COLABORAREA CU FAMILIA CONDIȚIE FUNDAMENTALĂ A UNEI EDUCAȚII EFICIENTE A PREȘCOLARILOR [304430]

[anonimizat] A UNEI EDUCAȚII EFICIENTE A PREȘCOLARILOR

CUPRINS

INTRODUCERE

Un copil este ca o sămânță de floare…[anonimizat], depinde de grădinarul care o va ȋngriji, [anonimizat] e [anonimizat]. E atât de plăpândă…Cum ai putea s-o rupi ori sa o calci în picioare când e tot ce va mai rămâne ȋn urma ta?

Irina Petrea

Am ales acestă temă deoarece îmi doresc să vorbesc atât din prisma mea de părinte cât și de cadru didactic ȋn ȋnvățământul preșcolar.

Am lucrat cu preșcolarii cu vârste cuprinse ȋntre 2 și 6 ani de aproximativ 7 ani, iar în acești ani mi s-a [anonimizat] ȋntr-[anonimizat] ȋn [anonimizat] ȋi depășească și atunci este necesară intervenția unui profesionist.

Mi-[anonimizat], am realizat că se obțin lucruri uimitoare și încântătoare atunci când familia și grădinița lucrează ȋmpreună.

Obiectivul principal al lucrării de față este acela de a [anonimizat], de a insista mai ales asupra acelor atitudini și climate familiale care sunt structurate deficitar.

Consecința imediată — [anonimizat], și, inclusiv, acceptarea de către aceștia a [anonimizat].

A fi părinte a fost, este și va rămâne cea mai complicată și antrenantă „meserie", [anonimizat].

[anonimizat], morală,și intelectuală a copiilor și este totodată o sursă esențială de dragoste și afecțiune.

[anonimizat]-l educi.

Vârsta preșcolară reprezintă cea mai valoroasă perioadă a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat].

Astăzi, realitatea familiei este diferită de cea a generațiilor trecute. Părinții recunosc că stau foarte puțin timp cu cei mici și că se confruntă cu o continuă dorință de a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat].

Grădinițele au datoria să răspundă cerințelor și necesităților părinților și să le ofere totodată sprjinul necesar pentru a se putea implica în învățarea și dezvoltarea copiilor.

[anonimizat], acordând o mai mare importanță deținerii de către copiii lor a unei bune educații.

[anonimizat].

Grădinița are posibilitatea de a înțelege ideile părinților; ascultându-i, educatoarele reușesc să cunoască mai bine copilul și să identifice deprinderile pe care acesta le are când intră în grădiniță. Iar familiile care recepționează frecvent și pozitiv mesajele educatoarelor devin mai implicate în educație.

Astfel, familiile și educatoarele își împart responsabilitatea pentru dezvoltarea preșcolarilor. Comunicarea, respectul, acceptarea diferențelor și căutarea intereselor copilului formează bazele unei bune relații.

Lucrarea de față este structurată în două părți.

Prima parte pune accent pe consolidarea teoretică ȋn care am vorbit despre ce înțelegem prin a fi părinți, despre ce așteptări au părinții de la propriii copii, care sunt stilurile parentale, despre rolul educatoarei ca mediator al interacțiunii dintre familie și grădiniță, și care sunt așteaptările pe care le au părinții de la grădiniță și educatoare, cât și despre importanța colaborării dintre grădiniță și familie

Ȋn cea de-a doua parte am prezentat modalitățile prin care am reușit să am o colaborare eficientă cu părinții copiilor din grupa mea (grupa mica- vârste cuprinse între 3 și 4 ani).

Așadar, mi-am ales această temă deoarece, rolul de părinte, cât și de cadru didactic este foarte greu, dar plăcut în același timp. El pretinde cunoștințe teoretice și practice de pedagogie, psihologie; pretinde bunăvoința de a învăța continuu de la viață și din viață, de a gândi și mai ales de a înfrunta situații imprevizibile care trebuie rezolvate cu înțelepciune și discernământ.

CAPITOLUL 1: ROLUL FAMILIEI ȘI AL GRĂDINIȚEI ÎN EDUCAREA COPIILOR

„Tratează copiii ca și cum sunt deja ceea ce ar putea fi și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să fie! ”

Goethe

Ce înseamnă să fii părinte?

A fi părinte înseamnă asumarea unei serii întregi de responsabilități de care trebuie să te achiți cu succes, deși drumul ce urmează a fi parcurs nu este lipsit de obstacole și chiar de eșecuri.

A fi părinte a fost, este și va rămâne cea mai complicată și antrenantă „meserie", fiind totodată deosebit de spectaculoasă, plină de bucurii și împliniri.

Arta creșterii și educării copiilor reprezintă pentru părinți o adevărată aventură.

Toți părinții doresc să aibă copii buni, fără vicii și dependențe. Pentru a ajunge la un rezultat pozitiv, cei mici trebuie bine educați și nu numai atât, dar să aibă în față exemple demne de urmat.

Că greșesc- unii mai mult, alții mai puțin- este indiscutabil; unele greșeli sunt din cauza nivelului educativ- intelectual scăzut al părinților, altele- lipsei de experiență pedagogică și, în sfârșit, nu puține sunt din cauza excesului și exagerării sentimentelor părintești dovedite în creșterea copilului.

Unii părinți greșesc din ignoranță; nivelul lor modest de școlarizare și mai ales carențele lor în comportare (viață dezorganizată, alcoolism) nu numai că nu-i fac utili în educația copilului, dar pot constitui chiar exemple negative pentru el. Deficiențele educaționale ale părinților se pot răsfrânge ușor asupra copiilor și nu de puține ori acestea sunt greu sau imposibil de corectat.

De exemplu, dacă părintele pe care-l respectă copilul cel mai mult este fumător, șansele copilului de a deveni fumător sunt chiar de 100%; în caz contrar, posibilitatea de a deveni fumător se reduce la 10%, aceasta dovedind, fără echivoc, cât de mare poate fi forța exemplului pentru copil.

Neînțelegerile dintre părinți pun în pericol sentimentul de securitate al copilului și, în consecință, armonia dezvoltării personalității sale.

Abandonul moral produs prin dezertarea părinților de la îndatoririle lor față de copil este deosebit de dăunător educației, aruncând copilul cu ușurință în brațele viciilor și ale unei vieți dezordonate.

Agresivitatea copilului, izolarea (închiderea în sine), fuga de acasă și vagabondajul, minciuna, furtul etc., pot fi determinate de aceeași cauză: atitudinea reprimatoare, tiranică a părinților sau, dimpotrivă cea permisivă, liberală. (Bonchiș, 2011, p. 30)

Mulți părinți, mai ales dintre cei care au un singur copil, greșesc frecvent din dragoste exagerată. Satisfăcându-i copilului toate gusturile și mai ales capriciile, părinții cad ușor în capcana unei educații greșite. Descoperind slăbiciunea exagerată pentru el, copilul reacționează fie printr-o poziție îndârjită față de tendința acestora de a exagera în aceste sentimente fie dimpotrivă, speculând la maximum aceste slăbiciuni, ceea ce duce la răsfăț, la fuga de răspunderile ce-i revin și la pasarea acestora, celor care-l înconjoară cu atâta dragoste.

Copilul profită nespus de mult de slăbiciunile adulților atunci când între părinți există lipsă de acord în pozițiile lor educaționale; dacă copilul trece repede de partea celui care adoptă o atitudine care-i convine, în educația lui vor apărea momente de dezorientare morală și incapacitate de decizie.

Ignorate de către părinți, conduitele greșite ale copilului pot crea, pe de o parte, un handicap serios în calea adaptării copilului la exigențele morale și culturale ale societății, iar pe de altă parte, pot determina, din partea anturajului, reacții și atitudini neadecvate, capabile să contribuie și mai mult la structurarea unor tipuri de reacții necorespunzătoare, cu caracter permanent. (Băran-Pescaru, 2004, p. 21)

Ceea ce este cert este faptul că nu există rețete pentru a fi un părinte bun sau perfect, care să garanteze fericirea unui copil. Se recomandă ca fiecare părinte să cunoască caracteristicile etapelor pe care le traversează copilul și să-și concentreze demersurile, în primul rând, asupra nevoilor de bază ale acestuia, și anume: nevoile fizice, nevoia de a fi protejat, nevoia de iubire, nevoia de a fi încurajat și respectat, nevoia de relaționare.

Părinții au rolul primordial în creșterea copilului, asigurând nu numai resursele financiare, cât mai ales climatul familial afectiv și moral corespunzător dezvoltării normale și armonioase a copilului. Ei sunt primii și cei mai importanți profesori ai copilului, cu influența cea mai mare asupra formării și educării acestuia. (Dumitrana, 2011, p. 33)

Nu trebuie să uităm că fiecare copil este o ființă unică!

Nu este normal să oferim copilului nostru educația pe care am primit-o, pentru că nevoile lui s-ar putea să fie diferite!

Copiii mici sunt dependenți în mod deosebit de familiile lor:

în ceea ce privește confortul lor fizic, inclusiv hrana, adăpostul, îmbrăcămintea și îngrijirea sănătății.

în ceea ce privește confortul lor emoțional, care include dragostea, încurajarea și perseverența cu care li se amintește ceea ce este bine și ce-i rău;

în ceea ce privește confortul dezvoltării lor, incluzând comunicarea, ocaziile de a se plimba, cățăra, juca și noile experiențe pe care le împărtășesc.

Părinții sunt…

„— niște foști copii care uită, câteodată, ce înseamnă copilăria;

— învățăcei care descoperă zi de zi rolul de părinți;

— sceptici care se întreabă deseori dacă acționează corect;

— ghizi, sursă de dragoste, modele;

— și, mai ales, cele mai importante persoane din viața copiilor lor.” (Francine, 2011, p. 15)

Pentru a veni în sprijinul părinților, Francine Ferland a formulat principalele reguli de aur:

Nu vă fie teamă sa vă îndrăgostiți nebunește de copilul dumneavoastră.

Nu ezitați să mergeți împreună la „pescuit de pupici și la vânătoare de mângâieri”.

Dați-i șansa să-și trăiască din plin copilăria.

Oferiți-vă ocazia de a profita de momentul prezent împreună cu copilul: copilăria este o etapă de viața minunată, care trece atât de repede!

Învățați să vă placă să fiți părinți. (2011, p. 213)

Toți părinții au câte un stil de educație, principii, certitudini și experiențe de viață diferite, așa cum și copiii au trăsături prin care se diferențiază.

Pentru unii părinți este extrem de dificil să reziste tot timpul ritmului alert pe care îl impune copilul lor, să beneficieze de foarte multă răbdare, să răspundă cât de cât corect întrebărilor „puerile”, să încerce să observe lumea prin ochii lui.

De asemenea, altor părinți le este foarte ușor, întorcându-se acasă, de la serviciu, să dea atribuții copilului, iar în urma celei mai mici greșeli să îl sancționeze și o dată cu trecerea anilor să se mândrească cu faptul că au avut o contribuție majoră în dezvoltarea personalității acestuia și să exclame încântați:

„ Acesta este copilul meu! Datorită mie a ajuns așa!”

Părinții au o responsabilitate imensă. Ei reprezintă tiparul spre care copilul se îndreaptă și îi pot oferi acestuia afectivitatea de care are nevoie ,o educație aleasă și condiții optime de viață. Așadar, viitorul copilului depinde foarte mult de modul în care aceștia își îndeplinesc rolul de părinte.

