvoltare economico-socială a localității își pune amprenta asupra posibilității acoperirii costurilor pe care le presupun aceste servicii publice, inclusiv asupra calității, operativității și eficienței lor.

Trebuie spus că principiul descentralizării serviciilor publice nu are în vedere descentralizarea absolută, adică transferarea tuturor activităților de la nivelul central la cel județean sau local.

Acest lucru nu ar fi necesar, nici oportun, nici posibil, mai ales dacă avem în vedere multitudinea de forme în care se pot organiza serviciile publice.

Astfel, serviciile publice organizate la nivel central sub forma autorităților publice (ministere, departamente, direcții) sunt și vor exista întotdeauna la acest nivel.

Rolul acestor servicii este tocmai de a concepe și a asigura strategia Guvernului în acel sector de activitate, căreia i se subsumează activitățile practice, concrete realizate la nivelurile inferioare (județ, localitate).

În ceea ce privește reglementările de ordin constituțional, Constituția din 2003 adaugă principiului descentralizării serviciilor publice pe cel al deconcetrării (articolul 120). Articolul 123 elimină confuzia care se făcea între noțiunea de descentralizare și deconcentrare întrucât precizează că „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale“.

În mod concret, unele ministere și organe centrale ale administrației publice de specialitate au organizate servicii publice deconcentrate, cele mai multe dintre ele având sediul în municipiul reședință de județ.

Aceste servicii din teritoriu ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale (deci serviciile statale) sunt servicii deconcentrate și nu descentralizate, așa cum prevedea vechea Constituție. Ele sunt servicii exterioare ale ministerelor, adică servicii publice dependente de ministere.

Specialiștii au arătat că, din moment ce aceste servicii sunt conduse de către prefect, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului, ele „nu pot fi considerate descentralizate“. Aceasta, deoarece descentralizarea semnifică situația în care conducerea serviciului public este aleasă/numită de către autoritatea deliberativă a administrației locale, în timp ce deconcentrarea presupune numirea conducerii serviciului public printr-un ordin al ministrului, întrucât este vorba de delegarea către alte persoane a unor atribuții concentrate în mâna ministrului.

Specialiștii au arătat că deconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor reprezintă împuternicirea unor servicii publice administrative care își au sediul în unitățile administrativ-teritoriale, de a realiza la acest nivel atribuțiile și competențele ce le revin ministerelor.

În concluzie, se poate spune că aceste servicii publice ale ministerelor organizate în teritoriu nu puteau fi decât deconcentrate, singurele servicii publice descentralizate fiind acelea organizate în comune, orașe sau județe de către autoritățile administrației publice locale.

Astfel, Legea 215/2001 stipulează că serviciile publice ale comunei sau localitatii se înființează și se organizează de către consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispune (articolul 87). Acestea sunt servicii publice descentralizate în adevăratul sens al cuvântului.

În decursul ultimului deceniu, România a făcut pași importanți in planul descentralizarii financiare. În cadrul acestui proces au putut fi identificate patru cicluri :

– În primul ciclu (1991-1994) au fost inițiate schimbări importante în structura și finanțarea autorităților locale, care au inclus și introducerea sistemului de taxe și impozite locale.

– În ciclul al doilea al politicii de reformă (1998-2000) s-au făcut noi pași pentru realizarea descentralizării administrative și financiare. În acest sens, pe baza noii legislații privind finanțele autorităților publice locale a crescut nu numai partea din PIB referitoare la bugetele locale, dar și proporția corespunzătoare a cheltuielilor locale din totalul cheltuielilor publice (între 1998-2001 procentul din PIB a crescut de la 3,6 la 6,5% și cheltuielile locale au crescut de la 14,4 la 26,6%).

– În timpul celui de al treilea ciclu (2001 – 2004) noile legi au adoptat și stabilit noi reguli pentru anumite funcții ale autorităților locale, in special privind serviciile/utilitățile publice.

Al patrulea ciclu (2004 până în prezent) a fost demarat odată cu proiectarea și aprobarea Strategiei actualizate privind accelerarea reformei administrației publice (H.G. 699/2004).

O componentă importantă a acestei strategii este axată pe continuarea procesului de descentralizare și deconcentrare.

Prin punerea în aplicare a acestei strategii, a fost elaborat un prim pachet legislativ pentru susținerea procesului (legea cadru a descentralizării nr. 339/2004, legea instituției prefectului nr. 340/2004 și H.G. nr. 2201/2004 privind funcționarea și atribuțiile Comitetului Tehnic Interministerial și a Grupurilor de Lucru pentru descentralizare din instituțiile implicate).

In cadrul celui de al patrulea ciclu reforma a continuat prin aprobarea unei noi legi-cadru a descentralizarii : Legea –cadru nr. 195/ 22 mai 2006 a descentralizarii care realizeaza o clasificarre mai clara a competentelor autoritatilor administratiei publice locale de la nivelul comunelor si oraselor si al judetelor , impartindu-le pe urmatoarele categorii : competente excluive, competente partajate si competente delegate.

Totodata, legea introduce ca element de noutate, conceptul de descentralizare asimetrica, prin posibilitatea acordata ministerelor sau organelor de specialitate ale administratiei publice centrale de a clasifica unitatile administrativ teritoriale in doua categorii , in functie de capacitatea administrativa a acestora , in unitati administrativ-teritoriale care au sau nu au capacitatea administrativa necesara realizarii competentelor transferate , altfel spus care pot sau nu pot exercita competentele transferate in conditii de eficienta.

Criteriile de evaluare a capacitatii administrative , incadrarea unitatilor administrativ-teritoriale si conditiile prin care se realizeaza transferul de competente se stabilesc de catre ministere , respectiv de catre celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale , dupa caz, impreuna cu Ministerul Administratiei si Internelor si structurile asociative ale autoritatilor administratiei publice locale .

Totodata legea stabileste faptul ca in situatiile in care ministerele respectiv de catre celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale , dupa caz, impreuna cu Ministerul Administratiei si Internelor constata lipsa capacitatii administrative a unei unitati administrativ teritoriale pentru exercitarea in conditii de eficienta a competentelor transferate , competentele respective se transfera , pe perioada determinata , autoritatilor locale de la nivelul judetului pe a carui raza se afla unitatea administrativ-teritoriala in cauza, pana in momentul realizarii capacitatii administrative necesare .

În vederea exercitarii competentelor , in conditii de eficienta , unitatile administrativ-teritoriale se pot organiza in asociatii de dezvoltare comunitara.Ministerul Administratiei si Internelor va stimula asocierea acestora si cresterea capacitatii lor administrative prin programe nationale de dezvoltare, finantate din bugetul de stat.

Totodata prin legea finantelor locale , s-a constituit Comitetul pentru finante publice locale , ca structura de tip partenerial, fara personalitate juridica, cu rol consultativ in elaborarea si implementarea politicilor de descentralizare financiara si fiscala.

