Codul Juridic Si Institutional al Pietei de Capital

CUPRINS

Capitolul I

PIAȚA DE CAPITAL-CONCEPT ȘI TRĂSĂTURI 3

Definirea, rolul și locui pieței de capital în economie 3

Produsele pieței de capital 7

Acțiuni 7

Obligațiuni 10

L2.3. Titluri de rentă12

1.2.4. Bonuri de tezaur13

1.3. Structura pieței de capital14

Capitolul II

Piața de capital în România 18

începuturile și dezvoltarea pieței de capital în România18

Premise legislative20

Piața primară de capital în România25

Privatizarea societăților comerciale cu capital de stat27

Dezvoltarea sectorului particular31

2.4. Piața secundară de capital în România34

Bursa de valori București36

PiațaO.T.C39

1.3. BURSA DE VALORI – componentă a pieței de capital

1.3.1. Definiție

1.3.2. Caracteristicile piețelor bursiere

1.3.3.Scurt istoric

1.3.4.CONTRACTELE BURSIERE

1.3.5. Bursa în România

1.3.6. Funcțiile bursei de valori în economia contemporană

Pagini 73

=== Codul juridic si institutional al Pietei de capital ===

CAPITOLUL I

PIAȚA DE CAPITAL – CONCEPT ȘI TRÃSÃTURI

DEFINIREA, ROLUL ȘI LOCUL PIEȚEI DE CAPITAL

ÎN ECONOMIE

Înfãptuirea procesului de restructurare si modernizare a economiei românești, de dezvoltare a potențialului ei productiv, o trecere treptatã la economia de piața solicitã importante resurse financiare. Activitatea de descentralizare a economiei și de privatizare a acesteia determinã noi modalitați de mobilizare a capitalurilor, în care emisiunea și plasarea de acțiuni și obligațiuni vor deține un loc important pe piața de capital din România și nu numai. Avem in vedere si posibilitatea atragerii de capitaluri de pe piețe strãine de capital, cât și de pe piața eurotitlurilor și care pot reprezenta prin dimensiunile lor, surse importante de mobilizare a capitalurilor de cãtre firme românești.

Piața de capital este o piața a tranzacțiilor cu titluri financiare emise de cãtre stat, societați pe acțiuni și unitați administrative teritoriale.

Piața de capital (piața valorilor mobiliare) reprezintã (in esențã) ansamblul relațiilor și mecanismelor prin care se realizeazã transferul fondurilor de la cei care dețin surplus de capital (numiți „investitori”), cãtre cei care au nevoie de capital (numiți „emitenți” sau „investitori”), prin intermediul unor vehicule sau instrumente specifice (valori imobiliare) și al unor operatori specifici (societați de valori mobiliare).

Din aceastã definiție rezultã cã existența și funcționalitatea pieței de capital presupun intrunirea unui complex de imprejurãri, printre care esențiale sunt:

existența unui surplus de capital la indemâna unor agenți economici;

disponibilitatea volitiva manifestatã a deținãtorilor surplusului pentru a-l investi (sau specula);

existența unor agenți care au nevoie de capital (dintre toate „împrejurările” aceasta este întotdeauna prezentã fãrã efort);

existența operatorilor specifici, mai exact a unor persoane juridice care sa utilizeze instrumentele enunțate, numite în general societăți de valori imobiliare.

Demarcațiile stricte in ceea ce privește locul si rolul pieței de capital în ansamblul mecanismelor economice nu sunt deosebit de eficiente in contextul mobilitãții excesive a tabloului economic general al zilelor noastre: se vorbește deopotrivă despre piața financiarã, piața monetarã, piața interbancarã, piața scontului, piața asigurãrilor, instituții cãrora le corespund operatori specifici precum bãncile, societãțile de asigurare, casele de scont și resort, etc.

Piața de capital reprezintã pârghiile prin intermediul cărora:

se mărește capitalul necesar agenților economici in vederea acoperirii nevoilor curente;

se asigura finanțarea dezvoltării acestora.

Piața de capital are o serie de trãsãturi specifice si un număr limitat de segmente. O descriere exhaustivã a trãsãturilor este aproape imposibilã și nu se justificã din punctul de vedere al relației efort-efect; mai utilã pare sã fie prezentarea acestor trãsãturi prin ceea ce este reprezentativ, principal, esențial.

a) Produsele pieței au o anume specificație, reprezentatã prin negociabilitate si transferabilitate. Pe piața de capital, acțiunea de a lua bani (fonduri) sau de a da bani (a investi) se realizeazã prin utilizarea unor instrumente (produse) specifice, denumite valori mobiliare; negociabilitatea și transferabilitatea sunt de fapt caracteristicile valorilor mobiliare.

b) Produsele pieței sunt instrumente pe termen lung. Aceastã trãsãturã relevã o altã distincție intre piața monetarã și piața valorilor mobiliare și anume: durata diferitã de timp a atragerii banilor. Pe piața de capital, banii sunt atrași pe o perioadã mai mare de un an, deci pe termen mediu și lung.

c) Pe piața de capital, intermediarii joacã un rol important in privința punerii in contact a emitenților cu investitorii care doresc sã cumpere. Este foarte important de reținut cã nu emitenții își asumã riscul investiției, ci investitorii.

d) Piața de capital oferã modalitãți de investire, respectiv de atragere a capitalului prin utilizarea fondurilor nebancare. Astfel cã o alternativã la construirea de depozite bancare, investitorii pot achiziționa valori mobiliare, iar emitenții, pentru a nu apela la credite bancare, pot atrage capital prin emisiunea de valori mobiliare.

Pe piața de capital existã doua fluxuri pe baza cãrora se aloca și se realocã resursele:

fluxul care „curge” dinspre unitațile in deficit de resurse si care emit valori mobiliare (emitenți) și totalitatea unitãților care au surplus de resurse (investitori).

fluxul dinspre cei care posedã valori mobiliare, dar care au nevoie de lichiditãți (investitori) și cei care au surplus de resurse bãnești (investitori) și doresc sã cumpere valori mobiliare de la alți investitori.

In ceea ce privește primul flux, el se mai numește și fluxul „valori mobiliare versus bani”; cel de al doilea se numește „bani versus valori mobiliare”.

Schema nr. 1

Schema fluxurilor de alocare a resurelor pe piaȚa de capital

PRODUSELE PIEȚEI DE CAPITAL

În structura lor distingem valori mobiliare cu venit variabil (acțiuni) și valori mobiliare cu venit fix (obligațiuni, înscrisuri funciare, titluri de rentã). La rândul lor, cele douã categorii de valori mobiliare îmbracã o varietate de forme.

În principal, în funcție de natura valorilor mobiliare emise și negociate, piața financiarã se împarte în piața acțiunilor și piața obligațiunilor.

Acțiunile

Acțiunile sunt valori mobiliare, certificate, care atestã deținerea unei pãrți din capitalul unei societãți, care îi conferãposesorului calitatea de asociat și îi dã dreptul sã participe la rezultatele financiare ale societãții în cauzã. Acțiunile sunt, deci titluri de valoare negociabile la bursã și reprezintã o parte din capitalul unei societãți. Acțiunile dau drept deținãtorului de a participa cu vot deliberativ la adunarea generalã a acționarilor, de a lua parte la administrarea și controlul societãții, de a participa la împãrțirea profitului.

În scopul formãrii unei imagini privind calitatea, prețul emisiunii și castingul pe care-l poate aduce o acțiune, la nivelul fiecãrei societãți se elaboreazã studii accesibile publicului. Aceste studii au la bazã investigarea unui amplu material informativ cu privire la urmãtoarele aspecte: perspectivele castingului, structura financiarã a societãții, relația curs-profit, evoluția viitoare a situației economica-financiare: avantajele pe care le oferã plasarea capitalurilor disponibile în aceste titluri, comparativ cu alte valori mobiliare.

Cei care doresc sã cumpere acțiunile emise de o societate, care nu a fost incã listata pe o piațã bursierã, dar pentru care existã o ofertã publicã in derulare se adreseazã intermediarului ofertei publice primare de vânzare care existã se ocupã de vânzarea lor pentru prima oarã pe piața primarã de capital. Ei completeazã un formular de subscriere, efectueazã vãrsãmintele în contul societãții intermediare și intrã în posesia unui extras de cont din care rezultã numãrul de acțiuni cumpãrate și valoarea de cumpãrare, devenind astfel acționari.

Pentru societãțile listate pe o piațã bursierã (BVB, RASDAQ) se pot cumpãra acțiuni printr-o societate de valori mobiliare.

Subscrierea la capitolul social al fiecãrei societãți pe acțiuni poate fi garantatã de cãtre un sindicat bancar, care preia acțiunile emise și le plaseazã la rândul lor celor ce dețin active financiare disponibile. În cazul în care capitolul nu este subscris în totalitate de cãtre investitori, sindicatul bancar își asumã rãspunderea acoperirii diferențelor de subscris.

Valoarea contabilã exprimã partea din activul net (patrimoniul) ce revine pe o acțiune, respectiv averea netã (contabilã) ce revine deținãtorului unei acțiuni și se determinã dupã formula:

Vc=An /Nta

În care:

Vc – valoarea contabilã

An – activul net

Nta – numarul total de acțiuni

Activul net este reprezentat de partea din activele intreprinderii neafectate de datoriile contractate de acesta.

Activul net = Activul total (real) – Datoriile totale

Acțiunile, ca valori mobiliare, se negocieazã pe piața secundarā de capital, în special de bursa de valori. Sunt cotate acțiunile pe piața secundarã de capital, în special de bursa de valori. Sunt cotate acțiunile emise de societãți care au un anumit standing, care difuzeazã pe piațã un numãr mare de acțiuni și care sunt obligate sã publice periodic informãri asupra activitãții și a rezultatelor de bilanț.

Prețul la care sunt cotate aceste titluri de proprietate poarta denumirea de curs al acțiunii, care poate fi inferior sau superior valorii nominale în funcție de venitul adus. Cursul acțiunii este influențat, în primul rând, de nivelul dividentelor plãtite și în al doilea rând de rata dobânzii pe piața de capital, între acestea existând, cel puțin teoretic, urmatoarea relație:

Ca·rd=rD·Vn

Ca=rD·Vn / rd=D /rd

În care:

Ca = rata cursului acțiunii

rD = rata dividendului

D = dividendul anual

rd = rata dobânzii pe piața de capital

Vn = valoarea nominalã a acțiunii.

Tipuri de acțiuni

Dupã forma de prezentare, existã acțiuni nominative și acțiuni de purtãtor. Acțiunile nominative au înscris numele deținãtorului și pot fi transmise unei alte persoane prin transcrierea tranzacției într-un registru la societatea emitentã. Acțiunile la purtãtor nu au înscris nici un nume și se pot transmite fãrã nici o formalitate, cel care le deține fiind cunoscut ca acționar.

Dupã drepturile pe care le genereazã, se împart în acțiuni ordinare și se privilegiate. Acțiunile ordinare dau dreptul deținãtorului de obținere anualã a dividendului, adicã a unei pãrți proporționale din profitul realizat de societate pe anul expirat și repartizat acționarilor.

Acțiunile privilegiate dau dreptul la un dividend fix, indiferent de mãrimea profitului realizat de societate în anul respectiv. Emisiunea acestora din urmã limiteazã posibilitatea împãrțirii proporționale a profitului între toți acționarii. Acest tip de acțiuni garanteazã acționarului privilegiat un dividend minim sau preferențial determinat ca profitul sã fie atribuit acționarilor ordinari.

Obligațiuni

Obligațiunile sunt titlurile de credit, creanțe care dau dreptul posesorului sã primeascã anual un venit fix in funcție de dobândã, indiferent de rezultatele financiare ale debitorului.

Spre deosbire de acțiuni care dau dreptul la un câștig sub forma dividendului, obligațiunile sunt purtãtoare de dobânzi fixe, plãtibile de cãtre emitentul debitor, indiferent de rezultatele obținute.

Incluzând obligațiunile în categoria titlurilor de credit este necesar sã precizãm cã acestea reprezintã înscrisuri de o anumitã valoare nominalã, prin care debitorul se obligã sã ramburseze la scadențã sumele împrumutate și sã plãteascã anual o dobândã aferentã. Titlurile de credit sunt pe termen scurt (cambia, biletul de ordin, etc) și pe termen mediu si lung (obligațiunile, înscrisurile financiare, rentele, etc).

Pe piața financiarã sunt emise și negociate mai multe tipuri de obligațiuni clasice (directe), grupate în funcție de douã criterii: forma de prezentare, respectiv locul de contractare și condițiile de emisiune.

Dupã forma de prezentare, existã obligațiuni nominative și obligațiuni la purtãtor. Cele nominative au înscris numele deținãtorului, iar transmiterea dreptului de a pretinde prestația la care s-a angajat emitentul are loc prin înțelegerea dintre vechiul și noul deținãtor al titlului, obligațiunile se numesc la purtãtor.

Dupã locul de contractare și condițiile de emisiune, se cunosc: obligațiuni interne, obligațiuni strãine și obligațiuni internaționale (euroobligațiuni). Din punc de vedere al formei și conținutului, obligațiunile strãine și euroobligațiunile sunt similare cu titlurile interne, emisiunea lor preluând cu unele particularitãți, atât forma instrumentului emis, cât și tehnica de subscriere.