Este normal, ca venirea pe lume a unui copil să prilejuiască un motiv de bucurie.

Părinții își pun foarte multe speranțe în el și învestesc totodată toate resursele de care ei dispun.

Dar, se întâmplă ca odată cu trecerea timpului, unii părinți să realizeze ,că au greșit în strategiile educative utilizate. Astfel de greșeli sunt rezultatul unor neînțelegeri , certuri și disensiuni în familie, situație care nu se poate remedia.

Ce așteptări au părinții de la propriii copii

Să fie cuminți, disciplinați.

Cu siguranță că tuturor le-ar plăcea să aibă un copil pe care să-l manevreze așa cum își doresc.

Realitatea însă, este alta! Cel mic are foarte multă energie, care de cele mai multe ori îi deranjează sau îi obosește pe adulți, situație în care părinții se simt nevoiți să impună reguli, să ia atitudine.

În privința disciplinei, uneori din prea multă străduință, părinții exagerează, nepermițând copilului altă modalitate de manifestare.

Astfel, familia consideră că și-a câștigat, printr-un mod sever respectul de a aborda situația, dar, în realitate, frica este sentimentul care stă la baza remedierii comportamentului . (Shapiro & Skinulis , 2012, p.18)

Să fie ascultători.

Toți părinții își doresc copii ascultători, care să răspundă imediat solicitărilor .

Dar, tot mai des, se întâlnesc părinți care se plâng de faptul că nu sunt ascultați.

Încă de mici, unii copii manifestă nepăsare la cererile părinților și mai mult de atât, încearcă să câștige „șefia” în momentul în care este vorba de a lua o hotărâre.

În momentul în care ne întrebăm „ Cum s-a ajuns în această situație și ce e de făcut?” ar trebui în primul rând să ne gândim și să ne punem întrebarea ce am făcut noi pentru ca micuțul să fie ascultător?

Mi-am rezervat câteva ore pe zi din timpul meu pentru a-i observa evoluția și performanțele ?

Am avut răbdare la vârsta DE CE-ului să răspund adecvat la fiecare întrebare?

M-am implicat în jocurile pe care le-a inițiat? Cum m-am implicat? Cât timp?

M-am gândit că, în timp ce îi dădeam primele sarcini (primele responsabilități), copilul era adânc implicat într-o activitate antrenantă (joc, vizionarea programelor T.V.)?

M-am lăsat transformat în sclavul lui, îndeplinindu-i toate dorințele? (Dolean & Dolean, 2009, p. 13)

Vrem să fie și copilul nostru ca X.

Suntem conștienți că acest lucru nu este posibil, toți copiii sunt unici.

Când se naște, el primește o amprentă culturală grație tratamentului caracteristic mediului în care crește. Copilul va evolua în direcția în care evoluează cei din grupul lui, dar într-o manieră personală.

În cazul în care, se stabilește cu înverșunare un tipar al copilului ideal și se încercă sculptarea propriul copil după acest model, există șanse mari ca rezultatul să nu îi mulțumească, dezamăgindu-i într-o bună zi.

A-i cere copilului tău să devină ca altul, înseamnă a-l priva de o identitate, a-i refuza dezvoltarea sinelui. Mai mult chiar, solicitând unui copil să fie asemeni altuia e ca și cum l-ai forța să poarte o pereche de pantofi cu câteva numere mai mici, ca în final (prea târziu, când piciorul este deja rănit sau deformat), să realizezi că nu îi sunt buni. Culmea ironiei e că, uneori, după ce te străduiești câțiva ani să-ți înveți copilul ceva ce nu i se potrivește ajungând să-l exasperezi, îți vei da seama că modelul urmat e un fiasco. (Dolean & Dolean, 2009, p. 14)

Să fie cei mai buni.

Ca părinte, nu se poate să nu te bucuri de orice reușită a copilului tău, fie că a câștigat un concurs important, fie că este liderul grupului din care face parte sau pur și simplu este apreciat la nivel de instituție școlară. Dar situația se schimbă în momentul în care părintele îi impune copilului să fie cel mai bun, cel mai pregătit. Dorința de axavea un astfel dexcopil este lipsită de sens. Chiarxdacă copilulxare potențialxintelectual, învață foarte binexla toatexdisciplinele, chiar dacă are un anumit talent, rezultatele pe care le-ar obține nu ar trebui să fie atât de importante la vârsta copilăriei.

Dacă am compara evoluția copilului cu cea a unei flori, credem că este ușor de înțeles că, dacă forțăm bobocul să-și desfacă petalele înainte de vreme, nu ne vom bucura prea mult de splendoarea florii; însă, dacă acest boboc este lăsat să se dezvolte normal, vom asista la o înflorire naturală de lungă durată.

Copilul ar putea fi un „savant în devenire”, dar nici pe departe nu trebuie să ne pripim în a-l considera un „mic geniu”. Nu aceasta este vârsta la care să tragem linia și să numărăm realizările. Acesta este doar începutul… (Dolean & Dolean, 2009, p. 16)

Să nu sufere ce am suferit noi, să nu le lipsească nimic.

După cum am precizat mai sus, există la părinți tendința de a le oferi totul copiilor, pentru a le fi bine.

În unele situații, mai ales atunci când părinții au fost privați în copilărie de lucrurile pe care și le doreau, ori nu au avut parte de suficientă atenție, îngrijire și iubire, pentru a înlocui lipsurile, aceștia au tendința să le ofere totul.

O problemă majoră, resimțită în urma atitudinii descrise, o constituie faptul că cei mici devin răsfățați.

Merită aduse în discuție, următoarele aspecte:

– în primul rând, micuțul căruia i s-a oferit mult, așteaptă să primească tot mai mult, până când familia nu va mai putea face față solicitărilor acestuia.

Copilul nu va înțelege acest lucru și își va învinui parinții de rea-voință.

– în al doilea rând, merită menționat faptul că, atunci când copilul observă
slăbiciunea familiei pentru el, acesta va recurge la șantajul emoțional.

Copilul va profita de familie și după ce va crește. Se va comporta imatur chiar și atunci când va avea propriile responsabilități, trăgând nădejde că părinții îi vor rezolva mereu problemele.

– în al treilea rând, indiferent de situația materială de care dispun, părinții tind să-și răsfețe copiii. Puținul lor este oferit în mare măsură copiilor. Rareori aceștia vor aprecia eforturile familiei, nu vor ști să-și manifeste recunoștința și nu vor fi în stare să le onoreze așteptările.

Să nu…să nu!

Așa cum am precizat, cei mici îi obosesc pe părinți, prin energia lor. Aceștia recunosc faptul că este dificil să ții pasul cu toate manifestările copiilor. Încearcă să stabilească reguli și să impună restricții. Acesta este un lucru lăudabil, dar nu și atunci când se exagerează.

Fără îndoială, orice demers educațional cuprinde câteva obiective. Chiar și cele menționate pot fi încununate de succes dacă sunt formulate în mod pertinent și nu există riscul de a cădea în extreme.

Orice adult care se implică în educarea unui copil are ca scop ajungerea acestuia la un echilibru între ceea ce își dorește copilul și ceea ce își dorește familia de la el. (Sancez & Lopez, 2009, p. 63 )

Atunci când se doresc performanțe de la copii este firesc să se pună întrebarea „Ce am făcut pentru ei ?”

Părinții au tendința să se poarte cu copilul considerându-l un bun pe care doar ei îl dețin și de asemenea consideră că au toate drepturile asupra acestuia.

Din această cauză, uită de cele mai multe ori că au o responsabilitate față de el. Acest lucru nu se limitează doar la locuință, mâncare, haine și jucării, ci în primul rând la afectivitate și grija pentru educație.

Stiluri parentale

După cum se știe meseria de părinte și îndeplinirea eficientă a acesteia presupune cunoașterea unor avantaje și dezavantaje ale stilurilor parentale și a faptului că acestea pot oscila în funcție de personalitate, de împrejurări, gradul de cultură, de mediu, de tradiții, de profesiile părinților, etc.

Există următoarele stiluri parentale:

indulgent

„Stilul indulgent se caracterizează prin aceea că părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i impune prea multe restricții.

Filosofia de viață a părintelui care adoptă acest stil este „Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”.”. (Dolean & Dolean, 2009, p. 24)

Acest stil de părinte manifestă sensibilitate, afecțiune și preocupare față de copil și de tot ce face acesta, nu recurge aprope niciodată la pedepse, iar când vrea să ia decizii, se consultă cu el. Grație acestei atitudinii, copilul va avea o personalitate marcantă, simțindu-se special, fapt ce duce la creșterea stimei de sine.

Așadar, acest stil contribuie la dezvoltarea creativității și întărește valoarea capacității de a lua decizii.

Un dezavantaj al acestui stil parental îl reprezintă faptul că celui mic îi va fi dificil să înțeleagă că limitele și regulile își au rolul lor și că este necesar să se țină cont de ele, motiv pentru care poate fi considerat un copil problemă, iar părinții vor fi depășiți de situație, având în vedere că cel mic nu va accepta indicațiile și sfaturile lor și va face tot ce vrea.

b.autoritar

Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este urmată de pedeapsă. Filosofia de viață adoptată: ,Nimic nu e mai presus de lege!”. (Dolean & Dolean, 2009, p. 25)

În acest stil autoritar se încadrează părinții care nu se simt obligați să dea explicații copiilor și nu răspund întrebărilor suplimentare de genul: „De ce?- Pentru că suntem părinții tăi ! Nu stăm la discuții!”.

Acest stil îi ajută pe copii să fie disciplinați, ordonați și respectuoși vis-a-vis de cei de care se tem. Părinții care se încadrează în acest stil sunt reci și distanți față de copii, încercând să impună respect pentru muncă și efort.

Pe de altă parte, abordarea acestui stil are și multe dezavantaje. Copiii părinților autoritari vor învăța greu să fie maleabili, să ierte pe cei care greșesc, să devină sensibili la doleanțele altora. Totodată, acești copii nu comunică eficient, sunt lipsiți de inițiativă, le lipsește curajul, sunt mereu nemulțumiți fiindcă se tem să nu greșească.

Toate cele menționate mai sus, scot în evidență diminuarea respectului personal.

„Iar am greșit! Nu sunt priceput la nimic! Niciodată nu am să reușesc să…!”.

c. indiferent

Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta este „în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând.

Filosofia de viață pe care o sugerează este: „În viață nu te poți baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuți”. (Dolean & Dolean, 2009, p. 26)

Copiii ai căror părinți se comportă indiferent, își însușesc faptul că părerea lor nu contează și se consideră lipsiți de importanță.

Copiii crescuți de părinții indiferenți au complexe de inferioritate și sunt speriați, intimidați, ca urmare a nivelului scăzut al stimei de sine. Prin comparație cu micuții crescuți autoritar, care se orientează după regulile fără abatere învățate în copilărie, copiii părinților indiferenți nu vor avea la bază decât experiența lor de viață.