Analizele efectuate au scos în evidență următoarele disfuncționalități și aspecte negative înregistrate în derularea procesului de descentralizare și deconcentrare, precum și în funcționarea serviciilor publice descentralizate și deconcentrate:

Capacitate limitată a administrației publice locale de a organiza eficient oferta de servicii ;

Posibilități limitate de planificare și previziune financiară la nivel local din cauza persistenței mecanismelor de control direct și a deciziilor discreționare, din partea autorităților centrale ;

Preponderența alocărilor cu destinație precisă ce limitează libertatea de decizie a autorităților publice locale;

Lipsa clarității și predictibilității în 40eneficiar plăților;

Incertitudinea aspectelor legate de formula alocării acestor transferuri;

Transferul unor competențe fără a fi însoțite de un transfer echivalent de resurse financiare și de autoritate de management adecvată la nivel local;

Capacitate limitată de generare a veniturilor la toate nivelurile;

Lipsa consensului între nivelurile administrației publice cu privire la chestiuni legate de finanțele publice și obiectivele majore în general ;

Mecanismele de echilibrare existente nu asigură echitatea sistemului;

Transferul incomplet de proprietate care este un obstacol în gestionarea efectivă a patrimoniului colectivităților locale ;

Insuficienta instruire specializată pentru autoritățile publice locale privind gestiunea financiară și managementul serviciilor publice descentralizate.

Având în vedere aceste aspecte, la nivel strategic, trebuie redefinite obiectivele ținând seama de calitatea și eficacitatea serviciilor furnizate.

Principalul obiectiv al descentralizării este îmbunătățirea managementului serviciilor publice și creșterea calității acestora prin:

alocare mai substanțială a:

responsabilităților;

resurselor financiare;

drepturilor legate de serviciile oferite.

b) analiza motivațiilor pe care se întemeiază alegerea sistemului de alocare a sarcinilor/funcțiilor între structurile descentralizate ale administrației publice locale și unitățile deconcentrate ale autorităților centrale (echilibru între descentralizare – deconcentrare).

c) Diminuarea conflictelor existente în sistemul administrației publice.

Regulile pe baza cărora se desfășoară procesul de descentralizare sunt:

descentralizarea competențelor de la nivel central la nivel local se face etapizat;

crearea structurilor tehnice specifice pentru realizarea și monitorizarea fiecărei etape din cadrul procesului de descentralizare;

stabilirea măsurilor în cadrul fiecărei etape a procesului de descentralizare numai după analiza rezultatelor etapei anterioare. Analizele și rezultatele sunt discutate public la nivelul autorităților administrației publice locale și al structurilor asociative ale acestora, implicate în procesul de descentralizare;

desfășurarea unor faze-pilot pentru implementarea deciziilor cu privire la descentralizarea anumitor competențe de la nivel central la nivel local, înainte de generalizarea acestora la nivel național;

monitorizarea rezultatelor fiecărei măsuri luate în procesul de descentralizare, pe baza unui sistem de indicatori de performanță.

Prioritățile procesului de descentralizare au în vedere :

Dezvoltarea legislației secundare în domeniu;

Stabilirea unor mecanisme și proceduri standard care să susțină procesul de descentralizare;

Întărirea capacității autorităților publice locale în gestionarea și furnizarea noilor servicii descentralizate;

Pregătirea resurselor umane în vederea susținerii cerințelor din cadrul procesului de descentralizare;

Crearea unui sistem de indicatori de măsurare a performanțelor derulării procesului de descentralizare ;

Crearea unui 42enefi standard de măsurare a performanțelor serviciilor descentralizate;

Dezvoltarea unui sistem dual de monitorizare, intern și extern, al derulării procesului de descentralizare ;

Crearea mecanismelor necesare comunicării cu societatea civilă și cu ceilalți beneficiari ai procesului de descentralizare.

Responsabilii descentralizării

Pentru realizarea și monitorizarea procesului de descentralizare trebuie înființate structuri tehnice specifice la nivel ministerial, interministerial, județean și interjudețean:

Comitetul tehnic interministerial, condus de ministrul administrației și internelor în calitate de coordonator al reformei administrației publice, asistat din punct de vedere tehnic de Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice, care asigură coordonarea și managementul procesului de descentralizare;

grupurile de lucru pentru descentralizarea competențelor, constituite la nivelul fiecărui minister și al celorlalte autorități ale administrației publice centrale prin ordin al ministrului sau al conducătorului acestora;

comitetul tehnic județean pentru descentralizare, constituit la nivelul fiecărui județ, care va efectua analize de impact și propuneri cu privire la descentralizarea anumitor competențe; comitetele tehnice județene pentru descentralizare participă la negocierile directe privind transferul de competențe și responsabilități de la nivel central la nivel local;

comitetele tehnice județene pentru descentralizare se pot constitui în comitete interjudețene care se întrunesc ori de câte ori este necesar, la solicitarea expresă a acestora, în cazul în care există o problemă comună la nivelul mai multor județe.

Continuarea procesului de descentralizare și deconcentrare a serviciilor publice trebuie să se realizeze prin proiectarea unor măsuri pe termen scurt care să pregătească suportul unui cadru coerent pentru derularea unui proces pe termen lung.

Într-o primă etapă, trebuie identificate schimbările de politici necesare îmbunătățirii sistemului de furnizare a serviciilor publice descentralizate și deconcentrate.

Pe baza direcțiilor analitice și conceptuale dezvoltate în cadrul strategiei pot fi elaborate soluții alternative care să conducă la îmbunătățirea procesului în diferite sectoare și domenii.

În cadrul procesului de descentralizare, noul 43enefi și relațiile între structurile responsabile pot fi redefinite, evidențiindu-se:

crearea Comitetului 43enefi inter-ministerial care va asigura coordonarea implementării strategiei – componenta de descentralizare;

crearea unor mecanisme necesare asigurării comunicării direcțiilor principale de acțiune către societatea civilă și către alți 43eneficiary ai procesului de descentralizare (rapoarte periodice de monitorizare, forumuri pentru dezbaterea publica a diverselor opțiuni în procesul de descentralizare a serviciilor publice etc.);

înființarea grupurilor de lucru pentru componentele esențiale ale strategiei ;

adoptarea legii cadru a descentralizării care va asigura coerența procesului de descentralizare ;

elaborarea unui sistem de indicatori de măsurare a performanțelor pe parcursul derulării procesului de descentralizare.

Principiul egibilității

Principiul eligibilitatli nu este stabilit in mod expres de normele legii fundamentale, ci in mod indirect prin dispozitiile art. 121 alin. (1) și 122 aim. (2) din Constitutia Romaniei, republicata care prevăd ca autoritătile administratiei publice locale, consiliile locale, primarii și consiliul judetean, sunt alese in conditiile legii.

De altfel, se impune, de la inceput, sa subliniem faptul că principiul eligibilității, ca și celelalte principii dezvoltate de legea organică, puse la baza administratiei publice locale ,sunt absorbite in continutul principiului autonomiei locale de normele constitutionale ale art. 120.

Principiul eligibilitătii autoritătilor administratiei publice locale are insă sediul materiei și iși găsește, in mod distinct, recunoașterea in normele Legii nr.67/2004 pentru alegerea autoritătilor administratiei publice locale, care detaliază și dezvoltă principiul eligibilitătii prevdzut in art 2 la Legii nr. 215/2001, republicata, stabilind și alte norme referitoare la procedurile de alegere ale consiliilor locale și judetene, precum și ale primarilor.

