Codul Caragea

INTRODUCERE

Sub influența războaiele austro-turce și ruso-turce, se constată o slăbire a dominației otomane în Principatele Române, în condițiile în care stăpânirea austriacă este nevoita să facă față avântului naționalităților din care era compus imperiul. Suveranii luminați, care au încercat să salveze feudalismul prin reforme, nu au reușit sa creeze decât o atmosferă de luptă mai mare din partea popoarelor. Decretul de toleranță religioasă al împărătesei Maria Tereza, acordat românilor transilvăneni în 1759, a fost un rezultat al luptei de 20 de ani a mitropolitului Ardealului, Inochentie Micu. Înființarea regimentelor grănicerești, două românești și trei secuiești, completate cu alte două mixte în Banat au produs efecte necalculate de habsburgi, și anume tulburări în rândul populației, care s-a văzut înșelată în așteptările ei, datorită nerespectării promisiunilor făcute.

În anul 1784, în luna noiembrie, izbucnește în Munții Apuseni răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, o adevărată revoluție populară ce se extinde cu repeziciune în Banat, Maramureș, Sibiu și Făgăraș. Programul din 11 noiembrie, adresat nobilimii din Deva, cerea desființarea iobăgiei, împărțirea pământurilor, nobilii să nu mai fie plătiți decât pentru dregătorii, iar plata dărilor către stat să fie impusă tuturor locuitorilor, indiferent de poziția socială. Succesele răsculaților, concretizate în alungarea nobililor și instaurarea unor organe proprii ale puterii, au obligat autoritățile la tratative și la patru armistiții. În decembrie, răscoala a fost înfrântă și reprimată cu deosebită cruzime. Rezultatele răscoalei s-au concretizat în Patenta din 22 august 1785, care desființa dependența personală, legarea de glie, conferea țăranilor dreptul de a dispune de bunuri și de a avea o meserie, dădea libertatea pășunatului turmelor românilor pe terenurile de pe care se ridicase recolta, precum și în alte locuri de utilitate comună, reducea obligațiile de cărăușie. În anul 1790, Dieta Clujeană respinge aceste măsuri înnoitoare, determinând populația română să continue lupta de emancipare. Românii se adresează în anul 1791 Curții din Viena, prin “Suplex”-ul definit ca un program “iacobin”.

Monarhia absolută a apărut în perioada de tranziție de la feudalism la capitalism, când relațiile feudale au decăzut, ca urmare a luptei maselor pentru libertate și egalitate, dar și ca urmate a imposibilității preluării tuturor noilor principii și idei de burghezia în formare. În aceste condiții, monarhii, sprijiniți pe armate puternice, pe venituri obținute prin impozite regulate, ajung să concentreze întreaga putere, având posibilitatea de a “conduce după cum cred de cuviință, de a da legi și de a numi personal pe slujitorii care aplică aceste legi”.Viața politică se desfășoară în preajma curții, nobilii feudali devin înalți funcționari și nobili de curte, fiind plătiți din vistieria statuiui și nu din veniturile obținute pe propriile domenii.

Asa cum observa prof.univ.dr. Ioan Chiș în lucrarea “Istoria statului și dreptului românesc”, existența monarhiei absolute este bine definită în Transilvania, ca și în Țara Românească și Moldova, dar aici prezintă particularități determinate de dependența față de Poarta Otomană. Tendințe de tip absolutist se consemnează la domnitorul Șerban Cantacuzino, precum și la Dimitrie Cantemir, dar cel mai pregnant la domnitorii fanarioți. Nicolae Mavrocordat și Mihail Racoviță sunt domnitori care reduc puterea boierilor de neam, încurajează unele plângeri ale țăranilor împotriva boierilor, ajung până acolo încât introduc pedepse corporale împotriva acestora, tocmai pentru a le slăbi autoritatea și poziția, în scopul întăririi propriilor autorități.

Reformele domnitorului Constantin Mavrocordat au dus în primul rând la întărirea bazei materiale a absolutismului monarhic. Abolirea servajului a creat posibilitatea acaparării rentei feudale prin impozite, iar sistemul scutelnicilor i-a făcut pe boieri dependenți de domnitor. Aparatul birocratic creat se bucura de avantaje materiale deosebite, fiind definitiv în opoziție cu marea boierime.

În timp ce în Moldova și Țara Românească, monarhia de tip absolutist exista în cadrul regimului fanariot, în Transilvania ea s-a concretizat prin regimul habsburgic – o variantă a formei de guvernare absolutiste a fost “absolutismul luminat”, cu caracter reformist, de dezvoltare, social economică pe linie capitalistă, perioadă de formare a noii clase burgheze. Lupta împotriva regimului absolutist a fost concepută de marii boieri ca o variantă de înlocuire a acestuia cu guvernarea reprezentativă pe stăi, sub forma regimului nobiliar. Această luptă, dusă prin delegații și memorii la curtea din Petersburg, Viena sau la Poarta Otomană, a preconizat schimbarea regimului fanariot și absolutist, în scopul de a dispune de puterea politică, într-o formă de republică “aristo-democraticească”, concepută de logofătul Dimitrie Sturdza.

În principal, funcția internă a statului și-a evidențiat întâietatea datorită necesității reprimării rezistenței acerbe a țărănimii împotriva exploatării și fiscalității. Reprimarea răscoalelor, dintre care celebră rămâne, pentru cruzimea ei, cea a lui Horea, Cloșca și Crișan, de către trupele austriece, a constituit o latură a mecanismului statului, în care forța armată este completată cu închisori și agenți informatori. Aparatul central și local al statului avea ca o caracteristică principală birocrația și fiscalitatea. Aparatul fiscal era deosebit de abuziv și spoliator, iar justiția era părtinitoare în realizarea dreptății, egalitatea în fața justiției rămânând doar la nivel de deziderat.

Biserica ortodoxă își pierde rolul ce-l deținea în cadrul mecanismului statului, deși marii clerici aveau încă poziții privilegiate. Biserica ortodoxă transilvăneană și-a sporit rolul de exponent politic în lupta de eliberare națională și socială, sprijinind populația românească majoritară.

Funcția externă a statului este diminuată, ca urmare a dominației otomane și a amestecului marilor puteri în chestiunile interne ale țărilor române. Cu toate condițiile externe nefavorabile, statele românești și-au continuat existența proprie, creându-se un statut de “nebeligeranță” cu Imperiul Otoman, în schimbul plății tributului. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu înființarea consulatelor, s-au introdus și în țările române regimul capitulărilor, iar odată cu acestea jurisdicția consulară.

CAPITOLUL I

SITUAȚIA POLITICO-JURIDICĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN PERIOADA DINAINTEA ADOPTĂRII CODULUI CARAGEA

I.1. Ordinea juridică a regimului pravilelor

Principalele categorii de acte juridice care au fost în vigoare în perioada de care ne ocupăm (înaintea adoptării Codului Caragea – 1818) au fost:

pravili de temelie – ce sunt constituite din legi de organizare sau constituții întărite
de domn, care s-au aplicat efectiv sau au rămas în stare de proiecte;

coduri – ce cuprind ramuri de drept, sau coduri specializate pe câte un domeniu;

manuale de drept – ce conțin materiale valabile pentru aplicare, coduri generale
sau private;

culegeri de obiceiuri și hotărâri – aplicate de Divan, unele dintre acestea fiind
întărite de domnitor și care au circulat ca legi scrise;

hrisoave simple sau hrisoave domnești.

Printre principalele izvoare documentare privind organizarea și funcționarea statului, putem aminti următoarele:

= Constituția elaborată pe timpul lui Constantin Mavrocordat, în anul 1741, care s-a
aplicat în ambele Principate Române;

= “Oblăduirea republicească aristo-democraticească” realizată în timpul domnitorului
Dimitrie Sturdza în Moldova, în 1802, dar care a rămas în proiect, nefiind urmată de
aplicare.

Toate aceste acte de importanță deosebită pentru dezvoltarea sistemului de drept au avut ca rezultat elaborarea unor adevărate coduri legislative generale și de ramură, care au dus la modernizarea rapidă a dreptului românesc. Procesul de sinteză și selecționare a documentelor elaborate a creat în Țara Românească, Moldova și Transilvania o seamă de coduri, care au combinat reglementările interne cu experiența în legiferare a sud-estului
european, precum și francez și austriac.

Dintre legiuirile din Țara Românească cele mai importante au fost:

a) Pravilniceasca Condică. Această lucrare apare în anul 1780 și reprezintă primul cod de sinteză, elaborat sub influența și conducerea lui Alexandru Ipsilanti. Lucrarea conține patruzeci de titluri și două sute de “puncte”, respectiv articole, care reglementează organizarea judecătorească și procedura, pe linia reformei lui Constantin Mavrocordat. Codul cuprinde, pe lângă instituții ale dreptului civil, și instituții de dreptul familiei. La elaborarea efectivă a acestui cod au lucrat Mihai Fotino și Ienăchiță Văcărescu, primul în materia dreptului cutumiar, iar cel de al doilea în elaborarea atribuțiunilor și funcționarea domniei ca instituție.

Codul a fost “reîntărit”, respectiv reînvestit cu aplicabilitate generală, de domnitorul Nicolae Caragea, în anul 1784. Cel care a cerut abrogarea acestui document a fost Tudor Vladimirescu, la 16 februarie 1821, în cadrul “Adunării Poporului”.

b) Hrisovul pentru Iothesie. Este elaborat în anul 1800, sub domnia lui Alexandru C. Moruzi, și este un cod specializat pe procedura înfierii, Iothesia fiind acel procedeu de “luare de suflet”.

c) Condica de Comerciu. Acest document este o traducere a codului comercial francez, realizată de profesorul Constantin Moroiu în anul 1808. Lucrarea conține 595 articole din cele 647 ale codului francez, fiind excluse cele ce nu se potriveau cu starea țarii. A fost discutat în Adunarea Obștească, în anul 1834, precum și în 1837, apoi a fost întărit de domn. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1841 și s-a aplicat până în anul 1866.

d) Proiectele de coduri generale au reprezentat o seamă de lucrări ample, redactate la cererea unor domni, dar care din diverse motive nu au fost adoptate. Cu toate acestea, ele au reprezentat încercări reușite de sistematizare a dreptului și au fost folosite ca manuale juridice sau chiar ca legi. Astfel a apărut “Proiectul de cod general” al lui Mihail Fotino din anul 1764, elaborat sub domnia lui Ștefan Racoviță, care a fost folosit ca manual juridic în mod permanent. Același cod a fost reeditat și în anul 1766, de către același autor, dar dedicat succesorului la tron, respectivlui Scarlat Ghica.

În anul 1777, un alt Proiect de cod general este alcătuit de Mihail Fotino pentru Alexandru Ipsilanti, în cadrul programului legislativ al acestui domnitor. În aceste proiecte de coduri generale sunt reglementate: dreptul de stat, dreptul vistieriei, dreptul orășenesc, culegerile de obiceiuri aprobate de Divan, dreptul agrar, dreptul penal și dreptul ostășesc.

Alte lucrări, cum sunt “Arta judecătorească”, alcătuită în anul 1793 de către Dumitrache Panaiotache, și “Proiectul legiuirii Caragea”, text anonim alcătuit între anii 1816-1817, au fost folosite fără a fi întărite de domn, ca proiecte personale și încercări de sistematizare a procedurii judecătorești, încercări de îmbogățire a științei dreptului.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm legiuirile din Moldova, care chiar dacă nu s-au aplicat decât pe teritoriul acestui principat, au influențat în mod vizibil doctrina și legislația din Țară Românească și din Transilvania:

a) Sobornicescul Hrisov. Lucrarea a fost întocmită din ordinul domnitorului Alexandru C. Mavrocordat, care a și promulgat-o la 28 decembrie 1785. Textul are la bază două “Anaforale” ale Sfatului de Obște din 15 august și 15 septembrie 1785. Partea I-a a reglementat regimul protimisului, al schimbului și al zălogirii de moșii cu interzicerea “daniilor” de la săraci la bogați. Partea a II-a se ocupă de o problemă specifică, și anume căsătoria robilor între ei și a robilor cu oameni liberi. Sobornicescul Hrisov, cu modificările ce au survenit în anii 1835 și 1839, s-a aplicat până în anul 1865.

