Coeziune Si Convergenta In Polita Regionala a Uniunii Europene
Coeziune și convergență în politica
regională a Uniunii Europene
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………..5
Capitolul I. Caracteristici și elemente definitorii ale politicii regionale………………………………………………………………………….14
I.1. Politica regională din perspectiva principiilor promovate de Uniunea Europeană……………………………………………………………………………….14
I.2. Principii generale în elaborarea politicilor europene……………………………16
I.3. Relevanța politicii regionale în contextul bugetului Uniunii Europene…………..19
I.3.1. Bugetul Uniunii Europene…………………………………………………..19
I.3.2. Bugetul alocat politicii regionale……………………………………………22
I.4. Politica regională-definire, obiective, principii…………………………………….23
I.4.1. Definirea conceptului de politică regională…………………………………23
I.4.2. Obiectivele politicii regionale……………………………………………….26
I.4.3. Principiile care stau la baza politicii regionale………………………………28
I.5. Istoricul și evoluția politicii regionale………………………………………………30
I.5.1. Evoluția istorică a conceptului de politică regională………………………..30
I.5.2. Anii 1957-1970 și Tratatul de la Roma……………………………………..31
I.5.3. Anii 1970-1980 și crearea Fondului European de Dezvoltare Regională……34
I.5.4. Anii 1980 și perspectiva Actului Unic European……………………………35
I.5.5. Procesul reformator al politicii regionale : reforma din 1988 și 1992………37
Capitolul II. Instrumentele politicii regionale…………………………………43
II.1. Instituții special destinate politicii regionale…………………………………….43
II.1.1. Comitetul Regiunilor………………………………………………………..43
II.1.1.1. Componența și organizarea Comitetului Regiunilor……………….44
II.1.1.2. Atribuțiile Comitetului Regiunilor…………………………………47
II.1.1.3. Relația Comitetului Regiunilor cu celelalte instituții………………49
II.1.2. Banca Europeană de Investiții………………………………………………51
II.1.2.1. Caracteristici generale………………………………………………51
II.1.2.2. Atribuții și responsabilități………………………………………….52
II.1.2.3. Organizarea și funcționarea Băncii Europene de Investiții…………53
II.2. Fonduri structurale și instrumente asociate…………………………………….55
II.2.1. Fonduri structurale…………………………………………………………..55
II.2.1.1. Fondul Social European……………………………………………..55
II.2.1.2. Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă…………………57
II.2.1.3. Fondul European de Dezvoltare Regională………………………….58
II.2.1.4. Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului…………………..60
II.2.2. Fonduri specifice și agenții de dezvoltare regională…………………………62
II.2.2.1. Fondul de Coeziune…………………………………………………62
II.2.2.2. Fondul de Solidaritate……………………………………………….63
II.2.2.3. Instrumente minore ale politicii regionale…………………………..65
Capitolul III. Problematica eficienței și impactului politicii regionale……….67
III.1. Premisele implementării politicii regionale…………………………………….67
III.1.1. Disparități economice…………………………………………………69
III.1.2. Discrepanțe sociale……………………………………………………72
III.1.3. Necesitatea existenței politicii regionale………………………………74
III.2. Interpretări asupra impactului politicii regionale…………………………….77
III.2.1. Teoria convergenței……………………………………………………77
III.2.2. Teoria divergenței……………………………………………………..79
III.2.3. Studiu de caz – Irlanda………………………………………………..81
Concluzii………………………………………………………………………….84
Anexe……………………………………………………………………………..89
Bibliografie……………………………………………………………………….99
Studiul relațiilor internaționale este un aspect extrem de complex și profund în zilele noastre, având în vedere interdependența și dinamismul relațiilor dintre state și modul în care acestea evoluează raportat la contextul intern, precum și la situația internațională. Deși numărul organizațiilor internaționale și al actorilor internaționali s-a proliferat, Uniunea Europeană rămâne un subiect fascinant de studiu, ca urmare a statutului de care se bucură. Construcție aparte, care se prefigurează a fi mai mult decât o organizație internațională creată în virtutea anumitor scopuri, Uniunea Europeană seamănă din ce în ce mai mult cu un stat național, care luptă în ansamblul ei pentru împlinirea unor deziderate comune tuturor statelor membre : dezvoltarea economică și socială a statelor membre și promovarea bunăstării și prosperității în rândul cetățenilor ei. Analiza eficientă și valoroasă a Uniunii Europene, a instituțiilor și politicilor sale, presupune o cercetare riguroasă, întrucât aspectele ce trebuie luate în considerare sunt foarte multe. Încă de la crearea Comunităților Europene, numeroși teoreticieni ai relațiilor și organizațiilor internaționale s-au arătat preocupați de studiul complex al acestei organizații, atât de originală în existența și funcționarea sa. Pentru o înțelegere cât mai precisă și valoroasă a dinamicii relațiilor internaționale, studierea fenomenului construcției europene și a Uniunii Europene este vitală pentru un student la [anonimizat]. Periplul unui cercetător prin istoricul construcției europene, al creării Comunităților Europene și al înființării Uniunii Europene nu poate fi decât un demers util și în același timp fascinant. Prin urmare, prin argumentare de la general la specific, consider că studierea Uniunii Europene în ansamblul ei este un atribut pe care un viitor specialist în relații internaționale ar trebui să și-l însușească.
Atunci când am hotărât traiectoria pe care mi-aș dori să o ia lucrarea de față, am plecat de la premisa că integrarea politică și economică a Europei este unul dintre cele mai dezbătute subiecte pe scena politică europeană și nu numai. Uniunea Europeană, deși este o mare forță politică, economică, demografică și culturală, face demersuri susținute în vederea integrării armonioase a statelor membre, a afilierii lor la valorile și principiile comune care stau la baza organizării și funcționării acestei organizații internaționale. Efectele benefice pe care procesul de integrare le are asupra dezvoltării statelor membre sunt evidente. Însă nu trebuie să desconsiderăm și părțile negative ale unui astfel de proces, care, pe măsură ce se amplifică, generează un număr tot mai mare de discrepanțe la nivel economic și social între statele membre sau între regiuni. Dat fiind faptul că principalul instrument prin care Uniunea Europeană încearcă să înlăture aceste nereguli și să tindă spre convergență și coeziune este reflectat în existența politicii regionale, am considerat oportun și util un demers în studierea acestei politici europene. Deși este una din cele mai noi politici europene, politica regională sau de coeziune se bucură de o mare popularitate la nivelul statelor membre, fiind un subiect foarte dezbătut și controversat.
Unul dintre considerentele la care am făcut apel în axarea lucrării mele pe acest subiect este reprezentat de elementul de noutate și de actualitate pe care politica regională îl prezintă. Faptul că este considerată o politică intervenționistă, ca urmare a acțiunilor sale în zona regiunilor defavorizate, a propulsat politica de coeziune în rândul celor mai apreciate politici europene. Deși mențiunile asupra politicii regionale datează încă de la crearea Comunităților Europene, modul de operare și instrumentele de care dispune au fost reglementate ulterior, ca urmare a conturării treptate a conceptului de politică regională.
Interesant în demersul meu a fost și modul de cristalizare a politicii regionale, care a fost un proces destul de rapid și eficient, fiecare perioadă a construcției Uniunii Europene fiind marcată de reglementări precise cu privire la modul de dezvoltare al politicii regionale. Deși bazele concrete ale politicii de coeziune au fost puse o dată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, procesul de creație a fost unul foarte amplu. Anterior anului 1992, politica regională, deși nu era definită exact, a beneficiat de numeroase reglementări și modificări ale tratatelor fondatoare, menite să creeze cadrul propice apariției și dezvoltării unei politici care să vizeze coeziunea economică și socială. Așadar, faptul că nu a fost constituită dintr-o dată, ci este rezultatul unui îndelungat și sinuos proces, m-a determinat să consider că politica regională este un interesant subiect de studiu.
O altă perspectivă pentru începerea acestui demers este reprezentată de relevanța politicii regionale în contextul politicilor europene. Dispunând de un număr foarte mare și variat de domenii de intervenție, Uniunea Europeană avea nevoie de un instrument specific care să o ajute în îndeplinirea unui țel major, convergența statelor membre. Crearea unei Europe a regiunilor este un obiectiv primordial în acest context, iar politica regională este o soluție viabilă în acest sens. Necesitatea și rolul sporit pe care politica de coeziune le însușește în rândul politicilor europene este reflectat și la nivel bugetar. Faptul că din totalul de 95% cât este atribuit politicilor europene mai mult de o treime este direcționat către implementarea politicii regionale demonstrează unicitatea și importanța ei pentru obiectivele Uniunii Europene.
În viziunea mea, de viitor specialist în domeniul relațiilor internaționale, politica regională este un subiect de studiu extrem de interesant și de util în înțelegerea mecanismelor ce stau la baza funcționării Uniunii Europene. Statutul său aparte în rândul politicilor europene, ponderea mare a bugetului care îi este alocată și numărul mare de interpretări asupra eficienței sale, au reprezentat un impuls considerabil pentru realizarea acestei lucrări. Fiind o parte integrantă de mare reprezentativitate a Uniunii Europene, politica regională, pe lângă scopurile specifice pe care are menirea să le atingă, are un rol esențial în crearea a ceea ce este postulat încă din preambulul Tratatului fondator al Comunităților Europene – o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei.
II. Stadiul cercetării
Uniunea Europeană, în ansamblul ei, reprezintă un subiect de studiu foarte avansat, multitudinea și varietatea informațiilor asupra instituțiilor, politicilor și evoluției procesului de decizie fiind un fapt real. Aportul de informații pe care lucrările publicate îl aduc celor care sunt preocupați de studii europene este semnificativ. La nivel de lucrări publicate, numărul acestora este considerabil, fie că vorbim de cărți, articole, jurnale sau rapoarte oficiale. Pentru orice studiu care vizează Uniunea Europeană, este fundamental să menționăm izvoarele primare, constând în tratate de drept internațional sau rapoarte oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene, din analizarea cărora putem extrage informații valoroase, care ne sunt folositoare pentru interpretarea temei. Nu trebuie să desconsiderăm însă nici aportul internetului, care este foarte bine structurat din perspectiva studiului Uniunii Europene. Pentru informații recente, care sunt constant actualizate, Uniunea Europeană pune la dispoziția cititorilor un număr important de sait-uri, fiecare dintre ele destinat elementelor cele mai relevante pentru activitatea sa.
În ceea ce privește studiul politicii regionale, acesta s-a intensificat pe măsura dezvoltării procesului de creație și a reglementărilor sau modificărilor la care a fost supusă această politică. În primă fază, când conceptul de politică regională nu era foarte bine conturat, studiile asupra acestui domeniu de acțiune erau relativ puține. Literatura de specialitate asupra regiunilor și coeziunii acestora s-a dezvoltat de-a lungul anilor, cu precădere după 1992, o dată cu punerea propriu-zisă a bazelor politicii regionale. Datorită numeroaselor domenii care cad sub incidența acțiunii politicii regionale, această temă a intrat în atenția mai multor discipline de studiu, care analizează impactul politicii regionale asupra fiecăreia dintre acestea. Prin urmare, literatura de specialitate este tangențială cu economia, științele politice și regionale sau relații internaționale. Fiecare dintre aceste perspective este supusă studiului, pentru a putea identifica elementele cheie în elaborarea și implementarea politicii regionale. Așa cum am menționat, studiul politicii regionale s-a amplificat pe măsură ce conceptul de coeziune a fost definit și au fost trasate obiectivele și principiile care stau la baza implementării acesteia. Fiecare val de extindere, pe lângă faptul că intensifica disparitățile economice și sociale dintre statele membre, producea mutații cu privire la necesitatatea studiului și analizei modului în care politica regională își îndeplinește scopurile. Prin urmare, dezvoltarea studiului politicii de coeziune este în strâns raport cu evoluția istorică și dezvoltarea acestei politici de-a lungul timpului.
Raportat la tema pe care am decis să o abordez în această lucrare, politica regională și de coeziune, se remarcă o serie de lucrări foarte valoroase, al căror studiu a fost de un real interes și folos pentru cercetarea mea. Ceea ce am constatat însă este că studierea politicii regionale s-a regăsit pe lista preocupărilor teoreticienilor cu ardoare după 1992, anii care au urmat fiind marcați de numeroase publicații de mare valoare. În ceea ce privește perioada recentă, tema nu abundă în publicații, tot mai puțini autori abordând-o în lucrările lor. În elaborarea tezei mele, am considerat ca fiind fundamentală studierea și analiza documentelor primare, care constituie în fond, baza cercetărilor ulterioare. Astfel, am considerat relevante pentru studiul politicii regionale Tratatul de la Roma, din 12 martie 1957, care pune bazele Comunității Economice Europene și practic stă la baza întregului periplu prin istoria Uniunii Europene. Semnificativ pentru politica regională este faptul că în acest tratat sunt enunțate foarte clar principiile și obiectivele care au devenit ulterior specifice politicii de coeziune. Mai departe, tot din rândul izvoarelor primare, extrem de relevantă a fost analiza Actului Unic European din 1986, care a produs reglementări asupra conceptului de coeziune și a reprezentat un real impuls pentru dezvoltarea ulterioară a conceptului. Considerat punctul de reper în studiul Uniunii Europene și implicit a politicii regionale, fiind tratatul care practic pune bazele unei politici de coeziune, Tratatul de la Maastricht reprezintă o sursă primară extrem de valoroasă și utilă pentru lucrarea de față. Pentru aprofundarea corectă a politicii regionale și pentru o analiză minuțioasă a principalelor etape în evoluția sa, am considerat adecvată utilizarea tratatelor ulterioare care amendează Tratatul de la Maastricht. Astfel, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Nice din 2001 și Lisabona din 2007, reprezintă veritabile surse de informare, a căror importanță pentru realizarea lucrării este primordială. Pe lângă aceste tratate de drept internațional, pentru analiza unor problematici specifice politicii regionale, am recurs la rapoarte sau documente emise de instituțiile avizate pentru politica regională, cum ar fi rapoarte ale Comitetului Regiunilor sau ale Băncii Europene de Investiții.
În elaborarea lucrării, pe lângă utilizarea frecventă a surselor primare, de mare folos mi-au fost lucrări foarte valoroase, al căror studiu mi-a furnizat informațiile necesare pentru abordarea unor subiecte specifice politicii regionale. Prin urmare, pentru elaborarea primului capitol, care este construit ca o prezentare a politicii regionale, a obiectivelor și principiilor sale și a evoluției istorice a conceptului, de foarte mare ajutor mi-au fost edițiile a șasea și a opta ale lui Ali M. El-Agraa, The European Union. Economics and Policies, publicate de Prentice Hall și Cambridge University Press în 2001, respectiv 2007, două lucrări extreme de valoroase pentru studiul Uniunii Europene. Caracterul inedit al acestor lucrări este că oferă o mare varietate de informații, prin structurarea lor pe capitole specifice, care cuprind istoria Uniunii Europene de la constituirea ei până la data publicării, precum și capitole destinate politicilor și instituțiilor europene. În ceea ce privește informațiile despre politica regională, acestea sunt foarte bine surprinse în capitolele 18, respectiv 22, care abordează elementele definitorii pentru elaborarea și implementarea acesteia. O altă lucrare extrem de valoroasă este cea a lui Sue Hatt și Frank Gardner, Europe, Policies and People. An Economic Perspective, publicată de Palgrave Macmillan în 2002, care prezintă Uniunea Europeană prin prisma proceselor economice, ajutând astfel la înțelegerea mecanismelor care stau la baza dezvoltării Uniunii Europene de astăzi. Reiner Martin, prin lucrarea The Regional Dimension in European Public Policy, publicată de Palgrave Macmillan în 1999, realizează de asemenea o abordare extrem de utilă și coerentă a politicii regionale din perspectiva teoriei convergenței, reliefând aspecte foarte importante pentru înțelegerea modului de implementare a politicii de coeziune. Lucrări utile au fost realizate și în limba română, fiind de amintit lucrările lui Cezar Bîrzea, Politicile și instituțiile europene, apărută la Corint în 2001 și lucrarea lui Marius Profiroiu, Alina Profiroiu și Irina Popescu, Instituții și politici europene, publicată de Editura Economică în 2008, care realizează o analiză foarte obiectivă asupra politicilor europene și în speță asupra politicii regionale.
Pentru elaborarea capitolului al doilea, în care am surprins principalele instrumente de implementare a politicii regionale, instituțiile și fondurile structurale, de mare folos mi-a fost lucrarea lui Zoltán Horváth, Handbook on the European Union, publicată de HVC-ORAC Publishing House în 2007, care abordează instituțiile și politicile Uniunii dintr-o perspectivă obiectivă și clară. Christopher Wright, prin lucrarea European Investment Bank: promoting sustainable development, where appropriate, apărută la Praga în 2007, realizează o incursiune extrem de utilă în organizarea și funcționarea Băncii Europene de Investiții, demers extrem de util pentru studiul meu. Pentru abordarea problematicii fondurilor europene, semnificativă este lucrarea lui Willem Molle, European Cohesion Policy, publicată de Routledge în 2007, care oferă o analiză de perspectivă asupra modului în care fondurile structurale funcționează și sunt percepute la nivel european. Pentru abordarea celui de-al treilea capitol, care face o analiză a eficienței politicii regionale și a instrumentelor sale, semnificative au fost lucrările lui John Bradley, George Petrakos, Iulia Trăistaru, Integration, Growth and Cohesion in an Enlarged European Union, publicată de Springer Science and Business Media în 2005 și cea a lui Ash Amin, John Tomaney, Behind the Myth of European Union: prospects for cohesion, publicată de Routledge în 1995, ambele de mare utilitate pentru înțelegerea conceptului de coeziune și convergență. O altă lucrare care se evidențiază drept una magistrală pentru studiul politicii regionale și al dezvoltării regiunilor este cea a lui Paul Balchin, Ludek Sykora, Gregory Bull, Regional Policy and Planning in Europe, publicată de Routledge în 2002, care conferă o abordare sintetică și analitică a conceptului de politică regională și asupra impactului pe care aceasta îl are în spațiul european. Chris Rumford, în lucrarea European Cohesion, Macmillan, 2000, realizează de asemenea un studiu extrem de valoros pentru abordarea problemei coeziunii și a convergenței, care a contribuit la o bună analiză a eficienței politicii regionale în dezvoltarea statelor membre. Deși am evidențiat doar câteva lucrări pentru fiecare capitol, pentru că o prezentare a tuturor publicațiilor care mi-au fost utile ar fi fost foarte amplă, trebuie să menționez că fiecare lucrare în parte și-a pus amprenta asupra studiului meu și mi-a oferit informații care cu certitudine au contribuit la înțelegerea mecanismelor politicii regionale.
III. Planul lucrării
Premisa de la care am pornit în realizarea acestei lucrări, care abordează o temă actuală și foarte dezbătută la nivel european, a fost aceea de a oferi un studiu obiectiv și util pentru înțelegerea dezvoltării politicii regionale și a evoluției sale în timp. Scopul lucrării este de a furniza informații valoroase pentru studiul politicii regionale și de a oferi mai multe perspective asupra modului de funcționare și implementare a politicii regionale, care sunt determinantele succesului său și care sunt factorii și actorii principali care influențează procesul de elaborare și implementare a acestei politici. În vederea obținerii unei viziuni cât mai clare asupra temei propuse, este esențială o delimitare clară a informațiilor, astfel încât să respecte o ordine logică, dar și cronologică a evenimentelor. Prin urmare, mi-am propus structurarea lucrării în trei capitole mari, fiecare cu subcapitolele și subdiviziunile aferente, pentru o abordare cât mai pragmatică a aspectelor relevente pentru politica regională.
Cel dintâi capitol se intitulează „Caracteristici și elemente definitorii ale politicii regionale” și este structurat în cinci subcapitole, după cum urmează: Politica regională din perspectiva principiilor promovate de Uniunea Europeană, Principii generale în elaborarea politicilor europene, Relevanța politicii regionale în contextul bugetului Uniunii Europene, Politica regională-definire, obiective și principii și Istoricul și evoluția politicii regionale. Fiecare dintre aceste subcapitole are la rândul său subcapitolele aferente, pentru o aprofundare cât mai clară a subiectelor propuse. Scopul primului capitol este de a oferi baza informațională necesară parcurgerii următoarelor două capitole, prin prezentarea pe larg a principiilor care stau la baza politicii regionale și a principalelor coordonate în dezvoltarea ei până astăzi. Incursiunea în istoricul dezvoltării acestei politici este extrem de utilă pentru înțelegerea contextului în care politica regională funcționează.
Mai departe, capitolul al doilea, destinat unei prezentări ample și specifice a instrumentelor de care politica regională dispune este structurat în așa manieră încât să permită o analiză clară a instituțiilor și fondurilor structurale. Prin urmare, capitolul se numește „Instrumentele politicii regionale” și este divizat în două mari subcapitole: Instituții special destinate politicii regionale, cu două subcapitole aferente, care abordează Comitetul Regiunilor și Banca Europeană de Investiții și cel de-al doilea subcapitol intitulat Fonduri structurale și instrumente asociate, care prezintă sub forma a două subcapitole Fondurile Structurale și Fondurile specifice și agenții de dezvoltare regională. Am considerat oportună o astfel de structurare a capitolului al doilea pentru o analiză eficientă a tuturor actorilor și instrumentelor implicate în procesul de elaborare și implementare a politicii regionale.
Pentru capitolul al treilea, intitulat „Problematica eficienței politicii regionale”, care are un caracter mai aplicat, am hotărât respectarea unei structuri coerente, care divizează capitolul în două subcapitole relevante pentru aprofundarea subiectului. Astfel, cel dintâi subcapitol poartă numele de Premisele implementării politicii regionale, cu subcapitolele aferente, iar cel de-al doilea Interpretări asupra impactului politicii regionale, de asemenea cu trei subcapitole semnificative. Fiecare dintre subdiviziunile acestui capitol tratează un subiect de interes pentru studiul politicii regionale, punând accent pe modul în care aceasta este transpusă la nivel de state membre și la nivel european.
Fiecare dintre cele trei capitole reprezintă o incursiune în principalele aspecte ale organizării și implementării politicii regionale, astfel încât să ofere o viziune obiectivă și realistă asupra unui subiect atât de dezbătut și de controversat. Structurarea și organizarea lucrării au fost gândite pentru a urma o linie firească, logică și coerentă, care să permită aprofundarea studiului elementelor definitorii ale politicii regionale și să ofere o perspectivă realistă și obiectivă asupra modului în care coeziunea este percepută la nivelul Uniunii Europene.
IV. Metodologie
Abordarea metodologică pe care am folosit-o în prezentarea acestei lucrări nu se rezumă la una singură, din prisma perspectivelor variate din care această temă poate fi interpretată. Viziunea mea asupra relevanței și semnificației politicii regionale în contextul politicilor europene și a dezvoltării Uniunii Europene ca o organizație a convergenței este prea vastă pentru a putea fi redusă la o singură abordare. Așadar, în realizarea lucrării am făcut apel la mai multe metode, astfel încât să se plieze armonios pe informațiile prezentate. În consecință, pentru primul capitol al lucrării, am recurs la metoda sintetică și cea cronologică, pe care le-am considerat a fi cele mai adecvate pentru o transmitere cât mai clară și concisă a informațiilor. În debutul primului capitol, în care am evidențiat caracteristicile generale ale politicilor europene, cu studiu aplicat pe definirea, obiectivele și principiile care stau la baza politicii regionale, am făcut apel la metoda sintetică, pentru o prezentare practică și eficientă a elementelor de bază în studiul politicii de coeziune. Pentru cea de-a doua parte, în care am făcut o incursiune în istoricul și procesul de dezvoltare a politicii regionale, am considerat ca fiind cea mai adecvată metoda cronologică, care m-a ajutat să reconstitui drumul prin timp al acestui concept. Prin îmbinarea metodei sintetice cu cea cronologică, am încercat să transpun informațiile într-o manieră cât mai comprehensivă, care să ofere fundamentul necesar pentru abordarea capitolelor următoare.
O dată realizată incursiunea în istoricul politicii regionale și prezentarea clară a elementelor definitorii pentru studiul politicii regionale, am considerat că pentru următoarea etapă este necesară o adaptarea a metodologiei, astfel încât să reflecte cât mai bine informațiile prezentate. Prin urmare, pentru abordarea celui de-al doilea capitol, am recurs la metoda analitică, îmbinată cu cea sintetică, care să constituie cadrul adecvat pentru prezentarea principalelor instrumente ale politicii regionale. Evidențierea caracteristicilor principale ale instrumentelor politicii regionale, în speță fondurile europene și instituțiile special create în acest scop, a fost realizată prin folosirea metodei sintetice. Mai departe, pentru a înțelege rolul și semnificația lor în procesul de elaborare și implementare al politicii regionale, am optat pentru metoda analitică, astfel încât să surprind efectele pe care existența acestor instrumente le are asupra dezvoltării regiunilor și implicit a statelor membre în contextul politicii regionale.
Pentru ultimul capitol al lucrării, care prezintă un caracter mai aplicat, am considerat de cuvință să folosesc metoda analitică și comparativă, evidențiind astfel impactul pe care politica regională îl are asupra principalilor actori implicați în procesul de implementare, anume asupra regiunilor și statelor în ansamblul lor. Utilizarea metodei comparative mi-a permis o abordare coerentă a unui subiect foarte controversat la nivel european, anume efectele pe care Uniunea Europeană le urmărește prin intermediul politicii regionale și ceea ce a fost realizat la nivel de regiuni. În abordarea celor două teorii majore pentru eficiența politicii regionale, teoria convergenței și cea a divergenței, am considerat metoda comparativă ca fiind cea mai potrivită.
Fiind un subiect atât de vast și de dezbătut la nivel național și european, pentru aprofundarea principalelor caracteristici ale politicii regionale, limitarea la o singură abordare metodologică ar fi fost insuficientă.