Lipsa afecțiunii, îi face pe copiii crescuți indiferent să fie mai puternici în fața greutăților vieții, dar și mai rigizi, mai insensibili, mai apatici. De cele mai multe ori, aceștia sunt considerați „fără suflet”.

d. protector

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa sa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere copilului securitate, deoarece conștientizează că un copil este o ființă foarte fragilă, care are nevoie în permanență de sprijin și protecție. Educația pe care i-o dă copilului se clădește în jurul ideii că „Nu tot ce zboară se mănâncă” și are grijă să-și învețe copilul ca, în primul rând, să fie precaut și rezervat față de tot ce vine din afara sferei familiei. (Dolean & Dolean, 2009, p. 27)

Din nefericire, de multe ori protecția oferită copilului este din cale afară, părinții sunt mereu îngrijorați de ce se poate întâmpla ,văd nenorociri și tragedii la tot pasul.

În momentul când micuțul plânge, părinții devin agitați, tensionați, creând și mai multă panică. În momentul în care se ivește o problemă, părinții protectori se precipită să găsească vinovații.

La fel ca părinții autoritari, și cei protectori suportă cu greu faptul că cei mici își dezvoltă independența, dar aceștia nu dau naștere unor conflicte, ci mai degrabă intră în panică.

Printre dezavantajele acestui stil parental se numără stări de frică nemotivate, insomnii cât și afecțiuni ale sănătății.

Pe măsură ce timpul trece, micuțul ajunge tot mai sufocat și tinde să se îndepărteze de familie. Acesta consideră că este greu să comunice în mod direct cu familia despre dificultățile întâlnite, pe motiv că nu va fi înțeles și se va ajunge la îngrijorare.

Prin urmare, copilul va începe să ducă o viață secretă, ascunzând informațiile legate de viața personală. Iar, atunci când se află în postura de a-și expune stările de frustrare sau supărare, alege să nu se exprime direct, ci prin răzbunare .

e. democratic

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent și urmate de toți membrii familiei (cu excepția situațiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (așa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Părintele care îmbrățișează stilul democratic se ghidează după principiul „Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu” și este împotriva ideii „ Unii sunt mai egali decât alții”. (Dolean & Dolean, 2009, p. 28)

Părinții care sunt adepții acestui stil parental sunt toleranți, iertători, îngăduitori, blânzi și deschiși spre nou, fiind în același timp și autoritari, cu scopul de a impune o disciplină strictă, și de a le sugera copiilor respectarea regulilor și îndeplinirea cu succes a sarcinilor date.

Părinții democratici își arată căldura față de copii, sunt înțelegători și încrezători în puterea de decizie a copiilor și îi apreciază . Aceștia încurajează copiii să-și dezvolte personalitatea, să devină independenți, respectându-le atât interesele, cât și părerile.

În funcție de atitudinile parentale, copiii își creează un echilibru emoțional care constituie temelia dezvoltării personalității și a deprinderilor de comunicare eficientă și de asemenea vor fi în stare să-și dezvolte capacitatea de a lua decizii, creativitatea și autonomia personală. Ceea ce le va permite obținerea eficienței și a productivității în toate acțiunile lor sunt încrederea și încurajările pe care le primesc, fapt care duce la ridicarea nivelului stimei de sine.

Copiii crescuți în spiritul democratic vor ști să-și respecte semenii, să aibă în vedere și părerile celorlalți, vor fi în stare să accepte observații și să-și exprime cu curaj punctul de vedere.

Acordarea independenței îi va ajuta când vor crește să-și descopere calitățile și priceperile, alegându-și singuri profesia, cu alte cuvinte îi va ajuta să-și îndeplinească visurile și aspirațiile.

Deși se pare că acest stil are doar avantaje, e bine de menționat faptul că unii copii crescuți democratic, vor avea probleme de adaptare în ce primește stilul autoritar cu care se intersectează în viață. Pentru că nu vor reuși să îndeplinească cu promptitudine sarcinile pe care le primesc ar putea fi numiți mototoli sau obraznici, în cazul în care, dimpotrivă, ar avea ceva de comentat.

Legat de avantajele și dezavantajele stilurilor parentale este greu de oferit soluții universale referitor la stilul adoptat. Există părinți care consideră ca fiind calități exprimarea liberă sau independența, dar și părinți care cred că împotrivirea și discutarea ordinelor, sunt defecte.

În funcție de anumiți factori, este posibil ca părinții să posede mai multe stiluri parentale sau fiecare părinte să aibă stilul său care uneori este compatibil cu al celuilalt părinte.

Concepția educativă, stilul și metodele „pedagogice" adoptate în viața de zi cu zi de către părinți, sub forma cerințelor și a atitudinilor față de copil, joacă, așadar, un rol însemnat în formarea personalității acestuia. Există multe metode pedagogice și educative bune și foarte bune, dar, din nefericire, și multe metode dăunătoare, „patogene", care provoacă „malformații educative" care vor trebui radiate din conținutul pedagogiei familiale. (Shapiro & Skinulis, 2012, p.161)

Dacă greșelile comise de părinți față de propriii copii nu sunt scuzabile, cele ale copiilor față de părinți, deși sunt numeroase, sunt trecute cu vederea. Este firesc și obișnuit ca un copil să greșească de nenumărate ori- din multe greșeli chiar învață- pentru că el nu are maturitatea și rațiunea pe care o are un adult. Dacă greșesc prin aceea că sunt egoiști, irascibili, nerespectuoși față de cei mari, leneși, de toate acestea se fac vinovați tot părinții, care nu au știut la timpul potrivit să-i formeze, să-i îndrume și la nevoie să le corecteze defectele remarcate în comportarea lor.

Dacă la început copilul primește primele noțiuni în familie, învățământul ar trebui să consolideze și să modeleze tot ceea ce a acumulat el înainte și să adauge ultimele și cele mai delicate trăsături de caracter, în făurirea unei educații desăvârșite.

Părinții care își îndeplinesc meseria cu profesionalism, cu siguranță vor ști să fie buni parteneri ai cadrelor din învățământ pentru a lua măsuri cu privire la susținerea dezvoltării copilului.

1.2 Grădinița, prima separare adevărată de familie

Un alt factor cu adevărat semnificativ în viața copiilor îl reprezintă grădinița și tot ce ține de activitățile preșcolare.

Este esențial ca preșcolarii care se îndreaptă spre grădiniță să se simtă în siguranță. Nu trebuie să uităm că, pentru mulți dintre ei, grădinița reprezintă prima experiență de viață, în afara casei. Iar siguranța este dată, în primul rând, de o bună organizare a zilei petrecute în grădiniță, pe baza unui regim stabilit în conformitate cu principiile igienei și ale psihologiei copilului și în armonie cu ritmul deja deprins în familie.

Prima zi de grădiniță reprezintă momentul care dă emoții părinților și, în consecință, și micuților.

De ce se spune asta? Pentru că, se știe, copiii sunt conectați emoțional la părinți și vibrează odată cu aceștia. Așadar, ei vor simți încordarea și emoțiile celor mari și vor fi neliniștiți, speriați sau, dimpotrivă, calmi, nerăbdători să meargă și să întălnească noul „tărâm". În mare măsură, începutul grădiniței este un moment de cumpănă pentru părinți și, abia în plan secundar, pentru copii.

De obicei, momentul de început al grădiniței creează emoții părinților, fiindcă nu știu dacă cei mici vor accepta ușor să rămână printre copii, doar cu personalul grădiniței. Nu rareori despărțirea de părinți se face cu lacrimi… de ambele părți.

În procesul îndelungat al maturizării sale, copilul se confruntă la intrarea în grădiniță cu o lume nouă, nefamiliară și nefamilială, cu alți copii care ocupă același loc ca și el și așteaptă, la fel ca el, mângâiere și atenție.

În această lume nouă care, chiar dacă nu este ostilă, nu este nici la fel de confortabilă ca propria familie, va trebui să recunoască elemente pe care le știe deja și să descopere altele noi, fără a fi prea conștient de ce i se întâmplă. Nu este ușor. Are nevoie de multă afecțiune și, mai ales, de timp. (Dumitrana, 2000, p. 112)

Odată cu intrarea în grădiniță, copilul beneficiază de doi poli de educație, de învățare și de dezvoltare: grădinița și familia.

Grădinița răspunde nevoii de socializare a copilului, fiind în același timp spațiu de intrare în contact cu copiii, dar și cu alți adulți, univers al învățării unei corecte relaționări cu oamenii care nu aparțin familiei. Mai mult, este integrat într-un proces conștient, organizat, progresiv, continuu – acela al educației formale, instituționalizate. (Molan, 2015, p.37)

De asemenea, copilul trebuie să fie sigur de un lucru: de faptul că părinții îi sunt colaboratori, parteneri serioși și pricepuți, care-i vor sta alături și vor lucra împreună cu el și pentru binele lui. (Agabrian & Millea, 2005, p.16).

Treptat, activitățile grădiniței ocupă un loc tot mai important în viața copilului. Se stabilesc între copii legături relativ constante -obiceiul des întâlnit de a aduce la grădiniță obiecte de-acasă nu este decât o manifestare a dorinței de a prelungi intimitatea atmosferei din familie și de a o împărtăși prietenilor.

Unul din comportamentele cu progres spectaculos la această vârstă este jocul. Copilul învață să fie împreună cu alți copii în cursul activităților de joc.

Părinții trebuie să fie conștienți că aceste jocuri nu sunt „o joacă”, ci o pregătire temeinică pentru mai târziu.

1.2.1. Portretul educatoarei ideale

După copil, cel mai important actor al învătământului preșcolar este educatoarea. Personalitatea acesteia, atitudinile, modul său de a gândi și de a acționa influențează hotărâtor atmosfera și mediul în care se formează copilul.

Toate activitățile desfășurate în grădiniță, atât cele care determină dezvoltarea competențelor sociale, cât și cele din domeniul limbajului, esențiale pentru reușita școlară, depind de deciziile și comportamentul educatoarei responsabile de educarea copiilor preșcolari. (Preda, 1999, p.11)

Este necesar să se schițeze portretul educatoarei ideale, cel spre care putem aspira și la care ne putem raporta.

Așadar, cu toții ne imaginăm, o persoană prietenoasă, îngăduitoare, calmă, răbdătoare, veselă, cu simțul umorului și deschisă spre o colaborare eficientă cu familia, o educatoare care își iubește într-adevăr meseria pe care o face și lumea atât de surprinzătoare a copilăriei. O educatoare inteligentă, echilibrată, înzestrată și competentă să-și evalueze cu obiectivitate aptitudinile și posibilitățile , capabilă să comunice pozitiv cu copiii, astfel încât aceștia să obțină cu ușurintă cunoștințele, priceperile și deprinderile firești vârstei lor.

Educatoare este modelul absolut, cea de la care copilul ia exemplu. Ca atare, educatoarea trebuie să fie conștientă de responsabilitatea sa, de importanța relației sale cu copiii.

Este firesc, ca educatoarea să fie preocupată de felul în care arată, de felul în care se comportă în fața copiilor, de atmosfera pe care o creează, de căile și mijloacele prin care intenționează să ajungă la sufletul și mintea lor pentru a obține rezultatele dorite.

Calmă, echilibrată, întotdeauna zâmbitoare în fața copiilor, educatoarea este persoana cheie care îi oferă preșcolarului primele puncte de sprijin în formarea sa pentru viață.

De obicei, când își aduce prima dată copilul la grădiniță, păritele o vede pentru prima oară și pe educatoare, copilul fiind repartizat la o grupă sau alta, după diferite criterii. Este absolut obligatoriu ca părintele să ia contact cu educatoarea înainte de a aduce copilul la grădiniță.

Educatoarea trebuie să aibă câteva date despre copil, iar părintele are nevoie să-l cunoască pe omul care se va ocupa ani de zile de copilul său, pentru ca apoi să ia decizia finală.