În anul 1835, doi juriști angajați ai statului, Flechtenmacher și Bojincă, au sistematizat textul, împărțindu-l pe articole și “lămuriri”, după care textul astfel modificat a fost supus aprobării Sfatului administrativ, fiind promulgat de domn. În această formă a circulat în 150 de exemplare, până la reelaborarea sa în anul 1939, printr-o lege de 12 articole cu text nou.

b) Pandectele lui Toma Cara. În anul 1806, Toma Cara editează prima carte despre persoane, dintr-o lucrare ce se voia mai mare, un cod general numit “Pandecte”. Cartea are ca sursă de inspirație lucrări din acel timp, de origine bizantină și franceză, reprezentând tendințele din dreptul românesc și încercarea de sinteză a realităților vremii. Izbucnirea războiului ruso-turc a oprit desfășurarea planului legislativ pentru Moldova.

c) Codul Calimach, elaborat între anii 1816-1817 denumit și “Condică țivilă”
sau “Condică politicească”, reprezintă primul cod civil de ramură. Prima variantă a fost
încredințată spre elaborare lui Ananias Cuzanos, care a redactat textul în limba greacă (1813),
după care lucrarea a fost realizată de juristul brașovean Christian Flechtenmacher. Codul a
adoptat structura și planul codului austriac din anul 1811, s-a inspirat și din codul Iustinian,
dar și din Obiceiul Pământului românesc. Codul avea 80 articole de “scolii lămuritoare”, o
“tablă” – tabelă cu “spița neamului”, care putea să lămurească modalitatea de calculare a rudeniei.

Codul Calimach a fost revizuit în anul 1833, din inițiativa unor boieri conservatori în scopul de a concorda cu “Bazilicalele”. În anul 1851, Mihail Kogălniceanu realizează o nouă revizuire, care rămâne valabilă până la 1 ianuarie 1865. Cu toate acestea, Curtea de Casație l-a aplicat în luarea unor decizii până în anul 1929.

I.2. Similitudinea Codului Caragea cu Codul Calimach

Contemporană cu Condica lui Calimach, creată sub comanda lui Scarlat Calimachi – domnul Moldovei, Condica lui Ioan Vodă Caragea, îi este superioară numai prin claritatea limbii și prin stilul ei românesc. Totuși, cele două legiuiri au avut surse diferite: prima, din dreptul austriac, grație faptului că Flechtenmacher unul din redactorii era de origine german; cea de a doua, din dreptul bizantin, lucru ce se explică prin influența greacă, care dăinuia încă în justiția, biserica și administrația din Țara Românească.

Ambele legiuiri, însă, ca un omagiu adus influenței grecești, au fost redactate în limba grecească. Codul lui Caragea a fost imediat tradusă în românește de Ienăchiță Vacărescu, iar Codul lui Calimach a fost tradus de abia la 1833.

I.3. Adoptarea Codului Caragea

I.3.1. Personalitatea domnitorului Ioan Gheorghe Caragea

Ioan Gheorghe Caragea, denumit adesea ca Vodă Caragea provenea dintr-o familie grecească stabilită în Țara Romanească în sec. al XVII-lea. Printre înaintașii săi se numără și un alt domnitor al Țării Românești – Nicolae Caragea. Ioan Gheorghe Caragea a fost mare dragoman al Porții Otomane, domnitor al Țării Românești între 1812 și 1818, a dus o politică fiscală excesivă și a înrobit țărănimea prin renta feudală.

În timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, la insistențele dregătorilor Iordache Golescu, Constantin Bălăceanu și Ioan Văcărescu, se pun bazele ferme ale organizării școlii românești din București. Aceasta, tot la inițiativa celor trei, va fi amplasată în incinta Mănăstirii “Sfântul Sava”. De asemenea, în perioada domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, se vor mări substanțial subvențiile și pentru Școala de la Obedeanu din Craiova. În aceeași ordine de idei, precizăm că Universitatea Politehnică din București și-a pus bazele în perioada domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Astfel, boierii din acea perioadă, după ce se convinseră de cunoștințele și prin niște măsurători topografice efectuate de Gheorghe Lazăr, au înaintat domnitorului Ioan Gheorghe Caragea o anaforă, la data de 10 decembrie 1817 prin care se propune înființarea unei școli domnești la mânăstirea Sfântul Gheorghe unde “un profesor să fie însărcinat cu exercitarea ucenicilor la măsurarea pământului” (nu se citează numele lui Gheorghe Lazăr) și “să se orânduiască învățători români la toate orașele celor 12 județe”. Printr-un opis din 15 decembrie 1817, Caragea Vodă a aprobat această anaforă și a poruncit să se facă cunoscută hotărârea domnească în toate județele prin publicații. Școala (viitoarea Universitate Politehnică) nu se va înființa însă la mânăstirea Sfântul Gheorghe.

Interesant de menționat este și faptul că în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, în Muntenia și Oltenia a bântuit o epidemie de ciumă, de aici apărând și zicala că “ai boala lui Caragea” (“ciuma lui Caragea”).

În anul 1818, Ioan Vodă Caragea, văzând că la nivelul marii boierimi umbla zvonul că se ține corespondență constantă cu Țarigradul și că Alexandru Șuțu era aproape să ia domnia țării, a hotărât să fugă în Europa, împreună cu familia și comorile pe care le adunase din sudorile de sânge ale nefericiților români. Temându-se, însă, că Sultanul Imperiului Otoman va afla de fuga sa și va trimite oștiri să-l prindă îl făcea să ascundă acest secret de toată lumea; și, ca să amăgească și mai bine pe inamicii săi din țară, Ioan Vodă Caragea aduna Divanul foarte des și dezbătea proiecte de reforme, întocmai ca un domn suit pe tron de câteva zile.

Cu toate acestea, conferințele secrete pe care le ținea cu consulul rusesc și austriac, neobișnuita activitate ce se desfășura în serviciul său particular, dar mai ales desele intrări și ieșiri din palat ale celor mai însemnați capitaliști ai orașului au dus la zvonurile apropierii unui eveniment, pe care neputând să-l ghicească, se mulțumeau a-l comenta fiecare după capacitatea și interesele sale. Aceasta era starea lucrurilor cu câteva zile înaintea fugii lui Ioan Caragea.

La 29 septembrie 1818, Ioan Vodă Caragea a invitat la curtea sa (pe atunci, Palatul Cotroceni) pe toți marii boieri și le-a vorbit cu multă grație, iar după săvârșirea ceremoniei sărutării de mână s-a urcat în butca sa de călătorie și a plecat, fără să spună vreunui curtean sau dregător unde se duce și când se va întoarce.

Patru ore în urma acestui eveniment, pe toate zidurile Bucureștilor era lipit următorul afiș: “Cu mila lui Dumnezeu, io Ioan George Caragea voievod i gospodar zemli vlahscoe, Dumneavoastră veliților boieri ai Divanului domniei mele Cum veți primi acest pitac al domniei mele, să vă adunați la Mitropolie și să faceți cunoscut tuturor boierilor hale și mazili că eu am lăsat scaunul domniei pentru scoposuri ce numai mie mi se cade a le ști; iar după aceea să alcătuiți căimăcămie și să căutați trebile țării cu osârdie și dreptate; și pentru o mai bună pază a liniștii locuitorilor, să faceți mehtup, către muhafizii serhaturilor după marginea Dunării, ca să vă dea ajutorul trebuincios. Tolico, pisah, gospod s vami!

Anul 1818, luna septembrie, 29.

L.P. George Caragea”

Această înștiințare, ce exprima un secret politic care turmentase câtva timp pe toți locuitorii Bucureștiului, a fost citită cu mare atenție, dar impresia pe care o lăsase era că boierii care nu luaseră slujbe în timpul acestui domn se bucurau, crezând că succesorul lui se va purta mai bine cu aceștia. Favoriții își smulgeau perii din cap de disperare, deoarece prin căderea protectorului lor pierdeau pentru totdeauna acele comisioane grase ce le înlesneau o viață fără griji. Numai negustorii și clasele muncitoare primiseră vestea fugii lui Caragea cu indiferență; și aveau dreptate, deoarece ei, ca victime seculare ale lăcomiei domnilor fanarioți, se interesau foarte puțin dacă asupritorul lor se numește Caragea sau Șuțu.

I.3.2. Întocmirea Codului Caragea și inovațiile acestuia

I.3.2.1. Transpunerea în scris a dreptului cutumiar

În acea perioadă, dreptul bizantin, din cauza raporturilor de dependență ale Țării Românești față de Poarta Otomană, era călăuza principală a juriștilor de pe atunci, în cercetarea pricinilor. Nu este mai puțin adevărat că pătura păstrătoare a datinilor neamului, clasa țărănească, se ținea deoparte, de tot acest drept introdus, care nu avea nici o legătură cu ea și de care nu se folosea mai deloc. Astfel, țăranilor le erau străine “Bazilicalele”, cu articolele lor pline de controverse. De alminteri, neamul românesc nici n-a avut vreodată multă predilecție pentru raționamentul subtil și controversa juridică.

De asemenea, din constatările făcute de însuși Ioan Vodă Caragea, în decretul de promulgare, că legile împărătești (ce se aplicau la noi) erau “pricinuitoare de două tâlcuri” și că “obiceiurile se prefăceau în multe chipuri”, sunt importante, nu atât că ne pune în evidență faptul, că meșteșugului advocățesc, atunci ca și acum, îi plăcea mai cu seamă “tâlcurile împotrivitoare”, pe cât că “obiceiurile” (altfel zis dreptul cutumiar) existau. Concomitent cu “obiceiurile” exista și un drept scris, și varietatea de controverse, unită cu variabilitatea dreptului cutumiar, făceau să se “strămute dreptatea”.

Totuși acest drept cutumiar, a cărui esență este însăși nefixitatea, este utilizabil. În corelație cu ce are dreptul scris mai superior, și condus de principiile ordonatoare ale unei inteligențe într-adevăr juridice, dreptul cutumiar creează monumente surprinzătoare de drept național. Deoarece importanța unui drept național nu rezidă atât în împrumuturile pe care le face unei legiuiri străine, perfecționate printr-o lungă aplicare și o completă evoluție, ci în ceea ce se impune din dreptul cutumiar, cel legat de pământul și sufletul oamenilor care trăiesc pe aceste meleaguri.

Din studiul comparat al legiuirilor împărătești cu “obiceiul pământului”, precum și dintr-o atentă examinare a Codului Caragea, putem constata că întreaga economie a acestui cod este pătrunsă de norme de drept cutumiar. De unde vine acest drept cutumiar? Unii autori găsesc îndepărtata origine a acestui drept în traiul și prietenia românilor cu slavii. Conviețuirea românilor cu slavii nu a fost numai materială, o legătură sufletească intimă, ci a avut ca urmări alterarea și transformarea sufletului românesc, deoarece rasa slavonă, tenace și încăpățânată, a alungat din amintirea descendenților din latini (români și greci), multe lucruri, idei și tipare de gândiri (obiceiuri).

Din stadiul de evoluție socială necompletă a slavilor, așa cum i-au găsit românii, pe vremuri, stadiu caracterizat prin devălmășia proprietății, și prin dreptul de întâietate, “protimisis”, la înstrăinarea proprietății, românii și-au creat și ei norme, “obiceiuri” (chiar acest cuvânt este de origine slavă), pe care le-au urmat vreme îndelungă. De aceste obiceiuri, domnitorii, fie ei greci sau de orice alt neam, au ținut seamă.

