Codului de Drept Canonic Viata Consacrata

cuprins

SIGLE 3

Abrevieri 5

BIBLIOGRAFIE 6

Introducere 9

Capitolul I: INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ 14

Premisă 14

1.1 Dinamica vieții consacrate 15

1.1.1 Conceptul de viață consacrată 15

1.1.2 Viața consacrată – o trăire pentru Dumnezeu și în raport cu Dumnezeu 17

1.1.3 Consacrarea religioasă și consacrarea baptismală 19

1.1.4 Consacrarea orânduită sfințeniei și perfecțiunii dragostei 20

1.2 Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice 21

1.2.1 Fundamentul teologic 21

1 2.2 Fundamentul canonic 24

1. 2. 3 Caracterul public al voturilor 27

1.3. Conținutul sfaturilor evanghelice 28

1.3.1 Sfatul evanghelic al castității 28

1.3.2 Sfatul evanghelic al sărăciei 30

1.3.3 Sfatul evanghelic al ascultării 32

Concluzie 33

Capitolul II: STATUTUL VIEȚII CONSACRATE ÎN BISERICĂ 35

Premisă 35

2. 1. Viața consacrată – o vocație specială 36

2.1.1 Viața consacrată – un dar făcut Bisericii 36

2.1.2 Comuniunea Religiosului cu Biserica 38

2.1.3 Viața Consacrată – semn al realităților cerești 40

2.2. Viața consacrată – stare de viață în Biserică 42

2. 3. Originea și dezvoltarea vieții consacrate 46

2.3.1 Fundamentul canonic al sfaturilor evanghelice 46

2.3.2 Dezvoltarea istorică a diferitelor forme de profesare

a sfaturilor evanghelice 47

2.3.2.1 Viața consacrată până la monahismul benedictin 47

2.3.2.2 Nașterea și înflorirea monahismului benedictin 49

2.3.2.3 Perioada Ordinelor mendicante 49

2.3. 2. 4 Nașterea clericilor regulari 50

2.3.2.5 Institutele dedicate operelor de apostolat 51

Concluzie 52

Capitolul III: VIAȚA CONSACRATĂ ȘI AUTORITATEA ECLEZIASTICĂ PONTIFICALĂ ȘI DIECEZANĂ 53

Premisă 53

3.1 Datoria autorității ecleziastice față de practica 54

sfaturilor evanghelice 54

3.2 Autoritatea ecleziastică pontificală 56

3.2.1 Raportul direct al Religioșilor cu Romanul Pontif 56

3.2.2 Raporturile religioșilor cu Sfântul Scaun 57

3. 2. Autoritatea ecleziastică diecezană 59

3.2.1 Raportul religioșilor cu episcopii 59

3.3.2 Institutele de drept diecezan și episcopul diecezan 61

3.4. Autoritatea ecleziastică și: înființarea, suprimarea, fuziunea 62

și unirea, asocierea și divizarea în părți a Institutelor 62

de viață consacrată 62

3.4.1 Înființarea 62

3.4.2 Suprimarea, fuziunea și unirea Institutelor de viață consacrată 65

3.4.3 Asocierea și divizarea în părți a Institutelor de viață consacrată 67

Concluzie 68

Concluzie generală 69

cuprins 75

=== L ===

SIGLE

aa.vv Autori diferiți

AAS Acta Apostolicae Sedis, Roma 1901 (Monitorul Oficial

al Sfântului Sacaun

CD Decretum de pastorali episcoporum munere in Eccelsia Cristus Dominus, 28.10.1965, în: EV, vol.I, pp.327-383.

CDC 1983 Codul de Drept Canonic (traducere în limba română: Ioan Tamaș, Ed. Presa Bună, Iași 1995); textul original: Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP II promulgatus, Romae 25.01.1983, în AAS 75 (1983-II) și în: EV, vol.VII, pp.500 și u.

CIC 1917 Codex Iuris Canonici, Pii X Pontificis Maximi iussu digestus Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus, Romae 27.03.1917, în: AAS 9 (1917-II), pp.5-521.

EDIURCLA Editiones Instituti Iuridici Claretani.

EN Paulus PP. VI, Adhortatio apostolica Evangelii Nuntiandi de evangelizatione in mundo huius temporis, 8.12.1975, în: EV vol.V, pp.1008-1125.

ET Paulus PP VI, Adhortatio apostolica Evangelica Testificatio. De religiosa vita secundum concilii oecumenici Vaticani II renonvanda preceptiones, 29.06.1971, în: EV vol.IV, pp.632-685.

ES Paulus PP VI, Motu proprio datae Ecclesiae Sanctae quibus normae ad quaedam exsequenda ss. Concilii Vatican II decreta statuuntur, 06.08.1966, în: EV vol.II, pp.696-769.

EV Enchiridion Vaticanum, Documneti del Concilio Vaticano II. documenti ufficiali della Santa Fede (1963-1993), voll. I-XIII, ed. Dehoniane, Bologna 1966.

GS Constitutio pastoralis de Ecclesia in mundu huius temporis Gaudium et Spes, 07.12.1965, în: EV vol.I, pp.770-965.

LG Constitutio dogmatica de Ecclesia Lumen Gentium, 21.11.1964, în: EV vol.I, pp.118-256.

MR Sacra Congregatio Pro Religiosis et Institutis Saeculariibus et Sacra Congregatio Pro Episcopis, Notae directivae Mutuae reliationes pro mutuis relationibus intere episcopos et religiosos in Ecclesia, 14.15.1978, în: EV vol.VI, pp.432-509.

PC Decretum de accommodata renovatione vitae religiosae Perfectae Caritatis, 28.10.1965, în: EV vol.I, pp.384-413.

Per Periodica di re morali canonica, liturgica (rivista Pontificia Universitas Gregoriana, Roma.

PO Decretum de Presbyterorum ministerio et vita Presbiterorum Ordinis 07.12.1965, în: EV vol.I, pp.696-709.

PB Ioannes Paulus PP. II, Constitutio apostolica Pastor Bonus de Romana Curia, 28,06.1988, în: EV vol.XI, pp.492-635.

QDE Quaderni di Diritto Ecclesiale (rivista, Roma).

REU Paulus PP. VI, Constitutio apostolica Regimini Ecclesiae Universae de Romana Curia, 15.08.1967, în: EV vol.II, pp.1274-1345.

VC Ioan Paul PP. II, Îndemnul Apostolic postsinodal Vita Consecrata adresat episcopatului și clerului, ordinelor și congregațiilor religioase, societăților de viață apostolică, institutelor seculare și tuturor credincioșilor cu privire la viața consacrată și la misiunea ei în Biserică și în lume, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București 1996.

ViCon Vita consacrata (rivista dei Pavoniani, Roma 1965 și u.).

Abrevieri

can. canon

cann. canoane

cfr. confruntă

nr. număr

op.cit. operă citată

pagină

pagini

și u. și următoarele

vol. volumul

voll. volumele

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Texte legislative

Codul de Drept Canonic (traducere în limba română: Ioan Tamaș, Ed. Presa Bună, Iași 1995); textul original: Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP II promulgatus, Romae 25.01.1983, în AAS 75 (1983-II) și în: EV, vol.VII, pp.500 și u.

Codex Iuris Canonici, Pii X Pontificis Maximi iussu digestus Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus, Romae 27.03.1917, în: AAS 9 (1917-II), pp.5-521.

Documente conciliare

Concilium Vaticanum II – Decretum de pastorali episcoporum munere in Eccelsia Cristus Dominus, 28.10.1965, în: EV, vol.I, pp.327-383.

_____________________ Constitutio pastoralis de Ecclesia in mundu huius temporis Gaudium et Spes, 07.12.1965, în: EV vol.I, pp.770-965.

_____________________ Constitutio dogmatica de Ecclesia Lumen Gentium, 21.11.1964, în: EV vol.I, pp.118-256.

_____________________ Decretum de accommodata renovatione vitae religiosae Perfectae Caritatis, 28.10.1965, în: EV vol.I, pp.384-413.

_____________________ Decretum de Presbyterorum ministerio et vita Presbiterorum Ordinis 07.12.1965, în: EV vol.I, pp.696-709.

3. Documente pontificale

Leon PP. XIII , Constituția Romanos Ponteficis, 8 mai 1881: AAS (1880-1881).

Ioannes Paulus PP. II – Adhortatio apostolica post sinodalis Christifidelis laici, 30.12.1988, în: EV vol.XI, pp.1020-1243.

_____________________ Constitutio apostolica Pastor Bonus de Romana Curia, 28,06.1988, în: EV vol.XI, pp.492-635.

_____________________ Îndemnul Apostolic postsinodal Vita Consecrata adresat episcopatului și clerului, ordinelor și congregațiilor religioase, societăților de viață apostolică, institutelor seculare și tuturor credincioșilor cu privire la viața consacrată și la misiunea ei în Biserică și în lume, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București 1996.

Paulus PP. VI – Adhortatio apostolica Evangelii Nuntiandi de evangelizatione in mundo huius temporis, 8.12.1975, în: EV vol.V, pp.1008-1125.

______________ Adhortatio apostolica Evangelica Testificatio. De religiosa vita secundum concilii oecumenici Vaticani II renonvanda preceptiones, 29.06.1971, în: EV vol.IV, pp.632-685.

______________ Motu proprio datae Ecclesiae Sanctae quibus normae ad quaedam exsequenda ss. Concilii Vatican II decreta statuuntur, 06.08.1966, în: EV vol.II, pp.696-769.

______________ Constitutio apostolica Regimini Ecclesiae Universae de Romana Curia, 15.08.1967, în: EV vol.II, pp.1274-1345.

Documente ale Curiei Romane

Sacra Congregatio Pro Religiosis et Institutis Saeculariibus et Sacra Congregatio Pro Episcopis, Notae directivae Mutuae reliationes pro mutuis relationibus inter episcopos et religiosos in Ecclesia, 14.15.1978, în: EV vol.VI, pp.432-509.

II. Cărți

Aa.Vv., Autorità e obbedienza nella vita religiosa, Ed. Ancora, Milano 1978.

Aa.Vv., Direttorio Canonico, Ed. Paoline, Milano 1998.

Aa.Vv., Impegno e fedeltà. I religiosi si interrogano, Ed. Rogate, Roma 1982.

Aa.Vv., La Chiesa nel Vaticano II, Ed. Vallecchi, Firenze 1965.

Amat A.L., La vita consacrata. Le varie forme dalle origini ad oggi, ed. Citta Nuova, Roma 1991, pp. 30-80.

Andres D.J., Il diritto dei religiosi, Ediurcla, Roma 1996.

__________, La professione dei consili, Ed. Ancora, Milano 1983.

__________, Religiosi e Curia Romana, Ediurcla, Roma 1989.

Aubri J., Religiose e religiosi in cammino, Ed. Elle Di Ci, Torino 1987.

________, Teologia della vita religosa, Ed. Elle Di Ci, Torino 1988.

Beyer J., I superiori locali e la loro misione, Ed. Ancora, 1983.

Bonfils J., Le Società de Vita Apostolica, ed. Queriniana, Brescia 1990.

Bonhoffer D., Sequela, Ed. Queriniana, Brescia 1971.

Callabrese A., Gli Istituti Religiosi, Ed. Fonti vive, Roma 1986.

Capelle C., Le voeu d’obeissance des origines au XII-siecle. Etude juridique, Ed. Du Cerf, Paris 1959.

Ciappi L., Vita religiosa e satità. Problemi e prospettive post conciliari, Ed. Ancora, Milano 1970.

Chiapetta L., Il Codice di Diritto Canonico. Commento guridico-pastorale, Ed. Dehoniane, Napoli 1988.

Congar M.Y., Le ròle de la religieuse dans l’Eglise, Ed. Du Cerf, Paris 1960.

Crippa L., La vita consacrata, Ed. Ancora, Milano 1994.

De Paolis V., La vita consacrate nella Chiesa, Ed. Dehoniane, Bologna 1992-

Gambari E., Il nuovo Codice e la vita religiosa, Ed. Ancora, Milano 1984.

__________, Vita religiosa oggi, Ed. Montfortane, Roma 1983.

Ghirlanda F., Il Diritto nella Chiesa mistero di comunione, Ed. Paoline, Milano 1990.

Hans Urs von B., Sponsa Verbi. Saggi teologici, Ed. Morecelliana, Brescia 1969.

Lozano J.M., La sequella di Cristo, Ed. Ancora, Milano 1982.

Martelet G., Santità della Chiesa e vita religiosa, Ed. Ancora, Milano 1971.

RAhner K., Theologie de la vie religieuse, Ed. Du Cerf, Paris 1964.

Ranquet J.G., Consigli evangelici e maturità umana, Ed. Ancora, Milano 1969.

Rechi S., Consacrazione mediante i consigli evangelici. Dal Concilio al Codice, Ed. Ancora, Milano 1988.

Tettamanzi D., La verginità, profezia del mondo futuro, Ed. Ancora, Milano 1981.

Tillhard J., Davandi a Dio e per il mondo, Ed. Paoline, Milano 1975.

III. Articole

Andres D.J., Autonomia degli Istituti, în ViCon 1983.

__________, Rapporti con la gerarchia ecclesiatica, în ViCon 1983.

Bandera A., La consacrazione a Dio per mezzo dei consigli evangelici, în ViCon 1971.

Beyer J., In consigli evangelici, în ViCon 1990.

Boni A., L’esenzione e le sue finalità, în ViCon 1982.

Böhler H., Consigli evangelici tra teologia e Diritto, în Per 1987.

Ciardi F., Riscoperta dei carismi dei fondatori, în ViCon 1993.

Dammertz V., L’esenzione nel nouvo Diritto, în ViCon 1992.

De Montebello E., Le Costituzioni di un Istituto religioso, în QDE 1990.

Gallot J., I consigli evangelici e l’impegno per il Regno, în ViCon 1981.

________, La motivazione evangelica del celibato, în ViCon 1976.

________, Il fondamento evangelico del voto religioso di povertà, în ViCon 1976.

Gambari E., I religiosi e il Sommo Pontefice, în ViCon 1983.

__________, Obbedienza religiosa, în ViCon 1983.

__________, Povertà religiosa, în ViCon 1983.

Recchi S., Disciplina della Chiesa e giusta autonomia nel IVC, în QDE 1988.

________, La natura della consacratione mediante in consigli evangelici, în Per 1988.

Romano A., Vivere el carisma dei fondatori, în QDE 1990.

Sonzini E., Vita spirituale e sequela Christi, în ViCon 1971.

Introducere

Structura Codului de Drept Canonic își găsește originea sa în mod substanțial în Constituția Conciliară asupra Bisericii Lumen Gentium. Mai mult, titlul cărții a doua din Cod este același pe care îl întâlnim în capitolul al doilea al Constituției Lumen Gentium. Noul Cod adoptă drept categorie fundamentală pentru cel care face parte din poporul lui Dumnezeu aceea de christifidelis (credincios creștin). Botezul îl face pe om christifidelis în Biserică și îl constituie persoană cu toate drepturile și obligațiile (cfr. can. 96). Prin Botez, credinciosul este încorporat la Cristos și constituit membru al poporului lui Dumnezeu, și întrucât este părtaș la tripla funcție a lui Cristos: sacerdotală, regală și profetică, este chemat să-și îndeplinească propria datorie în misiunea Bisericii (cfr. can. 204). Categoria de christifidelis determină demnitatea comună a tuturor membrilor Bisericii, fapt ce duce la o adevărată egalitate în demnitate și acțiune. Totuși, în pofida acestei egalități și demnități, nu toți credincioșii sunt chemați să desfășoare în același mod misiunea Bisericii în exercitarea triplei funcții a lui Cristos. Există o diversificare în ceea ce privește exercitarea funcției sacerdotale, regale și profetice ale lui Cristos.

Canonul 207 §1 afirmă că: «Din instituire divină există în Biserică, între credincioșii creștini, slujitori sacrii, care în drept sunt numiți și clerici; ceilalți credincioși sunt numiți laici».

Distincția se bazează pe sacramentul Ordinului sacru. Prin ordinul sacru, clericii sunt un instrument în mâinile lui Cristos, pentru ca Cristos, care este Capul să poată continua să sfințească, să învețe și să conducă Biserica sa. Este vorba așadar de un minister specific, cu funcții specifice în serviciul lui Cristos și a Trupului său, în serviciul credincioșilor. Distincția voită de Domnul dintre clerici și laici, în baza ordinului sacru, duce la a considera Biserica și în constituția ei ierarhică. Cartea a II-a cuprinde și o parte care are drept titlu Constituția Ierarhică a Bisericii (cann. 330-572), considerată fie în exercițiul autorității supreme (cann. 330-367), fie în cel al Bisericilor particulare și în grupările lor (cann. 368-572). Însă, în dimensiunea și structura ierarhică a Bisericii, deși importantă, întrucât este de instituire divină, nu este unica dimensiune și structură a Bisericii. Același canon 207 §2 precizează:

Din rândul ambelor categorii există credincioși care, profesând sfaturile evanghelice prin voturi sau alte legăminte sacre recunoscute și aprobate de Biserică, sunt consacrați lui Dumnezeu într-un mod special și contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii. Deși starea lor nu se raportează la structura ierarhică a Bisericii, aparține totuși, vieții și sfințeniei ei.

După cum vedem se tratează de un statut de viață care nu se mai bazează pe sacramentul ordinului sacru, ci pe profesarea sfaturilor evanghelice. În elaborarea Codului au fost mulți care au propus să se trateze acest statut de viață bazat pe profesarea sfaturilor evanghelice în prima parte a Cărții a II-a, împreună cu Asociațiile credincioșilor. Însă această propunere a fost respinsă deoarece, chiar dacă statutul de viață fondat pe profesarea sfaturilor evanghelice nu aparține structurii ierarhice a Bisericii, ea face parte însă din viața și din sfințenia ei. Constituția Lumen Gentium după ce a prezentat Biserica ca mister, ca popor al lui Dumnezeu, ca structură ierarhică laicală, îndrumă totul spre unitatea care se vădește în capitolul V: Chemarea universală la sfințenie în Biserică.

În concluzia capitolului V citim următorul text de o importanță fundamentală:

Martirul, prin care ucenicul devine asemenea cu Învățătorul, care primește în mod liber moartea pentru mântuirea lumii, și se ridică la conformitatea cu El prin vărsarea sângelui este prețuit de Biserică ca darul cel mai ales și suprema dovadă a iubirii. Și chiar dacă nu le este acordat multora, toți trebuie să fie pregătiți însă, să-l mărturisească pe Cristos în fața oamenilor și să-l urmeze pe calea crucii în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii.

Așadar, martiriul arată misterul sfințeniei Bisericii; oamenii iubiți de Cristos până la dăruirea de sine, sunt înzestrați de Duhul său Sfânt, să dea în schimbul acestei iubiri darul propriei vieți până la vărsarea sângelui. Pentru aceasta martiriul mărturisește în gradul cel mai înalt sfințenia Bisericii.

Profesarea sfaturilor evanghelice se situează pe același plan cu martiriul și arată viața intimă și sfințenia Bisericii; cu ea, Biserica mărturisește prezența lui Cristos înviat care locuiește în inimile credincioșilor și îi cheamă la o totală apartenență la persoana sa, adică la forma de viață pe care a îmbrățișat-o Fiul lui Dumnezeu venind în lume pentru a face voia Tatălui și pe care a propus-o și ucenicilor care îl urmau. Este acea viață feciorelnică și săracă pe care Cristos Domnul a ales-o pentru sine și pe care Mama Sa Fecioară a îmbrățișat-o. Astfel această viață aparține în mod indiscutabil însăși vieții și sfințeniei Bisericii. De fapt, această stare de viață a existat i a înflorit, încă de la începuturile existenței Bisericii. Deși ea nu aparține structurii ierarhice a Bisericii, face parte din constituția însăși a Bisericii. Este o structură constitutivă a Bisericii pe lângă cea ierarhică. Această stare de viață poate fi înțeleasă numai în puterea Duhului lui Cristos cel înviat, care însuflețește Biserica. Din această perspectivă Biserica nu poate exista fără a avea forme de viață consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice. Institutele de viață consacrată se situează în viața și sfințenia Bisericii, adică într-o chemare pe care Dumnezeu o îndreaptă laicilor și clericilor în drumul sfințeniei și misiunii, care nu este legată direct de Ordinul sacru. Titlul pe care îl avem în Cod: Institutele de viață consacrată și Societățile de viață apostolică, a fost fructul unei munci obositoare. Codul din 1917 avea un titlul foarte simplu: Religioșii. În can. 487 era explicată semnificația stării religioase. Această stare era prezentată ca un mod stabil de viață, caracterizată de faptul că, acei credincioși ce aparțineau acestei stări, se angajau să practice sfaturile evanghelice, prin voturile de ascultare, curăție și sărăcie, în viață comunitară.

După mulți ani de la publicarea Codului din 1917, Biserica a aprobat o nouă formă de viață, caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice, fără a avea toate conotațiile cerute de legea canonică pentru starea religioasă. Acestea erau Institutele Seculare. Membrii, deși profesau sfaturile evanghelice, trăiau în lume după cum trăiau toți credincioșii, ce nu se angajau la această stare de viață. Deoarece acești credincioși se angajau să profeseze sfaturile evanghelice, însă rămâneau în lume, mulți voiau să unească aceste Institute Seculare formelor deja existente de viață consacrată, mai exact Religioșilor, iar alții voiau să le reducă la starea laicală totală. Această discuție era încă deschisă, când s-a celebrat Conciliul Vatican II.

Conciliul a tratat în mod profund argumentul cu privire la profesarea sfaturilor evanghelice în Biserică. Nu mereu, însă, în mod liniar. Se poate observa o oarecare discrepanță între Constituția Lumen Gentium și Decretul Perfectae Caritatis. Constituția Lumen Gentium a dedicat un capitol cu privire la religioși, inserând acest tratat în mod organic în structura și în misterul Bisericii. Chemarea la sfințenie a Bisericii se evidențiază în mod particular prin martiriul și în profesarea sfaturilor evanghelice. Aceasta este o cale specială în drumul sfințeniei, fiind caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice, de urmarea lui Cristos în forma de viață proprie, de castitate, sărăcie și ascultare. S-a eliminat propunerea de a intitula acest capitol: Institutele de Perfecțiune, pentru a se evita modul eronat de gândire, că perfecțiunea ar fi fost un ideal rezervat numai religioșilor. Constituția descrie consacrarea religioasă ca o dăruire totală lui Dumnezeu.

Sub titlul de Religioși, Lumen Gentium cuprinde atât religioșii, în sens canonic, cât și Institutele Seculare cât și Societățile cu viață comună. Termenul de religios își asuma o semnificație nouă teologică. Religiosul era acela care-și dăruia întreaga viață lui Dumnezeu, exprimând astfel totala apartenență la Dumnezeu, profesând sfaturile evanghelice și reproducând forma de viață a lui Isus Cristos. Această alegere de a intitula capitolul VI al Constituției termenul de Religioși, nu a fost pe placul tuturor, deoarece acest titlu era purtător de ambiguități; cu atât mai mult cu cât Constituția caracteriza diferitele stări de viață în Biserică astfel:

Laicilor le este propriu și caracteristic domeniul temporar. Într-adevăr cei care participă la preoție prin consacrare, deși uneori se pot bucura de bunuri temporare, chiar exercitând o profesie temporară, sunt totuși, în virtutea chemării lor speciale, destinați în principal și propriu-zis slujirii sacre, iar religioșii, prin starea lor de viață, oferă o mărturie luminoasă și cu totul deosebită a faptului că lumea nu poate fi transfigurată și oferită lui Dumnezeu fără spiritul fericirilor.

În mod particular, Institutele Seculare se găseau fără un loc propriu. Aspectul secular ce-i caracteriza, era atribuit laicilor, în timp ce ei erau asimilați religioșilor, rămânându-le proprie caracteristica fugii de lume. Necesitatea de a corecta această stratificare a stărilor de viață în Biserică nu a întârziat. Ocazia a fost găsită oportună atunci când se elabora Decretul Perfecte Caritatis:

Institutele Seculare deși nu sunt Institute Religioase, comportă totuși o veritabilă și completă profesiune a sfaturilor evanghelice în mijlocul lumii, recunoscută ca atare de către Biserică. Această profesiune conferă o consacrare unor bărbați femei, laici și clerici, care trăiesc în lume. De aceea, ei trebuie să tindă în primul rând la o dăruire totală de sine lui Dumnezeu, în iubire desăvârșită, iar Institutele să-și păstreze caracterul secular propriu și specific pentru a-și putea exercita pretutindeni în mod eficient apostolatul în lume și din lăuntrul ei, apostolat pentru care au fost create.