Câțiva ani din viața copilului se vor petrece în grădiniță, iar de înțelegerea dintre cele două medii educaționale va depinde foarte mult dezvoltarea viitoare a copilului.

Educatoarea trebuie să fie o persoană căreia să-i placă foarte mult copiii. Evident, nu numai prin declarații sau prin manifestări puternice a unor sentimente față de copil atunci când părinții sunt prezenți. Trebuie să iubească acești copii zi de zi, nu numai copiii ideali, ci copiii așa cum sunt ei, cu modul lor de a se manifesta și de a înțelege lucrurile.

Este greu să-ți păstrezi răbdarea și înțelegerea orice s-ar întâmpla și, totuși, aceasta este calitatea esențială a profesiei.

De asemenea, educatoarea trebuie să constituie un model de adult atât pentru copil, cât și pentru părinții acestuia.

Educatoarea trebuie să dețină o excelentă cunoaștere teoretică și practică a tot ceea ce se înțelege prin copilăriei. Ea trebuie, de asemenea, să utilizeze această știință pentru a promova dezvoltarea sănătoasă a copilului, pentru a îndruma eforturile preșcolarului în direcția propriei sale maturizări, pentru a crea o ambianță favorabilă susținerii acestor eforturi. (Gavra, 2008, p. 158)

De asemenea, o altă calitate de bază pe care o educatoare ar trebui să o dețină pentru a lucra eficient cu familiile preșcolarilor este atitudinea pozitivă față de familie și față de procesul de relaționare grădiniță-familie.

Educatoarea trebuie să vadă copilul întotdeauna în contextul familiei. Ea trebuie să cunoască situația familiei și influența ei asupra copilului. Pe baza datelor pe care le are, educatoarea îi susține pe părinți în fața copilului. Ea nu trebuie să emită critici (nici măcar exprimate prin mimică) la adresa unuia sau altuia dintre membrii familiei copilului și trebuie să se abțină, de la orice ar atinge legăturile copilului cu familia. În cazuri extreme, de urgență, de pericol pentru copil, educatoarea cere intervenția autorităților în drept. În toate celelalte situații, cadrul didactic trebuie să exprime prin cuvinte și acțiuni, înțelegerea și sprijinul său pentru nevoile copilului, văzut ca membru al familiei sale. (Gavra, 2008, p. 159)

Educatoarea trebuie să posede o solidă cultură generală și o bună cunoaștere a limbii materne. Felul în care utilizează limba, trebuie să fie un model pentru copil și un exemplu pentru familie. Limba înseamnă conținuturi, semnificații, corectitudine gramaticală. Exprimarea verbală presupune însă și o pronunție clară, o voce blândă, un ton moderat și calm. Vocea spartă și tonul ridicat nu sunt semne bune la un cadru didactic. Educatoarea trebuie să poată utiliza un limbaj diferit, mai concret sau mai abstract, în funcție de persoana cu care vorbește. În orice caz, ea trebuie să aibă un vocabular adecvat copiilor. De asemenea, prin multitudinea cunoștințelor sale, ea trebuie să poată răspunde la toate întrebările pe care le pun copiii. Trebuie să organizeze astfel activitățile încât copilul să fie direcționat pentru a ajunge singur la răspuns, educatoarea fiind doar „consultantul”. (Gavra, 2008, p. 161)

Educatoarea are nevoie și de o serie de abilități manuale, fără de care ar fi în imposibilitate de a-i învăța pe copii să taie, să lipească, să modeleze, să coasă, să repare lucruri.

Educatoarea trebuie să fie o persoană energică și cu flexibilitate musculară, calități fără de care este dificil să le arate copiilor cum să execute exerciții fizice ori să participe alături de ei la diferite jocuri sportive.

Educatoarea trebuie să posede și capacitatea de a coopera. Prin forța împrejurărilor, ea trebuie să ia legătura cu alți adulți pentru a hotărî direcțiile de activitate cele mai favorabile copilului. (Băran-Pescaru, 2004, p. 31)

În primul rând, ea trebuie să coopereze cu părinții.

De asemenea, există și alți adulți cu care educatoarea vine în contact : directorul instituției și ceilalți colegi din grădiniță, profesorii de specialitate care predau limbi străine, pictură, balet, muzică, sport (în funcție de programul materiilor opționale) ; este posibil ca medicul să fie implicat, precum și logopedul ori psihologul. Cu toate aceste persoane educatoarea trebuie să poată stabili relații de colaborare cu efecte pozitive asupra copilului.

Nu în ultimul rând, educatoarea trebuie să respecte intimitatea persoanelor cu care vine în contact și, în special, a familiei. Ea trebuie, de asemenea, să asigure confidențialitatea informațiilor pe care le primește.

Rolul educatoarei ca model este esențial, întrucât ea este cel mai important mediator între copil și lumea cea nouă pentru el. Căldura și înțelegerea educatoarei pot suplini absența mamei. În același timp, o bună educatoare va ști să-l antreneze pe copil să fie sigur pe sine și independent (între anumite limite, desigur) atunci când apare o separare temporară de familie.

1.2.2. Ce așteptări au părinții de la grădiniță și educatoare

Unii părinți își aduc copilul la grădiniță pentru că nu au cu cine să-l lase acasă. Alții, deși au posibilități, îl aduc totuși. Dar, și unii și alții își doresc același lucru, ca fiul sau fiica lor să învețe . Majoritatea părinților cer dovezi zilnice: să știe un cântec, o poezie, un joc, sau să numere în limba engleză. Cu cât copilul știe mai multe, cu atât mai bine.

Din ce în ce mai mult, mai ales printre părinții de la orașe, se răspândește un obicei alarmant: acela de a cere cu insistență educatoarei să le dea micuților teme pentru acasă, multe pagini de exerciții serioase, cum ar fi, de exemplu, să facă, cerculețe, liniuțe și bastonașe, până le amorțesc mâinile.

Pentru astfel de sugestii, nu întotdeauna părinții sunt vinovați. Ei exprimă, este adevărat, felul în care au fost educați, precum și lipsa de atenție la adevăratele nevoi ale copilului lor.

Din fericire, unele educatoare au abandonat „litera legii” și s-au lăsat conduse de intuiție în a favoriza învățarea spontană a preșcolarului și în a institui un minimum de reguli pentru învătarea formală. (Dumitrana, 2000, pp. 117-119)

Fiecare părinte trebuie să aibă convingerea că toate persoanele din grădiniță sunt interesate de binele copilului, că acele persoane beneficiază de anumite calități profesionale și umane care le fac potrivite să lucreze în acel mediu. Unele educatoare au apanajul experienței, iar răbdarea lor e de apreciat; altele sunt tinere și entuziaste.

Părinții trebuie să fie convinși că aici nimic nu se face la întâmplare, că fiecare moment / activitate are rol precis, că până și „banalul" joc liber al copiilor face parte din educație, că e o necesitate pentru aceștia, dar și un moment care oferă educatoarelor informații prețioase despre ei.

O altă lămurire necesară este aceea că în centrul procesului de educație este plasat copilul, nu informația, așadar, trebuie să îi intereseze progresul copilului propriu, nu dacă știe totul sau dacă știe tot atât cât ceilalți din grupa lui sau din parc.

Părintele trebuie să rețină că nu cantitatea de cunoștințe, nu performanțele copilului în grădinită îi vor asigura acestuia succesul la școală, ci în primul rând câștigarea unei atitudini de deschidere, de interes față de învățătură în general.

Nu cantitatea de poezii, cântece, cuvinte, numărători sau cerculețe va face copilul să fie mai bun decât este. Nu performanță trebuie să aștepte părintele de la activitatea în grădinită, ci stimulare, atitudine pozitivă și interes pentru performanță.

Din momentul în care copilul merge la grădiniță, el este în continuare „cel mai bun, cel mai drăguț, cel mai cel" copil pentru părinții lui, însă este printre copii, iar educatoarea îl va trata în mod egal și îl va educa în spiritul unei colectivități; așadar, prima „lecție" a părinților este aceasta: renunțarea la ideea că „al meu trebuie să fie cel mai iubit, cel mai alintat etc.", deoarece aceste lucruri nu doar că sunt imposibil de realizat de către educatoare ce are în grijă o întreagă grupă de copii, dar sunt și în detrimentul dezvoltării și adaptării copilului la regimul grădiniței.

De asemenea, părinții, trebuie să fie convinși că nu există o singură cale corectă de a fi educat copilul: calea părinților. Un părinte trebuie să fie un sprijin pentru educatoare în cunoașterea copilului, în niciun caz nu trebuie să îi impună acesteia un stil educativ, un mod de a-și desfășura activitățile etc. Sprijinul și propunerile părinților sunt utile oricărei educatoare, însă cu condiția să nu fie impuse, să nu devină o povară, o „sarcină" de serviciu venită din exteriorul instituției (Faber & Mazlish, 2013, p. 79).

Cel mai important este ca părinții să comunice, nu să impună.

Cei mici îi urmăresc cu mare atenție pe adulți și ascultă ce spun ei. Deși familia continuă să dețină cea mai solidă influență asupra copiilor, în momentul frecventării grădiniței, părinții ar trebuie să se obișnuiască cu ideea că și alte persoane devin foarte importante pentru copil și ar trebuie să accepte faptul că, într-o zi, copilul va spune : „Nu, eu fac așa cum mi-a spus doamna educatoare, pentru că ea știe.” Această replică nu înseamnă că ar fi dispărut vreo fărâmă din dragostea copilului pentru părinții lui. Înseamnă doar că fiul sau fiica lor și-a extins aria de socializare, că a înțeles și a acceptat și existența altor reguli decât cele ale familiei, încercând să se adapteze lor.

Ar fi o greșeală ca părintele, simțindu-și autoritatea „știrbită”, să insiste, impunându-și părerea în dauna cerințelor educatoarei. Dacă are însă îndoieli justificate asupra acestor cerințe, părintele va lăsa copilul să ducă sarcina la bun sfârșit, fără comentarii negative, rezervându-și a doua zi o discuție privată cu educatoarea. (Faber & Mazlish, 2013, p. 81).

O discuție deschisă între adulți este întotdeauna preferabilă unei tensiuni mocnite, având copilul la mijloc.

Părintele trebuie să evite orice comentariu care ar putea diminua autoritatea educatoarei în fața copilului. Opiniile negative aduc confuzie, tensiune și comportament inadecvat din partea copilului. Îndeplinind cerințele educatoarei, el se va simți vinovat față de părinți, va crede că îi „trădează ”. Nu va mai ști dacă regulile din grădiniță sunt sau nu bune, dacă trebuie ori nu, să le respecte. Va deveni retras, neliniștit sau, dimpotrivă, conflictual și agresiv.

Este bine de știut că orice îndoială ori nemulțumire, de multe ori temporară, față de programul grădiniței, dar care este exprimată în fața copilului, are efecte dintre cele mai neașteptate asupra acestuia.

Părinții, și educatoarea reprezintă modele pentru cei mici, așa că nu ar trebui să existe neînțelegeri între aceștia.

1.3. Colaborarea eficientă grădiniță – familie

1.3.1. Dificultăți în construirea colaborării familie-grădiniță

O bună colaborare între grădiniță și familie se bazează pe încredere și respect reciproc, care se poate realiza foarte bine prin schimbul de informații.