Un alt element al dreptului cutumiar care a fost propagat în Codul Caragea este “obștirea”, caracterizată prin aceea că este stăpânită de mai mulți inși; că fiecare stăpânitor, are drepturi asupra întregii proprietăți și, în sfârșit, că stăpânirea este în comun, fără însă a se împărți vreodată. Acest obicei (proprietatea indiviză) își are rădăcinile în clasa războinicilor răzeși, care în trecutul nostru istoricr a fost caracterizată prin devălmășie, pe lângă care s-a adăugat mai târziu mica proprietate. Obștiri aveau și târgurile. Proprietățile de-a valma s-au perpetuat până târziu, ca “survivances”. Obștirile dispar, deoarece se pare că este de esența proprietății să fie individuală și nu deavalma. Proprietatea indiviză admisă de legiuirea Caragea este tratată în cap. XIII din partea a treia.

Din principiul indiviziunii proprietății a rezultat, în mod firesc, dreptul de protimisis, care întrunește atât “Nachbarrecht” din dreptul cutumiar german, cât și “le retrait lignager” din cutumele franceze.

Fiind un stadiu din evoluția proprietății, “obștirea” cu consimțimântul devălmașilor, se putea împărți uneori. Când, mai târziu, această formă a proprietății colective, a început să fie înlocuită, vestigiile ei au apărut sub aspectul dreptului de protimis. Proprietatea nu era considerată ca individuală, la începuturi, ci obștească (publică, a tuturor). În unele cazuri, bunul era considerat aparținând unei familii. Tatăl (capul familiei) nu avea dreptul să vândă pământul fără voia și consimțământul familiei, deoarece proprietatea era a însăși familiei, iar nu a unei generații.

De aceea, în Codul Caragea regăsim că la orice “înstrăinare de proprietate”, rudele au dreptul de protimis. Ele trebuesc să fie înștiințate la termene fixate de lege, după cum se află în țară sau în străinătate. În cazul în care rudele nu au renunțat la dreptul lor de întâietate, nefiind înștiințate, vânzătorul este dator să plătească celui fraudat astfel, a zecea parte din prețul lucrului vândut pe ascuns. Rudele aveau acest drept, după grade: 1. rudele de sus și de jos; 2. rudele de alăturea, până la a patra spiță, sunt și devălmași; 3. rudele de alăturea, până la a patra spiță, când sunt și vecini; 4. cei ce sunt numai rude de alăturea, până la a patra spiță; 5. cei ce sunt numai devălmași. Vecinii pământului respectiv aveau și ei exercițiul acestui drept de protimisis. Legea distinge și aici grade, după cum se învecinau în lung, în lat, respectiv la vreun colț. Prin excepție, însă, la vânzările prin licitație, nu se putea exercita dreptul de protimisis.

Dominând întreaga materie a vânzărilor, având numeroase aplicații, toată partea “Despre Lucruri” din Legiuirea Caragea este subordonată acestui drept de protimisis. Astfel, modalitățile vânzării, perfectibilitatea ei și atâtea alte principii de drept, luate din dreptul roman, nu aveau alt scop, decât a desăvârși protimisul și a-i da siguranța publicității și validității legale. Odată cu dispariția dreptului de protimis, proprietatea capătă o altă formă, ea devine complet individuală.

În perioada în care dreptul de protimisis a fost în vigoare, această instituție juridică a fost explicată și comentată în diferite decrete explicative, pe vremea domniei lui Caragea și de către domnii ce au urmat acestuia. Biv vel Clucerul Nestor, un bun jurist din acele vremuri, a redactat un proiect de lege al protimisului, cu specială reglementare a dreptului rudelor, proiect ce a fost aprobat de Ioan Vodă Caragea.

I.3.2.2. Compoziția generală a legiuirii

În primul rând, trebuie să menționăm că Legiuirea Caragea este o prescurtare a “Rezumatului” lui Constantin Armenopolu, redactat la 1345. Armenopolu la rândul lui, își alcătuise condica lui, rezumând compilația de legi a împăratului Leon Filozoful. Această compilație de legi, parte a monumentalul drept roman, s-a păstrat în Imperiul din Răsărit, după împărțirea Imperiului Roman în două. Popoarele din orient după această împărțire, și-au supus raporturile civile după “Bazilicale sau Legi împărătești”. “Prescurtarea de legi” (sub acest titlu își publicase Armenopolu condica lui) a servit și la noi, în Țara Românească, și pentru clarificarea doctrinei juridice, și cu putere de lege, chiar după promulgarea Codului Caragea în 1818.

Legiuirea Caragea are multe părți originale. În primul rând, ea are însemnate însușiri din punct de vedere al formei. Înfățișată într-o formă simplă, ea cuprinde deseori dispoziții scurte, principii generale, pe care trebuie să se sprijine interpretul pentru rezolvarea chestiunilor de drept. Ea prezintă un deosebit interes și ca redactare. Limba textului grecesc este elogios apreciată de cunoscători. Profesorul grec Triandafilopulos afirmă că “grație preocupărilor juridice ale poetului, literatura juridică grecească posedă un text plin de farmec și de frumusețe, neatinsă de textele noastre contemporane, care din cauza ființei deosebite de astăzi a dreptului legată in chip nedespărțit de formă, nu ar mai fi cu putință să fie scrisă în stilul plăcut al codului românesc”. Limba română, din punct de vedere juridic, era mult mai puțin formală decât cea grecească. Redactorii legiuirii s-au străduit totuși să exprime exact noțiunile juridice, preocuparea principală fiind ca normele juridice să fie cât mai ușor înțelese de către popor. Textele reprezintă o însemnată etapă în formarea și dezvoltarea limbii noastre în materie juridică.

În ceea ce privește conținutul, Codul Caragea este o legiuire feudală, reprezentând voința clasei dominante feudale ridicată la rangul de lege. Caracterul reacționar pentru perioada când a fost introdus se vede în special din menținerea inegalității de clasă și de condiție socială (slobozi, robi și dezrobiți), situația inferioară a femeii, deosebirea dintre creștini și necreștini, diferențieri în aplicarea pedepselor, după cum cineva era bogat sau sărac etc. Față de Condica lui Ipsilante, obligațiile clăcașilor erau sporite.

În unele domenii, codul prezintă aspecte avansate, sub influența legiuirilor burgheze din străinătate (Codul lui Napoleon), ca, de exemplu, în privința autorizării maritale la împrumuturi, recunoașterea testamentului olograf, nulitatea convențiilor contrare legilor și bunelor moravuri etc. În materie penală, Legiuirea Caragea nu prevede mutilarea – pedeapsa corporală (ca în legislațiile anterioare), ci doar pedeapsa cu moartea pentru cazuri bine stabilite. Se păstrează însă tortura ca mijloc de investigație.

Dar iată o descriere succintă a cuprinsului Codului Caragea:

partea întâi (“pentru obraze” – dreptul civil al persoanelor)

“pentru bărbați și femei” (drepturile civile ale acestora);

“pentru fi adevărați, din curvie, buni și vitregi” (filiația);

“pentru cei fără de minte” (incapabilii);

“pentru risipitori” (o altă categorie specială de incapabili);

“pentru slobozi” (oamenii liberi);

“pentru robi și țigani” (oamenii asupriți);

“pentru cei sloboziți” (eliberarea oamenilor asupriți);

partea a doua (“pentru lucruri” – regimul bunurilor)

“pentru stăpânirea lucrurilor” (dreptul de proprietate);

“pentru robirea lucrurilor” (servituțile și uzucapiunea);

“pentru vecinătatea lucrurilor” (grănițuirea proprieților);

partea a treia (“de obște pentru tocmeli” – actele și contractele civile)

“pentru vânzări”;

“pentru schimb”;

“pentru închiriere sau arendă”

“pentru sădire sau clădire” (contractul de antrepriză);

“pentru clacă” (arenda obligatorie a oamenilor asupriți);

“pentru tocmeli de slujbe” (contractele de muncă);

“pentru împrumutare și datorie”;

“pentru polițe” (contractele de asigurare);

“pentru dobânzi”;

“pentru zălogire” (garanțiile reale);

“pentru chezășie” (garanțiile personale);

“pentru obștire sau deavalma” (coproprietatea);

“pentru tovărășie” (societatea civilă agrară);

“pentru logodnă”;

“pentru nuntă, zestre și exoprică” (regimul juridic al căsătoriilor);

“pentru învoială” (tranzacțiile judiciare);

“pentru eretocrizie” (arbitrajul civil);

“pentru vechilet” (contractul de mandat);

“pentru vechilul de judecăți” (mandatul judiciar);

“pentru epitropi” (tutela și curatela);

“pentru cele puse în păstrare sau depoziton” (contractul de depozit);

“pentru sechestru”;

partea a patra (“pentru daruri” – actele juridice cu titlu gratuit)

“pentru daruri” (donațiile);

“pentru darurile dinaintea nunții”;

“pentru moștenire sau clironomie”;

“moștenire fără diată” (vocația succesorală directă);

“moștenire cu diată” (vocația succesorală prin reprezentare);

“pentru legat” (testamentele);

“pentru iotezie sau facere de fii de suflet” (adopția);

partea a cincea (“pentru vini” – infracțiunile)

“pentru omor”;

“pentru tâlhari”;

“pentru furi”;

“pentru mofluzi mincinoși” (tăinuirea bunurilor furate);

“pentru plastografi” (infracțiunile de fals în înscrisuri);

“pentru martori mincinoși”;

“pentru prepuiori sau pârâtori” (calomnia);

“pentru tăietori de bani” (falsul de monedă sau alte valori);

“pentru necinstitori” (lovirile, vătămările și insultele);

“pentru preacurvie” (adulterul);

“pentru stricăciune” (infracțiunile de distrugere);

partea a șasea (“pentru ale judecăților” – procedura civilă și penală)

“pentru prigoniri” (chemările în judecată, litigiile);

“pentru dovezi”;

“pentru judecător, judecată și hotărâre”;

“pentru apelații” (căile de atac).

I.4. Valoarea juridică a Codului Caragea

Au trecut aproape 200 de ani de la punerea în aplicare a acestei legiuiri și totuși, în multe privințe, reglementările sale nu sunt deloc străine de reglementările actuale ale dreptului civil, penal, familiei sau ale procedurilor civilă și penală. Cu ajutorul modificărilor suferite în anii imediat următori adoptării Codului Caragea, toată gândirea juridică și limba românească dau acestei legiuiri o înfățișare de ceva vechi, îndepărtat și neutilizabil. Și totuși, la o analiză mai atentă, importanța acestei legiuiri este de netăgăduit:

interesul juridic actual;

interesul istoric.

Atât prin locul pe care-l ocupă, Codul Caragea, în evoluția noastră juridică, cât și în cea istorică, merită atenția cercetătorilor trecutului.

În evoluția juridică, întrepătrunderea pe care o realizează legiuirea între dreptul cutumiar și cel bizantin, covârșitor pe atunci, deoarece a fost adoptată la sfârșitul epocii fanariote (sfârșit, cel puțin ca dominațiune politică, deoarece răsunetul influențelor multiple nu s-a stins decât târziu de tot), ne prezintă aspectul interesant, când pentru ultima dată, s-au promovat în dreptul nostru scris norme de drept cutumiar. În evoluția istorică a dreptului românesc, nici un document nu ne lămurește mai bine în ce privește starea claselor sociale, decât Codului Caragea, cu precizările sale: “împărțim obrazele: după noroc: în slobozi, robi și sloboziți”; “câți se vor naște din părinți robi, sunt robi”; “robi sunt câți sunt dobândă altuia”; “sloboziți sunt câți din robi se slobozesc”; și, pentru ca pornirea mai miloasă a tinereții să nu creeze efecte juridice, nimeni nu are voie “să dea slobozenie înaintea vârstei sale de douăzeci de ani”.