Pentru ca un împrumut e bazã de obligațiuni sã poatã avea loc, este necesarã întrunirea mai multor condiții:

emisiune de obligațiuni în sume standard;

banca sau un sindicat bancar care sã preia aceastã emisiune și sã o plaseze pe piața primara în scopul capitalizãrii capitalurilor disponibile atât de pe o piața internã, cât și de pe piața financiarã internaționalã;

piața secundara specializatã, la care obligațiunile sã fie revândute de primii deținatori, respectiv sã fie negociate și cotate la bursã;

un serviciu instituționalizat în țara emitentã, care sã se ocupe cu rambursarea eșalonatã în timp a capitalului imprumutat.

Un împrumut realizat prin emisiune de obligațiuni clasice se caracterizeazã, în principal, prin urmãtoarele elemente:

suma;

durata;

rata nominalã a titlurilor care îl reprezintã;

prețul de emisiune;

condițiile rãscumpãrãrii (rambursãrii) datoriei.

Unele clauze ale acestui contract de împrumuturi sunt imprimate pe titluri obligatorii, astfel:

imprumut obligatoriu de 150 milioane lei;

divizarea acestui împrumut in 30.000 de obligațiuni a 5.000 lei valoare nominalã fiecare;

acest împrumut poartã o ratã a dobânzii de 20% pe an;

obligațiunile se emit la prețul de 4.800 lei/unitate;

rambursarea se face la 10 ani.

În concluzie, pentru a aprecia randamentul investirii capitalurilor disponibile în obligațiuni, trebuie avute în vedere urmãtoarele elemente: rata dobânzii, suma de pe cuponul ce va fi detașat la scadențã și suplimentul din care rezultã dacã s-a fãcut și cum s-a fãcut indexarea; data cea mai apropiatã și cea mai îndepãrtatã care va interveni la plata cuponului; cotele de rambursat și cea mai indepãrtatã care va interveni la plata cuponului; cotele de rambursat și data rambursãrii; taxele de achiziție a obligațiunilor.

Titluri de rentã

Alãturi de acțiuni și obligațiuni, întreprinderile private și statul mobilizeazã fondurile financiare, disponibile pe piețe de capital, prin emisiune de înscrisuri financiare și titluri de rentã.

Titlurile de rentã sunt insturmente financiare emise de stat, pe care cumpãrãtorii le pot negocia, respectiv vinde, la bursa de valori. În schimb, deținãtorii acestor titluri nu pot solicita rambursarea lor catre emitent, acesta oligându-se sã plãteascã po o perioadã nedeterminata o anumitã sumã de bani la intervale de timp stabilite. Aceastã suma reprezintã practic dobânda la capitalurile atrase, inclusiv amortizarea îprumutului în condițiile specifice ale unei astfel de emisiuni.

Titlurile de credit pot garanta împrumuturile acordate de bãnci clienților lor. Aceastã operațune, prin care bãncile acordã împrumuturi garantate prin instrumente financiare îndeosebi obligațiuni emise de întreprinderi industriale sau titluri de rentã și bonuri de tezaur emise de stat, se numeste lombardare.

Pentru asemenea operațiuni, bãncile percep o dobândã denumitã taxã de lombardare care, in general, este superioarã taxe scontului. Din punct de vedere monetar, aceastã operatiune echivaleazã cu punerea în circulație a unei cantitãți de masã monetarã.

Dacã ținem seama de faptul cã aceasta masã monetarã nu are în toate cazurile o acoperire materialã, îndeosebi când statul mobilizeazã capitalul pentru acoperirea deficitului bugetar, putem spune cã lombardarea duce, uneori, la cresterea inflatiei.

1.2.4. Bonuri de rentã

Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat și utilizate pentru mobilizarea de active financiare pe termen scurt la dispoziția sa, în scopul acoperirii deficitului bugetar curent, deci pentru efectuarea normalã a plãților curente, în situațiile în care încasãrile bugetare sunt insuficiente.

Ele asigurã un nivel de dobândã competitivã, diferențiat in funcție de durata împrumutului, fapt care-l atrage pe deținãtorul de disponibilitãți, recomandându-se ca un plasament preferabil și cert. De asemenea, negociabilitatea curentã a bunurilor de tezaur, posibilitatea transferãri lor rapid in lichiditãți, reprezintã o altã caracteristicã a activitãții lor pentru cei care doresc sã-și plaseze avantajos economiile sau capitalurile disponibile.

Extinderea bonurilor de tezaur îmbraca forme noi prin emisiunea de piețe de capital, în afara celor tradiționale a bonurilor de tezaur, în cont curent și a obligațiunilor cu cupon zero. Aceste titluri sunt emise de bãnci și instituții specializate de credit, care dețin în portofoliu bonuri de tezaur în valoare nominalã egalã cu cea a obligațiunilor emise cu cupon zero și care nu implicã plata dobânzii de la emitere pânã la scadențã. Echivalentul dobânzii revine celor care subscriu, care achiziționeazã acțiunile la o valoare actualã, mai micã, urmând sã încaseze la scadențã valoarea integralã, mai mare.

Bonurile de tezaur sunt emise prin subscrieri curente în funcție de necesitãți dinainte cunoscute și stabilite, sau pe calea adjudecãrii la licitație publica, care realizeazã diversificarea ofertelor la rata dobânzii. Prin cumpãrarea și vânzarea liberã pe piațã a acestor titluri se exercitã o puternica influențã asupra masei monetare în circulație, a stãrii de lichiditate a economiei.

Modalitatea cea mai frecventã de vânzare, prin plasarea bonurilor de tezaur pe piața primarã este cea a lichiditãților. Se practicã douã tipuri de licitație în funcție de ofertã, care poate fi competitivã și necompetitivã.

Oferta competitivã specificã numãrul bonurilor de tezaur pe care cumparatorul consimte sã le achiziționeze la prețul stipulat, încheierea tranzacției realizându-se la ofertele cele mai înalte.

Oferta necompetitivã constã în oferirea spre cumpãrare a unei cantitãți specificate de bonuri de tezaur la prețuri medii platite pentru toate titluirle in ziua licitației.

Bonurile de tezaur sunt negociate intens pe piața secundarã, respectiv, la bursa de valori, pentru ca anumiți cumpãrãtori preferã sã vândã titluri deținute înainte de expirarea termenului. Aceastã piațã secundarã face bonurile de tezaur ușor lichide și deci foarte atractive pentru investitori.

1.3. Structura pieței de capital

Piața financiarã este mecanismul prin care activele financiare sunt emise și introduse în circuitul economic. Ea este formatã din doua mari sectoare: sectorul bancar și sectorul titlurilor financiare.

Piața titlurilor financiare, ca segment de legaturã între deținãtorii de fonduri excedentare (investotorii) și utilizatorii de fonduri (emitenții de titluri financiare) are douã componente: piața primarã și piața secundarã.

Piața primarã este segmentul primar al pieței de capital pe care se vând și se cumparã titluri (valori mobiliare) nou emise. Aceastã piațã asigurã atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu și lung din economie și are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în capitaluri disponibile pe termen lung.

Piața secundara este segmentul secundar al pieței de capital care se constituie din Bursele de valori și piața externã extrabursierã (ex – RASDAQ), precum și prin investiții financiare specializate, denumite bãnci de investiții sau de plasament. Pe aceastã piațã se tranzacționeazã titluri financiare pe termen mediu și lung pentru a realiza negocierea, contractarea și executarea tranzacțiilor cu aceste titluri, în mod transparent și în conformitate cu regulamente și proceduri elaborate de bursã și de instituția de reglementare și supraveghere a pieței de capital (CNVM).

Bursa centralizeazã tranzacțiile prin intermediul sistemului de tranzacționare computerizat la care accesul este posibil prin intermediul terminalelor in floor-ul bursei sau in cazul sistemului de tranzacționare la distanțã, la sediile societãților de valori mobiliare care participã la constituirea pie la constituirea pieței bursiere. Orice alți factori informaționali de tranzacționare, prin distribuirea lor nediscriminatorie cãtre investitorii participanți la piața anterior ședinței de tranzacționare.

Bursa are un rol central in completarea circuitelor necesare pentru ca resursele financiare disponibile în piața de capital sã poatã fi distribuite cãtre zonele productive în care acestea pot fi utilizate eficient. Astfel în cazul unei emisiuni de acțiuni pe piața primarã, prin care o societate comercialã își majoreazã capitalul social conform cu nevoile ei de dezvoltare, investitorii care doresc sa cumpere acțiunile oferite vor face acest lucru numai dacã va exista o piațã care sãle poatã vinde, ulterior, pentru a-și recupera fondurile investite și profitul aferent, numai dacã aceste acțiuni vor avea garantatã lichiditatea.

Aceasta funcție a bursei este extrem de importantã în dezvoltarea economicã, deoarece capitalul financiar obtinut prin emisiune de acțiuni este cu mult mai ieftin decât capitalul financiar care poate fi obținut prin credit bancar. În vreme ce fondurile primite prin vânzarea emisiunii de acțiuni nu trebuie returnate, iar costurile lor se rezumã la cheltuielole de emisiune și de menținere la cota bursei, care sunt modice, în cazul creditului bancar fondurile împrumutate trebuie restituite la scadențã împreunã cu dobânda aferentã.

Totodatã, tranzacționarea continuã pe piața secundarã a actiunilor emise, conduce la configurarea diferențiatã a imaginii societaților cotate, în funcție de evaluãrile fãcute indirect de gradul de interes al investitorilor, fapt care permitea ca distribuirea ulterioarã a unor resurse noi sã se facã cãtre acele societãți care oferã investitorilor imaginea unei eficiențe mai mari, astfel se realizeazã acele reglaje economice care sunt stimulative pentru dezvoltarea companiilor celor mai profitabile.

Accesul la Sistemul e CotaTie Automata „RASDAQ” al Asociației Naționale a Societãților de Valori Mobiliare (numit in contnuare „SISTEM”), este controlat prin utilizarea de coduri ale utilizatorilor individuali si parole atribuite fiecarui Membru care este autorizat sã participe direct la SISTEM-ul de tranzacționare RASDAQ. Membrul este responsabil de asigurarea securitãții codurilor care i-au fost atribuite și a echipamentului informatic care îi permite participarea la SISTEM-ul de tranzacționare RASDAQ. În particular, Membrul trebuie sã amplaseze echipamentul informatic astfel incât sã nu fie accesibil decât personalului autorizat al membrului.

În eventualitatea apariției unor condiții extraordinare pe piața, catastrofe nucleare, cãderea sistemului național de telecomunicații sau a celui de furnizare și/sau transmiterea energiei electrice, cãderea infrastructurii pe care o sprijinã SISTEM-ul de tranzacționare RASDAQ, sau în cazul unor crize internaționale majore, Comitetul Director sau CNVM pot ordona suspendarea temporarã a operãrii SISTEM-ului de tranzacționare RASDAQ. În ceea ce privește autorizarea cotãrii în sistem a unei valori mobiliare, Comitetul Director poate ordona o suspendare temporarã a cotațiilor acelei valori mobiliare, dacã apreciazã cã aceastã mãsurã este necesarã ori potrivitã pentru a proteja investitorii sau pentru a menține încrederea publicului în integritatea pieței de valori mobiliare operatã în sistem. Aceeași mãsurã poate fi ordonatã de cãtre CNVM.

Departamentul ANSVM pentru supravegherea pieței monitorizeazã tranzacțiile pentru a descoperi eventualele încãlcãri ale regulilor de tranzaționare și investigheazã reclamațiile legate de o presupusã încãlcare a regulilor sau o utilizare necorespunzãtoare a SISTEM-ului de tranzacționare RASDAQ, indiferent de sursa reclamației. Printre altele, acest document rãspunde de analizarea datelor referitoare la tranzacți, precum și a altor informații relevante privind orice presupusã încãlcare a regulilor de tranzacționare sau utilizare necorespunzãtoare a SISTEM-ului de tranzacționare RASDAQ de cãtre un Membru, sau de cãtre o persoana asociatã cu un Membru.

Restul investigației va fi raportat Comitetului Director sau Comisiei desemnate a iniția proceduri în vederea revocarii dreptului Membrului de a avea aces în SISTEM-ul de tranzacționare RASDAQ.

Capitolul II

Piața de capital în România

2.1 Începuturile și dezvoltarea pieței de capital în România

Procesul trecerii României la o economie planificatã centralizat, bazatã aproape exclusiv pe proprietatea de stat, la o economie concurențialã de piațã, implicã parcurgerea unei perioade de timp mai mare decât s-a crezut inițial, cu etape distincte, cu obiective, strategii și tactici adecvate.

Pentru a-și atinge scopul, tranzacția însãși trebuie planificatã, astfel încât procesul de reformã și restructurare sã nu cunoascã sincope și sã evite, pe cât posibil, anomaliile care pot apãrea pe plan politic, economic, social și moral.

Obiectul strategic al societãților în tranziție este formarea și dezvoltarea piețelor specializate, împreunã cu toate conexiunile cerute de legile economice, precum și a mecanismelor specifice de funcționare, conform unui model de dezvoltare coerent ca și celelalte țarii noastre.

Înaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, România, având o economie de piațã, a cunoscut aceeași evoluție spre formarea și dezvoltarea pieței interne de capital ca și celelalte țari capitaliste.

La 1 iunie 1881, acum aproape 120 de adi, Senatul României a aprobat „Legea ascupra burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mãrfuri”. În temeiul acestei legi au fost organizate primele burse din România, la București, Iași, Brãila și Galați. La 1 decembrie 1882 a fost publicatã prima cotã oficialã a bursei din București prin care erau anunțate tranzacții cu 21 de valori mobiliare. În anul 1882 existau in România numai 6 societãți pe acțiuni cu un capital de cca. 25 milioane lei, în timp ce efectele publice și înscrisurile funciare care circulau pe piațã nu valorau mai mult de 200 milioane lei.