V. Întrebări
Premisa de la care am pornit în elaborarea acestei lucrări despre politica regională și de coeziune a Uniunii Europene a fost aceea de a oferi un studiu obiectiv și dinamic asupra elementelor definitorii pentru această politică. Măsura în care am reușit să-mi ating scopul este reliefată prin prisma unor întrebări esențiale pentru studiul politicii regionale, la care sper că lucrarea mea a reușit să răspundă coerent și corespunzător argumentelor. Propagarea întrebărilor pe care le consider fundamentale pentru studiul realizat are ca punct de reper o întrebare generală, care izvorăște direct din ipoteza de lucru, anume necesitatea existenței unei politici regionale care să tindă spre realizarea coeziunii economice și sociale. Conștientizarea discrepanțelor economice și sociale de pe teritoriul Uniunii Europene a generat o serie întreagă de demersuri pentru înlăturarea lor, responsabilizând totodată autoritățile naționale. Parte integrantă a politicilor europene, politica de coeziune trebuie să se alinieze principiilor generale ale Uniunii Europene și să fie un adevărat gardian al subsidiarității și complementarității, astfel încât să promoveze aceste principii prin activitățile sale. Fiind concepută ca o politică care implică mai mulți actori, atât regionali cât și naționali, este necesară delimitarea măsurii contribuției acestora în elaborarea și implementarea politicilor regionale, ceea ce a dus la apariția a numeroase controverse. Beneficiind de o varietate de instrumente, fonduri structurale și instituții avizate pe probleme regionale, politica de coeziune are drept principal scop atingerea convergenței între statele membre, însă această temă ridică multe semne de întrebare cu privire la eficacitatea acțiunilor politicii și impactul pe care fondurile structurale îl au asupra dezvoltării economice a regiunilor.
Capitolul I
Caracteristici și elemente definitorii ale politicii regionale
I.1Politica regională din perspectiva principiilor promovate de Uniunea Europeană
Construcție sui generis, Uniunea Europeană este o instituție politică colosală, reprezentativă pentru scena politică și economică internațională de astăzi. La baza organizării și funcționării acestei organizații stau o serie de principii și valori clar delimitate prin tratatele constitutive ale Comunității Europene și cele care au urmat. De aceea, pentru o abordare cât mai corectă și utilă a acestui subiect vast, al politicii regionale, este necesară o mică incursiune în principiile care stau la baza creării acestei organizații și a obiectivelor pe care aceasta le-a postulat încă de la crearea sa, pentru a vedea măsura în care politica regională se regăsește printre acestea.
Fără îndoială, este dificil să analizăm în detaliu modul în care aceasta funcționează și maniera în care își propune sa își atingă obiectivele. Așa cum am afirmat, Uniunea Europeană este o entitate politică aparte, unicitate care derivă din însușirea de caracteristici atât din modelele politice naționale, cât și din cel al organizațiilor internaționale. Modul în care aceasta a evoluat a iscat nenumărate controverse, iar modul său de operare a fost adesea adaptat noilor realități, tocmai pentru a corespunde nevoilor cetățenilor săi. Raportarea la cetățenii săi este primordială pentru Uniunea Europeană, având în vedere faptul că numără pe teritoriul său o populație de aproximativ 500 de milioane de locuitori. Populații diferite, cu nevoi diferite, pe care Uniunea are datoria să le satisfacă prin intermediul unor politici viabile și de interes comun.
Pentru a înțelege modul de abordare și implementare a politicilor europene, este esențial să analizăm natura Uniunii Europene și scopurile sale, care sunt clar trasate în Tratatul fondator al Comunității Economice Europene, semnat la Roma, la 12 martie 1957. Însuși istoricul Comunității Europene ne arată modul în care noul organism creat avea să își desfașoare activitatea. Prin urmare, menirea și misiunea noii comunități erau clar evidențiate încă din tratatul fondator, al cărui text este unul de referință pentru studiul Uniunii Europene și al politicilor sale. Așa cum am menționat, scopul comunității era precis: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește.”
În vederea implementării unor strategii eficiente, de dezvoltare economică și pentru crearea acelei „ever closer Union among the peoples of Europe”, Tratatul de la Roma trasează clar obiectivele pe care Uniunea urma să le atingă prin politicile sale. Prin urmare, articolul 3 al tratatului vine în completarea primelor două articole, sugerând și modalitățile în care aceste obiective vor fi realizate.
„În vederea realizarii scopurilor prevazute la articolul 2, actiunea Comunitatii presupune, în conditiile si în conformitate cu termenele prevazute de prezentul tratat:
(a) eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor, precum si a oricaror altor masuri cu efect echivalent;
(b) stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune în raport cu statele terte;
(c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulatii a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor;
(d) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
(e) adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
(f) instituirea unui regim care sa împiedice denaturarea concurentei pe piata comuna;
(g) aplicarea unor proceduri care sa permita coordonarea politicilor economice ale statelor membre si împiedicarea dezechilibrelor în balantele de plati ale acestora;
(h) apropierea legislatiilor interne în masura necesara functionarii pietei comune;
(i) crearea unui Fond Social European pentru a îmbunatati posibilitatile de angajare a lucratorilor si pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai;
(j) instituirea unei Banci Europene de Investitii, destinata facilitarii extinderii economice a Comunitatii prin crearea de resurse noi,
(k) asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari în vederea cresterii schimburilor comerciale si continuarii în comun a efortului de dezvoltare economica si sociala.”
Reglementările ulterioare asupra obiectivelor comunității și modalitatea în care acestea vor fi atinse au fost evidențiate o dată cu Tratatele de la Maastricht, Amsterdam sau Nisa, care au dat Uniunii o structură coerentă, viabilă, i-au conturat obiectivele și politicile și au adus cu sine îmbunătățiri substanțiale. La baza organizării și funcționării Uniunii stau principii și obiective clar delimitate, care să acopere toate domeniile de interes. Obiectivele acesteia sunt vaste, însă la căpătâiul acesteia stă indubitabil țelul de a crea acea ever closer union, așa cum era prevăzut în Tratatul de la Roma. Prin urmare, promovarea dezvoltării economice și sociale a statelor membre era primordială, prin abolirea frontierelor interne și crearea unei uniuni economice și monetare.
Sferele de acțiune ale Uniunii Europene sunt foarte diverse, drept consecință a vastului său teritoriu și al populației care îl locuiește. Intervenind pentru a asigura prosperitatea statelor membre, Uniunea Europeană promovează politici care să contribuie la dezvoltarea tuturor statelor membre. Nivelul de omogenitate către care tinde Uniunea Europeană face din această organizație internațională să fie considerată mai mult decât atât, semanând cu un stat unitar în devenire.
I.2. Principii generale în elaborarea politicilor comunitare
Pentru a-și atinge scopurile declarate și a răspunde nevoii de creare a unei astfel de organizații la nivel european, Uniunea Europeana trebuie să gestioneze foarte bine toate domeniile de activitate, să acopere omogen toate domeniile de interes pentru statele sale membre. Numarând în prezent 27 de state și peste 500 de milioane de locuitori, Uniunea Europeană trebuie să gestioneze cu mult tact diferențele care în mod clar există în acest amalgam de națiuni. Cu toate că Uniunea Europeană se implică în viața cetățenilor săi, prin acordarea de sume importante de bani și politici în acest sens, de cele mai multe ori acest lucru este desconsiderat.
Pornind de la ideea de identitate europeană, de la dorința de a crea o comunitate europeană care să aibă la bază valori și identități comune, s-a constatat necesitatea creării unor politici la nivel european, care să se raporteze la același numitor comun. În acest sens, au fost elaborate politici europene corespunzătoare fiecărui domeniu de activitate, care izvorăsc din legislația europeană. Baza juridică a acestor politici este clar delimitată în tratate de drept primar. Formele de reglementare juridică care au stat la baza apariției și dezvoltării politicilor europene sunt Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam sau Tratatul de la Nisa. O dată cu adâncirea procesului integrării europene, problemele pe care Uniunea Europeană le are sub incidență s-au diversificat. Fiecare stat nou-integrat supune legislației europene o serie aparte de probleme, la diferite niveluri. Prin urmare, Uniunea Europeană intervine astăzi într-o multitudine de domenii de activitate, pe care, prin intermediul unor politici specifice, aplicabile pentru fiecare domeniu în parte, încearcă să le rezolve. Domeniile de intervenție sunt extrem de diverse. Economia, industria, transporturile, agricultura, aspectele sociale, educația, mediul, cercetarea, energia, justiția, turismul și multe altele sunt domenii pe care Uniunea Europeană le vizează, întrucât dezvoltarea fiecăruia dintre acestea duce implicit la dezvoltarea întregii uniuni.
Funcționarea și organizarea Uniunii Europene a reprezentat dintotdeauna un real motiv de interes pentru statele membre. Implementarea eficientă a programelor și strategiilor gândite pentru a veni în sprijinul statelor membre depinde în mare măsură de existența unor limite clare între care să se desfășoare. De aceea, pentru ca fiecare politică în parte să se plieze pe interesele specifice ale statelor membre, Tratatul de la Lisabona a statuat principiile care stau la baza competențelor Uniunii Europene. Adoptarea documentului de la Lisabona a reprezentat un punct de reper în dezvoltarea politicilor comunitare, întrucât a prevăzut care le propune și le întarește. Competențele Uniunii trebuie să corespundă nevoilor statelor sale membre și să asigure buna desfășurare a acțiunilor organizației. Cu scopul de a întări principiile care stau la baza exercitării competențelor Uniunii Europene, articolul 3b al Tratatului de la Lisabona statuează în mod coerent și clar modalitatea în care politicile europene vor fi elaborate, astfel încât să se evite pe cât posibil divergențele pe această temă.
Analizând articolul 3b al Tratatului de la Lisabona, observăm preocuparea Uniunii Europene de a își exercita atribuțiile în limita unor principii care să asigure distribuția de asistență uniformă în rândul tuturor statelor membre. Primul dintre principiile menționate este cel al atribuirii, care limitează competențele Uniunii Europene, astfel încât acestea să fie exercitate fără a leza competențele ce țin de activitatea statelor membre. Prin urmare, conform principiului atribuirii, Uniunea Europeană își va îndeplini responsabilitățile pe baza reglementărilor oferite prin tratate de drept internațional, adoptate unanim de statele membre. Adesea competențele Uniunii Europene interferează cu cele ale statelor membre. Aici intervine principiul subsidiarității, care delimitează clar intervenția acestei organizații, care își va exercita atribuțiile doar în domenii care aparțin strict de competența sa. În cazul domeniilor care nu se regăsesc pe lista competențelor sale exclusive, Uniunea Europeană va acționa numai în situația în care problemele ivite depășesc capacitatea de răspuns a statelor membre, fie că vorbim de nivel central sau regional. Statele membre au așadar posibilitatea de a adopta propriile decizii în vederea depășirii unor situații limită, însă în cazul în care acestea se dovedesc a fi ineficiente sau lente în aplicare, intervenția Uniunii Europene este justificată. Mai departe, atunci când Uniunea Europeană identifică anumite probleme și decide să intervină, acțiunile sale trebuie să fie în concordanță cu acestea. Cu alte cuvinte, trebuie respectat principiul proporționalității, astfel încât relația cauză-efect să fie productivă. Pentru a facilita procedeul de integrare al noilor state, s-a introdus un nou concept, de integrare flexibilă, care să ajute la o mai bună colaborare între statele membre și la sprijinirea principiului proporționalității.
Comunitatea Europeană a fost insușită încă de la fondarea sa cu gestiunea politicilor comune, ținând cont de interesele și nevoile statelor sale membre. Așa cum am amintit mai sus, aceste politici aveau scopul de a realiza o piață comună, care să asigure libera circulație a persoanelor, mărfurilor și capitalurilor. Necesitatea creării unor politici la nivel european a devenit tot mai pregnantă pe măsura extinderii comunității, ceea ce a dus la o proliferare a acestor politici pe toate palierele de activitate. Așadar, pornind de la această necesitate înțeleasă, politicile Uniunii Europene sunt foarte diverse, în funcție de actorii principali implicați. Distingem așadar politici comune, comunitare și inter-guvernamentale, fiecare dintre ele cu propriile instrumente de implementare.
I.3. Relevanța politicii regionale în contextul bugetului Uniunii Europene
I.3.1. Bugetul Uniunii Europene
Bugetul Uniunii Europene a reprezentat dintotdeauna o temă foarte controversată în rândul comunității europene, o parte din statele membre manifestându-și nemulțumirile vis-a-vis de repartizarea fondurilor europene sau alocarea de resurse pentru anumite activități. Acest demers al analizării bugetului Uniunii Europene este necesar pentru a înțelege relevanța politicii regionale pentru cadrul european și locul central pe care aceasta îl ocupă în rândul politicilor întreprinse de Uniunea Europeană. Partea financiară este un aspect de maximă importanță când vorbim de buna organizare și funcționare a unei organizații, cu atât mai mult când vorbim de Uniunea Europeană, care plasează bugetul ca un element definitoriu pentru buna sa funcționare și implementare a politicilor sale. Însă, așa cum am mai spus, tema bugetului european este un subiect destul de controversat, care a dat temeiul unor critici temeinice de-a lungul timpului.
Evoluția bugetului european a cunoscut o ascensiune semnificativă de-a lungul timpului. Dacă la debutul Comunității Europene, în 1957, acesta era doar menționat, fără prea multe detalii, o data cu dezvoltarea construcției comunitare, acesta a căpătat o amploare deosebită, noi reguli și parametri de organizare fiind impuse. În primă fază, atunci când au fost puse bazele Comunității Economice Europene, organizarea la nivel european a bugetului era trasată în linii mari. Cele șase state fondatoare ale Comunității Europene s-au pus de acord ca, pentru început, bugetul să fie construit pe baza contribuțiilor naționale ale fiecărui stat membru, în acest mod fiecare stat membru fiind responsabilizat. Însă, era evident ca nu se putea impune o sumă standard, întrucât nivelul de omogenitate financiară între membrii fondatori nu era maxim. Și aici avem exemplul clar al Italiei, care, la debutul Comunității Economice Europene, se confrunta cu mari probleme de ordin economic în partea de sud. Prin urmare, s-a ajuns la o înțelegere convenabilă pentru toate statele implicate: fiecare stat membru avea să contribuie în funcție de produsul național brut, ceea ce asigura echitatea procesului de formare a bugetului total.
Una dintre regulile de bază ale întocmirii bugetului european era aceea de a exista în permanență un echilibru între venituri și cheltuieli, ceea ce îi confera siguranța necesară dezvoltării ulterioare. În prezent, bugetul Uniunii Europene are o traiectorie foarte bine definită, fiind alcătuit din patru categorii de resurse, care au fost adoptate ca urmare a dezvoltării comunității și a nevoii tot mai mare de fonduri, o data cu largirea numărului de membri. Prin urmare, resursele de care dispune bugetul european provin din patru direcții:
Taxele pe import, ca urmare a aplicării politicii agricole comune, precum și taxele vamale percepute la frontierele externe;
Taxele vamale pe importuri non-agricole din afara Uniunii Europene, însă în 2001, s-a constatat că această resursă contribuie doar într-o mică măsură la buget(4%);
Partea din TVA(taxa pe valoare adăugată) impusă la nivel național de statele membre ale Uniunii Europene;
Contribuția statelor membre la buget, în concordanță cu produsul național brut al fiecăreia.
În timp ce primele două categorii de resurse contribuie într-o măsură destul de mică la bugetul Uniunii Europene, ultimele două reprezintă aproximativ 50% din bugetul total, importanța lor pentru dezvoltarea bugetară fiind magistrală. Pe lângă aceste patru paliere, bugetul Uniunii Europene este suplimentat și cu sumele provenite din amenzi impuse de Comisie statelor membre pentru încălcări ale politicii de concurență, precum și o parte din banii din impozitele pe salariu ale funcționarilor publici.
Dată fiind importanța majoră pe care bugetul Uniunii Europene o are în alcătuirea politicilor, acesta are la bază principii foarte bine stabilite și delimitate, pentru a asigura implicarea statelor membre în alcătuirea lui, dar totodată și controlul instituțiilor europene. Așadar, așa cum aceste principii derivă din tratatele care stau la baza Uniunii Europene, evidențiem: unitatea, echilibrul, anualitatea, universalitatea și specificația. Procedura de adoptare a bugetului Uniunii Europene este foarte laborioasă și trece prin mai multe etape. Uniunea Europeană are o procedură aparte de trasare a direcțiilor de adoptare a bugetului pentru anul financiar care urmează, trebuiind să estimeze cât mai precis veniturile și costurile pe care urmează să le aibă.
Este important de stabilit că bugetul se stabilește pe un an financiar, corespondentul unui an calendaristic, adică trebuie să acopere toate cheltuielile, de la 1 ianuarie pâna la 31 decembrie ale anului. Așa cum am menționat, adoptarea bugetului pentru un an este un proces care durează și implică în mare parte instituțiile europene. Fiecare dintre instituțiile Uniunii Europene are sarcina, ca până la data de 1 iulie a anului în curs să stabilească estimativ cheltuielile pe care le crede de cuviință în anul ce urmează, continuând apoi cu preluarea acestor rapoarte de către Comisia Europeană, care le totalizează și are sarcina de a elabora un proiect preliminar de buget, alături de propriile estimări. Mai departe, următorul pas are loc la nivelul Consiliului, care trebuie să primească bugetul estimativ nu mai târziu de 1 septembrie. Consiliul, la rândul său, transmite proiectul de buget Parlamentului European, care trebuie sa îl aibă în posesie până pe 5 octombrie. În cazul în care Parlamentul aprobă bugetul, acesta rămâne definitiv, iar dacă consideră că are nevoie de anumite amendamente, bugetul este pus din nou în discuție la nivel de Consiliu și Comisie.
Pentru o bună administrare a bugetului, Uniunea Europeană și-a grupat cheltuielile în două mari categorii, pentru utilizarea veniturilor într-o manieră cât mai coerentă și conform necesităților statelor membre. Prin urmare, se disting cheltuieli obligatorii și cheltuieli neobligatorii, verificate și aprobate de Consiliu și ulterior Parlementul European. Prima categorie reunește cheltuieli ce sunt prevăzute exclusiv în tratate, în timp ce cea de-a doua derivă din zona operațională a bugetului european.
Bugetul Uniunii Europene este construit în așa manieră încât să corespundă nevoilor statelor membre, să acopere toate cheltuielile considerate necesare și să asigure baza materială necesară punerii in aplicare a politicilor europene. De aceea, a fost necesar să trasăm principalele caracteristici ale bugetului, pentru a vedea cum este adoptat și cum este acesta repartizat, în funcție de cerințele statelor membre.
I.3.2. Bugetul alocat politicii regionale
Așa cum am evidențiat, la debutul Comunității Europene, bugetul era ușor conturat, nu avea toate direcțiile de dezvoltare bine evidențiate. Pe măsură ce procesul de integrare economică a stetelor membre s-a dezvoltat, a fost necesară o nouă interpretare a bugetului alocat fiecărei politici în parte. Este așadar potrivit să facem o analogie între modul în care bugetul s-a dezvoltat și dezvoltarea politicilor europene. Agricultura a beneficiat dintotdeauna de resurse financiare considerabile, fiind un domeniu de interes comun, care se confrunta cu probleme majore. Chiar dacă treptat, o dată cu lărgirea intereselor statelor membre, alte domenii s-au dezvoltat și au început să primească fonduri din partea Uniunii Europene, agricultura rămâne dominantă. Politica regională, devenind un instrument tot mai important în realizarea unuia dintre obiectivele majore ale Uniunii Europene, coeziunea, a beneficiat de o atenție crescândă, acest lucru fiind reflectat și în suma de bani alocată acesteia. Din bugetul total alocat politicilor comunitare, acoperind aproximativ 95% din bugetul total al Uniunii Europene, o mare parte din aceste fonduri sunt direcționate către politica regională. Mai exact, mai mult de o treime din bugetul total pentru politicile europene este destinat obiectivelor politicii regionale. Evoluția considerabilă a politicii regionale este reflectată și în situația de astăzi a bugetului european. Pentru perioada 2007-2013, politica regională beneficiază de al doilea cel mai mare buget, de 348 milioane de euro, după domeniul agricol și al dezvoltării rurale. Pentru anul 2011, bugetul total al Uniunii Europene este de 141.9 bilioane de euro, dintre care 45% este direcționat către coeziune și creștere economică.
Poziția fruntașă pe care politica regională o ocupă în rândul politicilor europene este clar evidențiată de uriașele sume de bani alocate pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite de aceasta. Dat fiind faptul că obiectivul coeziunii este cel care practic a stat la baza întemeierii Uniunii Europene de astăzi, este de înțeles bugetul mărit destinat în acest scop. Așa cum vom exemplifica în cele ce urmează, reformele succesive care au fost adoptate la nivel de politică regională au indus modificări importante în buget, instrumentele de referință ale politicii regionale – fondurile structurale – beneficiind de o dublare a sumei alocate implementării lor. Luând toate acestea în considerare, este necesar să subliniem importanța sporită pe care politica regională o are în prezent la nivel european, fondurile alocate implementării și dezvoltării ei fiind considerabile. Coeziunea economică și socială este un obiectiv major pentru Uniunea Europeană și tocmai de aceea, pentru atingerea acestui obiectiv, resursele pe care le pune la dispoziție sunt semnificative.
I.4. Politica regională-definire, obiective și principii
I.4.1 Definirea conceptului de politică regională
Politica de dezvoltare regională a cunoscut o ascensiune vizibilă de-a lungul timpului, devenind astăzi una din prioritățile Uniunii Europene și un real motiv de interes pentru toții cetățenii Uniunii. Dacă la debutul Comunității Europene politica regională nu reprezenta un fapt concret, făcându-se referiri doar la promovarea conceptului de coeziune economică și socială de-a lungul întregii Comunități, în prezent beneficiază de al doilea mare buget al Uniunii Europene. O dată cu conștientizarea importanței abordării acestei politici drept o soluție viabilă pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, atenția acordată acestui domeniu de activitate a crescut considerabil.
Așa cum am menționat, debutul Comunității Europene a marcat ideea de coeziune economică și socială, acest aspect fiind clar specificat în Tratatul Fondator al Comunității Economice Europene de la Roma din martie 1957. Abordarea acestui subiect însă s-a făcut în linii mari, fără a stabili o strategie de acțiune concretă. Relevanța scăzută a politicii regionale de la debutul Comunității Europene poate fi explicată prin faptul că, între cei șase membri fondatori, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, nu existau disparități majore la nivel economic și social, acestea constituind în linii mari un grup destul de omogen. Un singur membru făcea notă discordantă și acela era Italia, mai exact sudul Italiei (Mezzogiorno), aspect care a fost menționat în Protocolul cu privire la Mezzogiorno, document atașat Tratatului de la Roma din 1957 și ratificat în 1958. Deși acesta reprezenta doar începutul, o dată cu extinderea Comunității, disparitățile dintre statele membre sau din interiorul statelor membre au devenit o realitate. Și pentru a face față noilor realități, a fost nevoie de o abordare mai aprofundată a acestui domeniu, pentru ca astfel membrii Comunității Europene să beneficieze de condiții optime dezvoltării economice și sociale.
Politica regională reprezintă unul dintre domeniile de acțiune centrale ale Uniunii Europene, beneficiind de atenție și buget considerabil, precum și de un comisar special delegat de Comisie pentru a coordona acțiunile întreprinse. Adesea politica regională este întâlnită sub numele de politică de coeziune (având în vedere obiectivul său central-coeziunea economică și socială între statele membre) sau politică structurală (ținând cont de instrumentele prin care își atinge scopurile, anume fondurile structurale).
Politica regională, așa cum este definită prin Tratatul de la Maastricht, urmărește înlăturarea sau măcar reducerea diferențelor majore existente între statele bogate și cele mai puțin bogate ale Uniunii Europene, precum și între anumite regiuni din interiorul unui stat membru, prin elaborarea unor strategii eficiente de distribuire echitabilă a resurselor financiare. Necesitatea promovării unei astfel de politici a fost generată de conștientizarea existenței disparităților semnificative din interiorul Uniunii, ceea ce în mod automat ar fi afectat integritatea pieței unice europene. Politica regională, denumită sugestiv un adevărat „triunghi al politicilor”, este una dintre politicile foarte dezbătute ale Uniunii Europene, având în vedere faptul că reunește în atribuțiile sale elemente ale politicilor regionale ale statelor membre, trăsături ale politicii de competiție și conceptul de coeziune promovat prin fondurile structurale.
Având la bază concepte precum cel de solidaritate și coeziune economică și socială, politica regională a Uniunii Europene are ca obiectiv principal reducerea disparităților dintre regiunile care aparțin de Uniunea Europeană, promovând o dezvoltare armonioasă a acestora și egalitatea de șanse în rândul cetățenilor săi. Obiectivele trasate în acest scop sunt atinse de Uniunea Europeană prin intermediul unor instituții și instrumente special create în acest scop, care aplică în mod concret măsurile prevăzute la nivel european. În esență, evidențierea unor mari decalaje în nivelul de dezvoltare economică și socială și veniturile naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene a dus la consolidarea unei politici viabile, care să vizeze reducerea acestor decalaje prin măsuri prompte, pornind de la necesitățile fiecărei regiuni în parte.
Politica regională este strâns conectată de doi termeni: regiune și coeziune. Simpla alăturare a acestor doi termeni creionează traiectoria pe care politica regională este desemnată să o urmeze. Termenul de regiune, în contextul relațiilor internaționale, are cel mai adesea semnificația de vecinătate, de contiguitate geografică, care poate duce la crearea unui anumit sentiment de apartenență sau unitate. De asemenea, la nivel statal, o regiune poate fi definită în termeni de omogenitate, care derivă din împărtășirea aceleiași limbi, culturi, religii sau rase, precum și din constatarea unui anumit nivel de omogenitate economică, care este reflectat de nivelul de dezvoltare economică specific fiecărei părți a regiunii. Termenul de regiune, în accepțiunea lui largă, desemnează un anumit teritoriu care se bucură de un grad de omogenitate ridicat, atât la nivel politic, cât și la nivel economic și social, reflectat de anumiți indici specifici. Cu toate acestea, la nivel european, în contextul acțiunii politicii regionale, termenul de regiune are o conotație ușor diferită.