Codul Caragea nu se mulțumește numai să stabilească drepturile private, ale așa zișilor cetățeni; ea stabilește privilegii, face din țăran, locuitor câmpean, un paria: “Claca este un chip de clădire obișnuit în Țara Românească și se întocmește când stăpânul moșiei primește pe clăcaș să șează pe moșia sa”. Țăranul este dator să lucreze stăpânului 12 zile pe an; orice tocmeală pe mai puțin este nulă; de n-are stăpânul la ce întrebuința pe clăcaș, acesta e dator să-i dea un leu pe zi; clăcașul n-are drept să deschidă prăvălie fără autorizarea stăpânului; de asemenea, nici să zidească moară, nici să prindă pește în heleșteul moșiei. Dacă clăcașul fuge, boierul are dreptul să confiște în profitul său avutul țăranului. Dacă clăcașul moare fără a lăsa moștenitori, boierul îl moștenește etc.

Din analiza celor de mai sus rezultă că starea săteanului care era clăcaș, în reglementarea Codului Caragea, era foarte asupritoare: nu avea proprietate, era sluga altuia și “adsriptus glebae”. Astfel, toată viața economică era cum nu se poate mai redusă.

Din întreaga istoriografie românească, din toate documentele, o constatare reiese uniform: nu există la români, în trecutul istoric mai apropiat, decât: nobili și târgoveți; numai aceștia se puteau folosi cu adevărat de dispozițiile Codului Caragea, în timp ce mulțimea locuitorilor de la câmp este ca un fond pe care se profilează figurile claselor de sus, deoarece stareții și mănăstirile posesoare de moșii intră în categoria “stăpânilor” din pravila țării. De aceea, concluzia care se impune este următoarea: valoarea socială a acestei legiuiri este nulă, deoarece toate dispozițile civile erau inaplicabile majorității poporului, din faptul existenței în legiuire a dispozițiunilor privitoare la sclavie și clacă.

Un alt aspect din care se poate studia Codul Caragea este acela al valorii sale juridice. Influențată de “Prescurtarea de legi" a lui Armenopol, ea aparține dreptului bizantin, Țara Românească fiind, din punct de vedere cultural și politic, oficial, dependentă de Poarta Otomană. Însă, nu trebuie să omitem faptul că atăt Codul Caragea (în Țara Românească), cât și Codul Calimach (în Moldova) au reprezentat primele codificări ale tututor normelor ce se aplicau în Principatele Române, codificări ce au stat apoi la baza întocmirii Regulamentelor Organice, a Codului Civil, Penal și a Codurilor de Procedură edictate de către Alexandru Ioan Cuza.

CAPITOLUL II

ANALIZA CONȚINUTULUI CODULUI CARAGEA

II.1. Regimul juridic al persoanelor

II.1.1. Principii instituite

Prima parte a Codului Caragea tratează “despre persoane”. În stabilirea filiațiunii se admitea proba testimonială. Emanciparea se putea realiza și prin înnobilare. Tot aici sunt puse și persoanele “dobândă altuia” (oamenii asupriți), care pe de altă parte sunt asimilate lucrurilor.

Se mai disting și categoriile interzișilor: risipitori și cei fără minte. Toate actele lor sunt izbite de nulitate absolută; sunt incapabili a se leza. Legea însă distinge: prodigii sunt pasibili de condamnare penală, în cazul comiterii vreunui delict sau a vreunei crime, pe când cei fără minte, nu.

Însă, ceea ce trebuie reținut este că în perioada adoptării Codului Caragea se pastrează inegalitatea în dobândirea și execitarea drepturilor civile între două mari categorii de persoane: femei și bărbați, respectiv între “slobozi” și “robi”, amintindu-ne că ne aflăm încă în perioada feudalismului, chiar dacă la finalul acesteia.

II.1.2. Analiza prevederilor

Partea întâi a Codului Caragea debutează cu o clasificare a persoanelor (”obrazelor”) după cinci criterii diferite:

după “fire” (criteriul sexului): bărbați și femei;

după naștere (criteriul filiației): fii adevărați, fii din curvie, fii vitregi și fii buni;

după vârstă și după “minte” (după cele două modalități de dobândire a capacității de exercițiu – vârsta majoratului și discernământul): “vârstnici” (majori) și “nevârstnici” (minori), respectiv “risipitori” și “fără minte” – cel două categorii de incapabili;

după “noroc” (criteriul gradului de libertate era denumit în mod ironic “noroc”): slobozi, robi și sloboziți (ultima categorie fiind intermediară).

Astfel, în continuare, partea întâi a Codului Caragea analizează în capitole distincte drepturile civile și trăsăturile caracteristice ale persoanelor, pornind de la cele 5 criterii amintite mai sus.

În ceea ce privește distincția dintre bărbați și femei, numai primii aveau dreptul de a deveni “boieri și judecători și ocârmuitori obștești”, cu alte cuvinte numai bărbații aveau drepturile politice. În aceeași ordine de idei, numai bărbații puteau deveni “arhierei, preoți și diaconi”, adică numai ei având dreptul de a accede la funcțiile din biserică.

Criteriul distincției persoanelor după filiație era explicat în modul următor: “fii adevărați sunt cari se nasc din cununie după lege”, “din curvie sunt cari din împreunare fără de lege se nasc”, “câți tot dintru același tată, și aceeaș mamă se nasc sunt buni”, respectiv “câți sau dintr’un tată, și deosebite mame se nasc sunt vitregi (cari se și zic buni de tată) sau din aceeași mamă și deosebiți bărbați (cari se și zic buni de mamă)”.

În ceea ce privește dobândirea capacității depline de exercițiu, aceasta se dobândea la atingerea majoratului, adică la vârsta de 25 de ani (art. 1 din capitolul III). Se preciza că până la această vârstă bunurile “nevârstnicului” (minorului) sunt administrate de către părinții sau “epitropul” (tutorele) acestuia. Totuși, prin excepție, legiuitorul a admis ca actele săvârșite de minori să fie considerate ca valabile în cazul în care produc efecte juridice benefice acestora. Pe de altă parte, exista instituția juridică a “iertării de vârstă”, prin care Domnul putea aproba dobândirea capacității depline de exercițiu la cererea minorului între vârsta de 20-25 ani (probabil, o variantă de capacitate restrânsă de exercițiu, deoarece nu aveau și dreptul de dispoziție asupra bunurilor imobile decât de la vârsta de 25 de ani).

În prima categorie a incapabililor (“cei fără minte”) erau incluși nebunii și smintiții (corespondentele alienatului mintal și debilului mintal din zilele noastre). Legiuitorul preciza că actele juridice întocmite de acești incapabili erau lovite de nulitate (“se socotește drept nimic și se strică”). Pe de altă parte, incapabilii nu erau considerați nici răspunzători pentru faptele lor (lipsa posibilității de tragere la răspundere civilă delictuală a acestora). Cea de a doua categorie a incapabililor (“risipitorii”) erau denumiți cei “câți își prăpădesc fără cuvânt averea”). Pentru aceștia, legiuitorul stabilea că rudele lor au posibilitatea instituirii unui “epitrop” (curator) care să le aprobe actele juridice. De asemenea, nici “risipitorii” nu puteau fi trași la răspundere civilă.

În ceea ce privește ultimul criteriu de clasificare a persoanelor (și cel mai important), care se făcea între oamenii liberi și cei asupriți, “slobozi” erau considerați “aceia cari nu sunt dobândă altuia”. Această exprimare ne amintește de dreptul roman, și mai aproape de zilele noastre, de dreptul bizantin, sub normele juridice ale căruia, oamenii asupriți aveau o natură juridică mixtă – ceva între bun și persoană. Evident, legiuitorul ne explică că libertatea omului se dobândea în primul rând prin naștere, dacă copilul se năștea cel puțin dintr-o mamă “slobodă”, respectiv prin “slobozire” adică prin actul juridic al eliberării de sub puterea boierului.

În ceea ce privește robii, nu este foarte clar dacă Codul Caragea are în vedere două categorii distincte de oameni asupriți: robi și țigani, primii putând fi și de altă etnie sau, pur și simplu, se referă numai la categoria țiganilor. Astfel, antisemitismul acelor timpuri este evident, etnia țigănească fiind considerată, până la momentul “slobozirii” etnie inferioară. Exista, însă, o limită a dreptului de proprietate a stăpânului țiganului asupra acestuia din urmă – nu putea să-l ucidă. În rest, acesta putea să-l vândă sau să-l doneze, deci avea prerogativa civilă de dispoziție similară cu cea asupra bunurilor proprietate privată. Art. 6 din Capitolul VII face o clasificare indirectă a țiganilor, în sensul că țiganii care nu erau “sloboziți”, dar nici nu aveau vreun stăpân pe teritoriul Țării Românești, erau considerați țigani domnești, adică erau obligați să trudească pentru Domn și Curtea Domnească.

În cazul în care o persoană liberă (“slobodă”) se folosea fără drept de serviciile unui țigan, aceasta nu era acuzată de furt, ci, pur și simplu, era obligată să plătească despăgubiri adevăratului stăpân al țiganului (în prima formă a legiuirii – între 15-40 de taleri pe an, în funcție de calitățile țiganului). De asemenea, fără aprobarea ambilor stăpâni, căsătoriile dintre țigani erau considerate nule de drept, în plus, stăpânul care nu a luat acordul celuilalt stăpân putea să-și piardă dreptul asupra țiganului căsătorit fără îndeplinirea acestei cerințe. De obicei, după căsătoria dintre țigani, regula era ca țiganca să devină “roaba” stăpânului bărbatului țigan, însă cei doi stăpâni puteau face excepții de la această regulă, printre care și “slobozirea” ambilor țigani. Ca o ultimă precizare, amintim faptul că erau interzise și deci nule de drept căsătoriile încheiate între un om liber și un țigan.

În privința instituției “slobozirii” țiganilor, regula era că această operațiune nu se putea efectua înainte ca țiganul să împlinească 20 de ani, iar efectul acesteia era libertatea țiganului, în sensul că singura sa obligație era să plătească periodic birurile domnești, asemeni oamenilor liberi. Totuși, țiganii care erau asupriți de către parohiile monahale aveau situația cea mai ingrată, Codul Caragea prevăzând în art. 4 din Capitolul VIII că “nici unul din egumeni să nu poată slobozi țigan mănăstiresc”. În ceea ce privește forma “slobozeniei”, aceasta trebuia făcută numai în scris.

II.2. Regimul juridic al bunurilor

II.2.1. Principii instituite

Proprietatea despre care se tratează în partea a doua cuprinde stăpânirea mobilelor și imobilelor. Proprietatea pământurilor era deferită numai nobililor (mănăstirilor, de asemenea), și ultimelor rămășițe ale răzeșilor, care erau o clasă socială pe cale de dispariție, în destrămare. Proprietatea era supusă, pe vremea lui Caragea, robirilor și vecinătăților.

“Robirile” sunt identice cu servituțile din Codul Civil actual și erau bine redactate, iar vecinătățile, hotărnicirea moșiilor, prezintă o mare importanță pentru acele vremuri, când neexistând ingineri-hotarnici, cunoscători de meserie, contestațiile (acțiunile în revendicare și grănițuire) erau nesfârșite. Tot aici amintim “cutuma depărării”. Din nevoia de a avea martori la procese de hotărnicii, se luau copii mici de 8-12 ani și “se depărau” adică li se trăgea o păruială zdravănă pe locul unde se punea semnul de hotare între moșii, ca ajungând bătrâni și ivindu-se contestații la hotărnicie, să țină minte hotarul proprietății pe care au moștenit-o. Tot pentru același scop se călugăreau copii de 10-12 ani.

Astfel, în linii mari observăm că dreptul de proprietate aparținea numai oamenilor liberi, iar asupra terenurilor se exercitau foarte des acțiuni în revendicare, neexistând un regim strict al hotarelor acestora, dreptul cutumiar fiind aplicabil în această materie. Ceea ce trebuie reținut este faptul că Legiuirea Caragea nu folosește expresiile de “proprietate” sau “drept de proprietate”, ci utilizează expresii gen “se face al nostru”, “se face al nimănui”.