În Monitorul Oficial nr. 31 din 9 mai 1904 a fost publicatã „Legea asupra burselor de comerț”, care prevedea funcționarea în România a urmãtoarelor burse: la București – o bursã de schimb și efecte, de cereale și de mãrfuri; la Brãila, Galați și Constanța – câte o bursã de cereale, de mãrfuri și de închiriere a bastimentelor; la Iași și Craiova – câte o bursã de cereale și mãrfuri.

Legea din 1904 a fost modificatã in 1905, 1913, 1918 și 1928, fãrã a suferi însã schimbãri esențiale. În 1904 interesul publicului pentru plasamente în valori mobiliare a devenit semnificativ. În acel an erau negociate pe piața bursierã 43 de valori mobiliare. În intervalul 1904 -1914, volumul tranzacțiilor bursiere a crescut atât în ceea ce privește titlurile de participare (acțiuni), cât și titlurile de valoare cu venit fix (boligațiuni, rente).

Dupã impunerea regimului comunist, bursa de mãrfuri a fost desființatã prin Decretul nr. 61 din 18 ianuarie 1949, în timp de bursa de efecte, acțiuni de schimb, dupã o agonie pe durata anilor 1949-1952. Patrimoniul ambelor instituții a fost trecut de cãtre stat „in proprietatea intregului popor”.

Perioada 1952-1989 reprezintã o „gaurã neagrã” în istoria pieței de capital din România, cu mențiunea cã, deși abolite pe plan intern, mecanismele burselor internaționale au fost utilizate, totuși, de docietãțile românești cu capital de stat, specializate în operațiuni comerciale, respectiv în import-export de materii prime și produse agroalimentare.

2.2. Premise legislative

Premisele apariției unei piețe de capital în România, dupã revoluția din 1989, au fost create odatã cu promulgarea Legii nr. 31/1990 privind societãțile economice, care au asigurat cadrul legal necesar nașterii și dezvoltãrii societãților de capitaluri și totodatã a instituit un cadru clar pentru produsele utilizate pe piața de capital: acțiunile și obligațiunile.

Potrivit acestei legi, societãțile comerciale pe acțiuni au putut face apel la economiile publicului, pentru înființarea sau pentru majorarea capitalului (primele atrageri de capital de la populație au fost realizate de bãncile „Ion Țiriac” și „Bankoop”). Astfel putem defini anul 1990 drept momentul de apariție a pieței primare de capital.

Un moment important l-a constituit adoptarea Legii nr. 58/1991 a privatizãrii societãților comerciale care a relevat odatã în plus nevoia existenței unei piețe secundare, deoarece a introdus pe piața financiarã, într-o cantitate masivã, hãrtii de valoare și nu în ultimul rând, de a demonstra necesittea creãrii unui cadru organizat pentru vânzarea/cumpãrarea acestora. A instituit primii investitori instituționali – cele 5 Fonduri ale Proprietãții Private, care, deși hibrizi, au avut, de asemenea, rolul de a familiariza populația cu instituția investitorului de portofoliu.

În anul 1992, certificatele de proprietate au fost emise și distribuite în forma materializatã, la purtãtor. Anul 1992 a reprezentat și momentul derulãrii primei oferte publice de acțiuni contra numerar, din cadrul procesului de privatizare, ofertã care a fost efectuatã de Agenția Naționalã pentru Privatizare si Banca Romanânã pentru Dezvoltare cu sprijinul unei societãți de consultanțã din

Marea Britanie și care a avut o rezonanțã deosebit de mare.

Cãtre sfârșitul anului 1992 s-a inființat Agenția Naționalã pentru Titluri de Valoare, ca direcție în Ministerul Finanțelor, „embrionul” organismelor de reglementare și supraveghere a pieței de capital de mai târziu. Paralel, în Banca Naționalã a Romanâniei se creeazã Centrul de Proiectare și Implementare a Piețelor de capital „embrionul viitoarei Burse de Valori București”.

Odatã cu aariția Ordonanței nr. 18/1993 privind reglementarea tranzacțiilor nebursiere cu valori mobiliare și organizarea unor instituți de intermediere, a fost înființatã Agenția Valori Mobiliare (AVM) prin transformarea Agenției Naționale pentru Titluri de Valoare (ANTV). Aceastã entitate, constituitã ca Direcție Generalã în Ministerul de Finanțe, a creat cadrul de reglementare minim necesar pentru începutul pieței de capital în România, prin elaborarea Regulamentului privind oferta publicã de vânzare de valori mobiliare și a Regulamentului privind autorizarea societãților de intermediere de valori mobiliare și a agenților de valori mobiliare aprobate prin Hotãrârea Guvernului nr. 788/1993.

Cronologic vorbind, s-a asistat la un fenomen de apariție a unor fonduri mutuale (FMOA administrat de SAFI) care, deși trebuiau sã desfãșoare o activitate specificã pieței de capital, ele erau înființate și funcționau undeva la interferența dintre Legea nr. 31/1990 privind societãțile comerciale, Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancarã și Codul Civil, nefiind autorizate de nici o autorizate de nici o autoritate specificã pieței bancare sau a pieței de capital.

In anul 1994 a fost adoptatã Legea nr. 52 privind valorile mobiliare și bursele de valori, care a creat condiții pentru apariția de noi instituții pe piațã:

Comisia Naționalã a Valorilor Mobiliare (CNVM(;

Bursa de valori București

Societãți de depozitare;

Societãți de registru;

Asociații profesionale cu statut de organisme de autoreglementare care au dus la apariția de noi piețe secundare de tranzacționare (RASDAQ), altele decât cele bursiere.

Bursa de valori , ca o componentã de bazã a pieței secundare din România a fost reînființatã în anul 1995, printr-o decizie a Guvernului României și a fost finanțatã de la bugetul de stat, cu condiția ca in termen de 3 ani de la înființare, sã ramburseze din comisioanele aplicate tranzacțiilor efectuate, suma necesitatã de înființarea sa.

Bursa funcționeazã ca o piațã de licitație pe care întâlnirea dintre emitenți și investitori este facilitatã de intermediari (schema 2.1).

Cea de a doua componentã a pieței secundare din România s-a constituit, ca o necesitate, in anul 1996 sub forma pieței extrabursiere RASDAQ, care asigurã o circulație liberã și intensã a valorilor mobiliare la un curs negociat ce reflectã interesul investitorilor pentru deținerea titlurilor necotate la bursã.

Organismul tutelar în cazul pieței de negocieri RASDAQ este Asociația Naționalã a Societãților de Valori Mobiliare (ANSVM), organism de autoreglementare, conform deciziei date de Comisia Naționalã a Valorilor Mobiliare.

Organizațiile implicate în funcționarea sistemului pieței extrabursiere, sunt:

Societatea de suport tehnologic RASDAQ, care asigurã colectarea informațiilor cu privire la ofertele de vânzare/cumpãrare ale embrilor Asociației Naționale a Societãților de Valori Mobiliare, susține tehnic negocierea electronicã a titlurilor, ține evidența contractelor incheiate intre membri, raporteazã situația tranzacțiilor fiecãrei societãți de valori mobiliare membre și difuzeazã informații cu privire la prețurile și volumul de titluri tranzacționate zilnic pe piațã;

Schema nr. 2.1

Organizarea pieței bursiere

Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare (SNCDD), cu rol complex de calcul al soldului pe fiecare titlu, pentru fiecare utilizator direct al sistemului, în efectuare a transferului de proprietate și de deținere în numele utilizatorului și al clienților acestora a valorilor mobiliare tranzacționale; Registrul Român al Acționarilor (RRA), societate al cărei unic rol este cel de păstrare și actualizare a informațiilor despre componenta acționarului fiecărui emitent ale cărei valori mobiliare se tranzacțio-nează pe această piață;

Membrii Asociației Naționale a Societăților de Valori Mobiliare care pot avea diferite relații cu organizațiile menționate anterior, astfel:

utilizatori direcți ai sistemului de tranzacționare;

utilizatori indirecți ai sistemului de tranzacționare;

utilizatori direcți ai Sistemului de Compensare, Decontare și Depozitare;

utilizatori indirecți ai Sistemului de Compensare, Decontare și Depozitare.

Bănci de decontare a tranzacțiilor;

Bănci cu rol de custodie al valorilor mobiliare;

Fonduri mutuale ca investitori instituționali principali;

Agențiile de presă și știri, interne și internaționale pentru desemnarea informației publice în mass-media.

2.3. Piața primară de capital în România

Pe piața primară, titlurile financiare pe termen lung sunt emise în scopul de a fî plasate. în piața primară, agenții economici – întreprinderi, autoritatea guvernamentală, administrațiile locale, care au nevoie de resurse bănești, oferă noi titluri financiare pe termen lung. Acestea sunt achiziționate de către alți agenți economici – populația, instituțiile financiare etc. – care dispun de economii bănești.

Constituirea și dezvoltarea unei piețe de capital în țara noastră sunt indisolubil legate de procesul de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat, de diferite domenii de activitate: industrie, agricultură, comerț, turism, alimentație publică etc. In paralel apariția unor firme noi cu capital particular, cu sau fără participare străină, concură la accelerarea procesului de creare a unei veritabile piețe de capital și ca o consecință directă a bursei de valori mobiliare, (figura 2.2.).

Înființarea și funcționarea unei burse de valori presupune îndeplinirea câtorva condiții, una din cele mai importante este existența pe scară largă a marilor firme organizate ca societăți pe acțiuni. O a doua condiție este dispersarea acțiunilor la un număr suficient de mare de posesori. In țara noastră, un rol important în asigurarea acestor condiții 1-a avut procesul de privatizare.

Figura. 2.2.

PlAȚA DE CAPITAL A ROMÂNIE

Sursa: Bogdan Ghilic-Mîcu – „Bursa de valori", Editura Economică, București, 1997, pag. 186

2.3.1 Priva tizarea societăților comerciale cu capital de stat

Premiza declanșării procesului de privatizare o constituie adoptarea Legii nr. 31 din 16 noiembrie 1990, care prevede constituirea de societăți comerciale, ca persoane juridice sub una din următoarele forme:

societate în nume colectiv, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociațiilor;

societăți în comandită simplă, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociațiilor; comanditorii răspund numai până la concurența apor-urilor lor;

societate în comandită pe acțiuni., al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimo-iul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociațiilor comanditați; comanditorii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor;

societate pe acțiuni, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrioniui social; acționãrii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor;

societate cu răspundere limitată, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociații sunt obligați numai la plata părților sociale.

Importante pentru crearea pieței de capital sunt societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni, la care capitalul social este reprezentat pe acțiuni emise de societate, nominative sau la purtător.

Pentru ca privatizarea societăților comerciale cu capital de stat să devină operativă, a fost adoptata Legea nr. 58 din 14 august 1991, care definește cadrul juridic necesar transferului de proprietăți de la stat către investitori, fie persoane fizice, fie persoane juridice. In esență, legea prevede:

procedura privind distribuirea gratuită de certificate de proprietate

către cetățeni;

metodele de privatizare a societăților;

participarea investitorilor individuali și instituționali la procesul de

vânzare-cumpărare de acțiuni și active etc.

Pentru inițierea procesului de privatizare, s-au înființat 5 societăți de natură financiară pe acțiuni numite Fondul Proprietății Private (FPP) și o instituție publică, cu caracter comercial și financiar, Fondul Proprietății de Stat (FPS).

Fondul Proprietății Private deținea inițial 30% din capitalul social al societăților comerciale organizate conform Legii nr. 15/1990 și sunt organizate sub formă de societăți comerciale, la care acționarii sunt cei care dețin certificatele de proprietate distribuite gratuit. Atribuțiile principale ale FPP sunt:

emisiunea de certificate de proprietate;

urmărirea maximizării profiturilor care revin deținătorilor de certificate de proprietate;

stabilirea modalităților de utilizare a certificatelor de proprietate în vederea obținerii de acțiuni la societățile comerciale;

asigurarea de servicii de brokeraj, în scopul schimbării certificatelor pe acțiuni, pe piața secundară de capital;

restructurarea portofoliului de acțiuni astfel încât să se maximizeze valoarea de piață a certificatelor;

accelerarea procesului de privatizare a societăților comerciale, inclusiv prin vânzare publică de acțiuni.

Fondurile Proprietății Private își vor desfășura activitatea ca societăți comerciale numai pe o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 58/1991, după care se transformă în societăți de drept comun, de tipul fondurilor mutuale.

Fondul Proprietății de Stat deține inițial 70% din capitalul social al societăților comerciale, exercitând, în calitate de acționar, toate drepturile și obligațiile ce-i revin, potrivit reglementărilor legale. Atribuțiile Fondul Proprietății de Stat sunt:

reducerea participării statului la capitalul social al societăților omerciale subordonate, până la privatizarea completă a acestora

restructurarea și restabilirea societăților comerciale sau, eventual, lichidarea acelora nerentabile;

conlucrează cu FPP pentru accelerarea privatizării;

stabilește criteriile de evaluare fînanciar-contabilă a societăților comerciale care se privatizează;

depunerea veniturilor obținute în conturi purtătoare de dobânzi;

realizarea de investiții în restructurare, retehnologizare și rentabilizare a societăților comerciale;

acordarea de credite persoanelor fizice sau juridice pentru cumpărarea de acțiuni ale societăților care se privatizează;

întocmirea anuală a unui program de privatizare pentru cel puțin 10% din acțiunile deținute inițial.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, Fondul Proprietății de Stat a fost reorganizat ca fond închis de investiții atipic, aflat în subordinea Ministerului Privatizării, cu rolul de a vinde acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, în conformitate cu politica aprobată de guvern. Fondul Proprietății de Stat se desființează în momentul în care Parlamentul constată, pe baza informațiilor prezentate de Guvern, că privatizarea este un proces încheiat.