Din punct de vedere geografic, termenul de regiune desemnează o anumită entitate geografică, plasată în anumite coordonate, care are granițe bine delimitate, în virtutea cărora există. În termenii aplicării politicii regionale însă, regiunile sunt clasificate într-un mod distinct. Bineînțeles, noțiunile geografice sunt păstrate, însă accentul cade pe administrarea acestor zone. Prin urmare, o regiune reprezintă o anumită zonă administrativă la nivel național sau regional, local. În mod evident, există un consens asupra definirii termenului de regiune în limita spațiului. Conceptul de spațiu însă poate fi perceput din mai multe perspective, ceea ce și generează o vastă definiție a regiunii. Putem vorbi de spațiu din punct de vedere al teritoriului. Totodată, putem vorbi de spațiu din perspectivă politică, desemnând un teritoriu care împărtășește aceeași ideologie politică. Din perspectiva stabilirii unor interacțiuni între indivizi, a unor rapoarte și convenții sociale, distingem spații de interacțiune socială. Mai departe, regiunea poate fi privită ca având coordonate economice și funcționale similare, ceea ce sugerează accepțiunea de spațiu economic sau funcțional. Prin urmare, observăm că termenul de regiune este foarte vast și poate fi raportat la mai multe dimensiuni. La nivel european, regiunea este punctul de convergență al acestor perspective, un ansamblu de elemente care definește un sistem instituțional care exercită atribuțiile sale asupra unui teritoriu dat.
Așa cum am spus, dacă privim din perspectiva politicii de dezvoltare regională, termenul de regiune capătă alte valențe, fiind delimitată atât din punct de vedere al spațiului geografic, cât și din perspectiva unor elemente specifice, ce țin de partea administrativă. Pentru a evita ambiguitățile care ar putea apărea, Parlamentul European, în virtutea exercitării atribuțiilor sale, a statuat o definiție clară a termenului de regiune de dezvoltare: „prin regiune de dezvoltare se înțelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune, dorind să-și păstreze specificitatea astfel rezultată, dar și să se dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social și economic.”
Politica regională are scopuri și obiective clar stabilite. Deține instituțiile și instrumentele necesare aplicării și dezvoltării principiilor sale. Din punct de vedere al regiunilor, era necesară o evidență a acestora la nivel european, pentru a se ști cu precizie în ce direcție se canalizează acțiunile politicii regionale. Prin urmare, ca urmare a constatării necesității unui astfel de organism, la începutul anilor ‘70 a fost înființat Nomenclatorul Unităților Teritoriale Statistice (NUTS), de către Comisia Europeană și centrul de statistică Eurostat. Acest nou organism are rolul de a furniza datele și statisticile necesare pentru implementarea politicii regionale, colectând statisticile regionale din întregul teritoriu al Uniunii Europene. O dată stabilită accepțiunea termenului de regiune în contextul politicii de dezvoltare regională și a sistemului NUTS, care are sarcina de a furniza informațiile necesare despre regiunile Uniunii Europene Comisiei, obiectivele politicii regionale se întrevăd și pot fi mai facil atinse.
I.4.2. Obiectivele politicii regionale
Disparitățile dintre statele membre ale Uniunii Europene și din interiorul statelor membre sunt semnificative atunci când ne gândim la nivelul de dezvoltare economică, prosperitate socială sau forță de muncă. Aceste decalaje sunt supuse atenției Uniunii prin politicile sale, care urmăresc reducerea sau eliminarea acestora, în așa fel încât să se creeze o Europă cât mai omogenă. Fiind apreciat ca unul dintre obiectivele a priori ale Uniunii Europene, solidaritatea față de regiunile mai slab dezvoltate este principiul de bază la care se raportează întreaga politică regională europeană. Abolirea decalajelor existente la nivel european în vederea realizării unei coeziuni economice si sociale reprezintă un țel pentru Comunitatea Europeana și de aceea, prin intermediul politicii regionale, se dorește maximizarea acestei coeziuni.
Obiectivele majore ale politicii regionale au fost trasate pentru prima dată prin Actul Unic European, din 1986, fiind pentru întâia oara când ideea de coeziune economică și socială apărea ca principiu de bază al Uniunii Europene. Însă, încă de la punerea temeliei Comunității Europene prin Tratatul de la Roma, statele fondatoare și-au luat angajamentul de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea disparităților existente între diferite regiuni. Plecând de la această premisă, Actul Unic European, întarea ideea de coeziune, prin abordarea acestui punct în cadrul articolului 130a, Titlul V: “În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunității, aceasta dezvoltă și urmărește acțiuni care conduc la întărirea coeziunii sale economice și sociale. Comunitatea urmărește, în special, reducerea decalajelor dintre diferitele regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate.”
Prin urmare, principalul obiectiv al politicii regionale constă în promovarea progresului economic și social, pornind de la ideea de coeziune economică și socială menționată încă din tratatele constitutive ale Comunității Europene de la Roma din martie 1957. Țelul central al politicii regionale, coeziunea economică și socială, poate fi obținută prin intermediul unor scopuri clar delimitate, care, coroborate, să aducă cu sine progresul. În consecință, politica regională are la bază următoarele obiective:
Ajutorarea regiunilor aflate în curs de dezvoltare sau chiar nedezvoltate;
Reconversia regiunilor afectate de declin industrial;
Prosperitatea și dezvoltarea zonelor rurale, prin redistribuirea eficace a forței de muncă din agricultura tradițională și orientarea acesteia către o agricultură modernă, care are la bază mașini și tehnici inovatoare;
Solidaritatea față de regiunile defavorizate și atingerea unui echilibru în raport cu zonele prospere;
Gestionarea regiunilor care se confruntă cu o densitate a populației extrem de scăzută(sub 8 locuitori/km);
Reducerea dezechilibrelor regionale;
Revitalizarea regiunilor afectate de calamități naturale sau dezastre ecologice și evitarea acestora pe viitor;
Promovarea egalității de șanse și a ocupării omogene a forței de muncă;
Promovarea ideii de dezvoltare armonioasă de-a lungul Uniunii Europene;
Combaterea șomajului pe termen lung și integrarea pe piața muncii a tinerilor și persoanelor excluse social;
Adaptarea muncitorilor la noile realități tehnologice și sisteme de producție moderne.
I.4.3.Principiile care stau la baza politicii regionale
Fiind o politică a Uniunii Europene, politica regională trebuie să își însușească atributele generale ale acesteia, iar direcția pe care o adoptă să fie în concordanță cu principiile generale de elaborare a politicilor europene. Pe lângă acestea, politica de dezvoltare regională are la bază o serie de principii proprii care îi ghidează activitatea, iar acestea sunt: concentrarea, programarea, adiționalitatea, parteneriatul și monitorizarea.
Concentrarea este unul dintre principiile de bază ale funcționării politicii regionale și a fost introdus o dată cu reforma din 1988. Necesitatea unei delimitări clare a intervențiilor ce țin de desfășurarea politicii de dezvoltare regională era din ce în ce mai necesară, iar principiul concentrării era menit să ghideze modul de operare al acesteia. Prin urmare, conform acestui principiu, politica regională trebuia să se axeze în principal pe sprijinirea exclusivă a acelor zone ale Europei care aveau cea mai mare nevoie de ajutor, ținând cont de prospectele la nivel național. În adiție la acest principiu, se stabileau totodată criteriile de eligibilitate ale zonelor care aveau să beneficieze de sprijin din partea Uniunii Europene, acestea trebuiind să întrunească o serie de criterii, care derivă din obiectivul major al organizației: realizarea coeziunii economice și sociale, prin eliminarea disparităților. În ciuda faptului că în prezent, mai mult de 50% din populația Europei trăiește în zone care beneficiază de asistență regională, deși acest lucru nu s-a dorit neapărat prin reforma din 1988, nemulțumirile persistă.
Reforma politicii regionale a adus modificări majore în organizarea acesteia, punându-și amprenta asupra modului său de operare. Acest lucru este vizibil și la nivel de programare, principiu care a fost întărit o dată cu reforma din 1988. Se dorea astfel eficientizarea sprijinului regional, prin integrarea tuturor formelor sale într-un plan de dezvoltare concis, cu obiective clar delimitate. Introducerea programării a constituit totodată un pas major în îmbunătățirea colaborării dintre autoritățile locale sau regionale și instituțiile Uniunii Europene. Prin consultări repetate între părțile implicate în realizarea proiectelor, se asigura astfel o procedură justă, unitară, care să deservească intereselor regiunii respective. Coeziunea dintre măsurile considerate necesare la nivel regional sau local și direcțiile trasate de Uniunea Europeană constă în parcurgerea mai multor etape. În primă fază, ține de competența autorităților locale să elaboreze un plan de dezvoltare viabil, în conformitate cu nevoile regiunii respective, urmând ca acesta să fie supus analizei Comisiei Europene. La acest nivel, Comisia își expune propriile considerații și dezvoltă astfel planul trimis de autoritățile regionale. După definitivarea acestui proces, etapa următoare are loc la nivel executiv, prin Programe Operaționale, care se află sub îndrumarea autorităților locale sau regionale. Constatăm așadar influența crescută a Comisiei Europene în elaborarea politicii regionale, lucru care de altfel s-a și dorit prin reforma din 1988.
Spre deosebire de primele două principii, care au fost introduse prin reforma adoptată în 1988, următorul principiu, cel al adiționalității, a fost utilizat încă de dinainte de această perioadă. Era necesară respectarea acestui principiu cu scopul de a se asigura că finanțarea europeană mărește într-adevăr cheltuielile totale pentru scopurile structurale și că este proiectată ca un complement la contribuțiile naționale. Așa cum Reiner Martin constată în lucrarea sa, acest principiu este oarecum greu de pus în aplicare, acest lucru fiind demonstrat de nenumăratele disensiuni generate la nivelul Comisiei și statelor membre în perioada 1989-1993. Unul din contraargumentele puse în evidență de statele membre este reprezentat de faptul că, prin supunerea activității lor principiului adiționalității, acestea trebuiau să ofere informații mult mai ample despre situația lor financiară, pentru ca astfel Comisia să se asigure de buna implementare a politicii.
Următorul principiu, cel al parteneriatului, suferă de o anumită dificultate când vine vorba de punerea lui în practică, având în vedere numeroasele discuții contradictorii generate de principiul adiționalității și cel al programării. Prin parteneriat, înțelegem cooperare. Și exact spre acest lucru tinde și principiul parteneriatului la nivel de politică regională: cooperarea și colaborarea productivă între autoritățile europene, regionale și locale, în vederea maximizării rezultatelor. Cu cât gradul de implicare al fiecărei părți este mai mare, cu atât efectele aplicării politicii regionale cresc.
Atunci când vorbim de realizarea și implementarea unui proiect, în mod evident acest lucru atrage după sine o evaluare riguroasă a rezultatelor, pentru a se vedea în ce măsură resursele și strategiile puse in slujba atingerii obiectivelor propuse au contribuit la buna desfășurare a proiectului. De aceea, principiul monitorizării a fost adoptat și la nivelul politicii regionale, în vederea realizării unui feedback cu privire la realizările atinse.
La nivel de politică regională, acest principiu este respectat ca atare, evaluarea eficienței proiectelor fiind responsabilitatea Comisiei, care îndeplinește această sarcină anual. Așadar, Comisia are rolul de a obține toate informațiile necesare întocmirii unui raport de evaluare, care este publicat o dată la 3 ani și poartă numele de Raportul asupra Coeziunii Sociale și Economice.
I.5. Istoricul și evoluția politicii regionale
I.5.1. Evoluția istorică a conceptului de politică regională
În prezent, politica regională reprezintă una dintre cele mai importante arii de acțiune ale Uniunii Europene. Beneficiind de mai mult de o treime din bugetul total al Uniunii Europene, politica de dezvoltare regională sau de coeziune, a devenit unul dintre subiectele de larg interes pe scena europeană, mai ales din perspectiva țărilor în curs de aderare, care doresc să acceadă la fondurile structurale.
Importanța politicii regionale a crescut considerabil, generată fiind de dorința de a reduce disparitățile economice și sociale existente între diferite regiuni ce aparțin de Uniunea Europeană și necesitatea promovării unei dezvoltări optime a acestor regiuni. În vederea reducerii disparităților economice dintre zonele centrale și periferice, politica regională urmărea să întărească implicarea statelor în procesul de integrare economică.Cu toate acestea, parcursul politicii regionale a fost un proces sinuos, care s-a confruntat cu impedimente multiple. Politica regională a avut o evoluție istorică considerabilă. Dacă la debutul Comunității Economice Europene, singurele cuvinte care făceau referire la posibilitatea adoptării unei astfel de politici erau termenii de coeziune și dezvoltare armonioasă a statelor membre, în prezent politica regională se situează în prim-planul activităților Uniunii Europene.
Procesul de evoluție a conceptului de politică regională nu a fost deloc unul rapid. Însă a fost nevoie de răbdare pentru ca această politică să aibă rezultatele scontate. Nu putem să nu rememorăm afirmația unuia dintre părinții construcției europene, Robert Schuman, care, la 9 mai 1950, făcea o afirmație care practic sintetizează caracterul de durată al acestui proces : „Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt.” Încă de pe atunci, conceptul de solidaritate era clar evidențiat și era statuat ca unul din principiile fundamentale ale noii comunități. Pentru că în fond, solidaritatea față de cei mai puțin bogați este în beneficiul tuturor, sporind competivitatea și prosperitatea la nivel european.
I.5.2. Anii 1957-1970 și Tratatul de la Roma
Să revenim însă la procesul de conturare a politicii regionale. Așa cum am menționat, punctul de debut al ideii de politică regională se regăsește în Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, când, pentru prima dată, se aduce în discuție la nivel european ideea de reducere a disparităților existente între statele membre și dezvoltarea armonioasă a statelor membre.
În preambulul Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană de la Roma, din 1957, se face referire la „promovarea în interiorul comunității a unei dezvoltări armonioase a statelor membre, prin reducerea disparităților existente între statele membre.” Mai departe, articolul 2 al aceluiași tratat, trasează unul dintre obiectivele de bază ale Comunității Economice Europene, care stau la baza înfăpturii politicii regionale: „promovarea de-a lungul Comunității a unei dezvoltări armonioase a activităților economice, o extindere continuă și echilibrată, o creștere a stabilității, creșterea accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele membre.”
Așadar, încă de la debutul Comunității Economice Europene erau trasate principiile de bază și obiectivele politicii regionale de astăzi: echilibru, dezvoltare constantă și echitabilă, cooperare între statele membre și creșterea nivelului de trai. Direcția de acțiune era așadar stabilită. Dar Tratatul de la Roma nu reglementa maniera în care aceste obiective vor fi îndeplinite. Era necesar ca obiectivele trasate prin intermediul Tratatului de la Roma să fie atinse prin intermediul unei politici viabile, care încă nu era definită. De asemenea, nu se făcea nicio referire directă la instituțiile și instrumentele prin intermediul cărora aceste scopuri urmau a fi atinse. Lipsa unui capitol din tratat care să reglementeze aplicarea acestor principii este o dovadă grăitoare a faptului că, la acel nivel, politica regională nu era considerată încă o temă de interes major, adecvată nevoilor comunității. Cu toate că necesitatea adoptării unei politici eficiente care să reducă disparitățile sociale și economice existente între statele membre era mai mult decât evidentă, statele fondatoare nu au introdus în textul Tratatului de la Roma un capitol care să evidențieze modalitatea prin care aceste obiective postulate cu vehemență urmau să fie atinse, nici instrumentele de care trebuia să dispună. Aparent, la acest nivel, statele fondatoare au pasat aceste sarcini în mâna guvernelor naționale, care aveau datoria de a rezolva problemele semnalate.
Deși nu exista încă o politică în acest sens, a reducerii diferențelor dintre statele membre, perioada postbelică a fost marcată din acest punct de vedere de numeroase măsuri menite să aducă prosperitatea, prin oferirea de asistență zonelor defavorizate sau care se confruntau cu probleme de ordin economic sau social. Acest ajutor însă nu era prevăzut ca venind din partea Comunității Europene, ci era oferit de guvernele naționale ale statelor membre. Dovadă clară că acest aspect nu căpătase încă amploarea necesară dezvoltării unei politici regionale unitare, la nivel european. Printre primele state care au beneficiat de introducerea unor măsuri la nivel regional a fost Regatul Unit, care, în 1934 se confrunta cu mari probleme economice cauzate de rate îngrijorătoare ale șomajului în zone industriale vitale. Preocuparea pentru zonele industriale și revitalizarea acestora prin măsuri eficiente este reflectată și în cazul țărilor din nord-vestul Europei, care au beneficiat de măsuri ale guvernelor în vederea scăderii ratei șomajului. Măsurile întreprinse astfel în această perioadă au dus treptat la configurarea unei politici regionale, care a contribuit substanțial la dezvoltarea regiunilor în care aceste măsuri au fost implementate. Practicarea unor astfel de măsuri a dus la dezvoltarea ulterioară a politicii, aceasta bucurându-se de o veritabilă ascendență în perioada anilor ’50. Elementele definitorii trasate de Tratatul de la Roma din 1957 au constituit bazele dezvoltării ulterioare a politicii de dezvoltare regională, iar prin promovarea ideii de coeziune socială și economică, această idee a căpătat contur la nivel european, dar și național. Guvernele naționale au devenit din ce în ce mai preocupate de acest fenomen, implicându-se din ce în ce mai mult în promovarea ideii de coeziune. Posibilitatea accesului la fonduri venite din partea comunității europene a reprezentat un impuls important pentru creșterea în importanță a politicii de coeziune la nivelul statelor membre, care și-au asumat noi responsabilități în gestionarea unor domenii vitale dezvoltării lor economice.
Tratatul de la Roma, așa cum am arătat, a fost punctul de debut în conturarea principiilor și instrumentelor prin care politica regională avea să își îndeplinească obiectivele. Pe lângă faptul că încă din preambulul tratatului se menționa ideea de dezvoltare socială și economică a statelor membre, Tratatul de la Roma a stabilit și primul fond european destinat aplicării politicii regionale: Fondul Social European (FSE). Având principiile de bază stabilite, dar fără specificații clare asupra modului în care această politică va fi implementată, tratatul din 1957 a abordat totuși elemente importante pentru dezvoltarea ulterioară a acestei politici.
Articolul 123 al Tratatului de la Roma vine în completarea celor afirmate în preambul, aducând în prim-plan primul instrument menit să contribuie la dezvoltarea politicii regionale. Fondul Social European, primul fond european destinat politicii regionale, avea să cadă strict în responsabilitatea Comisiei, care, alături de un Comitet special desemnat, avea să gestioneze acest domeniu. Obiectivele și motivația necesității creării unui astfel de fond european erau clar delimitate de Tratatul de la Roma. Percepția generală la nivelul fondatorilor Comunității Economice Europene era clar evidențiată și și-a găsit transpunerea în crearea acestui fond. Pentru a atinge acel nivel optim de dezvoltare socială și economică spre care tindeau cele șase state fondatoare, era necesară creșterea condițiilor de viață și de lucru a muncitorilor și promovarea echității în dezvoltarea economică.
Pornind de la acest context, asociat cu conștientizarea necesității unui fond destinat aplicării noilor măsuri, articolul 123 al Tratatului de la Roma trasează obiectivele pe care Fondul Social European trebuia să le onoreze: promovarea unor condiții de muncă optime, încadrarea mai ușoară pe piața muncii a lucrătorilor și o repartiție geografică echitabilă a acestora pe întreg teritoriul Comunității. Fondul Social European își concentra așadar atenția asupra condiției muncitorilor care își desfășurau activitatea pe teritoriul Comunității Europene. Acest aspect a reprezentat un prim pas în îmbunătățirea nivelului de trai al populației statelor membre, în creșterea dezvoltării economice și sociale, precum și în gradul de ocupare a forței de muncă.
Agricultura a reprezentat de asemenea un real domeniu de interes pentru statele fondatoare ale Comunității Economice Europene. Încă din 1957, o dată cu semnarea Tratatului de la Roma, o politică în acest sens a căpătat contur, făcându-se referiri la instituirea unui fond special desemnat acestui domeniu. Prin urmare, următorul pas în configurarea politicii regionale a fost crearea Fondului European de Orientare și Garanție Agricolă (FEOGA) în 1962, invocat la Roma în 1957. Așadar, două domenii de larg interes au fost dezbătute încă de pe atunci. Deși mecanismele și instituțiile de implementare a acestor fonduri nu au fost clar stabilite, prin intermediul articolelor ce făceau referire la cele două fonduri create ulterior s-au făcut progrese notabile în dezvoltarea politicii regionale.
Politica regională avea nevoie de un mecanism care să gestioneze cu abilitate acest domeniu. Prin urmare, anul 1968 a adus cu sine o instituție care avea să se ocupe de acest lucru: Direcția Generală pentru Politica Regională. Cu un rol deosebit de important în procesul normativ, DG Regio avea drept scop inițierea, dezvoltarea și implementarea aspectelor normative ce țineau de politica regională și administrarea eficientă a fondurilor stabilite. Cu responsabilități bine stabilite și domenii de acțiune precise, DG Regio a constituit un pas important în procesul de instituționalizare a politicii regionale. Pe lângă cele două fonduri stabilite anterior, crearea acestei Direcții a întărit și mai mult procesul de dezvoltare a politicii regionale. Crearea acestor fonduri, asociată cu instituirea acestei Direcții, a deschis noi orizonturi în conturarea politicii regionale, care, în perioada care a urmat, a cunoscut din ce în ce mai multe reglementări și schimbări.
I.5.3. Anii 1970-1980 și crearea FEDER
Următoarea perioadă, a anilor ‘70, a fost una extrem de prolifică pentru accentuarea politicii regionale, care a căpătat contur și a atins un nivel de dezvoltare la nivel european considerabil. Atenția la nivel european cădea din ce în ce mai vizibil pe dezvoltarea economică a statelor membre și implicit asupra necesității creării unei politici regionale viabile. Acest lucru este reflectat în sporirea bugetelor destinate acestui scop, a subvențiilor acordate mai ușor regiunilor care se confruntau cu probleme și preocuparea pentru sporirea asistenței zonelor aflate în declin. Preocuparea din ce în ce mai accentuată pentru acordarea de asistență regiunilor care se confruntă cu probleme, atât la nivelul statelor membre, cât și la nivel european a constituit un context favorabil pentru avântul pe care politica regională l-a luat în anii ce au urmat.
Anul 1975 este unul de referință pentru dezvoltarea politicii regionale. Dacă până la această dată fuseseră deja create două fonduri europene, care însă atingeau tangențial elemente de politică regională, în 1975 s-au pus bazele unui fond special destinat acestei politici: Fondul European de Dezvoltare Regională(FEDER). Crearea acestui fond a reprezentat punctul de reper în dezvoltarea unei politici regionale concrete. Cheltuielile specifice FEDER mergeau către probleme evidențiate de statele membre. Prin urmare, beneficiau de resursele puse la dispoziție de acest fond dezvoltarea infrastructurii la nivel regional, firme care beneficiau de împrumuturi pentru dezvoltare. În principal, la nivelul asistenței acordată firmelor, FEDER se concentra asupra întreprinderilor mici și mijlocii, punându-se accent pe investiții masive și îmbunătățirea infrastructurii. Era evident că dezvoltarea regională se raporta la investiții în întreprinderile locale, la modernizarea infrastructurii regionale și la rezvolvarea problemelor ce țin de ocuparea forței de muncă. FEDER a corespuns așadar nevoii de reglementare a acestor domenii, iar faptul că a fost special creat în acest sens a contribuit în mare măsură la dezvoltarea politicii regionale.
Crearea FEDER a apărut pe fondul deteriorării situației economice europene, care a pus astfel punct perioadei de înflorire a economiei europene, care, asociată cu criza petrolieră din 1973, a provocat mari dificultăți în adaptarea economiei la noile realități. Dar, pe lângă aceste aspecte de ordin economic, trebuie să luăm în considerare și primul val de extindere, care a avut loc în același an. Marea Britanie, Irlanda și Danemarca s-au alăturat Comunității, aducând cu sine noi probleme regionale care trebuiau rezolvate. Extinderea a reprezentat un pas uriaș pentru construcția europeană. Însă, în același timp, problemele la nivel regional s-au diversificat. Fiecare stat membru al comunității avea nevoi diferite și se confrunta cu probleme specifice. De aceea, crearea FEDER a venit în ajutorul Comunității, punând bazele unei politici regionale viabile.
Remarcăm așadar veritabile progrese în conturarea politicii regionale. Existau deja trei fonduri europene destinate acestui scop, de promovare a coeziunii economice și sociale, iar perioada următoare a venit în completarea și inovarea acestui proces.
I.5.4. Anii 1980 și perspectiva Actului Unic European
Ținând cont de primele reușite în acest domeniu sensibil, perioada anilor ‘80 a presupus o analiză amănunțită a primelor rezultate la acest nivel. Era necesară o evaluare a costurilor și randamentului acestor fonduri, pentru a identifica noi probleme și soluții. Prin urmare, pornind de la această premisă, s-a constatat nevoia unei recalibrări a politicii regionale, care trebuia să se axeze acum pe redistribuirea veniturilor și ocuparea forței de muncă, promovarea competivității și concurenței loiale, scăderea șomajului, modernizarea mijloacelor tehnologice și de producție și asistență acordată regiunilor defavorizate. Pe măsură ce politica regională a prins contur, problemele statelor membre ale Comunității s-au diversificat, s-au confruntat cu noi realități și controverse. De aceea era necesar un suflu nou la nivel de măsuri și implicit trasarea unor noi obiective care să corespundă nevoilor constante ale regiunilor aflate în dificultate. Aceste probleme au fost amplificate de noul val de extindere, care a subliniat necesitatea unei reconfigurări a politicii regionale și a noilor sale obiective.
Extinderea Comunității Europene spre sudul Europei, o dată cu aderarea celor trei țări mai puțin dezvoltate (Grecia, Spania și Portugalia), a dus la amplificarea nevoii de reglementare amplă a unei politici regionale viabile. O dată cu această lărgire, era necesară o nouă configurare a obiectivelor și strategiilor prin care dezvoltarea economică avea să fie atinsă. Principalul punct de reper în realizarea ideii de coeziune a fost invocarea acestui principiu în Actul Unic European, adoptat la 17 februarie 1986, care a adăugat unele specificații referitoare la coeziune și pregătirea contextului în care piața unică europeană se va desfășura.