II.2.2. Analiza prevederilor

Partea a doua a Codului Caragea debutează cu o clasificare a bunurilor în imobile (“nemișcătoare”) și mobile (“mișcătoare”). În categoria imobilelor, legiuitorul dădea ca exemple: pământul, copacii și clădirile, iar în categoria mobilelor, dădea ca exemple: animalele domestice (“dobitoacele”) și hainele.

În ceea ce privește regimul juridic al bunurilor mobile, acesta era cârmuit de buna-credință a posesorului, care era considerat titularul dreptului de proprietate al acestuia, în caz contrar bunul mobil era considerat “al nimănui”. Ca exemple, legiuitorul menționa: regimul juridic al zăcămintelor solului și ale subsolului, care deveneau bunuri proprietate personală prin simpla lor posedare, cu excepția “comorilor îngropate” care erau considerate bunuri domnești; de asemenea, regimul juridic al animalelor sălbatice, trecea în proprietatea privată a oamenilor liberi animalele vânate, dacă această îndeletnicire se realiza pe terenuri proprietate a “nimănui” (“locuri slobode”); regimul juridic al pescuitului era identic.

Pe de altă parte, în ceea ce privește bunurile mobile create de mâna omului, care au prezumția ca au avut odinioară un posesor, acestea se considerau proprietatea privată a noului posesor (a găsitorului) dacă bunul mobil respectiv nu era revendicat în termen de 3 ani.

În privința regimului juridic al bunurilor imobile, se preciza că în cazul în care o clădire era construită pe terenul proprietate a altuia, aceasta era considerată proprietate a celui din urmă. De asemenea, orice cultură (“sădire”) realizată pe terenul altuia devenea automat proprietatea acestuia din urmă. În art. 5 din Capitolul I erau reglementate trei cazuri de accesiune imobiliară naturală, ca modalități de dobândire a dreptului de proprietate: ruperea și realipirea de maluri ale râurilor sau lacurilor, alunecările de teren și stăpânirea asupra insulelor dintr-o zonă cu apă.

Iată cum era definită servitutea în Codul Caragea: “robire de lucru numim, dreptul care robește oarece un lucru spre folosul altuia, precum o casă când supune pe alta ca să’i dea loc de drum, adică să treacă prin curtea sa, sau fereastră să vază și altele”. O succintă clasificare (neexhaustivă) ne relevă mai multe tipuri de servituți: de trecere, “de lumină”, “de vedere”, de sprijinire, “de vărsătură”, de picătură de apă etc. În regimul juridic al “robirilor” (servituților) regula era că servitutea trebuia recunoscută de drept în favoarea proprietarului imobilului aflat în dezavantaj.

Printr-o decizie a vremiis-a decis că “singurul fapt al deschiderii unor ferestre denotă intențiunea de a câștiga un drept de vedere, și întru cât nu se ridică zid contra acelor ferestre în termenul prescris de lege se dobândește servitutea de vedere”. Astfel, Codul Caragea prevedea un termen de 10 ani în care proprietarul terenului aservit putea împiedica exercitarea dreptului de servitute de către proprietarul terenului dezavantajat. După cei 10 ani, însă, legiuitorul prevede că lucrul putea rămâne “slobod de robire” dacă stăpânul robirii nu reînnoiește intenția sa de exercitare a dreptului său de servitute.

Într-o altă decizie de speță a vremiidescoperim un drept de servitute în care imobilul aservit aparținea domeniului privat, iar celălalt teren aparținea dreptului public (municipalității București). Astfel, o servitute se putea dobândi în urma efectuării unor lucrări, prin neîmpotrivirea stăpânului lucrului servient. Astfel, în urma lucrărilor pe care Ministerul Lucrărilor Publice le-a efectuat pe râul Dâmbovița, întemeiate pe dispozițiile art. 165 din Regulamentul Organic, în scopul de a proteja orașul București de inundații, acest oraș a dobândit un drept de servitute asupra unui pârâu de domeniu privat, în care s-a revărsat surplusul apei provenind din Dâmbovița, prin neîmpotrivirea proprietarilor riverani cu acel pârâu timp de 10 ani.

În privința strămutărilor de hotare, regula era că vecinul care fără drept și fără o prealabilă hotărâre judecătorească muta hotarul imobilului său în defavoarea unui imobil învecinat, era obligat să plătească o despăgubire proprietarului vecin, dacă dorea să rămână proprietar al zonei dintre cele două hotare (vechi și nou). Printre probele pe care Codul Caragea le reglementează în vederea soluționării litigiilor privind hotarele, art. 2 din Capitolul III enumeră următoarele: “cărțile de hotărnicii”, “măsurarea moșiilor de câți stânjeni sunt”, verificarea semnelor de hotare etc.De asemenea, într-un litigiu civil, terții vecini care nu erau afectați de hotarul în litigiu puteau interveni în favoarea unuia sau altuia dintre litiganți, dacă dețineau probe în sensul stabilirii dreptății.

Ca metodă de măsurare a hotarelor și moșiilor, Codul Caragea încerca să universalizeze stânjenul lui Șerban Vodă. De asemenea, ulterior intrării în vigoare a Codului Caragea, s-au înființat cărțile funciare (“cărțile de hotărnicie”).

O altă instituție juridică a vremii, la care ne-am referit în primul capitol al lucrării noastre este proprietatea devălmașă. Se pare că această categorie de proprietate indiviză își are originea în proprietățile răzeșilor, care administrau în “tovărășie” terenuri mai întinse. De asemenea, zidurile și gardurile dintre două proprietăți învecinate erau considerate proprietate devălmașă a ambilor vecini. Legiuitorul obliga vecinii, ca în cazurile în care nu exista drept de servitute de vedere, să efectueze astfel de limitări ale terenurilor lor în zonele comunelor urbane (orașe mici și mari). Prin excepție, un zid trebuia să fie înălțat la minim 12 palme domnești de fereastra vecinului.

În ceea ce privește regimul juridic al morilor, dacă stăpânii terenurilor din avale nu exercitau acțiunea în demolarea morii respective timp de 10 ani, se considera că acesta a fost de acord ca stăpânul morii din amonte să construiasă și să culeagă fructele acestei construcții.

II.3. Dreptul obligațiilor și al contractelor civile

II.3.1. Principii instituite în materia obligațiilor

Materia contractelor face obiectul părții a treia a Codului Caragea, este preluată din dreptul bizantin, este cel mai bine redactată: se stabilesc vânzările lucrurilor în genere, se confirmă că “genera non pereunt”, precum și momentul când vânzarea se perfectează etc. Per total, materia conține aceleași principii și dispoziții, ca și Codul Civil actual, dar toate supuse dreptului de protimisis, care era un drept real de preferință, al rudelor și megieșilor unui vânzător de imobile.

Embaticul, “fermage a perpetuite” și claca, “servage”, formează două capitole importante: primul deoarece reglementează și acum lucrurile embaticate și este completat cu numeroase soluții de jurisprudență ale Înaltei Curți de Casație; al doilea deoarece ne prezintă, legiferat, regimul căruia a fost supus poporul veacuri întregi.

Obștirile sau devălmășiile (proprietatea comună), “zadruga”, “allmenden”, fac parte din dreptul cutumiar românesc. Ele sunt puse la materia contractelor și privite ca izvorâte din tocmeală. Această instituție juridică a fost împrumutată de la popoarele slavone și a dăinuit multă vreme la noi. Ea reprezintă o fază din evoluția proprietății, care înfățișează acum, ca ultimă formă, proprietatea individuală. Obștirea a dispărut prin mersul firesc al evoluției.

Contractul de căsătorie, cu un conținut aproape identic cu contractul de căsătorie din Codul Familiei actual, cuprinde dispozițiile originale ale obligației fratelui de a înzestra pe sora lui, din lipsă de avere de la părinți, cu din chiar avutul său, “după cinstea ei”. Vom vedea la succesiuni, că obligația fratelui de a înzestra pe sora lui rezultă din excluderea ei de la moștenire. Regimul legal, care reglementează zestrea femeii este cel al separațiunii de bunuri. În Codul Caragea este înscris și regimul dotal; dota poate fi constituită valabil, verbal. Este valabilă înstrăintarea lucrului dotal, în principiu inalienabil, însă cu autorizația justiției, și în cazuri anume prevăzute de lege limitativ. Separația de patrimonii se putea obține prin judecată. Bunurile extradotale, exoprica, erau privite de lege astfel: femeia le administrează și le poate înstrăina; deoarece sunt proprietatea ei. Prezumția muciană domină această materie.

Divorțul se pronunța de către Biserică. În special, când soții se despărțeau din cauză de atentat la viață, legea prevedea următoarele: soția fiind atentatoare, pierde jumătate din averea ei, pe care o ia soțul; iar când soțul a săvârșit atentatul, este obligat a restitui soției sale dota, plus jumătate din valoarea ei.

Tot în partea a treia, după contracte, este așezată materia “vechileturilor” (mandatele). Aceasta cuprinde mandatul general, mandatul pentru reprezentarea în justiție, care ar corespunde instituției actuale a avocaților, și tutela, considerată ca provenită dintr-un mandat legal “după pravilă” sau “după diată”.

II.3.2. Analiza prevederilor privind contractele civile

Iată cum înțelegea legiuitorul Codului Caragea esența contractelor (“tocmelilor”):

“ori lucrare pentru lucrare” (ambele părți contractante se obligau la a face ceva);

“ori dare pentru dare” (ambele părți contractante se obligau să dea un bun sau o sumă de bani);

“sau lucrare pentru dare” (plata unui serviciu sau a unei lucrări).

Regula principală privind contractele era că “numai pentru câte stăpânim, putem și a ne tocmi”. În acest sens, jurisprudența vremii a venit cu două completări. De asemenea, erau interzise contractele care ar fi încălcat normele legale (“pravilile”) sau normele de conduită morală (“năravurile celor bune”).

Încă din primele articole ale părții a treia a Codului Caragea ni se amintește de instituția mandatului (“vechilului”), însă prin expresia de “scrisoare prin mijlocitori”, încercând să se explice că una din părțile contractante poate încheia “tocmeala” și prin reprezentanți. Însă, abia la finalul acestei părți a legiuirii, descoperim denumirea de “vechil” (mandat).

Este important să menționăm că în dovedirea contractelor, aveau aceeași valabilitate atât înscrisurile, cât și proba testimonială (cu martori), nefiind obligatorie forma scrisă a “tocmelilor”, însă se recunoștea puterea doveditoare superioară a înscrisurilor (art. 10 din Capitolul I).

O ultimă prevedere generală, ne indică cazurile de încetare a contractelor:

“când cei ce se tocmesc vor primi” (executarea de bunăvoie, de comun acord, care era considerată ca încetare a contractului);

“când de silă se vor tocmi” (viciu de consimțământ – violența);

“când cu vicleșug se vor tocmi” (viciu de consimțământ – dolul);

“când cei ce se tocmesc, și pentru câte se tocmesc nu au putere a se tocmi” (incapacitatea contractantului);

“când nu se vor pune în lucrare cele tocmite după așezământ” (neececutarea unilaterală a contractului);

“când sorocul tocmelii se va împlini și nu se preîinoi” (împlinirea termenului la contractele afectate de termen rezolutoriu).

În reglementarea Codului Caragea, contractul de vânzare-cumpărare avea o explicație destul de complicată: “când tocmindu-ne dăm lucru pe bani numai, sau pe lucru numai, dar prețuit în bani, sau și pe bani și pe lucru mai puțin la preț decât banii, sau deopotrivă, atunci această tocmeală se numește vânzare”. Încercând să cuprindă mai multe feluri de vânzare în aceeași explicație, definiția este una cu un greu înțeles, rolul principal însă avându-l prețul, element juridic care nu se mai regăsește în vreo altă “tocmeală”.

Legiuitorul a prevăzut și interdicția înstrăinării unor anumite bunuri, probabil este vorba despre cele aparținând domeniului public. În aceeași ordine de idei, pe vremea lui Caragea erau valabile și substituțiile fideicomisare, adică acele tranzacții în care se putea dobândi un bun fără a putea fi vândut decât la un anumit termen sau care se putea transmite numai prin deces. Astfel, nu se puteau vinde bunurile moștenite de la un “de cuius” care a decis ca moștenitorul să nu poată înstrăina în timpul vieții sale anumite bunuri, dorind ca acestea să se păstreze numai în cadrul familiei respective.