Pe la sfârșitul anului 1997, organul guvernamental responsabil cu îndrumarea, coordonarea și controlul de privatizare al societăților comerciale cu capital de stat a fost Agenția Națională pentru Privatizare (AMP). Odată cu intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, Agenția Națională pentru Privatizare se desființează, înflințându-se Ministerul Privatizării.

Ministerul Privatizării a fost, pentru o scurtă perioadă, autoritatea administrației publice centrale, responsabilă cu elaborarea politicilor de privatizare, cu coordonarea și controlul procesului de privatizare. Principalele atribuții ale Ministerului Privatizării erau următoarele:

elaborarea și supunerea spre aprobarea Guvernului a strategiei de privatizare;

elaborarea și supunerea spre aprobarea Guvernului a proiectelor de legi și proiectelor de hotărâri ale Guvernului în domeniul privatizării;

îndrumarea metodologică a întregului proces de privatizare;

avizarea și supunerea spre aprobarea Guvernului a programului anual de privatizare elaborat de F. P. S.;

aprobarea, la cererea Fondului Proprietății de Stat, a listei societăților comerciale care se restructurează;

întocmirea rapoartelor privind stadiul privatizării și prezentarea lor spre analiza Guvernului;

efectuarea controlului operațiunilor de privatizare;

promovarea investițiilor străine în scopul privatizării societăților comerciale.

Acțiunile gestionate de Fondului Proprietății de Stat se vând persoanelor fizice sau juridice cu drept privat, române sau străine, prin: ofertă publică de vânzare, negociere directă, licitație cu strigare sau în plic, certificate de depozite emise de bănci de investiții pe piața de capital internațională.

In urma Programului de Privatizare în Masă, acțiunile a peste 4000 de societăți au intrat în posesia a peste 16 milioane acționari.

Privatizarea societăților comerciale în anul 1997 și 1998 evidențiază gradul sporit de atractivitate al întreprinderilor mici și mijlocii din următoarele sectoare: agricultură (633), comerț (215), industrie (179), construcții (50), transporturi (41), turism (22), prestări și servicii (17), învățământ (6).

Pentru un număr de 44 de societăți comerciale s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a pachetelor de acțiuni, deținute de Fondului Proprietății de Stat. cu investitori străini din Franța, SUA, Germania, Austria, Elveția, Italia, Cipru, etc.

2.3.2 Dezvoltarea sectorului particular

O componentă deosebit de importantă a procesului de reformă economică a României o constituie crearea și dezvoltarea unui puternic sector privat de firme mici și mijlocii, organizate prin liberă inițiativă, sector capabil să asigure piața cu produse și servicii intens solicitate și să absoarbă o bună parte din forță de muncă disponibiîizată prin restructurarea în alte sectoare sau a tinerilor, în acest scop, legile adoptate în 1990 și 1991 privind organizarea și înființarea unor astfel de întreprinderi au permis apariția unui sector privat a cărui importanță este menținută atât prin cadrul juridic cât, mai ales, de cel economic.

Obiectele de bază în domeniul sectorului firmelor private sunt: creșterea semnificativă a numărului de întreprinderi'mici și mijlocii, precum și a rolului acestora în ansamblul economiei naționale; încurajarea, cu prioritate, a apariției de noi firme cu caracter productiv, de talie mică și mijlocie, în ramurile în care înregistrează ritmuri medii și înalte de dezvoltare și pentru care există cerere pe piața internă sau externă, cu posibilități de creștere în viitor; elaborarea și punerea în aplicare a unor mecanisme, la nivel național, de susținere atât în faza de înființare, cât și în cea de dezvoltare. Măsurile care trebuie luate pentru atingerea obiectivelor fixate vizează trei mari direcții: cadrul juridic, cadrul organizațional – funcțional și cadrul financiar.

Îmbunătățirea și completarea cadrului legislativ presupune adoptarea următoarelor reglementări:

stimularea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii prin acordarea unor avantaje și facilități de care pot beneficia acestea, precum și prin stabilirea responsabilităților care revin organismelor abilitate să le sprijine;

sprijinirea cooperării firmelor private mici și mijlocii în interiorul economiei naționale, precum și cu cele din străinătate;

uniformizarea sistemului de impozitare în vederea eliminării tratamentului discriminatoriu al diferitelor categorii de agenți economici și aplicarea aceluiași tratament fiscal pentru întreprinzătorii români, în raport cu cei străini.

Sprijinirea organizării și funcționării unor servicii necesare în
procesul de înființare și dezvoltare a întreprinderilor particulare prin:

participarea cu subvenții la constituirea și funcționarea unor rețele de centre destinate acordării, gratuit sau cu tarife reduse, de servicii, de informații, asistență și consultanță financiară, economică, managerială;

elaborarea unor măsuri pentru valorificarea, în folosul micilor întreprinzători, a terenurilor și spațiilor disponibile, aparținând societăților comerciale cu capital de stat, regiilor autonome și consiliilor locale;

participarea statului Ia constituirea Fondului Român de Garanție pentru întreprinzătorii Privați;

facilitarea de contracte ale întreprinzătorilor privați români cu firme din alte țări, prin intermediul Camerelor de Comerț, în cadrul târgurilor, expozițiilor, întâlnirilor de afaceri etc.

Acordarea de facilități financiar-bancare firmelor private mici și mijlocii, constând în:

alocarea de la bugetul de stat, a unor fonduri pentru acordarea de credite cu dobândă preferențială (până la 50% din dobânda de referință a Băncii Naționale) pentru întreprinzătorii care promop-vează activități productive, creează noi locuri de muncă, se implică în activitatea de cercetare-dezvoltare;

alocarea de sume din fondurile constituite pentru dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, primite de la organismele internaționale;

utilizarea unei părți din fondurile de șomaj pentru întreprinzătorii care înființează societăți cu aport substanțial de locuri de muncă;

sprijinirea personalului disponibilizat prin restructurarea societăților comerciale cu capital de stat, de a iniția și desfășura activități economice pe baza liberei inițiative, ca persoane fizice sau asociații familiale.

2. 4. Plata secundară de capital în România

Piața secundară este suportul existenței și funcționării pieței primare, îndeplinind alături de aceasta rolul de placă turnantă a circuitului capitalului în economie. Tranzacțiile bursiere – vânzarea, cumpărarea, schimbul de valori mobiliare – apar inevitabil de îndată ce în economie au fost emise și distribuite titluri financiare.

Existența pieței secundare garantează deținătorilor că aceste valori mobiliare sunt negociabile, adică pot fi valorificate oricând, deci se pot vinde și cumpăra, altfel ele neavând valoare într-o emisiune. Piața secundară este segmentul cel mai nobil al manifestării cererii și ofertei de capital financiar, iar cursurile valorile negociabile reprezintă indicative barometrice ale stării economice ale unei țări, ale unei regiuni și chiar pe plan mondial. Negociabilitatea este caracteristica ce îi atrage pe cei care intră pe piața primară, din care pot ieși oricând cu ajutorul pieței secundare. In același timp, piața secundară reglează consumul economic, armonizând dorința de câștig cu cea de acoperire a unor riscuri.

Piața secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare și al piețelor extrabursiere, atât buna funcționare a pieței primare, cât și lichiditatea și mobilitatea economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice moment, acțiunile și obligațiunile deținute în portofoliul sau pot cumpăra noi valori mobiliare. Piața secundară concentrează cererea și oferta derivată, care se manifestă după ce piața valorilor mobiliare s-a constituit.

Un rol important pe piața financiară revine societăților de intermediere a valorilor mobiliare care:

își asumă angajamentul de distribuire a titlurilor emise;

efectuează comerțul cu titluri, respectiv, vânzarea-cumpărarea de valori mobiliare în nume și pe cont propriu;

efectuează intermedierea în comerțul cu titluri, respectiv vânzarea cumpărarea acestora în contul unor terți.

Societățile de intermediere se pot specializa în una sau mai multe activități:

unele acționează prioritar pe piața primară, asigurând distribuirea și plasamentul noilor emisiuni;

altele acționează numai pe piața secundară, fiind considerate firme de „broker/dealer".

Piața secundară este o piață organizată care asigură operatorilor următoarele avantaje:

oferă informațiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacțional;

informațiile despre produs și despre emitent sunt difuzate în marea masă a investitorilor;

oferă informații privind nivelul și mișcarea prețului pe piață.

Obiectivele pieței secundare sunt:

• protecția investitorilor, realizată prin transparența, reglementarea și
supravegherea pieței;

• lichiditatea pieței și stabilirea cursului.

În România, piața secundară a valorilor mobiliare este reprezentată de

bursa de valori București – piața oficială pentru valorile mobiliare răspunzând celor mai exigente criterii de cotare și piața OTC.

2.4.1. Bursa de Valori București

Bursa de valori realizează operațiunile specifice: tranzacțiile cu titluri,

indici bursieri, produse sintetice, efecte de comerț sau valutar, pe baza ordinelor (de vânzare sau de cumpărare) pe care le primesc de la societățile de bursă. Acestea sunt societăți financiare care au ca obiect de activitate efectuarea de tranzacții pe piața secundară. Aceste societăți pot realiza tranzacții în numele, pe contul și riscul clientului (solicitantul poate fî un posesor de titluri pe care vrea să le vândă sau un posesor de bani pe care vrea să-i investească prin cumpărarea de titluri), deci ca reprezentant al acestuia (ca broker), sau în nume propriu, acționând ca și contraparte (ca deaîer) pentru cei care vor să vândă sau să cumpere.

În primul caz, activitatea este renumerată printr-un comision, calculat în funcție de volumul și tipul operațiunilor efectuate, iar în cazul al doilea, societatea încasează o diferență de preț (spread) care trebuie să-i fie favorabilă.

În mod obișnuit, societatea de bursă acționează atât ca broker, cât și ca dealer, din care cauză se mai numesc și societăți broker-dealer. In afara încheierii de tranzacții, aceste firme mai pot asigura (contra cost, la cerere) și unele servicii specifice: evaluarea tendințelor pieței și identificarea celor mai bune plasamente, gestionarea portofoliului clienților, inclusiv executarea obligațiilor de livrare sau plată ce derivă din tranzacțiile angajate.

Tranzacționarea în cadrul Bursei de Valori București este monopolul membrilor Asociației Bursei și se poate efectua exclusiv prin intermediul agenților pentru valori mobiliare autorizați ca agenți de bursă. Dobândirea calității de agent la bursă are la bază cererea transmisă de societatea de valori mobiliare către Bursa de Valori București și necesită pentru aprobare îndeplinirea următoarelor condiții:

persoana în cauză trebuie să dețină o autorizație valabilă de „agent pentru valori mobiliare" acordată de CNVM;

să aibă vârsta minimă de 21 ani;

să fi frecventat și promovat testele și examenele profesionale special cerute pentru satisfacerea exigențelor profesiei se agent de bursă.

Autorizarea agenților de bursă se face de către Directorul General al Bursei. Evidența agenților de bursă se ține într-un registru special, un agent de bursă poate reprezenta numai o singură Societate de Valori Mobiliare (membră a Asociației Bursei); aceasta poartă întreaga răspundere pentru activitatea desfășurată de agenții ei de bursă în timpul ședințelor de tranzacționare.

Fluxul documentelor utilizate de societatea de valori mobiliare în relația cu utilizatorul include următoarele etape:

Contactarea unei Societăți de Valori Mobiliare de către clienți, prin
agentul de valori mobiliare, în vederea deschiderii unui cont și înmânarea unei
copii a titlului de contract ce se încheie între SVM și client, pentru a fi însușit de
către client în situația încheierii lui;

Încheierea contractului și negocierea comisionului;

Completarea și semnarea cererii de deschidere de cont ca urmare a
unei discuții prin care agentul și-a însușit foarte clar intențiile clientului în ceea
ce privește tranzacțiile sale viitoare. Aprobarea cererii de deschidere de cont de
către conducerea SVM;

Completarea și semnarea unui ordin de vânzare/cumpărare de către
client și agentul de valori mobiliare după consultarea acestuia din urmă;

Transmiterea confirmării tranzacției de către SVM pe adresa
indicată de client;

La sfârșitul lunii, SVM va expedia clientului un extras de cont lunar, document care conține situația contului în numerar și a celui în valori mobiliare, inclusiv o evaluare a portofoliului de titluri la prețul de piață.

Tranzacțiile bursiere se efectuează pe baza ordinului de bursă, introdus de agentul de bursă. Ordinul de bursă reprezintă instrucțiuni privind oferta de cumpărare sau de vânzare a valorilor mobiliare înscrise la cota bursei. Un ordin poate fi acceptat la tranzacționare dacă conține cel puțin următoarele informații: sensul tranzacției (vânzare sau cumpărare), simbolul și descrierea valorii mobiliare, cantitatea, prețul limită, perioada pentru care este valabil ordinul, contul pentru care se execută ordinul și numărul ordinului în evidența SVM-ulm.

Un contract bursier se încheie când are lor o tranzacție și bursa transmite confirmarea acesteia către membrul respectiv, prin raportul de tranzacționare, respectiv bursa acceptă notificarea efectuării unei tranzacții speciale și o operează în Sistemul de Tranzacționare și Executare Automată (STEA). Contractele de bursă pot fi făcute publice imediat după încheierea acestora prin afișare electronică în cadrul bursei.