Această problemă nu era încă rezolvată, când comisia pentru revizuire Codului a fost chemată să elaboreze canoanele în această materie. S-a repropus problema titlului. S-a eliminat posibilitatea de a-i cuprinde pe toți sub titlul de «Religioși» sau Institute de perfecțiune. S-a ajuns astfel la un nou titlu, însă nu lipsit de contraste, un titlu care era deja prezent în textele conciliare, și anume: Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice. Terminologia insera profesarea sfaturilor evanghelie în continuitate cu Botezul, însă în același timp o distingea. Se trata de o consacrare , ca cea baptismală și în continuitate cu ea dar se trata de o consacrare specială care se adăuga la cea baptismală, întrucât a doua consacrare este caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice și nu de Botez.

Este relevant faptul că titlul nu este Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, ci Institute de viață consacrată. Codul dorește încă de la început să sublinieze dubla dimensiune, sub care este considerată viața caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice. Mai întâi de toate este dimensiunea de ordin teologic, adică de viață consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, însă, și dimensiunea precisă determinată de dreptul Bisericii, și de aceea avem și Institute. Codul ne prezintă pe de o parte definiția vieții consacrate, iar pe de altă parte precizarea ei în orânduirea canonică. Astfel chiar de la început, în can. 573, în două paragrafe, legislatorul ne oferă dimensiunea dublă: în paragraful 1 ne sunt prezentate din punct de vedere doctrinar elementele constitutive ale vieții consacrate prin profesarea sfaturilor evanghelice», iar în paragraful 2 ne sunt prezentate elementele constitutive din punct de vedere juridic, pentru ca astfel să se poată vorbi în mod clar de Institute de viață consacrată.

În mod analog, aceleași proceduri sunt reluate de Cod pentru viața religioasă (cfr. can. 607, §1) și Institute Religioase (cfr. can. 607, §2). Titlul Institute de viață consacrată vrea să sublinieze faptul că actualul Cod nu intenționează să ia în considerație viața consacrată în sine, ci viața consacrată întrucât este primită, aprobată și reglementată de disciplina canonică. Se tratează astfel de dimensiunea instituțională a vieții consacrate ce cade sub prescripțiile canonice. Termenul Institute evidențiază de fapt, că actualul Cod tratează viața consacrată ce este profesată în interiorul Institutelor, adică în forma comunitară sau asociată.

În lucrarea de față care are drept titlu: Norme Generale cu privire la Institutele de Viață Consacrată în Codul de Drept Canonic (CDC) 1983, vom trata normele ce privesc institutele de viață consacrată în mod general. Termenul normă are o semnificație destul de amplă. Nu este vorba numai de lege, conform directivei canonului 7. Multe canoane sunt cu preponderență doctrinare, lucru ce nu înseamnă că sunt mai puțin obligatorii. Dimpotrivă legile canonice ca oricare altă lege, își găsesc forța lor mai întâi de toate în principiile doctrinare care izvorăsc din Cuvântul lui Dumnezeu, norma supremă a vieții omului.

Materia lucrării este foarte amplă. Vom trata în primul capitol definiția viață consacrată și a Institutelor de viață consacrată. Este necesar apoi să identificăm diferența care există dintre consacrarea baptismală și cea religioasă, pentru a conștientiza caracteristica vieții consacrate: de dăruire totală lui Dumnezeu, văzută ca un mod de a ajunge la perfecțiunea dragostei. Vom analiza și ceea ce înseamnă profesarea sfaturilor evanghelice, menționând pentru fiecare sfat evanghelic conținutul său.

În capitolul al doilea vom trata despre viața consacrată ca stare de viață în Biserică. Viața consacrată aparține vieții și sfințeniei Bisericii și ca atare nu poate exista în afara Bisericii. Cum se găsește religiosul în Biserică, cum poate fi un adevărat semn al realităților cerești, și cum a avut loc dezvoltarea istorică a vieții consacrate în Biserică, constituie tocmai materia tratată în acest capitol.

În capitolul trei vom vedea normele cu privire la autoritatea ecleziastică față de Institutele de viață consacrată. Mai întâi autoritatea ecleziastică pontificală și raporturile pe care le au religioșii direct cu romanul Pontif și cu Sfântul Scaun. După ce vom trata autoritatea ecleziastică pontificală, ne vom opri și asupra celei diecezane, implicit raporturile religioșilor cu episcopul diecezan, și cele existente între Institutele de drept diecezan și episcopul diecezan. Deoarece Institutele de viață consacrată trebuie să fie supuse autorității Bisericii, vom analiza și normele cu privire la cel care are dreptul să înființeze, să suprime, să unească sau să asocieze un asemenea Institut.

Capitolul i

INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ

Premisă

Elementele esențiale constitutive ale Institutelor de viață consacrată, sunt prezente în Cod în can. 573 §2. Pentru a se putea vorbi de un Institut de viață consacrată se cere în sens general înființarea canonică făcută de autoritatea competentă a Bisericii fie episcopală (cfr. can. 579), fie apostolică. În acest sens, este necesar un decret specific, care nu ridică o persoană juridică, dar, un Institut de viață consacrată ca atare.

Pentru ca o astfel de înființare să aibă loc, este necesar ca să se realizeze anumite condiții:

îmbrățișarea liberă a acestei forme de viață;

profesarea sfaturilor evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare;

prin voturi sau alte legăminte sacre.

Toate trei elemente sunt necesare pentru un Institut de viață consacrată deoarece nu se referă numai la o simplă persoană juridică, ci la o persoană juridică particulară: un Institut de viață consacrată. De aici rezultă clar că fac parte numai acele persoane care profesează viața consacrată, conform normei can. 573 §1, cu specificările ulterioare, de îmbrățișare liberă a celor trei sfaturi prin vot sau alte legăminte sacre. Aceste trei elemente sunt esențiale și constitutive, întrucât lipsa unuia, denaturează și contrazice, configurația juridică a institutului însuși.

Pe lângă aceste elemente esențiale constitutive, orânduirea juridică oferă alte precizări ce nu par să aparțină de elementele constitutive ale Institutului de viață consacrată. Ele au o valoare mai mult sau mai puțin în funcție de derivarea lor din aceste trei elemente. Nu putem uita faptul că în interiorul Institutelor de viață consacrată există alte ramuri, în special Institutele religioase și Institutele seculare.

Pentru Institutele religioase, dintr-un punct de vedere juridic, sunt esențiale voturile religioase, viața fraternă în comun și o oarecare separare de lume (cfr. can. 607, §§2-3). Voturile sunt elementele esențiale pentru un Institut religios. Ele caracterizează apartenența la Institutul însuși încât nu este de conceput un religios fără voturi, din punct de vedere juridic este chiar o contradicție. Nu pare posibilă o dispensă de la această normă, în sensul că cineva ar putea fi religios fără a face voturile, în virtutea Codului care stabilește: «Nu se poate dispensa de la legile care stabilesc elementele constitutive esențiale ale Instituțiilor juridice sau ale actelor juridice».

În acest sens este cu totul altceva a se discuta cu privire la dispensa posibilă de unele obligații derivante din voturi. Se poate vorbi de dispensă, însă numai cu privire la fiecare membru în parte, nu la un Institut întreg. Chiar dacă dispensa este posibilă, ea se referă numai la caracteristicile sau aspectele derivante din voturi, și care privesc membrii în parte, nu Institute întregi de viață consacrată.

1.1 Dinamica vieții consacrate

1.1.1 Conceptul de viață consacrată

Expresia viață consacrată nu este cu totul nouă, deoarece era folosită, chiar dacă nu și din punct de vedere tehnic deja de multe decenii. Se găsește apoi și în documentele conciliare, în mod particular în Decretul Pefectae Caritatis, fiind legată de realitatea baptismală cu care este însemnat orice creștin. Creștinul, întrucât botezat, este consacrată de Dumnezeu, prin acțiunea sa renovatoare și recreatoare în apele baptismale. Astfel profesarea sfaturilor evanghelice duce la perfecțiune viața baptismală, și întrucât este un angajament care cuprinde întreaga viață și pentru totdeauna, întreaga viață este astfel consacrată.

De aceea se spune pe drept viață consacrată, deoarece întreaga existență a persoanei este cuprinsă și întrepătrunsă. Însă nu este vorba în mod simplu de consacrarea baptismală. Este vorba de o nouă consacrare, de acea consacrare care se realizează prin profesarea sfaturilor evanghelice. Așadar cauza, cel puțin proximă, a consacrării despre care vorbim, nu este Botezul, ci profesarea sfaturilor evanghelice. Prin profesarea sfaturilor evanghelice, persoana care le profesează este consacrată în întreaga sa viață, deoarece aparține lui Dumnezeu într-un mod nou și total.

Trebuie să precizăm, că această consacrare, prin profesarea sfaturile evanghelice, nu este în mod simplu consacrarea baptismală, chiar dacă este situată pe aceeași linie cu aceasta. Can. 574, §2 ne spune că profesarea sfaturilor evanghelice este o vocație specială, la care sunt chemați de Dumnezeu numai o parte dintre credincioși. Nu este vorba despre simpla vocație baptismală trăită în coerență până în profunzime. Pentru a ajunge la perfecțiunea dragostei și pe culmile sfințeniei, nu este necesară o viață marcată de profesarea sfaturilor evanghelice. Această consacrare constituie un drum lung și special pentru unele persoane chemate de Dumnezeu. Consacrarea acestor persoane, pe de altă parte, nu este cauzată de Botez, ci de profesarea sfaturilor evanghelice. Astfel noua consacrare nu are aceeași natură cu cea baptismală.

Biserica cunoaște în particular consacrarea bazată pe sacramentele Botezului, al Confirmațiunii și al Ordinului sacru. Aceste trei sacramente sunt acțiuni divine cu care Cristos, prin intermediul Duhului Sfânt, sfințește credinciosul și îl consacră: prin Botez și Confirmațiune îi extinde viața nouă baptismală, iar prin Duhul Sfânt îl constituie membru al Trupului său și al Poporului său. Prin Ordinul sacru îl înzestrează cu harurile sale pentru a acționa în numele său, iar acțiunile sale devine astfel în mod pecuniar, acțiunile lui Cristos. Cu ele Cristos înviat continuă viața sa în membrele regenerate prin apa baptismală, însuflețită de Duhul Sfânt și hrănite cu pâinea vieții: Euharistia. Este o consacrarea riguroasă, deoarece acțiunea gratuită a lui Dumnezeu ne recreează și ne reînnoiește. Sacramentele care consacră nu se pot repeta, tocmai pentru că acțiunea creatoare a lui Dumnezeu rămâne indelibilă.

Consacrarea constituită prin profesarea sfaturilor evanghelice nu este fundamentată pe un sacrament și nici nu se poate defini în baza consacrării sacramentale. Cu toate acestea, nu se poate defini ca o dăruire a propriei vieți, ca o simplă alegere personală, tocmai în virtutea faptului că este necesar o vocație specială, ce presupune o chemare din partea lui Dumnezeu care invită la apartenența întregii ființe Sieși. Pe de o parte trebuie să admitem chemarea din partea lui Dumnezeu, care oferă darul apartenenței totale Sieși, prin profesarea sfaturilor evanghelice; pe de altă parte este indispensabilă colaborarea omului cu o aderare liberă la planul lui Dumnezeu, din moment ce chemarea la a profesa sfaturile evanghelice, nu se situează simplu în orânduirea vieții creștine ci într-un drum special.

Se poate spune așadar că, consacrarea este înainte de toate o chemare din partea lui Dumnezeu, însă se realizează când omul oferă propriul său răspuns, aderând la planul Său și asumând profesarea sfaturilor evanghelice ca un angajament al întregii sale vieți. Profesarea sfaturilor evanghelice constituie o adevărată consacrare distinctă de cea baptismală, pentru că se tratează de o vocație specială prin care Dumnezeu cheamă omul să-i aparțină lui în mod total, printr-un nou titlu; așadar, nu se poate reduce consacrarea la o simplă inițiativă a omului ca răspuns baptismal. O astfel de consacrare, pe de altă parte, nu poate fi pe același plan cu cea baptismală, fie pentru faptul că nu se bazează pe un sacrament, fie pentru faptul că presupune deja consacrarea baptismală și este plinătatea acesteia.

Trebuie să precizăm apoi că în Cod apar pe lângă expresia: viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, și cele de Institut de viață consacrată, viață religioasă, Institut religios și Societate. Prin aceste expresii diferite, Codul vrea să sublinieze înainte de toate elementele valabile indispensabile pentru a caracteriza viața consacrată dintr-un punct de vedere teologic, apoi să sublinieze diferitele forme istorice, juridice și instituționale prin care o astfel de consacrare se exprimă și este recunoscută și aprobată de Biserică. Institutele de viață consacrată sunt astfel forme concrete istorice, instituționale pe care disciplina juridică a Bisericii le aprobă, le recunoaște și își însușește viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice. Acestea sunt în mod sigur Institute de viață consacrată. Totuși viața consacrată nu este absorbită de Institutele de viață consacrată; urmărind Codul, trebuie să definim elementele caracteristice vieții consacrate și Institutelor de viață consacrată.

1.1.2 Viața consacrată – o trăire pentru Dumnezeu

și în raport cu Dumnezeu

Codul rezumă întreaga învățătură a Conciliului Vatican II și a pontifilor conform tradiției seculare a Bisericii cu privire la viața consacrată. Rămânând în aceeași optică a Conciliului și a pontifilor afirmă:

Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice este o formă stabilă de viață în care credincioșii, urmându-l pe Cristos mai îndeaproape sub acțiunea Duhului Sfânt se consacră cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, pentru ca închinați cu un titlu nou și deosebit cinstirii Sale, edificării Bisericii și mântuirii sufletelor, să dobândească desăvârșirea dragostei în slujba Împărăției lui Dumnezeu și, deveniți în Biserică un semn luminos, să prevestească gloria cerească.

Putem observa cu ușurință densitatea și bogăția doctrinară a acestui canon în care este cuprinsă substanța vieții consacrate. Esențialul vieții consacrate este dăruirea totală lui Dumnezeu, dăruire voită de Dumnezeu și acceptată de credincios, care tocmai pentru faptul că dorește să-i aparțină în mod total și exclusiv lui Dumnezeu, alege angajamentul și practicarea sfaturilor evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare. În mod concret alege o formă de viață care să fie reprezentarea practică a acestei voințe. Radicalismul evanghelic al dăruirii cerute de Dumnezeu s-a exprimat în diferite moduri de-a lungul secolelor până a se concretiza în profesarea celor trei sfaturi clasice.

Sfaturile evanghelice, mai mult decât o cauză, sunt urmarea sau exigența consacrării realizate de Dumnezeu odată cu alegerea persoanei. Persoana o primește și răspunde prin intermediul profesiunii primită și făcută proprie Bisericii care-i conferă o stare juridică particulară de consacrare în fața lui Dumnezeu și a Bisericii însăși. Profesarea sfaturilor evanghelice comportă chiar și în fața Bisericii urmarea radicală a lui Cristos după cum reiese din Evanghelie. Cele trei sfaturi sunt semnul cel mai clar al apartenenței totale lui Dumnezeu; de aceea constituie un titlu nou, conducând la observarea tuturor sfaturilor conținute în ele, după caracterul fiecărui institut. În mod radical consacrarea nu este lucrarea celor trei sfaturi, ci consacrarea este cea care duce la profesarea lor. Chiar și la originea istorică a acestei forme de viață stă consacrarea ce s-a concretizat apoi în diferite forme, până ce s-a finalizat în trilogia: castitate, sărăcie și ascultare. S-ar putea spune că în mod spiritual este chemarea lui Dumnezeu care consacră, iar juridic și eclezial este profesiunea religioasă care consacră.

Viața consacrată este așadar, o formă stabilă de viață constituită din consacrarea față de Dumnezeu prin sfaturile evanghelice. Religiosul este credinciosul care se dăruiește total lui Dumnezeu pentru a trăi exclusiv pentru El. Viața sa este slujirea și slăvirea lui Dumnezeu, întrucât este El cel iubit mai presus de toate cu o iubire neîmpărțită. Aceasta este nota constitutivă și distinctivă, nucleul central al vieții consacrate. Dăruirea de sine lui Dumnezeu este totală și ireversibilă. Consacrarea este necondiționată și absolută, este principiul identității Religiosului și inima activității sale, devenind prima formă de evanghelizarea întrucât este mărturia Dumnezeului revelat de Cristos în Duhul Sfânt și a iubirii sale.

În Institutele de viață consacrată a da mărturie despre Dumnezeu prin consacrare, este nota prioritară în fața oricărei alte forme de evanghelizare și constituie nota specifică. Acest lucru este valabil și pentru Institutele înființate cu scopul altor activități apostolice. În acest sens viața consacrată este prețuită de Biserică mai mult pentru ceea ce ea este, decât pentru ceea ce ea face.

Apartenența comportă o relație de slujire în raporturile cu Dumnezeu. Religiosul dă mărturia privilegiată a unei căutări constante a lui Dumnezeu, a unei iubiri unice și neîmpărțite pentru Cristos și a unei dăruiri totale pentru creșterea Împărăției sale. Religiosul există și trăiește în mod exclusiv și imediat pentru Dumnezeu și pentru slujirea Lui.

Aspectul teocentric al vieții religioase este exprimat într-un mod minunat. Religiosul caută să trăiască pe deplin condiția sa, în dimensiunea verticală ce îl leagă de Tatăl, de Fiul și de Duhul Sfânt. Apartenența la Dumnezeu îl pune la dispoziția sa totală. Acest lucru cere dezlipirea totală de sine și de alții, lipsa intereselor personale, pentru a și le însuși pe cele al lui Dumnezeu. Religiosul trebuie să se îndrepte spre alții cu mintea și inima lui Dumnezeu. O astfel de apartenență realizează într-un oarecare mod introducerea în misterul unității lui Dumnezeu: «Eu și Tatăl una suntem» (In 17,22). Pentru a actualiza această unitate este necesar a fi în mod total al lui Dumnezeu, conform radicalismului evanghelic. Acest raport particular de apartenență la Dumnezeu este izvor de unitate cu fiii lui Dumnezeu, duce la o viață comunitară cu cei care împărtășesc aceeași carismă și-i face conștienți pe majoritatea cu privire la legătura de fraternitate ce-e unește pe oameni. Chemarea universală la sfințenie nu permite sustragerea vreunui lucru de la Dumnezeu, reținându-l pentru sine sau preferându-l mai mult decât pe Dumnezeu nici chiar pentru moment. Totul trebuie să fie atribuit lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate. Atribuirea persoanelor și lucrurilor lui Dumnezeu, poate avea loc în diferite forme, rămânând valabil principiul conform căruia Dumnezeu nu se poate prezenta ca un concurent ce se mulțumește numai cu o parte. Domnul cere consacratului să-i fie unicul tovarăș de viață, unica Bogăție, Stăpânul absolut până ce în El vor fi toți iubiți fără preferințe.

Credinciosul consacrat lui Dumnezeu este pus în slujba Sa pentru a fi în slujba tuturor. Darurile sunt rezervate lui Dumnezeu. Dacă inițiativa este primită, prin impulsul harului, Dumnezeu va comunica celui ce i s-a dăruit, paternitatea și iubirea Sa universală, daruri ce se vor revărsa asupra oamenilor, ca expresie a iubirii divine. Noul titlu de apartenență este dat de alegerea făcută având motivația iubirii, prin care credinciosul ancorează inima și viața sa în Dumnezeu, fără a recurge la creaturi ca mediații, pentru a urca la Dumnezeu. Această alegere se exprimă prin profesiunea sfaturilor evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare.

1.1.3 Consacrarea religioasă și consacrarea baptismală

Tradiția catolică consideră consacrarea religioasă drept tipică, întrucât exprimă în mod explicit și pe deplin angajamentul baptismal. Această consacrarea proprie profesiunii religioase nu este ontologică, ca aceea conferită de sacramentele ce imprimă caracterul neșters, ce își găsește rădăcinile sale în consacrarea baptismală, mai mult, este rodul cel mai prețios al unei consacrări mature, la care nu sunt chemați toți credincioșii. Consacrarea religioasă este prelungirea celei de la Botez nefiind de natură diferită de cea a vieții creștine, dar este continuarea și înflorirea ei.

Diferența dintre viața creștină și viața consacrată constă în faptul că aceasta din urmă trece, prin profesiunea sfaturilor evanghelice, dincolo de simpla observare a poruncilor, înălțând și intensificând viața creștină. Viața consacrată, prin sfaturile evanghelice primite de bună voie după chemarea personală a fiecăruia, contribuie la purificare inimii și la libertatea spirituală, stimulând iubirea. Viața consacrată fiind în relație cu Dumnezeu, fermentează întreaga viață, apropiind pe cel consacrat de alegerea făcută de Isus și de Maica Sa, Fecioara Maria. Totuși, acest lucru nu implică o subestimare a celorlalte forme de viață creștină, ci vrea să sublinieze starea particulară a aceluia care a ales slujirea directă și imediată a lui Dumnezeu, observând într-un mod mai radical dezlipirea de bunurile pământești și de tot ceea ce nu este în raport imediat cu Dumnezeu.

Viața creștină și viața consacrată coincid în originea lor care este Botezul, și în scopul lor care nu este altul decât perfecțiunea dragostei. Ele diferă totuși prin mijloacele alese pentru perfecționarea dragostei. Viața creștină se oprește la porunci, deși nu neglijează sfaturile evanghelice; viața consacrată într-o perspectivă escatologică, se angajează să trăiască sfaturile evanghelice, până ce harul baptismal se aseamănă cu o mai mare plinătate, cu Isus Cristos. Conciliul Vatican II a evitat confruntările dintre diferitele stări ale membrilor Bisericii. Însă pentru a explica titlul nou și special care caracterizează consacrarea religioasă, a recurs al comparații: «consacrare mai profundă», «imitarea mai îndeaproape a lui Cristos, conformarea cu Isus» etc. Aceste comparații nu caracterizează gradul de iubire ajuns sau gradul de perfecțiune dobândită, ci darul oferit de Dumnezeu și implicit angajamentul celui care-l primește. Lipsa consacrării religioase în persoanele care nu sunt chemate, nu denotă imperfecțiunea sau lipsa de generozitate; dimpotrivă laicul poate ajunge al o perfecțiune deosebită, așa cum au ajuns atâția sfinți care au trăit în lumea seculară. Chiar dacă mulți afirmă că numai consacrații sunt chemați la sfințenie sau la perfecțiune, Conciliul ne spune clar că toți sunt chemați la sfințenie.

Acțiunea Bisericii conferă religioșilor un caracter sacru și în organismul social al Bisericii însăși, prin care consacrarea religioasă, dincolo de conținutul teologic produce un caracter juridic, ce atribuie atât religioșilor cât și credincioșilor o angajare particulară. Din acțiunea lui Dumnezeu și a Bisericii reiese și partea activă a persoanei care, primind chemare de la Dumnezeu și depunând voturile în mâinile reprezentatului Bisericii, înfăptuiește la rândul ei un act de consacrare.

1.1.4 Consacrarea orânduită sfințeniei și perfecțiunii dragostei

Consacrarea este orânduită în mod intim sfințeniei. Aceasta înseamnă că Dumnezeu îl separă pe cel consacrat de ceilalți pentru a i se comunica, așa cum a făcut cu poporul ales iar consacratul răspunde alegerii făcute de Dumnezeu pentru a intra într-un raporta particular cu El, sfințindu-i numele și participând la sfințenia Lui printr-o viață de iubire. Consacrarea comportă un proces constant și progresiv de adeziune la Dumnezeu, până la manifestarea deplină a carității, în cel consacrat, față de Dumnezeu și față de frați. Numai Dumnezeu este Sfânt; creatura este sfântă în mod relativ când participă la sfințenia lui Dumnezeu. Deoarece suntem părtași la natura divină (cfr. 2Pt 1,4), suntem astfel părtași și la sfințenia lui Dumnezeu, având harul sfințitor care se manifestă într-o singură acțiune: îndepărtarea de rău și adeziunea la voința lui Dumnezeu. Adeziunea la voința lui Dumnezeu se actualizează prin dragoste, care în profesarea sfaturilor evanghelice favorizează și promovează sfințenia.

Iubirea pentru Biserică l-a făcut pe Isus să se jertfească pentru ea. Cristos a voit Biserica «fără pată, sfântă și neprihănită» (cfr. Ef 5,25), a unit-o Sieși constituind-o Trupul său mistic. Trebuie să mergem spre Tatăl împărtășind sfințenia lui Cristos în Biserică, prin acțiunea Duhului Sfânt. Toți, păstori și credincioși, sunt chemați la sfințenie, fiecare după vocația proprie și starea sa proprie urmând planul lui Dumnezeu și îndeplinind voința Sa.

Consacrarea religioasă, care tinde la dezvoltarea abundentă a harului baptismal, conferă o caracteristică particulară vocației religiosului, constituindu-i un titlu nou și special, pentru a desemna viața sa ca o aspirație la perfecțiunea dragostei. Teologii au folosit acești termeni justificându-i realitatea, pentru a exprima obligația specială de a tinde la perfecțiune, ca efect al profesiunii religioase. Can. 598 §2, invită membrii Institutelor de viață consacrată, nu numai să observe cu fidelitate și în întregime sfaturile evanghelice, dar și să-și călăuzească viața conform dreptului propriu al Institutului, tinzând astfel la desăvârșirea stării proprii.