4.1.4 Principiul legalității

Principiul legalității nu este nici el formulat prin dispozițiile art.120 din Constituția României. Legalitatea înseamnã respectarea cu strictețe a unei norme de drept. La starea de legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziții legale de bunãvoie, fie prin aplicarea silitã a legii de cãtre forța de constrângere a puterii publice. Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale prevede, în mod expres principiul legalitãții, cãruia trebuie sã i se subordoneze organizarea și funcționarea tuturor autoritãților administrației publice locale. Principiul legalitãții se aplicã în administrația publicã localã, privitã în toatã complexitatea sa. În consecințã, toate aspectele organizatorice și funcționale, respectiv consacrarea structurilor organizatorice ale autoritãților administrației publice locale, componența, modul de constituire, atribuțiile, competențele și modul lor de funcționare, la care se adaugã actele pe care le emanã, ca și raporturile și relațiile lor cu alte autoritãți publice sau structuri organizatorice din țarã și strãinãtate, trebuie sã fie în strictã conformitate cu legea (cu prevederile Constituției, dar și cu cele ale legilor și ale celorlalte acte normative în vigoare).

4.1.5 Principiul consultãrii cetãțenilor în soluționarea problemelor de interes deosebit.

Legea administrației publice locale obligã la consultarea locuitorilor, prin referendum, în situația oricãror modificãri ale limitelor teritoriale ale județului. Problemele de interes deosebit din unitãțile administrativ-teritoriale și subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse, în condițiile legii, aprobãrii locuitorilor, prin referendum local. Referendumul local se poate organiza în toate satele și localitãțile componente ale comunei sau orașului ori numai în unele dintre acestea. În cazul referendumului la nivel județean, acesta se poate desfãșura în toate comunele și orașele din județ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. De regulã, referendumul are un caracter consultativ, de aceea rezultatul sãu nu este obligatoriu ci doar orientativ. Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau județene, dupã caz, la propunerea primarului, respectiv a președintelui consiliului județean.

4.1.6 principiul subsiarității

Conceptul este considerat ca un principiu central al dreptului european supranational, fiind esential atat in sistemul protectiei europene a drepturilor omului, cat si in cel a dreptului comunitar european.

Principiul subsidiaritatii are la baza idea conform careia competentele trebuie exercitate la un nivel cat mai aproape posibil de cetateni.Conform acestui principiu consacrat de art. 5 alin. 2 al TCE in domeniile care nu sunt de competenta exclusive a Uniunii, ii este permis sa devina active numai daca obiectivele urmarite nu pot fi atinse intr-o masura suficienta pe plan national de catre statele member si datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii vizate, aceasta poate fi realizata mai bine la nivel comunitar.

4.2 Principii specifice

Față de obiectul și conținutul normelor subramurii dreptului colectivităților locale, principiile spevifice acestuia sunt :

principiul dualismului institutional

principiul deliberarii

principiul majorității

principiul autonomiei regulamentare

principiul transparenței

Capitolul V Practică judiciară

HOTARAREA din 12 iulie 2007 in Cauza SC Ruxandra Trading SRL impotriva Romaniei
(Cererea nr. 28333/02) Strasbourg

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute in art. 44 alin. (2) din Conventie. Poate suferi modificari de forma.

In Cauza SC Ruxandra Trading SRL impotriva Romaniei,Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din:
Domnii     B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, Doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, Domnul David Thor BjörgvinssonDoamnele  I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la data de 21 iunie 2007, a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data:
     
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 28333/02, introdusa impotriva Romaniei, prin care o societate de drept roman, constituita in 1996, Ruxandra Trading (societatea reclamanta), a sesizat Curtea la data de 18 iulie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
 2.  Societatea reclamanta este reprezentata de doamna Ruxandra Awad, avocat din Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna Ruxandra Pasoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Societatea reclamanta se plange, in temeiul art. 6 din Conventie, de neexecutarea de catre Primaria Bucuresti a unei sentinte judecatoresti definitive de condamnare la eliberarea unei autorizatii de constructie permanenta si la acordarea unui teren in concesiune. Ea vede de asemenea in asta o atingere adusa dreptului sau la respectarea bunurilor sale, in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

4. La 24 octombrie 2003 Curtea a hotarat sa comunice Guvernului cererea. Prevalandu-se de dispozitiile art. 29 alin. 3, ea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

5. Societatea reclamanta este o societate cu raspundere limitata constituita in 1996 si avand sediul in Bucuresti.

A. Cereri de eliberare a unei autorizatii de construire

6. La 28 septembrie 1996 societatea reclamanta a inchiriat un teren de 9.550 m², situat la nr. 33 in strada Tipografilor in Bucuresti si apartinand Primariei Bucuresti.

7. In 1996 societatea reclamanta a obtinut un certificat de urbanism pentru construirea pe terenul respectiv a unui  centru comercial. La 26 septembrie 1996 Primaria a eliberat societatii reclamante o autorizatie de construire valabila pe o perioada de sase luni. Atat certificatul de urbanism cat si autorizatia de construire au fost eliberate de Consiliul general Bucuresti (« consiliul general ») si semnate de Primarul General al Municipiului Bucuresti. La 11 martie 1997 societatea reclamanta a obtinut avizul Agentiei de protectie a mediului inconjurator de construire a centrului comercial.
8. La 24 februarie 1997 contractul de inchiriere a fost reinnoit pe o perioada de sase luni; o clauza din contract prevedea ca putea fi prelungit din sase in sase luni. La 24 august 1997 acest contract a fost reinnoit automat.

1. Actiune in evacuare impotriva societatii reclamante
9. La 8 decembrie 1998 Primaria Generala Bucuresti (« Primaria ») a sesizat Judecatoria Bucuresti cu o actiune impotriva societatii reclamante in evacuare de pe terenul in cauza pe motiv ca contractul de inchiriere nu fusese prelungit si ca nu dispunea de un titlu pentru a ocupa terenul. Printr-o sentinta definitiva din 7 mai 1999 instanta a respins actiunea pe motiv ca contractul fusese reinnoit in mod tacit pe o durata nedeterminata.

2. Actiune vizand condamnarea Primariei sa elibereze societatii reclamante o autorizatie de construire

10. Printr-o hotarare definitiva din 14 septembrie 1998 Curtea de Apel Bucuresti a condamnat Primaria sa elibereze societatii reclamante o noua autorizatie de construire pe acelasi teren.

11. La 8 noiembrie 1999 Primaria a eliberat societatii reclamante o autorizatie provizorie de construire pe o perioada de 12 luni, cu conditia de a distruge constructia in una din conditiile urmatoare: modificarea planului de folosinta a terenului, schimbarea situatiei juridice a terenului, cererea expresa a Primariei de a demola constructia, neplata din partea reclamantei a taxelor aferente terenului.
12. Printr-o hotarare administrativa din 4 mai 2000 Primaria a modificat planul de folosinta privind terenul in litigiu.

3. Actiune in anulare a autorizatiei de constructie din 8 noiembrie 1999.

13. Printr-o hotarare din 8 iunie 2000 Curtea de Apel Bucuresti a anulat autorizatia din 8 noiembrie 1999 si a condamnat Primaria sa elibereze societatii reclamante o autorizatie de constructie permanenta, precum si sa incheie cu ea un contract de concesiune asupra terenului litigios.