Educatoarele trebuie să implice familia în educatia copilului, oferind acesteia sprijin si incurajare.

Este important ca educatoarele să recunoască rolul primordial al familiei ca prim-educator. Până când merg la grădinițe, familiile își învață copiii o varietate de lucruri, de la cum se bea dintr-o cană, la cum se aruncă o minge și plăcerea de a asculta povești.

Astfel, grădinița va construi bazându-se pe această primă relație dintre copil și familie, oferind în continuare familiei șansa de a se implica în toate aspectele din cadrul învătământului.

Implicarea părinților caracterizată de comunicarea cu educatoarele, coerența între cerințele de acasă și cele de la grădiniță, suportul reciproc, luarea de decizii prin cooperare sunt elemente asociate cu succesul școlar de mai târziu. ( Molan, 2015, p. 101).

Atăt educatoarele, cât și membrii familiilor au avut în timpul anilor lor de școală experiențe care influențează felul cum ei reacționează față de prezența familiilor și față de implicarea activă în programul grădiniței.

În multe culturi și tradiții, rolul familiei și rolul școlii au fost două lucruri total separate.

Părinții își lasă copilul la ușa grădiniței, fără a ști prea bine ce se întămplă dincolo de această ușă. Educatoarele pot fi obișnuite să-și asume responsabilitatea pentru copil în timpul orelor de program, dar nu se gândesc să contacteze familia. Pentru regiunile unde un asemenea mod de gândire este pus în practică în mod curent, conceptul de participare activă a familiei poate părea foarte ciudat. De aceea, nici educatoarea și nici membrii familiei nu știu cum să-și împărtășească informațiile, cum să facă planuri împreună, cum să lucreze împreună în sala de clasă, cum să se acomodeze cu aceste noi cerințe. În asemenea împrejurări, poate fi dificil să se demonstreze educatoarelor și familiilor cât de valoroasă este implicarea familiei. (Băran-Pescaru, 2004, p. 39).

Chiar și în cadrul programelor educaționale unde există o oarecare experiență în ceea ce privește participarea familiei, educatoarele se pot simți amenințate de prezența părinților în sala de clasă. Ele se pot gândi că trebuie să fie „perfecte" și își pot face griji: să nu cumva să greșească, să nu aibă o zi proastă. Se poate ca părinții să fi avut o experiență negativă în relația cu propriii lor profesori și de aceea se pot simți stânjeniți în sala de clasă. Astfel, ei nu își exprimă cu ușurință preocupările, grijile, nelămuririle legate de programul grădiniței. Pe de altă parte, alți părinți se poate să fi avut experiențe pozitive și deci se pot simți în largul lor când e vorba să dea o mână de ajutor la desfășurarea activităților din cadrul programului educațional preșcolar.

Pentru a dezvolta un parteneriat educațional de succes, educatoarele trebuie să creeze părinților oportunitățile necesare pentru a dobândi acele abilități care să le permită îndeplinirea acestor roluri.

Obligatoriu, comunicarea cu familiile copiilor înscriși în învățământul preșcolar face parte din răspunderile ce revin în primul rând educatoarei. Toți părinții se ocupă de copii, dorindu-și cu ardoare ca aceștia să învețe cu succes și cu o deosebită plăcere. După cum se știe, grădinița reprezintă, prima experientă a micuțului despărțit de părinții lui și decixmembriixfamilieixvorxdorixsăxcunoascăxmodulxcumxcopilulxprogresează.

Educatoarea va intenționa să discute cu părinții despre activitățile desfășurate de către copil atât acasă cât și la grădiniță, despre punctele tari și despre cele slabe, despre motivele de îngrijorare care o neliniștesc.

Dialogul deschis între membrii familiei și educatoare, care se bazează pe încredere reciprocă, necesită o anumită perioadă pentru a fi inițiat. Majoritatea părinților cu experiențe neplăcute de-a lungul anilor de școală, se simt intimidați de prezența educatoarelor. Iar alții, care au fost învățați că profesorul "știe cel mai bine", nu pun niciodată la îndoială acțiunile acestuia. Foarte multe educatoare, au avut la rândul lor experiențe negative; cel mai probabil au existat părinți care le-au sugerat cum să-și facă meseria. Astfel, aceste atitudini sau sentimente pot împiedica o bună comunicare.

Lucrul cel mai important este ca educatoarele să le vorbească părinților chiar de la începutul anului preșcolar, explicându-le că au nevoie de cât mai multe informații din partea membrilor familiilor. Întrebările cu final deschis (ca „Ce-i place lui David să facă acasă?" sau "Ce vă povestește Eva despre ce facem noi la grădiniță?") oferă familiei ocazia de a spune mai multe despre copil. Când se dau explicații despre activitățile de la grădiniță și/sau despre problemele care se pot ivi, neapărat trebuie facute în termeni care sunt pe ințelesul familiei: de asemenea, se oferă familiei ocazia să pună întrebări.

1.3.2. Strategii pentru îmbunătățirea interacțiunii dintre familie și grădiniță

Primirea familiilor în sala de clasă

Pentru axajutaxfamiliilexsă seximplicexcât mai mult în activitățile desfășurate la clasă, să se simtă binevenite și cât mai comod când intră în grădiniță, e nevoie de mult profesionalism.

Toate dialogurile trebuie să se bazeze pe dorința de a face familia să se simtă în largul ei la grădinită. Iar pentru acest lucru, se știe că e nevoie de respect și dialeg deschis privind strategiile, procedurile, scopurile și activitățile desfășurate.

De multe ori, membrii familiilor se simt intimidați o dată intrați în sala de clasă, considerând că "aceasta este aria de influență aparținând exclusiv educatoarei".

Așa că, educatoarelor le revine responsabilitatea de a încuraja familiile să vină în sala de clasă.

Încă de la începutul anului preșcolar trebuie să li se explice membrilor familiei că sunt bineveniți și că pot participa la orice activități din sala de clasă, oricând o doresc.

La început li se descrie părinților sala de clasă. Fiecare centru de activitate este marcat în mod clar, cu o scurtă descriere a ceea ce învată copiii în acest loc.

Acest contact inițial familiarizează părinții cu modul de dispunere al sălii de clasă; astfel, ei vor întelege utilitatea fiecrei secțiuni. Trebuie să li se explice părinților diversele moduri în care își pot oferi sprijinul în cazul în care vin la grădiniță pentru a da o mână de ajutor.

Este de asemenea esențial ca părinții să cunoască regulile și procedurile specifice sălii de clasă, pentru a putea să lucreze în voie aici. Educatoarele pot chiar să scrie aceste reguli și proceduri și să le ofere familiilor la începutul anului preșcolar. De asemenea, ele pot fi expuse și pe afișiere. Datele respective pot cuprinde și modalități de păstrare a ordinii și disciplinei , a curățeniei sălii de clasă și a grupurilor sanitare.

În majoritatea familiilor, ambii părinți lucrează, și mulți nu au timp pentru a lua parte la activitățile preșcolare zilnice. Alții au la dispoziție un timp|limitat.

Dar, cu siguranță, în astfel de familii există un bunic sau o bunică care să se ocupe de copii, atâta timp cât părinții sunt plecați la serviciu.

De exemplu, atât bunica, cât și bunicul pot participa cu plăcere la diverse activități săptămânale împreună cu nepoții în sala de clasă. Se permite astfel copilului să aibă un membru al familie lui care poate cunoaște noua lui lume; iar bunica sau bunicul, aflând cum se desfășoară activitățile din grădiniță, le pot comunica părinților impresiile și noutățile.

Dacă un părinte ar putea veni la ora prânzului sau dimineața, în drum spre serviciu , să lucreze puțin, să le citească ceva copiilor sau să ajute la repararea jucăriilor sau cu materiale de construcții, ar fi de apreciat. Orice grad de implicare ar fi binevenit.

Părinții se pot conforma orarului zilnic ca și cum ar fi și ei copii; se pot juca cu jocuri și jucării, își pot imagina o activitate artistică, se pot juca în aer liber, pot asculta muzică și pot lua gustări împreună cu cei mici.

Aceasta este o ilustrare rezumativă a zilei preșcolare, dar în acest fel familiile își pot face o idee despre felul cum copiii lor se acomodează cu programul grădiniței

Întrunirile familiale

Întrunirile familiale sunt o importantă parte componentă a colaborării.

În unele grădinițe se organizează cel puțin o întrunire familială pe lună.

Educatoarea va include activități precum ședințe cu părinții, lectorate, interviuri și studii de caz, într-un program de consiliere a părinților .

Ocaziile de a vorbi cu părinții cu scopul de a găsi rezolvări la situațiile problematice cu care se confruntă preșcolarii sunt oricând benefice.

Familia, personalul grădiniței și directorul se decid împreună asupra subiectelor discuției. Există câteva tipuri de întruniri familiale, incluzând cele instructive, de consultanță, cele familiare și cele pentru susținere materială.

O întrunire instructivă trebuie să fie un atelier informativ pentru participanți. De obicei se invită un vorbitor care obișnuiește să vorbească în aer liber; el va discuta un anume subiect cu familiile, cum ar fi de exemplu, creșterea și dezvoltarea copilului; nutriția în copilărie; bolile copilăriei; jocul educativ; dezvoltarea încrederii în sine; dezvoltarea limbajului; dezvoltarea fizică; selectarea jucăriilor etc. (Băran-Pescaru, 2004, p. 47).

Întâlnirile sau intrunirile informale

Întâlnirile sau intrunirile informale reprezintă momente când familiile sunt invitate pentru a se distra, a- și împărtăși experiența, a sta de vorbă cu alte familii.

Familiile sunt cele care planifică aceste întruniri, organizandu-le împreună cu personalul grădiniței. ldeile originale în ce privește aceste evenimente vor fi multiple. lată însă câteva sugestii: a programa serbările, a organiza aniversările copiilor, a organiza excursii în apropiere, picnicuri, a organiza petreceri pe timpul vacanței sau seri cu diverse jocuri.

Participarea familiei la aceste activități importante are o importanță majora în dezvoltarea emoțională a copilului.

Astfel, cu ocazia serbărilor , micuții vor fi ajutați de părinți, bunici sau frați mai mari la ȋnvățarea poeziilor sau a rolurilor date de educatoare. În felul acesta, copiii vor reusi sa recite cat mai expresiv poezia sau vor reuși să intre în piele personajului.

În acele momente, copiii sunt încantați că urcă pe scenă costumați adecvat, aflându-se în centrul atenției.

Micuții își doresc cu adoare să câștige atenția părinților într-un mod pozitiv, astfel vor avea certitudinea că sunt iubiți de aceștia și sunt cele mai importante personae din viața lor.

Este important ca părinții să participe la organizarea unor evenimente desfășurate în grădiniță, și mai ales să-i însoțească în excursii, având în vedere că siguranța lor în perioada deplasării este primordială

De asemenea, participarea părinților la aniversările sau onomasticile sărbătorite în grădiniță și în general implicarea familiei în procesul educativ reprezintă un act de cunoaștere reciprocă.

O bună educatoare apreciază implicarea părinților în astfel de activități și îi încurajează să vină cu propuneri.

Centrul tematic

Pentru a putea stimula și spori interesul părinților, pentru a răspunde curiozității acestora cu privire la temele pe care le vor studia în fiecare săptămână preșcolarii, un rol important îl are realizarea unui centru tematic cu material care să cuprindă informații de specialitate.