în vederea înscrierii, promovării, menținerii, suspendării și retragerii de la cota Bursei de Valori București, emitenții valorilor mobiliare vor respecta legislația în vigoare, cât și regulamentele și procedurile specifice, stabilite de către bursă. Cota Bursei de Valori București este structurată pe următoarele sectoare:

sectorul valorilor mobiliare emise de personaje juridice române;

sectorul obligațiilor și a altor valori mobiliare emise de stat, județe, comune, de autorități ale administrației publice centrale și locale;

sectorul internațional.

2.4.2. Piața O.T.G

Piața over-the-counter este o componentă a pieței secundare de capital, făcând parte din categoria burselor secundare și constituind eșalonul al doilea ca importanță și impact asupra economiei. Valorile mobiliare care se tranzac-ționează pe piața OTC sunt emise de către societățile care, fie au o importanță locală, fie sunt noi, fie au nivel de dezvoltare care nu le permite accesul la cota-ția oficială (bursa de valori). O caracteristică importantă a pieței extrabursiere este lipsa unui sediu localizat geografic, similar bursei oficiale, fiind o piață difuză. Tranzacționarea s-a realizat, inițial, la ghișeele agenților de brokeraj (societățile de valori mobiliare), care concentrau cererea și oferta de titluri și care, prin comunicare interagenții realizau tranzacțiile. Odată cu dezvoltarea tehnicii de calcul, a telecomunicațiilor, a informaticii și telematicii, „piața la ghișeu s-a transformat într-o piață electronică.

Astăzi, piața OTC reprezintă o alternativă deloc de neglijat pe piața bursieră, deoarece, pe de o parte, a adoptat în mare măsură tehnicile, metodele și exigențele bursei oficiale, sporind astfel gradul de încredere a investitorilor și, pe de altă parte, a preluat în mod fericit trăsăturile vechii organizații: numărul mare de societăți posibil a fî cotate, lipsa unor restricții exagerate de acces pe piață, tranzacționarea intermitentă a unui titlu, negocierea la distanță, accesul simplu în sistem etc.

Structura funcțională a pieței OTC este, în linii mari, similară celei a bursei de valori. Referitor la structura organizatorică, apar diferențe de comercianții (traderii) implicați în procesul de tranzacționare ca funcționari ai societăților de intermediere. O societate de valori mobiliare poate acționa pe piață prin mai multe categorii de agenți.

Creatorul de piață (market-maker) este agentul care își asigură

obligația de lansare pe piață a tranzacților pentru un anumit titlu de valoare,

printr-o ofertă de vânzare, de cumpărare, sau ambele. Oferta se constituie dintr-o cantitate minimă de titluri și un preț ferm. Astfel, acești agenți „creează” piața unui titlu mobiliar.

Prețul de vânzare care s-a creat pe piață se numește „ask price", iar prețul de cumpărare se numește „bid price". Cel mai bun preț de vânzare va fi cel mai mic (inside ask), și cel mai bun preț de cumpărare va fi cel mai mare (inside bid), adică acele cursuri pentru care o contrapartidă virtuală este eficientă, favorizând maximizarea tranzacțiilor.

Brokerul este agentul care execută ordine în nume propriu și în contul clientului, încheind contracte prin contrapartide cu un market-maker selectat prin sistem. Profitul realizat de broker constituie comisionul perceput clientului conform contractului încheiat, ca un procent de tranzacția încheiată (mai mult de 8%).

Dealerul este agentul care îndeplinește ordinele clienților făcând apel la portofoliul propriu societăților de valori mobiliare. Dealerii îndeplinesc, în general, patru mari funcții:

asigură exactitatea informației prin cotarea electronică, ținând la curent toți participanții care se pot interesa fie de mersul pieței, fîe numai de cursul anumitor titluri;

se comportă ca brokeri, executând ordinele transmise de Ia clienți,

dacă și când un anumit curs atinge nivelul cerut de client;

în cazuri excepționale, când se înregistrează o penurie de cumpărători și/sau vânzători, dealerii cumpără și/sau vând pe cont propriu, împotriva tendinței pieței, pentru a o activa;

au rol de catalizatori, echilibrând prin mecanisme specifice oferta

cu cererea de titluri.

Piața OTC în România a fost concepută pentru tranzacționarea, în principal, a valorilor mobiliare provenite în urma privatizării de masă, în urma căreia a fost creat un segment de aproximativ 13 milioane de acționari, posesori

ai unei cantități de sute de milioane de titluri mobiliare.

Creată după modelul bursei complet informatizate NASDAQ, piața OTC din România a necesitat alegerea unui sistem informatic deosebit de puternic datorită, pe de o parte, caracteristicilor definitorii ale unei astfel de piețe și, pe de altă parte, cerințelor tehnice și economice impuse de situația concretă din țara noastră. In aceste condiții, potențialul de selectare a inclus 7 sisteme, fiind alcătuită o listă cu 7 companii care furnizau sisteme de tranzacționare: ADP, Citicorp, EDS, Mellon Bank, The NASDAQ Stock Market Inc, The Chicago Stock Exchange și T-CAM/Stratus.

CUPRINS

Capitolul I

PIAȚA DE CAPITAL-CONCEPT ȘI TRĂSĂTURI 3

Definirea, rolul și locui pieței de capital în economie 3

Produsele pieței de capital 7

Acțiuni 7

Obligațiuni 10

L2.3. Titluri de rentă 12

1.2.4. Bonuri de tezaur 13

1.3. Structura pieței de capital 14

Capitolul II

Piața de capital în România 18

începuturile și dezvoltarea pieței de capital în România 18

Premise legislative 20

Piața primară de capital în România 25

Privatizarea societăților comerciale cu capital de stat 27

Dezvoltarea sectorului particular 31

2.4. Piața secundară de capital în România 34

Bursa de valori București 36

PiațaO.T.C. 39

1.3. BURSA DE VALORI – componentă a pieței de capital

1.3.1. Definiție

Bursa de valori este o instituție importantă a pieței de capital, exclusiv specifică economiei de piață, care concentrează în același spațiu geografic și economic cererea și oferta de titluri mobiliare negociate deschis, liber și permanent pe baza unor regulamente cunoscute.

1.3.2. Caracteristicile piețelor bursiere

Natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici ce vor fi prezentate mai pe larg la cele ce urmează.

Piață de mărfuri: Bursele sunt locuri de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri, precum și pentru diferitele tipuri de hârtii de valoare. Dacă la începutul lor, piețele bursiere erau organizate pentru tranzacționarea în egalã mãsurã a valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele douã categorii de burse. Bursele sunt csatre aia vieții comerciale, pista unde se tranzacționeazã mărfuri, titluri pe mărfuri, active monetare și financiare, care au anumite caracteristici: numărare s-au cântărire loturi omogene contractuale la o anumită perioadă de la încheierea tranzacției.

Piața simbolicã: Unul dintre principalele obiective ale organizãrii schimburilor în cadrul bursei il reprezintã asigurarea operativității tranzacțiilor comerciale și financiare, realizarea acestora pe o bază standardizata. Necesitatea extinderii și intensificării schimburilor a generat, o tendință de dematerializare a mărfurilor, de la bunuri determinate fizic trecandu-se ia mostre și eșantioane reprezentative. Pe măsura consacrării de uzanțe comerciale s-a trecut, de la eșantion la tipuri și denumiri uzuale, adică la calități abstracte de marfă, pe baza cărora se încheie tranzacții comerciale. Astfel bursa simplifică la maxim activitatea de tranzacționare și reduce negocierea la elementele sale esențiale: sensul operațiunii (vânzare sau cumpărare), marfa, cantitatea, prețul și termenul de livrare.

Bursa nu mai este o piață originară, pe care se vând și se cumpără mărfuri fizice, ci o piață derivată pe care se vând si se cumpãră titluri, pe marfă. Dovada existentei mărfurilor se face cu un document acceptat de comercianți: recipisa (actul) de depozit pentru mărfurile aflate în antrepozite și conosamentul pentru mărfurile Încărcate pe vas. Transferul proprietății asupra mărfii, deci executarea obligațiilor contractuale de livrare, se realizează prin transmiterea documentului respectiv. Bursa nu își asumă rolul de realizare a tranzacției în forma sa fizică, mișcarea mărfurilor având loc in afara acestei piețe.

Piață organizatã si liberă: Bursa este o piață organizată în sistem de autoreglementare, în sensul că tranzacțiile se realizează conform unor principii, norme și reguli cunsute și respectatee de cãtre toți participanții.

1.3.3. Scurt istoric

Odată cu avântul luat de comerț (în perioada greco-romană, în porturile din nordul Italiei, în orașele hanseatice sau după formarea imperiilor coloniale), reunirea în același loc a tuturor celor interesați de schimburile comerciale a devenit o problemă de mare interes. Aceste locuri au fost asociate punctelor în care se puteau încheia afaceri, ceea ce a condus la apariția siglei cuprinzând pungile cu bani.

Spre deosebire de afacerile încheiate la nivel individual, unde regulile sunt convenite de către părți, tranzacțiile la bursă au caracter public, de unde rezultă că organizarea și funcționarea bursei trebuie să se facă cu reglementări tot publice, obligatorii pentru toți participanții. Cele mai vechi reglementări sunt cele ale adunărilor de negustori din Roma antică, iar în Evul Mediu «Codul Comercial » a îndeplinit rolul pe care în prezent îl îndeplinesc regulamentele burselor.

înflorirea deosebită a burselor odată cu dezvoltarea marilor corporații pe acțiuni (ale "Indiilor" mai ales), demonstrează ca istoria societăților pe acțiuni este strâns legata de apariția burselor de valori.

Numeroase lucrări semnalează existența unor forme incipiente ale burselor încă din perioada greco-romană.

Se afirmă că în timp ce « asirienii au realizat primele bănci, iar grecii au inventat moneda, romanii au inventat primele burse de valori ».

Clasa publicanilor, categorie a burgheziei financiare, a dobândit dreptul exclusiv de a face investiții pentru înfrumusețarea Romei, pentru aprovizionarea armatei și alte operațiuni; a avut ideea realizării unor societăți în comandită, pentru care s-au emis acțiuni destinate marelui public. Acestea se puteau ceda prin transfer, se schimbau rapid « într-o bazilică somptuoasă special ridicată în acest scop »

Embrionul piețelor bursiere există și în Grecia, la sfârșitul sec. VI î.Ch. într-un loc unde negustorii și comercianții instalați la masa de schimb realizau tranzacții. Prăbușirea Imperiului Roman a atras după sine și pe cea a sistemului bursier. Principiul acestuia avea să fie uitat aproape 500 de ani, apoi redescoperit de către italieni, în timpul Evului Mediu.

Acțiunile și obligațiunile au reînceput să fie folosite progresiv și cu prudență.

Începând cu secolul al Xl-lea, apar și se dezvoltă zone importante: în nordul Italiei, în orașele stat Genova, Veneția, Piza precum și în nordul Europei, în orașele hanseatice Bruges, Amsterdam, Hamburg. Aici sunt semnalate primele societăți pe acțiuni, între care cea dintâi a apărut în 1075, la Veneția, societatea Maris (în care erau asociate două persoane), folosește pentru prima dată drept criteriu de împărțire a profiturilor aportul de capital.

Prima societate pe acțiuni a fost creată în anul 1250 de către locuitorii din Toulouse, sub denumirea « societatea morilor Iui Bazacle și a castelului din Toulouse ». La început au fost 93 de acțiuni, denumite « uchaux ».

Această firmă deține recordul longevității, fiind cotată la bursă până în 1946.

Prima reglementare datează din februarie 1304 – ordonanța lui Filip cel Frumos – care acorda comercianților exclusivitatea tranzacțiilor. Textul precizează : «In Paris, schimburile se vor desfășura pe Podul Mare, între arcada cea mare și biserica Saint-Leufroy. Se interzice schimbul în alt loc, sub pedeapsa confiscării obiectelor schimbate ».

În anul 1531, în orașul Anvers se înființează prima bursa în înțelesul contemporan.

Aici se vor întâlni oamenii de afaceri ca să negocieze scrisorile de schimb sau mărfurile care urmau să fie livrate ulterior încheierii tranzacției. Edificiul unde aveau loc aceste tranzacții a primit atunci numele de « Bursa ».

Numele provine de la familia Van der Borse, care locuia la câțiva kilometri de acolo, la Bruges. Lângă hanul lor, pe al cărui frontispiciu erau gravate în piatră trei pungi de bani (bourses), comercianții se întâlneau pentru negocieri.

Bursa din Anvers, al cărei fronton este ornamentat cu inscripția « Pentru folosința comercianților din toate țările și de toate limbile », va deveni centrul financiar al imperiului lui Carol Quintul, în sec. XVI.

Vor mai apărea și alte centre care să rivalizeze cu el, ca Lyon, susținut de Francisc f, Paris, Londra sau Amsterdam, ultimele două profitând de declinul imperiului spaniol. După Anvers, bursa din Amsterdam a deținut, mai bine de un secol rolul de cea mai importantă piața financiară.

La Amsterdam, în fiecare zi, între orele 12 și 14, o mare de 5-6 mii de oameni se reuneau la bursă pentru a cunoaște ultimele cotații ale acțiunilor companiilor Indiilor Orientale.

În a doua jumătate a sec. XIX, Londra devine, în locul Amsterdamului, cea mai importantă piață financiară din lume.

Supremația britanică nu a putut supraviețui prăbușirii imperiului colonial și declinului lirei sterline.

Totuși, deși Londra nu și-a putut prelungi apogeul și în domeniul financiar, ea va rămâne și în prezent, prin City-ul său, un model de organizare impecabilă atât bancară cât și bursieră.