Momentul primordial al desăvârșirii politicii regionale este evidențiat o dată cu adoptarea Actului Unic European. Practic, putem afirma că acesta este momentul în care politica regională europeană a devenit o realitate de necontestat. Dat fiind faptul că au apărut noi probleme o dată cu cel de-al doilea val de extindere, nevoile s-au diversificat și au apărut noi provocări la nivel regional, era necesară adoptarea unui document care să vină în completarea celor menționate în Tratatul de la Roma. Constând în 34 de articole, Actul Unic European reprezintă un document extrem de important pentru construcția politicii regionale, fiind primul amendament serios la tratatele anterioare, care au pus bazele Comunității Europene.
Astfel, articolul 23 al Actului Unic European a adăugat un nou titlu Tratatului de la Roma, foarte clar delimitat: Coeziunea Economică și Socială. Noul titlu adăugat, titlul V, trasează în mod clar obiectivele politicii regionale în cadrul articolului 130a: „pentru a promova dezvoltarea armonioasă generală, Comunitatea va dezvolta și întreprinde acțiuni care să conducă la întărirea coeziunii economice și sociale. Comunitatea va urmări, în special, reducerea diferențelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni și înapoierea regiunilor defavorizate.” Prin reglementările aduse de Actul Unic European, se realiza pentru prima dată o legătură solidă între obiectivele menționate în articolul 2 al Tratatului de la Roma și instrumentele de politică regională care aveau să ducă la îndeplinirea acestor obiective.
Obiectivele primare ale politicii regionale erau trasate prin Actul Unic European, de unde și deducem importanța acestuia în definirea acestei politici. Așadar, articolele referitoare la coeziunea economică și socială evidențiază principalele obiective ale politicii regionale, fiind invocate cele trei fonduri stabilite anterior. Prin urmare, se dorea promovarea dezvoltării și adaptării regiunilor mai puțin dezvoltate la noile realități, reducerea disparităților existente între diverse regiuni ale Comunității și sprijinirea conversiei regiunilor industriale aflate în declin.
Actul Unic European a reprezentat așadar un important pas înainte pentru dezvoltarea și inovarea politicii regionale, care, după noile valuri de extindere, era necesar să se adapteze, prin introducerea unor obiective și strategii corespunzătoare. O dată cu extinderea Comunității Europene însă, nevoia unui proces reformator a devenit din ce în ce mai pregnantă. Reglementările și direcțiile trasate de documentele în vigoare de până atunci nu erau suficiente pentru ca politica regională să acționeze prompt și eficient în soluționarea problemelor cu care se confruntau statele membre. Prin urmare, Actul Unic European a deschis noi perspective în definirea politicii regionale, făcând posibilă totodată apariția unor reforme menite să adapteze și să îmbunătățească politica de coeziune.
I.5.5. Procesul reformator al politicii regionale: reformele din 1988 și 1992
O dată cu adoptarea celor trei fonduri europene care făceau referire la politica regională sau la domenii conexe și introducerea Actului Unic European, document de mare importanță pentru dezvoltarea politicii de coeziune, s-au făcut pași majori spre atingerea obiectivelor propuse. Cu toate prevederile și instrumentele puse la dispoziția acestei politici, extinderea Comunității Europene și ideea de Piață Unică au generat nevoia de noi reforme, care să vină în completarea celor stabilite deja și în eficientizarea acesteia. Prin urmare, au fost adoptate două reforme care au schimbat structura și modul de funcționare a politicii regionale, care au trasat noi obiective și strategii și au înființat noi instituții, cu atribuții sporite: reforma din 1988 și cea din 1992, corespunzătoare Tratatului de la Maastricht.
Încă de la crearea în 1975 a Fondului European de Dezvoltare Regională politica regională a prins contur. Așa cum am spus, o dată cu procesul de extindere cu țări mai puțin dezvoltate, cu reale probleme de ordin economic și social, nevoile statelor membre s-au diversificat, iar necesitatea adaptării politicii regionale la noul context a devenit tot mai accentuată.
Reforma din 15 iulie 1988 a fost prima care a adus schimbări substanțiale în modul de funcționare a politicii regionale, cu toate că au mai existat două tentative în acest sens, concretizate în reformele din 1979 și 1984. Importanța primordială a reformei din 1988 pentru forma actuală a politicii regionale este însă de necontestat. Schimbări majore au avut loc la nivel de structură, mod de funcționare și atribuții. Procesul reformator a început practic în 1988 și a reprezentat baza reformei ulterioare, din 1992.
Adoptarea reformei din 1988 a fost gândită pentru a întări ideea de Piață Unică, un obiectiv clar statuat al Comunității Europene. În mod evident, procesul reformator nu putea avea loc dintr-o dată, ci treptat, în pași mărunți, dar eficienți și siguri. O dată cu introducerea acestei noi reforme, care avea menirea de a aduce un suflu nou politicii regionale, au fost trasate noi obiective, care să eficientizeze implementarea acesteia. Prin urmare, reforma din 1988 prevedea transpunerea politicilor structurale în realizări la nivel economic, care să contribuie la creșterea economică a statelor membre și abordarea multianuală a cheluielilor și veniturilor statelor membre. Se punea așadar foarte mare accent pe latura economică a politicii regionale, care să încurajeze dezvoltarea economică a regiunilor și statelor Comunității. Prin această abordare de ordin economic, se evidenția faptul că aspectele economice erau de real interes pentru statele membre, mai ales pentru cele care nu erau atât de bine dezvoltate.
Reforma din 1988 a fost cu certitudine una revoluționară din perspectiva elementelor de noutate pe care le-a adus. Modificări substanțiale au avut loc, regulile de luare a deciziilor fiind adaptate noului context european și regional. Totodată, noua fațetă a politicii regionale, stabilită de reforma din 1988, prevedea un mai mare sprijin din partea Comunității pentru atingerea obiectivelor propuse și pentru atingerea unui nivel optim de coeziune economică și socială. Se dorea o mai mare responsabilizare a statelor membre în promovarea acestor obiective și ca acest demers să fie unul unitar. De aceea, s-a propus realizarea unor parteneriate eficiente cu toți factorii interesați direct de implementarea acestei politici și stabilirea unui dialog eficient între autoritățile locale sau regionale și instituțiile europene. Măsuri inovatoare care aveau rolul de a genera o mai bună colaborare între actorii-cheie în elaborarea și implementarea politicii regionale. O bună planificare a bugetelor alocate politicii regionale și evidențierea aspectelor economice nu erau decât în favoarea unei politici de coeziune eficiente și bine pusă la punct. În ceea ce privește rolul Comisiei, reforma din 1988 a întărit implicarea Comisiei în elaborarea și implementarea politicii regionale, aceasta fiind însărcinată cu responsabilitatea definirii regulilor și principiilor implementării politicii de coeziune, statele membre și regiunile fiind astfel nevoite să se supună acestora, fără a avea un cuvânt important de spus.
O schimbare importantă s-a produs și la nivelul fondurilor europene stabilite anterior. Prin reforma inovatoare din 1988, cele trei fonduri ( Fondul Social European, Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă și Fondul European de Dezvoltare Regională) au fost recalibrate, fiind numite fonduri structurale. În același timp, această reformă și-a pus amprenta asupra bugetului alocat politicii regionale. Această nouă abordare a politicii regionale a determinat creșterea ei în importanță la nivel de buget, fondurile structurale beneficiind acum de resurse financiare considerabile, care să asigure implementarea lor. Pe lângă contribuția majoră pe care această reformă a avut-o asupra desăvârșirii Pieței Unice, deziderat al tuturor statelor membre ale Comunității, reforma din 1988 a reprezentat impulsul necesar transformării politicii regionale într-o politică deschisă și eficientă. Fondul de Dezvoltare Regională a beneficiat și el de o schimbare, devenind parte constituentă a politicii privind schimbările structurale la nivel de regiuni.
Comparativ cu situația incipientă a alocării fondurilor europene, reforma din 1988 a adus lămuriri în acest sens. Pentru prima dată, distribuirea fondurilor a devenit o chestiune planificată, prin întocmirea unei hărți a zonelor sau regiunilor care întruneau condiții de eligibilitate. Politica regională și repartizarea fondurilor structurale a căpătat astfel un aspect planificat, care să acopere într-o mare măsură necesitățile statelor membre ale Comunității.
În mod clar, reforma din 1988, adoptată în 1989, a adus schimbări majore pe acest plan. Se dorea eficientizarea politicii regionale, implementarea corectă și utilă a fondurilor structurale și un mai mare grad de responsabilitate în rândul statelor membre pentru atingerea omogenității la nivel economic și social. Totodată, putem considera că măsurile adoptate prin prisma reformei din 1988 au deschis drumul unor noi prevederi la acest nivel. Indubitabil, reforma din 1988 a dus la crearea unui sistem echitabil de distribuire a fondurilor europene și conform necesităților statelor membre ale Comunității. Mai departe, a conferit contextul prielnic debutului unui nou proces reformator, realizat prin adoptarea reformei din 1992, o dată cu Tratatul de la Maastricht.
Anul 1992 este unul de referință pentru dezvoltarea politicii regionale, producându-se mutații importante în plan instituțional și structural. Consiliul European de la Maastricht, reunit în februarie 1992, a decis că este nevoie de o nouă reformă la nivel de politică regională, de înființare a unor instituții capabile și noi fonduri structurale care să contribuie la realizarea coeziunii economice și sociale. Această inițiativă s-a produs pe fondul reformelor anterioare și s-a dorit delimitarea clară a conceptului de coeziune economică și socială, precum și atenuarea obiectivelor propuse deja. Prin urmare, Tratatul de la Maastricht, adoptat la 7 februarie 1992 a constituit practic momentul de apogeu în conturarea politicii regionale, a scopurilor pentru care a fost creată și a instrumentelor prin care avea să își atingă obiectivele. Aceste lucruri sunt evidențiate foarte clar și concis în Titlul XIV al Tratatului de la Maastricht, care abordează această temă.
Așadar, articolul 130a al Titlului XIV din Tratatul de la Maastricht a conferit clarificări asupra termenului de coeziune și a modului în care aceasta poate fi atinsă: „pentru a promova dezvoltarea armonioasă generală, Comunitatea va dezvolta și întreprinde acțiuni care să ducă la întărirea coeziunii economice și sociale. În particular, Comunitatea va încerca să reducă decalajul dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a înapoierii regiunilor celor mai puțin dezvoltate, inclusiv a zonelor rurale.” Se făcea din nou apel la unitatea acțiunilor membrilor Comunității și la depunerea de eforturi colective pentru realizarea coeziunii. Cu toate că aceste idei s-au regăsit pe lista obiectivelor Comunității încă de la fondarea sa, fiind prevazute în Tratatele de la Roma, documentul adoptat la Maastricht a subliniat importanța acestora pentru dezvoltarea armonioasă și omogenă.
Atenția acordată politicii regionale la nivel european a devenit tot mai evidentă prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, care, pe lângă inovațiile aduse la nivel instituțional, a adus din nou în prim-plan obiective îndrăznețe, afirmate anterior. Prin urmare, această nouă reformă care a luat naștere prin prisma Tratatului din 1992, urmărea sprijinirea și dezvoltarea regiunilor defavorizate, aflate în colaps economic, scăderea șomajului și sprijinirea tinerilor pentru integrarea lor pe piața muncii. Mai departe, se prevedea încurajarea reconversiei zonelor industriale aflate în dificultate, dorindu-se integrarea lor în ansamblul economic european. Acest lucru ar aduce beneficii atât economiilor statelor în cauză, cât și întregii economii europene. Cum agricultura a reprezentat dintotdeauna un domeniu vital pentru Comunitatea Europeană, aceasta nu a fost marginalizată nici în planul politicii regionale. Zonele rurale constituiau una dintre prioritățile Comunității, urmărindu-se o dezvoltare constantă a acestora și adaptarea structurilor existente în agricultură la noile realități. Concepția la nivel european asupra politicii regionale era foarte clară: pentru ca această politică să poată funcționa optim și să aducă rezultatele scontate, era necesară stabilirea unor obiective clare, variate, care să acopere domenii de interes vital pentru dezvoltarea statelor membre. Reforma din 1992 a venit în sprijinul acestei idei, aducând ajustări importante în structura și modul de funcționare a politicii regionale.
Așa cum am spus, Tratatul de la Maastricht a produs mutații importante pe scena europeană din punct de vedere al politicii de coeziune. Însă schimbările care au avut cel mai mare impact asupra acestei politici au fost fără îndoială cele la nivel instituțional. Pentru a se asigura o repartiție echitabilă a fondurilor structurale și pentru ca acest proces să fie supervizat de instituții avizate, s-a hotarât crearea unor organisme care să îndeplinească aceste cerințe.
La nivel instituțional, cea mai importantă realizare a fost crearea Comitetului Regiunilor, instituție prevăzută concret în articolele 198a, 198b, 198c ale Tratatului de la Maastricht. Noul organism creat avea să fie reprezentarea vocilor autorităților locale și regionale în procesul instituțional și decizional al politicii regionale. Crearea acestei instituții dorea o mai mare implicare a autorităților regionale în elaborarea și implementarea politicii regionale, acestea colaborând direct cu autoritățile europene.
Noutățile la nivel instituțional nu se opresc însă aici. Banca Europeană de Investiții, instituție la care se mai făcuseră referiri în prevederile anterioare, a căpătat acum un statut clar. Tratatul de la Maastricht prevedea în mod expres dezvoltarea Băncii Europene de Investiții, organism cu personalitate legală, care să fie alcătuită din toate statele membre ale Comunității. Nivelul de reprezentativitate era așadar foarte mare, dorindu-se implicarea tuturor statelor membre în procesul instituțional. Crearea acestui nou organism a constituit o realizare majoră pentru dezvoltarea statelor membre, întrucât atribuțiile sale erau unele ambițioase. Banca trebuia să sprijine statele aflate în dificultate prin acordarea de împrumuturi și alocarea de resurse financiare programelor destinate să contribuie la dezvoltarea statelor membre. Crearea Băncii Europene de Investiții prin reforma din 1992 a reprezentat o adevărată reușită pentru dezvoltarea statelor Comunității, acestea putând acum să beneficieze de împrumuturi generoase care să le revitalizeze economiile și să le ajute la integrarea lor pe Piața Unică.
Reforma din 1992 a produs modificări și la nivelul fondurilor europene. Pe lângă reconsiderarea celor trei fonduri deja existente, a scopurilor pentru care au fost create și modul lor de funcționare, articolul 130d al Tratatului de la Maastricht prevedea crearea unui fond special până la 31 decembrie 1993, Fondul de Coeziune. Noutatea pe care o aducea acest fond era generată de faptul că se dorea ca prin intermediul lui să fie alocate resurse financiare considerabile în domeniul de mediu, transport și infrastructură. Dat fiind accentul pe care Comunitatea Europeană îl punea pe coeziune, introducerea unui nou fond care să își direcționeze acțiunile și resursele în acest scop este perfect explicabilă. Adăugarea celui de-al patrulea fond structural nu a putut aduce decât un plus proiectului politicii de coeziune, care deținea acum instrumentele necesare pentru o bună implementare.
De menționat este faptul că, pe lângă transformările care au prins contur prin reforma din 1992, un nou instrument a fost introdus în sprijinul politicii regionale și a statelor care beneficiază de sprijinul Comunității. Așadar, reforma din 1992 a constituit platforma instituțională pe fondul căreia un nou fond- Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), care a devenit realitate în 1993.
Schimbări substanțiale s-au petrecut așadar prin reforma din 1992. La nivel instituțional, au fost create două instituții rezonante – Banca Europeană de Investiții și Comitetul Regiunilor – cu atribuții clar delimitate și două noi fonduri europene – Fondul de Coeziune și Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului – care să contribuie la o repartizare eficientă și echitabilă a resurselor europene. Politica regională a căpătat o importanță sporită, devenind o necesitate tot mai constatată pentru atingerea acelui nivel optim și omogen de dezvoltare economică și socială.
Capitolul II
Instrumentele politicii regionale
II.1. Instituții special destinate politicii regionale
II.1.1. Comitetul Regiunilor
O dată cu desăvârșirea proceselor reformatoare și a adoptării unor documente care reglementează și definesc modul de organizare a politicii regionale, apariția Comitetului Regiunilor a reprezentat o veritabilă reușită instituțională. Creat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Comitetul Regiunilor, cu sediul la Bruxelles, a devenit un actor important în implementarea politicii regionale, prefigurându-se a fi ecoul vocilor autorităților locale și regionale în elaborarea legislației și politicilor Uniunii Europene. Având caracter consultativ și reprezentând practic un liant între autoritățile locale și cele europene, acest organism a căpătat un rol extrem de important pentru buna desfășurare a practicilor politicii regionale.
Înființat prin Tratatul de la Maastricht, Comitetul Regiunilor are un parcurs destul de scurt în comparație cu Comitetul Economic și Social, celălalt organ consultativ al Uniunii Europene. Dorindu-se o mai mare transparență în elaborarea legislației europene, precum și o mai mare implicare și responsabilizare a autorităților regionale, crearea Comitetului Regiunilor a dat statelor membre posibilitatea de a-și exprima voința proprie în derularea politicii regionale.
Statutul Comitetului Regiunilor a fost clar delimitat prin Tratatul de la Maastricht, articolul 198a, care pune bazele acestui nou organism ce avea să fie format din reprezentanți ai autorităților locale și regionale, cu rol consultativ în procesul legislativ. Implicarea corpurilor regionale în elaborarea politicii regionale, principiu evidențiat de-a lungul construcției comunitare, a devenit așadar un fapt împlinit. Puntea de legătură între autoritățile Uniunii Europene și cele regionale, care doreau să beneficieze de fonduri de solidaritate era acum realizată.
Rolul de organ consultativ este generat de articolul 198c al aceluiași tratat, care prevede în mod clar că acest comitet, la cererea Comisiei sau Consiliului, are sarcina de a întocmi rapoarte pe baza informațiilor pe care le-a colectat, pe care trebuie să le înainteze într-o anumită durată de timp. Măsura în care se ține cont de cele prezentate în rapoarte este considerabilă, dacă ținem cont de faptul că acest comitet se bucură de o largă reprezentativitate din rândul statelor membre, iar organele europene doresc o bună colaborare cu acestea. Tocmai de aceea, rolul de organ consultativ, deliberativ al Comitetului Regiunilor este un pas considerabil în democratizarea procesului legislativ din cadrul Uniunii Europene.
Devenit operațional din 1994, când a avut loc prima ședință, Comitetul Regiunilor s-a impus ca un puternic promotor al principiului subsidiarității, foarte relevant în procesul de construcție comunitară europeană. Așadar, prin crearea acestui comitet consultativ, cetățenii Europei erau informați și totodată implicați direct în procesul instituțional și legislativ comunitar, în concordanță cu principiul subsidiarității, care stă la căpătâiul funcționării Uniunii Europene.
II.1.1.1 Componența și organizarea Comitetului Regiunilor
Comitetul Regiunilor este organul reprezentativ al autorităților locale și regionale. Prin urmare, acesta trebuie să fie alcătuit pe baza unor principii echitabile, care să asigure reprezentativitatea tuturor statelor membre, astfel încât să fie evitate ambiguitățile sau eventualele neînțelegeri.
De aceea, încă de la fondarea acestui organism, tratatul creator de la Maastricht a stipulat foarte clar componența comitetului și modul în care membrii săi vor fi aleși. Articolul 198a prevede în mod clar că membrii Comitetului vor fi aleși pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, de către Consiliu, pe baza propunerilor oferite de statele membre. Pe lângă membrii de facto ai Comitetului, în acest articol se prevedea și un număr de membri alternanți, care erau aleși tot de către Consiliu, beneficiind de același tratament. De asemenea, era reglementat și modul de alegere a președintelui comitetului, care avea să fie ales pe o perioadă de 2 ani, la fel ca și ofițerii săi, din rândul reprezentanților statelor membre. Inițial, așa cum este prevăzut în Tratatul de la Maastricht, componența Comitetului Regiunilor se prefigura astfel: Germania, Regatul Unit, Franța și Italia-24 membri, Spania-21 membri, Belgia, Olanda, Portugalia, Grecia-12 membri, Danemarca și Irlanda-9 membri și Luxemburg-6 membri.
Fiind alcătuit din reprezentanți ai statelor membre, sunt ușor de dedus modificările care au avut loc la nivelul componenței Comitetului Regiunilor, pe măsură ce Uniunea Europeană s-a extins. Prin urmare, o dată cu extinderea din 1995, numărul membrilor comitetului a crescut de la 189 la 222. Era o mutație firească generată de amplificarea nevoilor statelor membre și a dorinței ca ele să fie reprezentate la acest nivel. Mai departe, în urma lărgirii din 2004, numărul membrilor Comitetului Regiunilor a crescut de la 222 la 317. În prezent, în contextul de 27 de membri ai Uniunii Europene, numărul membrilor este de 344.
Totuși, în ciuda valurilor de extindere care au determinat mărirea inevitabilă a numărului de membri ai Comitetului Regiunilor, Tratatul de la Nisa, din 2001, stipula faptul că numărul membrilor nu poate fi mai mare de 350. Așa cum am arătat, în era Uniunii Europene cu 27 de state membre, numărul reprezentanților este de 344, însă o eventuală extindere ar putea modifica din nou acest număr. Pe lângă cei 344 de membri stabili, în mare parte autorități locale sau regionale influente, primari sau lideri locali, este prevăzut și un număr de 344 de membri supleanți. Așa cum este prevăzut și în Tratatul de la Maastricht, în urma propunerilor venite din partea statelor membre, Consiliul este cel care stabilește membrii Comitetului Regional, având la bază criterii clar stabilite. În consecință, aceștia trebuie să fie persoane integre, care să își exercite atribuțiile neîngrădit, indepedent de oricare alte instituții externe și fără a se subordona ordinelor sau doleanțelor altor organizații internaționale. O clară delimitare a numărului și profilului membrilor comitetului este necesară pentru ca acest organ cu rol deliberativ să funcționeze optim, pentru a putea furniza informații valoroase Comisiei. În fond, de aceea a fost și creat. Pentru a colecta informații și statistici utile în elaborarea politicii regionale.
În ceea ce privește organizarea Comitetului Regiunilor, la conducerea acestuia se află un președinte, ales din rândul statelor membre, care este ajutat în îndeplinirea atribuțiilor sale de vicepreședinți corespunzători fiecărui stat în parte, alegeri ce au loc o dată la 2 ani. Pentru o coordonare cât mai eficientă a activităților comitetului, a fost înființat un Birou de 58 membri, care este reprezentat de președinte, vicepreședinți și membri sau lideri ai grupurilor politice semnificative din statele membre. Componența acestui birou se face însă ținând cont și de proporția de putere dintre statele membre. Astfel, țările mari sunt reprezentate de 3 delegați, cele de mărime medie de 2 delegați, iar cele mai puțin mari de doar un delegat.
Având în vedere că politica regională este tangențială cu numeroase domenii de activitate, era necesar ca acest comitet să fie foarte bine organizat, astfel încât să corespundă diverselor nevoi ale statelor membre. Prin urmare, structura Comitetului Regiunilor este foarte bine pusă la punct, prin existența a șase comisii cu atribuții specifice, cu o contribuție majoră în eliberarea avizelor propuse de Comisia Europeană și aprobate de Adunarea Plenară:
Comisia pentru politica de coeziune teritorială (COTER)
Comisia pentru politica economică și socială (ECOS)
Comisia pentru educație, tineret, cultură și cercetare (EDUC)
Comisia pentru mediu, schimbări climatice și energie (ENVE)
Comisia pentru cetățenie, guvernanță, afaceri externe și instituționale (CIVEX)
Comisia pentru resurse naturale (NAT)
Structurarea activităților Comitetului Regiunilor în șase comisii cu atribuții specifice și clar delimitate, pentru a acoperi toate domeniile și ariile de interes ce vizează statele membre reprezintă un atu al funcționării comitetului. Existența unor astfel de comisii specializate, fiecare dintre ele cu propriile responsabilități, nu poate decât să ajute comitetul în îndeplinirea atribuțiilor sale. Fiecare dintre acestea supervizează domeniile pentru care au fost create, iar în baza informațiilor pe care le dețin, elaborează rapoarte pe care le înaintează comitetului, pentru a fi luate în considerare în elaborarea strategiei de acțiune.
II.1.1.2.Atribuțiile Comitetului Regiunilor
Gardian al subsidiarității, Comitetul Regiunilor a căpătat o importanță majoră încă de la crearea sa, dorindu-se ca existența sa să fie în sprijinul autorităților regionale, pentru ca acestea să își exprime doleanțele în mod oficial. Rolul de punte de legătură nu este așadar deloc subestimat. Comitetul Regiunilor se constituie drept un organ cu atribuții consultative, care să ajute celelalte instituții europene să întocmească o politică de coeziune corespunzătoare cu nevoile statelor membre.
Așa cum este specificat în tratatul care a fondat acest organism, Tratatul de la Maastricht, Comitetul Regiunilor este strict o instituție cu caracter consultativ, deliberativ, punând la dispoziția instituțiilor europene avizate rapoartele și informațiile de care dispune. Faptul că este conceput pentru a acoperi interesele regiunilor din statele membre îi conferă un statut aparte, fiind instituția cea mai aproape de cetățeni, de dorințele lor. Acest lucru nu vine decât să întărească principiul subsidiarității, statutat și promovat de Uniunea Europeană. Faptul că acest comitet are contact direct cu autoritățile locale sau regionale și reprezentanți marcanți ai regiunilor respective este în mod clar un avantaj pentru politica regională.
Articolul 198c al Tratatului de la Maastricht prevede rolul de organ consultativ al Comitetului Regiunilor, stipulând ca acesta să fie consultat de către Comisie sau Consiliu de fiecare dată când apare o problemă la nivel regional sau interferează aria de acțiune a acestuia. Constatăm așadar statutul bine definit de care beneficiază Comitetul Regiunilor, fiind considerat un actor important în elaborarea legislației europene. Mai departe, tot articolul 198c prevede în mod clar consultarea și exprimarea unei opinii a Comitetului Regional în situații care au fost puse în atenția Comitetului Economic și Social, pentru ca acesta să poată formula o opinie, anexată raportului final care este înaintat Comisiei și Consiliului. Este astfel ușor de remarcat colaborarea dintre cele două comitete, care, în eventualitatea atribuirii unor sarcini comune, trebuie să colaboreze și să se completeze reciproc în formularea rapoartelor.