Faptul că părinții pot consulta materialele puse la dispoziție contribuie la dezvoltarea unor percepții legate de temele studiate, lucru care îi face pe părinți participanți activi în procesul instructiv-educativ.

Afișierul pentru anunțuri

Afișierele reprezintă de asemenea, o altă metodă eficientă prin carexse pot comunica informațiixfamiliilor.

Unele informații de pe afișiere ar putea fi adresate în mod direct anumitor părinți. Aceste pot conține : mici bilete cu note despre comportamentele copiilor, punctele forte și slabe ale acestora, sau despre alte lucruri importante, cum ar fi, anunțuri ale diferitelor întruniri.

Se pot afișa liste cu orarul zilnic cât și informații legate de activitățile desfășurate la grădiniță și din sala de clasă, cum ar fi picturile, sculpturile și alte materiale artistice ale copiilor. De asemenea, vor putea fi afișate povestiri despre excursiile făcute cu întreaga grădiniță și fotografii.

Este deosebit de important caxafișierele săxfie plăcutexla vedere, să fiexcât mai frumosxcolorate șixdecorate. Este recomandat, ca aspectul și conținutul acestora , să fie schimbat cât mai des, pentru că altfel familiile nici nu se vor mai uita la ele.

Este întotdeauna mai ușor și mai interesant să se alcătuiască afișierul printr-o muncă de echipă. De exemplu, dacă un tătic desenează bine, ar trebui rugat să vină în salaxdexclasă să deseneze sau să picteze împreună cu copiii, iar apoi lucrările executate să fie expuse pe afișier.

Biblioteci cu secție de împrumut

O revervă specială de cărți și jucării poate fi disponibilă pentru părinți, pentru ca aceștia să le poată lua acasă pe o perioadă determinată, pentru două sau trei săptămâni. Este recomandabil, să se întocmească o listă cu semnături pentru a ține evidența celor care au împrumutat o carte sau o jucărie și evidența când acestea trebuie returnate.

Părinții trebuie să aibă posibilitatea să împrumute jucării oricât de des doresc.

Lectura cărților pentru copii reprezintă momente speciale de tandrețe acasă, între părinte și copil, iar citirea frecventă de povești poate deschide gustul pentru literatură, pentru întreg restul vieții copilului.

De asemenea, membrii familiei pot organiza și menține mici biblioteci cu secție de împrumut. Activitatea lor ar consta în aranjarea jucăriilor și cărților, din verificarea listelor cu semnături și din trimiterea de note către familiile care se întâmplă să uite să returneze o jucărie sau o carte. Este important ca familiile să nu-și facă probleme în ceea ce privește aceste împrumuturi deci , trebuie să li se spună că orice jucărie folosită în mod normal se poate strica și orice carte se poate rupe. Firește că familia trebuie să aibă grijă ca aceste materiale să nu se deterioreze, dar este de înțeles că se pot întâmpla accidente. Jucăriile deteriorate trebuie scoase din uz, deoarece pot deveni periculoase. Dacă este posibil, jucăriile stricate si cărțile rupte din sala de clasă ar trebui să fie reparate. Părinții sunt adesea foarte pricepuți în a repara diferite obiecte; aceasta este o cale prin care ei se pot simți utili în cadrul programului.

Mesaje scrise

Colaborarea neîntreruptă cu membrii familiilor este foarte importantă, așa că se vor sugera și alte mijloace pentru îmbunătățirea comunicării.

Astfel, colaborarea dintre educatoare și membrii familiilor poate fi ușuratăxși de trimitereaxunor scurtexnote, a unorxmesaje cătrexfamilii. Mesajele trebuiexsă fiexcât mai concise și să prezinte oxrealizare a copilului, oxnouă dobândire, un nou comportament sau aspecte despre activitățile îndrăgite de copil. Pot să conțină, de asemenea, anunțuri ale unor întruniri, ale unui eveniment sau ale unor excursii; cereri de materiale cu care părinții ar putea ajuta la realizarea unui proiect; sugestii pentru activitățile care trebuie să se desfășoare acasă; note de mulțumire pentru părinții care se oferă voluntari sau cereri pentru activităti de voluntariat.

Majoritatea părinții apreciază acest gen de mesaje trimise de către educatoare și se simt încurajați să-i trimită la rândul lor mesaje.

De exemplu, acestă metodă de comunicare poate săxfi deosebitxde eficientă dacă educatoarele lucrează cu cei mici la un proiect care este ulterior continuat acasă, cu părinții.

Club de reparații

O altă modalitate de a-i face pe părinți să se implice în activitățile de la grădiniță ar putea fi inițierea unui club de reparații, unde familiile se pot reuni și se pot ajuta reciproc înxa repara jucării, hăinuțe, cărți sau alte materialexdinxsala dexclasă și se pot lega prietenii.

De-asemenea, se pot organizaxpetreceri cuxspecialități culinare – oxminunată cale dexa înțelegexdiversele tradițiixale fiecăreixfamilii înscrisexîn programul grădiniței.

Familiile trebuiexîncurajate săxaducă mâncărurixgătite sau ingredientele pentru a lexpregăti laxgrădiniță,xunde unxgrup dexpărinți șixcopiii săxasiste laxprepararea mâncărurilor. Cuxpuțină muzicăxși dansxși cuxpoveștile șixdemonstrațiile copiilor, se potxobținexmomentexdexneuitat.

Așadar, atât părinții cât și educatoarele au în aceeași măsură obligația de a dezvolta o bună colaborare. Comunicarea, implicarea, respectul, și aceleași interese legate de copil, alcătuiesc bazele unei eficiente relații.

CAPITOLUL 2: CORESPONDENȚA – O EXPERIENȚĂ REUȘITĂ

2.1. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul:

Sublinierea împortanței realizării relației de colaborare grădiniță-familie în educația copilului;

Eficientizarea relației familie – grădiniță prin sprijinirea părinților în vederea înțelegerii responsabilității de a fi părinte;

Valorizarea capacității de formare a familiei ȋn vederea îmbunătățirii relației părinte- copil, grădiniță-familie;

Identificarea modalităților de colaborare dintre familie și grădiniță;

Analiza gradului de implicare a familiei în relația de colaborare grădiniță-familie;

Planificarea măsurilor și a modalităților de îmbunătățire a colaborării familiei cu grădinița.

Obiectivele cercetării:

Identificarea modalităților și condițiilor de organizare și desfășurare ale unei colaborări eficiente;

Conștientizarea necesității derulării acestei colaborări;

Informarea corectă a familiilor în ceea ce privește oferta educațională a grădiniței cu privire la creșterea și dezvoltarea preșcolarilor;

Sublinierea așteptărilor de la membrii familiei: colaborare, încredere, respect, sprijin necondiționat, ajutor reciproc și bineînțeles, confidențialitate;

Identificarea relațiilor dintre părinți și copii

Stabilirea unor reguli pentru activitățile zilnice ale copiilor ce vor trebui respectate de ambele părți;

Evidențierea influenței mediului familial și a relației grădiniță-familie asupra rezultatelor și evolutiei preșcolarilor;

Implicarea părților în atragerea de resurse (financiare și/sau materiale) necesare unei mai bune desfășurări a actului educațional;

Realizarea unui schimb de opinii în ceea ce privește necesitatea unui mediu educativ sănătos;

Oferirea unor informații utile care să-i îndrume pe părinți în acțiunea lor de educare a copiilor

Ȋncurajarea și promovarea implicării părinților ca parteneri ȋn educarea copiilor;

Deprinderea părinților cu tehnici de consiliere pentru depășirea anumitor probleme pe care le ȋntâmpină ȋn relația cu copiii;

Existența transparenței în procesul educativ;

Evitarea conflictelor cu membrii familiilor, pentru a nu avea efecte negative asupra copiilor.

2.2. Ipoteza

Implementarea unui sistem de comunicare bazat pe mesajele scrise, notițele de înștiințare sau carnetele de dialog, contribuie la întărirea parteneriatului părinte-copil-educatoare, ducând mai departe la dezvoltarea competențelor socio-emoționale ale preșcolarilor.

2.3. Prezentarea participanților cercetării

După cum am vorbit în partea teoretică a acestei lucrări, o educatoare înțeleaptă va avea în vedere și relația cu părinții. De cele mai multe ori, intrarea copilului în grădiniță înseamnă și pentru părinți o schimbare plină de necunoscut. Părinții trebuie, de aceea, să constituie o preocupare constantă a educatoarei, care îi va ajuta să înțeleagă și să se adapteze la cerințele și regimul grădiniței.

Părinții au nu numai dreptul, ci și obligația de a lua parte la viața copiilor lor, în instituția preșcolară. Date fiind responsabilitățile lor în această privință, educatoarea trebuie să construiască și să consolideze relația cu părinții. În mod evident, beneficiarul va fi copilul.

Dragostea pentru copil și bucuria pe care o trăiesc atât educatoarea, cât și părintele atunci când copilul face progrese, înflorind sub ochii lor, constituie liantul unei colaborări permanente.

De la bun început, părinții vor primi informații despre programul grădiniței, despre rațiunile care au dus la alcătuirea lui. Apoi, ei vor fi ținuți la curent cu tot ceea ce privește cunoștințele, deprinderile și comportamentul copilului, cu evoluția acestuia. Acest lucru îi va face să se considere participanți reali la procesul ce se desfășoară în grădiniță.

În cazul de față, testările făcute de mine au fost întreprinse pe un număr de 27 de familii, părinți ai copiilor din grupa mică “Buburuzele ”, (3- 4 ani), înscriși în cadrul Grădiniței “54” din București, grădiniță la care am lucrat 3 ani.

2.4. Metode și instrumente utilizate

Cercetările educaționale se definesc prin faptul că declanșează acțiuni educaționale originale, rezultatele acestora fiind ȋnregistrate și prelucrate pentru a dovedi eficiența lor educativă. (Agabrian & Millea, 2005, p. 13).

Prin metodă se desemnează modul de cercetare și întreg programul de realizare a cercetării.

Etimologic, metoda provine din cuvântul grecesc methodos, care semnifică mijloc, cale, mod de expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli și principii care trebuie respectate pentru a realiza cunoașterea riguroasă a obiectului cercetat. (Manu & Kessler, 2014, p.25).

Așadar am optat pentru metoda – observației naturale, o metodă care urmărește faptele de educație așa cum se desfășoară ele, ȋn condiții obișnuite.

Această metodă ȋi oferă observatorului posibilitatea să surprindă diferite aspecte ȋn desfășurarea naturală a fenomenului.

Astfel, pentru a putea observa gradul de implicare a familiilor în colaborarea dintre ei și grădiniță și pentru a putea urmări cât mai de aproape comportamentul acestora în relația cu copiii lor, cât și cu mine, ca educatoare, m-am gândit că ar fi de mare ajutor o cutie de corespondență, plasată la intrarea în grupă, prin intermediul căreia aș putea să le comunic părinților cum organizez și desfășor activitățile la clasă, iar aceștia să-mi poată lăsa impresiile și eventualele lor propuneri.

Ideea acestei cutii de corespondență educatoare-părinți, a apărut și din dorința de a crea relații de empatie, colaborare, îmbunătățirea comunicării, înțelegerea de către părinți a mediului în care copiii preșcolari își petrec majoritatea orelor pe zi, înțelegerea nevoilor și cerințelor copiilor și nu în ultimul rând, schimbul de experiență și cunoașterea de către familie a propriului copil și în alt mediu, altul decât cel de acasă.