La 17 mai 1792, 24 de mici investitori americani, care aveau obiceiul să se întâlnească sub un platan (buttonwood), în partea de sud a New York-ului, au pus bazele instituției care avea sa devină întâia bursă a lumii. Ei stabilesc de comun acord nivelul comisioanelor fixe percepute la schimbul titlurilor. Ulterior, piața s-a dezvoltat, și în anul 1903 s-a mutat definitiv în Wall Street.

Două secole mai târziu, în 1992 Wall Street-ul își sărbătorea fastuos aniversarea cu un tort gigantic, ce reprezenta bursa. "Am trecut în 200 de ani de la curtajul la umbra unui platan, la tranzacțiile electronice", declara cu acel prilej, plin de mândrie, James Brady, secretar de stat al Trezoreriei, ridicând New York Stock Exchange la rangul de « model » în domeniul liberului schimb.

Acest sentiment de mândrie era accentuat de faptul că, în urma crahului bursier din 1987, când yenul s-a întărit apreciabil față de dolar, iar bursa din Tokio a preluat supremația mondială de la rivala sa.

Contractul spot

Contractele spot sunt contracte de vânzare – cumpărare a căror executare are loc, teoretic, imediat dupã încheierea lor. Practic, ele sunt executate in termene cuprinse intre 24 de ore și 10 zile bancare și presupun livrarea obligatorie a mărfii.

Prețul de execuție al contractului este cel stabilit in momentul încheierii tranzacției.

Contractul forward

Odată cu apariția burselor, vânzătorii și cumpărătorii aveau posibilitatea de a reduce nesiguranța prețurilor printr-o vânzare forward cash. O vânzare forward cash sau un contract forward reprezintă o negociere privată in care vânzătorul și cumpãrãtorul convin asupra unui preț pentru o marfa care urmează să fie livrată în viitor. La contractele forward cash, marfa nu se putea transmite pânã la data de livrare prestabilitã. Acum vânzătorul își cumpără tor și au posibilitatea de a bloca un preț cu mult timp înaintea executării contractului și să elimine astfel incertitudinea cauzată de fluctuațiile de preț din această perioadă.

Certitudinea prețului conferã posibilitatea cumpărâtorilor și vânzătorilor sã își anticipeze corect veniturile viitoare. Contractul forward a ajutat la scãderea riscului schimbării prețului și a facilitat dezvoltarea piețelor și vânzarea mărfurilor. Totuși nu a dispărut riscul ca un comerciant (cumpărătorul mărfii) să nu-și îndeplinească prevederile contractuale în cazul în care prețurile au scăzut dramatic, producătorul rămânând cu mărfurile pe stoc și fără alt cumpărător. Îa cazul opus, dacă prețurile au crescut dramatic in perioada dintre contractare și livrare, vânzătorul ar fi fost cei tentat să nu respecte contractul. În încercarea de a vinde altcuiva la un preț mult mai mare decât cel care s-a stabilit în contract. Pentru a rezolva problema garantării executării tranzacției, s-a dezvoltat o nouă metodă. Fiecare participant la o tranzacția depozitează o sumă de bani la o a treia parte, neutrã.

Bursele și-au dezvoltat standarde de calitate și unități de măsură pentru fiecare marfă. Aceasta a dus la comercializarea (vânzarea și cumpărarea) de contracte pe titluri de marfă care specificau cantitatea, calitatea, data scadenței și data de livrare a unei mărfi. Cel mai reprezentativ exemplu de contract forward folosit zilnic de către fiecare este abonamentul la un ziar, pentru care se percepe prețul convenit anterior pe toata durata valabilității abonamentului (contractului). Există câteva avantaje ale contractelor forward pe lângă avantajele evidente, cum sunt cunoașterea exactă a sumei și cantității pe care urmează să o primească, a nivelului calitativ și la momentului livrării, certitudinea prețului este importanta deoarece un cumpărător își va cunoaște costurile anticipat, și vânzătorul isi va cunoaște venituriledinainte. Astfel, certitudinea prețului dã posibilitatea cumpărătorilor și vânzătorilor să-și anticipezze corect veniturile viitoare.

Contractele futures

Contractele forward standardizate s-au transformat in contracte futures. De exemplu, un contract futures pe grâu pentru iunie 2000 obligã vânzãtorul sã livreze cumpărătorului 20 de tone de grâu de o anumită calitate, la termenul de expirare a contractului; sau un contract futures pe dolari SUA pentru martie 2000 cere celui care îi vinde sâ livreze celui care 1-a cumpărat 1000 de dolari la scadență.

Persoanele fizice sau juridice pot executa tranzacții futures chiar dacă nu au intenția de a face sau de a primi livrarea.

Deoarece contractele futures sunt standardizate, ele pot fi transmise de mai multe ori. Este necesară o metodã pentru a intersecta ultimul vânzător cu ultimul cumpărător. Operațiunile de compensare ale casei de clearing a bursei au ajuns să înregistreze toate tranzacțiile și livrarea documentelor de la vânzători la cumpărători. Această operațiune facilita și compensarea contractelor futures deoarece ele erau standardizate și se puteau schimba intre ele. De exemplu, o persoanã care a cumpărat un contract futures poate să-1 vândă eliminându-și astfel poziția deschisă de la agenția de brokeraj la care a deschis contul de marjă.

Elementele contractului futures sunt: simbolul contractului, unitatea de tranzacționare, cotația,

Variația minima de preț (tick-ul), limitele de variație zilnică a prețului, lunile de livrare, ultima zi de tranzacționare, ultima zi de livrare și programul de tranzacționare.

Standardizarea contractelor și crearea funcției de compensare au mărit eficiența pieței, permițând o piață mult mai lichidã (una în care tranzacțiile să fie executate la prețul specificat sau la unul apropiat), oricine putând să intre și să iasă rapid din piață. Cu cât prețul e mai rapid determinat și piața e mai lichidă, cu atât ea devine mai eficientă.

Contractele futures (alături de opțiuni) sunt titluri financiare derivate. Ele dau naștere unor obligații contractuale ce pot fi stinse în două moduri: la scadență, prin livrare fizică, cash sau piața diferențelor și până la scadență, prin lichidarea lor la bursă.

REGLEMENTARE.
Legi comerciale

Legi specifice. EMITENT ȘI GARANT. Casa de Compensație

Evenimentele externe pot influența volatilitatea prețului. Formarea burselor specializate a ajutat la stabilizarea marilor fluctuații de preț, fluctuații datorate alternanței surplusurilor de ofertă, cu momentele de criză. Totuși in ciuda acțiunilor întreprinse pentru stabilizarea prețurilor mărfurilor, alți factori puteau destabiliza cotațiile. Fenomenele naturale (seceta, inundațiile, înghețuriie, insectele) puteau influența oferta de produse agricole.

Competiția, din start inegala, a dus la importuri masive de produse mai ieftine și mai bune decât cele autohtone., acestea nefiind susținute decât în mică măsură de exporturi și de investiții străine. Balanța comercială deficitară astfel creată a dus la devalorizarea monedei naționale. Devalorizarea a avut diferita valori, de la un an la altul, în funcție de diversele politici monetare și economice promovate de guvernele postrevoluționare. Degradarea continuã a condițiilor economice, favorizată de haosul legislativ și de inconsecvența cu care a fost aplicată reforma, a condus la alternante de perioade de calm relative în care leul era susținut administrativ, cu devalorizări bruște și importante.

Piețele futures ajută la controlarea riscului. Atunci când o firmă, industrie sau sector comercial folosesc efectiv piețele futures, ele nu fac altceva decât să-și controleze riscul, care este un element al fiecărei afaceri. Aceasta se traduce, prin costuri mai reduse pentru consumatori, pentru că o firma bine condusă, de obicei poate să-și aducă pe piață produsele sau serviciile la preturi reduse, având costuri mai mici. Cu cât sunt mai puține riscurile pe care trebuie sã și le asume o firmă, cu atât prețul final necesar pentru a obține profit poate fi mai mic. Aceasta ilustrează cel mai bine sistemul de liberă inițiativă, iar piețele futures joacă un rol vital în acest proces. Firmele care fac afaceri cu clienți sau furnizori din străinătate sunt interesate de modul în care compania face față ratelor de schimb. Dacă se dorește controlul fluctuației riscului ratei de schimb astfel încât profitul să fie protejat se poate apela la hedging cu futures.

Piețele futures sunt o parte a scenei afacerilor internaționale. Folosite cu pricepere pistele futures pot constitui un rol important in modul de a tace afaceri. Cadrul organizatoric al pieței futures cuprinde instituțiile ce servesc direct această piață: bursa, firmele de brokeraj (agențiile bursiere), casa de compensație, precum și reglementarea iegalã a desfășurării tranzacțiilor pe aceste piețe. Dezvoltarea cadrului organizatoric ai unei piețe contribuie la eficientizarea acesteia prin îmbunãtãțirea informației de piață și prin reducerea costurilor tranzacțiilor.

Deoarece pe piața bursierã mecanismele și procedeele prin care aceștia acționează sunt specifice, hedgerii și speculatorii sunt recunoscuți prin poziția de pe care acționeazã.

De remarcat cã pe piața futures și cu opțiuni nu au acces direct decât cei care sunt membri ai bursei. Aceștia, prin reprezentanții lor (brokeri de ring, deckeri, runneri, agenți de bursă), acționează la ordinele clienților și pot determina prin sfaturile și opiniile lor direcții de acțiune, deci, ar putea influența intr-o oarecare măsura piața; pentru a preveni aceste situații, regulamentele conțin măsuri contra manipulărilor de orice fel. În plus pe toate piețele există reglementări precise dictate de necesitatea transparenței operațiunilor bursiere.

Piețele futures s-au dezvoltat rapid și reprezintă cele mai competitive piețe existente în practică, îndeplinind funcții economice și sociale de mare importanțã.

1.3.4. CONTRACTELE BURSIERE

Încã de la apariția lor, bursele de mãrfuri s-au bucurat de un interes deosebit din partea marelui public, reprezentând pentru unii o speranțã de îmbogãțire rapidã iar pentru alții soluția în cãutarea unei certitudini asupra viitorului apropiat sau indepãrtat. Procesul de dematerializare al mãrfii a cunstituit primul mare pas spre tranzacțiile futures. Facilitatea stabilirii celitãții a contribuit la o dezvoltare a lichiditãții. Fluctuațiile ample și neanticipate ale prețurilor pe piețele spot, împreurnã cu punerea limitatã a participanților la aceste piețe, au fost factori favorabili in apariția tranzacțiilor forward și futures. Tipuri de contracte bursiere:

– contractul spot – are ca obiect o marfã prezenta, existentã in momentul încheierii contractului și care urmeazã sã fie livratã și achitatãexistentă In momentul Încheierii contractului ș urmează să fie livrata si achitată imediat;

– contractul forward – este un accord privat de a cumpãra sau a vinde, de a livra și respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă, valută sau un activ financiar la un preț stabilit in momentul încheierii tranzacției;

– contractul futures – este un angajament de a cumpăra sau vinde un activ, marfă, titlu financiar sau instrument monetar la un preț stabilit în momentul încheierii tranzacției, cu lichidarea la o dată viitoare;

-opțiunile – contracte între un vânzãtor și un cumpãrator care dau dreptul dar nu și obligația de a cumpăra sau a vinde la o anumită dată viitoare un activ, marfă, titlu financiar sau instrument monetar, drept obținut în schimbul plãții unei prime.

1.3.5. Bursa în România

Apariția, în a doua jumătate a secolului trecut, a burselor de mărfuri și valori în câteva orașe românești se sprijinea pe îndelungate și bogate tradiții comerciale.

In secolele VII-IV î.Ch.n., odată cu dezvoltarea metalurgiei fierului și în general a culturii lor materiale, triburile geto-dace intrau în contact cu lumea sciatica, greacã și celticã.

Punctul de plecare al acestei perioade înfloritoare pentru comerțul românesc îl constituie apariția în secolul VII î.Ch.n. pe litoralul Mării Negre a coloniilor grecești. Ionienii întemeiază Histria și Tomis-ul iar dorienii Callatis-ul.

Principatele române, prin poziția lor geografică, așezate la încrucișarea drumurilor comerciale, erau locuri importante de tranziție pe unde își purtau mărfurile comercianții străini din Cracovia, Lemberg spre Constantinopol.

Frecvența tot mai mare a negustorilor străini ce poposeau în târgurile românești, unde se tratau și se transferau afaceri, dau naștere la bâlciuri și iarmaroace, care într-un anumit fel, putem spune ca marchează primul moment de existență al burselor noastre de mărfuri.

In apropierea bâlciurilor, în marile orașe aflate pe principalele rute comerciale iau ființă hanuri, unde negustorii puteau fi găzduiți în siguranță împreună cu mărfurile lor. Intr-un fel, putem considera și aceste hanuri, care adunau negustorii din diferite țări, strămoșul bursei de mărfuri de mai târziu.

După anul 1831, odată cu desființarea monopolului turcesc și proclamarea libertății comerciale externe, asistăm la o dezvoltare economică rapidă a țărilor române.

Afacerile se încheiau în stradă, în cafenele sau în restaurante, după multe din regulile care vor deveni mai târziu articole în legea burselor de mărfuri și valori din România.

Multe dintre cafenelele de pe străzile Lipscani, Academiei au rămas vreme îndelungată, chiar după înființarea burselor, locuri unde se adunau negustorii pentru încheierea afacerilor, în mare parte fără controlul autorităților.

În 1865 apare primul proiect de lege românească asupra burselor, din inițiativa Ministerului de Finanțe, dar acest proiect nu a fost aprobat.