14. Primaria a inaintat recurs, mentionand ca societatea reclamanta nu putea obtine o autorizatie de constructie in conditiile in care nu era nici proprietarul nici concesionarul terenului si ca in orice caz Primaria nu era competenta sa decida asupra concesionarii terenului.
15. Desi a fost citata legal pentru plata taxei de timbru privind procedura de recurs, Primaria nu a facut-o. Printr-o hotarare din 18 septembrie 2000 Curtea Suprema de Justitie a anulat recursul Primariei pentru neplata taxei de timbru.
B. Demersuri pentru executarea hotararii din 8 iunie 2000

16. La 8 iunie 2000 societatea reclamanta a cerut Primariei executarea hotararii din 8 iunie 2000, precum si anularea hotararii Primariei din 4 mai 2000 pe care o considera contrara hotararilor judecatoresti pronuntate in favoarea sa.

17. Printr-o sentinta din 29 iunie 2000, la cererea societatii reclamante, Curtea de Apel Bucuresti a anulat hotararea Primariei din 4 mai 2000. Printr-o sentinta definitiva din 27 noiembrie 2000 Curtea Suprema de Justitie a anulat recursul Primariei impotriva acestei sentinte, pe motiv ca aceasta nu avea calitatea sa introduca un asemenea recurs, aceasta competenta revenind Consiliului general.

18. Printr-o scrisoare din 16 martie 2001, ca raspuns la cererea societatii reclamante de executare a hotararii din 8 iunie 2000, Primaria a informat-o ca contractul de concesiune va fi incheiat dupa evaluarea si clarificarea situatiei juridice a terenului precum si plata de catre societatea reclamanta a taxei anuale de concesiune.
19. La 21 martie 2001, la cererea Primariei, Directia Generala a Investitiilor si Achizitiilor Publice a Primariei informat-o pe aceasta din urma ca in temeiul dispozitiilor Legii nr. 69/1991 privind administratia publica locala concesionarea terenurilor trebuia sa urmeze o procedura speciala de licitatie publica si ca, prin urmare, terenul nu putea fi concesionat societatii reclamante.

20. Neobtinand executarea de bunavoie a hotararii din 8 iunie 2000, societatea reclamanta a trimis, prin intermediul unui executor judecatoresc, o noua scrisoare Primariei, la 6 martie 2002, solicitand executarea hotararii inainte de 15 martie 2002.
C. Actiune vizand condamnarea societatii reclamante la inlaturarea constructiei existente pe terenul litigios

21. La 9 iunie 2003 Primaria a somat societatea reclamanta sa inlature cladirea pe care o construise pe terenul litigios in baza autorizatiei de constructie din 26 septembrie 1996 si 8 noiembrie 1999.

22. Societatea reclamanta a sesizat Judecatoria cu o contestatie la executarea acestei somatii. Primaria nu a depus observatii in sprijinul apararii. Printr-o sentinta din 2 octombrie 2003 instanta a admis contestatia societatii reclamante si a anulat somatia, pe motiv ca beneficia de o hotarare definitiva de condamnare a Primariei sa-i elibereze o autorizatie de construire definitiva pentru aceste constructii.

23. La recursul Primariei, printr-o hotarare definitiva din 12 noiembrie 2004, Tribunalul Bucuresti a confirmat sentinta, pe motiv ca Primaria nu beneficia de un titlu executoriu pentru a cere demolarea constructiilor.

D. Actiune in stabilirea unei amenzi

24. In 2003 societatea reclamanta a sesizat Judecatoria Bucuresti cu o cerere de executare silita a hotararii din 8 iunie 2000. Printr-o sentinta preliminara din 21 august 2003 instanta a respins actiunea ca inadmisibila, pe motiv ca obligatia care revenea Primariei nu putea fi realizata de o alta persoana si ca singura modalitate de a o constrange pe aceasta sa respecte sentinta in cauza era de a o condamna la plata unei amenzi. In urma recursului societatii reclamante, printr-o hotarare definitiva din 27 noiembrie 2003, Tribunalul Bucuresti a confirmat aceasta sentinta.

25. La 7 octombrie 2003 societatea reclamanta a sesizat Judecatoria Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi. Printr-o sentinta  din 19 decembrie 2003 instanta a respins actiunea sa, pe motiv ca aceasta condamnare putea fi ceruta in fata instantei care a ordonat executarea silita a respectivei sentinte. Or, deoarece in cazul in speta, instanta declarase inadmisibila cererea de executare silita, cererea de condamnare a Primariei la plata unei amenzi era neintemeiata.

E. Actiune in anulare a hotararii Consiliului General din 26 aprilie 2005 si a autorizatiei de dezafectare din 23 iunie 2005

26. Printr-o hotarare din 26 aprilie 2005 Consiliul General a acordat Ambasadei Frantei dreptul de a folosi gratuit (folosinta gratuita) un teren de 17.470 m² din care facea parte terenul in litigiu, pentru a construi pe el un liceu. In hotarare se mentiona ca pe teren nu se afla nicio constructie.

27. La 23 mai 2005, bazandu-se pe dispozitiile Legii nr. 29/1991 privind contenciosul administrativ, societatea reclamanta a cerut Consiliului general si Primariei sa revoce hotararea din 26 aprilie citata anterior.

28. La 23 iunie 2005, la cererea societatii reclamante, prefectul a cerut Primariei sa gaseasca o solutie pentru a executa hotararea din 8 iunie 2000.

29. In aceeasi zi, pentru a asigura executarea hotararii din 26 aprilie 2005, Primaria a eliberat o autorizatie de dezafectare a constructiei pe care societatea reclamanta o ridicase pe terenul litigios, costul operatiunii revenind acesteia din urma.
30. La 27 iunie 2005 reclamanta a sesizat Tribunalul Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei in anulare a autorizatiei de dezafectare din 23 iunie 2005 si cu o actiune impotriva Consiliului general in anulare a hotararii din 26 aprilie 2005.
1. Actiune in anulare a autorizatiei de dezafectare din 23 iunie 2005

31. La 12 iulie 2005 societatea reclamanta a fost informata de Primarie ca autorizatia de dezafectare din 23 iunie 2005 fusese executata la 24 si 27 iunie 2005, ca constructia ridicata pe teren fusese depozitata intr-un spatiu apartinand Primariei si ca era invitata sa o recupereze.

32. Printr-o sentinta din 16 decembrie 2005 Tribunalul Bucuresti a respins actiunea societatii reclamante, pe motiv ca constructia in cauza fusese realizata in baza autorizatiei de construire provizorie care permitea autoritatilor sa ordone demolarea fara nicio alta formalitate prealabila. In plus, instanta a constatat ca Primaria era proprietarul terenului care fusese pus la dispozitia Ambasadei Frantei.

33. Instanta a retinut de asemenea ca desi hotararea din 8 iunie 2000 a ordonat eliberarea unei autorizatii de construire definitiva societatii reclamante, un asemenea document nu putea fi eliberat decat cu respectarea tuturor dispozitiilor legale. Or, conform Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, numai proprietarul terenului putea cere eliberarea unei asemenea autorizati, conditie pe care societatea reclamanta nu o indeplinea in masura in care nu obtinuse dreptul de concesiune asupra terenului.