Tratatul de la Maastricht este cel care delimitează foarte clar atribuțiile Comitetului Regiunilor, iar modul în care acesta este structurat, în șase comisii cu atribuții specifice, vorbește de la sine. Prin urmare, tratatul a conferit comitetului atribuții în domenii conexe politicii regionale, cum ar fi educație, cultură, sănătate, infrastructură, transporturi, mediu și servicii publice. Aria vastă de domenii vizate de politica regională prin intermediul Comitetului Regiunilor conferă acesteia fundamentul necesar pentru a demara actiuni și strategii eficiente de maximizare a potențialului statelor membre, în vederea atingerii unui nivel optim de coeziune economică și socială.
Pe lângă supervizarea acestor domenii, Comitetul Regiunilor are sarcina de a interacționa și cu fondurile structurale, de a urmări atent modul în care acestea funcționează și sunt implementate, repartizarea și eficiența lor. Prin urmare, Fondul Social European, Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă, Fondul European de Dezvoltare Regională și Fondul de Coeziune sunt plasate sub aria de acțiune a comitetului. Pe lângă toate acestea, Comitetul Regiunilor este considerat a avea o contribuție semnificativă în planificarea spațială, având în vedere strânsul raport dintre autoritățile regionale și instituțiile europene. Prin cunoașterea problemelor cu care se confruntă anumite regiuni ale statelor membre în mod detaliat, prin prezența reprezentanților la nivel de regiuni, Comitetul Regiunilor deține informații utile pentru exercitarea atribuțiilor sale și îndeplinește un real rol de gardian al regiunilor.
În ceea ce privește activitatea Comitetului Regiunilor, aceasta se desfășoară structurat și planificat, pe baza existenței celor șase comisii amintite, la care se face apel de patru ori pe an. Comitetul se reunește în ședințe plenare, de cinci ori pe an, în care au loc discuții pe baza rapoartelor întocmite de comisii, care trebuie să colecteze toate informațiile necesare și de a le prezenta în fața Adunării Plenare. Observăm așadar cât de importantă este buna organizare în funcționarea comitetului, care, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru care a fost creat, face apel la toate organismele subordonate, în vederea obținerii celor mai bune rezultate.
În mod cert, Comitetul Regiunilor a avut atribuții clar delimitate prin Tratatul de la Maastricht. Însă acestea nu au rămas neamendate, fiind din nou supuse dezbaterilor o dată cu extinderea Uniunii Europene și apariția unor noi priorități. Așadar, adoptarea Tratatului de la Amsterdam în octombrie 1997 a adus noi modificări în atribuțiile și sarcinile comitetului, fiind prevăzute o nouă serie de domenii unde se impunea consultarea obligatorie a Comitetului Regiunilor. Prin urmare, atribuțiile sale au fost extinse și în domenii precum politica socială și de mediu, transport, ocuparea forței de muncă, cursuri de formare sau reconversie profesională. O altă problemă care ține de atribuțiile Comitetului Regiunilor este asigurarea și supervizarea cooperării transfrontaliere dintre regiuni, aspect ce reprezintă un veritabil interes pentru buna implementare a politicii regionale, în vederea obținerii coeziunii.
II.1.1.3. Relația Comitetului Regiunilor cu celelalte instituții
Comitetul Regiunilor, prin modul său de organizare și funcționare, reprezintă un actor central în procesul legislativ al politicii regionale, fiind deopotrivă un real sprijin pentru celelalte instituții europene care au atribuții în făurirea politicilor publice. Procedurile de luare a deciziilor pe baza monitorizării și a rapoartelor cu privire la anumite regiuni sunt destul de ample, colaborarea între Comitet și celelalte instituții europene fiind absolut necesară.
Principala instituție vizată în acest sens este Comisia Europeană, care, prin crearea Comitetului Regiunilor a creat o punte de legătură între structurile sale și regiunile din statele membre. Preocuparea Comisiei pentru bunăstarea și dezvoltarea regiunilor este de prim rang, având în vedere principiile care stau la baza funcționării ei. Pentru a putea elabora politici care să vină în sprijinul cetățenilor Uniunii, este necesară informarea asupra realităților existente la nivel de regiuni, iar Comitetul Regiunilor se dovedește a fi instrumentul perfect pentru acest scop. Deși Comisia este reprezentată în toate adunările plenare ale Comitetului Regiunilor, comunicarea dintre cele două părți are încă anumite lacune, care nu și-au găsit rezvolvarea. Totuși, rolul Comitetului în procesul legislativ al Comisiei este foarte important, de multe ori Comisia exprimându-și dorința ca opiniile și viziunea acestuia asupra politicii regionale să fie luate în considerare mai mult. La celălalt pol, Comitetul a cerut Comisiei o mare mare implicare în problemele ce apar la nivel regional. Comparativ cu celelalte politici europene, politica regională este foarte bine reprezentată prin Comisia Europeană. De altfel, politica regională este una dintre politicile care beneficiază de o mare implicare a Comisiei în procesul de elaborare și implementare. Raportul dintre Comisia Europeană și Comitetul Regiunilor trebuie eficientizat, pentru ca elaborarea politicii regionale să fie un proces lin, realizat pe baza considerațiilor fiecărei părți implicate. Deși are rol de organ consultativ, Comitetul Regiunilor are un cuvânt greu de spus în activitățile și proiectele Comisiei privind politica regională.
Spre deosebire de relația cu Comisia Europeană, care, în ciuda sesizării unor mici nereguli, se desfășoară liniar, raportul dintre Comitetul Regiunilor și celelalte instituții europene este slab nuanțat. De exemplu, în ceea ce privește colaborarea acestuia cu Parlamentul European, se poate vorbi de o bună derulare a acesteia doar în ultimii ani, când întâlnirile dintre reprezentanții celor două părți au fost frecvente. Deși poate face apel la ajutorul și resursele Comitetului pentru rezolvarea anumitor probleme la nivel regional, Parlamentul desconsideră aportul acestuia în elaborarea unor strategii. Mai departe, interacțiunea dintre Comitet și Consiliul European este foarte slab conturată, opinia acestuia nefiind considerată vitală de către Consiliu pentru elaborarea politicii regionale.
Prin urmare, relația Comitetului Regiunilor cu instituțiile de bază ale Uniunii este uneori anostă, fără abordări importante. Pentru o mai bună și eficientă elaborare a politicii regionale, ar trebui să se ia mai mult în considerare existența Comitetului, care, prin prezența reprezentanților săi la nivel local sau regional, poate furniza instituțiilor interesate informații valoroase, care să le ajute să își îndeplinească atribuțiile mai ușor.
Pe măsura extinderii Uniunii Europene, Comitetul Regiunilor a făcut eforturi susținute pentru o mai mare implicare a celorlalte instituții europene în probleme regionale, promovând participarea la activitățile sale, pentru o mai bună transparență. Considerat un canal propice transmiterii de informații asupra aspectelor ce țin de politica regională, Comitetul Regiunilor ar trebui valorificat mai mult, activitățile sale ar trebui să fie mai vizibile în rândul celorlalte instituții, pentru că, în fond, este o instituție ce se regăsește foarte aproape de cetățenii Uniunii și de nevoile lor.
Creat prin Tratatul de la Maastricht, Comitetul Regiunilor, prin structurarea activităților și sarcinilor sale în șase comisii organizate, fiecare cu propriul domeniu de acțiune, este o instituție valoroasă în elaborarea politicii de coeziune. Deși încă prezintă anumite ambiguități, iar raportul dintre acesta și celelalte instituții europene nu este încă la nivelul dorit, Comitetul Regiunilor tinde spre consacrarea sa ca un element fundamental pentru realizarea procesului legislativ, lucru afirmat și de comisarul german Monika Wulf-Mathies: „Sunt ferm convinsă că Comitetul Regiunilor va deveni un actor cheie în procesul de luare a deciziilor din cadrul Comunității dacă se concentrează pe subiecte de actualitate de interes direct al autorităților locale și regionale.”
II.1.2. Banca Europeană de Investiții
II.1.2.1. Caracteristici generale
Creată încă de la debutul Comunității Economice Europene, prin Tratatul de la Roma din 1957, intrat în vigoare în 1958, Banca Europeană de Investiții este un organism extrem de important pentru Uniunea Europeană, prin multitudinea de operațiuni pe care le întreprinde pentru a veni în sprijinul economiilor statelor membre.
Necesitatea existenței unei astfel de instituții financiare a fost conștientizată încă din 1957, când oficialii celor șase state fondatoare ale Comunității s-au pus de acord asupra întemeierii unei Bănci Europene, care să acorde statelor membre împrumuturi pe termen lung. Prin urmare, statutul Băncii Europene de Investiții a fost prevăzut prin articolul 129 al Tratatului de la Roma, care conferea personalitate juridică acestei instituții și stipula că membrii acesteia vor fi reprezentanți ai statelor membre, astfel încât fiecare stat membru să aibă un cuvânt de spus în procesul decizional. Stabilirea unei bănci europene care să contribuie la dezvoltarea comunității prin acordarea de sprijin financiar statelor membre devenea așadar o realitate.
În ceea ce privește contribuția fiecărui stat la bugetul Băncii Europene, s-a stabilit ca acesta să fie proporțional cu puterea lor economică ,astfel încât această contribuție să nu copleșească statele mai puțin dezvoltate. Atribuțiile și obiectivele pentru care Banca Europeană de Investiții a fost creată sunt clar delimitate de articolul 130 al Tratatului de la Roma, care trebuia să contribuie la dezvoltarea economică armonioasă a Comunității și pieței comune, prin apel la resurse proprii sau induse de statele membre. Acest organism era gândit așadar pentru a contribui la dezvoltarea statelor membre, la revigorarea economiilor lor și la creșterea competivității între state. În scopul atingerii coeziunii economice și sociale, Banca Europeană de Investiții era considerată un instrument perfect în acest sens.
II.1.2.2. Atribuții și responsabilități
În continuare, modul de operare și funcționare al Băncii Europene de Investiții este stabilit tot în articolul 130, care sugerează că activitatea Băncii se va desfășura pe o bază non-profit, prin acordarea de împrumuturi și garanții statelor membre, care să le ajute la dezvoltarea economiilor lor prin infuzie de resurse în următoarele domenii: dezvoltarea rapidă și eficientă a regiunilor devaforizate, a întreprinderilor și alte domenii de interes comun pentru statele membre. Se observă așadar că Banca Europeană de Investiții se prefigura ca un organism adecvat dezvoltării politicii regionale, prin distribuirea de fonduri și împrumuturi regiunilor defavorizate, care se confruntau cu probleme de adaptabilitate la noile procese tehnologice sau pentru reconversia întreprinderilor mici și mijlocii.
Dispunând de personalitate juridică și de autonomie în acțiunile sale, Banca Europeană reprezintă una dintre cele mai eficiente instituții financiare la nivel internațional, acordând împrumuturi considerabile statelor membre și totodată garanții solide pentru dezvoltarea economiilor lor. Deși la prima vedere pare o instituție similară cu Banca Mondială, diferențe notabile există. În raport cu Banca Mondială, care promovează o misiune globală, unitară, în toate statele pe care le are în atribuție, Banca Europeană de Investiții se preocupă în mod aparte de fiecare regiune, aplicând fiecăreia dintre ele o politică financiară adecvată, în funcție de nevoile acestora.
Una dintre misiunile de bază ale Băncii Europene de Investiții este, pe lângă cea de a acorda împrumuturi și garanții statelor membre, contribuirea la dezvoltarea cooperării la nivel european. Prin interacțiunea cu statele membre, cu necesitățile și problemele lor economice, acest organism poate contribui substanțial la realizarea acestui scop. Mai departe, trebuie menționat faptul că toate acțiunile întreprinse de Bancă sunt în concordanță cu cele stabilite de statele membre. Aplicarea principiului complementarității este prin urmare extrem de necesar pentru o bună colaborare între acest organism și instituțiile financiare ale statelor membre. Autonomia fiecărui stat membru în elaborarea propriei politici financiare este luată în considerare, iar în funcție de acest lucru, Banca Europeană de Investiții acționează, prin acordarea de împrumuturi care să susțină implementarea politicilor gândite de state.
La sfârșitul fiecărui an, Banca Europeană de Investiții trebuie să elaboreze un raport care să conțină toate informațiile necesare cu privire la acțiunile și operațiunile întreprinse, precum și proiectele pe care le-a finanțat și stadiul în care acestea se află.Pe baza acestui raport, se elaborează noi strategii, care să fie în folosul statelor care se confruntă cu probleme economice.
II.1.2.3. Organizarea și funcționarea Băncii Europene de Investiții
Pentru o bună desfășurare a activităților și acțiunilor sale, Banca Europeană de Investiții are la bază o structură clar delimitată, reprezentată de patru consilii speciale, fiecare dintre ele cu atribuțiile sale. Așadar, consiliul care se impune la acest nivel este Consiliul Guvernatorilor, care este cel mai important în rang, deoarece este cel care desemnează membrii celorlalte trei consilii și are atribuții executive. În ceea ce privește componența acestuia, reunește reprezentanți ai tuturor statelor membre, de cele mai multe ori miniștrii de finanțe din fiecare stat, care, în cadrul reuniunilor oficiale, trebuie să elaboreze viitoarele strategii de finanțare a proiectelor, evaluează rapoartele înaintate de celelalte consilii și aprobă cererile de finanțare.
Mai departe, cel de-al doilea consiliu al Băncii Europene de Investiții, care veghează asupra bunei desfășurări a activității acesteia este Consiliul Director, care numără în componența sa 28 de directori și alți 16 membri supleanți, care sunt aleși prin rotație, din rândul reprezentanților statelor membre. Prin adoptarea deciziilor cu cel puțin o treime a membrilor, Consiliul Director are atribuții care vin în sprijinul Consiliului Guvernatorilor, prin întocmirea de rapoarte și concluzii referitor la modalitățile de finanțare și accederea lor. Pentru eficientizarea și creșterea calității cercetărilor la acest nivel, este prevăzută apelarea la ajutorul unor experți, care însă nu au drept de vot. Așadar, cei 28 de membri, alături de cei 16 membri supleanți și experții la care se apelează au sarcina de a se pune de acord în cadrul reuniunilor asupra problemelor care le-au fost desemnate, pentru a putea redacta rapoarte care să fie analizate la nivel superior.
Celelalte două comitete au o vizibilitate mai redusă, însă rolul lor este extrem de important pentru organizarea activităților Băncii. Pentru o bună coordonare a operațiunilor Băncii, a fost instituit un Comitet de Management, prezidat de un președinte și opt vicepreședinți, care fac sugestii directorilor cu privire la probleme de interes, în vederea atingerii celor mai bune rezultate. Fiind un organism financiar puternic, care înregistrează numeroase tranzacții și operațiuni, a fost necesară crearea unui comitet care să supervizeze aceste acțiuni, aspect reflectat în instituirea Comitetului de Audit. Cele patru structuri care își desfășoară activitatea în slujba Băncii Europene de Investiții trebuie să colaboreze foarte bine, pentru a putea formula obiective și strategii de acordare a finanțărilor statelor care au cu adevărat nevoie. La rândul ei, Banca cooperează cu celelalte instituții europene, pentru ca rezultatele să fie pe măsura așteptărilor.
Banca Europeană de Investiții a fost înființată pentru a veni în sprijinul statelor membre, prin acordarea de împrumuturi și garanții, care să contribuie la dezvoltarea lor economică. Pe lângă preocuparea care o arată pentru bunăstarea statelor membre ale Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiții are și menirea de a dezvolta cooperarea cu celelalte state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin acordarea de asistență financiară pe baza unor criterii prestabilite.
În ceea ce privește împrumuturile acordate statelor membre ale Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiții își canalizează acțiunile în sprijinul regiunilor defavorizate, urmărește dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, protecția mediului și creșterea standardelor de viață ale cetățenilor Uniunii. Considerate domenii de interes comun pentru toate statele membre, Banca furnizează asistență financiară domeniului transportului și comunicațiilor, energiei, în vederea stabilirii unei concurențe loiale și creșterea competivității între statele europene. Prin promovarea acestor obiective, Uniunea Europeană își evidențiază preocuparea pentru bunăstarea cetățenilor statelor membre, prin crearea unui cadru propice dezvoltării economice și sociale.
Acțiunile întreprinse de Banca Europeană de Investiții în afara Uniunii Europene prin acordarea de asistență statelor care nu se regăsesc în rândul statelor membre fac parte din strategia Uniunii Europene de a promova cooperarea la nivel european. În acest sens, au fost făcute eforturi susținute pentru finanțarea proiectelor unor state din afara Uniunii Europene, îndeosebi în țările din Europa Centrală, Asia, America Latină și Orientul Mijlociu. Așadar, Banca monitorizează atent procesul de pacificare din Orientul Mijlociu și susține refacerea zonelor afectate de conflicte, acordă asistență statelor semnatare ale Convenției de la Lomé. În afara acestor obiective specifice, Banca Europeană de Investiții susține proiectele de dezvoltare economică din întreaga lume, finanțează proiecte care induc inovații tehnologice și promovează modernizarea infrastructurii din întreaga lume. Pentru o bună implementare a proiectelor sale, Banca a înființat în 1994 un fond special care să o ajute în îndeplinirea obiectivelor sale, Fondul European de Investiții, care a devenit operațional în 1995.
Traiectoria Băncii Europene de Investiții a fost una puternic susținută încă de la crearea sa în 1958, iar statutul de care se bucură astăzi este rezultatul unor eforturi susținute de a transforma această instituție financiară în cea mai puternică bancă de acest gen, numai în 2002 înregistrând împrumuturi de peste 39600m Euro.
II.2. Fonduri structurale și instrumente asociate
II.2.1 Fonduri Structurale
Deși statutul lor este cel de resurse adiționale, fondurile structurale au căpătat o amploare deosebită de-a lungul dezvoltării politicii regionale. Acestea au fost create treptat, pe măsură ce noile realități la care politica regională trebuia să se adapteze au suferit modificări. Astfel, în urma reformelor din 1988 și 1989 importante mutații au avut loc la nivel de accesare și finanțare a fondurilor. Având un rol aparte, cu atribuții și obiective specifice pe care trebuie să le urmărească, cele patru fonduri structurale reprezintă în prezent principalele instrumente prin care politica regională urmărește dezvoltarea economică și socială a statelor membre.
II.2.1.1.Fondul Social European
Creat în 1960, ca urmare a menținării lui drept un instrument important în atingerea coeziunii economice și sociale, Fondul Social European a fost primul fond european, creat pentru promovarea bunăstării în rândul statelor fondatoare ale Comunității Economice Europene.
Articolele 123-128 ale Tratatului de la Roma, din 12 martie 1957 trasează principalele direcții ale organizării și funcționării acestui fond. Prin urmare, articolul 123 statuează înființarea unui fond destinat unei politici sociale și principalele sale obiective: „În vederea îmbunătățirii oportunităților de muncă ale lucrătorilor pe piața comună și de a contribui astfel la creșterea standardului de viață, un Fond Social European este stabilit în concordanță cu cele menționate mai jos. Va avea sarcina de a facilita integrarea pe piața muncii a lucrătorilor și de a crește mobilitatea lor geografică și ocupațională de-a lungul Comunității.”
În continuare, articolul 125 evidențiază principalele obiective pe care Fondul Social European trebuie să le urmărească prin intermediul acțiunilor sale. Așadar, unul din principalele țeluri ale acestui fond era de a sprijini muncitorii în procesul de reintegrare pe piața muncii, prin asigurarea de cursuri de reorientare profesională, acordarea de indemnizații pentru cei care urmează aceste cursuri și sunt dornici de reconversie profesională. Însă, aceste fonduri nu erau acordate întâmplător, ci pe baza unor criterii stabilite, care să asigure o distribuție rapidă și eficientă a resurselor financiare europene puse în joc. Prin urmare, de aceste fonduri puteau beneficia doar muncitorii care, în încercarea lor de a se integra pe piața muncii, nu au găsit niciun post potrivit calificării lor, iar în aceste condiții urmarea unor cursuri de reconversie profesională era vitală. În ceea ce privește acordarea indemnizațiilor, de acestea puteau beneficia doar muncitorii care figurau ca persoane active pe piața muncii pentru cel puțin 6 luni de zile.
Conceput ca un instrument al politicii sociale, prin implicațiile care le are Fondul Social European interferează domenii asociate politicii regionale, sprijinirea muncitorilor și a reorientării profesionale fiind în sprijinul ideii de coeziune economică și socială. Promovând egalitatea de șanse pe piața muncii și crearea constantă de noi locuri de muncă pentru a acoperi densitatea populației statelor membre, Fondul Social European este un aliat puternic în lupta pentru creșterea standardului de viață în cadrul Uniunii Europene.
O dată cu extinderea procesului de globalizare și a rapidității transmiterii fluxurilor de informații, Fondul Social European a căpătat noi valențe, fiind orientat spre valorificarea societății informaționale, considerată un aspect important în promovarea principiilor și valorilor Uniunii Europene.
II.2.1.2. Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă
După cum putem observa foarte bine și în prezent, luând în considerare uriașele fonduri alocate acestui domeniu și ponderea lui în distribuirea bugetului Uniunii Europene, agricultura a reprezentat dintotdeauna un domeniu de interes larg pe scena europeană. Reglementarea acestui domeniu a debutat încă de la fondarea Comunității Economice Europene prin Tratatul de la Roma din 1957, când s-au făcut trimiteri directe spre măsuri și strategii pentru îmbunătățirea elementelor ce țineau de acest domeniu.
Demersurile făcute în acest sens s-au concretizat în 1962, când Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă a luat naștere, izvorând din dorința comună a statelor membre de a dispune de un mecanism care să le ajute în procesul de modernizare a agriculturii și mijloacelor folosite în agricultură, prin încurajarea investițiilor și infuziilor de capital în domeniul agriculturii.
Creat în 1962, acest fond a fost divizat în 1964, fiind structurat pe baza a două componente complementare: componenta de orientare și componenta de garantare. O divizare a acestor două fonduri a fost necesară pentru eficientizarea procesului de modernizare a agriculturii și a reconversiei producției agricole în vederea maximizării rezultatelor obținute. Așadar, atunci când vorbim de componenta de orientare, avem în vedere acțiuni întreprinse în vederea ajustării și reconversiei agricole, precum și îmbunătățirea celorlalte sectoare agricole. În vederea promovării dezvoltării agriculturii, această componentă încurajează în demersurile sale investițiile masive în corporațiile agricole și personalul afiliat. O bună instruire a agricultorilor, asociată cu utilizarea unor mijloace de producție inovatoare poate genera progrese semnificative în acest sens. Date fiind condițiile grele de muncă la care un muncitor în domeniul agriculturii este supus, s-a ajuns la concluzia că vârsta de pensionare pentru persoanele ce activează în acest domeniu sau domenii conexe să fie mai timpurie. Acest lucru derivă din dorința Uniunii Europene de a promova egalitatea de șanse și bunăstarea, ținând cont de aspectele semnificative. Domeniul agricol este unul extrem de vast. O multitudine de arii de activitate interacționează cu sectorul agricol, iar pentru a se asigura că acest lucru are numai consecințe pozitive, FEOGA, prin componenta ei de orientare, acordă asistență și regiunilor care se confruntă cu probleme de mediu, ecologie, sprijină silvicultura și piscicultura și pune mare accent pe protejarea peisajelor rurale.
În ceea ce privește componenta de garantare agricolă, aceasta are un parcurs independent în raport cu fondurile structurale, întrucât întrunește caracteristici specifice politicii agricole. Fiind componenta dominantă a acestui fond, are drept misiune menținerea unui nivel uniform al prețurilor din agricultură, pentru a asigura astfel echitatea între statele membre. Anul reformei din 1988 a adus cu sine și schimbări în ceea ce privește FEOGA, fiind prevăzut faptul că fondurile alocate componentei de garantare trebuie limitate, stabilindu-se ca acest lucru să aibă loc în funcție de rata creșterii produsului național brut al statelor membre ale Comunității.
Bazată pe solidaritatea între statele membre, politica regională, prin intermediul bugetului alocat FEOGA încearcă să mențină dezvoltarea agricolă la un nivel accesibil pentru toate statele membre. Cu siguranță, infuzia masivă de capital în domeniul agriculturii și o bună planificare a resurselor de care acest domeniu dispune va conduce la îmbunătățirea condițiilor de muncă a agricultorilor și implicit la creșterea producției agricole.
II.2.1.3. Fondul European de Dezvoltare Regională
Crearea unui fond special destinat dezvoltării regionale a apărut ca o necesitate tot mai pregnantă în condițiile extinderii Comunității Europene din 1973, care aducea pe agenda Comunității noi probleme regionale de rezvolvat și afecta totodată omogenitatea existentă între statele deja membre. Extinderea Comunității cu aceste noi state, coroborată cu criza petrolieră din 1973, care a avut efecte nefaste asupra economiilor statelor lumii, a generat nevoia tot mai accentuată de creare a unui fond care să sprijine dezvoltarea regiunilor și să le ajute să se adapteze cât mai repede la noul context european.
În încercarea de a remedia situația europeană și de a promova dezvoltarea regiunilor din statele membre, un nou fond a fost creat. Astfel, în 1975 Fondul European de Dezvoltare Regională lua naștere, având drept principal obiectiv sprijinirea progresului economic și social al regiunilor europene, ca urmare a faptului că extinderea a făcut obiectivul coeziunii greu de realizat.
Fondul European de Dezvoltare Regională a adus unele elemente de noutate în perspectiva politicii regionale. Comparativ cu Fondul Social European, care era conceput pentru a răspunde nevoilor unui stat la nivel național, crearea FEDER s-a dorit a fi un important demers pentru concentrarea politicii regionale la un nivel mai specific, adică la nivelul fiecărei regiuni.
Modul de organizare și structurare a Fondului de Dezvoltare este unul care să cuprindă reprezentanți ai tuturor actorilor importanți în elaborarea politicii regionale. În acest sens, FEDER are în componența sa un Comitet al Fondului Regional, Comitetul Politicii Regionale în ansamblul ei, plus alte comitete manageriale, cu reprezentanți ai politicii agricole comune, domeniu conex politicii regionale. Fiecare dintre aceste entități numără în rândurile sale câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, astfel încât toate statele să aibă un cuvânt de spus în distribuirea acestor fonduri. Pentru a asigura transparența deciziilor și a stabili un raport eficient între acest fond și instituțiile europene, Comisia Europeană se regăsește în structura FEDER, fiind părtașă la implementarea acestui fond. Chestiunile manageriale cad în competența unui secretariat, care ține evidența celor discutate și a strategiilor propuse.