Expresia «stare de perfecțiune» poate crea și neînțelegeri. Pe de o parte se poate crede că religioșii au ajuns deja la perfecțiune, iar pe de altă parte se poate crede că numai consacrații sunt chemați la sfințenie. De aceea Conciliul se abține de a numi viața consacrată ca stare de perfecțiune, deși folosește termenul de perfecțiune a dragostei. Așadar gândirea conciliară rămâne aceeași, și anume: viața consacrată constă în mod esențial în tinderea spre dragostea perfectă prin practicarea sfaturilor evanghelice.

Expresia «părtași ai naturii divine» dobândește o valoare particulară dacă se îndreaptă spre cel ce-l urmează pe Cristos în castitate, sărăcie și ascultare. Eliberarea de raporturile, fie ele și legitime, cu creaturile, facilitează intimitatea familiară cu cele trei Persoane divine. Din intimitatea cu Dumnezeu, izvorăște iubirea pentru aproapele, pentru mântuirea lumii și edificarea Bisericii. Toate acestea arată datoria consacratului de a excela în propria vocație pentru o sfințenie mai îmbelșugată a Bisericii. În viața Bisericii religioșii au o importanță deosebită mai mult pentru ceea ce sunt, decât pentru ceea ce fac. Viitorul vieții consacrate este garantat de descoperirea sensului și a exigențelor consacrării: a fi, mai presus decât a face. Consacrarea este forma unui nou mod de a fi, care-și găsește orientarea și expresia sa în exigențele noi ale lumii și ale Bisericii, într-un context concret al unui moment determinant al istoriei.

1.2 Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice

1.2.1 Fundamentul teologic

Pentru a indica elementele constitutive ale vieții consacrate prin profesarea sfaturilor evanghelice, același §1 al can. 573, ne spune înainte de toate că viața consacrată este un mod stabil de viață. Dacă prin profesarea sfaturilor evanghelice este consacrată viața, toată ființa este cuprinsă și întrepătrunsă în spațiu și în timp, nu se poate vorbi de o profesiune temporară, «ad experimentum», pentru un arc limitat de timp, în așteptarea unei alegeri definitive a propriei vieți. Viața consacrată întrucât îmbrățișează toată fiind și pentru totdeauna, cuprinde astfel și viitorul. De aici rezultă necesitatea ca ea să fie un «mod stabil de viață» prin care se exprimă totala consacrare lui Dumnezeu. Acest mod stabil de viață este caracterizat de profesarea sfaturilor evanghelice.

Consacrarea, întrucât este o vocație specială prin care Dumnezeu cheamă pe unii credincioși să-i aparțină, prin forma de viață, proprie Fiului Său, Isus Cristos, are drept persoană de întâlnire pe Dumnezeu însuși. Textul canonului subliniază acest lucru: «se consacră cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate». Nu există o adevărată consacrare dacă nu se încheie cu Dumnezeu; chemarea lui Dumnezeu are întotdeauna ca primă mișcare necesară apropierea față de om, pentru a-i comunica ceva despre sine, viața sa, prietenia sa. Misiunea este a doua mișcare. Dumnezeu cheamă la sine și apoi trimite. Profesarea sfaturilor evanghelice are o semnificație religioasă proprie, deoarece este întâlnirea personală de prietenie cu Dumnezeu. Consacrarea există așadar, în sensul ei adevărat numai în raport cu Dumnezeu. Când se folosește termenul consacrare pentru a indica alte forme de dăruire care au ca drept scop lucruri sau persoane, semnificația sa este derivată și de multe ori chiar improprie.

Consacrarea la Dumnezeu, are o formă specifică diferită de cea la care este ținut fiecare botezat. Este consacrarea care se realizează prin profesarea sfaturilor evanghelice, ca formă stabilă și totală de viață. Canonul nu explică care sunt în concret sfaturile evanghelice asumate ca formă de viață. Această specificare va veni odată cu intervențiile ulterioare a Bisericii, în mod particular în ceea ce privește recunoașterea și aprobarea din partea autorității competente. Legislatorul vrea să arate numai elementele esențiale constitutive, dintr-un punct de vedere teologic, al consacrării și nu în ultimul rând disponibilitatea față de Dumnezeu, pentru a-i aparține în mod total.

Așadar, mai mult decât a indica fiecare sfat evanghelic în parte, este necesar să se exprime totala apartenență la Dumnezeu. Cine consacră este Dumnezeu. Consacrarea trebuie să consiste astfel în apartenența totală la Dumnezeu. Profesarea sfaturilor evanghelice, semnifică, exprimă și cauzează consacrarea în măsura în care duce persoane la apartenența totală față de Dumnezeu, în forma de viață care a fost a Domnului nostru Isus Cristos.

O astfel de viață se modelează după o persoană concretă. Este forma de viață a lui Isus Cristos, a Mamei sale și a ucenicilor săi. Ea constă într-o urmare a lui Cristos mai de aproape. El de fapt a trăit sărac, cast și ascultător, exprimând astfel dependența și apartenența la Tată. Pentru aceasta viața consacrată este numită «sequela Christi» (urmarea lui Cristos). prin profesarea sfaturilor evanghelice. În această urmare, putem vedea și semnificația cea mai profundă a consacrării prin profesarea sfaturilor evanghelice. Dacă ne întrebăm care este rațiunea profundă a formei divine a lui Cristos, este necesar să reflectăm asupra misterului persoanei sale în sânul Sfintei Treimi. Persoana lui Isus este Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu. În misterul Sfintei Treimi El se distinge de Tatăl întrucât este Fiul, veșnic generat de El. Intrând în lume el se prezintă ca Fiul unul născut, în slujirea Tatălui; forma sa de viață, chiar și umană evidențiază realitatea sa filială. El depinde mereu și întru totul de Tatăl: de aceea este sărac, ascultător și cast. În El, Fiul unul-născut al Tatălui, fiecare om a devenit fiu, pentru că participă din însăși viața sa. Viața filială a fost deja comunicată fiecărui om, însă numai ca germen, în așteptarea deplinei manifestări. Lumea însăși este în așteptarea deplinei manifestări a fiilor lui Dumnezeu. Realitatea ultimă, definitivă, finală, este aceea filială. Profesarea sfaturilor evanghelice inserându-se în forma de viață a lui Isus, găsește sensul său ca și întreaga viață a lui Isus, în dimensiunea filială.

Cine ne face fii în Fiul este Duhul Sfânt; este acțiunea Duhului aceea care împinge credinciosul să asculte de chemarea Tatălui la totala apartenență la El, prin profesarea sfaturilor evanghelice, în forma de viață a lui Isus Cristos. Duhul Sfânt răspândit în inimile noastre este Duhul lui Cristos, care ne face să ne adresăm lui Dumnezeu, recunoscându-l ca Tatăl lui Cristos și deci și al nostru. Același Duh care l-a mișcat pe Isus, mișcă și pe discipolul său, integrându-l în dialogul de iubire al veșnicei Treimi.

Consacrarea, prin profesarea sfaturilor evanghelice este pe de o parte în aceeași linie cu realitatea baptismală, iar pe de altă parte se diferențiază. Este pe aceea și linie cu Botezul, deoarece deja în virtutea Botezului omul aparține total la Dumnezeu și îi este consacrat. Se diferențiază întrucât se tratează de un nou și special titlu de apartenență. Noul titlu este profesiunea sfaturilor evanghelice. Este un titlu special, deoarece nu toți sunt chemați la profesarea sfaturilor evanghelice dar numai aceia care au primit o vocație specială. Totuși atât consacrarea baptismală cât și cea prin profesarea sfaturilor evanghelice conduc la același scop: perfecțiunea dragostei și plinătatea sfințeniei. Sunt căi diferite pentru a ajunge la același țel. Conciliul însă, evidențiază semnificația pozitivă a profesării sfaturilor evanghelice pentru a ajunge pe culmea sfințeniei. Aceeași este și semnificația consacrării: cinstirea lui Dumnezeu, edificarea Bisericii și mântuirea sufletelor.

Consacrarea are și o semnificație profetică, de semn ce anunță realitatea ultimă și definitivă. Cei care profesează sfaturile evanghelice sunt astfel în Biserică semne luminoase ce prevestesc gloria cerească. Dimensiunea profetică este însă numai un semn, o manifestare, deoarece natura adevărată a consacrării se găsește în realitatea, în dimensiunea filială a formei de viață a lui Isus. Mai mult, persoanele consacrate sunt un «semn luminos» ce prevestesc gloria cerească tocmai pentru faptul că proclamă cu starea lor de viață că Dumnezeu este «totul» existenței lor și că ei trăiesc deja în realitatea spre care întreaga Biserică se îndreaptă. Astfel, religioșii sunt martorii excepționali ai transcendenței iubirii lui Dumnezeu.

1 2.2 Fundamentul canonic

Această formă de a trăi în Institutele de viață consacrată, înființate în mod canonic de către autoritatea competentă a Bisericii, este îmbrățișată în mod liber de către credincioșii care, prin voturi sau alte legăminte sacre prescrise de legile proprii ale Institutelor, profesează sfaturile evanghelice ale castității, sărăciei și ascultării și, prin dragostea la care acestea conduc, se unesc în mod special cu Biserica și misterul ei.

Realitatea comună tuturor formelor existente de viață consacrată este starea de viață specială, caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice. Canonul afirmă că, îmbrățișează liber această stare de viață credincioșii care, prin voturile sau alte legăminte sacre, după legile și Constituțiunile proprii ale Institutelor, profesează observarea sfaturilor evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare. Realitatea concretă teologică și spirituală a acestei stări constă în presupunerea recunoașterii din partea autorității competente a Bisericii. Dacă lipsește profesarea sfaturilor evanghelice, sau cel puțin al unui jurământ sacru, nu se poate vorbi de stare de viață consacrată.

Constituția Lumen Gentium afirmă că Biserica prin aprobarea dată ridică profesiunea religioasă la demnitatea de statut canonic. Statut canonic în sens redus înseamnă că starea religioasă constituie una dintre categoriile fundamentale în care se împart membrii Bisericii, pentru care există o legislație proprie. Consacrarea, odată cu profesarea voturilor, îi pune pe credincioșii care primesc această chemare într-un statut propriu, ce este legat de viața și sfințenia Bisericii. Până acum nu s-a afirmat faptul că cei consacrați ar constitui o a treia categorie juridică care în structura Bisericii să-i separe de clerici sau laici. Se pune o întrebare: cei consacrați constituie un statut canonic particular între clerici sau între laici? Conciliul explică natura vieții consacrate când spune că ea nu este intermediară între starea laicală și acea clericală sau ierarhică, ci este formată din membrii care fac parte din ambele stări, iar ei în viața Bisericii se bucură de un dar particular. Criteriul care stă la baza acestei stări speciale, este de natură diferită de cel care stă la baza distincției dintre starea clericală și cea laicală. Pentru aceste stări criteriul distinctiv este dat de funcția diferită în corpul eclezial; însă pentru starea de consacrare criteriul distinctiv este dat de modul de a fi sau de a trăi vocația universală de sfințenie a Bisericii. Viața consacrată este necesară Bisericii, deoarece fără ea Biserica ar fi incompletă, nerealizată și nedezvoltată. Specificul stării de consacrare este susținut de două aspecte: unul teologic, altul juridic, constituit de poziția consacraților în structura Bisericii. Această poziție are configurație particulară, realizând o categorie cel puțin juridic distinctă de cea a laicilor și a clericilor.

Profesiunea religioasă comportă o stabilitate sigură în modul de a trăi viața consacrată, astfel încât sfaturile evanghelice sunt centrul de susținere, programa și preocuparea constantă. Deja din primele veacuri ale Bisericii apare profesiunea unui gen de viață evanghelică ce implica voința, din partea celui care îmbrățișează această viață, de a persevera cu fermitate. În continuare se simte nevoia de a exprima această voință în mod tacit sau explicit, obligându-se la practicarea sfaturilor evanghelice, ce devine astfel o stare morală și apoi juridică fondată pe angajarea asumată.

Atât Conciliul cât și Codul, exprimând consensul tradiției seculare, dintre numeroasele sfaturi ale lui Isus din Evanghelie, deosebesc trei sfaturi constitutive, ale unei forme specifice de viață fondate pe o relație particulară cu Dumnezeu. Acestea trei sunt: castitatea, sărăcia și ascultarea (cfr. cann. 599-601). Întrucât aceste trei sfaturi sunt obiectul unei acceptări libere, angajează persoana, constituind o dăruirea a întregii vieți în mod deplin lui Dumnezeu, după exemplul Domnului.

Toți cei care sunt chemați de Dumnezeu la urmarea sfaturilor evanghelice și se angajează cu fidelitate la aceasta prin profesiune se dedică în mod deosebit Domnului urmându-L pe Cristos, care feciorelnic și sărac, i-a mântuit și sfințit pe oameni prin ascultarea Sa până la moartea pe cruce. De aceea cu cât e mai ferventă unirea lor cu Cristos prin a ceastă dăruire de sine, care cuprinde viața întreagă, cu atât este mai bogată viața Bisericii și este mai rodnic apostolatul ei.

Trilogia sfaturilor evanghelice tradiționale recapitulează și exprimă dorința arzătoare după dragostea deplină și asemănarea cât mai fidelă cu Domnul. Viața consacrată nu ar fi completă dacă nu ar implica practicarea sfaturilor evanghelice. Acestor trei sfaturi li se pot adăuga altele; astfel multe Institute au pe lângă cele trei sfaturi, un al patrulea vot cum ar fi: asistența bolnavilor, ascultarea față de Sfântul Părinte, educarea tineretului, etc., ce are menirea de a fi o completare a acelui apostolat, pentru care un Institut a luat naștere. Conciliul afirmă că Biserica se bucură să afle în sânul ei bărbați și femei care se supun altora, pentru Dumnezeu dincolo de exigențele poruncilor. Subliniază astfel natura sfaturilor care este valabilă atât pentru ascultare cât și pentru celelalte două sfaturi. A merge dincolo de poruncă, înseamnă iubire sau dorința de desăvârșire în iubirea lui Dumnezeu, imitându-l pe Cristos. Natura însăși a sfatului, dar ce nu este oferit tuturor, ne spune că invitația la practicarea sfaturilor evanghelice nu este adresată în mod personal fiecăruia, fie cleric, fie laic, ci numai celui care a fost ales.

Există vreo diferență între calea poruncilor, comună tuturor credincioșilor, și calea sfaturilor evanghelice, încât să ne facă să ne gândim la superioritatea profesării sfaturilor evanghelice față de celelalte stări de viață? Toate vocațiile au un loc de neînlocuit în planul divin. Fiecare trebuie să se sfințească în starea la care a fost chemat personal. Totuși este adevărat că o stea diferă de o altă stea în strălucire. Profesarea sfaturilor evanghelice este o mărturie de credință mai eficace decât altele, deoarece exprimă mult mai clar atitudinea de iubire pentru Domnul. Nu putem spune însă, că acela care practică sfaturile evanghelice, îl iubește mai mult pe Dumnezeu decât cel care a îmbrățișat viața conjugală. Dragostea se măsoară nu numai cu harul primit de la Dumnezeu, ci și cu răspunsul dat harului. A profesa sfaturile evanghelice, nu înseamnă a și ajunge la desăvârșirea dragostei.

Elementul substanțial al vieții consacrate este angajamentul ce comportă practicarea sfaturilor evanghelice, de unde rezultă și forța de a reprezenta unirea existentă dintre Cristos și Biserica Sa. Angajamentul conferă stabilitate voinței, fără a-i lua nimic din libertatea și spontaneitatea sa. Obligația este efectul alegerii personale; așadar este afirmarea libertății și întărirea ei, nicidecum negarea ei. Izvorul acestei obligații sunt voturile sau alte legăminte sacre asimilate voturilor. Teologia, istoria și chiar practica actuală, oferă o varietate de moduri, prin intermediul cărora credinciosul se poate angaja în fața lui Dumnezeu, după cum se poate vedea în Institutele seculare, în unele Societăți de Viață Apostolică și în consacrarea fecioarelor.

Nu este ușor să se observe diferența teologică dintre un legământ sau altul, în special dintre vot și legământ; însă mai mult decât terminologia ceea ce contează este realitatea în sine, este acel legământ sacru care este motivat de voința de a se dărui lui Dumnezeu și are ca efect separarea persoanei de alte scopuri pentru a le rezerva lui Dumnezeu. Legământul celibatului este sacru dacă este însușit pentru Împărăția cerurilor și nu pentru motivații umane. Astăzi este cerută profesarea sfaturilor prin voturi sau alte legăminte sacre, ca element constitutiv al fiecărui Institut de viață consacrată (cfr. can. 573 §2).

Pentru starea de viață consacrată se cere ca legământul să fie sacru asemănător voturilor. Va fi astfel când este însușit pentru Împărăția cerurilor. Istoria și practica ne spun că forma sau natura legământului pot varia. Astăzi pentru religioși este necesar jurământul voturilor (cfr. can. 607 §2). În ceea ce privește stabilitatea sau durata legământului, Conciliul nu determină nimic, însă cere implicit o stabilitate care să constituie o stare de viață. Codul din 1917 afirma reînnoirea voturilor temporare la expirarea timpului (cfr. can. 488 §1). Noul Cod menține această formulare (cfr. 607 §2).

O consacrare adevărată nu trebuie să aibă limită de timp. Voturile dinaintea profesiunii perpetue (cfr. cann. 655, 658 §2) sunt reînnoite la expirarea timpului (cfr. can 607 §2), comportă o atitudine și o voință cel puțin implicită de a continua drumul început, excepție cazurile când nu se verifică autenticitatea chemării la viața consacrată. Astfel voturile temporare au un oarecare caracter perpetuu, fondat nu pe un angajament juridic și moral, ci pe fidelitatea iubirii făgăduită în momentul pronunțării lor.

Angajarea prin voturi este în strânsă legătură cu Dumnezeu și în baza virtuții religiei, prin care profesiunea asumă natura unui act religios asemănător jertfei care este actul suprem al religiei. Codul definește votul ca: «Făgăduință deliberată și liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil și superior, împlinit pe temeiul virtuții religiei».

Puterea legământului provine din virtutea religiei. Conținutul este o făgăduință; modalitatea: deliberată, adică conștiincioasă și liberă; obiectul votului este un bun posibil și superior; scopul votului este Dumnezeu. De fapt, acest legământ face din propria viață o continuă profesiune de credință în Dumnezeu, în a cărei slujire este consacrată întreaga viață. «Prin profesiunea ascultării, religioșii îi oferă lui Dumnezeu dăruirea deplină a voinței proprii ca jertfire de sine».

Votul așadar, asigură profesiunii sfaturilor evanghelice stabilitatea necesară, îi dă sensul religios transformând-o într-o liturgie trăită. Vătămarea profesiunii este din natura sa o lipsă contra virtuții religiei.

1. 2. 3 Caracterul public al voturilor

Profesiunea religioasă necesită caracterul public al voturilor (cfr. can. 607 §2). Acest lucru este afirmat clar și de Conciliu: «Biserica însăși, cu autoritatea încredințată ei de Dumnezeu, primește voturile celor care fac profesiunea, le mijlocește de la Dumnezeu prin rugăciunea ei publică, ajutoare și har, îi încredințează lui Dumnezeu și le oferă binecuvântarea spirituală, asociind ofranda lor cu jertfa euharistică».

Caracterul public al voturilor constă așadar, în intervenția Bisericii care le primește, le însușește, asociindu-le jertfei euharistice. În profesiune nu este numai cel care profesează sfaturile evanghelice, însă este și Biserica care prezintă dăruirea religiosului, o consacră și într-un oarecare mod se oferă pe sine în persoana neo-religiosului într-o jertfă unică cu cea a lui Isus.

Caracterul public al voturilor religioase este unit cu cel al vieții religioase, fiind în mod intim legat de contextul teologic, liturgic și eclezial al stării religioase. Can. 1192, §1 afirmă că votul este public, dacă este acceptat de superiorul legitim, în numele Bisericii. Fundamentul caracterului public al votului nu-l constituie ritul și modalitățile externe prin care se emite votul, ci recunoașterea și deci, efectele juridice atribuite votului și angajamentelor inerente lui, în sânul Bisericii, societatea spirituală și juridică.

Conform aceluiași canon 1192, §1, orice vot este public dacă este primit în numele Bisericii de superiorul legitim. Sunt însă și alte voturi și legăminte aprobate și reglementate de Biserică, cu efecte determinate în sânul structurilor ecleziale, și emise prin modalități stabilite de Biserică; și acestea trebuie să se numească voturi publice. Astfel sunt voturile emise în Institutele seculare, cele ale altor forme de viață consacrată, sau propunerea cu privire la castitate ale fecioarelor consacrate. Can. 207, §2 menționează că voturile sau alte legăminte sacre recunoscute și aprobate de Biserică nu trebuie să se numească private. Dintre voturile publice se disting cele ale religioșilor adică cele emise într-un Institut religios, și cele emise într-un alt Institut de viață consacrată (cfr. can. 371 §1).

Noul Cod, prin can. 1193, §2 menține distincția dintre votul solemn – cel pe care Biserica îl recunoaște ca atare – și cel simplu. Acest lucru poate avea importanță pentru Dreptul propriu, prin care Institutele pot menține acest calificativ al voturilor și să le atribuie efecte speciale. În Dreptul universal pentru Institutele de viață consacrată însă, distincția nu mai are nici o relevanță, deoarece voturile solemne ca atare nu au efecte juridice particulare. Astfel, în Dreptul comun încetează distincția dintre Ordine și Congregații religioase sau Institute cu voturi simple. Ordinele și Congregațiile sunt desemnate ca fiind Institute religioase ce se bucură de o stare juridică identică.

1.3. Conținutul sfaturilor evanghelice

1.3.1 Sfatul evanghelic al castității

În baza can. 573, §2, statutul canonic al Institutului de viață consacrată cere ca toți membrii ce-și însușesc acest statut să profeseze cel puțin trei sfaturi evanghelice: castitate, sărăcie și ascultare, prin jurământul sacru. Codul, deși precizează că statutul fundamental al oricărui Institut trebuie să conțină și norme fundamentale cu privire la jurământul sacru (cfr. can. 587, §1) încredințează Constituțiunilor determinarea modului privitor la observarea celor trei sfaturi. Este indispensabil, totuși ca profesiunea să aibă loc prin jurământul sacru, deoarece este vorba de o consacrare făcută de Dumnezeu și lui Dumnezeu, este vorba de viața consacrată.

Codul, prin cann. 599-601, descrie pentru prima dată în legislație conținutul însuși al sfaturilor evanghelice. Ordinea sfaturilor este diferită de cea a vechiului Cod, însă este aceeași a Conciliului. În ordinea actuală pot fi valide două motivații: una de ordin istoric, iar alta de ordin spiritual. De fapt primele manifestări ale vieții consacrate în Biserică au apărut cu caracteristica vieții celibatare. O rațiune de ordin spiritual poate fi observată în doctrina spirituală. Citim în Lumen Gentium:

Sfințenia Bisericii este, de asemenea, susținută în mod deosebit de multele sfaturi pe care Domnul, în Evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi. Între acestea strălucește mai ales prețiosul dar al harului divin pe care Tatăl îl dăruiește unora, de a se dedica mai ușor lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărțită, în feciorie sau în celibat.

Cu privire la sfatul evanghelic al castității și la întâietatea sa, pot fi înțelese cuvintele Papei Paul VI, când afirmă despre religioși că sunt mărturisitori excepționali ai transcendenței iubirii lui Cristos. Chiar dacă Biserica a dat această ordine, se lasă totuși la atitudinea fiecărui Institut să aleagă ordinea, în funcție de importanța votului specific fiecărui Institut.

Trebuie să mai precizăm că orice sfat evanghelic, considerat în exigențele sale, se identifică cu viața consacrată oferită în întregime lui Dumnezeu. Orice sfat evanghelic în dinamismul său implică și pe celelalte. Astfel castitatea trăită pe deplin este și sărăcie, și ascultare filială. În mod analog același discurs este valabil și pentru sărăcie și pentru ascultare. «Sfatul evanghelic al castității, asumat pentru Împărăția cerurilor, care este semn al vieții viitoare și izvor al unei rodnicii mai bogate într-o inimă neîmpărțită, comportă obligația perfectei stăpâniri în celibat».

Putem distinge cu ușurință din textul acestui canon elementele juridice și cele spirituale. Dintr-un punct de vedere juridic conținutul sfatului evanghelic al castității este exprimat de următoarele cuvinte ale canonului: «Sfatul evanghelic al castității comportă obligația perfectei stăpâniri de sine în celibat». Sunt două afirmații: stăpânirea perfectă și celibatul. Ele sunt împreună, pentru a se putea vorbi de sfat evanghelic. De fapt, celibatul singur este un fapt pur negativ ce indică că o persoană nu este căsătorită, însă nu spune nimic despre perfecta stăpânire de sine. Pe de altă parte, stăpânirea perfectă de sine de una singură poate subzista și în căsătorie, cum de altfel ne arată istoria. Pentru multe secole, celor ce îmbrățișau starea clericală, Biserica impunea obligația perfectei stăpâniri de sine, chiar și în căsătorie, în sensul că erau consacrați oameni căsătoriți care se angajau să trăiască în abstinență.