34. Societatea reclamanta a formulat un recurs impotriva acestei sentinte, mentionand ca constructia in cauza fusese ridicata in baza unei autorizatii de construire provizorie si ca o hotarare judecatoreasca definitiva condamnase autoritatile sa-i elibereze o autorizatie permanenta pentru aceeasi constructie. Ea a mentionat de asemenea ca hotararea din 8 iunie 2000 care condamna Primaria sa incheie contractul de concesiune nu fusese executata.

35. Printr-o hotarare definitiva din 11 mai 2006, Curtea de Apel Bucuresti a anulat autorizatia de dezafectare in cauza. Ea a retinut ca:
“in temeiul sentintei din 8 iunie 2000, devenita definitiva, autoritatea publica era obligata, pe de o parte, sa elibereze o autorizatie definitiva de construire si, pe de alta parte, sa demareze procedura necesara pentru concesionarea terenului (…). Ordonand demolarea constructiei ridicata pe baza unei autorizatii provizorii de construire si pentru care era codamnata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva sa elibereze o autorizatie de construire definitiva, Primaria Bucuresti a abuzat de puterile sale in calitate de autoritate publica locala autonoma, (…), lezand interesele legitime ale reclamantei.”

2. Actiune in anulare a hotararii Consiliului general din 26 aprilie 2005
36. Printr-o sentinta din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucuresti a respins actiunea societatii reclamante in anularea hotararii Consiliului general din 26 aprilie 2005. Instanta a retinut ca hotararea din 8 iunie 2005, care viza o obligatie intuitu personae, nu fusese executata in termenul legal de trei ani si ca in prezent societatea reclamanta era decazuta din dreptul sau de a cere executarea acesteia.

37. Societatea reclamanta a formulat un recurs, mentionand ilegalitatea hotararii contestate. In observatiile de raspuns Consiliul general a relevat ca societatea reclamanta nu avea niciun drept asupra terenului in cauza si ca hotararea din 8 iunie 2000 fusese pronuntata impotriva Primariei si ca prin urmare nu era competent sa o execute.

38. Printr-o hotarare definitiva din 11 septembrie 2006 Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul societatii reclamante si a anulat hotararea din 26 aprilie 2005 in partea sa privind terenul de 9.550 m². Curtea de apel a constatat ca obligatia intuitu personae de a executa hotararea din 8 iunie 2000 revenea unei autoritati publice si ca Consiliul general nu putea invoca lipsa de competenta pentru a o executa in masura in care autoritatile, si anume Consiliul local si Primaria, faceau parte din administratia municipiului Bucuresti. Ea a considerat de asemenea ca in masura in care societatea reclamanta beneficia de o hotarare definitiva de condamnare a autoritatilor publice sa incheie cu ea un contract de concesiune, aceste autoritati nu puteau atribui terenul unei alte institutii.

39. Printr-o hotarare din 19 februarie 2007 Curtea de Apel Bucuresti a respins contestatia in anulare formulata de Consiliul general impotriva hotararii din 11 septembrie 2006 citata anterior.

40. Din actele prezentate de societatea reclamanta reiese ca hotararea din 8 iunie 2000 a ramas in continuare neexecutata. Printr-o scrisoare din 20 martie 2007 Guvernul a informat Curtea ca Primaria Bucuresti detinea proprietatea si posesia terenului litigios.
 II. DREPTUL INTERN PERTINENT

41. Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala

Articolul 5 alin. 1 « Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in comune si orase sunt consiliile locale, ca autoritati deliberative, si primarii, ca autoritati executive (…) »

Articolul 44 alin. 1 « Primarul indeplineste urmatoarele atributii principale:
a) asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei si ale legilor tarii (…) ale hotararilor consiliului judetean;

b) asigura executarea hotararilor consiliului local (…

c) emite avizele, acordurile si autorizatiile prevazute de lege. »
 42. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii si unele masuri pentru realizarea locuintelor.

Articolul 2 « Autorizatia de construire constituie actul de autoritate al administratiei publice locale pe baza caruia se asigura aplicarea masurilor prevazute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea si functionarea constructiilor. »

Articolul 10

« 1. Terenurile apartinand domeniului privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vandute, concesionate ori inchiriate prin licitatie publica, potrivit legii, in conditiile respectarii prevederilor documentatiilor de urbanism si de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (…) »

« 2. Concesionarea se face pe baza de oferte prezentate de catre solicitanti, cu respectarea prevederilor legale, inclusiv cele ale prezentului capitol, urmarindu-se valorificarea superioara a potentialului terenului. »

Articolul 12

« Prin exceptie de la prevederile art. 10, terenurile destinate construirii se pot concesiona fara licitatie publica, in urmatoarele situatii: (…)
b) pentru realizarea de obiective de utilitate publica sau de binefacere, cu caracter social, fara scop lucrativ, altele decat cele care se realizeaza de catre colectivitatile locale pe terenurile acestora, cu plata taxei de redeventa stabilite potrivit legii. »
 43. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor

Articolul 1 alin. 2

« Concesionarea se face in baza unui contract prin care o persoana, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public, in schimbul unei redevente. »

Articolul 5

« (…) Consiliul local are calitatea de concedent, in calitate de reprezentant al orasului sau comunei in privinta concesionarii bunurilor proprietate publica sau privata ale acesteia. »

Articolul 10

« Concesionarea unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica sau prin negociere directa, conform prevederilor prezentei legi. »
 IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie

44. Invocand art. 6 alin. 1 din Conventie, societatea reclamanta se plange ca refuzul autoritatilor competente de a se conforma hotararii din 8 iunie 2000 a Tribunalului Bucuresti a incalcat dreptul sau la un tribunal. Art. 6 alin. 1 din Conventie prevede urmatoarele :
 “Orice persoana are dreptul la judecarea echitabila a cauzei sale (…) de catre o instanta independenta si impartiala (…) care va hotari (…) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (…)”

A. Asupra admisibilitatii

45. Curtea constata ca cererea nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

46. Guvernul subliniaza ca, desi executarea unei hotarari trebuie considerata ca facand parte integranta din « proces » in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, Hotararea din 19 martie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-II, paragraful 41), exista circumstante care justifica neexecutarea in natura a unei obligatii impuse printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, fara ca neexecutarea sa constituie incalcarea articolului. Conform opiniei sale, este vorba in acest caz despre o imposibilitate obiectiva de executare, datorata faptului ca hotararea din 8 iunie 2000 a fost pronuntata impotriva unei autoritati publice care nu este competenta sa asigure executarea sa.

47. In privinta partii din sentinta care condamna Primaria sa elibereze societatii reclamante o autorizatie de construire permanenta, Guvernul mentioneaza ca exista  o dezbatere in plan intern in privinta interpretarii acordate hotararii: in opinia Primariei, articolul 2 din Legea nr. 50/1991 prevede numai autorizatiile de construire fara a face distinctia intre autorizatiile « provizorii » si « permanente ». Prin urmare, Primaria nu putea fi condamnata decat sa elibereze o autorizatie de construire pur si simplu si nu o autorizatie de construire permanenta a carei existenta nu era prevazuta de lege.
 48. De asemenea, Guvernul mentioneaza ca, in conformitate cu dispozitiile legale in vigoare, competenta de a acorda o concesiune asupra terenurilor revenea Consiliului general si nu Primariei. De altfel, instanta nu a precizat regimul juridic al acestei concesiuni, fapt ce facea dificila executarea sa.