Creat în scopuri precise, Fondul European de Dezvoltare Regională se adresa în mod special unor domenii care să asigure prosperitatea economică a statelor. Dezvoltarea infrastructurii europene este unul din obiectivele majore ale FEDER, obiectiv în slujba căruia pune resurse substanțiale. Considerate aspecte vitale dezvoltării economice, întreprinderile mici și mijlocii primesc de asemenea sprijin financiar și se încurajează investițiile masive pentru dezvoltarea lor și crearea unor condiții de muncă optime pentru muncitorii lor. Mai departe, FEDER are în vedere proliferarea muncii publice și încurajează o implicare activă a statelor membre în practicarea și promovarea ei ca factor cheie în dezvoltarea unei societăți, acest lucru fiind în avantajul unui alt obiectiv al FEDER, promovarea competivității și concurenței loiale între statele membre.
Modul de distribuție a acestor fonduri fiecărui stat în parte se face corespunzător necesităților acestora. Fiecare stat membru al Uniunii Europene trebuie să analizeze foarte bine situația existentă în regiunile de pe teritoriul său, pentru a putea elabora un raport care să sublinieze lipsurile pe care le prezintă. În acest sens, acest raport este înmânat de către autoritățile locale reprezentanților FEDER, care, pe baza acestor considerente și a criteriilor de accedere a fondului, ia o decizie cu privire la modalitatea de rezolvare a acestor probleme și suma necesară atingerii acestui scop.
Având ca principal scop acordarea de subvenții și valorificarea potențialului endogen al regiunilor aflate în dificultate, Fondul European de Dezvoltare Regională a devenit unul din principalele instrumente ale politicii regionale, creat în scopul susținerii dezvoltării armonioase și constante a regiunilor cu probleme. Acest lucru a devenit posibil și ca urmare a reformei din 1988, care, asociată cu primul pachet Delors, a produs modificări substanțiale în bugetul alocat fondurilor structurale. Conform acestei noi abordări, resursele alocate fondurilor structurale au crescut de la 7.2 bilioane în 1987 la 14.5 bilioane în 1993, evoluție impresionantă pentru o durată de timp atât de restrânsă. Mai departe, un alt pas uriaș în dezvoltarea fondurilor structurale a fost adoptarea unui pachet ambițios pe 5 ani, Delors II, în cadrul Consiliului European de la Edinburgh, care prevedea dublarea asistenței acordată de Comunitatea Europeană statelor rămase în urmă. Îndeplinirea obiectivelor trasate pentru Fondul European de Dezvoltare Regională era așadar facilitată, prin alocarea de resurse substanțiale în acest scop. Astfel, fiecare stat care raportează probleme care afectează anumite regiuni de pe teritoriul său și implicit activitatea economică, beneficiază de asistență din partea Uniunii Europene.
II.2.1.4. Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului
Supranumită și “Europa albastră”, politica Uniunii Europene ce vizează practica pescuitului este unul din proiectele ambițioase care au fost adăugate destul de recent pe agenda obiectivelor Uniunii. Deși la prima vedere, existența unui instrument special destinat acestui scop pare ușor surprinzătoare, o dată cu extinderea Comunității Europene cu state care își bazează activitatea economică în mare parte pe pescuit a fost necesară introducerea unui barometru al practicării pescuitului de către statele membre, care să stabilească regulile după desfășurării acestei activități.
Creat în 1993 și lansat anul următor, concomitent cu crearea unui alt fond european destinat politicii regionale – Fondul de Coeziune – IFOP are la bază un principiu solid de echilibru între resursele care le oferă pescuitul și modalitatea în care acestea sunt puse în valoare și exploatate. Practicarea pescuitului căpăta astfel amploare la nivel european, ținând cont de politicile naționale promovate de fiecare stat membru în parte. Intervenția Uniunii Europene în acest domeniu s-a dovedit a fi extrem de utilă, pentru armonizarea legilor naționale cu privire la acest domeniu și legislația europeană.
În ceea ce privește obiectivele care i-au fost atribuite în momentul creării, IFOP avea rolul de a încuraja dezvoltarea acvaculturii, a pescuitului și revitalizarea pescăriilor, modernizarea flotelor și a instrumentelor utilizate în pescuit, protejarea și dezvoltarea porturilor și zonelor maritime în care se practică pescuitul, precum și promovarea și comercializarea produselor piscicole. Totodată, în scopul dezvoltării unei politici a pescuitului eficientă, urmărea consolidarea echilibrului între resursele provenite din practicarea acestei activități și exploatarea acestora în vederea obținerii de profit. Prin promovarea acestor obiective, IFOP contribuie considerabil la dezvoltarea coeziunii între statele membre, atât timp cât acestea se supun regulilor existente în cadrul Uniunii Europene privind acest domeniu de activitate.
Pentru consolidarea acestor reguli și menținerea lor pe o perioadă lungă de timp, în 2007 IFOP a fost înlocuit cu Fondul European pentru Pescuit(FEP), care răspunde mai eficient nevoilor celor 27 de state membre ale Uniunii Europene. Fiind nevoie de o adaptare la noile realități și pentru a răspunde fără întârziere necesităților statelor Uniunii, recalibrarea IFOP a fost un pas previzibil. Dispunând de un buget considerabil, Fondul European pentru Pescuit alocă importante resurse financiare industriei pescuitului și se preocupă de dezvoltarea regiunilor de pe zona coastelor care trăiesc practic de pe urma acestei activități. În ceea ce privește obiectivele noului fond, acestea au fost transmise de la IFOP, căpătând totuși o arie de acoperire mult mai largă în contextul extinderii Uniunii Europene și un mai mare accent pe dezvoltarea durabilă a regiunilor care se remarcă prin practicarea pescuitului.
Deși Fondul European pentru Pescuit este cel mai nesemnificativ în termeni de buget alocat în acest scop dintre toate fondurile structurale, realizările acestuia nu sunt deloc neglijabile. Dovedind preocupare constantă pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă ale pescarilor și oferirea unui cadru propice dezvoltării acestei activități, FEP se caracterizează prin continuitatea proiectelor la nivel european și este un veritabil promotor al prosperității economice și implicit a ideii de coeziune, prin afilierea la practici comune a tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
II.2.2. Fonduri specifice și agenții de dezvoltare regională
II.2.2.1. Fondul de Coeziune
Creat în scopul dezvoltării infrastructurii și a transporturilor și a proiectelor destinate preservării mediului înconjurător, Fondul de Coeziune a căpătat un rol central în acordarea de asistență financiară de către Uniunea Europeană statelor membre, venind în sprijinul celor patru fonduri structurale existente. Ca urmare a extinderii Comunității Europene și a integrării de noi state, nivelul de omogenitate economică a avut de suferit, iar în mascarea acestui lucru s-a decis crearea unui instrument eficient care să promoveze coeziunea între statele membre, pe baza unor resurse financiare considerabile.
O dată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, cel care a pus bazele Uniunii Europene, s-a hotărât crearea unui fond special care să militeze pentru crearea coeziunii între statele membre, prin acordarea de asistență țărilor aflate în declin. Prin urmare, articolul 130d al Tratatului de la Maastricht prevedea următoarele: „Consiliul, acționând în concordanță cu aceeași procedură, va pune bazele unui Fond de Coeziune până la 31 decembrie 1993, care să asigure contribuția financiară la proiecte de mediu și rețele trans-europene în domeniul transporturilor și infrastructurii.”
Deși nu face parte din categoria fondurilor structurale, fiind desemnat în scopuri aparte, Fondul de Coeziune a fost creat pentru a ajuta statele membre să corespundă criteriilor și exigențelor stabilite de Uniunea Economică și Monetară, care, prin intermediul Pactului pentru Stabilitate și Dezvoltare impunea statelor membre anumite reguli. Așadar, Fondul de Coeziune a fost creat mai mult din perspectiva Uniunii Economice și Monetare, fiind un veritabil punct de sprijin pentru statele care doreau să adere la această uniune.
Pentru a putea beneficia de finanțare din partea Fondului de Coeziune, statele membre se raportau la anumite criterii, pe care, dacă le îndeplineau, primeau aprobarea Comisiei pentru implementarea lor. Așadar, una din condițiile majore în primirea de resurse financiare din partea acestui fond se rezuma la venitul pe cap de locuitor. Acesta trebuia să fie sub 90% față de media înregistrată la nivel comunitar, astfel încât Comisia să se asigure că statele care beneficiau de asistență aveau într-adevăr nevoie de sprijin.
Fondul de Coeziune se distinge așadar de fondurile structurale. De aceea nici nu a fost gândit ca un fond structural, ci ca un fond, care, așa cum sugerează și numele, să promoveze coeziunea între statele membre. Fondurile structurale se preocupă în principal de dezvoltarea regiunilor și se concentrează asupra rezolvării problemelor ce apar la nivel regional, colaborând îndeaproape cu autoritățile de la acel nivel. Fondul de Coeziune însă se axează pe un ansamblu mai mare, are o activitate care implică statele în ansamblul lor, făcând demersuri susținute pentru reducerea disparităților dintre economiile naționale. În acest fel, Fondul de Coeziune încurajează competivitatea economică și tinde spre realizarea unui echilibru economic la nivel european.
Dovadă a importanței ridicate pe care Fondul de Coeziune a căpătat-o ca instrument al politicii de coeziune este reflectată în resursele financiare alocate în acest scop, acestea atingând cote importante din bugetul total alocat politicii regionale. Acționând în sprijinul realizării convergenței, viitorul Fondului de Coeziune este transpus în acordarea de asistență țărilor care se confruntă cu unele probleme de ordin economic.
II.2.2.2. Fondul de Solidaritate
Așa cum am arătat în cele prezentate până acum, Uniunea Europeană, prin intermediul politicii regionale, încearcă să acopere cât mai multe domenii de interes pentru statele membre, fiind implicată în probleme sociale, economice, de mediu, transporturi, infrastructură și multe alte domenii conexe. O dată cu inundațiile catastrofale care au afectat Europa în anul 2002, problema creării unui fond special care să vină în sprijinul regiunilor afectate de dezastre naturale și să le ajute în reconstrucția economiilor lor a devenit prioritară.
În urma dezastrelor provocate de inundațiile din Franța, Cehia, Austria și Germania, în noiembrie 2002, prin Regulamentul Consiliului nr. 2012/2002, au fost puse bazele Fondului European de Solidaritate, din dorința de a arăta solidaritatea Uniunii Europene față de locuitorii statelor afectate. Uniunea Europeană dovedea astfel că principiul solidarității, fundament al politicii regionale, este unul puternic, iar prin aderarea la această organizație fiecare stat are garanția că în situații de urgență primește sprijinul necesar refacerii sale. Fără îndoială blestemul unor astfel de calamități naturale lasă urme adânci în economiile statelor, iar pentru ștergerea acestor urme și ghidarea statelor spre prosperitate, Fondul European de Solidaritate acționează prompt și eficient.
Pentru o repartiție echitabilă a resurselor ce vin din partea acestui fond, prin regulament s-a stabilit o serie de criterii care trebuie luate în considerare pentru a putea beneficia de ajutor din partea Uniunii Europene. Prin urmare, primul pas constă în estimarea pagubelor totale produse de dezastrele naturale. Pentru a putea beneficia de acest fond, acestea trebuie să fie de peste 3 miliarde de euro sau 0.6% din venitul național brut. Mai departe, resurse financiare din partea Fondului de Solidaritate pot fi direcționate și către state care deși nu înregistrează pagube în valoare de 3 miliarde de euro, sunt afectate de dezastre regionale de mare amploare, care afectează populația dintr-o anumită zonă și implicit economia țării.
Dispunând de un buget anual de 1 miliard de euro, Fondul de Solidaritate a devenit tot mai important în contextul elaborării politicii regionale, grație sprijinului acordat regiunilor afectate de dezastre naturale. Intervențiile în statele respective, pentru refacerea și revitalizarea economiilor lor reprezintă un demers considerabil în promovarea coeziunii economice. De aceea Fondul European de Solidaritate, deși nu atât de utilizat precum fondurile structurale, a devenit o parte integrantă importantă a politicii regionale.
Acțiunile întreprinse de Fondul de Solidaritate urmăresc în primul rând protejarea populației și asigurarea strictului necesar până la restabilirea ordinii. Măsurile luate trebuie să fie eficiente și cât mai rapide, astfel încât populația regiunilor afectate să nu aibă prea mult de suferit. În primul rând, este vizată refacerea infrastructurii din domeniul energiei, apei, transporturilor și sănătății, elemente vitale pentru traiul populației. O dată stabilizate aceste aspecte, Fondul de Solidaritate se concentrează asupra asigurării de spații care să fie locuite de populația afectată până la recuperarea sau construirea unora noi și la acordarea de asistență medicală permanentă. După diminuarea efectelor calamităților ce au avut loc, următorul pas constă în curățarea și dezinfectarea locurilor afectate, pentru a evita răspândirea epidemiilor și eventualelor complicații. Urmărirea acestor obiective primare reprezintă pașii firești pe care un asemenea fond ar trebui să îi urmeze, având în vedere consecințele nefaste pe care o astfel de calamitate le are asupra regiunilor în care se petrece.
Așadar, creat pentru a conferi cetățenilor Uniunii Europene sentimentul de solidaritate și de asistență imediată în cazul unor astfel de dezastre naturale, Fondul European de Solidaritate, deși este un element de noutate pe scena europeană, a demonstrat că poate fi eficient și poate contribui în mare măsură la refacerea statelor care la un moment dat suferă din cauza unor astfel de calamități. Eficiența Fondului de Solidaritate este reflectată în însăși acțiunile sale, până în prezent 23 de state ale Uniunii Europene beneficiind de sprijin financiar din partea sa, prin prisma unor infuzii de capital substanțiale.
II.2.2.3. Instrumente minore ale politicii regionale
Politica regională, în complexitatea acțiunilor sale, este ajutată în îndeplinirea obiectivelor propuse de instrumente eficiente, care au roluri și atribuții bine definite, cu o arie de acoperire largă, astfel încât să răspundă nevoilor tot mai diversificate ale cetățenilor Uniunii Europene. Principalele instrumente de care politica regională dispune sunt cele patru fonduri structurale – Fondul Social European, Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă, Fondul European de Dezvoltare Regională și Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului – și celelalte două fonduri create în scopuri specifice – Fondul de Coeziune și Fondul European de Solidaritate – care au fost create relativ recent și nu sunt la fel de dezvoltate precum cele structurale. Pe lângă aceste fonduri, care primesc o mare parte din bugetul alocat acestei politici, Uniunea Europeană a creat și alte instrumente minore, care nu beneficiază de mari resurse financiare, cu scopul de a contribui la dezvoltarea unor domenii în care poate fondurile structurale nu intervin la cel mai mic nivel.
Prin urmare, pe lângă instrumentele amintite, între anii 1986-1987 au fost puse bazele unor programe de asistență pentru țările din Mediterană, care nu se regăseau în Uniunea Europeană, cunoscute sub numele de Programele Mediteraneene Integrate. Scopul acestor proiecte era de a contribui la dezvoltarea și cooperarea dintre statele din regiunea Mediteraneană, care prezentau anumite probleme. Preocuparea Uniunii Europene pentru dezvoltarea statelor care nu sunt neapărat membre ale sale este foarte vizibilă și astăzi în mai multe domenii de activitate. Încurajând și susținând prosperitatea celorlalte state, Uniunea Europeană își aduce ei însăși un plus, întrucât stabilește contacte care pot fi valoroase pentru propria dezvoltare.
Pentru o bună implementare a politicii regionale, trebuie să evidențiem existența agențiilor pentru dezvoltare regională, care, deși sunt actori minori, contribuie în mare măsură la aplicarea măsurilor și strategiilor regionale. Principala sarcină a acestor agenții este stabilirea și întreținerea de raporturi cu autoritățile locale sau regionale, pentru a furniza Comisiei și celorlalte organe avizate ale politicii regionale informațiile necesare pentru elaborarea unei politici în acest sens. Cum aceste agenții se regăsesc la fiecare nivel de regiune, sunt în măsura de a elabora proiecte și de a prezenta contextul existent în fiecare dintre acestea, fiind cunoscătoare a problemelor și necesităților fiecărei zone în parte. Misiunea lor este de a colabora cu autoritățile superioare, în vederea creșterii economice a regiunilor respective și creșterii standardului de viață a populației acelei regiuni. Relevanța și contribuția acestor actori minori în procesul de implementare a politicii regionale nu este deloc de neglijat. Faptul că agenții locali sau regionali au contact direct cu problemele care apar la nivel de regiuni reprezintă un considerent serios pentru aprecierea lor ca elemente importante la nivel de implementare, însăși Președintele Comitetului Regiunilor, Mercedes Bresso subliniind rolul lor: “Consider că autoritățile locale și regionale sunt actori cheie pentru dezvoltare, având în vedere că ei asigură nu doar expertiza și resursele financiare necesare, ci și aduc în discuție idei noi care ar trebui luate în considerare în definirea dezvoltării globale a politicii regionale.”
Deși sunt instrumente minore, de mică anvergură, agențiile naționale regionale au contribuția lor în procesul elaborării politicii regionale. Fiind aprigi cunoscători ai problemelor existente la nivel regional, aceștia pot furniza informații valoroase celorlalți actori ai politicii regionale, iar colaborarea productivă dintre ei poate duce la eficientizarea politicii de coeziune și la atingerea scopurilor pentru care a fost creată.
Capitolul III
Problematica eficienței politicii regionale
III.1.Premisele implementării politicii regionale
Ca urmare a statutului său, prevăzut încă din Tratatele fondatoare ale Comunității Economice Europene de la Roma din 1957, Uniunea Europeană se distinge la nivel internațional ca fiind singura organizație care are drept obligație clară prevăzută în tratate de drept internațional promovarea dezvoltării economice a statelor membre, prin reducerea disparităților economice care se înregistrează la nivelul fiecărui stat. Dezvoltarea regională reprezintă unul din obiectivele de bază ale Uniunii Europene, țel în slujba căruia sunt alocate resurse financiare substanțiale și eforturi susținute ale principalilor actori implicați în acest proces. În ciuda acestor eforturi substanțiale, care au fost întotdeauna adaptate la noua ordine europeană, îndeplinirea acestui obiectiv iscă controverse. Eficiența cu care Uniunea Europeană luptă împotriva disparităților economice și sociale este greu de interpretat. Cu certitudine putem spune însă că rezultate pozitive au fost înregistrate, dacă ne gândim la cazul Spaniei sau Irlandei, care, benficiind de sprijin din partea Uniunii Europene, au renăscut ca puteri economice.
Concepută de arhitecții construcției europene ca un adevărat promotor al dezvoltării economice și al prosperității sociale, Uniunea Europeană are misiunea de a elabora politici viabile în acest sens, care să contribuie la creșterea nivelului de trai în rândul celor peste 500 de milioane de locuitori ai săi. În ciuda eforturilor susținute făcute în scopul promovării acestor obiective care să inducă dezvoltarea economică de pretutindeni, disparitățile economice și sociale încă persistă, accentuându-se cu fiecare nou val de extindere. Nivelul ridicat de omogenitate înregistrat la debutul construcției Comunității Economice Europene între cele șase state fondatoare a fost afectat de integrarea treptată în comunitate a unor state mai puțin dezvoltate, care au adus cu sine probleme de ordin economic sau social puternice.
Fiind considerat un proces complex și îndelungat, care în cele din urmă duce la reducerea acestor disparități, integrarea economică a noilor state și afilierea economiilor lor la regulile stabilite în cadrul Comunității produce pe termen lung o serie de avantaje.Rezultate pozitive pot fi înregistrate în acest sens prin dezvoltarea legăturilor economice și comerciale între state, care, prin asocierea politicilor lor economice la nivel european, crează cadrul optim desfășurării Pieței Unice, care presupune o libertate sporită a circulației bunurilor, persoanelor, seriviciilor și capitalurilor. Realizarea Pieței Unice a reprezentat unul din obiectivele primordiale ale Comunității Economice Europene, dat fiind faptul că stabilirea ei era scontată să aducă mari beneficii statelor membre.
Problemele regionale pe care Uniunea Europeană încearcă să le depăsească prin intermediul politicilor sale și în special prin intermediul unei politici de coeziune într-o continuă dezvoltare sunt foarte variate și în același timp severe. În această gamă a problemelor care așteaptă să își găsească rezolvarea se încadrează probleme de ordin economic, social, sanitar, educațional, la nivel de infrastructură, comunicații și multe alte domenii conexe. Uniunea Europeană, prin articolul 2 al Tratatului de la Roma, și-a asumat un principiu puternic, care să îi ghideze activitatea către îndeplinirea lui. Așadar, promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice, o extindere constantă și echilibrată, creșterea stabilității și creșterea standardului de viață pentru cetățenii Comunității, era o misiune clar asumată, consacrată și astăzi. Măsura în care Uniunea Europeană și-a îndeplinit aceste obiective este relativă. Unele domenii au răspuns pozitiv infuziilor substanțiale de capital oferite prin fondurile europene, altele s-au adaptat mai greu, iar altele suferă în continuare de anumite probleme. Un lucru este cert. Progrese semnificative au fost înregistrate de-a lungul existenței Uniunii Europene, iar principiul solidarității afirmat ca unul de bază pentru politica regională s-a dovedit a fi prezent în situații de criză sau de declin pentru statele membre.
III.1.1. Disparități economice
Pe lângă efectele benefice pe care le-a avut asupra dezvoltării construcției europene, procesul extinderii și-a pus amprenta asupra disparităților economice dintre statele membre, mai exact amplificându-le pe măsură ce noile state înregistrau nivele de dezvoltare economică inferioare celor ale statelor deja membre ale Comunității. Conform lui Krugman, activitățile economice ale unui stat sunt în mare parte rezultatul unor accidente istorice, însă depinde de fiecare stat în parte cum alege să își formeze economia și pe ce principii să se bazeze. Extinderea a adus cu sine o confruntare între economiile statelor membre: pe de-o parte, economiile progresive ale statelor mai vechi ale Comunității, care deja erau familiarizate cu normele europene, iar pe de altă parte, economiile destabilizate ale statelor mai puțin dezvoltate, care urmăreau să își îmbunătățească activitățile economice prin stabilirea de raporturi comerciale cu celelalte state membre.
Cu siguranță cel mai mare impact asupra adâncirii discrepanțelor economice l-a avut procesul extinderii. Acest lucru este explicabil din două perspective. În primul rând, de-a lungul timpului s-au înregistrat variații puternice în nivelul de dezvoltare a statelor membre, care au fost nevoite să se adapteze periodic noii configurații europene, iar pe de altă parte, analizând procesul de armonizare a economiilor noilor state cu cele ale statelor membre, observăm că aceste diferențe economice s-au accentuat pe zi ce trece. Nivelul de omogenitate economică la debutul Comunității Europene era destul de ridicat. Pe măsură ce procesul integrării s-a adâncit, acesta a suferit unele transformări și a fost nevoie de eforturi masive pentru a ține sub control acest lucru. Integrarea unor state care sufereau de numeroase probleme de ordin economic și cu un produs național brut cu mult sub media Comunității a condus la amplificarea acestor disparități.
Așa cum am spus, problemele regionale cu care se confruntă Uniunea Europeană sunt foarte variate. Fiecare stat se distinge de celelalte prin elemente economice definitorii, care îl plasează de-o parte sau de alta a nivelului normal economic. Acest lucru face inevitabil trimitere la teoria core-periphery și la sesizarea grupării economiilor statelor pe anumite zone geografice. Prin urmare, centrul Europei este cel care găzduiește economiile prospere ale statelor cele mai puternice, în timp ce regiunile slab dezvoltate sunt concentrate în sud, îndeosebi în zona Mediteraneană. Această împărțire însă nu trebuie să inducă percepția greșită că o linie de demarcație se instituie între cele două zone atât de diferite ca niveluri de dezvoltare. Cum nu trebuie să existe nici între statele membre ale Comunității și cele nou intrare. La urma urmei, procesul de integrare presupune învingători și învinși, ca urmare a faptului că beneficiile acestui proces sunt distribuite inegal în rândul statelor membre.
Disparități economice există în mod evident, iar Uniunea Europeană este conștientă de acest lucru. Pentru a putea elabora strategii în vederea reducerii acestor discrepanțe, în identificarea nivelurilor diferite de dezvoltare economică dintre statele membre se face apel la PIB-ul pe cap de locuitor și la rata șomajului, a căror medie sugerează unde se înregistrează cele mai grave probleme. Deși apelarea la acești indici este considerată de unii critici ineficientă și inadecvată, această metodă a fost considerată cea mai potrivită pentru identificarea nivelului de dezvoltare a unui stat. În fond, urmărind bunăstarea populației, Uniunea Europeană își raportează cercetările în acest domeniu prin transpunerea la nivelul de trai, pentru că, în fond, PIB-ul pe cap de locuitori și șomajul sunt variabile importante în această ecuație.
Fiecare stat membru al Uniunii Europene se caracterizează printr-un anumit grad de dezvoltare economică. Această realitate a dus la împărțirea statelor în state cu produse naționale brute mari și celelalte state, cu venituri mai mici. Prin urmare, există cel puțin 10 state membre al căror PNB este cu peste 10% mai mare față de media generală – Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Germania, Austria, Suedia sunt doar câteva dintre acestea – și alte câteva state – Franța, Marea Britanie, Olanda și Finlanda- a căror medie este ușor peste media generală. Pe de altă parte a baricadei se situează state al căror PNB se află sub media generală, cum ar Portugalia sau Grecia, care se confruntă cu serioase probleme economice. Prin urmare, nivelul de omogenitate economică între statele membre nu este deloc unul ridicat. De aceea Uniunea Europeană implementează o politică regională, care să vină în sprijinul acestor state mai puțin dezvoltate, pentru a le propulsa la nivelul statelor cu un PNB ridicat. În altă ordine de idei, prin implementarea unor măsuri și strategii adecvate, politica regională urmărește reducerea acestor disparități și tinde spre realizarea obiectivului său major – coeziunea economică și socială. Politica regională s-a bucurat de succes în înlăturarea disparităților economice și ca urmare a faptului că statele membre nu s-au opus acestui lucru, întrucât intervenția în regiunile afectate nu le aducea nicio îngrădire suveranității și nici nu le afecta interesele.