Printre interdicțiile la vânzare, menționăm următoarele: imposibilitatea încheierii unei vânzări între soți, “năstavnicii” puteau vinde numai pentru plată de datorie și numai cu aprobarea Domnului. De exemplu, starețul mânăstirii Cernica singur sau împreună cu soborul nu a avut niciodată dreptul sa vândă imobile aparținând mânăstirii, prin urmare doar Statul putea revendica imobilele vândute cu încălcarea acestei prevederi.

Vânzarea bunurilor imobile și a țiganilor (care erau considerați bunuri asupra cărora se putea dispune prin raporturi juridice civile) trebuia în mod obligatoriu să îmbrace forma scrisă. De asemenea, în privința vânzării de bunuri imobile se mai aplicau și regulile privind protimisul (unde cei ce aveau preempțiunea trebuiau să semneze că sunt de acord cu vânzarea), cât și regulile privind “epitropia” (când tutorele trebuia să contrasemneze vânzarea efectuată de minor sau incapabil. După cum am precizat și în primul capitol al lucrării noastre, aveau acest drept de protimisis, următorii (art. 7 din Capitolul II): 1. rudele de sus și de jos; 2. rudele de alăturea, până la a patra spiță, sunt și devălmași; 3. rudele de alăturea, până la a patra spiță, când sunt și veciui; 4. cei ce sunt numai rude de alăturea, până la a patra spiță; 5. cei ce sunt numai părtași sau devălmași; 6. cei ce sunt numai vecini (întâi) ce se vecinesc în lung, (al doilea) cei ce se vecinesc în lat, (al treilea) cei ce se vecinesc la vreun colț).

Vânzătorul unui bun imobil care era afectat de dreptul de protimisis avea obligația să anunțe marele logofat al orașului care aducea la cunoștința tuturor celor în drept dorința proprietarului de teren de a-l vinde. Astfel, în termen de 40 zile aceștia trebuiau să-și exercite dreptul sau să renunțe la acest privilegiu.

Și în privința vânzărilor de țigani exista un drept de protimisis, pe care puteau să-l exercite rudele până la a patra spiță a stăpânului țiganului, care trebuiau să-și exercite dreptul în 20 de zile de la oferta de vânzare (dacă se aflau pe teritoriul Bucureștiului) sau în 40 de zile (dacă erau pe teritoriul Țării Românești). Dacă, însă, beneficiarii dreptului de protimisis se aflau în afara teritoriului Țării Românești, aceștia nu putea să-și exercite privilegiul, iar stăpânul țiganului nu era obligat să le comunice oferta de vânzare a acestuia.

Vânzările de bunuri imobile și de țigani, care se încheiau cu încălcarea dreptului de protimisis nu erau considerate nule, ci sancțiunea civilă care se aplica acestor contracte de vânzare era despăgubirea pe care vânzătorul era obligat să o achite celor a căror drept a fost încălcat (aceasta consta în a zecea parte a prețului obținut).

În cazul contractelor de vânzare încheiate sub reglementarea Codului Caragea, se prevedea că riscul bunului aparține celui care are posesia, deci chiar și vânzătorului care a primit prețul și nu a predat încă bunul respectiv. Printre riscurile civile care puteau afecta bunul vândut, legiuitorul a avut în vedere: “primejdia de foc, potop, tâlhări și ori ce altă silă neapărată, acea întâmplare”. De asemenea, era reglementată și evicțiunea asupra bunului vândut (“vicleșugul”).

În cazul în care cumpărătorul nu plătea prețul stabilit la termenul precizat în contractul de vânzare, acesta era obligat să plătescă și “dobânda banilor”. În cazul unor prețuri achitate în rate, vânzătorul putea să-și instituie privilegiul vânzătorului (“să poprească lucrul”) asupra bunului vândut până la data achitării integrale a prețului de către cumpărător. Pe de altă parte, dacă înaintea vânzării se facea un precontract, iar cumpărătorul va achita o parte din preț (“arvuna”) și contractul nu se mai încheia din cauza lui, vânzătorul era obligat să mai restituie dublul valorii “arvunei”, pe când dacă contractul nu se mai încheia din cauza cumpărătorului, acesta pierdea “arvuna” plătită.

Pentru vânzările bunurilor determinate generic, vânzătorul era dator să predea cumpărătorului un bun de valoare medie. De exemplu, “de va vinde grău fără a hotărî ce fel de grău, este dator a da grău de mijloc, iar de va zice foarte bun, atunci e dator să dea foarte bun”. Jurisprudența vremii a decis însă că această normă juridică nu se aplică și în cazul vânzărilor de păduri. În cazul în care bunul predat era de o valoare inferioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul putea solicita micșorarea prețului vânzării, iar dacă bunul predat era inutilizabil, cumpărătorul putea să decidă să nu preia lucrul sau să scadă prețul acestuia.

Codul Caragea, realizează în art. 40 din Capitolul I, și o distincție între viciile evidente și cele ascunse ale bunurilor vândute, prin exemplificări. De exemplu, “ochiul stricat al unui cal” reprezenta un viciu evident de care cumpărătorul putea să aibă cunoștință. În schimb, pentru viciile asunse ale bunului vândut, vânzătorul era obligat să restituie cumpărătorului o sumă cu titlu de despăgubire. În același sens, dacă la bunurile imobile vânzătorul nu aducea la cunoștința cumpărătorului servituțile de care este afectat bunul, acesta din urmă putea solicita anularea vânzării sau micșorarea prețului.

În privința încetării efectelor vânzării, adică al anulării acesteia, Codul Caragea prevede13 modalități.

În cadrul Capitolului I din legiuire, privind vânzările, o ultimă secțiune este destinată vânzărilor prin licitație, încheiate cu scopul obținerii de profit maximal. Astfel, condiția principală cerută pentru încheierea unor astfel de vânzări la “mezat” era autorizarea de către Starostea de Neguțători. După obținerea autorizării, vânzătorul sau un reprezentant al Starostii de Neguțători strigau lucrul prin oraș/sat sau înștiințarea vânzării acestuia prin “cărți de publicație”. Dacă bunul scos la “mezat” era de fapt o executare silită, vânzarea acestuia trebuia realizată într-un termen de 60 de zile. În aceste situații, dreptul de protimisis nu mai era aplicabil, ci pur și simplu cel de oferea cel mai mare preț devenea cumpărătorul bunului. Forma finală a vânzării cu “mezat” era un înscris (“zapis”) reprezentând o hotărâre domnească cu pecete.

Contractul de schimb avea următoarea formulare în Codul Caragea: “când învoindu-ne dăm lucru pentru lucru, sau lucru și bani mai puțini de cât prețul lucrului ce se dă, atunci aceasta schimb se numește”. Legiuitorul a prevăzut că regulile de la vânzare se vor aplica și la contractul de schimb cu unele excepții: dreptul de protimisis nu mai era aplicabil, iar “năstavnicii” mânăstirilor puteau vinde bunuri proprietate a mânăstirii numai în condițiile în care primeau atât prețul bunului, cât și un alt bun în schimb.

În ceea ce privește contractul de închiriere sau de arendă, acesta era reglementat precum o vânzare afectată de termen, cu un preț care se achitată o dată la începutul închirierii, iar bunul trebuia restituit după un anumit termen expres stipulat în contract. Erau exceptați de la încheierea acestui contract în calitate de locatori (proprietari), “ergumenii” ca reprezentanți ai mânăstirilor, care nu aveau voie să închirieze bunurile mânăstirești decât pe o perioadă de maxim un an și numai cu acordul prealabil al Domnului.

Asemănarea dintre vânzarea și închirierea (arenda) reglementate de Codul Caragea rezidă și din faptul că la închiriere (arendă) legiuitorul a considerat necesar să precizeze că nu se dă protimisis decât în favoarea coproprietarilor de bunuri imobile deținute în codevălmășie. Este foarte adevărat că, în prezent, corespondentul dreptului de protimisis, adică dreptul de preempțiune nici nu se ia în considerare la contractul de închiriere (arendă) din zilele noastre.

În situațiile în care bunul dat cu titlu de închiriere sau arendă este vândut definitiv de către proprietarul său ori acesta decedează, noul proprietar (respectiv moștenitorii) nu sunt obligați să păstreze valabil contractul de închiriere încheiat de autorul lor în calitate de locator, ci trebuie să achite despăgubiri chiriașului, dacă vor să termine contractul de închiriere (arendă).

Cu privire la subînchiriere, art. 8 din Capitolul IV dispune că: “chiriașul poate și el închiria lucrul altuia, afară numai când se va tocmi împotrivă”. Astfel, numai o stipulație expresă contrară subînchirierii îl poate opri pe chiriaș să închirieze un alt contract de închiriere cu un subchiriaș.

În ceea ce privește riscul bunului, chiriașul răspunde numai pentru pagubele pricinuite de propriile sale acțiuni sau inacțiuni (pentru al doilea caz, de exemplu, necultivarea terenului arabil), în schimb, chiriașul nu răspunde pentru cauzele de forță majoră (“răzmiriță, înnecăciune, cutremur, venire de ape, și dintr’altele asemenea întâmplătoare și neapărată pricină”), dacă bunul imobil închiriat va fi distrus total sau parțial.

Legiuirea Caragea prevede numai două cazuri de încetare a contractului de închiriere sau de arendă:

“când stăpânul ori chiriașul nu se ține de tocmeală” (neexecutarea obligației de către una din părți);

“când chiriașul strică lucrul, sau se va sluji cu dânsul împotriva mijlocului ce s’au tocmit” (distrugerea bunului sau utilizarea lui în alte scopuri decât cele căruia îi este destinat prin natura sa).

Sădirea și clădirea reprezintă variantele incipiente ale contractului de antrepriză, deoarece terenul pe care se realizează construcția sau cultura agricolă nu sunt proprietate a săditorului, respectiv constructorului. De aceea, acest contract are ca scop creșterea valorii terenului respectiv în folosul ambelor părți contractante – săditorul sau constructorul fiind plătiți pentru munca (lucrarea) efectuată, iar proprietarul terenului primind o nouă valoare imobiliară pe terenul său.

Conform art. 2 din Capitolul V al Codului Caragea, este obligatoriu ca acest contract de sădire sau clădire să fie încheiat în formă scrisă.

Situația săditorului sau constructorului era ingrată în această reglementare, deoarece chiar dacă proprietarul terenului își respecta sau nu obligațiile contractuale, tot acesta era în câștig. De exemplu, dacă în 3 ani de la contractare, acesta nu-și respecta obligațiile contractuale, putea fi dat în judecată de către săditor sau constructor, iar după alte 6 luni, proprietarul era obligat să răscumpere construcția sau recolta în starea în care se afla, contractul de sădire (clădire) fiind considerat anulat. Pe de altă parte, riscul construcției realizate de constructor (săditor) aparține întru totul acestuia, dacă aceasta s-ar dărâma sau distruge fără intenție din partea proprietarului terenului, astfel încât primul ar rămâne fără remunerație pentru munca depusă.

Un contract de origine feudală, claca, este păstrat și în Codul Caragea. Temeiul acestui contract civil rezidă în inegalitatea socială și civilă a oamenilor din acea perioadă, în sensul că atât robii și țiganii, cât și unii săteni liberi, erau obligați să lucreze pământul boierilor, al proprietăților mânăstirești și al Curții Domnești cu precădere înaintea terenurilor agricole proprii. Trebuie să amintim că claca s-a desființat prin Decretul din 14 august 1864, pe când Legiuirea Caragea era încă în vigoare.