49. Societatea reclamanta contesta pozitia Guvernului. In opinia sa, punctul de plecare al atingerilor aduse dreptului sau il reprezinta neexecutarea sentintei din 14 septembrie 1998, ceea ce aconvins-o sa sesizeze instantele nationale cu actiunea care a condus la hotararea din 8 iunie 2000.

50. Ea considera ca refuzul Primariei de a executa sentinta din 8 iunie 2000 nu se justifica printr-o imposibilitate obiectiva. In privinta refuzului sau de a elibera o autorizatie de construire permanenta, reclamanta mentioneaza ca acest caracter « permanent » vizeaza constructia si nu actul administrativ si ca in temeiul art. 44 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala, Primaria era competenta sa elibereze o asemenea autorizatie.

51. In ceea ce priveste refuzul Primariei de a incheia contractul de concesiune, societatea reclamanta mentioneaza ca in temeiul articolelor 44 alin. 1 b) si 5 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, Consiliul local indeplinea functia de autoritate de deliberare si Primaria pe cea de autoritate de executare. Or, in speta, hotararea Consiliului local asupra concesionarii terenului a fost inlocuita prin hotararea din 8 iunie 2000. Prin urmare, Primaria, in calitatea sa de autoritate de executie, era obligata sa se conformeze fara a putea pune in discutie autoritatea de lucru judecat a sentintei citate anterior. De altfel, reclamanta constata ca Legea nr. 219/1998 a reunit dispozitiile legale de reglementare a contractului de concesiune. In opinia sa, contractul de concesiune in cauza ar fi reglementat de Legea nr. 50/1991 combinat cu dispozitiile pertinente ale Legii generale nr. 219/1998.

2. Aprecierea Curtii

52. Curtea aminteste ca dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti. Executarea unei sentinte, a oricarei instante, trebuie considerata ca facand parte integranta din « proces » in sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja ca protejarea efectiva a justitiabilului si restabilirea legalitatii implica obligatia pentru administratie de a se adapta la o sentinta sau o hotarare pronuntata de cea mai inalta instanta administrativa a statului in materie (Hornsby, citat anterior, paragraful 40 si urmatoarele si Karahalios impotriva Greciei, nr. 62503/00, paragraful 29, 11 decembrie 2003).
 53. In plus, Curtea subliniaza importanta deosebita pe care o are executarea hotararilor judecaroresti in contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras impotriva Greciei, nr. 32259/02, paragraful 34, 22 decembrie 2005). Cu toate acestea, dreptul la un tribunal nu poate obliga un stat sa execute fiecare sentinta cu caracter civil oricare ar fi si oricare ar fi imprejurarile (Sanglier impotriva Frantei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).

54. In acest caz nu se contesta faptul ca hotararea din 8 iunie 2000 de condamnare a Primariei sa incheie cu societatea reclamanta un contract de concesiune si sa-i elibereze o autorizatie de construire permanenta nu a fost nici executata ad literam, nici anulata sau modificata in urma exercitarii unei cai de atac prevazuta de legea interna. Or, Primaria este parte integranta din administratia care constituie un element al statului de drept, interesul sau identificandu-se cu cel al unei bune administrari a justitiei. Asadar, daca administratia refuza sau omite sa execute o hotarare ori intarzie in executarea acesteia, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor judecatoresti isi pierd ratiunea de a fi (Hornsby, citat anterior, paragraful 41).
 55. Curtea constata ca, in ciuda hotararilor judecatoresti favorabile societatii reclamante, Primaria a continuat sa se opuna executarii hotararii din 8 iunie 2000, pe motiv ca instantele nationale nu interpretasera corect dispozitiile dreptului intern aplicabile in materie si ca hotararea in cauza era neclara. A accepta acest argument ar echivala cu a admite ca, in cazul in speta, administratia s-ar putea sustrage executarii unei hotarari judecatoresti, invocand pur si simplu interpretarea incorecta a legii interne din partea instantelor nationale, repunand astfel in discutie fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei, nr. 75898/01, paragraful 33, 29 septembrie 2005). Or, actiunile sau omisiunile administratiei in urma unei hotarari judecatoresti nu pot avea drept consecinta nici impiedicarea, nici, cu atat mai putin, repunerea in discutie a fondului acestei hotarari (Immobiliare Saffi impotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 74, CEDO 1999-V).

56. De asemenea, Curtea aminteste ca nu-i revine sarcina de a confirma sau a infirma continutul unei hotarari judecatoresti interne. Ea nu poate totusi sa nu constate situatia juridica stabilita de ea intre parti. In aceasta privinta ea remarca faptul ca, chiar si presupunand ca ar fi existat o divergenta de interpretare la nivel intern in privinta cadrului legal de reglementare a incheierii unui contract de concesiune, instantele nationale au considerat, bazandu-se pe dovezile prezentate de parti, ca acest contract trebuia incheiat si ca autorizatia de construire trebuia eliberata societatii reclamante. In consecinta, pe baza principiului suprematiei dreptului intr-o societate democratica, Curtea considera ca hotararea definitiva pronuntata de instantele nationale prevaleaza si ca autoritatile administrative erau obligate sa se conformeze in intregime (Pantea impotriva Romaniei, nr. 5050/02, paragraful 35, 15 iunie 2006). De altfel, ea constata ca autoritatile administrative nu au considerat necesar sa conteste in mod intemeiat aceasta sentinta in fata instantelor nationale (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
 57. Desi Curtea admite, impreuna cu Guvernul, ca exista circumstante care justifica neexecutarea in natura a unei obligatii impuse de o hotarare judecatoreasca definitiva, ea considera ca statul nu se poate prevala de o atare justificare fara sa fi informat in prealabil societatea reclamanta, prin intermediul unei hotarari judecatoresti, asupra imposibilitatii de a executa ca atare obligatia initiala, mai ales cand actioneaza in dubla calitate, de detinator al fortei publice si de debitor al obligatiei (a se vedea Costin impotriva Romaniei, nr. 57810/00, paragraful 57, 26 mai 2005). Or, in prezenta cauza, instantele nationale au considerat ca autoritatile administrative erau obligate sa execute hotararea din 8 iunie 2000 si nu au constatat existenta unei « imposibilitati obiective » care ar putea justifica refuzul lor de a executa aceasta hotarare (a se vedea paragrafele 35 si 38 de mai sus).

58. De altfel, Curtea aminteste ca a considerat deja ca ar fi exagerat sa se ceara unui reclamant care a obtinut o hotarare judecatoreasca definitiva impotriva statului sa intenteze din nou actiuni impotriva autoritatii pentru a obtine executarea obligatiei in cauza (a se vedea, Metaxas impotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
 59. Curtea constata de asemenea ca, desi prin hotararea din 26 aprilie 2004 Consiliul general a pus terenul litigios la dispozitia Ambasadei Frantei la Bucuresti, aceasta hotarare a fost anulata in partea sa privind terenul in litigiu prin hotararea definitiva din 11 septembrie 2006 si ca Ambasada Frantei nu se afla in posesia terenului. In plus, asa cum reiese din informatiile oferite de Guvern, administratia municipiului Bucuresti detine in prezent proprietatea si posesia terenului. In consecinta, eventuala imunitate diplomatica a Ambasadei Frantei nu ar putea impiedica, in speta, executarea hotararii din 8 iunie 2000 (a contrario, Manoilescu si Dobrescu impotriva Romaniei (decizie), nr. 60861/00, paragraful 77, CEDO 2005-VI).

60. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca comportamentul autoritatilor nationale, in privinta executarii hotararii din 8 iunie 2000, a adus atingere dreptului la un tribunal al societatii reclamante asa cum este garantat de art.6 alin. 1 din Conventie. 
Prin urmare acest articol s-a incalcat.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie  
61. Societatea reclamanta considera ca neexecutarea de catre autoritatile nationale a hotararii din 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului sau la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede urmatoarele:
    “Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilitatii

62. Curtea constata ca cererea nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

63. Guvernul mentioneaza ca in speta hotararea pronuntata in favoarea societatii reclamante nu a facut sa apara in patrimoniul sau nici un drept de proprietate, nici o creanta constituita, ci, in cel mai bun caz, o « speranta » legitima de a putea obtine concesionarea terenului in litigiu. In plus, in masura in care instanta nu a precizat in sentinta sa temeiul juridic al contractului de concesiune, si anume Legea nr. 50/1991 sau Legea nr. 219/1998, societatea reclamanta ar fi trebuit sa-i ceara sa-si interpreteze hotararea.
64. Guvernul considera ca ingerinta atribuita autoritatilor romane, si anume intarzierea in executarea sentintei in cauza, este justificata. In opinia sa, ingerinta era prevazuta de lege, si anume legile nr. 69/1991, 50/1991 si 219/1998 si urmarea un scop legitim, in acest caz protejarea interesului general al comunitatii. De altfel, el considera ca ingerinta era proportionala cu scopul urmarit, tinand cont de marja ampla de apreciere de care beneficiaza statele in materie de urbanism si de faptul ca societatea reclamanta nu a fost niciodata privata de drepturile acordate prin hotararea din 8 iunie 2000.
65. Societatea reclamanta contesta afirmatia Guvernului. Ea constata ca neexecutarea hotararilor din 14 septembrie 1998 si 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului sau de a folosi terenul in cauza precum si constructia pe care o ridicase pe acest teren.
66. Ea considera ca o actiune in interpretare a hotararii nu se impunea in masura in care dispozitivul era clar si, in orice caz, actiunea ar fi fost respinsa drept tardiva de instantele nationale. In opinia societatii reclamante autoritatile romane se bazeaza pe o dezbatere lingvistica pentru a acorda o legitimitate neexecutarii. Desi Primaria a mentionat interpretarea sa in procedura interna, aceasta nu a fost retinuta de instantele nationale (a se vedea paragrafele 35 si 38 de mai sus).
67. De asemenea, societatea reclamanta releva ca neexecutarea nu este datorata unui nou plan de urbanism, in masura in care proiectul care condusese la anularea certificatului sau de construire a fost anulat de instantele nationale prin hotararea din 29 iunie 2000. Ea indica faptul ca din 1996 nu s-a efectuat nicio modificare la proiectul de urbanism.
68. In final, sociertatea reclamanta estimeaza ca executarea hotararii din 8 iunie 2000 intr-un viitor apropiat este mai mult decat incerta, in masura in care actiunile sale in vederea constrangerii autoritatilor locale de a o respecta au fost respinse pana in prezent de instantele nationale ca inadmisibile sau neintemeiate.
2. Aprecierea Curtii

69. Curtea aminteste ca pentru a stabili daca societatea reclamanta dispunea de un « bun » in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ea trebuie sa cerceteze daca hotararea din 8 iunie 2000 a facut sa apara in capatul sau de acuzare o creanta suficient stabilita pentru a fi exigibila (a se vedea Rafinariile grecesti Stran si Stratis Andreatis impotriva Greciei, Hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59).
70. In acest caz, hotararea din 8 iunie 2000 a condamnat administratia sa incheie cu societatea reclamanta un contract de concesiune si sa-i elibereze o autorizatie de constructie definitiva pentru imobilul pe care il construise deja pe acest teren.
71. Curtea a considerat deja ca dreptul de a practica o activitate in baza unui contract de concesiune constituie un « bun » in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Posti si Rahno impotriva Finlandei, nr. 27824/95, paragraful 76, CEDO 2002-VII). In opinia Curtii, nu e nicio indoiala ca obligatiile ce decurg din hotararea definitiva din 8 iunie 2000 capata un caracter patrimonial de constituire a unui « bun », in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Beyeler impotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragraful 105, CEDO 2000-I). Aceasta dispozitie este deci aplicabila in cazul in speta.

72. Nu se contesta ca hotararea din 8 iunie 2000 nu a fost executata in conformitate cu dispozitivul sau si ca neexecutarea sa se atribuie in exclusivitate autoritatilor administrative competente. Reiese ca imposibilitatea pentru societatea reclamanta de a obtine executarea sa reprezinta un amestec in dreptul sau la respectarea bunurilor.
73. Curtea constata ca hotararea in cauza era definitiva si obligatorie si nu cerea nicio alta masura de executie. In privinta argumentelor Guvernului privind imposibilitatea de a o executa din cauza unei interpretari incoerente si incomplete, Curtea face trimitere la concluziile la care a ajuns in paragrafele 55 si 56 de mai sus.
74. Astfel, refuzand sa se conformeze hotararii din 8 iunie 2000, autoritatile nationale au privat societatea reclamanta de posibilitatea de a folosi terenul in cauza, fara a-i prezenta o justificare. Curtea aminteste ca statele beneficiaza, desigur, de o marja ampla de apreciere pentru a-si conduce politica de urbanism (Gorraiz Lizarraga si altii impotriva Spaniei, nr. 62543/00, paragraful 70, CEDO 2004-III). Cu toate acestea, in acest caz, nu avut loc nicio modificare a planurilor de urbanism si acest motiv nu a fost niciodata invocat de autoritatile administrative in fata instantelor nationale pentru a justifica neexecutarea hotararii. Presupunand chiar ca un asemenea motiv ar putea justifica neexecutarea, Curtea constata ca autoritatile nu au propus nicio masura compensatorie societatii reclamante pentru ca echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 sa nu fie intrerupt (a contrario Phocas citat anterior, paragraful 60).
75. Tinand cont de cele de mai sus, Curtea concluzioneaza ca s-a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

76. In conformitate cu art. 41 din Conventie, “In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila.” 
A. Prejudiciu

77. Societatea reclamanta cere executarea hotararii din 8 iunie 2000. Ea cere de asemenea cu titlu de prejudiciu material 11.000.000 dolari americani (USD). Aceasta suma reprezinta valoarea constructiei pe care ea a construit-o pe teren si care a fost demolata de autoritati, adica 1.100.000 USD, precum si beneficiul net pe care l-ar fi putut obtine din exploatarea terenului si a constructiei.