Celelalte cuvinte ale canonului ne ajută să definim conținutul votului din punct de vedere teologic spiritual. Este subliniat, înainte de toate, scopul pentru care se asumă castitatea. Nu este altul decât cel indicat de Domnul în Evanghelie, și anume: Împărăția cerurilor. Este erupția Împărăției lui Dumnezeu în lume în persoana Domnului nostru Isus Cristos care dă sens castității consacrate. Prezenta sa permite o unire specială, chiar sponsală cu El, înainte de manifestarea misterului lui Cristos. Prezența Împărăției este și anunțul realității ultime și definitive. Pentru Vechiul Testament căsătoria avea semnificația sa chiar și în faptul că prin intermediul ei se putea coopera la realizarea făgăduinței lui Dumnezeu de a trimite pe al Său Mesia și Mântuitor. În același timp căsătoria este semnul iubirii lui Dumnezeu față de poporul Său.

Odată ce Mirele a venit, căsătoria, într-un oarecare mod pierde semnificația sa în Noul Testament. Astfel, castitatea devine semnul vieții viitoare și al unei rodnicii mai bogate. Este semnul Împărăției, pentru că în Împărăție oamenii nu se mai căsătoresc nici nu vor mai fi căsătoriți. Căsătoria de fapt aparține realității acestei lumi și poartă în sine numai aspectele acestei lumi. Persoana care se consacră pentru Împărăție, se consacră lui Dumnezeu în castitate, anunțând oamenilor realitatea ultimă și definitivă: Împărăția deja inaugurată și în așteptarea realizării sale totale.

Consacrarea lui Dumnezeu este izvor de o bogată rodnicie. Venirea Domnului ne-a revelat o dublă generare: aceea a cărnii și a sângelui, care nu poate moșteni Împărăția lui Dumnezeu, și cea a Duhului, care este proprie Fiului lui Dumnezeu și tuturor celor care în El au fost regenerați la o viață nouă. Aceasta este adevărata generare care poartă în sine plinătatea vieții. Castitatea consacrată se inserează în această nouă generare în Duh și este rodnică, în virtutea rodniciei Bisericii, care este Mamă bogată în fii, pe care-i generează prin Duhul. O astfel de rodnicie în ordinea Duhului este fructul unificării persoanei în darul total imediat și exclusiv lui Dumnezeu. Aceasta se realizează numai într-o inimă neîmpărțită, conform doctrinei pauline.

1.3.2 Sfatul evanghelic al sărăciei

Sfatul evanghelic al sărăciei, ca imitare a lui Cristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, pe lângă viața săracă în realitate și în spirit, care trebuie trăită cu grijă, în sobrietate și să rămână străină de bogățiile pământești, comportă dependența și limitarea în folosirea și dispunerea de bunuri conform cu dreptul propriu al fiecărui Institut.

La fel ca la sfatul evanghelic al castității și la cel al sărăciei putem face distincția celor două aspecte: canonic și spiritual. Din punct de vedere juridic, sfatul evanghelic al sărăciei este cuprins în următoarele cuvinte ale canonului: «Sfatul evanghelic al sărăciei… comportă dependența și limitarea în folosirea și dispunerea de bunuri conform cu Dreptul propriu al fiecărui Institut». Așadar, două sunt elementele ce caracterizează sfatul sărăciei: dependența și limitarea. Cele două aspecte se integrează, se întrepătrund și se interpretează reciproc. Astfel se spune în mod negativ că sfatul evanghelic al sărăciei nu înseamnă în mod necesar renunțarea la a poseda bunuri. Acest lucru este obligatoriu pentru acei membrii ai Institutelor de viață consacrată care au voturile solemne. Dependența înseamnă, că acela care face profesiunea sărăciei se angajează pentru a nu se bucura de libertate în a dispune de bunuri chiar dacă îi sunt proprii.

Următorul element este limitarea în a folosi și a dispune de bunuri. Acest element dorește să însuflețească sărăcia. Dependența singură ar putea să pășească în acord cu o viață confortabilă ce derivă din comoditățile bunurilor temporare. Sărăcia însă, cere și o limitare, iar această limitare este dublă: în folosire și în dispunere. Folosirea privește dispoziția personală cu privire la bunuri. Dispoziția subliniază limitarea bunurilor față de alte persoane. Nu este ușor a determina câmpul dependenței și al limitării. Canonul trimite la Dreptul propriu al fiecărui Institut. De fapt câmpul sfatului evanghelic al sărăciei, atât în ceea ce privește dependența cât și limitarea variază de la un Institut la altul, și depinde, în același timp de diferiți factori cum ar fi: tradiția, spiritualitatea și scopul Institutului; însă și de situații culturale, ambientale, și istorice.

Elementele spirituale ale votului sunt subliniate și evidențiate de faptul că alegerea sărăciei își are sensul ei în imitarea lui Cristos care «fiind bogat s-a făcut sărac pentru noi» (cfr. 2Cor 8,9). Faptul că Cristos a fost și a trăit ca un sărac ne este atestat de Evanghelii. El însuși a ales această stare de viață și a îndreptățit-o. Totuși textul paulin la care canonul face referință ne invită să vedem sărăcia lui Cristos, într-un sens mult mai profund. Lui Cristos bogăția îi corespunde realității, naturii sale divine; El, Cuvântul Tatălui, înainte de Întruparea sa, preexista în splendoarea și în gloria divinității. Aceasta era bogăția pe care El a abandonat-o, când a asumat natura umană în misterul Întrupării (cfr. Fil 2,5-11). Intrând în lume, El a luat asupra sa sărăcia oricărui om, pentru a o răscumpăra și a o salva în interior. Alegerea sărăciei este alegerea condividerii și a comuniunii cu frații, în iubire. Oamenii trăiesc starea lor de sărăcie în contradicție și păcat. Această stare poate fi răscumpărată și salvată numai în iubire și în libertate. Aceasta este și sensul sărăciei persoanei consacrate.

Sfatul evanghelic al sărăciei comportă un stil de viață săracă de spirit și de fapt. Sărăcia de spirit aparține planului de viață al fiecărui creștin, după cum Isus a proclamat-o în discursul asupra fericirilor: «Fericiți cei săraci cu Duhul» (Mt 5,3). Însă dezlipirea interioară de bunuri comportă și o dezlipire efectivă, ca participare liberă la starea de sărăcie efectivă, în care oamenii investesc pentru a o putea salva. Acest lucru este subliniat și de Conciliu: «Religioșii, prin starea lor de viață, oferă o mărturie luminoasă și cu totul deosebită a faptului că lumea nu poate fi transfigurată și oferită lui Dumnezeu fără spiritul fericirilor».

Rezultă așadar că viața aceluia ce practică sfatul evanghelic al sărăciei trebuie să fie condusă într-o sobrietate deplină și bogățiile pământești trebuie să-i fie străine. Săracul trebuie să lucreze nu pentru a aduna bogății ci pentru a prevedea pentru sine și pentru frați, pentru a condivide, nu pentru a instaura o mentalitate a bunăstării și a lipirii de bunuri. Viața sa trebuie să fie mereu săracă în spirit și în fapt. Numai astfel este posibilă instaurarea unui stil de viață care poate fi tipic persoanelor consacrate și care trebuie să fie oglinda sărăciei profesate.

1.3.3 Sfatul evanghelic al ascultării

«Sfatul evanghelic al ascultării, asumat cu spirit de credință și de iubire în urmarea lui Cristos ascultător până la moarte, obligă la supunerea voinței față de Superiorii legitimi care, când poruncesc, conform constituțiilor, îl reprezintă pe Dumnezeu».

Cu privire la sfatul evanghelic al ascultării Codul vorbește în particular și în strânsă legătură cu argumentul despre autoritate în special față de religioși. Din punct de vedere juridic, sfatul ascultării: «obligă la supunerea voinței față de superiori, ca reprezentanți ai lui Dumnezeu, când poruncesc conform Constituțiilor». Fiecare Institut are un proiect de viață care-și trage originea de la Dumnezeu și a obținut aprobarea din partea Bisericii. Pentru realizarea acestui proiect, Institutul este structurat și organizat sub conducerea superiorilor, care au o putere de la Dumnezeu prin intermediul ministerului Bisericii (cfr. cann. 596; 618). Este o putere în slujba planului lui Dumnezeu pentru a conduce Institutul în fidelitatea față de darul primit de la Dumnezeu și să însoțească drumul de sfințire al tuturor membrilor (cfr. can 619). Regula supremă a persoanelor consacrate este urmare lui Cristos așa cum este prezentată în Evanghelii și exprimată în Constituții. Persoanele consacrate au, de aceea, obligația de a-și conforma propria viață după o astfel de regulă de viață, întrucât în ea este conținut proiectul Institutului, pe care fiecare se angajează să-l realizeze. În această linie se înțelege angajamentul ce-l comportă sfatul evanghelic al ascultării: a supune propria voință superiorilor, a trăi după proiectul evanghelic al Institutului aprobat de Biserică.

Superiorii sunt numiți reprezentanți ai lui Dumnezeu, întrucât prin supunerea la ceea ce ei comandă, se realizează proiectul lui Dumnezeu în Institut și implicit în fiecare membru în parte. Această premisă își are izvorul în Conciliu:

Religioșii să se supună, așadar, cu respect și umilință superiorilor lor, după normele Regulei și Constituțiilor, în spirit de credință și de iubire față de voința lui Dumnezeu, punându-și în îndeplinirea poruncilor și în realizarea îndatoririlor încredințate toate puterile minții și voinței și precum și darurile naturii și ale harului, știind că lucrează la zidirea Trupului lui Cristos, după planul lui Dumnezeu. Astfel, ascultarea religioasă, departe de a umbri demnitatea persoanei umane, o aduce la maturitate, sporind libertatea lor de fii ai lui Dumnezeu.

În acest sens trebuie înțeles un lucru. Nu înseamnă că voința superiorilor este mereu și în orice caz voința lui Dumnezeu. Dacă nu imposibil, este foarte dificil a proba acest lucru. Semnificația și sensul care există în document este următorul: Dumnezeu conduce prin intermediul superiorilor; este voința lui Dumnezeu ca să se asculte de ei, când poruncesc conform constituțiilor și, în mod evident, după legea divină. Superiorii din partea lor trebuie să caute continuu voința lui Dumnezeu pe care Dumnezeu o pune la dispoziția lor, în particular cu ajutorul fraților din comunitate. Expresia «când poruncesc după constituții», trebuie înțeleasă bine.

Sfera votului de ascultare este în legătură cu proiectul Institutului, delimitat de Constituții (Cfr. can. 587, §1). Superiorul nu poate trece peste această delimitare, fiindcă el însuși este legat de scopul și țelul Institutului. Constituțiile pot să determine și proceduri particulare pe care superiorii trebuie să le urmeze când intenționează să apeleze explicit și formal la votul ascultării, adăugând și eventuale sancțiuni. Dacă ele există, trebuie observate. Pot părea niște formalități, însă, în realitate sunt o invitație la prudență, ținând cont și de fragilitatea umană, și protejând drepturile membrilor, mai ales în materie gravă (nu este exclusă însăși demiterea din Institut).

Elementele spirituale care dau semnificație sfatului evanghelic de ascultare, sunt subliniate de cuvintele: «asumat cu spirit de credință și de iubire , în urmare lui Cristos ascultător până la moarte». Cu sfatul evanghelic al ascultării, persoana consacrată se inserează în drumul de ascultare față de Tatăl, prin mediațiile umane, cu toate riscurile ce le comportă. Dincolo de aceste mediații, există un plan de iubire al lui Dumnezeu. Acest plan de iubire se poate primi numai în credință. Numai în credință își găsește sensul sfatul evanghelic.

Planul Tatălui este mereu un plan de iubire, care cere un răspuns de iubire. Ascultarea evanghelică este însuflețită de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Iubirea își găsește iubirea supremă în darul vieții. Ascultarea în Isus a avut manifestarea supremă în jertfa crucii. Persoana consacrată cu votul ascultării își dăruiește propria viață, îmbrățișând până în profunzime proiectul Institutului, dăruindu-se acestui proiect fără nici o rezervă. Ascultarea evidențiază în mod particular, caracterul sacrifical al vieții consacrate. Credința este cea care primește eficiența unui astfel de sacrificiu tocmai atunci când, poate, ascultarea duce, dintr-un punct de vedere uman, la falimentul vieții. În realitate ea se inserează în planul lui Dumnezeu, care este un plan de viață. Este viața glorioasă care se naște din moarte pe cruce, din iubire.

Concluzie

Caracteristica și valoarea fundamentală a vieții consacrate, constă în faptul, că cel ce se obligă să observe sfaturile evanghelice se dăruiește total lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, să fie cu un titlu nou și special, destinat slujirii și slavei lui Dumnezeu. Viața consacrată în mod esențial este o consacrare lui Dumnezeu deja iubit, însă care se voiește a se iubi mereu mai mult. Consacrarea religioasă se diferențiază de cea baptismală, deoarece pe lângă primirea sacramentului Botezului, mai comportă și profesarea sfaturilor evanghelice, fiind văzută ca o consacrare, la fel ca și cea baptismală, menită să atingă sfințenia și perfecțiunea dragostei. Prin voturile făcute în mod public, religiosul vrea să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape, în castitate, sărăcie și ascultare. Această consacrare are ca și calitate tipică faptul că este totală, iar aceasta înseamnă că Dumnezeu nu numai că este pe primul loc, însă El este Unicul. Pentru aceasta se poate vorbi de iubire exclusivă, ceea ce este contrar iubirii preferențiale. Iubirea exclusivă este cea proprie religiosului, ce se manifestă prin profesarea sfaturilor evanghelice, într-un Institut de viață consacrată.

Capitolul II

STATUTUL VIEȚII CONSACRATE ÎN BISERICĂ

Premisă

În Biserică, toți credincioșii sunt chemați la sfințenie după cum afirmă și sfântul Paul: «Aceasta este voința lui Dumnezeu, sfințirea voastră» (1Tes 4,3). Sfințenia Bisericii se manifestă constant și trebuie să se manifeste în roadele harului pe care Duhul le produce în credincioși. Astfel sfințenia se exprimă în diferite forme, în credincioși, care în starea lor de viață tind spre sfințire, spre perfecțiunea dragostei, și-i edifică pe alții; într-un mod cu totul particular, se manifestă în practica sfaturilor evanghelice. Dacă toți credincioșii sunt chemați să trăiască în spiritul sfaturilor evanghelice, totuși unii sunt chemați să intre într-un statut de viață specială, care este numit în Cod viață consacrată. Sunt unumite sfaturi evanghelice, deoarece sunt întemeiate pe cuvintele și exemplul lui Cristos, sunt un dar divin pe care Biserica l-a primit de la Domnul ei și pe care îl păstrează necontenit.

Sub acțiunea Duhului Sfânt, credincioșii ce se angajează la această viață, deja consacrați la Botez, sunt conduși să îmbrățișeze o formă de viață stabilă, și să trăiască o consacrare radicală a ființei lor lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate. Viața consacrată înrădăcinată în dragoste care este esența însăși a lui Dumnezeu, este spre edificarea Trupului mistic al lui Cristos și spre mântuirea lumii. Îmbracă o dimensiune escatologică anunță Împărăția lui Dumnezeu. Această viață consacrată trebuie să fie susținută și promovată de toți creștinii.

Forma de viață stabilă cere două condiții. Mai întâi, persoana trebuie să aparțină unui grup de persoane, instituit în mod canonic de autoritatea competentă a Bisericii. Apoi, persoana trebuie să-și dăruiască în mod total propria viață prin voturi sau legăminte care să exprime clar cele trei sfaturi evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare. Este vorba așadar de o chemare la o trăire a unei consacrări totale a întregii ființe lui Dumnezeu, practicând în mod radical sfaturile evanghelice. De subliniat faptul că scopul și spiritul unui Institut de viață consacrată sunt importante pentru misiunea mântuitoare a Bisericii.

2. 1. Viața consacrată – o vocație specială

2.1.1 Viața consacrată – un dar făcut Bisericii

Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice este o vocație specială la care Domnul cheamă numai pe unii (cfr. can. 574 §2). Ea nu este o obligație generală pentru toți credincioșii și nu este singura cale obligatorie pentru a ajunge la perfecțiunea carității sau culmea sfințeniei. Viața consacrată este o cale diferită pentru a ajunge la aceeași țintă; este caracterizată de profesarea unui angajament de viață ce intră în categoria sfatului, nu a obligației. Este o vocație specială nu generală, ce se fondează pe un titlu diferit de cel baptismal, pe un titlu nou, deoarece derivă din profesarea sfaturilor evanghelice.

Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, aparține la viața și la sfințenia Bisericii. Ea înainte de a fi un dar făcut credinciosului, este un dar făcut Bisericii. Așadar, credinciosul chemat se folosește de un dar particular în viața Bisericii, fiind în slujba misiunii ei mântuitoare. Darul făcut Bisericii se realizează însă printr-un Institut suscitat de Duhul Sfânt și primit prin înființarea canonică a Bisericii. Slujirea misiunii Bisericii se realizează după scopul și spiritul fiecărui Institut. Trebuie să menționăm că diferitele forme de viață consacrată, nu sunt rodul Bisericii, ci al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care face să răsară o formă de viață sau alta. Biserica le aprobă sau le înființează în mod canonic.

Într-adevăr viața consacrată este un dar. Însă se naște o întrebare: cui îi este dat acest dar? Numai «acelora care le-a fost dat» (cfr. Mt 19,11). Tocmai pentru că se tratează de un dar, nu de o cucerire. Cu privire la acest aspect, cuvintele sfântului Părinte Ioan Paul II, din Îndemnul Apostolic Redemptionis Donum, sunt destul de elocvente: «Vocația, prin care omul descoperă până în profunzime legea evanghelică a harului, sădită în propria umanitate, este ea însăși un dar! Este un dar plin de conținutul cel mai profund al Evangheliei, un dar în care se reflectă profilul divino-uman al misterului răscumpărării lumii».

Dacă la nivelul personal chemarea religioasă este atât de importantă, cu atât mai semnificativă ca fi când cel chemat va reflecta asupra destinației ecleziale a darului vocației religioase. După cum a afirmat și Conciliul, vocația religioasă este un dar pe care Cristos Mirele îl face Bisericii, Mireasa sa, și prin Biserică. Vocația religioasă este un mod particular de trăire creștină. Ea este încredințată, în izvorârea și dezvoltarea sa, acțiunii sacramentale magisteriale și jurisdicționale a Bisericii. De aceea Biserica este numită Mamă, întrucât ea naște și formează creștini. Biserica primelor secole a primit și a trăit cu intensitate această realitate: «Era o comunitate de creștini, unde toți, nu numai clerul, se simțeau angajați în opera și în activitatea proprie Bisericii, care era formarea unor noi creștini».

Biserica nu avea titluri prestigioase și autoritare ca în Evul Mediul. Autoritatea ei era întru totul concentrată în funcțiunea ei maternă. Această funcțiune maternă esențială Biserici, se poate manifesta mai mult decât salutară și din perspectiva reînnoirii vieții consacrate, redându-i acel climat spiritual de urmare a lui Cristos mai de aproape.

În Biserică: «Darurile Duhului Sfânt sunt diferite; pe unii îi cheamă să dea mărturie limpede pentru dorul după lăcașul ceresc și să-l păstreze viu în familia umană, pe alții îi cheamă să se dedice slujirii pământești a oamenilor, pregătind prin însăși această slujire premisele pentru Împărăția cerurilor».

Cel care profesează sfaturile evanghelice, cu renunțarea la lucrurile pământești, aspiră la posedarea locuinței cerești, în timp ce alții tocmai folosind bunurile pământești, furnizează materia în care se întrupează sau se concretizează Împărăția cerurilor. Atât unii cât și alții sunt restaurați de Cristos care trezește dorința după lumea viitoare, inspiră și întărește propunerile celor care au mijloacele proprii și vor să facă mai umană îmbogățind astfel, cu civilizația și bunăstarea, viața umană. Le revine religioșilor sarcina de a aminti adevărata ierarhie a valorilor și să înmulțească societatea cu spiritul fericirilor în special cu cel al sărăciei. Viața religioasă este un semn pentru Biserică și în Biserică. Urmarea lui Cristos proprie religioșilor, este anunțul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar cu El începe ultima și definitiva economie a mântuirii, deoarece în Cristos, Dumnezeu cel transcendent s-a făcut prezent. Este anunțarea învierii lui Cristos; este așteptarea și speranța revenirii sale. Imitarea vieții umile și sărace a lui Cristos face prezent misterul crucii și al răscumpărării, proclamând că numai prin cruce se va actualiza transformarea întregii creații.

La această transformare, religiosul cooperează cu Salvatorul său. Nu disprețuiește lumea, ci dimpotrivă o iubește într-atât încât se pune în slujba lumii pentru a reevoca sensul existenței care este Dumnezeu. A transforma lumea înseamnă a face din creație o laudă vie Creatorului. Alegerea pe care o face religiosul este în mod evident diferită de cea a laicilor. Profesiunea lui de castitate, sărăcie și ascultare, va da exact valoarea de mijloc, și nu de scop, a bunurilor pământești, un mijloc pentru a merge spre Dumnezeu, valabil doar pentru viața prezentă. Dezlipirea sa totală prin profesarea sfaturilor evanghelice este deja o accentuare a relativității lucrurilor pământești, o avertizare pentru uzul lor subordonat lui Dumnezeu; consacrare mereu în act a fiecărui lucru creat. Folosirea bunurilor pământești consacrate astfel, și dezlipirea de ele din motive net superioare, sunt deja o glorificare a lui Dumnezeu și un semn al prezenței sale în lume.

Funcția profetică și conținutul escatologic dau o amprentă particulară vieții religioșilor și se reflectă în toate gesturile lor (chiar și în haina religioasă). Este necesar să se aibă în vedere această realitate în mod special în mișcarea actuală de secularizare și de desacralizare. În sânul Bisericii, religioșii, simt nevoia de a fi vocea, conștiința și angajarea pentru cei săraci, în virtutea legăturii existente între evanghelizare și promovarea umană. Mărturia lor tăcută de sărăcie și dezlipire, de curăție și transparență, de abandonare în ascultare, este o provocare pentru lume și pentru Biserica însăși, și în același timp o predicare elocventă.

2.1.2 Comuniunea Religiosului cu Biserica

Teologia integrează viața consacrată în misterul lui Cristos și al Bisericii, din care face parte ca un membru vital. De aceea viața consacrată este necesară Bisericii, care prin intermediul religioșilor cu profesiunea sfaturilor evanghelice oferă lui Cristos un răspuns plin de iubire. Religiosul trăiește și lucrează în Biserică și pentru Biserică; și nu numai, însă este și parte a misterului Bisericii, drept pentru care ecleziologia ar fi incompletă dacă nu ar exista religioși, cum de altfel viața consacrată ar fi de neconceput dacă nu ar fi fost integrată și trăită în Biserică .

Decretul Perfectae Caritatis prezintă din perspectiva eclezială și componentele vieții consacrate. Profesiunea religioasă, primită de Biserică, întărește încorporarea în ea și angajează în mod total pe cel ce profesează sfaturile evanghelice în slujba sa; comportă astfel dăruirea de sine Bisericii, mult mai mult propriului institut. Religiosul poate împărtăși misterul lui Cristos fiind în slujba Miresei Sale, adică a Bisericii. Biserica devine astfel pentru religios izvor de viață și energie. În virtutea intervenției Bisericii în a aproba institutul, și în virtutea profesiuni, religiosul participă printr-un titlu special la sacramentalitatea ei și devine semn și instrument al operei sale mântuitoare.

Religiosul trebuie să participe la viața Bisericii și să facă proprii, toate inițiativele și propunerile sale conform vocației fiecăruia. Motu proprio Eclesiae Sanctae cere ca religioșii să participe cu mijloacele cele mai adaptate la misterul și la viața Bisericii, și dorește ca în Constituțiuni să figureze principiile evanghelice și teologia cu privire la unirea vieții religioase cu Biserica. Religioșii există pentru binele Bisericii întregi. Pe această bază teologică și pastorală se fundamentează legătura dintre religioși și Suveranul Pontif, și în același timp, dependența de autoritatea sa, pentru care sunt obligați să asculte chiar și în ceea ce privesc voturile. Acest lucru este subliniat și de Cod: «Institutele de Viață Consacrată întrucât se dedică în mod deosebit slujiri lui Dumnezeu și a Bisericii întregi sunt supuse special autorității supreme a Bisericii».