Principala obligație contractuală era ca clăcașul să lucreze minim 12 zile pe an pe moșia boierului. În cazul în care “tocmeala” se încheia pe o durată mai scurtă de 12 zile pe an, acest contract era lovit de nulitate absolută. Pe lângă aceasta, clăcașul era obligat să are moșia stăpânului o zi primăvara sau toamna și să-i dea un car de lemne în perioada Crăciunului.

Singura obligație a stăpânului moșiei era să-l plătească pe clăcaș cu 1 leu pe zi, chiar dacă nu avea nevoie de lucru în acel an din partea clăcașului respectiv. În schimb, dacă stăpânul moșiei abuza de clăcașii obligați să muncească și pe alte moșii, atunci acesta își pierdea dreptul de a folosi clăcași pe terenurile sale agricole și era obligat să-l despăgubească pe moșierul căruia i-a “subtilizat” clăcașii. Astfel de practici erau la ordinea zilei în perioada de început de secol al XIX-lea, iar puțini boieri ajungeau să fie trași la răspundere, ei abuzând pur și simplu de acest beneficiu izvorât din pravilă (lege).

Prevederi specifice erau reglementate pentru situația în care obiectul clăcii era vița de vie a stăpânului.

În plus, clăcașul nu avea voie să obțină foloase din clacă în afara celor bănești directe, în sensul că nu avea voie să ia de pe moșiile lucrate nici vie (vin sau rachiu), nici nu avea voie să vâneze sau să pescuiască pe aceste terenuri.

Contractul de muncă, denumit “tocmeală de slujbă” era reglementat în cadrul acestor contracte civile, ca și cum ar fi o convenție obișnuită între două părți. În acest sens, temeiul acestor contracte de muncă erau slujbele de comisionare pentru negustori, boieri, mânăstiri sau Curtea Domnească. Aceasta rezultă și din enumerarea de munci din acea perioadă realizată de legiuitor: “să ne zidească, să ne sape, să ne coase, să ne aducă ceva și să ne lucreze, să ne învețe, să ne tălmăcească, și cu un cuvânt orice alt lucru cu plată”.

În acest context, “tocmeala de slujbă” pentru construirea (zidirea) unui imobil se confundă cu “sădirea sau clădirea” care reprezintă o variantă feudală contractului de antrepriză. De aici, rezultă că muncile în folosul altuia au izvorât de fapt din aceste munci care se desfășurau de fapt pe proprietatea altuia.

Slujbașii nu aveau deloc o soartă blândă sau corectă, deoarece dacă beneficiarul muncii nu era mulțumit de rezultatul obținut (“lucrul făcut … de nu’i va fi pe plac”), putea să nu-l plătească pe slujbaș. De asemenea, dacă slujbașul nu-și încheia munca până la termenul stabilit, putea să rămână fără plată și să fi făcut de fapt muncă voluntară. Nu în ultimul rând, riscul pieirii bunului asupra căruia se efectua “slujba” aparținea tot slujbașului. În acest sens, elocvent este art. 10 din Capitolul VII: “De vei tocmi slugă cu soroc și nu te va sluji bine, ești slobod ca și mai înainte de soroc să’l gonești, dându-i ce i se cuvine pe cât te-a slujit, iar de’ți va face stricăciune să’i ceri și paguba”.

Sub capitolul cu denumirea de “pentru împrumutare și datorie” era reglementat contractul de împrumut. Astfel, se considera împrumutător cel care dădea cu împrumut o anumită sumă de bani și dator cel care o primea. În schimb, datoria putea să aibă două temeiuri: atât contractul de împrumut propriu-zis cât și paguba pricinuită altuia (răspunderea civilă delictuală).

Contractele de împrumut puteau fi de două feluri: cu sau fără termen (“soroc”). În primul caz, suma de bani trebuia restituită cel târziu la data împlinirii termenului respectiv. În cel de-al doilea caz, suma de bani trebuia restituită la data când împrumutătorul îi cerea datorului aceasta.

În cazurile în care împrumutătorul nu dorea să primească plata (de cele mai multe ori, dorind să motiveze curgerea dobânzilor), datorul putea să o consemneze la judecătorie, unde se va pune “pecete” pe recipisa de consemnare a sumei de bani pe numele împrumutătorului, plata considerându-se astfel efectuată.

În cazurile în care se ajungea la executarea silită a datoriei, judecătoriile aveau două variante: pentru datornicii care aveau avere mult peste suma datorată se dădea un termen mai lung de obligare la plată (considerându-se că aceștia puteau să-și valorifice în acest termen anumite bunuri proprii), iar pentru datornicii fără avere judecata se făcea în grabă. Dacă totuși în 4 luni, datoria nu se restituia, bunuri din averea datornicului erau executate silit până la acoperirea sumei împrumutate.

În cazul în care un datornic era dator la mai mulți împrumutători, aveau drept de protimisis a fi plătite datoriile către Domn și către autoritățile obștești locale. De asemenea, cei care aveau “zălog” (garanție reală) pus pe datorie, aveau întâietate la îndestularea din bunurile datornicului, în fața celorlalți împrumutători chirografari. O dispoziție specială este prevăzută în art. 25 din Capitolul VIII de unde observăm că “datoriile morților trec la moștenitori”.

Polița, chiar dacă se aseamănă cu contractul de asigurare din prezent, era reglementată imediat după contractul de împrumut și spre deosebire de acesta era supusă în plus și unui eveniment “aiurea”. Părțile din acest contract erau denumite “stăpânul poliței”, respectiv “trăgătorul de polițe”, iar obiectul contractului respectiv era de obicei o “carte de polițe sau de împrumutare”. Pe de altă parte, termenii utilizați în acest contract civil ne duc cu gândul la cambia din dreptul comercial și este foarte probabil ca și aceasta să-și aibă originea în contractul de poliță.

În continuare, Codul Caragea nu iese din sfera împrumuturilor, ci reglementează instituția juridică a dobânzii. Astfel, dobânda era definită în modul următor: “un atât ce după tocmeală dă datornicul împrumutătorului său pentru datoria sa”. În continuare, se precizează regula conform căreia “să nu plătească nimeni pentru alte datorii dobândă mai multă decât unul la zece într’un an”. Astfel, era reglementată o dobândă de maxim 10% pe an pentru orice împrumut. Nu se putea depăși acest procent anual deoarece altfel s-ar fi intrat pe tărâmul cămătăriei. De asemenea, pentru prevenirea practicilor cămătărești, era stipulat expres ca “nimeni să nu plătească dobândă la dobândă”.

În plus, dacă la scadență, datoria plus dobânda nu erau achitate, art. 2 alin. 2 din Capitolul X prevedea că dobânda se considera dublă de plin drept. Totuși, chiar dacă datoriile celor decedați trebuiau să fie achitate de către moștenitori, în perioada dintre ziua decesului și numirea moștenitorilor dobânda nu curgea, fiind suspendată.

Garanțiile reale erau stipulate sub forma “zălogului”, expresie provenită din limba slavonă. Codul Caragea a considerat că “zălogul” este efectuat atât pentru acoperirea sumei împrumutate, cât și pentru dobânda acestei sume și pentru cheltuielile de judecată pe care împrumutătorul le-ar face pentru obținerea plății datoriei sale.

În aceeași reglementare, fără a distinge (ca în zilele noastre, între gaj și ipotecă), legiuitorul se referă atât la bunurile imobile cât și la cele mobile date în “zălog”. În ceea ce privește bunurile mobile, se dispune expres că posesorul lor, împrumutătorul nu are voie să se folosească de acesta, dacă datornicul nu i-a dat acest drept în mod expres, deoarece orice distrugere parțială sau totală a bunului “zălogit” i se poate imputa împrumutătorului. Excepția de la această situație se numea “antihrizis”.

În cazul cesiunilor de creditor, se considera că automat “zălogul” trebuie mutat de la un împrumutător la celălalt, transmițându-se automat și toate drepturile contractuale. Dacă însă datoria nu se mai putea plăti, împrumutătorul putea să vândă fără o prealabilă judecată de executare silită bunul respectiv (la bunurile mobile, doar se înștiința judecătoria și atât, iar la bunurile imobile, se dădea autorizarea din partea Domniei).

Fideiusinea (garanția personală) din ce în ce mai rar utilizată în prezent, era pe vremea lui Caragea la mare trebuință. Pe atunci, această instituție juridică era denumită “chezășie”. Regula în materie era că “cel ce va primi odată chezaș, nu poate să mai ceară pe altul în locul aceluia”, adică dacă împrumutătorul era de acord cu un anumit garant personal, nu putea să mai ceară și un altul sau să ceară schimbarea acestuia. De asemenea, ca și în prezent, fideiusorul era solidar împreună cu datornicul la achitarea sumei de bani împrumutate. În ceea ce privește cesiunea de creditor, se considera că și chezașul se muta de la un creditor la celălalt. O singură regulă îl avantaja pe chezaș (fideiusor), și anume aceea că dacă datornicul schimba datele împrumutului (sumă datorată, dobândă, “soroc”), chezașul putea să renunțe la a mai garanta pe datornic.

“Obștirea” (proprietatea în devălmășie, indiviză) și “tovărășia” erau reglementate una după cealaltă, chiar dacă nici una nu reprezintă un contract civil de sine stătător. Astfel, despre proprietate indiviză am vorbit în secțiunile anterioare ale lucrării noastre și nu vom reveni. Însă, între “obștire” și “tovărășie” exista o diferență esențială – izvorul celor două rapoarte juridice. Astfel, dacă în primul caz era vorba de moștenirea în cadrul familiei sau a unei colectivități mai întinse (care putea cuprinde chiar și săteni din sate diferite, dar apropiate), în cel de-al doilea caz originea situației juridice era dorința părților contractante, mai concret, avea origine voluntară.

În practică, “tovărășia” avea rolul de societate civilă agrară sau societate comercială, în funcție de bunurile care se puneau în comun. Codul Caragea, în art. 2 din Capitolul XIV precizează câteva elemente pe care le putea conține acest contract civil:

“cu soroc sau fără soroc”;

“cu punere de capital deopotrivă sau nu deopotrivă”;

“cu punere unii de lucruri și alții de fapte, când adică unii pun bani sau altceva”;

“cu deopotrivă putere a tovarășilor, sau nu deopotrivă”;

“cu voie de a lua din câștig sau fără voie”.

O importantă precizare a legiuirii era în sensul că o persoană putea intra în mai multe tovărășii, dacă în nici una din acestea nu se prevedea contrariul.

În ceea ce privește beneficiile (“câștigul”) tovărășiei, Codul Caragea prevede că acestea se vor împărți între toți tovarășii în funcție de aportul adus de fiecare dintre aceștia la tovărășie. De asemenea, dacă tovărășia va avea pierderi, toți tovarășii vor participa la plata acestora, de asemenea, în cote proporționale cu aportul adus la tovărășie.

Învoiala reprezintă contractul de tranzacție judiciară din actualul Cod Civil. Astfel, părțile în litigiu puteau să ajungă la un consens privind soluționarea diferendului dintre ei și transpuneau aceasta într-un înscris numit “învoială”. Corelativ cu “învoiala”, Codul Caragea ne menționează și instituția “osândei” care reprezenta pedeapsa (vinovăția) părții litigante care a fost de acord cu învoiala, dar nu a pus-o în aplicare. Era valabil încheiată și învoiala în care una din părți era reprezentată printr-un vechil (mandatar).

Actul contrar învoielii este reglementat în art. 7 din Capitolul XVII al legiuirii: “Dacă vre-o parte prigonitoare, va ascunde sau va fura, ori însuși sau prin altul dovezile dreptăților celorlalte împotrivnice părți, și cu vicleșug se va învoi cu aceia, și apoi se va vădi adevărul, nu se socotește că s’au învoit”. Ca o ultimă precizare privind învoiala, menționăm că era posibilă învoiala chiar și în procesele penale de omor, în care inculpatul ajungea la o înțelegere cu rudele celui omorât. Însă, dacă vreuna din părțile litigante încheia “învoiala” sub amenințare (silită), se considera nulă această învoială.