Încercările repetate de înființare a bursei eșuează aproape tară motive serioase, poate pentru că samarilor și câtorva bănci nu le convenea o activitate bursiera oficială, cote oficiale.

La câteva luni de la apariția legii, la 14 ianuarie 1882, cu mare solemnitate se inaugurează «Bursa de Comerțiu din Iași», iar în decembrie se anunță « deschiderea Bursei de Comerciu de pe lângă Camera de Comerciu a circumscripției V, cu reședința la București ».

în 1886 s-au adus unele modificări modului de organizare al afacerilor la bursă, dându-se un caracter mai comercial operațiunilor încheiate în clădirea bursei, în concordanță cu principiile noi ale comerțului.

Legea burselor din 1904 reușește sa conțină elemente de utilitate practică, care să atragă lumea negustorilor la o activitate organizată, renunțând în mare parte la incertitudinile create de tranzacțiile încheiate în stradă sau cafenele.

Din 1904 până în 1914, bursa din București a cunoscut o activitate susținută. Avântul luat de bursa a fost întrerupt la 18 iulie 1914 ca urmare a haosului financiar ce cuprinsese țările europene și în țara noastră.

Unele operațiuni bursiere au continuat să se facă de către bănci, dar și acestea au fost întrerupte prin intrarea României în război la 14 august 1916.

Criza economică declanșată în a doua jumătate a anului 1907, recolta slabă și urmările răscoalelor țărănești din primăvara anului 1907, au produs o puternică scădere, dar pe durată scurtă, în special a cursurilor la valorile cu venit variabil (acțiuni), în timp ce valorile cu venit fix (obligațiuni, scrisori de credit, rente) au crescut continuu în această perioadă.

Conducerea chibzuită a Bursei din București a reușit să-i asigure acesteia o poziție importantă, mai ales în ultimul an, anterior izbucnirii primului război mondial, aceasta fiind singura piață de importanță internațională pentru negocierile bursiere, din sud-estul european.

Deși în anul 1908 recolta a fost mai bună, depresiunea a continuat în toate ramurile de activitate ale țării. Evenimentele politice din Balcani au determinat o restrângere a creditelor bancare, ceea ce a accentuat tensiunea vieții monetare, influențând și cursul valorilor mobiliare, în a doua jumătate a anului manifestându-se o mică scădere a acestora.

Tabelul nr. 1. Evoluția valorilor mobiliare în perioada anilor 1908-1914 :

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, Băncile în economia românească, Editura Economică, București, 1995, pag. 101.

La începutul anului 1909, după o scurtă perioadă de destindere, emisiunile de acțiuni nu au atins nici 50 % din cifra anului 1908. în schimb obligațiunile ipotecare au prezentat importante creșteri care s-au menținut în toată perioada 1908-1914, așa cum rezidă din datele de mai sus.

Creșterile valorilor mobiliare cu venit variabil (acțiunile) s-au datorat prosperității economice, dezvoltării comerțului și industriei, urmăririi neîntrerupte a circulației și creșterii corelate a economiilor. Odată cu anul 1911 au apărut o serie de evenimente ce au influențat activitatea bursei: incidentul franco-german de la Agadir, din 1911, provocat de intrarea canonierei germane Panther în raza portului marocan, încheiată cu recunoașterea protectoratului francez în Maroc, în schimbul cedării unei părți din Congo, Germaniei, izbucnirea războiului italo-turc din 1912, războiul balcanic când băncile străine au început retragerea plasamentelor de pe piața românească. Bursa din București a reușit să depășească toate aceste evenimente și să fie fermă când alte burse din Europa erau slabe. Această situație a contribuit la menținerea afluxului de capitaluri străine pe piața românească, ceea ce a determinat creșterea însemnată a valorilor cu venit variabil.

La izbucnirea primului război mondial, Bursa de Valori din București și-a suspendat activitatea la 11 iunie 1914.

Negocierile de pe piața liberă au continuat totuși și publicul cumpără titluri la preturi avantajoase. Statele beligerante, deținătoare de titluri românești – Austria și Germania — profitând de această situație, au plasat prin intermediul băncilor afiliate, importante pachete pe piața românească, pentru a-și procura fondurile necesare cumpărării de cereale. După calculele făcute de analiști, titlurile deținute de străini plasate în România, în 1905 și 1906, se ridicau la 150 milioane lei. La 5 iunie 1916, Bursa de Valori București și-a reluat activitatea, iar odată cu intrarea României în război Bursa și-a încetat operațiunile la data de 14 august 1916.

In octombrie 1918 Bursa a fost redeschisă. Au urmat apoi aproape 10 ani de frenezie, de îmbogățire a unora peste noapte. In primii ani de după război, din cauza agitației din ringul bursei, strigătele « dau » și « iau » se confundau, de aceea s-a ales formula « cumpăr » și « vând ». A fost o perioadă în care tot mai mulți oameni de afaceri din fruntea unor societăți fantomă au profitat de naivitatea oamenilor fără experiență, care cumpărau la întâmplare tot felul de acțiuni.

Tabelul nr. 2.

Evoluția valorilor mobiliare după primul război mondial. (%)

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu – op. cit., pag. 152.

«Marea mișcare bursieră» din țara noastră din anii 1919-1925 a fost favorizată de o serie de evenimente economice importante cum ar fi: revoluția industrială, pătrunderea capitalului străin, dezvoltarea comerțului intern și extern. O vreme au fost cumpărate acțiunile societăților de transport, apoi ale firmelor din industria petrolieră, urmând apoi perioada societăților de asigurare și a unor societăți industriale.

In anul 1924, a avut loc o stabilizare relativă a cursurilor interne, ca o expresie a adaptării economiei la noile condiții. In 1925, procesul de stabilizare economică a progresat destul de încet. Bursa și-a redus activitatea astfel încât numai grupul acțiunilor petroliere s-a menținut foarte activ, efectuând tranzacții în anul 1925, de 2,1 miliarde lei din totalul de 2,5 miliarde lei tranzacții în acțiuni și rente la un loc.

Procentul de capitalizare și dobânda foarte ridicată, precum și relativa stabilitate a schimbului au atras, în 1926, câteva capitaluri străine, din care o parte s-au îndreptat către bursă, căutând în special acțiuni petroliere (care dețineau o pondere de 84 % din totalul tranzacțiilor bursei).

In aprilie-mai 1926, s-a produs o scădere vertiginoasă a schimbului datorită speculațiilor externe asupra leului, care a atins cele mai joase

cursuri de după război și a oprit astfel afluxul capitalurilor străine, deși ulterior, din luna iulie cursul leului a revenit la cursul anterior și chiar s-a stabilizat la cursul ridicat. In partea a doua a anului 1926, cursul acțiunilor petroliere a scăzut, datorită declinului mondial al petrolului și publicul nu le-a mai căutat.

în anul 1927, în România s-a aplicat o politică de revalorizare a leului astfel încât schimbul s-a ameliorat, dar consecințele au fost grele pentru întreprinderi. Indicii valorilor cu venit fix și cei cu venit variabil au evoluat, în anii 1920-1928, după cum urmează:

Tabelul nr. 3. Evoluția indicilor valorilor cu venit fix (%)

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu – op. cit., pag. 153.

Tabelul nr. 4

Evoluția indicilor valorilor cu venit variabil (%)

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu – op. cit., pag. 153.

între anii 1924 – 1928, se constată :

creșterea fără precedent și de mare amplitudine, a cursurilor;

la valorile cu venit variabil se remarcă, în totalitatea lor, o
creștere care depășea de 6 ori creșterea valorilor cu venit fix; scăderea

cursului acțiunilor petroliere a fost așa de importantă, încât indicele general nu reflectă amploarea creșterii acțiunilor din celelalte ramuri de activitate;

• cele mai mari creșteri de curs le-au avut scrisorile de credit dintre valorile cu venit fix (6,6 %) și acțiunile industriale (45 %) din cele cu venit variabil, că o expresie a orientării burgheziei românești și străine spre exploatarea industrială, aceasta fiind cea mai rentabilă.

Dominate de inflație și prețuri ridicate care aparent le aduceau venituri mari dar devalorizate, întreprinderile, în loc să-și constituie rezerve, s-au angajat în noi investiții atrase de mirajul unor câștiguri ușoare, investiții care le-au fost fatale în perioada de criză ce a urmat, fenomen care se reflectă și în evoluția tranzacțiilor bursiere din anii 1925-1929, astfel:

Tabelul nr. 5. Evoluția tranzacțiilor bursiere în perioada 1925 – 1929 :

– în miliarde lei –

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu — op. cit., pag. 154.

De asemenea, în 1929 se votează o noua lege bursieră, aceasta fiind necesară înainte de toate, pentru a asigura adaptarea cadrului legislativ la noile realități rezultate în urma Marii Uniri. Legea din 1929, care a unificat legislația bursieră, a adus și o serie de modificări de concepție și

soluție juridică, impuse de cerințele dezvoltării activității bursiere în țara noastră. în primul rând, a fost mai bine definit statutul burselor, acestea fiind declarate instituții publice, beneficiind de personalitate juridică și autonomie, ele fiind puse sub supravegherea și controlul Ministerului de Industrie și Comerț. O inovație importantă o constituie separarea burselor de mărfuri.

Din 1934 a început să se manifeste tendința generală de ascensiune economică, marcată și în activitatea bursei, prin creșterea valorii tranzacțiilor, care au atins în 1938, vârful, la valorile cu venit fix și, în 1939, la cele cu venit variabil.

Reorganizarea activității bursiere, în baza legii din 1929, a condus la creșterea numărului de tranzacții, această situație manifestându-se și datorită creșterii numărului de orașe în care funcționau burse.

Ascensiunea economică de după 1934, se reflectă pregnant în evoluția indicilor cursurilor la cele două categorii de valori mobiliare pe componentele lor, după cum urmează:

Tabelul nr. 6. Evoluția indicilor cursurilor valorilor mobiliare între anii 1931-1941 :

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu – op. cit., pag. 216.

În 1936, pe teritoriul României își desfășurau activitatea bursele de mărfuri în 18 centre urbane mai importante, dintre toate desfașurându-se cea din București.

În legătură cu activitatea burselor din România, în perioada 1900 -1941, se poate spune că aceasta a fost un adevărat barometru al principalelor fenomene economice, financiare și monetare din perioada respectivă.

După impunerea regimului comunist, Bursa de Valori București, alături de Bursa de mărfuri, au fost în mod oficial desființate prin Decretul Nr. 46 din 26 ianuarie 1952 și prin Decretul Nr. 61 din 18 ianuarie 1949. Patrimoniul ambelor instituții a fost trecut de către stat în « proprietatea întregului popor ».

Perioada 1952 – 1989 reprezintă o « gaură neagră » în istoria pieței de capital din România, Bursa de Valori București rămânând în așteptare pentru a renaște abia la data de 21 aprilie 1995, după ce s-au pus bazele noii piețe de capital din România.

Redeschiderea Bursei de Valori București

Bursa de Valori București a fost reînființată în 21 aprilie 1995 prin decizia Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Ea este o instituție publică investită cu personalitate juridică ce își desfășoară activitatea pe baza autofinanțării. La debutul activității sale, Bursa de Valori a beneficiat de sprijinul financiar al Băncii Naționale Române, iar asistența tehnică a fost asigurată de guvernul canadian și de Know How Fund din Marea Britanie.

Conducerea Bursei de Valori București revine Comitetului Bursei, format din 9 reprezentanți aleși de către Asociația Bursei de Valori București, constituită la 27 aprilie 1995 din 24 de societăți de valori

mobiliare fondatoare. Comitetul Bursei este compus dintr-un președinte, reprezentantul de drept al Bursei, doi vicepreședinți și 6 membri.

Comitetul Bursei numește Directorul General al Bursei. Acesta administrează activitatea curentă și are calitatea de a reprezenta Bursa ca persoană juridică în fața autorităților publice și în relațiile cu persoanele fizice și juridice.

Pentru supravegherea activității Bursei, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a numit un reprezentant propriu, și anume pe Comisarul General al Bursei.

Inițial, la Bursa de Valori București au fost două ședințe de tranzacționare pe săptămână, marțea și joia, de la ora 9.00 la ora 14.00. începând cu luna martie 1997, au fost introduse 3 ședințe de tranzacționare pe săptămână, pentru ca ulterior, în luna mai 1997 să se treacă la un program zilnic, de luni până vineri.

Numărul companiilor înscrise la Bursa de Valori București a crescut continuu. De la numărul de 6 societăți comerciale înscrise la cota în prima ședința de tranzacționare, s-a ajuns la 17 companii listate în anul 1997, la 52 în iulie 1997, la 81 în ianuarie 1998, la 104 în iulie și respectiv, 122 în noiembrie 1998. In luna ianuarie 1999 numărul companiilor listate ajunsese la 129.

O tendință ascendentă a înregistrat și numărul societăților de valori mobiliare membre ale asociației Bursei de Valori București. In primul trimestru al anului 1997 numărul acestora era de 66, evoluând, la jumătatea anului, la 107, iar în primul trimestru al anului 1998, la 161. Ulterior, însă, pe celelalte trei trimestre ale anului 1998, creșterea numărului de societăți membre ale Asociației Bursei de Valori a fost lentă, ajungându-se ca în trimestrul al patrulea al aceluiași an să scadă. In anul 1999, 50 de noi societăți de valori mobiliare au devenit membre și au

fost radiate 9 societăți din Registrul de Asociați ai Bursei, astfel cã la sfârșitul anului 1999, Asociația Națională a Societăților de Valori Mobiliare avea un număr de 202 societăți de valori mobiliare membre.