Viața religioșilor pătrunde profund în aceea a Bisericii. La rândul ei viața Bisericii, trebuie să se reproducă în aceea a religioșilor, care trebuie să fie expresia ceea mai clară. Aceasta este rațiunea varietății familiilor religioase. Religioșii, în a căror consacrare este reprezentat Cristos, unit cu o legătură indisolubilă de Biserică, Mireasa Sa, exprimă și concretizează cu intensitate și cu modalități particulare caracterul specific al Bisericii de a ajunge la perfecțiune (la plinătatea posedării lui Dumnezeu), urmând calea libertății, a umilinței, a renunțării și a milostivirii. Religioșii transpun în act, cu caracteristici proprii, efortul Bisericii pentru purificare, penitență și reînnoire, după cum se cuvine Miresei lui Cristos.

Institutele Religioase exprimă în mod semnificativ Biserica, ca o comunitate sacră, sacerdotală, profetică, carismatică, apostolică sensibilă la nevoile tuturor oamenilor adunați de ea într-un unic popor, supus Noii alianțe. Dependența care-i angajează pe religioși, mai mult decât pe alți credincioși, permite Bisericii să le fie conducătoare cea mai eficace spre sfințire. Ascultarea este mijlocul de comuniune cel mai abundent al vieții sale. Această comuniune îi angajează pe religioși să asimileze și să exprime în sine mintea, voința și viața Bisericii însăși. Astfel reiese obligația religiosului de a se întâlni cu Biserica în raporturile sale cu Dumnezeu și cu lumea, în responsabilitățile sale, în acțiunea și în nevoile urgente și majore pe care trebuie să le înfrunte.

Biserica, prin suveranii pontifi și episcopi, invită religioșii să conștientizeze propria vocație și în angajarea pe care ea o comportă în Trupul mistic și juridic al lui Cristos. Viața consacrată își găsește rațiunea de a fi, și are valoare, în funcție de aderarea strânsă la scopul propriu al Bisericii, care este acela de a conduce oamenii la sfințenie. Sfințenia fiecărui credincios, indiferent în ce stare se află, reprezintă sfințenia Bisericii, îmbogățește și exprimă în diferite forme sfințenia poporului lui Dumnezeu. Sfaturile evanghelice oferă o contribuție particulară pentru a aduce în lume o mărturie splendidă a sfințeniei. Conciliul afirmă că Viața Consacrată este expresia vieții lui Cristos în Biserică, reproducând în mod concret și existențial pe Cristos în sfințenia sa:

Consacrarea va fi cu atât mai desăvârșită cu cât prin legături mai puternice și mai stabilă, îl reprezintă mai mult pe Cristos legat printr-o legătură indisolubilă de Mireasa lui, Biserică (…). În sfârșit, manifestă în mod deosebit superioritatea Împărăției lui Dumnezeu față de tot ce este pământesc, precum și exigențele ei supreme; arată tuturor oamenilor neasemuita măreție a forței lui Cristos Stăpânitorul și infinita putere a Duhului Sfânt, care acționează în chip minunat în Biserică.

Se înțelege astfel afirmația decretului Perfectae Caritatis, conform căruia religioșii cu cât răspund mai mult la vocația lor, cu atât mai mult se îmbogățește viața Bisericii, iar apostolatul ei devine mai rodnic. S-a repetat de multe ori un aspect, și anume, că religioșii sunt necesari Bisericii prin sfințenia lor. Ei valorează mai mult pentru ceea ce sunt, decât pentru ceea ce fac. Și activitatea lor de apostolat este valoroasă Bisericii, însă sfințenia lor este indinspensabilă, constituind rațiunea lor de a fi atât în Biserica Universală, cât și în Bisericile Particulare. Bisericile Particulare nu sunt complete, dacă din structurile lor lipsesc forme de viață consacrată.

2.1.3 Viața Consacrată – semn al realităților cerești

Diferite texte ale Conciliului scot în evidență datoria religiosului de a da mărturie despre realitățile cerești și de a consacra lumea, manifestând prin dezlipirea de cele lumești, spiritul cu care cel botezat trebuie să se insereze în lume: a trăi în lume, fără a fi al lumii. Credincioșii sunt într-un mod cu totul particular sensibili când religioșii se prezintă ca mărturisitori ai sfințeniei și ca o invitație spre transcendent. Viața lor este adesea considerată ca o chemare spre cele cerești.

Prezentată în dimensiunea ei profetică și escatologică de semn viața consacrată, răspunde astfel la acel sentiment profund al inimii umane, care nu este cuprins de realitățile pământești. Funcția profetică o însoțește pe cea escatologică; religiosul este semn și anticipare a vieții viitoare, spre care se află în drum Biserica peregrină și, în ea, orice credincios. Această funcție, de a fi semn, caracterizează practica sfaturilor evanghelice, încadrându-se în misiunea Bisericii care este semn și sacrament al unirii cu Dumnezeu și al unității neamului omenesc. Exigențele înrădăcinate în funcția profetică, care întărește distincția și în același timp legătura dintre religios și alți credincioși, sunt izvor de obligații și nu de privilegii. Funcția, conținutul și modalitățile de a fi semn, legate de angajamentul sfaturilor evanghelice, stau la baza diferitelor forme de viață consacrată, totodată diferențiindu-le. Asemănarea cu Cristos, anunțarea învierii viitoare, așteptarea vieții viitoare și a slavei Împărăției Cerurilor, sunt prefigurate și exprimate diferit după varietatea însăși a Institutelor, deși toate au un conținut profetic. Între Institutele de viață consacrată, fie contemplative fie dedicate activităților de viață apostolică, conținutul profetic este încadrat și manifestat într-o situație particulară ce comportă anumite urmări, pentru persoane și pentru comunitate, constituind o vocație particulară specifică.

Dimensiunea profetică este strâns legată, ba mai mult, este consecința celei carismatice. Duhul Sfânt trimite Bisericii persoane dotate cu o carismă pentru o misiune particulară ce conține mereu un mesaj, o anticipare a cetății viitoare, un anunț ce poate fi și renunțarea liniștită ale persoanelor în Biserică și în societate, o invitație la convertire și la continuarea misiunii lui Cristos. Misiunea fondatorilor poate fi, și în general a fost, incomodă atât pentru ei cât și pentru cei la care sunt trimiși. De aceea, în general, misiunea lor are imprimat sigiliul suferinței și al crucii.

Astăzi religioșii descoperă funcția lor specifică în particular, în anumite ambiente și situații unde devin vocea celor fără voce. Totodată există pericolul de a-și aroga ceea ce nu ține de competența lor. De aici vine și necesitatea de a fi profeți autentici, cu o viață religioasă autentică, care cere un discernământ corect și supranatural al spiritelor.

Religioșii desfășoară în Biserică o misiune kerigmatică. Prin viața lor transmit mesajul mântuirii și devin o predicare permanentă împotriva spiritului lumii, și o mărturie constantă de credință și de dragoste, ce conduce la Dumnezeu în mod mult mai eficace decât orice alt cuvânt. Funcția lor profetică pune în lumină clară și funcția complementară față de alte vocații din Biserică și din lume. Cei ce stimulează pe cei ce sunt în drum, nu pot să se izoleze sau să se dezintereseze de aceștia. Trebuie, mai mult, să se distingă prin felul în care slujesc. Viața religiosului este în Biserică izvor de energie care incită pe toții oamenii, și în mod special pe credincioși, spre sfințenia ce se va consume prin unirea cu Cristos. Într-un oarecare mod ei sunt inima Bisericii, deoarece comunică tuturor prin viața lor, harurile de lumină și putere, emanate de Duhul Sfânt, a cărui putere o revelează. Viața religioasă trăită autentic este prin exemplul ei o mărturie ce îi face pe toți membrii Bisericii să alcătuiască datoriile vocației creștine. Cu sărăcia contestă materialismul și nedreptatea socială; cu ascultarea contestă setea de putere și ambiția; prin castitate denunță egoismul și hedonismul. În sfârșit, viața consacrată este , în anumite momente, o critică silențioasă și constructivă împotriva lipsei de iubire, a indiferenței, a oprimării și a abuzurilor pământești. Aceasta este contribuția cea mai eficace, chiar dacă indirectă, a promovării umane și creștine.

Pentru fiecare din sfaturile evanghelice decretul Perfectae Caritatis pune în relief dimensiunea profetică și conținutul lor escatologic. Capitolul VII al Constituției Lumen Gentium, pune în lumină caracterul escatologic al Bisericii orientate spre viitor. Această caracteristică răspunde la angajarea, chiar și pentru un progres al condiției umane în lume. Pentru ca valorificarea realităților pământești să nu producă uitarea celor cerești, Duhul Sfânt face să răsară religioși ca, martori și semne a realităților supreme. Ei atestă prezența bunurilor mesianice aduse de Cristos: mântuirea și tot ce comportă ea. Religioșii anunță cu viața lor, viitorul; mărturia lor profetică este existențială, concretă nu abstractă.

Viața consacrată, viață de dezlipire față de tot ceea ce este terestru și de unire imediată cu Dumnezeu în structura ei și în manifestările sale este o invitație spre realitățile supranaturale spre care este orânduită în mod total. Astfel ea constituie un izvor de rodnicie spirituală în lume. Independent de alte funcții și activități desfășurate pentru binele Bisericii, Institutele care profesează sfaturile evanghelice, exprimă într-o manieră socială și într-o formă concretă dorința Bisericii față de ceea ce trebuie să devină și într-un oarecare mod oferă, concretizarea credinței sale în ceea ce nu se vede încă.

Viața religiosului este expresia dimensiunii escatologice a Bisericii în drum spre realitățile viitoare:

Poporul lui Dumnezeu nu are cetate statornică, ci merge în căutarea celei viitoare, starea religioasă, eliberându-i în mai mare măsură de grijile pământești pe aceia care o urmează, arată, tuturor celor care cred, prezența bunurilor cerești, chiar în această lume; dă o mai mare mărturie pentru viața nouă și veșnică dobândită prin Răscumpărarea lui Cristos și prevestește mai limpede învierea viitoare și slava Împărăției cerurilor.

De aceea Codul cere pentru viața consacrată o separare de lume corespunzătoare scopului și caracterului fiecărui Institut în parte (cfr. can. 607 §).

2.2. Viața consacrată – stare de viață în Biserică

Can. 574 §1 afirmă că starea celor ce profesează sfaturile evanghelice în Institutele de viață consacrată, aparține Bisericii și sfințeniei ei, și de aceea, trebuie să fie susținută și promovată de toți. Conciliul subliniază cu claritate caracterul eclezial al vieții consacrate. Institutele de viață consacrată sunt patrimoniul Bisericii, sunt însăși Biserica care se organizează într-un mod particular pentru a ajunge scopurile esențiale. În vechiul cod se vorbea numai de stare religioasă: «Starea religioasă este acel mod stabil de a trăi în comun, în care credincioșii își asumă, să observe în virtutea voturilor, dincolo de preceptele comune, și sfaturile evanghelice de ascultare, castitate și sărăcie. Această stare trebuie păstrată cu cinste de către toți».

Noua formulă «starea celor care profesează sfaturile evanghelice» este acceptată de toate Institutele acolo unde aceste sfaturi se profesează, asumându-se ca element al identității, nu voturile sau trăirea în comun, dar, «consacrarea prin profesarea sfaturilor evanghelice». Stare de viață înseamnă stabilitatea existenței creștine printr-o alegere de viață definitivă, care se modelează prin practicarea sfaturilor evanghelice, reglementate de Biserică. Conciliul Vatican II pentru a exprima același concept folosește și alte expresii, cum ar fi: formă stabilă de viață, formă de viață, stare de consacrare lui Dumnezeu, viață consacrată. Starea de viață consacrată se bazează pe consacrarea prin profesarea sfaturilor evanghelice, pe împlinirea obligațiilor și recunoașterea drepturilor reglementate de Biserică și de Institutul propriu.

În baza realității teologice a acestei stări de viață în Biserică, autoritatea competentă cu determinările necesare, precizează legătura persoanelor consacrate în Biserică, definind cu claritate câmpul de drepturi și obligații. Pentru a se putea vorbi de un statut juridic este necesar, ca mai întâi să se realizeze conceptul de viață consacrată și apoi să existe aprobarea din partea Bisericii ca formă de viață consacrată. Codul subliniază recunoașterea statutului canonic numai vieții consacrate a acelora, care profesează sfaturile evanghelice în Institutele de viață consacrată (cfr. can. 574, §1). Sunt dubii, că în această categorie ar intra și forma eremitică; Codul nu se interesează de această formă de viață în legislația sa.

Cum am amintit mai sus, o astfel de stare de viață, aparține vieții și sfințeniei Bisericii. Nu aparține în schimb ierarhiei (cfr. can. 207, §2). Structura ierarhică a Bisericii se bazează pe sacramentul Ordinului sacru, și este de drept divin. Credincioșii în Biserică, însă sunt înzestrați cu aceeași demnitate profetică, regală și sacerdotală; în virtutea Botezului, însă în baza structurii ierarhice, se împart în miniștrii sacri și laici. Din această perspectivă, persoanele consacrate prin profesarea sfaturilor evanghelice, pot fi, fie clerici, cât și laici. Structura Bisericii totuși, nu poate fi definită numai din punctul de vedere al structurii ierarhice. Constituției și structurii Bisericii, nu-i poate fi indiferentă starea de viață pe care credincioșii o conduc în ordinea mântuirii, spre perfecțiunea carității, la mărturia și în slujba pe care o fac Bisericii pentru a-și îndeplini misiunea sa. Viața consacrată nu poate să lipsească Bisericii, tocmai pentru că este forma de viață care a fost a lui Cristos, a Maicii sale, și a discipolilor Săi. Viața consacrată manifestă viața intimă, care este misterul sfințeniei. Viața consacrată aparține la structura și la constituția Bisericii, chiar dacă dintr-o altă ordine. Scopul ei este manifestarea și mărturia sfințeniei.

Plasarea stării de viață consacrată, în Biserică și în sfințenia ei, evidențiază importanța pe care această stare o asumă în însăși viața Bisericii. Împotriva anumitor tendințe, care în mod periodic izvorăsc în Biserică și care tind să identifice statutul profesării sfaturilor evanghelice cu cel al credinciosului botezat, neglijând particularitățile și relevanța profesării sfaturilor evanghelice, can. 574, §1 afirmă cu tărie: «această stare trebuie să fie încurajată și promovată de către toți».

Statutul juridic este diferit de condiția sau situația juridică, despre care se vorbește adesea în Cod. De fapt, nu este mereu ușor să se facă deosebirea, din moment ce însuși Codul nu pare să prezinte clar o doctrină cu privire la tema în dezbatere. Totuși nu pare dificilă o reconstruire doctrinară care indică în condiția juridică, situația în care se găsește credinciosul în fața legislației Bisericii și care determină patrimoniul său juridic, de drepturi și obligații. Condiția juridică presupune o situație destul de sigură și determinată, drept care se poate releva, în mod efectiv, în jurul ei o legislație privind determinarea drepturilor și obligațiilor. O astfel de condiție juridică, este de exemplu, aceea a botezatului, a diaconului, a preotului, a episcopului, a excomunicatului, a celui suspendat, a celui ce este lovit de interdict etc. Totuși condiția juridică, nu este în mod necesar o situație permanentă și definitivă ce determină în mod total viața credinciosului. Condiția juridică, cel puțin în unele cazuri se poate schimba foarte ușor. Astfel, condiția juridică a celui excomunicat încetează odată cu ispășirea pedepsei. La fel este aceea a păcătosului public: odată ce s-a căit și a făcut penitența publică situația de păcat public a încetat.

Însă când situația este reglementată de lege, întrucât se presupune definitivă și comprehensivă întreaga viață a credinciosului în cadrul Bisericii, în schimb de condiție juridică, se pare că este mai bine să se trateze de statutul juridic al credinciosului. În interiorul legislației Bisericii nu este dificil să identificăm patru statute juridice: statutul christifidelis, acel de cleric, cel de laic, și cel de persoană consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice. Aceste stări de viață sunt unit și comunică între ele, cu toate că fiecare are propria particularitate, care o caracterizează în fața comunității ecleziale.

Statutul de christifidelis are fundamentul în Botez. Prin botez, omul devine persoană în Biserică și este constituit subiect cu drepturi și obligații, după condiția juridică a fiecăruia și în baza comuniunii ecleziastice (cfr. can. 96). În baza statutului comun de christifidelis avem distincția dintre starea clericală și starea laicală. Prima stare este fundamentată pe funcția pe care trebuie să se desfășoare în Biserică, întrucât clericii sunt configurați cu Cristos Capul, pentru a acționa, prin Ordinul sacru. A doua stare se bazează pe faptul că laicii împlinesc misiunea Bisericii în lume cu un caracter secular. Starea laicală este definită și consolidată în mod clar cu alegerea matrimonială. Codul vorbește chiar de o stare matrimonială (cfr. can. 226, §1). Până ce nu este aleasă starea de viață credinciosul rămâne în starea de simplu christifidelis. Urmarea totală a lui Cristos, sau statutul de viață consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, constituie după cum s-a spus o structură esențială a Bisericii; aparține în mod indiscutabil la viața și la sfințenia ei. Este documentat istoric, faptul că o astfel de formă de viață a format mereu în Biserică, prin voința autorității Bisericii, o ordine specială, ceea ce în termeni canonici indică o stare de viață. Această stare este distinctă de starea de viață a miniștrilor sacri și de cea a laicilor. Această stare de viață, comportă un stil determinat de viață, cu drepturi și obligații bine definite, fie de dreptul universal, fie de cel propriu, dându-i un caracter constituțional. Când vorbim de acest caracter constituțional, vrem să indicăm următoarele:

starea de viață consacrată este o parte constitutivă a Bisericii, până în acel punct în care, Biserica ar fi de neconceput fără această stare;

starea de viață consacrată, împreună cu alte stări, însă plecând de la un fundament propriu, concurează în a diversifica și diferenția, situațiile juridice ale creștinilor din interiorul Bisericii fără a compromite egalitatea lor în demnitate și în acțiune, și fără a micșora raportul lor de comuniune (cfr. can. 208);

starea de viață consacrată se bucură de un statut juridic propriu.

Diversitatea dintre diferitele stări de viață nu înseamnă stratificare, sau lipsă de comunicare dintre aceste stări. Întrucât au în comun statutul de christifidelis, tind la perfecțiunea carității și sunt uniți de acea demnitate a fiilor lui Dumnezeu, prin faptul că sunt membrii ai Bisericii, și în același timp, părtași la misiunea ei.

La baza consacrării prin profesarea sfaturilor evanghelice, stă chemarea din partea lui Dumnezeu: «Unii credincioși sunt chemați în mod special de Dumnezeu la ceastă stare, ca să beneficieze în viața Bisericii, de un dar deosebit și, conform scopului și spiritului Institutului să contribuie la misiunea salvifică a Bisericii».

Vorbind despre o chemare specială, canonul vrea să sublinieze că Dumnezeu este cel care cheamă. Darul gratuit al chemării pătrunde în interiorul persoanei. Persoana numai aparține ei însăși, ci aparține lui Cristos. Este o chemare-răspuns, care îmbracă un caracter tainic, ce se poate compara cu cel al Alianței. Este un drept al credincioșilor de a putea adera la chemarea Domnului, fiind imuni de orice fel de constrângere (cfr. can. 219).

Starea de viață consacrată nu se fondează numai pe vocația divină personală. Ea este trăită conform scopului și spiritului Institutului, față de care cel consacrat, prin profesarea sfaturilor evanghelice, este încorporat. Astfel el este orânduit să slujească misiunea de mântuire a Bisericii. Apartenența consacraților la un Institut îi conduce la da o mărturie vie despre Cristos și de Biserică.

2. 3. Originea și dezvoltarea vieții consacrate

2.3.1 Fundamentul canonic al sfaturilor evanghelice

«Sfaturile evanghelice, care își au fundamentul, în învățătura și exemplele lui Cristos învățătorul, sunt un dar dumnezeiesc pe care Biserica l-a primit de la Domnul, și prin harul lui îl păstrează necontenit».

Este de datoria autorității competente a Bisericii să interpreteze sfaturile evanghelice, să le reglementeze prin legi practicarea și să le stabilească apoi prin aprobarea canonică formele stabile de ale trăi; de asemenea , să se îngrijească după puterile ei, ca Institutele să crească și să înflorească în conformitate cu spiritul fondatorilor și cu tradițiile sănătoase. Can. 575 pune în evidență fundamentul, sau dacă se preferă altfel, originea divină a sfaturilor evanghelice, caracterul lor de dar, și obligația Bisericii de a le păstra. Can. 576 subliniază, norma juridică fundamentală care definește acțiunea Bisericii și a autorității sale în a primit, a păstra și reglementa viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice. Magisterul tratează despre sfaturile evanghelice, individualizează fundamentul biblic, le încadrează în viața creștină, indicând importanța lor pentru cei ce intenționează să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape.

Prin profesiune se deschide în fața fiecăruia calea sfaturilor evanghelice. În Evanghelii sunt multe recomandări care depășesc măsura poruncii, indicând nu numai ceea ce este necesar, dar ceea ce este mai bun; astfel îndemnul la a nu judeca, la a împrumuta fără a aștepta înapoi, a satisface toate exigențele aproapelui etc. Dacă urmărim tradiția, profesarea sfaturilor evanghelice s-a concentrat asupra a trei puncte: castitate, sărăcie și ascultare (…). Însă castitatea, sărăcia și ascultarea dau acestei căi o caracteristică particulară cristocentrică și imprimă în ea un semn specific al economiei mântuirii.

Urmând doctrina conciliară, Codul, prin can. 575 ne spune că sfaturile evanghelice, sunt fondata pe învățătura și exemplul lui Cristos. Canonul nu spune că Institutele de viață consacrată merg până la Cristos. Nu este vorba de stări de viață consacrată aprobate de Biserică, ci de profesarea sfaturilor evanghelice, pe care aceste stări le presupun. Așadar, cele trei sfaturi, de castitate, de sărăcie, și de ascultare, au un fundament al lor în învățătura și exemplul lui Cristos. Punctul de referință este Cristos istoric, care s-a prezentat în mijlocul nostru ca Învățător, ce l-a manifestat pe Tatăl. Cristos în viața sa pământească nu ne-a revelat cu siguranță voturile de castitate, de sărăcie și ascultare în forma pe care o avem astăzi.

Este suficient pentru a legitima profesarea sfaturilor evanghelice, așa cum s-a dezvoltat în Biserică, ca ea să găsească fundamentul său în viața și învățăturile lui Cristos. Trebuie să găsim în Evanghelii un stil de viață, învățat și practicat de Cristos, care să răspundă semnificației vieții consacrate prin profesarea sfaturilor evanghelice astăzi. Totuși nu trebuie să ne oprim asupra veridicității canonului, deoarece viața lui Isus a fost în mod efectiv o viață consacrată în castitate și în celibat, o viață săracă sprijinită de bunătatea Tatălui, o viață ascultătoare întru totul, planului mântuitor al Tatălui, până la darul suprem al vieții.

Exemplul și învățătura lui Isus perseverează în Biserică, pentru că Domnul este cel înviat și trăiește în Biserică prin Duhul său. Astfel stilul de viață a lui Isus este imitat de mulți discipoli, în virtutea vocii interioare a Duhului, care conduce la dăruirea vieții Tatălui în aceeași formă de viață care a fost proprie lui Cristos. Darul făcut de Isus în timpul vieții sale pământești continuă astăzi în Biserică, deoarece el este Domnul care continuă să o îmbogățească cu diferitele daruri ierarhice și carismatice, pentru a putea mărturisi prezenta Sa prin consacrarea persoanelor față de Cristos și prin el Tatălui, în Duhul Sfânt. Prezența persoanelor care în Biserică profesează sfaturile evanghelice, este semnul prezenței Domnului în inima credincioșilor și în Biserica însăși.

2.3.2 Dezvoltarea istorică a diferitelor forme de profesare

a sfaturilor evanghelice

2.3.2.1 Viața consacrată până la monahismul benedictin

În Biserică nu a lipsit niciodată o formă de viață, caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice în mod particular fecioria sau celibatul. Găsim atestări încă din comunitatea primară a Bisericii. Dezvoltarea și manifestarea grandioasă a vieții religioasă au început în secolul IV, când Biserica obținuse libertatea sa religioasă. Începută prin forma de viață eremitică, și din inițiativă spontană, și-a asumat de-a lungul secolelor forme mai asociate și reglementate întotdeauna de intervențiile competente ale autorității ecleziastice. Trebuie să menționăm că în dezvoltarea istorică, există momente decisive, precise, cu personaje sau figuri dominante, care pregătesc o nouă etapă în dezvoltarea vieți consacrate. Trebuie subliniat faptul, că evoluția vieții consacrate feminine, nu este mereu la egalitate cu evoluția vieți consacrate bărbătești.

Dincolo de mărturiile biblice și cele ale Bisericii primare cu privire la viața celibatară, se admite în mod universal că părintele monahismului este sfântul Anton Abate, a cărui viață și regulă au fost urmate și în Occident și în același timp scrisă în mod particular de către Sfântul Atanasiu, exilat din Alexandria Egiptului la Roma. Viața marcată de practica sfaturilor evanghelice s-a dezvoltat în forma instituțională și organizată, mai întâi în Orient, trecând apoi și în Occident.