Disparități economice se regăsesc atât între statele membre, dar și între regiuni din interiorul acestor state. Existența unor astfel de discrepanțe la nivel regional nu face decât să afecteze economiile statelor membre și ca atare, au un impact sever asupra dezvoltării statului ca ansamblu. Astfel de regiuni cu probleme se regăsesc pe întreg teritoriul Uniunii Europene, state ca Grecia, Spania sau Portugalia confruntându-se cu existența unor regiuni al căror PNB este cu mult sub media europeană. Aici intervin agențiile de dezvoltare regională, care au sarcina de a superviza aceste regiuni și de a elabora proiecte care să fie transmise Comitetului Regiunilor și Comisiei Europene, care, pe baza acestor considerente, hotărăște care vor fi măsurile adoptate pentru remedierea acestor situații.
Colaborarea autorităților regionale cu cele europene este esențială pentru reducerea disparităților. Pentru a putea îmbunătăți situațiile economice precare din statele care se confruntă cu astfel de disparități este necesar ca statele în cauză să încurajeze investițiile masive de capital din exterior, pentru a acorda ajutor sectoarelor afectate. Acțiunile întreprinse de autorități în acest sens au devenit practic parte integrantă a politicii regionale. Pentru a putea contribui la eliminarea discrepanțelor economice, procesul de reformare trebuie să înceapă din interiorul statelor membre, asociat cu asistența permanentă a autorităților europene. Acest aspect este evidențiat și de teoria economică regională, care susține ferm această idee. În lipsa asistenței autorităților europene, prin intermediul unor politici special destinate în acest scop, eforturile făcute la nivel de piață nu garantează eliminarea acestor divergențe.
Fără îndoială diferențele economice dintre state sau din interiorul acestora, la nivel de regiuni afectează per ansamblu economiile tuturor statelor europene. Existența lor este un fapt care nu trebuie neglijat, iar ca atare, politica regională a Uniunii Europene are ca misiune înlăturarea acestor discrepanțe, pentru a promova coeziunea pe întreg teritoriul ei. Așa cum arată și rapoartele asupra coeziunii, progrese semnificative au fost înregistrate. În ciuda acestui lucru, discrepanțele economice persistă și reprezintă un veritabil subiect de interes la nivel european.
III.1.2. Discrepanțe sociale
Diferitele niveluri de dezvoltare economică determină serioase discprepanțe între statele membre ale Uniunii Europene, fapt care se reflectă și la nivel social, populațiile acestor state fiind cele mai afectate. În plan social, au existat dintotdeauna disparități, determinate în mare parte de rate mari ale șomajului și nivelul de trai specific fiecărui stat. Raportul dintre aspectele economice și cele sociale este unul foarte strâns. Atunci când economia unui stat are de suferit, sau anumite regiuni înregistrează rate mici de dezvoltare economică, aceste probleme se reflectă și în plan social. Dat fiind faptul că Uniunea Europeană este orientată spre promovarea bunăstării în rândul cetățenilor săi, aspectele sociale reprezintă una din prioritățile politicii regionale.
Aspectele sociale sunt traduse în special prin intermediul ratei șomajului, indice care arată în ce măsură statul respectiv promovează o politică socială eficientă. Conform ultimelor statistici Eurostat, rate ale șomajului îngrijorătoare se înregistrează în multe dintre statele europene. Prin urmare, state precum Spania, Portugalia, Ungaria sau Slovacia înregistrează cele mai înalte rate ale șomajului din întreaga Europă, urmate îndeaproape de Franța, Polonia și Bulgaria. La celălalt pol, Olanda, Germania și Austria sunt state care prezintă cea mai mică rată a șomajului, prezentând o mare adaptabilitate a muncitorilor la inovațiile tehnologice și facilitarea integrării tinerilor pe piața muncii. S-a dovedit însă că implicarea Uniunii Europene în aceste state și în coordonarea unor politici viabile, care să mențină rata șomajului la un nivel cât mai scăzut, a avut efecte pozitive. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile Marii Britanii și Olandei, care au înregistrat scăderi considerabile a ratelor șomajului, prin implementarea unor măsuri eficiente. De departe cel mai de succes caz este însă cel al Irlandei, care a reușit o revenire spectaculoasă, prin combaterea ratei șomajului.
Cu certitudine diferențele regionale influențează venitul pe cap de locuitor și afectează principalele domenii de activitate, astfel încât generează variații în nivelul de trai al populației unui stat. Politica regională, prin intermediul instrumentelor sale, a resurselor financiare pe care le pune la dispoziția statelor care îi solicită ajutorul, încearcă să reducă aceste diferențe dintre regiuni. Preocuparea pentru aspectele sociale se regăsește aproape în toate sferele de activitate ale Uniunii Europene. Toate demersurile întreprinse de autoritățile europene sunt menite să corespundă nevoilor cetățenilor europeni, să încurajeze integrarea lor pe piața muncii mai rapid și mai ușor și să contribuie la dezvoltarea lor individuală.
Combaterea șomajului reprezintă unul din obiectivele principale ale politicii regionale, întrucât creșterea rapidă a ratei acestuia a tras un semnal de alarmă în 1990. Comparativ cu perioada anilor 60 și 70, rata șomajului a atins cote îngrijorătoare, situându-se undeva la 10.4%. De aceea nevoia dezvoltării unei politici care să țină sub control această situație a devenit tot mai pregnantă, astfel încât muncitorilor din cadrul Uniunii să le fie mai ușor în a se adapta noilor realități tehnologice. Disparitățile provocate de cote alarmante ale șomajului au un impact mult mai mare asupra populației decât nivelul scăzut al PNB-ului, întrucât șomajul este mult mai accentuat. După aplicarea unor măsuri și strategii în acest sens, nivelul crescut al șomajului a fost diminuat, chiar dacă în continuare afectează anumite regiuni ale statelor membre. Uniunea Europeană, prin politica sa regională și socială, asociată cu măsurile interne aplicate de fiecare stat în parte, trebuie să mențină șomajul sub control, pentru a evita alte consecințe nefaste asupra populației.
Atingerea unui nivel ridicat de coeziune economică și socială este un obiectiv care primează pentru politica regională, care însă se dovedește a fi tot mai greu de atins pe măsură ce procesul de extindere se amplifică și noi probleme sociale apar. Coeziunea socială este un obiectiv îndrăzneț în acest context, având în vedere că pe lângă promovarea bunăstării și prosperității în rândul populațiilor statelor membre ale Uniunii Europene, vizează și o repartizare uniformă și echitabilă a tuturor beneficiilor care decurg din statutul de membru.
În fond, bunăstarea cetățenilor unui stat depinde în mod automat de prosperitatea economică a celorlalte state, prin prisma raporturilor economice care se stabilesc între ele. Existența și amplificarea acestor disparități, fie că sunt de ordin economic, fie social, nu survin intereselor niciunui stat membru.Așadar, pentru o dezvoltare armonioasă a Uniunii Europene în ansamblul ei, fiecare stat membru are datoria de a sprijini zonele mai puțin dezvoltate sau care se află în declin economic, pentru ca acestea să nu facă notă discordantă cu restul statelor.
III.1.3. Necesitatea existenței politicii regionale
Uniunea Europeană este un adevărat colos economic și unul dintre cei mai puternici și influenți actori pe scena internațională. Dispunând de un teritoriu vast și de o populație pe măsură, varietatea problemelor cu care Uniunea Europeană sunt pe măsură. Fie că vorbim de probleme la nivel social sau economic, politic sau cultural, prin intermediul politicilor sale, acestea cad în competența instituțiilor europene, care au sarcina de a elabora politici viabile pentru a diminua sau elimina consecințele acestora asupra populației. În ciuda statutului de care se bucură la nivel internațional, Uniunea Europeană are de îndurat numeroase disparități la nivel economic și social, pe care încearcă să le stăpânească prin intermediul politicii regionale.
Considerată indubitabil o politică intervenționistă, din perspectiva implicării în economiile statelor membre, necesitatea elaborării unei politici regionale a reprezentat dintotdeauna un subiect controversat. Persistența disparităților la diferite nivele regionale este însă un fapt real, ceea ce generează nevoia constantă de elaborare a unei politici în sensul reducerii acestora. Politica regională s-a născut practic din ideea de coeziune. Așa cum a fost afirmat încă din Tratatul de la Roma din 1957, principalul obiectiv al Comunității era de a reduce diferențele existente între diferite regiuni și sprijinirea regiunilor mai puțin dezvoltate. De la această idee, a realizării coeziunii, a izvorât necesitatea unei politici regionale, care să aibă atribuții specifice în îndeplinirea scopurilor declarate. Obiectivul statuat în Tratatul de la Roma, împreună cu ideea de întărire a coeziunii economice și sociale prevăzută în articolul 130a al Actului Unic European sunt elemente care justifică dezvoltarea unei politici de coeziune. În vederea creării unei „Europe a regiunilor”, esențială pentru Uniunea Europeană, politica regională reprezintă un demers menit să contribuie la acest lucru.
Când vine vorba de motivații pentru elaborarea unei politici regionale, este suficient să invocăm existența disparităților tot mai pregnante, care s-au amplificat o dată cu procesul de extindere al Comunității Europene și integrarea unor state cu probleme economice. Adâncirea procesului integrării a fost concomitentă cu încercarea statelor membre de a integra din punct de vedere economic noile state membre, prin afilierea lor la norme economice și valori comune.
Existența politicii regionale poate fi explicată prin numeroase argumente de ordin politic, social sau economic, cele mai invocate fiind cele economice, având în vedere procesul de integrare economică promovat în Uniunea Europeană. Spectrul larg de motivații în ceea ce privește politica regională derivă din faptul că aceasta are sub incidența sa numeroase domenii de activitate, începând cu economia, industria, transporturi, comunicații și terminând cu educație, cultură, sănătate și multe altele. Politica regională acoperă așadar principalele domenii de interes la nivel regional, pe care încercă să le revitalizeze și să le eficientizeze astfel încât să genereze coeziunea între statele membre.
Statutul de mecanism de redistribuire a bunăstării din zonele bogate către cele defavorizate face din politica regională un adevărat promotor al coeziunii și al dezvoltării economice a statelor membre. Implicit, măsurile adoptate în cadrul politicii regionale se reflectă și asupra unor domenii conexe, iar acest lucru nu poate fi decât în avantajul statelor membre. Faptul că intervine în domenii variate îi conferă politicii regionale un statut aparte în rândul politicilor europene, acest lucru fiind reflectat și prin ponderea alocată acesteia din bugetul total al Uniunii Europene.
În ciuda unor critici la adresa politicii regionale și a existenței sale, există o serie de argumente solide care vin în sprijinul unei politici care să promoveze coeziunea și dezvoltarea armonioasă a statelor membre. De departe, unul din cele mai puternice argumente derivă din perspectiva de echitate. În scopul înlăturării disparităților de orice fel, politica regională trebuie să se asigure că toate statele membre beneficiază în egală măsură de același tratament și orice problemă care le afectează își găsește rezolvarea. Alocarea de fonduri destinate revitalizării economiilor statelor membre trebuie să se supună principiului corectitudinii, astfel încât fiecare stat membru să fie convins că i se aplică tratament egal. Aplicarea acestor două principii este vitală pentru implementarea politicii regionale și pentru statele membre. Ca urmare a intervenției în probleme de ordin economic, politica regională se prefigurează a fi un mecanism care generează creșterea substanțială a veniturilor statelor membre, precum și o creștere semnificativă a producției industriale. Aspectele economice, alături de cele sociale, ocupă un rol central pe lista obiectivelor politicii regionale, dezvoltarea economică fiind un element important în atingerea coeziunii între statele membre. Tot în seria aspectelor economice se încadrează un alt argument puternic. Politica regională contribuie în mare măsură la menținerea unui nivel al inflației optim, fără a afecta raporturile economice dintre state.
Mai departe, având în vedere că cele mai competitive și productive economii sunt concentrate în jurul metropolelor, acest lucru presupune diminuarea problemelor ce apar la nivel urban. Astfel, prin principiile care stau la baza elaborării ei și strategiile pe care le are în a reglementa domeniul economic, politica regională reprezintă un veritabil atu pentru statele membre ale Uniunii Europene. Pe lângă aceste argumente, este evident că politica regională influențează libera circulație a bunurilor, persoanelor și capitalurilor, un alt obiectiv major al Uniunii Europene fiind astfel îndeplinit.
Fiind tangențială cu numeroase domenii de activitate și având în competența sa aspecte variate, politica regională întrunește și un veritabil rol de coordonator. Atunci când urmărește îndeplinirea obiectivelor pentru care a fost creată, politica regională dispune de mecanisme și instituții sau agenții regionale care să o ajute în acest scop. Fiecare dintre acestea elaborează propriul plan de acțiune, care mai apoi este înaintat instituțiilor superioare de control. Domenii precum agricultură, industrie, telecomunicații, transporturi sau infrastructură cad sub incidența politicii regionale. De aceea, caracterul de coordonator este puternic nuanțat și întărește necesitatea existenței politicii regionale.
Având în vedere numeroasele disparități economice dintre state sau dintre diverse regiuni ale acestora, elaborarea unei politici regionale care să vizeze reducerea sau abolirea lor este o necesitate înțeleasă. Raporturile economice dintre statele membre sunt într-o continuă schimbare, în funcție de contextul economic existent în fiecare dintre regiunile acestora. De aceea, a fost necesară crearea unei politici care să asigure coeziunea economică în ciuda caracterului schimbător al economiilor europene. Analizând rezultatele pe care le-a obținut de-a lungul existenței sale, este perfect vizibil că politica de dezvoltare regională a contribuit în mod real la micșorarea prăpastiei dintre statele bogate și cele sărace. Măsurile pe care le-a adoptat, instrumentele prin intermediul cărora a implementat aceste măsuri și rezultatele obținute sugerează importanța existenței unei politici regionale. Eficiente de cele mai multe ori, mai puțin eficiente în anumite cazuri, proiectele implementate de Uniunea Europeană prin intermediul politicii regionale sunt totuși notabile. Importante realizări au fost făcute pentru atingerea coeziunii economice și sociale atât de promovate de Uniunea Europeană, iar cazul Irlandei, pe care îl voi analiza în cele ce urmează este mai mult decât grăitor.
III.2. Interpretări asupra impactului politicii regionale
III.2.1. Teoria convergenței
Problematica eficienței politicii regionale a Uniunii Europene este una care a căpătat o amploare tot mai mare în contextul Europei celor 27, având în vedere faptul că pe măsură ce procesul extinderii s-a adâncit, s-au ivit tot mai multe probleme și necesități ale populațiilor statelor membre. Întrebarea majoră care se ridică este: în ce măsură a reușit politica regională să contribuie la convergența statelor membre? A reușit să inducă convergența lor sau mai degrabă a iscat noi controverse și divergențe? Această întrebare presupune un răspuns destul de complex. Uniunea Europeană nu dispune de niciun instrument concret care să măsoare în termeni reali acest fapt. Poate doar prin elaborarea rapoartelor asupra coeziunii, care oferă totuși o bază de informații despre contribuția politicii regionale în dezvoltarea coeziunii economice și sociale.
Convergența reprezintă unul din obiectivele primare ale politicilor europene. Prin afilierea statelor membre la aceleași norme și valori comune, Uniunea Europeană urmărește armonizarea obiectivelor statelor membre și plierea lor pe nevoile generale identificate la nivel european. Astfel, fiecare stat trebuie să se raporteze la celelalte, să tindă spre aceleași scopuri și să își ghideze acțiunile după principii comune. Conceptul de convergență nu este deloc unul nou, acesta fiind clar evidențiat o dată cu crearea Uniunii Europene. Fiind exprimat în termeni de progres economic și prosperitate, acest concept ocupă un loc central în elaborarea politicilor economice și implicit a politicii regionale de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht. Fiecare stat membru trebuie să conveargă spre aceleași obiective, care să inducă dezvoltarea economică și socială pe întreg teritoriul Uniunii Europene, indiferent de problemele care se ivesc la nivel de regiuni.
Așa cum am spus, rezultatele politicii regionale în termeni de convergență sunt subiecte foarte controversate. Pentru o analiză obiectivă a acestui aspect, este necesar să delimităm cele două paliere pe baza cărora putem judeca realizările în termeni de convergență.
Prin urmare, constatăm o diferențiere clară între convergența dintre statele membre ale Uniunii Europene și convergența dintre anumite regiuni ale statelor membre. O delimitare clară a celor două paliere este necesară întrucât se sesizează diferențe majore în termeni de realizări la fiecare nivel în parte. Analizând situația ultimilor zece ani, se remarcă o tendință accentuată de convergență a economiilor statelor membre, care și-au elaborat politicile economice naționale după principii asemănătoare, astfel încât să tindă spre convergență. La polul opus se situează regiunile, ale căror progrese în materie de convergență nu sunt deloc satisfăcătoare. În mare parte, coeziunea specifică statelor dezvoltate e pusă pe baza creșterii economice a centrelor metropolitane, care au generat dezvoltarea ulterioară a întregii regiuni.
Măsura în care politica regională și-a adus contribuția la dezvoltarea convergenței între statele membre este discutabilă. Pe de-o parte, există aprigi susținători ai politicii regionale, care consideră că realizările politicii regionale în materie de coeziune sunt notabile, nenumărate state beneficiind de asistență financiară care le-a ajutat să depășească anumite obstacole. Din această perspectivă, politica regională reprezintă un instrument valoros prin care Uniunea Europeană urmărește dezvoltarea coeziunii. Pe de altă parte, persistența inegalităților economice și sociale dintre statele membre și îndeosebi cele înregistrate la nivel regional a determinat ideea ineficienței politicii regionale ca instrument al coeziunii. Deși este constatată și acceptată eficiența fondurilor structurale în anumite situații, contestatarii politicii regionale sunt de părere că, per total, aceasta nu a reușit să își atingă scopurile.
În opinia contestatarilor politicii regionale, aceasta prezintă încă unele lipsuri. Fondurile structurale beneficiază de resurse financiare mult prea mici pentru a putea acoperi varietatea de probleme pe care ar trebui să le rezolve. Mai departe, nivelul de complementaritate între politicile europene este foarte scăzut, ceea ce uneori duce la divergențe serioase între acestea și diminuează efectele pe care acestea ar trebui să le aibă. Având în vedere faptul că politica regională este adresată tututor statelor membre ale Uniunii care au nevoie de asistență în scopul dezvoltării lor, este greu să fie elaborate strategii care să fie pe placul tuturor statelor membre. Fiecare dintre cele 27 de state își urmărește propriile interese, astfel încât este destul de dificil pentru Uniunea Europeană să găsească o soluție de compromis, care să corespundă nevoilor specifice fiecărui stat în parte.
III.2.2. Teoria divergenței
Convergența este un obiectiv măreț al Uniunii Europene și un rol asumat al politicii regionale. Dat fiind faptul că în prezent nu putem vorbi de un nivel ridicat de convergență, contestatarii politicii regionale aduc în prim-plan noi argumente, conform cărora, în loc să tindă spre convergență, politica regională mai mult crează divergențe între statele membre.
În ciuda eforturilor întreprinse pentru a elabora o politică regională care să acopere toate domeniile comune de interes ale statelor membre, Uniunea Europeană întâmpină greutăți în a face față tuturor provocărilor care apar la nivel regional. Deși suma alocată Fondurilor Structurale a fost dublată practic și strategiile de acțiune au fost constant actualizate pentru a se putea plia pe nevoile tot mai diversificate ale statelor membre, această abordare se dovedește a fi insuficientă și în raport cu schimbările care apar ca urmare a adâncirii procesului de extindere.
Măsura în care regiunile care sunt supuse măsurilor politicii regionale răspund favorabil acestora și evoluează către o dezvoltare economică susținută este discutabilă. Acest lucru este evidențiat și de cel de-al cincilea raport asupra coeziunii economice și sociale, din 1994, care recunoaște că regiunile au făcut progrese spre atingerea convergenței, însă într-o măsură relativ mică, iar acest proces s-a dovedit a fi unul destul de lent și sinuos. Cauzele lentorii procesului de dezvoltare economică pot fi însă foarte variate. Autoritățile regionale nu transpun în mod eficient proiectele și strategiile adoptate, sau răspunsul locuitorilor respectivei regiuni nu este pe măsură, programele adoptate nu sunt în concordanță cu necesitățile regiunii sau nu există un raport de comunicare dinamic între autoritățile regionale și cele europene.
Fiind o politică destinată unui număr atât de mare de state, este destul de greu ca politica regională să atingă toate punctele sensibile ale fiecărui stat, întrucât nevoile lor sunt diferite.În ciuda diferitelor abordări ale eficienței politicii regionale, opinia generală este că procesul de integrare are părțile sale pozitive, generând și câștiguri pentru statele membre.
Unul din puternicii contestatari ai politicii regionale, Goran Therborn, subapreciază contribuția politicii regionale în atingerea convergenței între statele europene, aducând ca principal argument faptul că de-a lungul existenței sale ca politică ce are principal scop coeziunea, aceasta nu a generat progrese vizibile în rândul statelor membre. Procesul de realizare a convergenței a fost cu siguranță îngreunat de valurile de extindere periodice. Deși convergența nu a fost atinsă pe deplin nici măcar în Europa celor șase state fondatoare, pe măsură ce procesul de integrare de noi state s-a adâncit, a devenit tot mai dificil pentru statele membre să conveargă spre aceleași scopuri. Progrese semnificative în materie de dezvoltare economică s-au înregistrat însă în rândul statelor membre. Multe dintre acestea, benficiind de sprijinul acordat de Uniunea Europeană prin politica regională, au intervenit masiv în economiile lor, transformându-le în economii competitive, care să facă față provocărilor la nivel european. În termeni de coeziune, aceste realizări sunt relative. Pe de-o parte există zone în care nivelul de coeziune este minim, iar pe cealaltă parte, coeziunea reprezintă atributul major al anumitor regiuni. Convergența spre care tinde politica regională pare însă să fie un obiectiv foarte îndrăzneț, atât timp cât autoritățile naționale sau regionale nu sunt atât de preocupate în dezvoltarea infrastructurii lor, prin adoptarea de măsuri eficiente, care să stârnească în primul rând un proces reformator la nivel național.
Gândită pentru a promova bunăstarea în rândul statelor membre, integrarea economică presupune interferența mai multor domenii de activitate, care sunt diferit reglementate în fiecare stat membru. De aceea, divergențele ce apar în implementarea politicii regionale sunt de înțeles. Fiecare stat membru al Uniunii își urmărește propriile interese, pe care încearcă să le maximizeze. Acest lucru însă se întâmplă de cele mai multe ori fără a ține cont de doleanțele celorlalte state, de unde izvorăște practic și teoria divergenței. Poate că realizarea convergenței este un obiectiv greu de atins. Este greu pentru politica regională să uniformizeze interesele variate ale statelor membre. Doar că fiecare stat, în promovarea propriei bunăstări și dezvoltări economice, ar trebui să urmeze o traiectorie care nu lezează activitatea celorlalte state. Dacă acest lucru s-ar petrece, iar statele membre ale Uniunii Europene și-ar arăta disponibilitatea în a promova o dezvoltare economică perpetuă și uniformă, poate că drumul spre convergență ar fi facilitat.
III.2.3. Studiu de caz – Irlanda
Irlanda, deși se încadrează în categoria statelor mici ale Uniunii Europene, deținând o suprafață de doar 68893km pătrați, este una din țările europene care a cunoscut o ascensiune fulminantă de-a lungul timpului în termeni de dezvoltare economică. Progresul economic și social înregistrat în Irlanda a beneficiat însă și de un context intern prielnic, care s-a pliat pe măsurile aplicate. Faptul că Irlanda are un sistem de guvernare extrem de centralizat, generat de stăpânirea colonială britanică, a constituit un important punct de reper în reforma instituțională la care a fost supus acest stat.
Devenind membru al Comunității Economice Europene în 1973, o dată cu Marea Britanie și Danemarca, Irlanda a a fost catalogată încă de la început drept un stat cu reale probleme de convergență economică. Până în anii 1960, când s-a alăturat celorlalte state europene în materie de competivitate economică și a adoptat o politică economică deschisă, Irlanda s-a complăcut într-o situație de izolare economică, care nu facilita accesul investitorilor pe piața economică și implicit afecta eficiența dezvoltării economice. Această perioadă de izolare economică a avut consecințe nefaste asupra Irlandei, iar o dată cu conștientizarea acestui lucru, autoritățile au început să fie din ce în ce mai preocupate de revigorarea economiei și deschiderea ei spre piața europeană, pentru a o transforma într-una din cele mai competitive și dezvoltate economii europene. Demersurile întreprinse în acest sens de guvernele locale au avut rezultatele scontate, astăzi Irlanda fiind considerată una dintre cele mai puternice economii europene, cu un mare grad de deschidere spre investiții de capital masive. Suma totală a importurilor și exporturilor atinge astăzi cote impresionante, aproximativ 150% din PNB-ul țării corespunzând acestor două variabile.
Nivelul de dezvoltare economică la care se găsește astăzi Irlanda se datorează în mare parte contextului intern și preocupării autorităților de a dezvolta o economie sănătoasă, bazată pe principii bine stabilite. Așa cum spuneam, contextul intern a reprezentat o trăsătură definitorie pentru dezvoltarea de astăzi a Irlandei. Procesul reformator continuu la care Irlanda a fost supusă încă din anii 50 a dovedit că rezultate mărețe pot fi obținute prin răbdare și măsuri eficiente, care să corespundă nevoilor statului.
Pentru implementarea unei politici regionale eficiente, Irlanda era conștientă că, pentru a suplini lipsurile economice, un adânc proces reformator trebuia să aibă loc. Astfel, încă din anii ‘50 autoritățile s-au concentrat asupra dezvoltării instituționale, care să permită existența unor organe abilitate pentru a coordona o politică economică adecvată. Gradul de deschidere al economiei irlandeze s-a accentuat începând cu anii 60, fiind promovate investițiile de capital străin pentru revigorarea domeniilor economice latente. Sume considerabile de bani au fost alocate în sprijinul educației, infrastructurii și integrarea muncitorilor pe piața muncii, astfel încât aceste domenii să prospere, pentru a facilita investițiile.