De asemenea, la sfarșitul anului școlar, am aplicat părinților o fișă de apreciere a corespondenței.

Această fișă a reprezentat un instrument eficient prin care familiile conștientizează importanța comunicării, colaborării și întărirea parteneriatului părinte-copil-educatoare prin înțelegerea drepturilor și obligațiilor preșcolarului din grupa mică.

2.5. Prezentarea experienței inițiate de mine

Această secțiune a lucrării prezintă o modalitate reușită de comunicare cu familiile copiilor din grupa mea.

De cele mai multe ori, un program de lucru foarte încărcat și prelungitxauxdrept urmarexlipsaxdextimpxliber axfamiliilor. Dexaceea, ocaziile de comunicare dintre mine și părinți au avut o mare importanță în constituirea unei comunicărixvalidexîntrexcasă și grădiniță.

De pildă, ca multe alte educatoare, încercam pe cât posibil să dialoghez cu părinții dimineața, când copilul era adus la grădiniță, șixdupă-amiază, cândxcopilul eraxluatxacasă, încercând totodată să nu-i pierd din vedere pe copii, atunci când nu era posibil să las un adult înlocuitor. Acestea erau momentele când puteam comunica cât de cât familieixamănunte despre activitățilexzilei, despre progresele, cât și regresele copilului, amintind totodată diferitexaspecte cu privire la întrunirile ulterioare cu părinții sau de programul săptămânal.

Totuși, am realizat, că aceste momente nu sunt propice pentru discutarea neliniștilor părinților sau problemelor cu care copilul se confruntă, acesta sau chiar și alți copii fiind de față. Pentru un astef de scop, mi-aș fi dorit o întrevedere specială, dar de cele mai multe ori, aceasta nu era posibilă, din diferite motive.

Așă că, m-am gândit că o altă modalitate de a comunica cu părinții ar fi mesajele scrise, notițele de înștiințare sau carnetele de dialog.

Astfel, pentru a clădi o relație trainică și constructivă cu părinții copiilor din grupă, pentru a le arăta că mă preocupă părerile acestora și grijile pe care le au în legătură cu propriii copii, dar că nu pot să-i neglijez atunci când vreun părinte sau bunic are ceva să-mi comunice, am recurs la plasarea, la intrarea în grupă, a unei cutii de corespondență „educatoare-părinți”.

În cutie au început sa-mi fie puse în fiecare zi bilete de genul: „ Vă rog să-i dați pastila Dianei la ora 12.00, înainte de masă! ”, „ Astăzi, Cosmin va fi luat de la grădiniță de soția tatălui! Vă rog mult, să îl convingeți dumneavoastră, dacă nu vrea! ”, „ Dacă ieșiți în curte și Andrei, alergând, transpiră, vă rog să-l trimiteți la săculeț, unde are o bluză de schimb” etc.

Părinții au înțeles că trebuie să ne respectăm reciproc, că activitatea cu copiii nu poate fi întreruptă oricând, că este mai importantă prezența mea în mijlocul lor decât recepționarea unor astfel de mesaje, pe care le pot prelua și altfel de la ei, și că, în final, câștigul este al copilului.

Pornind de la această modalitate de comunicare, care părea că îi încântă pe părinți, m-am gândit că eficiente ar fi și carnetele de dialog, lăsare în cutia de corespondență, care ar putea circulaxîntrexcasă șixgrădiniță.

Acestexcarnete dexdialog erau simple caietexcuxfoi detașabile, aduse în prealabil de către părinți și decorate ulterior de copii.

Această corespondență a fost un mod optim de a asigura fluxul unei comunicări continue, mai ales în cazul copiilor cu particularități sau probleme specifice. Astfel, mi-au fost aduse sau am putut aduce ușor la cunoștință succesele sau schimbările de comportament ale copiilor.

Îmi doream din ce în ce mai mult să observ implicarea părinților, să le arăt că este esențial să se simtă în siguranță lângă mine, oferindu-le ȋncrederea și confidențialitate mea. Așă că le-am propus să-mi scrie la sfârșitul fiecărei săptămâni în carnetele de dialog lăsate în cutia de la intrarea în grupă, câte o întrebare care îi îngrijorează, răspunzându-le obiectiv.

Și astfel, întrebările părinților nu au ezitat să apară!

2.1 Corespondență părinte Sfetcu Marian

2.2 Corespondență părinte Bordei-Man Sorin – pagina 1

2.3 Corespondență părinte Bordei-Man Sorin – pagina 2

2.4 Corespondență părinte Corina Stăinu – pagina 1

2.5 Corespondență părinte Corina Stăinu – pagina 2

2.6 Corespondență părinte Aldea Diana – pagina 1

2.7 Corespondență părinte Aldea Diana – pagina 2

Pe parcusul întregului an școlar, astfel de întrebări au continuat să apară:

De când merge la grădiniță, se ceartă mai mult cu surorile lui. Mă lovește, încearcă să mă muște! Ce se întâmplă? De ce s-a schimbat?

Nu-mi spune nimic despre ce face la grădiniță. Este normal? Aș vrea totuși să știu! etc.

Am observat cu încântare că toți părinții au dat dovadă de implicare, adresându-mi întrebări pe parcursul întregului an.

Datorită faptului că acestă tehnică a început să funcționeze din ce în ce mai bine și părinții erau încântați pentru că se puteau exprima mai ușor în scris, i-am rugat, ca atunci când au mai mult timp liber, să-mi povestească întâmplari plăcute, neplăcute sau amuzante alături de propriii copii, reușind astfel sa-i cunosc mai bine atât pe copii, cât și pe părinți.

Am rămas plăcut surprinsă să constat că aceștia au avut întotdeauna curajul și libertatea să-mi ȋmpărtășească din experiențele lor.

Voi relata una dintre întâmplările povestite în scris de către o mamă, o întâmplare percepută ca fiind amuzantă de către ambii părinți.

Criza de furie, pe care am să o prezint în cazul lui Rareș este tipică pentru ceea ce se numește criză de șantaj, de constrângere, utilizată în fața unor părinți care nu rezistă rugăminților copilului, trecând cu ușurință de la atitudinea autoritară, severă, de tipul „Ți-am interzis categoric să faci asta", la atitudini tot mai permisive, de felul : „Bine, bine, dar să nu reîncepi !".

Astfel, din discuțiile avute cu doamna director a grădiniței, am aflat că noul copil înscris la grupa mea mersese foarte puțin la grădiniță, fiind retras de la 2 grădinițe particulare, pe motiv că nu erau suficint de multe persoane care să se ocupe de el și acestea nu-și făceau datoria.

Acest copil ni s-a părut de la început a fi un copil cu C.E.S deoarece problemele sale erau evidente.

Rareș provenea dintr-o familie cu o situație financiară foarte bună, tatăl agent de vânzări și mama asistentă medicală șef, având și un frate de 1 an jumate care rămânea cu bona cea mai mare parte din timp. Era bine dezvoltat din punct de vedere fizic și foarte energic.

Mama povestește:

2.8 Relatare părinte Corina Strainu – pagina 1

2.9 Relatare părinte Corina Strainu – pagina 2

Concluzia celor relatate, cât și a celor observate de mine este că părinții lui Rareș cedau de fiecare dată capriciilor și crizelor de furie ale unui copil răsfățat, dar suficient de inteligent pentru a înțelege cât folos poate să culeagă din „exploatarea" acestei îngrijorări exagerate a părinților săi de a nu pierde dragostea fiului lor.

Vulnerabilitatea părinților lui Rareș era sporită, în același timp, și de ambiția acestora de a nu pierde prestigiul și autoritatea de „excelenți" educatori, de care ei se bucurau în fața prietenilor și a cunoștințelor lor.

Cazul lui Rareș atrage atenția asupra rolului familiei care, se știe, este primul „laborator" al formării personalității copilului (la care se vor adăuga mai târziu contribuțiile învățământului).

Cunoscând lucrul acesta, părinții trebuie să se ferească de atitudinile afective extremiste față de copil : dragostea peste măsură arătată copilului are efecte negative, deoarece face din copil un egoist, care crede că toate i se cuvin, fără a datora nimic. Atunci când va fi contrariat în această credință a lui că totul i se cuvine, copilul va manifesta autentice reacții de agresivitate, de irascibilitate, care vor culmina mai târziu cu instalarea unui comportament de neintegrat în școală, în societate.

Pe lângă întrebările îngrijorătoare ale părinților sau scurtele informații primite, referitoare la activitățile cotidiene, mi-au fost lăsate în cutie scrisori de mulțumire, și felicitări realizate de copii, emoționându-mă profund!

Am să expun una dintre multe scrisori păstrate în cutia cu amintiri, în care mama unui copil a simțit nevoia să-mi mulțumească!

2.10 Scrisoare multumire părinte Petran Elena – pagina 1

2.11 Scrisoare multumire părinte Petran Elena – pagina 2

Pentru mine, ca educatoare, este o dovadă în plus că nu trebuie să facem gesturi mărețe pentru a le arata celor dragi că ei contează pentru noi.

De cele mai multe ori, aceste gesturi simple și emoționante ajung cu adevarat la inimă!

Faptul ca un copil face o felicitare de mulțumire cu mâinile lui, sau primind ajutorul părintelui, este un lucru simplu, dar extrem de valoros pentru mine.

Cu astfel de ocazii, părinții își arată recunoștința, respectul și aprecierea pentru munca depusă.

Este copleșitor să știi că munca ta este apreciată și că părinții și copiii îți multumesc pentru efortul făcut în fiecare zi!

Relația strânsă cu părinții copiilor din grupă era cât se poate de importantă pentru mine, de aceea, pe lângă scrisoarea săptămânală primită de fiecare părinte în cutia de corespondență, cu ce activități urma să desfășurăm la grupă, scriam în fiecare zi bilete pentru toți copiii, privind evoluția lor la clasă, implicarea în activitățile practice, informații legate de alimentația copiilor și intervalul de timp alocat somnului, precum și informațiile de la asistenta medicală, atunci când erau sesizate nereguli din punct de vedere al sănătății.

Scriind astfel de bilete, mă asiguram că toate familiile erau informate substanțial.

2.12 Raportul zilei

2.13 Raportul zilei Faliboga Lara

2.14 Scrisoare pentru părinți și bunici

Având în vedere că toți părinții erau încântați de acest mijloc de comunicare, m-am gândit că ar fi și o bună metodă de a se cunoaște între ei, de a cunoaște și alte metode educative abordate sau de a-și împărtăși experiențe.

Așadar, din două în două săptămâni desemnam pentru fiecare părinte un alt părinte care să-i fie "amic secret". Am început cu mamele, dar bineînțeles că și taților le-a venit rândul.

Astfel, pe parcursul întregului an preșcolar, fiecare părinte lăsa în cutia de corespondență întrebări și răspundea totodată întrebărilor "amicului secret".

Exemple de întrebări:

„Cum procedați când copilul vă pune o întrebare dificilă și nu știți ce să-i răspundeți?”

„Cum vă învățați copilul să fie independent?”

De asemenea, puteau schimba informații cu privire la activitățile educative, vorbeau despre activități artistice ( costumații pentru serbări ), despre aniversările copiilor din grupă, despre surprizele pe care voiau să le facă acestora cu diferite ocazii, despre excursii, drumeții, teatre de păpuși, vizite la muzeu, grădina zoologică , cât și despre stabilirea întâlnirilor.