În istoria Bisericii Anton Abate reprezintă mereu un punct ideal de referință pentru orice fel de experiență religioasă. De fapt cele trei elemente esențiale care constituie structura tradițioanlă a vieții religioase, le găsim stabilite odată pentru totdeauna plecând de la experiența eremitică trăită de Anton și de primii eremiți: instituirea fecioarelor a făcut să înflorească viața celibatară; vechii asceți au pus în practică renunțarea, mai mult sau mai puțin radicală, la bunurile pământești; eremiții au avut o mare reverență față de ascultarea față de părintele spiritual. Nimeni nu îndrăznea să înceapă o viață solitară fără a se supune mai întâi, pentru o perioadă, sub conducerea unui monah experimentat.

De la forma eremitică s-a trecut repede la forma cenobitică, a sfântului Pahomie, cu o descoperire progresivă a valorii comunității, care și-a asumat aspectul fraternității în sfântul Vasile. Cu Evangrie Ponticul și Cassian se face trecerea în Occident. O deosebită atenție în Occident o datorăm Sfântului Augustin, care deja din timpul convertirii se gândea să se dedice vieții cenobitice. Numirea ca episcop de Hipona nu-l împiedică să realizeze proiectul său de viață monahală caracterizat de fraternitate. El manifestă idealul său în Regula pentru bărbați și în cea pentru fecioarele consacrate. Nu putem uita, în Occident nici figurile luminoase ale lui Martin de Tours, Eusebiu de Vercelli, Ambroziu și Paolin de Nolla, care s-au dedicat și au favorizat idealul monahal dintre bărbați și femei.

În această perioadă, secolele III-IV, găsim alături de mărturia martirilor, a fecioarelor consacrate, ale văduvelor retrase, diferite feluri de asceți. În secolul IV se răspândesc mai întâi eremiții și apoi cenobiții, în deșertul Egiptului și al Siriei, de-a lungul coastelor Palestinei și Capadociei. Încep fundații izolate chiar și în Europa. Se răspândește și practica monahilor itineranți. Sub presiunea barbară cade imperiul din Occident. Multe mănăstiri devin loc de refugiu. Monahii din Orient participă activ la viața Bisericii în marile discuții doctrinare, cu privire la misterele credinței, din primele concilii ecumenice.

Imaginea pe care o avem despre viața religioasă în această primă perioadă poate fi descrisă astfel: idealul este o angajare ascetică care duce la urmarea lui Cristos în mod radical, cu renunțarea la toate lucrurile pământești și fuga de lume, fie în mod solitar (eremiți), fie ca niște colonii de asceți (cenobiți). Locul în general este deșertul. Sub conducerea unui părinte spiritual ei caută să cunoască voința lui Dumnezeu și să o urmeze în practica Evangheliei lui Cristos. Idealul lor este să-l caute pe Dumnezeu chiar dacă nu sunt indiferenți nici la problemele societății și ale Bisericii.

2.3.2.2 Nașterea și înflorirea monahismului benedictin

Monahismul care s-a răspândit foarte repede în Occident, având o influență deosebită în viața Bisericii, a fost cel început de sfântul Bendict și prezentat în celebra sa Regulă. Acest monahism răspundeau evoluției societății și a Bisericii sistematizându-se sub influența evenimentelor care au caracterizat secolul IV. Începe propriu-zis epoca de aur a monahismului care durează până în secolul XII. Idealul monastic benedictin angajează la o convertire continuă a vieții, condusă de stabilitatea mănăstirii, și sub ascultarea Abatelui. Monahismul benedictin a fost forma practicării sfaturilor evanghelice care a dominat scena istoriei Bisericii pentru mai multe secole, chiar dacă au fost obiectul multor inițiative de reformă.

Regula sfântului Benedict se răspândește și este acceptată în toată Europa. Se nasc mănăstiri pretutindeni, iar călugării sunt mai artizani ai evanghelizării în Europa. Putem spune că mănăstirile au fost locurile de cultură, și în timpul secolului VII, au fost singurele locuri vii ale societății timpului. După Sfântul Benedict, trebuie să amintim pe Sfântul Columban, Sfântul Grigore cel Mare, Sfântul Beda Venerabilul și Sfântul Bonifaciu.

Secolul X este perioada reformelor Bisericii și în același timp a vieții monahale. Reforme sădește o nouă viață în mănăstiri, iar monahii devin mai apropiați de popor. Este perioada reformelor de la Cluny, de la Chartreuse, și începutul cistercienilor. Călugării își dau aportul pentru reforma Bisericii, în mod particular la eliberarea de sub puterea imperială condusă de papa Grigore VII. Într-o nouă fază intră și canonicii regulari care dezvoltă forme de apostolat extern. Se găsesc grupuri care se angajează în forme particulare de asistență, de caritate, înființând spitale, dăruindu-se eliberării sclavilor sau protecției militare. Secolul XII este dominat de Figura Sfântului Bernard. Tot acum se nasc canonicii premostratenzi, și în același timp sunt aprobați Trinitarii și Templierii.

Idealul religios în această perioadă se poate caracteriza cu următoarele specificări: idealul călugărului este viața în mănăstire: căutarea lui Dumnezeu se realizează în ritmul cotidian: rugăciunea liturgică, munca, meditația; rugăciunea și unirea cu Cristos pe de o parte și munca pe de altă parte (Ora et Labora). Chiar dacă stilul de viață se adaptează la societatea timpului, clima și ambientul mănăstirii vor trebui să păstreze mereu caracteristicile care să favorizeze rugăciunea, exercitarea dragostei, temperanța sub conducerea abatelui, învățător și părinte, centrul tuturor activităților.

2.3.2.3 Perioada Ordinelor mendicante

Este perioada care domină istoria vieții consacrate din secolul XIII până în secolul XVI; este perioada caracterizată de Ordinul Franciscan, început de Sf. Francisc de Assisi, și de Ordinul Predicatorilor, început cu Sf. Dominic de Guzman. Însă acestei perioade îi aparțin și ordinele: carmelitan, augustinian și cavalerești. Ei se numesc frați, deoarece ceea ce îi caracterizează este fraternitatea evanghelică; mendicanți, pentru că privilegiază sărăcia. Prin spiritualitatea lor sunt iubiți de popor, dezvoltându-se astfel foarte repede în toată Europa, învățând în universități și predicând oriunde ca evanghelizatori itineranți. Aceasta este și perioada în care începe și se dezvoltă o profundă reflexie asupra vieții religioase, caracterizată de profesarea sfaturilor evanghelice.

În secolul XV începe și perioada reformelor diferitor ordine, cu intenția de a reda vigoarea idealului primar. Acum apare și cartea Imitația lui Cristos, se răspândește forma de viță a fraților cu viața comună. Se înființează și mănăstiri carmelitane. Idealul religios care domină în Ordinele mendicante este acela al simplului frate, care trăiește în mijlocul poporului, mereu în drum, dezlipit de toate. Fratele își însușește discursul misionar al lui Cristos: merge fără nimic, încredințându-se generozității credincioșilor și urmând ad literam (la literă) maestrul itinerant. Frații sunt liberi de orice structură; pot fi la dispoziția necesităților Bisericii și noilor cerințe, cum ar fi: predicarea, predarea în noile universități, slujirea săracilor, apostolatul confesionalului, îngrijirea spirituală a laicilor și nu în ultimul rând promotorii devoțiunilor populare.

2.3. 2. 4 Nașterea clericilor regulari

Această nouă formă de viață consacrată cuprinde arcul de timp care începe cu Reforma protestantă și durează până la Revoluția Franceză. Reforma protestantă face ca viața religioasă să dispară puțin din Nordul Europei, însă face pe de altă parte să înflorească și să ia naștere alte Institute religioase mai active.

Acum iau ființă capucinii, din Ordinul Franciscan, ca Institut aparte. Se nasc noi forme de viață religioase, în special clericale și apostolice: Iezuiții, Pasioniștii, Redemptoriștii și Frații Școlilor creștine, pentru bărbați; dintre Institutele feminine amintim: Ursulinele, Vizitandinele și Fiicele Carității.

Prin intermediul religioșilor, Biserica intreprinde și duce la sfârșit Reforma Catolică. Această perioadă este și perioada expansiunii misionare a Bisericii în noile teritorii descoperite. De reținut figura Sf. Fransisc Xaveriu. Autoritatea ecleziastică caută să reglementeze și să disciplineze propriile legii tot mai mult, viața profesării sfaturilor evanghelice. În special sunt date norme foarte clare cu privire la noviciat. Este subliniată angajarea pentru sfințirea personală, în timp ce se pierde semnificația vieții în comun. Avem o înflorire a curentelor de viață spirituală, în mod particular în Franța, cu Sf. Vincențiu de Paul și Sf. Francisc de Sales. Însă, în secolul XVIII, odată cu iluminismul și cu raționalismul se cunoaște o decădere spirituală chiar și în viața consacrată. Din această cauză, institutele se vor găsi nepregătite atunci când va izbucnii Revoluția Franceză.

Religioșii se prezintă în această perioadă, ca un grup de elită dedicat slujirii Bisericii, ce traversează o criză profundă, cu un ideal de sfințire personală, și cu disponibilitatea totală pentru orice exigență a Bisericii.

2.3.2.5 Institutele dedicate operelor de apostolat

Aceste Institute cuprind perioada de timp de la restaurarea de după Revoluția Franceză, până la jumătatea secolului XX. Menționăm că în această perioade Iezuiții au fost reabilitați. Se nasc acum Institute noi cum ar fi: Carmelitanii indieni, Salezienii, Surorile Milostivirii și Surorile Carității Imaculate. Perioada începe cu renașterea vieții consacrate, după persecuții și secularizări. Numeroase sunt congregațiile, fie bărbătești cât și feminine, ce se angajează în toate sectoarele societății. Atitudinea profundă a vieții consacrate, este acea de a contesta societatea și cultura timpului. Viața consacrată a acestei perioade este în mod eminent apostolică: scopul sfințirii personale este unit cu angajamentul apostolic pentru suflete. Fidelitatea față de Cristos este unită cu fidelitatea față de Biserică. Idealul religios văzut ca o fugă de lume, pierde tot mai mult din importanța sa, pentru a se accentua mai mult apropierea de om și de nevoile sale până la a ajunge la schimbarea unei situații sau a alteia. Concepției vieții consacrate văzută ca fugă de lume, îi urmează idea unei vieți consacrate inserate pe deplin in lume, fapt pentru care este definită ca, seculară.

Totuși în această perioadă societatea evoluează rapid într-o direcție ce avea să ducă religioșii într-o situație de criză profundă și neașteptată. Societatea pluralistă și laică, consumistă și egoistă, cere o restructurare profundă și pune în discuție și criză toate modelele existente. Conciliul Vatican II este conștientă de acest lucru, însă într-un prim moment nu reușește să substituie modelele vechi cu unele noi, fără multe discuții și controverse. Sinodul extraordinar al Episcopilor din 1985, ce a dorit să celebreze 20 de ani de la Conciliu, a repropus învățătura Conciliului cu un angajament mai profund și mai fidel față de mesajul creștin și Biserică.

Între timp se nasc noi tentative de viață consacrată care să răspundă noilor exigențe ale vieții Bisericii și învățăturii Conciliului. Apar astfel: Picoli Fratelli e Picole Sorelle di Gesù și Focolarinii. În 1983 a fost publicat noul Cod de Drept Canonic, ce a codificat cu un spirit nou viața consacrată în Biserică. Astăzi există numeroase tentative de noi forme de viață consacrată ce nu se găsesc în noua legislație, și care, la marginea legii ecleziastice experimentează noi căi, în fidelitate față de Domnul și față de Biserică, răspunzând exigențelor omului de astăzi.

Se poate spune, că mereu, în istoria Bisericii, a existat mărturia multor persoane, care cu darul vieții lor, a făcut prezentă în Biserică forma de viață care a fost proprie lui Isus Cristos. Nașterea Institutelor de viață consacrată arată mărturia prezenței Duhului Sfânt, ce îmbogățește Biserica sa cu darurile necesare pentru a răspunde misiunii ce i-a fost încredințată de Dumnezeu. În momentele decisive din istoria sa, Biserica a văzut izvorând în sânul ei institute noi care, în continuitate cu cele existente, s-au alăturat acțiunii Bisericii pentru a răspunde noilor provocări ale Duhului. Astfel cu trecerea secolelor, Biserica a văzut înflorind o varietate de familii religioase, fiecare cu propria carismă, pentru edificarea sa.

Concluzie

După cum am putut observa, viața consacrată este un dar făcut Bisericii. Deoarece este un dar, nu implică și caracteristica de obligativitate. Înainte de a fi un dar făcut credinciosului, este un dar făcut Bisericii. Prin acceptarea acestui dar, credinciosul manifestă de fapt o stare de fapt în Biserică, încadrându-se, evident, într-un Institut de viață consacrată. De aceea vocația religioasă, este încredințată, în izvorârea și dezvoltarea ei, acțiuni sacramentale magisteriale și jurisdicționale a Bisericii. Întrucât religiosul trebuie să fie într-o comuniune totală cu Biserică, nu poate trăi separat de Biserică, drept car el trebuie să fie o parte vie în Biserică, să participe la viața Bisericii și să facă proprii, toate inițiativele și propunerile sale conform vocației fiecăruia. Viața consacrată își găsește rațiunea de a fi, și are valoare, în funcție de aderarea strânsă la scopul propriu al Bisericii, cel de a conduce omenirea la sfințenie.

Capitolul III.

VIAȚA CONSACRATĂ ȘI AUTORITATEA ECLEZIASTICĂ PONTIFICALĂ ȘI DIECEZANĂ

Premisă

Geneza vieții consacrate, configurația ei interioară și structura sa socială și juridică, au integrat-o mereu mult mai mult și mai profund în viața, activitatea și chiar structurile Bisericii. Devenind o stare socială, juridică și publică în Biserică, viața consacrată se găsește în mare măsură legată de ierarhie. Religioșii depind de ierarhie mult mai mult decât ceilalți credincioși. Ei sunt asociați misiunii sale și participă la autoritate în funcție de prevederile ei. Religioșii trebuie să recunoască nu numai la nivel teoretic, dar și practic, prin conduita lor, sensul teologic și spiritual al medierii ierarhice în Biserică, fundamentată pe mărturia Apostolilor și îmbogățită de diferite carisme.

Obligațiile religioșilor față de Biserică se manifestă prin supunerea față de autoritatea ierarhică (cfr. can. 590), și printr-un spirit de reverență filială și iubire față de păstori, orânduiți să cârmuiască Biserica Universală și Bisericile Locale. Sensul eclezial, alimentat de comuniunea ierarhică cu Papa și episcopii, comportă docilitate, promptitudine, generozitate și constanță în a accepta Magisterul, directivele și normele Bisericii; acest fapt înseamnă a se menține în comuniunea eclezială (cfr. can. 675, § 3). Ascultarea activă și responsabilă implică colaborare, ceea ce înseamnă, că toate capacitățile minții și ale inimii sunt puse în slujba Bisericii. Conciliul Vatican II a redeșteptat în toți simțul coresponsabilității, deoarece diversitatea datoriilor au fost înțelese ca fiind complementare.

Carisma fiecărui Institut în parte, nu poate sustrage de la dependența necesară față de ierarhie. Totuși, într-u cât este darul Duhului Sfânt, când un Institut este recunoscut, implică o oarecare autonomie . De remarcat faptul că autonomia nu este egală cu independența. Ierarhia este garanția autenticității și fidelității institutelor. Tocmai fidelitatea față de carismă comportă în favoarea lor o libertate de acțiune în ceea ce privește viața internă, în scopul de a apăra și dezvolta propriul patrimoniu doctrinar, spiritual și apostolic. Sfântul Scaun și episcopii au datoria de a garanta ei înșiși această autonomie legitimă. Codul subliniază acest lucru foarte clar: «Fiecărui institut îi este recunoscută o justă autonomie de viață, îndeosebi de conducere prin care să se bucure în Biserică de o disciplină proprie și să-și poată păstra intact propriul patrimoniu, despre care vorbește canonul 578».

În continuare Codul invită episcopii să respecte și să favorizeze această autonomie proprie institutelor (cfr. can 586,§ 2 ).

3.1 Datoria autorității ecleziastice față de practica

sfaturilor evanghelice

Este de datoria autorității competente a Bisericii să interpreteze sfaturile evanghelice, să le reglementeze prin legi practicarea și să le stabilească apoi prin aprobarea canonică formele stabile de a le trăi; de asemenea să se îngrijească după puterile ei ca Institutele să crească și să în conformitate cu spiritul fondatorilor și cu tradițiile sănătoase.

Viața consacrată are origine divină și este destinată Bisericii. Biserica însă, este o structură. Le revine păstorilor, care au primit odată cu sacramentul Ordinului, puterea sacră de a paște turma prin tripla putere sacră a lui Cristos, de a conduce, de a sfinți și de a învăța, să călăuzească viața consacrată.

În special, prin puterea sacră de a învăța Biserica interpretează sfaturile evanghelice. În Evanghelie noi găsim adesea fragmente care ne arată cum Isus, adresa mereu ucenicilor îndemnuri și învățături, pe care Biserica le-a interpretat ca și sfaturi, ca directive dar care nu sunt necesare numaidecât pentru drumul de sfințire al vieții discipolului. Dintre numeroasele și diferitele sfaturi, Biserica, de-a lungul secolelor, a indicat unele care exprimă totalitatea vieții și deci drumul unei vocații speciale, rezumându-le în cele de castitate, sărăcie și ascultare. Împotriva tendințelor opuse care dădeau o interpretare eronată profesării sfaturilor evanghelice, Biserica revendicat libertatea unei astfel de profesiuni, făcând din ea o vocație specială pentru unii, și declarând în același timp legitimă, și vocația matrimonială pentru atingerea sfințeniei. Autoritatea competentă nu a lipsit, în a repeta cu insistență și perseverență, în mod particular în ultimul timp, semnificația vieții consacrate, expusă doctrinelor eronate impregnate de cultura seculară a lumii de astăzi. Revine puterii de a învăța a Bisericii, sarcina de a preciza elementele constitutive dintr-un punct de vedere teologic pentru atingerea scopului vieți consacrate prin profesarea sfaturilor evanghelice.

Prin datoria sa de a sfinți, Biserica cu acțiunea ei liturgică prezintă profesiunea ca o stare de consacrare lui Dumnezeu: «Biserica însăși, cu autoritatea încredințată ei de Dumnezeu, primește voturile celor care fac profesiunea, le mijlocește de la Dumnezeu, prin rugăciunea ei publică, ajutoare și har, îi încredințează lui Dumnezeu și le oferă binecuvântarea spirituală, asociind ofranda lor cu jertfa euharistică».

Din punct de vedere riguros canonic, Biserica însoțește viața consacrată cu ministerul ei de conducere. Acest minister se explică prin intervențiile multiple, în special dintr-un punct de vedere legislativ și administrativ. Întrucât Biserica intervine cu puterea legislativă, ea reglementează practica sfaturilor evanghelice cu legi. Intervenția legislativă a Bisericii a avut loc de multe ori de-a lungul secolelor. Această intervenție a fost foarte explicită la Conciliul din Trento, ajungând culmea ei odată cu codificarea din 1917, iar astăzi cu aceea din 1983. Tot puterii legislative îi aparține și puterea de a constitui forme stabile de viață consacrată, precizând care sunt elementele necesare dintr-un punct de vedere canonic, pentru ca aceeași autoritate competentă a Bisericii să poată da aprobarea unui Institut de viață consacrată (cfr. cann 573, §2; 607, §§2-3; 710; 711).

Dreptul de a emana legile universale cu privire la viața consacrată, este rezervat Scaunului Apostolic, cum de altfel și cel de a recunoaște noi forme posibile de viață consacrată. Această putere este rezervată Romanului Pontif, în afară de cazul în care dă această facultate unei alte autorități, cum ar fi Congregația pentru Religioși și Institutele Seculare, care intervine cu decrete generale (cfr. cann 29-30). Este dreptul puterii administrative de a da aprobarea canonică fiecărui Institut de viață consacrată. Cu un atare act autoritatea competentă, înființează în mod canonic în baza can. 573, §2, Institutul de viață consacrată. Acest decret poate fi emanat de Scaunul Apostolic, prin Congregația pentru Institutele de viață consacrată sau de către episcopul diecezan conform can. 579. Tot în câmpul puterii administrative intră și obligația de a însoți în drumul lor de fidelitatea și de creștere Institutele de viață consacrată. La nivelul Bisericii universale, este obligația Scaunului Apostolic, care-și exercită această datorie prin aceeași Congregație.

Intervenția legislativă se realizează fie prin decrete generale executive (cfr. can 31), cum de altfel și prin instrucțiuni (cfr. can 34), sau prin decrete administrative singulare (cfr. can. 35). Can. 576 ne oferă chiar și criteriul după care intervenția Sfântului Scaun trebuie să aibă loc: «grija pentru ca Institutele să crească și să se dezvolte după spiritul fondatorilor și a tradițiilor sănătoase». Autoritatea ecleziastică este, de fapt, conștientă că ea nu poate dispune în mod arbitrar de Institutele însăși, ci conform darului Duhului pe care aceste Institute le-au primit, și conform patrimoniului lor (cfr. can. 578). Canonul recunoaște o limitare, când limitează această datorie prin expresia după puterile ei. Custozii, de fapt, ai patrimoniului, și artizanii dezvoltării lor sunt înainte de toate Institutele însăși, cărora le este recunoscută o justă autonomie de viață (cfr. can. 576), de legislație (cfr. can 587) și de conducere (cfr. can 596).

3.2 Autoritatea ecleziastică pontificală

3.2.1 Raportul direct al Religioșilor cu Romanul Pontif

Dezvoltarea vieții consacrate în conținutul teologic, spiritual și apostolic, a scos în evidență relațiile ei cu Biserica Universală și a dus în același timp, la recunoașterea dependenței de suprema putere a Bisericii și legătura particulare cu Păstorul Suprem, în virtutea primatului său în Biserica Universală (cfr. cann. 590-591). Can. 590, §1, care afirmă dependența tuturor religioșilor, în virtutea votului sau a legământului sacru de ascultare față de Romanul Pontif, ca Superior Suprem, trece dincolo de norma simplă juridică, având implicații de ordin teologic și spiritual. Romanul Pontif este superiorul imediat și intern al fiecărui Institut de viață consacră și al tuturor membrilor, și poate porunci fiecărui membru în parte chiar și în virtutea votului sau legământului sacru al ascultării (cfr. can. 590, §2). Constituția Lumen Gentium (nr. 45) afirmă că orice Institut religios și fiecare membru în parte, pot fi scoși de sub jurisdicția Ordinarului locului, pentru binele comun, de către Suveranul Pontif, în virtutea primatului său în Biserica întreagă, și subordonați lui însuși. Can. 591 este singurul care reluând numărul 45 din aceeași Constituție Lumen Gentium, vorbește de această dispensă, dată de către Romanul Pontif.

În acest canon este subliniată și întărită autonomia care de fapt și de drept, este recunoscută tuturor Institutelor de drept pontifical, în fața episcopilor. Dependența Institutelor de drept pontifical în ordinea internă este clară: «Rămânând neschimbată prescripția canonului 586, Institutele de drept pontifical, depind direct și exclusiv, cu privire la conducerea internă și la disciplină de autoritatea Scaunului Apostolic».

Ca o completare a can. 586, și o aplicare a can. 591, Codul, prin can. 593, afirmă că Institutele de drept pontifical în conducerea internă și în disciplină, sunt supuse puterii imediate și exclusive a Sfântului Scaun, atribuind superiorilor și capitolelor lor acea autoritate care este definită în Dreptul universal și în constituții. Capitolelor și superiorilor Institutelor clericale de drept pontifical, le este atribuită și puterea ecleziastică de conducere: «Superiorii și capitolele Institutelor au asupra membrilor acea putere care este stabilită de dreptul universal și de constituție. În Institutele religioase clericale de drept pontifical, ei se bucură în plus și de puterea ecleziastică de conducere, atât în forul extern cât și în cel intern».

Istoria mărturisește ceea ce Suveranii Pontifi au făcut pentru religioși, și rolul pe care l-au avut religioșii în apărarea primatului pontifical și în a actualiza inițiativele apostolice voite de papi. Disponibilitatea totală la poruncile Suveranilor Pontifi, a condus la o muncă rodnică în evanghelizarea popoarelor și în sectoarele specializate de apostolat.

Moto-ul: «Unde este Petru, acolo este și Biserica», a inspirat și trebuie să continue să ghideze viața religioșilor. În dependența față de Romanul Pontif ei găsesc izvorul, progresul și apărarea universalității lor. Prin intermediul Papei, Institutele de viață consacrată și membrii lor sunt legați de colegiul episcopilor și sunt în unire cu toți episcopii, ce sunt în comuniune cu Papa. Ascultarea față de Colegiul Episcopilor, este rodul și urmarea dependenței de cel care este Capul aceluiași Colegiu. Institutele de viață consacrată în virtutea caracterului lor universal (cfr. can. 590, §1), pot fi considerate ca un instrument prin care colegiul Episcopilor îndeplinește responsabilitățile față de Biserica întreagă și față de Biserica locală nevoiașă.