După 1997, societățile de valori mobiliare și-au împărțit o piață care s-a îngustat progresiv, iar acest lucru s-a reflectat în reducerea veniturilor din comisioanele aduse de activitatea curentă de tranzacționare. Anul 2000 a fost marcat de o evoluție fluctuantă a celor mai multe SVM-uri, fiecare operator căutând să facă într-un an câteva tranzacții importante care să le permită să supraviețuiască.

Capitalizarea bursei a cunoscut o evoluție oscilantă. La finele anului 1996 gradul de capitalizare a fost de 231 milioane lei, urmând cea mai bună perioadă, în lunile iulie-octombrie 1997 atunci când capitalizarea a depășit 600 milioane de dolari/lună. In perioada februarie-aprilie 1998, a fost atins cel mai înalt nivel al capitalizării lunare ce a ajuns la 880 de milioane de dolari, după care s-a înregistrat o evoluție descendentă.

In general, volumul tranzacțiilor a urmat evoluția capitalizării. "Vârful" a fost atins în lunile iunie-iulie ale anului 1997 cu peste 40.000 de tranzacții, acestea concretizându-se într-o medie zilnică a tranzacțiilor ce varia între 15,7 și 14,6 miliarde lei, totalizând 337 miliarde lei și respectiv 351 miliarde lei. După această perioadă, începând cu luna august 1998, volumul tranzacțiilor a scăzut la mai puțin de 10.000 de tranzacții lunar. In anul 2000, volumul tranzacțiilor a fost de asemenea mic, tranzacționându-se între 100 și 200 miliarde lei pe lună cu excepția lunii iulie când s-au tranzacționat acțiuni în valoare de peste 500 miliarde lei, în special acțiuni ale societății ALRO Slatina.

Cele mai importante 10 societăți comerciale tranzacționate la Bursa de Valori București în 1997 au fost: Oltchim Rm.Vâlcea, Dacia Pitești, Azomureș Târgu Mureș, Amonil Slobozia, Compa Sibiu, Electroaparataj București, Arctic Găiești, Antibiotice Iași, Aluminiu Slatina și Policolor București.

În 1999, atât componența cât și ordinea celor 10 societăți s-a modificat devenind următoarea: Aluminiu Slatina, Arctic Găiești, Rafinăria Astra Română, Antibiotice Iași, Azomureș Târgu Mureș, Banca Turco-Română, Compa Sibiu, Electroaparataj București, OIL Terminal, Oltchim Rm. Vâlcea.

Anul bursier 2001 ilustrează că s-a mișcat ceva în bine în economia reală. în primul rând, se cuvine remarcat faptul că două dintre cele mai mari societăți din economia românească – Banca Română pentru Dezvoltare și SNP "Petrom" – au fost listate pentru prima dată la bursă, în al doilea rând, alte 28 de societăți listate de mai mult timp la bursă și-au reevaluat patrimoniul, capitalul lor social sporind în felul acesta de la aproximativ 2.390 miliarde lei la 6.539 miliarde lei. Ca urmare a acestor două acțiuni conjugate, capitalizarea Bursei de Valori București, exprimata în lei a crescut de circa 3,5 ori, de la 11.018,9 miliarde lei la sfârșitul anului 2000, la 38.537,2 miliarde lei la sfârșitul anului 2001.

Semnificativ este și faptul că, în același interval de timp, a crescut de 2,87 ori și capitalizarea bursieră exprimată în valută, de la 427,22 milioane dolari, la 1,23 miliarde dolari. Această evoluție a capitalizării bursiere este cu atât mai remarcabilă cu cât ea a avut loc în condițiile în care începând cu luna iulie 2001 au intrat în vigoare noile criterii de înscriere și menținere la Cota Bursei.

Modificarea Regulamentului nr. 3 al Bursei de Valori București privind înscrierea valorilor mobiliare la Cota Bursei, în concordanță cu directivele Uniunii Europene și ridicarea standardelor pa care unitățile trebuie să le îndeplinească, a determinat, pe de o parte, retragerea de laCote Bursei a 375 din societățile listate, dar pe de altă parte a asigurat creșterea atractivității societăților care au fost capabile să se alinieze la noile exigențe.

Activitatea desfășurată la Bursa de Valori București a atins în timpul zilei de 15 aprilie 2002 nivelul din anul 1997, considerat ca fiind de referință pentru piața de capital. In acel an s-a înregistrat cel mai mare volum de tranzacții bursiere, iar numărul investitorilor străini prezenți pe piață a fost cel mai mare, de atunci și până în prezent. Indicele BET a atins în 15 aprilie 2002, 989,47 puncte, nivel neegalat din octombrie 1997.

Indicele BET-C

Indicele BET – C urmărește evoluția tuturor titlurilor tranzacționate la Bursa de Valori București, fiind astfel barometrul general al mișcărilor pe care le fac prețurile de la o ședință la alta. Ultima ajustare a indicelui s-a făcut la dată de 25 martie, pentru a se elimina influența datorată menținerii și formula de calcul a titlurilor emise la Banca Transilvania și Banca Română pentru dezvoltare în perioada imediat următoare datei de referință a adunărilor generale ale acționarilor pe a căror ordine de zi a figurat majorarea capitalului social prin capitalizarea resurselor.

Dincolo însă de această corecție, indicele a avut în perioada care a trecut de la începutul anului una dintre cele mai spectaculoase dinamici din întreaga sa istorie. Debutând în primele ședințe din luna ianuarie la o cotă de 480 – 500 puncte, indicele BET -Ca ajuns la data de 12 aprilie la 644,25 puncte, ceea ce corespunde unei creșteri de peste 31 la sută. Altfel spus, la nivel general, prețurilor tuturor acțiunilor tranzacționate la bursă, adunate într-un singur coș, au înregistrat o creștere de peste 31 la sută.

Este în mod cert, cel mai mare câștig pe care un investitor inspirat ar fi putut să-1 obțină prin diferite plasamente pe piața de capital și de peste 4 ori mai mare decât nivelul dobânzilor la depozitele bancare, într-o sensibilă scădere în ultima perioadă.

Indicele BET

Indicele BET, al celor mai performante zece titluri de la categoria 1 a bursei nu numai că a avut o evoluție asemănătoare cu aceea a indiceluiBET – C, dar 1-a și determinat în mod decisiv, deoarece la acest nivel s-au concentrat tranzacțiile cu cea mai mare valoare.

Comparativ cu ultimele ședințe ale anului, când indicele BET a oscilat în jurul unei cote de 750 – 760 puncte, începând din luna februarie cotați ile celor mai performante zece titluri de la categoria I a bursei au urcat în mod aproape constant, cu 31 de puncte în luna februarie, 82 puncte în luna martie și 52 de puncte în ultimele două săptămâni din luna aprilie. De fapt, se poate spune că la nivelul primelor 8-10 societăți tranzacționate la categoria I, printre care Banca Română pentru Dezvoltare, Banca Transilvania, SNP « Petrom », « Antibiotice » Iași, « Terapia » Cluj-Napoca, « Rolast » Pitești, se decide întreaga evoluție a bursei.

Practic, indicele BET a crescut cu 4 la sută în luna februarie, 10,28 la sută în luna martie. Numai în primele două săptămâni din luna aprilie, cotațiile medii ale acțiunilor emise de Banca Transilvania au crescut cu 71 de lei (4,13%), urcând de la 1.719 lei pe 29 martie la 1.790 lei pe 12 aprilie. De asemenea, în același interval de timp, prețul mediu al acțiunilor emise de SNP « Petrom » a crescut cu 39 lei (7,17%), în același pas vioi cu majoritatea prețurilor la carburanți. In numai două ședințe de lucru, după ce acțiunile B.R.D. au fost reintroduse la tranzacționare, au cumulat transferuri în valoare de 33,2 miliarde lei, la prețuri medii care au crescut de la 16.289 lei pe 29 martie la 18.600 lei pe 12 aprilie.

Indicele BET – FI

Indicele BET – FI monitorizează prețurile acțiunilor emise de cele cinci societăți de investiții financiare, având, din acest punct de vedere, anumite trăsături distincte, care îl diferențiază de restul bursei. Prima și poate cea mai importantă particularitate este generată de lichiditatea titlurilor S.I.F. De regulă, circa 20 % din totalul valorii tranzacțiilor bursiere se realizează cu acțiunile SIF, de unde și marea lor mobilitate în privința prețurilor, dar care pe termen lung au tendința de creștere. Astfel, anul trecut prețurile acțiunilor emise de toate cele cinci societăți de investiții financiare aproape s-au dublat. Nici în perioada care a trecut din acest an, acțiunile SIF nu au evoluat mai slab, prețurile urcând în mod semnificativ. Mai mult, spre deosebire de alți clienți, când prețurile acțiunilor scad după trecerea datei de referință care dă dreptul la dividende, în luna martie 2002 cotațiile au crescut exploziv. Practic, începând din ședința 3 aprilie, când acțiunile SIF au început să fie reintroduse la tranzacționare după ținerea adunărilor generale, s-au înregistrat zile la rând creșteri ale prețurilor de aproape 15%, maximul admis de bursa pentru o singura ședință. In felul acesta, SIF Banat -Crișana cu 1.620 lei/acțiune și SIF Moldova cu 1.270 lei/acțiune atingeau noi maxime istorice.

Rezultatul acestei evoluții explozive s-a reflectat în creșterea indicelui BET – FI de la 2.700,7 puncte la sfârșitul anului trecut, la 3.006,1 puncte pe 12 aprilie 2002 ceea ce corespunde unei majorări de 11,3% a nivelului general al cetățenilor pentru titlurile emise de societățile de investiții financiare.

1.3.6. Funcțiile bursei de valori în economia contemporană

Bursa răspunde la trei tipuri de trebuințe (nevoi), apropiate și totuși distincte:

trebuințe de ordin macroeconomic (pentru economia națională);

trebuințe de ordin microeconomic (pentru firme);

trebuințe de ordin individual (pentru posesorii de titluri sau
pentru cei care dețin economii disponibile pentru a fi investite).

Satisfacerea acestor trebuințe dă conținut rolului pe care bursa de valori îl îndeplinește, care își găsește expresia în următoarele funcții:

Funcții macroeconomice

În primul rând, bursa asigură un circuit mai scurt și mai eficient între economiile pe termen lung (cele ale persoanelor particulare) și nevoile de finanțare ale întreprinderilor și colectivităților publice. Prin aceasta, bursa a devenit un concurent puternic pentru sistemul bancar, pentru finanțarea economiei. Dar, emitenții de acțiuni sau obligațiuni pot folosi simultan ambele modalități de finanțare (apelează deci atât la împrumuturi bancare cât și la bursa de valori).

În Europa, construcția Eurotunelului s-a realizat din resurse obținute prin vânzarea de acțiuni, iar mai apoi cu ajutorul unor credite bancare.

În al doilea rând, bursa este un instrument prin care se asigură lichidități pentru economie.

Bursa fiind deschisă practic în toate zilele lucrătoare (cu excepția Vinerii Mari), deținătorii de valori mobiliare pot realiza foarte simplu și la un cost redus transformarea acestora în bani.

În al treilea rând, informațiile oferite prin cursul acțiunilor reprezintă baza practică de evaluare a valorii de piață a capitalului (exprimată prin capitalizarea bursieră). Bursa este sursa unor informații care pot fi sau nu în dezacord cu valoarea reală a oricărei firme admise la cotă. Analiza fundamentală trebuie să convingă întreprinzătorul potențial (dar circumspect) să-și plaseze capitalul în achiziționarea de acțiuni ale unor societăți cotate la bursă.

În al patrulea rând, prin oferta publică de cumpărare sau prin oferta publică de vânzare, bursa facilitează – pentru societățile cotate -"posibilități de a bate propria lor monedă și de a cumpăra valori nu numai prin plăți la vedere, ci și emițând acționarilor societăților atacate acțiuni ale întreprinderilor atacatoare". Colectarea capitalurilor disponibile, insuficient sau chiar ineficient valorificate, și plasarea lor în cele mai active sectoare ale vieții economice este una din cele mai importante funcții ale bursei de valori.

În al cincilea rând, bursa este un loc de transfer al riscurilor, mișcarea realizându-se în sens invers în raport cu gradul de adoptare, de capacitatea de a le suporta. Cu alte cuvinte, cei mai expuși riscurilor bursiere sunt micii acționari, cu forța economică scăzută, care – în mod obișnuit – pierd de pe urma speculațiilor bursiere.

Funcții microeconomice

În primul rând, bursa facilitează creșterea sau scăderea notorietății firmelor cotate și, prin aceasta, influențează motivația principală a întreprinzătorilor care se prezintă pe piața pentru a vinde sau cumpăra.

În al doilea rând, bursa permite creșterea fondurilor proprii; societățile noi care apar pe piață nu pot să realizeze decât indirect o creștere de capital (vânzarea acțiunilor nu le sporește capitalul), prin emiterea de noi acțiuni, care se vor vinde direct prin bursă.

În al treilea rând, bursa incită la o mai bună administrare a întreprinderilor, în scopul unei sporiri a valorii activelor, care să determine o creștere a profiturilor acționarilor; acest argument este invocat mai frecvent de către inițiatorii burselor din țările aflate în tranziție spre economia de piață.

Funcții în plan individual

Bursa facilitează obținerea lichidității patrimoniului acționarilor și asigură totodată o evaluare cât mai exactă a averii personale.

Acționarii pot, în orice moment, să-și vândă, integral sau parțial, titlurile pe care le dețin în schimbul unui preț de piață acceptabil, fixat de bursă.