La sfârșitul anului, părinții au constatat că aceasta a fost o cale minunată de cunoaștere, au legat prietenii, au început să se susțină și să se sprijine reciproc.

Dacă o familie nu putea participa la întruniri, aniversari, petreceri cu specialități culinare , le lăsam în cutia de corespondență o notă informativă cuprinzand subiectele discutate și impresiile și speranța că la următoarea întâlnire vor putea fi prezenți.

Nu am uitat însă nici de aprecieri!

Oricărui om îi place să se simtă apreciat, iar părinții copiilor din grupa mea, nu au făcut excepție de la această regulă. Pentru faptul că își dedicau un timp prețios colaborării, acești oameni au meritat mulțumirile și recunoștința mea. Le-am mulțumit părinților în scris, în fiecare săptămână pentru ajutorul acordat, întrebându-i totodată dacă au întrebări sau nelămuriri și dacă există ceva care îi îngrijorează.

2.15 Scrisoare mlțumire părinți

CAPITOLUL 3: REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

Metoda observației mi-a oferit posibilitatea să surprind diferite aspecte ȋn desfășurarea lor naturală ,putând astfel sesiza cantitatea și calitatea implicării părinților în educația copiilor, erorile ce au apărut în rezolvarea unor probleme sau situații tipice de neatenție și indisciplină.

În urma tehnicii de corespondență inițiată de mine, cu familiile preșcolarilor din grupa mea, am reușit să le prezint proiecterea, organizarea și desfășurarea activității, iar părinții mi-au împărtășit impresiile, aprecierile și diferitele propuneri pentru ȋmbunătățire.

Astfel, modalitățile de îmbunătățire a colaborării dintre mine și familiile copiilor înscriși la grădinița la care am lucrat, aduc în prim-plan faptul că, părinții, deși nu erau convinși inițial de importanța prezenței lor ȋn grădiniță și aveau multe reticențe ȋn ceea ce privește implicarea lor ȋn activitățile instructiv-educative, am observant că pe parcurs, au început să prezinte mai mult interes, o curiozitate și o atenție deosebită față de organizarea și desfășurarea activităților la clasă, precum și un respect și o prețuire a muncii mele, observând că am ȋncercat cu foarte multă dragoste să ofer atăt copiilor, cât și lor, un climat blând, ospitalier, creativ, care a determinat, pot spune, atingerea obiectivelor propuse.

Consider că am alocat timp suficient, am creat ocazii și am încurajat familiile că este firesc să discutăm despre ideile, bucuriile, scopurile și grijile lor.

Familiile mi-au impărtășit informații cu adevărat personale și a fost de datoria mea să îi asigur că ele vor fi strict confidențiale.

Descoperirea necesităților familiilor a continuat pe parcursul întregului an preșcolar, pe măsură ce relația cu membrii familiilor se consolida și pe măsură ce încrederea creștea în timp.

Această strânsă relație mi-a permis să definesc în continuare nevoile, interesele și talentele părinților și astfel am reușit să elaborez subiecte mai relevante pentru intrunirile cu membrii familiilor. Am avut o sarcină plăcută să elaborez activități cu implicare pozitivă și să semnalez căile prin care abilitățile și talentele părinților au putut fi fructificate .

Pe măsură ce membrii familiei au început să colaboreze, am observat că :

• Au avut un sentiment de mulțumire față de ei înșiși

• S-au simțit productivi

• S-au simțit energici

• S-au simțit eficienți că au contribuit la o activitate sau la realizarea scopurilor cuiva

• S-au simțit că fac parte dintr-un grup

• Și-au dezvoltat noi deprinderi

• Au uitat de griji

• S-au distrat , au râs, s-au relaxat

• Au ajuns să cunoască alți părinți

• Și-au ameliorat stresul

Avantaje pentru mine, ca educatoare:

• am învățat cum pledează părintele pentru cauza copilului sau;

• am observat cum membrii familiei îi ajută pe copii la rezolvarea problemelor;

• am învățat lucruri noi despre diverse realități și practici culturale;

• am aflat lucruri interesante legate de talentele și hobby-urile unor membri de familie pe care aceștia le impărtășesc copiilor, de exemplu gătitul sau cântatul la diferite instrumente muzicale.

• am urmărit cum părinții se distrează și învață lucruri noi în același timp.

CAPITOLUL 4: CONCLUZIILE CERCETĂRII

În urma acestei cercetări am ajuns la concluzia că o educatoare bună, trebuie să fie receptivă și să găsească cele mai potrivite căi de a păstra treaz interesul părintelui pentru activitatea pe care o desfășoară copilul său în instituția preșcolară.

Evident, apelul la colaborare nu este unilateral, doar dinspre educatoare, spre părinte. Inițiatorii contactelor sunt, fără îndoială, părinții, dornici să-i aducă pe cei mici la grădiniță. Tot ei sunt primii care cer, direct sau indirect, ajutorul educatoarei, povestindu-i evenimentele din viața fiului sau fiicei lor. Și tot ei își exprimă dorințe legate de educația copilului și își oferă sprijinul.

Pot susține că este recomandabil să se utilizeze o varietate de astefel de strategii de colaborare, care să satisfacă necesitățile diferitelor familii implicate în programul grădiniței.

Concluziile acestei cercetări sunt întocmai scopul și obiectivele propuse, astfel, au rezultat următoarele beneficii:

Beneficiile implicării părinților în educația preșcolarilor:

• au învățat să-și cunoască copilul în relația cu alții;

• au învățat mai multe despre dezvoltarea unui copil;

• au învațat să desfășoare activități amuzante acasă;

• au făcut cunoștintă cu prietenii copiilor lor;

• s-au împrietenit cu ceilalți părinți;

• au putut să exindă procesul de învățare și acasă;

• au câștigat încredere în ei înșiși ca parteneri ;

• efectele implicării s-au răsfrâns semnificativ asupra personalității preșcolarilor.

• au conștientizat rolului educației;

• au stabilit relații mai stranse cu alți părinți și copii;

• au obținut o mai bună comunicare între grădiniță și familie;

• și-au îmbunătățit informațiile asupra modului în care își pot crește copiii;

• au primit informații în vederea desfășurării unor activități de joc și învățare pozitivă acasă;

• o mai bună înțelegere a curriculumului și a instrucției;

• accesul mai rapid la resursele grădiniței

Copiii au beneficiat de:

• motivație mai bună spre activitățile educative;

• scăderea problemelor de comportament;

• îmbunătățirea stimei de sine.

Eu, ca educatoare am beneficiat de:

• mai mult sprijin și apreciere din partea familiei;

• experiențe pozitive de învățare;

• conștientizarea diversității familiilor, care a avut drept consecință reducerea stereotipurilor;

• relații mai apropiate cu preșcolarii.

Beneficiile grădiniței:

• comunicarea mai eficientă între toate părțile implicate;

• participarea mai intensă la evenimentele grădiniței

• îmbunătăițirea disciplinei copiilor;

• reducerea violenței preșcolare;

• crearea unor condiții mai bune în vederea realizării unui management eficient;

• acceptarea și întelegerea mai profundă a copiilor și a familiilor lor;

În privința echipei manageriale, avantajele s-au putut concretiza în:

• mai puține reclamații din partea părinților;

• utilizarea mai eficientă a resurselor;

• un sprijin mai mare din partea familiilor.

Așadar, am constatat că familiile participă la dezvoltarea educațională a copiilor, iar preșcolarii pot fi percepuți ca viitori cetățeni, pregătiți să muncească în colaborare.

BIBLIOGRAFIE

Agabrian, Mircea & Millea, Vlad. (2005). Parteneriate școală-familie-comunitate. Iași: Editura Institutul European;

Băran Pescaru, Adina. (2004). Parteneriat în educație: familie – școală – comunitate. București: Editura Aramis;

Băran Pescaru, Adina. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. București: Editura Aramis;

Bonchiș, Elena. (coord.) (2011). Familia și rolul ei ȋn educarea copilului. Iași: Editura Polirom.

Dolean, I., Dolean, D. (2009). Meseria de părinte. București: Editura Aramis;

Dumitrana, Magdalena. (2000). Copilul, familia și grădinița. București: Editura Compania;

Dumitrana, Magdalena. (2011). Cum crește un pui de om. București: Editura Compania;

Faber, Adele & Mazlish, Elain. (2013). Comunicarea eficientă cu copiii. (Trad. Irina Negrea). București: Curtea Veche;

Francine, Ferland. (2011). Copilul nostru de zi cu zi din leagăn la școala primară. București: Editura Aramis;

Gavra, Rodica. (coord.) (2008). Totul… pentru copil. (Ghid pentru educatoare și directori). Pitești: Editura Diana.

Preda, Viorica. (1999). Copilul și grădinița. București: Editura Compania;

Manu, Beatrice & Kessler Ioana. (2014). Metodologia cercetării în sociologie și psihologie. Metode și tehnici de cercetare. București: Editura Fundației România de mâine.

Molan, Vasile. (coord.) (2015). Ghidul părinților pentru succesul copiilor la grădiniță. Pitești: Editura Diana;

Sancez, Pilar & Lopez Ester. (2009). Părinți consecvenți, copii fericiți. București: Editura Aramis;

Shapiro, Stanley & Skinulis Karen. (2012). Cum devenim părinți mai buni. (Trad. Luana Schidu). București: Editura Humanitas;

REZUMATUL LUCRĂRII

Prin această lucrare mi-am propus să arăt cât de necesară este implicarea părinților în relația cu grădinița.

Implicarea părinților în educația preșcolară este văzută ca o serie de activități pe care părinții le conduc în mod direct sau indirect, implicarea fiind dependentă de mediul grădinitei. Familiile care au un rol activ în educarea copiilor reprezintă soluția cea mai potrivită pentru asigurarea succesului școlar de mai târziu.

Modalitățile pe care specialiștii le recomandă pentru a îmbunătăți implicarea părinților sunt:

-expunerea unei atitudini pozitive față de părinți, oferind astfel un punct de plecare pozitiv în relațiile cu ei;

– recunoașterea și acordarea de feedback necesităților și îngrijorărilor părinților;

– implicarea părinților în activitățile desfășurate la clasă, astfel încât ei să înțeleagă cât de importantă este o astfel de colaborare.

Pornind de la aceste modalități am identificat în primul rând punctele de plecare care stau la baza unei bune colaborări și anume: asigurarea unui mediu optim ȋn familie, abordându-se un stil parental adecvat ȋn care se ȋmbină iubirea, afecțiunea, atenția și controlul, cât și implicarea activă a membrilor familiilor ȋn activitățile desfășurate ȋn cadrul grădiniței, punând accent totodată pe nevoile de ȋnvățare ale părinților.

Scopul principal al grădiniței și implicit al părinților este prosperitatea copilului.

Am demonstrat că acest lucru este posibil numai printr-o bună colaborarea dintre grădiniță și familie, prin fixarea unor activități cât mai interesante care să atragă părinții ȋn grădiniță și să își dorească totodată să se implice ȋn organizarea și desfășurarea lor, cât și prin caietele de dialog și plicurile de corespondență, reușind astfel să le aduc la cunoștință părinților, progresul, stagnarea sau regresul preșcolarilor, ȋncercând să identific motivele care au determinat schimbarea ȋn bine sau în rău a copiilor și soluționarea situațiilor respective.