3.2.2 Raporturile religioșilor cu Sfântul Scaun

Pentru a desfășura propria misiune de animare și de conducere, papa se folosește de ajutorul unui dicasteriu din Curia Romană, numit Congregația pentru Religioși și Institutele Seculare. Congregația este împărțită în două secțiuni: o secțiune privește Institutele religioase și membrii lor, iar cealaltă privește Institutele seculare. Fiecare secțiune este competentă în propriul sector, în ceea ce privește înființarea, conducerea, suprimarea Institutelor, tutela și statornicia în scopul propriu, disciplina, bunurile, privilegiile, formarea membrilor, Constituțiile și dispensele de la dreptul comun. O atenție particulară o merită Societățile de viață Apostolică care au în Cod un caracter specific lor. Este de competența dicasteriului amintit, să promoveze reînnoirea și dezvoltarea vieții consacrate, să fondeze Uniuni, și a Conferințelor superiorilor majori. Pentru a ajunge la scopurile unității și disciplinei în Biserică în circumstanțele determinate, religioșii depind de alte dicasterii; astfel pentru postul Euharistic, depind de Congregația pentru Sacramente; pentru reglementarea formării științifice, adică academice depind de Congregația pentru Educația Catolică; pentru educația misionară, depind de Congregația pentru răspândirea credinței. Recursul, sau apelul contra unui act al Congregației, când se discută despre violarea sau nu a unei legi, este făcut către a doua secțiuni a Signaturii Apostolice (cfr. 1445 §2).

După cum episcopii diecezani sunt obligați să trimită la Sfântul Scaun o relație cincinală cu privire la starea diecezei (cfr. can. 399), tot astfel și Superiorii Majori ai Institutelor de Viață consacrată și conform can. 732, ai Societăților de Viață Apostolică, fie de dreptul pontifical cât și de dreptul diecezan, au obligația să transmită Sfântului Scaun o scurtă relație asupra stării și vieții propriului Institut sau Societăți, după modul și timpul prescris. Această relație are menirea de a favoriza un raport eficace între Institute și Sfântul Scaun, raport bazat pe comuniunea eclezială. Raporturile cu Sfântul Scaun trebuie să se actualizeze în mod constant. Pentru acest scop este disponibil un Consiliu permanent format din membrii Uniunii Superiorilor și Superioarelor de pe lângă Congregația pentru Religioși și Institutele seculare.

Can. 592, §2 privește observarea normelor emanate de Sfântul Scaun. Această normă este o datorie a Institutelor de drept pontifical și de drept diecezan, chiar și în virtutea supunerii și ascultării pe care membrii trebuie să o aibă față de autoritatea Romanului Pontif (cfr. can 490). Din aceste considerații rezultă faptul că Superiorii majori au obligația morală și juridică, de a face cunoscute documentele Sfântului Scaun membrilor ce le-au fost încredințați și de a ava grijă să fie observate. Canonul nu face nici o referință la documentele emanate de Conferințele Episcopale și de episcopii diecezani. Însă este clar faptul că membrii Institutelor trebuie informați și cu priire la acestea, în spiritul unei participări reale la viața și activitatea pastorală ale Bisericilor Particulare și mai ales documentele îi privesc în mod direct.

Într-un mod particular după Conciliul Vatican II există între Congregație și Religioși, raporturi de colaborare, ce-i angajează pe toți, spre binele Bisericii și în special spre binele Institutelor. Colaborarea deja în act, se va putea manifesta în viitor și prin noi forme. Biserica vine în întâmpinarea sensului de coresponsabilitate, care a devenit astăzi, mult mai simțit între Religioși, integrându-i pe majoritatea chiar și în organismele cele mai importante ale Bisericii însăși cum ar fi: Sinodul Episcopilor (10 superiori generali iau parte la acest Sinod), sau în Oficiile ori Comisiile Sfântului Scaun. Adesea reprezentații pontificali, figurează ca intermediari în Sfântul Scaun și Institute. În zilele noastre a dispărut din Dreptul universal, figura Cardinalului Protector, care avea menirea de asigura relațiile de legătură cu Sfântul Scaun, însă mai ales pentru a salva autonomia legitimă în fața episcopilor.

Activitatea Congregației pentru Religioși și pentru Institutele Seculare, se desfășoară la nivel general pentru toate Institutele, uneori sunt însă, și intervenții particulare ce privesc un Institut sau altul. Scopul Congregației este de a întări comuniunea Institutelor cu Sfântul Scaun. La atingerea acestui scop ajută foarte mult întâlnirile dintre religioși și episcopi atât în țările lor cât și la Roma. Principala datorie a Sfântului Scaun este de a anima, a călăuzi și a menține vitale și dinamice Institutele după voința Superiorului Suprem, Romanul Pontif, al cărui reprezentant este dicasteriul.

3. 2. Autoritatea ecleziastică diecezană

3.2.1 Raportul religioșilor cu episcopii

Conciliul Vatican II încadrează grija Bisericii față de religioși în obligația ierarhiei de a călăuzi poporul lui Dumnezeu la pășuni mănoase. Religioșii sunt o parte vie a acestui popor. În virtutea acestui fapt religioșii și Institutele lor sunt încredințați grijii pastorale a ierarhiei; astfel ei sunt supuși și autorității episcopilor, conciliilor și conferințelor episcopale, conform normelor Dreptului. Decretul cu privire la misiunea pastorală a episcopilor recomandă: «Episcopii să îi facă să înainteze în sfințenie pe clericii lor, pe religioși și pe laici, după chemarea individuală a fiecăruia».

Toți religioșii chiar dacă nu sunt implicați direct în activitatea pastorală aparțin de familia diecezană. Episcopii trebuie să-i ajute să fie fideli față de carisma lor și ascultători față de superiorii lor. Acest lucru este subliniat explicit și de Cod: «În îndeplinirea apostolatului extern, religioșii sunt supuși și superiorilor proprii, și trebuie să rămână fideli disciplinei Institutului. Episcopii înșiși să nu omite să solicite, când este cazul această obligație».

Religioșii sunt integrați în Biserica Locală cu o misiune specifică și trebuie să fie de mare ajutor diecezei. Episcopii trebuie să facă în așa fel ca religioșii să rămână ca atare. Atât episcopii cât și preoții trebuie să sensibilizeze viața religioasă atunci când ea sărăcește în propria dieceză. Unitatea diecezei, și în particular unitatea credincioșilor, ca fi întărită de o acțiune pastorală în care să fie implicați și religioșii.

Unitatea necesară și buna înțelegere în activitatea apostolică și în viața diecezană, a făcut astfel încât Conciliul Vatican II și Codul să redimensioneze situația juridică a religioșilor față de autoritatea episcopală, dându-i un suflu nou. Noul Cod, prin can. 591, a afirmat dreptul Suveranului Pontif de a dispensa Institutele de viață consacrată de la jurisdicția Ordinarului locului, pentru binele Institutelor și necesitățile apostolatului, în vederea aceluiași bine comun. Codul recunoaște autonomia justă a Institutelor. Nu se mai face distincția dintre Institute dispensate și cele ce nu au dispensă, de la jurisdicția Ordinarului locului, dar, bazându-se pe distincția dintre Institute de Drept Pontifical și cele de Drept Diecezan, redă într-un mod nou, cum trebuie să se concretizeze relațiile cu episcopii, ținând cont de pastorala și binele sufletelor, pe aceeași linie cu documentele conciliare și postconciliare, care tratează despre semnificația pastorală a dispensei.

Mai mult, Codul emană norme care privesc raporturile cu Ordinarului locului, fie pentru Institute de drept pontifical cât și de drept diecezan. Pentru cele de drept pontifical o situație particulară o au Institutele clericale, care se bucură de puterea ecleziastică și de conducere, atât în forul extern cât și în cel intern (cfr. can. 596, §2).

Documentul Mutue Relationis, prezintă în mod teologic locul și funcția episcopilor în comuniunea organică ecleziastică chiar și în ceea ce-i privește pe religioși. Episcopul este capul, sufletul, tatăl și maestrul. În exercitarea apostolatului, religioșii se supun propriilor superiori și disciplinei proprii Institutului; acest lucru trebuie să fie, dacă este necesar, solicitat de episcop (cfr. can 678, §2). Religioșii sunt supuși puterii episcopului, în ceea ce privește îngrijirea sufletelor, exercitarea publică a cultului divin și alte opere de apostolat. În reglementarea activității apostolice, episcopii și superiorii Institutelor vor acționa de comun acord.

În cazurile prevăzute de Cod episcopul poate vizita religioșii și casele lor, chiar și ale Institutelor de drept pontifical (cfr. can. 397, §2). Canonul 683, §§1-2 explică diferitele cazuri. Bisericile, oratoriile frecventate de credincioși, școlile, operele de caritate și religioase, excluse fiind vizitarea școlilor rezervate propriilor elevi ai Institutului. Acolo unde episcopul va întâlni abuzuri, după avertizarea care nu a avut nici un efect, făcută superiorului Institutului, poate recurge al propria sa autoritate.

Din motive speciale ale episcopului de a supraveghea doctrina credinței, religioșii, dincolo de permisiunea propriului Superior major și norma Constituțiunilor (cfr. can. 832), se supun, canonului 823, §1, cu priire la obligația de a se supune judecății episcopului, pentru tipărirea cărților ce tratează credința și morala. Ordinarul locului, competent în a da licența sau aprobarea, pentru cărțile sau alte scrieri ce vor fi date publicității, este cel propriu autorului sau locului publicării, excepții fiind cazurile în care s-a prevăzut altfel (cfr. can. 824, §2). Este nevoie de permisiunea episcopului pentru ca membrii Institutelor de viață consacrată să scrie în reviste periodice sau ziare care atacă în mod direct și frecvent religia catolică și Biserica (cfr. can. 831, §1). Atunci când vor trebui să se trateze la radio sau în televiziune probleme de doctrină sau morală, religioșii se vor supune normelor emanate de Conferințele Episcopale (cfr. can 831, §2).

În toate materiile în care religioșii sunt supuși autorității Ordinarului locului pot fi constrânși cu pedepse (cfr. can. 320). Pentru o cauză gravă episcopul poate interzice unui membru al unui Institut să locuiască în dieceză, înștiințând imediat Scaunul Apostolic (cfr. can. 679).

Este de competența episcopului de a numi capelanul fiecărei case religioase a Institutelor laicale, chiar și pontificale. Capelanului îi revine datoria de a conduce celebrările liturgice, de a îngriji și a prevedea ca în Biserică să nu se săvârșească nimic contrar sfințeniei locului. Capelanului nu-i este permis să se amestece în conducerea internă a comunității (cfr. can 567, §§1-2). În ceea ce privește can. 87, cu privire la facultatea episcopului diecezan de a dispensa de la legile disciplinare universale și particulare, emanate pentru teritoriul său sau pentru supușii săi, episcopul va putea folosi această facultate în materia în care religioșii și toți cei echivalați lor (cfr. can. 738), intră sub autoritatea sa.

3.3.2 Institutele de drept diecezan și episcopul diecezan

După cum Institutele de drept pontifical intră, în cazurile prevăzute, sub jurisdicția episcopului diecezan, cu atât mai mult Institutele de drept diecezan, cad sub autoritatea imediată a episcopului diecezan. Codul stabilește acest lucru în mod expres: «Rămânând neschimbată dispoziția canonului 586, Institutul de drept diecezan rămâne sub grija specială a episcopului diecezan».

Nu este ușor a se stabili care sunt implicațiile, sau urmările acestei griji. Unele canoane explică cazurile particulare de dependență, fie față de Ordinarul locului scaunului principal, fie de Ordinarii locului din teritoriile în care se găsesc alte case.

Episcopul scaunului principal, în dieceza căruia se fondează un Institut de viță consacrată aprobă constituțiile și confirmă schimbările introductive în mod legitim, excepție ce a fost aprobat de Sfântul Scaun (cfr. can. 583). Tot episcopul diecezan tratează problemele majore care privesc Institutul întreg, și care depășesc limitele autorității interne, consultând și ceilalți episcopi în cazul în care Institutul s-a răspândit și în alte dieceze (cfr. can. 595, §1). Episcopul diecezan poate dispensa și de la Constituții în cazuri particulare (cfr. can. 595, §2).

Pentru casele de drept diecezan, episcopul diecezan, are dreptul mult mai amplu de a le vizita, decât pentru cele de drept pontifical: «Episcopul diecezan are dreptul și datoria să viziteze, chiar și cu privire la disciplina religioasă: mănăstirile autonome, despre care este vorba în canonul 615; fiecare casă a unui Institut de drept diecezan situat pe teritoriu propriu».

Grija episcopului diecezan pentru Institutele în cauză, nu se afirmă a fi exclusivă și imediată, fie pentru faptul că trebuie să se țin cont de canonul 595, fie pentru că Sfântul Scaun păstrează intactă competența sa asupra unui astfel de Institut. Așadar competența episcopului diecezan este cumulativă cu cea a Sfântului Scaun. S-ar putea spune chiar, că este vorba de o putere vicarială a episcopului întrucât Institutul diecezan, conform can. 590, §1, aparține Bisericii universale și astfel competența prin natura ei este a aceluiași Scaun Apostolic. Textul nu folosește termenul jurisdicție, ci grijă specială. O astfel de grijă poate comporta și acte jurisdicționale însă nu mereu. Această grijă a episcopului nu este nelimitată și arbitrară, ci este subordonată Dreptului. Codul nu specifică sub grija cărui episcop rămâne Institutul. Conform can. 579, putem crede că este vorba de episcopul care a dat decretul de înființare canonică. Este posibil totuși ca odată cu trecerea timpului competența să se transfere unui alt episcop (cfr. can. 595, §1), chiar dacă acest canon se referă la episcopul Scaunului Episcopal, nu este numaidecât necesar. Odată cu răspândirea Institutului în alte dieceze, se poate întâmpla ca scaunul principal să fie transferat în afara diecezei de origine. În acest caz episcopul care are grija specială a Institutului, se schimbă.

Competențele încredințate de Drept episcopului scaunului principal sunt:

aprobă Constituțiile (cfr. can. 587, §1);

confirmă modificările ce se fac în Constituții (cfr. can. 587, §2);

discută problemele majore ce privesc Institutul și depășesc autoritatea internă;

consultă episcopii în a căror dieceze s-a răspândit Institutul (cfr. can. 595, §1);

poate dispensa de la Constituții în cazuri particulare, indiferent de norma care va fi dispensată (cfr. can. 595, §2).

Un principiu important care trebuie să însuflețească raporturile tuturor religioșilor cu episcopii, trebuie să fie respectul pe care religioșii trebuie să-l aibă față de puterea și misiunea episcopului (cfr. can. 678, §1), evitând însușirea unei atitudini juridice, aproape de autoapărare, în raporturile cu ei. Raporturile cordiale dintre religioși și episcopi vor fi facilitate dacă vor fi însuflețite de relații umane și spirituale, alimentate de încrederea și respectul reciproc în ceea ce privesc competențele fiecăruia. Sunt recomandate în acest scop întâlniri dintre episcopi și religioși, pentru a se ruga, reflecta și discuta împreună problemele comune și a concretiza activitatea ce va trebui desfășurată. Ca fundamente și suflet al relațiilor reciproce de cordialitate este necesară o formare adecvată fie a preoților cu privire la viața consacrată, fie a religioșilor cu privire la Biserica Particulară, la episcopi și preoți.

3.4. Autoritatea ecleziastică și: înființarea, suprimarea, fuziunea

și unirea, asocierea și divizarea în părți a Institutelor

de viață consacrată

3.4.1 Înființarea

De remarcat faptul că, Dreptul, tratează numai facultatea de care se bucură episcopii, cu privire la înființarea unui Institut de viață consacrată fără a face nici o mențiune cu privire la Sfântul Scaun: «Episcopii diecezani, fiecare în teritoriu propriu, pot să întemeieze prin decret formal Institute de viață consacrată cu condiția, să fi fost consultat Scaunul Apostolic».

Cu toate că Dreptul nu specifică printr-un canon direct, dreptul Sfântului Scaun de a înființa Institute de viață consacrată, reiese clar din principiile generale ale Dreptului că Sfântul Scaun poate înființa Institute; acest lucru este conform atât cu practica din trecut cât și cu cea prezentă. Constituția Pastor Bonus, atribuie competența Sfântului Scaun de a înființa Institute, Congregații pentru Institutele de viață consacrată.

Trebuie precizată mai întâi semnificația termenului de înființare. Este aceeași semnificație din can. 573, §2. Prin înființare, ia naștere un Institut de viață consacrată în Biserică. În general înființarea unui Institut nu este improvizată. Decretul de înființare este emanat la sfârșitul unui drum parcurs, care de cele mai multe ori durează un timp îndelungat. La început există inițiativa privată a credincioșilor care acționează în mod asociat. Mai târziu intervine lauda și recomandarea din partea autorității competente. Poate avea loc și înființarea canonică publică a Asociației. Decretul de înființare face astfel încât o Instituție bine determinată să aibă calificativul de Institut de viață consacrată. Dacă nu este încă persoană juridică, cu decretul de înființare, obține această personalitate în virtutea Dreptului însuși, deoarece nu există Institut de viață consacrată care să nu fie automat și persoană juridică publică. Decretul de înființarea trebuie să fie formal, având menirea de a exprima calificativul de viață consacrată. Conform apoi can. 37, trebuie să fie emanat în scris.

Autoritatea competentă pentru emanarea decretului de înființare este episcopului, conform normei can. 134, §2. A înființa în mod canonic un Institut de viață consacrată este un fapt important din viața Bisericii, ce comportă nu atât un simplu act de conducere, cât și un act magisterial, întrucât implică discernământul autenticității carismei unui Institut. Mai mult, episcopul realizează un astfel de act nu atât pentru că este Ordinarul locului, ci întrucât este episcop, membru al colegiului episcopal și implicit în comuniune cu ceilalți episcopi și papa. Documentul Mutuae relationis afirmă:

Episcopii, în unire cu Romanul Pontif, primesc de la Cristos-Capul, sarcina de a discerne darurile și competențele, de a coordona energiile multiple și de a conduce întreg poporul să trăiască în lume ca semn și instrument de mântuire. Lor le este încredințată misiunea de a se îngriji de carismele religioase, cu atât mai mult cu cât însăși ministerul pastoral îi face perfecționatorii întregii turme. Astfel, promovând viața consacrată și protejând-o în conformitate cu caracteristicile proprii definite, episcopii împlinesc o datorie pastorală genuină.

În realitate, Institutele de viață consacrată sunt un dar făcut Bisericii Universale chiar dacă trebuie să rămână pentru totdeauna de drept diecezan.

Episcopul înainte de a lua decizia de a înființa un Institut de viața consacrată, trebuie să procedeze cu prudență și precauție. Decretul Perfecte caritatis, îndeamnă astfel:

La fondarea unor noi Institute trebuie cântărite serios necesitatea, sau cel puțin marea utilitate a acestora, precum și posibilitatea lor de dezvoltare, ca să nu apară în mod imprudent Institute inutile sau lipsite de vigoare suficientă. Mai ales în Bisericile tinere, trebuie promovate și dezvoltate, forme de viață consacrată adecvate caracterului și moravurilor locuitorilor precum și condițiilor de viață și obiceiurilor locale.

Documentul Mutuae Relationis reia argumentul, dând criterii precise:

Cei ce au responsabilitatea de a discerne autenticitatea fiecărei înființări, trebuie să pondereze, cu umilință, însă și în mod obiectiv și constant, căutând să intuiască în profunzime perspectivele de viitor, orice indiciu cu privire la o prezență credibilă a Duhului Sfânt, fie pentru a primi carismele, cu gratitudine și consolare, fie pentru a evita ca în mod imprudent să ia naștere Institute inutile sau lipsite de vigoare suficientă. De fapt, când judecata cu privire la nașterea unui Institut este formulată numai în vederea utilității sale sau a convenienței operative, ori în virtutea modului de a acționa al unei persoane, ce experimentează fenomene devoționale prin ele însele ambigue, atunci într-adevăr se demonstrează că într-un oarecare mod este deviat conceptul genuin de viață consacrată în Biserică.

Documentul indică criterii precise, însă ne poate surprinde modul de a se exprima, al unor astfel de documente. În mod aparent, s-ar ivi chiar contradicții. Pe de o parte se subliniază că nașterea Institutelor de viață consacrată trebuie să răspundă exigențelor de necesitate sau utilitate, pe de alta se afirmă că judecata nu trebuie formulată numai în vederea utilității sau convenienței. În realitate autenticitatea unei carisme nu poate fi identificată sau declarată ușor. Viața consacrată este darul lui Dumnezeu, și necesită o vocație din partea lui Dumnezeu. A fonda un Institut pentru simpla utilitate înseamnă a lipsi Institutul de vitalitate, de chemarea la consacrare.

Pentru a face mai ușoară judecata episcopului asupra oportunității cu privire la înființarea unui Institut de viață consacrată, Sfântul Scaun îi oferă directive pe care trebuie să le aibă în vedere. Mai mult, can. 579, de și recunoaște competența episcopului de a emite decretul formal de înființare, subliniază consultarea Scaunului Apostolic. Semnificația acestei consultări rezultă din diferite motive; mai întâi din faptul că fiecare Institut de viață consacrată prin natura sa este un dar făcut Bisericii. Numai Sfântul Scaun poate da o judecată în numele întregii Biserici, deoarece numai Scaunul Apostolic reprezintă Biserica în universalitatea ei. Apoi în mod normal fiecare Institut tinde să fie de drept pontifical. Astfel este oportun ca Sfântul Scaun chiar de la început să fie interesat de nașterea Institutului însuși. Scaunul Apostolic cu experiența sa, poate fi de un ajutor substanțial episcopului în evaluarea precisă a unei judecăți cu privire la înființarea unui Institut.

Când se consultă Scaunul Apostolic episcopul trebuie să trimită întreaga documentație necesară, pentru ca Scaunul Apostolic să facă o idee exactă asupra consistenței fie numerică cât și calitativă a Institutului care cere înființarea canonic, și deci, posibilitatea de supraviețuire. De fapt, decretul de înființare este prin natura sa perpetuă. De aceea nu se poate înființa pentru totdeauna, o realitate care nu oferă perspective sigure pentru viitor. În documentație trebuie incluse și Constituțiile ce vor reglementa Institutul ce urmează să fie înființat. Prin decretul de înființare se aprobă în mod automat și Constituțiile.

Consultarea prevăzută a Scaunului Apostolic, este o obligație pe care o are episcopul. Totuși, ce se poate spune despre o eventuală omiterea din partea episcopului? Ar fi validă o înființare canonică, fără consultarea Scaunului Apostolic? Răspunsul, în virtutea Dreptului, este pozitiv. Nu există nici o lege în mod expres în Cod, cu privire la un astfel de act, conform can. 10. Nu se poate invoca, de altfel, nici nulitatea, în virtutea can. 127, §2, întrucât în acest caz nu se tratează ipoteza unui superior care trebuie să aibă părerea altora, cu privire la un act administrativ. Nici nu se poate apela la can. 39, care declară nul un act administrativ, când nu s-au îndeplinit condițiile adăugate pentru validitate. Norma can. 579, nu este un act administrativ, ci o lege. Conjuncția dummodo (numai să), nu are în acest caz valoarea pe care i-o dă can. 39. De altfel, se nu se poate invoca nici can. 124, §1. Actul juridic, de fapt, este nul atunci când nu se îndeplinesc condițiile prevăzute sau au fost omise cerințele pentru validitate. În cazul nostru, consultarea prevăzută, nu este pentru validitatea decretului de înființare.

În Codul precedent înființarea Ordinelor sau a Institutelor monahale era rezervat Sfântului Scaun (cfr. can. 492, §2). În noul Cod, această prevedere a dispărut. În orice caz Scaunul Apostolic, consultat în această problemă, își poate prezenta propriile observații. Trebuie subliniat faptul că Dreptul, cere licența Sântului Scaun, pentru înființarea unei mănăstiri de religioși sau religioase (cfr. can. 609, §2).

3.4.2 Suprimarea, fuziunea și unirea Institutelor de viață consacrată

Vom trata împreună conceptele de suprimare, fuziune și unire, deoarece aceste concepte au un numitor comun, și anume faptul că un Institut încetează în identitatea sa, ori total (suprimarea), ori pentru că se contopește cu altul (fuziune), ori pentru că ia naștere o nouă entitate (unirea).