Planurile de reconstrucție și dezvoltare au fost realizate însă pe un fundament solid. Pe lângă contextul intern favorabil, autoritățile locale au adoptat în 1963 un Act al Administrației Locale, care prevedea ca măsurile și strategiile de dezvoltare să se petreacă conform unui program bine stabilit și având responsabilitatea de a le ghida spre dezvoltare. În scopul eficentizării acestor planuri de dezvoltare, au fost puse bazele unor administrații regionale, fiecare dintre ele având sarcina de a coordona politici inter-regionale. Prin desemnarea unor astfel de administrații la nivel regional, guvernul încuraja dezvoltarea fiecărei regiuni în parte, prin adoptarea de măsuri specifice problemelor cu care se confruntă. Având în vedere diversitatea economică ce caracteriza regiunile diferite ale Irlandei, această inițiativă a fost extrem de benefică.
Adoptarea acestor măsuri în plan economic s-a reflectat destul de repede în economia Irlandei. Astfel, anii ‘60-‘70 au adus cu sine îmbunătățiri majore la nivel economic, Irlanda devenind o forță economică la nivel european. Aceste realizări în termen de dezvoltare economică au fost relativ umbrite de criza izbucnită în anii ‘80, când rata ridicată a migrației și a șomajului a alertat autoritățile irlandeze. Declinul economiei Irlandei, care abia începuse să ia avânt, a determinat reacția Comunității Europene, care a hotărât remedierea situației, având în vedere că Irlanda devenise un membru important în stabilirea raporturilor economice la nivel european. În încercarea de a stopa recesiunea, fondurile structurale și Fondul de Coeziune au fost puse la dispoziția Irlandei, pentru a o ajuta să depășească această situație.
Așa cum am spus, introducerea fondurilor europene a avut loc pe fondul unui proces intern reformator. Deși Irlanda are o structură administrativă centralizată, acest lucru nu a împiedicat împărțirea țării între mai multe autorități regionale, fiecare cu responsabilitățile sale. Acest lucru a fost posibil prin adoptarea în 1991 a unui nou Act al Administrației Locale, care a hotărât împărțirea teritoriului Irlandei în opt autorități regionale. Situația dramatică a Irlandei, care înregistra un PIB sub 90% din media europeană a reprezentat temeiul pentru alocarea Fondului de Coeziune, care alături de fondurile structurale, avea să revitalizeze economia țării. Corespunzătoare cu două mari etape de programare, 1989-1994 și 1994-1999, procesul reformator al Irlandei a căpătat o amploare deosebită la nivel european, ca urmare a succesului pe care fondurile europene l-au avut în intervenția lor asupra unor domenii vitale dezvoltării. Beneficiind de sprijinul autorităților instituite la nivel regional, fondurile europene au intervenit în educație, transporturi, infrastructură, telecomunicații, turism sau mediu, aducând îmbunătățiri substanțiale în aceste domenii. Rezultatele acestor procese reformatoare și investițiile masive au avut rezultate vizibile, care s-au reflectat în PIB-ul pe cap de locuitor. Așadar, de la 61% din media UE în 1986, PIB-ul în Irlanda a crescut la 105% în 1999 și 131% în 2004. Aceste schimbări majore care au avut loc în plan intern, disponibilitatea autorităților regionale de a fuziona cu cerințele europene și deschiderea Irlandei către sistemul economic european, au propulsat-o drept una dintre cele mai competitive și deschide economii ale lumii.
Contextul în care implementarea fondurilor structurale a fost posibilă a fost cu siguranță unul favorabil. Sumele importante de bani acordate pentru revitalizarea economiei Irlandei prin intermediul fondurilor structurale au venit practic în completarea procesului reformator spre care Irlanda tindea încă din anii 1950. Contribuția fondurilor structurale în revitalizarea economică a Irlandei nu trebuie supraapreciat, dar nici subestimat. Cel mai corect ar fi să spunem că statutul de care Irlanda se bucură astăzi este rezultatul susținut al armonizării procesului reformator intern cu strategiile politicii regionale europene. Irlanda este cu siguranță unul din cazurile de succes ale convergenței politicii regionale, dacă nu chiar cel mai reprezentativ. Plecând de la premisa unui stat aflat în declin, cu numeroase disparități la nivel economic, Irlanda a devenit un stat cu o economie puternică, gata să interacționeze cu cele mai competitive economii ale lumii. Deși are un sistem de guvernare centralizat, care nu este tocmai în beneficiul unei politici la nivel regional, Irlanda a fost deschisă în a adopta o politică regională care să îi aducă rezultate în materie de dezvoltare economică. Referitor la cele două teorii, convergența este foarte bine transpusă în cazul Irlandei. Aparent un stat afectat de numeroase disparități la nivel social și economic, Irlanda a făcut eforturi interne susținute pentru a le diminua printr-o politică regională eficientă. Deși au fost semnalate unele divergențe în anii de declin economic, primordialitatea convergenței nu poate fi alterată.
Concluzii
Dată fiind amploarea subiectului tratat și multitudinea aspectelor analizate, în cele ce urmează voi încerca o sintetizare a concluziilor ce derivă din cercetarea mea, urmărind evoluția politicii de coeziune în linii mari. Politica regională a Uniunii Europene reprezintă astăzi unul din principalele instrumente prin intermediul căreia obiectivul principal al acesteia, coeziunea economică și socială, poate fi atins. Deși a fost supusă în nenumărate rânduri unor roi reglementări și modificări, drept consecință imediată a procesului tot mai amplificat de extindere, în principiu coordonatele politicii de coeziune au rămas aceleași. Ideea de coeziune a fost promovată încă de la debutul construcției Comunității Europene, ocupând un loc central în tratatele fondatoare. Fără îndoială, printr-o analiză atentă a Tratatului de la Roma, observăm rolul central care este atribuit conceptului de coeziune și relevanța acestuia în procesul de extindere. Deși nu este numită în mod concret, coeziunea derivă din principiile statuate de articolul 2 al Tratatului de la Roma, care converg spre o Europă unită și stabilă. O Europă care să se dezvolte armonios pe măsură ce valurile de extindere se succed, prin promovarea progresului economic și a bunăstării sociale. Prin însemnătatea care o are în contextul dezvoltării de astăzi a politicii regionale, articolul 2 reprezintă punctul de reper în adoptarea reglementărilor ulterioare asupra modului de organizare și implementare a politicii regionale. Făcând o incursiune în istoricul dezvoltării politicii regionale și etapele premergătoare constituirii sale, remarcăm o evoluție destul de rapidă, determinată în mare parte de dorința de a crea instrumente și programe care să vină în sprijinul cetățenilor Europei. Responsabilizarea statelor membre ale Comunității Europene în elaborarea unei politici de dezvoltare regională s-a accentuat pe măsură ce contextul inițial s-a modificat. Nivelul ridicat de omogenitate economică și socială de care Comunitatea Economică Europeană se bucura la fondarea ei, când singura notă discordantă era reflectată de situația Italiei, a suferit modificări drastice pe măsura extinderii. Însă, până la momentul apariției primului val de extindere din 1973, cele șase state fondatoare au conștientizat necesitatea dezvoltării unei politici viabile pentru dezvoltarea regiunilor, pentru că, în mod inevitabil acestea aveau să sporească o dată cu mărirea numărului de membri. În acest context, a fost creat primul fond european destinat îmbunătățirii standardelor de viață din interiorul statelor membre-Fondul Social European. Constituirea unui fond special conceput pentru a promova îmbunătățirea condițiilor de viață în rândul populației statelor membre a reprezentat impulsul necesar dezvoltării celorlalte fonduri ale politicii regionale. Urmând direcția planată de Fondul Social European constituit în 1958, anul 1962 a adus un element de noutate în perspectiva dezvoltării regiunilor, prin concentrarea atenției asupra unui domeniu vital dezvoltării economice a statelor membre, anume domeniul agriculturii. În acest sens, pentru o mai bună coordonare a politicilor statelor membre în perspectiva dezvoltării agricole, a fost creat Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă, având ca principal obiectiv mărirea producției agricole la nivel de stat și transformarea agriculturii într-unul dintre cele mai prospere sectoare de activitate. Demersurile Comunității Europene pentru dezvoltarea politicii regionale au continuat și în perioada care a urmat. Primul val de extindere din 1973 a accentuat și mai tare necesitatea perpetuă de a pune bazele unei politici de dezvoltare regională eficace, care să aibă la bază principii și obiective clar stabilite, în slujba cărora să fie depuse eforturi colective ale statelor membre. Considerată „piatra de hotar” în procesul conturării politicii regionale, crearea Fondului European de Dezvoltare Regională corespunzătoare anului 1975 a reprezentat cu certitudine un pas uriaș pentru înfăptuirea acțiunilor europene la nivel de regiuni. Deși era destinat în principal acordării de asistență financiară întreprinderilor mici și mijlocii, considerate adevărate motoare ale economiei, Fondul European de Dezvoltare Regională a avut implicații mai mari de atât. Prin concentrarea resurselor sale asupra dezvoltării economice și industriale a statelor și regiunilor lor, Fondul European de Dezvoltare Regională a încurajat și evoluția celorlalte ramuri de activitate, tangente cu economia. Acest lucru nu putea fi decât benefic pentru creșterea nivelului de prosperitate în rândul statelor membre ale Comunității. Pentru o continuă și prolifică ajustare la noile realități generate de mărirea Comunității Europene, spiritul reformator s-a făcut simțit și la nivelul politicii regionale. Documente fundamentale pentru studiul evoluției conceptului de coeziune și dezvoltare regională, Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht au generat mutații importante în viziunea asupra viitorului politicii regionale. Pentru prima dată, după lungi eforturi și demersuri susținute în acest sens, bazele concrete ale politicii regionale au fost puse. Fondurile structurale au crescut în importanță, bugetul alocat implementării lor fiind dublat și modalitatea de intervenție în statele afectate de disparități economice sau sociale fiind atent dezbătută. Mai presus de reglementările induse de reformele din 1988 și 1992, s-au situat modificările substanțiale petrecute la nivel instituțional. Tratatul de la Maastricht, plăsmuitor al Uniunii Europene de astăzi, este un punct de referință pentru propagarea conceptului de coeziune, invocat clar de articolul 130a, care deleagă statelor membre responsabilitatea de a a-și agrega acțiunile în vederea întăririi coeziunii economice și sociale de-a lungul teritoriilor lor, contribuind astfel la o dezvoltare echilibrată a procesului de integrare.
Implementarea politicii regionale este un proces amplu și complex, având în vedere numărul mare de actori implicați. Fiind adresată celor douăzeci și șapte de state ale sale, Uniunea Europeană a întreprins demersuri susținute pentru a putea surprinde toate elementele cheie în susținerea politicii regionale: de la agenții naționale sau regionale specializate, la propriile instituții de coordonare a fondurilor regionale și celorlalte mecanisme. La nivel instituțional, contribuția celor două organisme înființate în scopul promovării unei politici regionale juste și echilibrate, Comitetul Regiunilor și Banca Europeană de Investiții, este substanțială. Având atribuții specifice și arii de influență clar delimitate, cele două instituții contribuie la dezvoltarea regiunilor statelor membre în propria manieră. Deși are un rol deliberativ și strict consultativ, Comitetul Regiunilor este unul din principalii promotori ai coeziunii. Practic, în urma cercetărilor și rapoartelor pe care acest comitet le întreprinde, strategiile de acțiune sunt elaborate. Pentru a respecta unul din principiile de bază ale politicii regionale, anume cel al reprezentativității echitabile a statelor membre în procesul de luare a deciziilor, Comitetul are în componența sa membri din fiecare stat în parte, pentru ca doleanțele și necesitățile fiecăruia dintre ele să fie dezbătute la nivel oficial și rezolvate în timp util. În ceea ce privește Banca Europeană de Investiții, faptul că astăzi este cea mai puternică instituție financiară de rangul său sugerează multe despre eficiența sa. Prin prisma împrumuturilor și garanțiilor acordate statelor defavorizate sau care solicită acest lucru, Banca Europeană de Investiții transcede activitatea consultativă a Comitetului Regiunilor, oferind soluții concrete pentru dezvoltarea propice a statelor membre ale Uniunii Europene. Așadar, instrumentele pe care politica regională le are la dispoziție, fie ele aparent cele mai minore, cum sunt considerate agențiile de dezvoltare regională, au un rol determinant în aplicabilitatea proiectelor finanțate prin fonduri structurale.
Constituită pe baza premiselor realizării coeziunii economice și sociale și a promovării bunăstării și prosperității în rândul statelor membre prin diminuarea sau chiar eliminarea disparităților economice și sociale semnalate la nivelul statelor Uniunii Europene sau la nivel de regiune, politica regională a căpătat o amploare impresionantă în rândul politicilor europene. Numai printr-o analiză comparativă între bugetul alocat celorlalte politici comunitare și cel destinat politicii regionale constatăm preponderența sa între prioritățile Uniunii Europene. Faptul că are sub incidența sa domenii de activitate atât de variate i-a permis politicii regionale căpătarea a peste o treime din bugetul total alocat politicilor europene și a propulsat-o drept o politică vitală pentru dezvoltarea economică a statelor membre și implicit a Uniunii Europene în ansamblul ei. Viziunile asupra eficienței și necesității politicii regionale într-o lume tot mai globalizată și mai orientată spre inovație sunt extrem de diverse. Fiind catalogată drept o politică intervenționistă, îndeosebi din perspectiva statelor în care este implementată, politica regională a iscat de-a lungul timpului numeroase controverse. Punctul central în jurul căruia sunt construite argumentele și contraargumentele este reprezentat de teoria convergenței, iar întrebarea firească care planează asupra întregii activități a Uniunii Europene la nivel de regiune este următoarea: reușește politica regională, prin intermediul instrumentelor și strategiilor pe care le adoptă, să tindă spre convergența economică a statelor membre sau este mai degrabă un factor declanșator al divergențelor dintre state? Răspunsul la această întrebare este extrem de complex, având în vedere multitudinea de actori implicați și varietatea situațiilor în care politica regională este nevoită să se transpună. Necesitatea existenței și dezvoltării politicii regionale este, din punctul meu de vedere, mai mult decât justificată. Îndrăznesc să afirm acest lucru plecând de la contextul în care politica regională acționează. Uniunea Europeană, deși este un actor colosal pe scena politică și economică internațională, care investește sume fabuloase de bani pentru a induce progresul economic la nivelul fiecărui stat sau regiune, se confruntă încă cu numeroase disparități, fie ele la nivel economic, fie politic sau social, care afectează raporturile dintre state și indubitabil își pun amprenta asupra organizației în ansamblul ei. În virtutea depășirii oricăror îngrădiri care ar putea deriva din conștientizarea acestor divergențe, politica regională trebuie să pună în joc toate resursele de care dispune. În ce măsură reușește să îndeplinească țelul major spre care tinde, anume realizarea convergenței statelor membre, este greu să afirmăm. Teoreticieni ai relațiilor internaționale dezbat această problematică în mod constant, iar opiniile, așa cum era previzibil, sunt împărțite. Susținătorii și promotorii politicii regionale, considerată capitală pentru dezvoltarea statelor membre ale Uniunii Europene, aduc în prim-plan argumente solide, conform cărora, de-a lungul existenței sale, progrese semnificative au fost realizate. Pentru a exemplifica acest lucru, cazurile Irlandei și Spaniei sunt foarte des invocate, fiind considerate modele de succes în utilizarea eficientă a fondurilor structurale puse la dispoziție de Uniunea Europeană. Studiul de caz asupra progresului uimitor înregistrat de Irlanda vorbește de la sine. Irlanda, țară cu un sistem de guvernare centralizat, care aparent nu este propice existenței centrelor de dezvoltare regională, a devenit un model demn de urmat pentru țările care doresc să acceadă fondurile structurale. Relevanța acestor fonduri în procesul de dezvoltare al Irlandei nu trebuie însă exacerbat. Am demonstrat că acest lucru a fost posibil și ca urmare a unui context intern favorabil, marcat de numeroase modificări legislative în plan economic și social. Inițiativa autorităților naționale, coroborată cu intervenția fondurilor europene, a transformat Irlanda, dintr-o țară cu un sistem economic anost într-una din cele mai deschise și competitive economii ale lumii. Cazul Irlandei este semnificativ pentru a demonstra traiectoria convergentă a politicii regionale. La polul opus, criticii politicii regionale susțin că realizările acestea în materie de progres economic la nivel de regiuni sunt neînsemnate, sau atunci când anumite regiuni au progresat, acest lucru s-a datorat măsurilor interne, nu neapărat politicii regionale aplicate la nivel european. Un real factor de divergență constituie, în opinia criticilor, intersectarea de interese naționale ale statelor membre. Astfel, fiecare stat urmărește maximizarea propriilor sale interese, iar în atingerea acestui scop, tinde să ignore doleanțele celorlalți. Fiind o politică destinată unui număr mare de state și regiuni, este dificil pentru politica regională să îndeplinească cerințele atât de diverse ale statelor membre ale Uniunii Europene. Caracterul intervenționist atribuit politicii regionale din perspectiva statelor Uniunii este iarăși considerat un factor divergent, pentru că anumite state percep intervenția Uniunii Europene în regiunile de pe teritoriul lor ca o încălcare a suveranității și autorității naționale. Faptul că iscă atâtea controverse și polemici nu împiedică însă procesul constant de funcționare a politicii regionale.
Politica regională este importantă pentru toate părțile implicate. Este importantă pentru statele membre ale Uniunii Europene, pentru că prin intermediul fondurilor structurale și al celorlalte instrumente ale politicii regionale avansează pe drumul dezvoltării economice și sociale. Politica regională este semnificativă pentru toate instrumentele minore de coordonare la nivel regional, pentru că în această manieră contribuie la procesul de luare a deciziilor din Uniunea Europeană cu privire la dezvoltarea regiunilor. Este vitală pentru toți cetățenii Uniunii Europene, al căror nivel de trai crește considerabil le oferă un cadru competitiv și echitabil în care să își desfășoare activitatea. În cele din urmă, dar cu o însemnătate la fel de mare, politica regională este primordială pentru Uniunea Europeană însăși. Prin elaborarea și implementarea unei astfel de politici care vizează reducerea sau chiar eliminarea disparităților sociale și economice, Uniunea Europeană face pași susținuți în vederea atingerii coeziunii și convergenței spre care tinde.
Anexe
Fotografii
Foto 1. Johannes Hahn – Comisarul Uniunii Europene pentru politica regională
Foto 2. Mercedes Bresso – Președintele Comitetului Regiunilor
Grafice
Grafic 1. Repartizarea bugetului alocat politicii regionale
Grafic 2. Bugetul Uniunii Europene pe anul 2011
Grafic 3.
Procedeul de luare a deciziilor între Comitetul Regiunilor și celelalte instituții europene
Hărți
Harta 1. Populația totală a Uniunii Europene – 1 ianuarie 2010
Harta 2. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor
Harta 3. Rata creșterii Produsului Intern Brut
Harta 4. Rata șomajului – 2011
Harta 5. Clasificarea teritoriilor conform NUTS
Bibliografie
I. Izvoare
Commission of the European Communities, Economic and Social Cohesion in the European Union: the Impact of Member States’ Own Policies, Luxemburg, 1998
Commission of the European Communities, Fifth Periodic Report on the Social and Economic Situation and Development of the Regions in the Community, Competitiveness and Cohesion: Trends in the Regions, Luxemburg,1994
Commission of the European Communities, First Cohesion Report, Luxemburg, 1996
Commission of the European Communities, Fourth Periodic Report on the Social and Economic Situation and Development of the Regions in the Community, The Regions in the 1990s, Luxemburg, 1991
Commission of the European Communities, Grants and Loans from the European Union: a guide to Community Funding, Luxemburg, 1997
Commission of the European Communities, Growth, Competitiveness and Employment, Luxemburg, 1993
Committee of the Regions, A New Treaty: a new role for regions and local authorities, Bruxelles, 2011
Committee of the Regions, Supporting Sustainable Cities and Regions, Bruxelles, 2011
Committee of the Regions, The Committee of the Regions: key dates, Bruxelles, 2011
European Single Act, Luxemburg, 17 februarie 1986
The Maastricht Treaty, Maastricht, 7 februarie 1992
The Treaty of Amsterdam, Amsterdam, 2 octombrie 1997
Treaty of Lisbon, Lisabona, 12 decembrie 2007
Treaty of Nice, Nisa, 26 februarie 2001
Treaty of Rome, Roma, 12 martie 1957
II. Dicționare și enciclopedii
Evans, Graham, Newnham, Jeffrey, Dicționar de Relații Internaționale, Editura Universal Dalsi, București, 2001
Ferreol, Gilles, Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, București, 2001
Phinnemore, David, McGowan, Lee, A Dictionary of the European Union, Ediția a doua, Europa Publications, Londra, 2004
III.Lucrări generale
Archer, Clive, The European Union, Routledge, New York, 2008
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană de la economic la politic, Editura Tritonic, București, 2005
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Editura Tritonic, București, 2006
Bibere, Octav, Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 1999
El-Agraa, Ali M., The European Union. Economics and Policies, Ediția a opta, Cambridge University Press, New York, 2007
El-Agraa, Ali M., The European Union.Economics and Policies, Ediția a șasea, Financial Times, Prentice Hall, Harlow, 2001
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediția a treia, Editura Universul Juridic, București, 2006
Hatt, Sue, Gardner, Frank, Europe, Policies and People. An Economic Perspective, Palgrave Macmillan, New York, 2002
Hen, Christian, Leonard, Jacques, Uniunea Europeană, Ediția a zecea, Editura Coresi, București, 2002
Horváth, Zoltán, Handbook on the European Union, HVC-ORAC Publishing House Ltd., Budapesta, 2007
McCormick, John, Să înțelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Editura Codecs, București, 2006
Ștefănescu, Marian, Ideea și integrarea europeană, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2007
Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998
IV.Lucrări speciale
Amin, Ash, Tomaney, John, Behind the Myth of European Union: prospects for cohesion, Routledge, Londra, New York, 1995
Bachtler, John, Wishlade, Fiona, Yuill, Douglas, Regional Policy in Europe after Enlargement, în Regional and Industrial Policy Research Paper, Nr. 24, Glasgow, 2001
Balchin, Paul, Sykora, Ludek, Bull, Gregory, Regional Policy and Planning in Europe, Routledge, Londra, New York, 2002
Bîrzea, Cezar, Politicile și institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001
Bradley, John, Petrakos, George, Trăistaru, Iulia, Integration, Growth and Cohesion in an Enlarged European Union, Springer Science and Business Media, Boston, 2005
Christiansen, Thomas, Lintner, Pamela, The Committee of the Regions after 10 Years: Lessons from the Past and Challenges for the Future, EIPASCOPE, 2005
Ciocan, Vasile, Tăut, Liviu, Nuna, Emil, Drept european. Instituții europene. Politici europene. Fonduri Structurale, Editura GrafNet, Oradea, 2007
Doyle, M.F., Regional Policy and European Economic Integration, în Committee for the Study of Economic Monetary Union, Report on Economic and Monetary Union in the European Community, 1989
Drăgan, Gabriela, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale Uniunii Europene, Editura ASE, București, 2005
Farell, Mary, EU Policy towars other regions: policy learning in the external promotion of regional integration, Journal of European Public Policy, Nr. 16, Routledge, 2009
Funck, Bernard, Pizzati, Lodovico, European Integration, Regional Policy and Growth, The World Bank, Washington, 2003
Hart, Mark, Evaluating European Union Regional Policy, Routledge, Policy Studies, Volumul 28, Numarul 4, Londra, 2007
Hooghe, Liesbet, Cohesion Policy and European Integration: building multi-level governance, Oxford University Press, New York, 1996
Ionescu, Claudia, Toderaș, Nicolae, Politica de dezvoltare regională, Editura Tritonic, București, 2007
Jones, Barry, Keating, Michael, The European Union and the Regions, Oxford University Press, New York, 1995
Krieger-Boden, Christiane, Morgenroth, Edgar, Petrakos, George, The Impact of European Integration on Regional Structural Change and Cohesion, Routledge, Londra, New York, 2008
Le Gales, Patrick, Lequesne, Christian, Regions in Europe, Routledge, Londra, 1998
Leonardi, Robert, Cohesion Policy in the European Union: the building of Europe, Palgrave Macmillan, New York, 2005
Martin, Reiner, The Regional Dimension in European Public Policy, Palgrave Macmillan, New York, 1999
Miric, Ognjen, The Regional Policy of the European Union as an Engine of Economic Development, Mladost grup doo, Loznica, 2010
Molle, Willem, European Cohesion Policy, Taylor&Francis e-Library, Routledge, New York, 2007
Profiroiu, Marius, Profiroiu, Alina, Popescu, Irina, Instituții și politici europene, Editura Economică, București, 2008
Richardson, Kevin, Rethinking European Union Regional Policy: the case for radical reform and a new role for real economic areas, în Urban Research and Practice, Vol. 2, Nr. 3, 2009
Rumford, Chris, European Cohesion?Contradictions in EU Integration, Macmillan Press Ltd., Londra, 2000
Williams, R. H., The European Union Committee of the Regions, its UK Membership and Spatial Planning, Working Paper no. 19, University of Newcastle, Global Urban Research Unit, Newcastle, 1996
Wright, Christopher, European Investment Bank: promoting sustainable development, where appropriate, CEE Bankwatch Network, Grafokon, Praga, 2007
V.Surse electronice
www. afronline.org
www. cor.europa.eu
www. ecb.int
www. eib.org
www. epp.eurostat.ec.europa.eu
www. euractiv.ro
www. euroavocatura.ro
www. eurobserver.com
www. europa.eu
www.europainfo.ro
www. europarl.europa.eu
www.europeana.ro
www. fondromania.org
www. inforeuropa.ro
www. mdrl.ro
www. mie.ro
www. sferapoliticii.ro
www.uniuneaeuropeana.go.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Coeziune Si Convergenta In Polita Regionala a Uniunii Europene (ID: 111688)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.