78. Societatea reclamanta prezinta un raport de expertiza asupra rentabilitatii investitiei sale, conform caruia beneficiul net pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 pana in mai 2004 este de 3.507.477 USD. Cu toate acestea, in opinia sa, acest raport de expertiza nu tine cont de faptul ca in momentul in care contractul de concesiune ar fi fost incheiat, concurenta pe piata romaneasca privind disponibilitatea spatiilor comerciale pentru chirie era foarte mica, ceea ce i-ar fi permis sa realizeze beneficii mai importante, pe care o evalueaza la 1.500.000 USD pe an. Prin urmare, ea considera ca beneficiul pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 pana in iunie 2004 este de 9.900.000 USD.

79. Societatea reclamanta cere de asemenea suma de 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru umilintele pe care doamna avocat Ruxandra Awad le-a suferit pentru executarea hotararii in cauza.

80. Guvernul considera ca suma solicitata cu titlu de lipsa de castig este excesiva si ca cea mai buna reparatie ar fi restituirea in natura a bunului. In ceea ce priveste nebeneficierea, Guvernul aminteste ca jurisprudenta Curtii face o distinctie intre cazurile in care reclamantului i s-a restituit bunul (Anghelescu impotriva Romaniei, nr. 29411/95, paragrafele 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu impotriva Romaniei, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 si Oprescu impotriva Romaniei, nr. 36039/97, paragrafele 56-57) si cele in care bunul nu i-a fost restituit (Popescu Nasta impotriva Romaniei, nr. 33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2003). In prima categorie de cauze, Curtea a alocat reclamantilor o suma pentru privarea de proprietate suferita si nu pentru nebeneficiere. In al doilea gen de cauze Curtea nu a alocat nicio suma cu acest titlu tinand cont de faptul ca a ordonat restituirea bunului.
 81. Referitor la cauzele Buzatu impotriva Romaniei ((satisfactie echitabila), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005, Sovtransavto Holding impotriva Ucrainei (satisfactie echitabila), nr. 48553/99, paragraful 70, 2 octombrie 2003 si Capital Bank AD impotriva Bulgariei, nr. 49429/99, paragraful 144, CEDO 2005-XII (extrase)), Guvernul aminteste ca Curtea nu poate face speculatii asupra valorii reale a investitiilor si ca nu poate fi acordata nicio suma cu acest titlu.

82. Guvernul adauga ca, conform jurisprudentei Curtii, o societate comerciala nu are dreptul la o despagubire morala. In orice caz, el releva ca suma ceruta cu titlu de prejudiciu moral vizeaza direct pe reprezentanta societatii reclamante si nu societatea insasi.
 83. In privinta prejudiciului moral, Curtea aminteste ca, conform jurisprudentei sale, o persoana juridica, fie si o societate comerciala, poate suferi un alt prejudiciu decat material cerand o reparatie baneasca (a se vedea Comingersoll S.A. impotriva Portugaliei [GC], 35382/97, CEDO 2000-IV, paragrafele 31-37). Cu toate acestea, Curtea constata ca prejudiciul invocat in speta nu priveste societatea reclamanta ci pe reprezentanta sa. Prin urmare, Curtea considera ca nu trebuie platita o suma oarecare cu acest titlu.

84. In privinta prejudiciului material, Curtea considera ca aplicabilitatea art. 41  nu se afla in stare de judecata, astfel incat trebuie reanalizata tinand cont de asemenea de eventualitatea unui acord intre statul parat si interesati (art. 75 alin. 1 si 4 din regulamentul Curtii).

B. Costuri si cheltuieli

85. Societatea reclamanta nu cere rambursarea costurilor si cheltuielilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,IN UNANIMITATE:

1. declara cererea admisibila;

2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie;

3. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;

4. hotaraste ca aplicabilitatea art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata in ce priveste prejudiciul material; prin urmare,

a) o amana in privinta acestui punct

b) invita Guvernul si societatea reclamanta sa-i prezinte in scris, in termen de 3 luni de la data la care hotararea a ramas definitiva, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, observatiile lor asupra prezentei chestiuni si in special sa ii aduca la cunostinta orice acord la care vor ajunge;

c) amana procedura ulterioara si deleaga presedintelui camerei sarcina de a stabili o data in caz de nevoie;

5. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
     Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la data de 12 iulie 2007, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier

Concluzii și propuneri

Ca și în cazul dreptului administrativ căruia i se subordonează, dreptul colectivităților locale evoluează necontenit,fiind supus unei dinamici impuse de înseși nevoile comunităților umane din unitățile administrativ teritoriale, reflectate de succesiunea rapidă a reglementărilor în domeniu, armonizate însă intereselor generale ale statului român.

Propuneri:

Întărirea garanțiilor privind apărarea autonomiei colectivităților :

desemnarea a câte unui reprezentant ales de colectivitățile locale pentru a reprezenta interesul acestora într-o cameră distincă, de pildă Senatul, după modelul francez în condițiile prevăzute de lege

consacrarea, prin norme constitutionale, a dreptului colectivitătilor locale din Romania la autonomie locală, in plan administrativ și financiar;

reglementarea in sfera administratiei publice locale a unor norme privind eficientizarea activitatii decizionale și pentru participarea directă a cetătenilor la initierea, sustinerea și aplicarea deciziilor administrative (realizarea de propuneri de candidati și alegeri de consilieri sau chiar a unui consiliu consultativ pentru cartiere și grupe de strazi, la nivel urban și rural, precum și alegerea unui reprezentant al acestora la nivelul unitătii administrativ-teritoriale);

reglementarea posibilitătii ca incompetenta, reaua administrare și lipsa respectului fată de cetacean al autoritatilor adiministrațiilor publice, precum și al functionarilor publici să fie sancționată prin demiterea din functie a titularului și respectiv demiterea functionarului public.

administrarea mai eficientă a bunurilor aflate în patrimoniul statului și al colectivitătilor locale, clarificarea afectiunii unor patrimonii și mai buna administrare a acestora de către unele structuri ale administratiei publice;

informatizarea intregii activităti a administratiei publice in vederea unei organizări și functionări cat mai eficiente și autoritatilor administratiei publice.

Bibliografie

Alexandru, Ioan,  Drept administrativ european ,Editura Universul Juridic, 2008

Apostol-Tofan,  Drept administrativ – Editura C.H. Beck, 2008

Bruna Zani, Augusto Palmonari,Manual de psihologia comunității,Editura Collegium,Polirom, 2003

Corneliu Manda,Cezar C.Manda,Dreptul colectivităților locale,Editura Universul Juridic,2008

Corneliu Manda,Cezar C.Manda,Dreptul colectivităților locale,Editura Lumina Lex,2007

Iorgovan, Antonie Tratat de drept administrativ , ALL Beck, 2005

Manda, Corneliu Drept administrativ ,Editura Lumina Lex, 2007

Moinescu, Gabriel Drept administrativ ,Editura Pro Universitaria, 2008

Negruț, Vasilica Drept administrativ , Editura Didactic, 2008

Nicu, Alina Livia Drept administrativ , Editura Didactic, 2007

Podaru, Ovidiu Drept administrativ,Editura Hamangiu, 2008

Preda, Mircea, Drept administrativ,Editura Lumina Lex, 2007

Trăilescu, Anton Drept administrativ , Editura C.H. Beck, 2008

Vasile, Ana Drept administrativ , Editura Augusta, 2007

Vedinaș, Vergini Drept administrativ ,Editura Universul Juridic, 2007