Suprimarea este un act care semnează moartea unui Institut religios. Este mai bine zis opusul înființării. Ne poate surprinde faptul că atunci când se înființează un Institut, acest lucru poate fi realizat de episcopul diecezan în timp ce suprimarea unui Institut este de competența Scaunului Apostolic. Se derogă astfel de la regula iuris (regula Dreptului), care prevede moartea entităților prin aceeași cauză prin care s-au născut. De ce? Pentru că un Institut de viață consacrată prin natura sa este al Bisericii și pentru Biserică (cfr. cann. 574, §1; 590, §1). De aceea suprimarea este de competența autorității universale a Bisericii. Moartea unui Institut de viață consacrată este o realitatea care privește întreaga Biserică și de aceea trebuie să fie o cauză rezervată Scaunului Apostolic.

În ceea ce privește suprimarea trebuie făcută o precizare. După cum decretul de înființare nu dă mereu personalitate juridică, deoarece aceasta poate exista deja, tot astfel se poate ca actul Sfântului Scaun să fie cerut numai pentru a lua un astfel de calificativ specific juridic, și nu numai simpla suprimare. Acest caz nu este ipotetic. Se poate întâmpla ca o instituție să fi obținut de la autoritatea competentă o calificare juridică de Institut de viață consacrată, care cu trecerea timpului să se arate inadecvată naturii unei astfel de instituții. Se impune astfel necesitatea, de a lua această calificare sau de a o modifica, și nu de a suprima instituția însăși. Însă abolirea calificării în realitate înseamnă suprimarea Institutului ca și viață consacrată. Acest lucru este rezervat Scaunului Apostolic, trebuie să menționăm și faptul că un Institut poate înceta în virtutea cano. 120, §1, dacă nu a desfășurat activitate, timp de 100 de ani.

În ceea ce privesc fuziunile și unirile, Codul nu ne oferă nici o definiție a termenilor. De aceea nu este ușor să se dea o definiție. În general se afirmă simplu, că există unire atunci când un Institut absoarbe un altul gata să dispară. Fuziunea însă este rodul suprimării a două entități, din a căror dispariție reiese a treia entitate nouă. Datorită faptului că în Biserică izvorăsc mereu Institute noi de viață consacrată, se poate întâmpla ca altele, poate mai vechi să-și piardă din vigoarea lor. În mod particular se poate întâmpla ca mănăstirile de drept, să nu mai fie în gradul de a supraviețui. Soluția în acest caz este unirea Institutelor între ele, sau unirea diferitelor mănăstiri. Această recomandare ne este oferită și de conciliu:

Institutelor și mănăstirilor care, după aprecierea Sfântului Scaun, fiind ascultată și părerea Ordinarilor locului interesați, nu oferă o speranță întemeiată de a mai înflori, li se va interzice să mai primească novici, și dacă se poate, vor fi unite cu alt Institut sau mănăstire mai înfloritoare, care să nu fie mai diferite ca scop și spirit.

După cum se poate observa, conciliul folosește în mod generic un unic termen: unire. Acesta este un termen cu totul generic, ce poate semnifica multe lucruri, uneori chiar lipsite de conotații juridice. În unele cazuri însă, unirea poate aduce multe urmări juridice în patrimoniul juridic, pe care o persoană l-a obținut prin angajamentul profesării sfaturilor evanghelice într-un determinat Institut. De remarcat faptul că Biserica intenționează să respecte și să păstreze patrimoniul fiecărui Institut (cfr. can. 578). O unire ce ar pune în discuție patrimoniul Institutului, nu poate fi făcută fără intervenția Sfântului Scaun.

Un fel de unire este și fuziunea. Acest concept pare a fi mult mai precis. Fuziunea are loc când diferite entități autonome și distincte urmează să alcătuiască una singură. Unitatea rezultă din faptul că, o entitate încetează deoarece este absorbită de alta; sau pentru faptul că două entități încetează a mai exista ca fiind distincte și autonome, rezultând a trei care le absoarbe pe ambele. În acest caz avem suprimarea cel puțin a unei entități, dacă nu a două. Faptul că fuziunea privește direct pe Sfântul Scaun, reiese ca un corolar al normei ce rezervă în mod exclusiv Sfântul Scaun suprimarea unui Institut de viață consacrată (cfr. can. 584).

În federații și confederații, fiecare Institut sau mănăstire, păstrează propria autonomie și identitate. Federațiile sunt prevăzute în mod expres pentru mănăstirile de călugărițe, ce aparțin aceluiași Ordin și cu aceeași Regulă. Prin federații, diferite mănăstiri sunt unite între ele, în baza unui statut aprobat de Sfântul Scaun. În federație fiecare mănăstire își păstrează propria autonomie de conducere. Pentru a ajuta federațiile de călugărițe, Sfântul Scaun numește un preot, ce are oficiul de asistent. Federația servește pentru ajutorarea altor mănăstiri, în particular în ceea ce privește formarea și schimbul de experiențe. Superiorii federațiilor nu sunt superiori majori (cfr. can 620). În virtutea aceluiași canon, primatul de confederației ale congregațiilor monahale sau canonice este considerat superior Major, chiar dacă are puteri limitate.

3.4.3 Asocierea și divizarea în părți a Institutelor de viață consacrată

Codul nu subliniază semnificație termenului de asociere, ci îl presupune (cfr. can. 980). Asocierea comportă o legătură între două Institute, astfel încât să existe o oarecare comunicare între ele însele și o oarecare împărtășire a spiritului reciproc. Împărtășirea se poate limita în mod simplu la o comuniune spirituală a idealului și a spiritualității. Totuși, pot lua naștere și legături prin care izvorăsc drepturi și obligații reciproce între ele însele. Această realitate nu are nici o limită, decât cea maximală: autonomia canonică a Institutului asociat. Autonomia nu exclude în mod necesar raporturile juridice dintre ele, cere însă, ca Institutele să nu se unească și ca fiecare Institut să aibă conducere proprie și o disciplină proprie. Dacă s-ar atinge de autonomia Institutului, ar trebui să intervină Sfântul Scaun.

Asocierea are loc în general între Instituții care au ceva în comun, reușind să ajungă la scopuri comune. Poate avea loc între Institute masculine și feminine, iar Institutul care asociază poate fi atât bărbătesc, cât și feminin, chiar dacă a doua posibilitate este mai mult teoretică. Codul nu specifică care ar fi autoritatea competentă să asocieze. În mod normal ar trebui să fie Capitolul General, sau cel puțin superiorul general, cu consimțământul consiliului său. Acest lucru trebuie prevăzut în Constituție. Autoritatea ecleziastică competentă în a aproba Constituțiile (cfr. cann. 587, §2; 583), ar trebui să dea și o judecată cu privire la legitimitatea sau nu, a asocierii prevăzută în Codul fundamental.

Institutele de viață consacrate îndată ce au ajuns la o oarecare extensiune, fie de persoane cât și de case, simt nevoia de a-și da o structură mai articulată. Atunci se pune problema unei structurări corespunzătoare exigențelor lor. În general un Institut se împarte în provincii și case. Însă sunt și criterii diferite ale unor Institute de viață consacrată. Având în vedere o astfel de situație, canonul 381 are un limbaj, în mod voit generic, pentru a lăsa împărțirea la latitudinea fiecărui Institut.

Divizarea în părți despre care vorbește Codul (cfr. can. 581), este constituită cu o oarecare autonomie și prevede constituirea oficiilor proprii cu putere proprie anexată oficiului. Nu ar fi o divizare în părți dacă s-ar trata numai de delegații, ce s-ar bucura de facultăți delegate, ce ar putea fi mereu revocate. Codul fundamental ar trebui să prevadă cel puțin posibilitatea divizării în părți, indicând autoritatea competentă; altfel nu ar exista o normă cu privire la această realitate. Constituțiile vor trebui să indice părțile în care Institutul poate fi împărțit, autoritatea competentă și nu în ultimul rând procedura ce trebuie urmată. Putem spune că asocierea are menirea de a crea legături spirituale între două Institute, însă nu se crază nici o dependență a unui Institut de altul.

Concluzie

Nu există viață consacrată în Biserică fără o dependență față de autoritatea ecleziastică atât pontificală cât și diecezană. Isus Cristos lăsând conducerea Bisericii sale lui Petru, a lăsat și conducerea noilor forme de viață consacrată și orice mișcare religioasă aceleași puteri. Așadar, Romanul Pontif este superiorul imediat al fiecărui Institut de viață consacrată. Codul subliniază faptul că aceste Institute sunt supuse, în conducerea internă și în disciplină, puterii imediate și exclusive a Sfântului Scaun (cfr. can. 593). Pentru exercitarea optimă a acestei puteri, Romanul Pontif este ajutat de Congregația pentru Religioși și Institutele Seculare. În apostolatul lor, religioșii sunt legați direct de familia diecezană. Întrucât religioșii sunt implicați cu o misiune specifică în Biserica locală, fiind de un ajutor real, episcopii trebuie să facă astfel ca religioșii să rămână ca atare. În ceea ce privesc Institutele de drept diecezan, ele intră sub jurisdicția episcopului diecezan, însă, deoarece și Institutele de drept diecezan aparțin de fapt Bisericii universale, putem spune că puterea episcopului diecezan este cumulativă cu cea a Sfântului Scaun.

Concluzie generală

Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, deja prezentă încă de la începutul Bisericii, ca imitare a formei de viață proprie lui Isus Cristos, a avut, după cum am putut observa, de-a lungul secolelor, diferite forme de instituționalizare, prin intervențiile autorității competente, care a interpretat, după cum ne spune și can. 576, sfaturile evanghelice, a reglementat practica lor cu legi, constituindu-le forme stabile de viață prin aprobarea canonică. Viața consacrată întrucât este aprobată de Biserică, și reglementată de legile sale, își asumă forme instituționalizate precise. Astfel legea Bisericii numește astăzi aceste forme instituționalizate: Institute de viață consacrată. În zilele noastre Biserica recunoaște și aprobă numai formele asociate ce profesează sfaturile evanghelice. De aceea termenul de Institut vrea să sublinieze clar această dimensiune. Este adevărat că actualul Cod recunoaște și forma eremită, însă legislația ecleziastică, nu trece dincolo de simpla recunoaștere. Legislația actualului Cod se rezumă la reglementarea cu legi numai a Institutelor de viață consacrată.

Legislatorul presupune existența vieții consacrate, în toate elementele sale constitutive din punct de vedere teologic. Numai în baza acestei presupuneri, legea determină norme pentru existența unui Institut de viață consacrată. Numai în măsura în care o formă de viață consacrată se încadrează în exigențele cerute de paragraful 1 al can. 573, poate fi reglementată cu reguli și legi precise. De aceea Biserica nu poate înființa un Institut acolo unde ar lipsi elementele menționate în paragraful amintit.

Dincolo de această presupunere fundamentală cu privire la viața consacrată, este necesară din punct de vedere canonic, înființarea Institutului din partea autorității competente a Bisericii. Autoritatea competentă a Bisericii este Sfântul Scaun sau, conform can. 579, episcopul diecezan. Înființarea are loc prin emiterea unui decret formal din partea autorității competente amintite, după cum se subliniază și în canonul amintit. Natura de Institut de viață consacrată se dobândește numai cu decretul formal, prin care autoritatea competentă ridică în mod canonic un astfel de Institut.

Dacă înființarea canonică a unui Institut de viață consacrată, presupune întotdeauna elementele constitutive ale vieții consacrate, se înțelege că Biserica nu poate înființa în mod canonic un Institut dacă nu este prevăzută profesarea sfaturilor evanghelice. Codul precizează că această profesare trebuie să se concretizeze cel puțin în profesarea celor trei sfaturi de castitate, sărăcie și ascultare. Se evidențiază astfel toate componentele darului vieții, întrucât bunurile castității, sărăciei și ascultării sunt trei bunuri prețioase ce cuprind totalitatea bunurilor de care poate dispune o persoană: realitatea afectivității, a lucrurilor și a propriei persoane, inclusiv libertatea sa.

Îmbrățișarea liberă a celor trei sfaturi evanghelice trebuie să se realizeze, prin voturi sau alte legăminte sacre, după legile proprii ale Institutelor. Votul este promisiunea liberă făcută lui Dumnezeu. Alte legăminte pot fi: jurământul, promisiunea, dăruirea etc. Trebuie să se trateze de un legământ sacru, de un legământ care leagă persoana de Dumnezeu, deoarece consacrarea are ca scop pe Dumnezeu însuși. Oricare ar fi legământul prin care se îmbrățișează sfaturile evanghelice, el trebuie să exprime totdeauna dăruirea și consacrarea față de Dumnezeu.

Caracteristica tuturor formelor de viață consacrată este, așadar, profesarea sfaturilor evanghelice. Dacă lipsește profesarea sfaturilor evanghelice, sau cel puțin al unui jurământ sacru, nu se poate vorbi de stare de viață consacrată. Profesiunea religioasă comportă o stabilitate sigură în modul de a trăi viața consacrată, astfel încât sfaturile evanghelice sunt centru de susținere și preocuparea constantă.

Viața consacrată își găsește fundamentul și valoarea ei, numai dacă profesarea sfaturilor evanghelice are loc în Biserică. Biserica este sacramentul unirii cu Dumnezeu și al unității neamului omenesc, fiind astfel chemată la sfințenie. Practicarea sfaturilor evanghelic, care este semnul, expresia acestei sfințenii, este răspunsul pe care îl dă Biserica la această chemare. În sfințenia Bisericii, religioșii își găsesc rațiunea lor de a fi. Ei sunt indispensabili Bisericii, deoarece prin ei Biserica îl reflectă pe Cristos, oferindu-i tuturor ca exemple de viață creștină prin observarea cu fidelitate a Evangheliei.

Legătura particulară pe care Religioșii o au cu Biserica, comportă o unire intimă, o comuniune strânsă (cfr. can 675, §3) și o mai mare dependență de ierarhie (cfr. cann. 590-593). Astăzi când se vorbește foarte mult de autonomie și de libertatea de expresie, este foarte important să se sublinieze semnificația intervenției și a acțiunii autorității ecleziastice cu privire la starea vieții consacrate. Astfel se poate înțelege faptul că deși religioșii sunt legați de Biserică mai întâi cu o legătură de natură teologică, apoi cu una de natură juridică, totuși acțiunea juridică are menirea de a transpune în forme concrete realitatea teologică a vieții consacrate, oferindu-o garanția realizării sale în Biserică, producând roade plăcute Fondatorului Divin.

După cum a afirmat și Conciliul, Codul reia același concept și reafirmă viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice, ca un dar făcut Bisericii (cfr. can 575). Mai mult, can. 576 amintește că este de datoria autorității competente să interpreteze sfaturile evanghelice, să le reglementeze prin legi practicarea și să aprobe canonic formele stabile de a le trăi, conform carismei fondatorilor. Acesta este un drept, și în același timp o obligație a Bisericii. Intervenția ei oferă garanția autenticității doctrinei cu privire la viața religioasă și cu privire la activitatea și apostolatul familiilor religioase. Observarea sfaturilor evanghelice are sens numai dacă este văzută în comuniunea eclezială. Viața consacrată se dezvoltă numai în Biserică, în sfera directă și imediată a ierarhiei. Devenind o mișcare și o școală de perfecțiune a dragostei, viața consacrată nu poate fi lăsată la inițiativele private ale unora, ci comportă intervenția autorității publice a Bisericii (cfr. can 301).

Viața consacrată, dacă este profesată în formă publică, acțiunea Bisericii devine și mai mult, directă și explicită; aprobarea sa nu este numai o presupunere juridică, pentru ca un grup de persoane să se poată bucura de condiția canonică atribuită Institutelor, ci este un act al Magisterului, care conferă Institutului carisma autenticității. Intervenția ierarhiei conferă persoanei care se consacră, un caracter eclezial prin care ea devine un semn al Bisericii, reprezentând-o în mod real. Intervenția ierarhiei este graduală: de la simpla analiză prudentă, până la înființarea formală a Institutului și aprobării regulei de viață. Institutul dobândește astfel o creștere graduală. Biserica fiind interpreta credincioasă a sfaturilor evanghelice, reglementează practica lor, constituie diferite forme instituționale, emană norme pentru eficacitatea profesiunii, asistă cu autoritatea ei Institutele pentru a putea crește și înflori conform carismei fondatorilor și pentru edificarea trupului lui Cristos.

Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice este deschisă atât clericilor cât și laicilor (cfr. can. 207, §2). Astfel, prin natura sa nu este nici clericală, nici laicală (cfr. can. 588, §1), însă poate întări și maturiza vocația creștină a laicilor ca atare, sau să însuflețească și să ajute vocația clericală prin fuziunea celor două vocații (religioasă și clericală). Distincția credincioșilor dintre religioși și alții (laici și clerici) este fundamentată pe angajarea celor dintâi să observe sfaturile evanghelice în vederea perfecțiunii dragostei. De aceea viața consacrată nu este o clasă intermediară între clerici și laici.

Procesul care a trasat în mod gradual viața consacrată are drept punct de plecare, și într-un oarecare mod chiar și punct de sosire, profesarea sfaturilor evanghelice. De aceea consacrarea prin profesarea sfaturilor evanghelice nu poate fi pe același plan cu cea baptismală; fie pentru faptul că nu se bazează pe un sacrament, fie pentru faptul că presupune deja consacrarea baptismală, fiind astfel plinătatea acesteia. Atât consacrarea baptismală cât și cea prin profesarea sfaturilor evanghelice conduc la același scop: perfecțiunea dragostei și plinătatea sfințeniei. Nu trebuie să fie văzute ca două realități opuse, ci ca două căi diferite pentru a ajunge la același scop. Consacrarea, odată cu profesiunea, îi pune pe credincioșii care îmbrățișează această stare, într-un statut canonic propriu, însă care nu este, după cum s-a putut observa, intermediar între laici și clerici. În timp ce pentru starea clericală și laicală, criteriul distinctiv este dat de funcția deținută în corpul ecleziastic, pentru starea religioasă, criteriul distinctiv este dat de modul de a trăi vocația universală de sfințenie în Biserică.

Viața consacrată prin profesarea sfaturilor evanghelice aparține de viața și de sfințenia Bisericii. Fiind un dar, înainte de a-i fi făcut credinciosului este un dar făcut Bisericii. Credinciosul ce a primit acest dar, are datoria de a-l pune în slujba misiunii mântuitoare a Bisericii. Acest dar se realizează printr-un Institut, a cărei existență se datorează Duhului Sfânt, fiind primit apoi, prin înființarea canonică din partea Bisericii.

Viața consacrată este necesară Bisericii, care prin intermediul religioșilor cu profesiunea sfaturilor evanghelice, oferă lui Cristos un răspuns plin de iubire. Religiosul trăiește și lucrează în Biserică și pentru Biserică, el este o parte din misterul Bisericii. De aceea ecleziologia va fi incompletă dacă nu ar exista religioși, cum de altfel viața consacrată ar fi de neconceput dacă nu ar fi fost integrată și trăită în Biserică. Religiosul poate împărtăși misterul lui Cristos numai fiind în slujba Miresei Sale. Numai astfel el poate participa printr-un titlu special la sacramentalitatea ei, devenind semn și instrument al operei sale mântuitoare. Astfel reiese obligația religiosului de a se întâlni cu Biserica în raporturile sale cu Dumnezeu și cu lumea, în responsabilitățile sale, în acțiunea și nevoile urgente și majore pe care trebuie să le înfrunte.

Rolul religiosului, după cum reiese din diferite texte ale Conciliului, este de a manifesta prin viața lui că este într-adevăr un semn al realităților cerești, arătând prin dezlipirea de cele lumești, că este în lume însă nu este al lumii. Viața consacrată în structura și în manifestările ei este o invitație spre realitățile crești spre care este orânduită în mod total. Institutele care profesează sfaturile evanghelice exprimă astfel, într-o manieră socială și într-o formă concretă, dorința Bisericii față de ceea ce trebuie să devină, și într-un oarecare mod oferă concretizarea credinței sale în ceea ce nu se vede încă.

Institutele de viață consacrată aparțin vieții și sfințeniei Bisericii, însă nu aparțin ierarhiei. Credincioșii în Biserică sunt înzestrați cu aceeași demnitate profetică, regală și sacerdotală, n virtutea Botezului; însă în baza structurii ierarhice se împart în clerici și laici. Astfel din această perspectivă, persoanele consacrate prin profesarea sfaturilor evanghelice pot fi atât clerici cât și laici. Diversitatea dintre diferitele stări de viață nu înseamnă stratificare. Toți tind la perfecțiunea carității și sunt uniți de acea demnitate a fiilor lui Dumnezeu, prin faptul că sunt membrii ai Bisericii și în același timp părtași la misiunea ei. Deoarece Dumnezeu este cel care cheamă, acest dar gratuit pătrunde în interiorul persoanei, îmbrăcând persoana cu un caracter tainic, cum este cel al alianței lui Dumnezeu cu omul. Fiecare credincios are dreptul de a adera la această chemare a Domnului (cfr. can. 219). Cel care alege și îmbrățișează această stare de viață trebuie să fie conștient că această stare de viață trebuie trăită conform scopului și spiritului Institutului în care este încorporat. Astfel participă la misiunea de mântuire a Bisericii.

Devenind o stare socială, juridică și publică în Biserică, Institutele de viață consacrată se găsesc în mare parte legate de ierarhie. Religioșii depind de ierarhie mult mai mult decât ceilalți credincioși, recunoscând nu numai la nivel teoretic, dar și practic, prin conduita lor, sensul teologic și spiritual al medierii ierarhice în Biserică. Ascultarea activă și responsabilă implică colaborare, fapt ce denotă că toate capacitățile minții și ale inimii sunt puse în slujba Bisericii. Carisma Institutelor nu se poate sustrage de la dependența față de ierarhie, chiar dacă odată cu aprobarea lor le este recunoscută o oarecare autonomie. Ierarhia este cea care garantează autenticitatea și fidelitatea Institutelor.

Din punct de vedere canonic, Biserica însoțește Institutele de viață consacrată cu ministerul ei de conducere. Acest minister se explică prin intervențiile multiple, în special în sfera legislativă și administrativă. Biserica are dreptul de a interveni prin puterea legislativă reglementând practica sfaturilor evanghelice cu legi. Dreptul de a emana legile universale cu privire la viața consacrată, este rezervat Scaunului Apostolic. Totuși Romanul Pontif poate conferi această facultate unei alte autorități, cum ar fi Congregația pentru Religioși și Institutele Seculare. Intervenția legislativă este efectuată de Romanul Pontif prin decrete generale, prin instrucțiuni, sau prin decrete administrative singulare. Biserica intervine cu puterea ei legislativă, însă custozii patrimoniului unui Institut este Institutul însuși. De fapt Biserica recunoaște Institutelor o justă autonomie de viață, legislație și de conducere.

Conciliul Vatican II invită religioșii la fidelitate. Fiecare religios trebuie să persevereze și să exceleze în vocația pe care Dumnezeu i-a oferit-o. Can. 578 atrage atenția asupra datoriei Institutelor și membrilor acestora asupra de a fi fideli patrimoniului lor, enumerând componentele patrimoniului ca fiind: natura, scopul, spiritul, caracterul și tradițiile sănătoase. Angajamentul de fidelitate față de vocație, conform Conciliului reiese din conținutul său teologic, spiritual, apostolic și eclezial; reiese din poziția pe care Dumnezeu i-a dat-o religiosului în misterul Bisericii. Fiind ridicat la semn al unirii indisolubile care leagă pe Cristos de Biserică, și Biserica de Cristos, religiosul simte că odată ce a îmbrățișat această stare de viață nu o mai poate renega.

Misterul vieții consacrate acționează în măsura în care este înțeles. În ultimii ani se observă o criză a propriei identități. Cunoașterea profundă a ceea ce este, de fapt, religiosul în planul conceput de înțelepciune a-și iubirea lui Dumnezeu, și exprimarea printr-o carismă specifică, ne va face să apreciem mai mult acest dar al vieții consacrate, și să înrădăcinăm și mai mult convingerea că viața consacrată rămâne actuală în societatea secularizată de astăzi. În această societate apare din ce în ce mai necesară prezența aceluia care să mențină viu sensul de divinitate, ajutând în acest mod la împiedicarea alunecării în secularism.

Libertatea care conferă vieții consacrate caracterul de dar făcut de Dumnezeu creaturii, și în același timp de dar făcut de creatură Creatorului, se concretizează în profesiunea religioasă, care este rodul unei alegeri făcută din dragoste preferențială, în deplina libertate. Întreaga viață a religiosului încolțește, răsare și se dezvoltă într-o maturizare continuă a acelei iubiri a lui Dumnezeu, care nu are măsură. Aceasta este forța iubirii care îl susține și care îl impulsionează pe cel ce se consacră prin profesarea sfaturilor evanghelice, în ciuda tuturor dificultăților. Iubirea dă sens tuturor structurilor și în același timp le transcende. Acesta este profetismul celui care s-a alăturat școlii Celui care a venit nu pentru a distruge ci pentru a perfecționa. Duhul Sfânt este cel care asistă și însoțește acest profetism, ce are menirea de a arăta încă de pe acest pământ realitățile cerești. La această mărturie sunt invitați toți religioșii, indiferent de carismele și caracteristicile Institutelor din care fac parte.