“Eretocrizia” (sau arbitrajul civil) este o altă instituție civilă înrudită cu litigiile civile, ca modalitate de soluționare a acestora. Astfel, “eretocrizia se zice tocmeala aceea ce doi sau mai mulți prigonitori, alegând pe unul sau pe doi inși, sau mai mulți, îi vor orândui judecători pricinii lor”. Acești judecători (arbitri) erau denumiți “judecători-aleși”. De la tocmeala pentru “eretocrizie” erau exceptate numai litigiile civile privitoare la anumite materii: la divorț, la zestre, la epitropie și la moștenire. De asemenea, litigiile civile erau excluse de la arbitraj.

Puteau fi judecători-aleși orice persoană, în afară de femei, nevârstnici, nebuni și de “oameni în vileag osândiți de necinstiți”. În această ultimă categorie, considerăm că legiuitorul a avut în vedere persoanele vinovate de ruperea sau încălcarea tranzacțiilor judiciare și vinovate de infracțiuni (“vini”) privitoare la procedura de judecată: martorii mincinoși, calomniatorii etc.

Pentru validitatea încheierii “eretocriziei” era obligatorie forma scrisă.

Vechiletul este forma arhaică a contractului civil de mandat din prezent. Dacă vechiletul este denumirea contractului, vechilul este mandatarul, mandantul fiind denumit în acele vremuri “stăpân”. De aceea, sesizăm deja asemănarea dintre “tocmeala de slujbe” și “vechilet”. Legiuitorul însuși dă exemple de cazuri în care se poate efectua vechiletul: pentru vânzare, pentru cumpărare, pentru inchiriere, pentru luare de bunuri, pentru donație, pentru “priveghiere”, pentru judecată, pentru învoială etc. Conform art. 5 din Capitolul XIX, “vechilul e dator, să puie în lucrare treaba vechiletului său, după tocmeală, după cugetul stăpânului și fără vicleșug”.

În situațiile în care vechilul își depășea atribuțiile cu care fusese însărcinat și pricinuia stăpânului vreo pagubă, era singurul răspunzător de aceasta. De asemenea, dacă vechilul nu depunea toate diligențele necesare (“se va lenevi”) era responsabil pentru neexecutarea vechiletului. În ceea ce privește remunerarea vechilului, stăpânul trebuia să acopere toate cheltuielile efectuate de către mandatarul său, cât și o sumă care reprezenta efortul (diligențele) prestat de acesta.

O variantă aparte de vechilet era “vechilul de judecăți”, o formă incipientă de mandat judiciar, care în prezent este dat în sarcina avocaților. Pentru această variantă de vechilet era obligatorie forma scrisă.

Contractul prin care bunurile unei persoane puteau fi date în păstrarea unei altei persoane se numea depoziton (depozit). Din acest contract, cea mai importantă reglementare se dă obligației de păstrare care revine păstrătorului (depozitarului), care era răspunzător și de riscul bunului.

Legiuitorul face, însă, în art. 7 al Capitolului XXII, următoarea precizare: “De se va da în păstrare lucrul, cu tocmeală să’l vânză păstrătorul și să poprească prețul în socoteala datoriei, atunci și înaintea vânzării și după vânzare, ori ce va pătimi lucrul, și din orice pricina fără deosebire, păgubește păstrătorul, căci acel fel de lucru nu se mai numește depoziton ci izbrănire, adică lucrul dat spre răfuirea datoriei”. De asemenea, se precizează că dacă obiectul păstrării este o sumă de bani, depozitonul se transformă în contract de împrumut.

Ultimul contract civil reglementat în partea a treia a Codului Caragea se numește “secvestru” (sechestru). Prin această tocmeală se are in vedere situația “când doi inși sau mulți pun cu mulțămita lor un lucru cu prigonire la un al treilea obraz în păstrare, ce se zice, păstrător, ca să’l păzească și să’l dea aceluia ce se va dovedi stăpân al lucrului”.

II.3.3. Analiza celorlalte prevederi din Partea a treia

Dacă în subsecțiunea anterioară am analizat contractele civile care erau reglementate de către Codul Caragea, în continuare vom analiza instituțiile juridice de dreptul familiei care erau prevăzute în aceeași parte (a treia) a codului, împreună cu contractele civile. Este vorba, succint, despre: logodnă, căsătorie, zestre, exoprică și “epitropii” (tutela și curatela).

Prima instituție legată de dreptul familiei reglementată în Codul Caragea este logodna. Astfel, “logodna se zice cea mai întâi cuvântare de tocmeală a nunții”. Astfel, se prevedea regula conform căreia numai oamenii liberi (“slobozi”) puteau încheia contractul de logodnă. Nu existau reguli pentru arvuna din zestre la întocmirea logodnei, însă în practică se uzitau astfel de practici. Ceea ce trebuie reținut este că logodna există și în prezent însă nu mai este reglementată de Codul Familiei și nici nu mai constituie cerința esențială pentru încheierea căsătoriei ca în acele timpuri.

Legiuitorul a prevăzut și câteva situații în care logodna înceta:

“când se va face împotriva pravililor căsătoriei”;

“când voiesc a se călugări, ori amândoi logodnicii sau numai unul din amândoi”;

“când se vor bolnăvi de o boală ce nu se poate tămădui”;

“când se va dovedi că unul spre altul ponosluiește și oare cum îl defaimă”;

“când putând să se căsătorească pricinuiesc pricini fără temei, și nu se căsătoresc”;

“când se va hotărî vremea de a se căsatori și la soroc pricinuiesc fără de cuvânt”;

“când se va hotărî vremea căsătoriei, și peste trei ani nu se căsătoresc”;

“când numa așa, fără pricină, se vor căi” (denunțarea unilaterală).

Totuși, elementul central al dreptului familiei (inclus în normele contractuale civile, la data întocmirii Legiuirii Caragea) îl reprezenta căsătoria. Însă, această instituție nu poate fi analizată fără reglementarea noțiunilor de zestre și exoprică. Conform art. 1 din Capitolul XVI “nuntă este tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Prin excepție, nu se puteau căsători slobozii cu robii și nici creștinii cu cei de altă religie. De asemenea, nici nevârstnicii nu se putea căsători decât cu încuviințarea părinților sau epitropilor lor. O altă excepție de la căsătorie era unirea epitropului cu minora pe care o ocrotea.

În următoarele cazuri, căsătoria se considera desfăcută (art. 6):

“când se va face împotriva legii”;

“când bărbatul din slăbiciune nu’și va împlini datoria căsătoriei sale până în trei ani”;

“când femeia dintr’un început are pricini împotrivitoare spre împreunare ce nu se pot tămădui”;

“când bărbatul sau nevasta vor vrea să se călugărească, sunt slobozi a se despărți”;

“când bărbatul va dovedi cum că nevasta lui a cugetat rău împotriva vieții, sau muierea cum că bărbatul i-a cugetat rău, atunci de trebuință e a se despărți”;

“când bărbatul va dovedi că muierea lui n’a fost fecioară, este slobod să se despartă”;

“când bărbatul va dovedi pre muierea lui de curvă e slobod să o despartă”;

“când bărbatul are posadnică în casa sa, sau că ține cu cheltuială de față aiurea, este slobodă nevastă să’l despartă”;

“când bărbatul își va defăima nevasta cum că n’a fost fecioară, sau că e curvă și nu o va putea dovedi, este slobodă, nevasta să’l lase”;

“când bărbatul neguțătorește cinstea nevestei este slobodă nevasta să’l despartă”;

“când nu voiește unul pe altul, și nu se vor învoi până în trei ani”.

La divorț, regula privind împărțirea copiilor era următoarea: copii de parte femeiască reveneau fostei soții, iar copii de parte bărbătească reveneau întotdauna fostului soț (ultimii reveneau tot mamei în cazul în care se considera că încă au nevoie de ocrotirea maternă). Doar dacă mama nu era în stare să le procure mijloacele necesare traiului copiilor, soțul era obligat să plătească pensie alimentară.

“Zestre se zice averea femeii ce la căsătorie dă bărbatului ei, cu tocmeală ca ea să fie stăpâna zestrei totdeauna, iar el să’i ia tot venitul totdeauna”. Sub Codul Caragea, foile de zestre se puteau forma și legaliza chiar și după săvârșirea căsătoriei. Ca procedură, foile de zestre trebuiau să fie înscrise în registrele respective de la Logofeția cea mare sau de la tribunalul județean și semnate de ambele părți. Astfel înscrise actele, erau considerate originale ca și cele prezentate de părți spre legalizare și înscriere.

Tatăl era cel dator să-și înzestreze fiica înainte de căsătorie, iar dacă acesta era decedat la momentul încheierii căsătoriei, această obligație revenea fratelui acesteia. Pe de altă parte, mama era “slobodă să înzestreze fata cu zestrea sa”.

Restul averii soției, în afara zestrei, purta denumirea de exoprică. Regula care cârmuia această instituție juridică specială era că dacă bărbatul avea cunoștință de restul bunurilor soției sale, în afara zestrei, acestea aparțineau în totalitate acesteia, însă, dacă o parte din acestea erau ascunse de cunoștința bărbatului, prin lege acestea se considerau ca aparținând tot bărbatului. Soția avea drepturi depline asupra bunurilor care făceau parte din exoprică, putând să le administreze sau să le înstrăineze dupa bunul plac.

“Epitropiile” (tutela și curatela) sunt reglementate în Codul Caragea imediat ulterior vechiletului (mandatului), deci automat sunt preluate o parte din prevederile generale ale acestui din urmă contract civil. Prin definiție, “epitropul este vechilul tatălui celui nevârstnic și chivernisitorul creșterii și averii lui”.

Izvoarele epitropiilor sunt enumerate în art. 2 din Capitolul XII al codului: epitropii legale (prin pravilă), epitropii domnești (prin decizia Domnului), epitropii judiciare (prin hotărâri judecătorești). Pe de altă parte, putea fi numit un singur epitrop sau mai mulți epitropi (dacă se considera că averea nevârstnicului este considerabilă). Epitropii puteau fi răspunzători solidar pentru gestiunea întregii averi a nevârstnicului sau puteau fi răspunzători fiecare numai pentru o parte a acesteia (la cerere).

Când nu existau rude care puteau să devină tutore sau curator, Vornicia obștirilor din zona în care domicilia nevârstnicul era competentă a numi un epitrop. Epitropii trebuiau să fie persoane cinstite și de bună stare sau cu chezășie. Pe de altă parte, nu putea fi numit epitrop “om ce este în prigonire, sau în oareșcare vrajbă cu părinții nevârstnicului, sau cu el, măcar rudă, macar străin fie”. De asemenea, nu puteau fi numiți epitropi alți nevârstnici sau femei (prin excepție, mama sau moașa puteau fi epitropi).

Conform art. 39 din Capitolul XXI, epitropia înceta în următoarele situații:

“când nevârstnicul sau nevârstnica se vor învrednici de la Domnie de ertarea vârstei” (emanciparea înainte de majorat);

“când se va mărita nevârstnica”;

“când va muri cel ce e sub epitropie”;

“când se va lăsa epitropiul, din pricină de boală sau altele” (renunțarea motivată a tutorelui sau curatorului).

II.4. Actele cu titlu gratuit

II.4.1. Principii instituite

Partea a patra a Codului Caragea cuprinde materia donațiilor, a succesiunilor și legatelor. Un ultim capitol din această parte tratează în mod special adopțiile.

Donațiile propriu-zise conțin dispoziții incomplete, în mod relativ. Se prevede că donațiile dinte soți nu sunt nule, ci se socotesc ca un contract de împrumut. Se prevăd de asemenea cauze de revocabilitate ale donațiilor: când nu se îndeplinește condiția, la donațiile condiționale; pentru cauze de ingratitudine. Deși nu este prevăzută în lege reducțiunea donațiilor, unii autori consideră că ea trebuie să fi existat, deoarece era admisă “legitima”.

Într-o secțiune aparte se legiferau donațiile pentru cauză de căsătorie. Aici remarcăm că, minorul, căsătorindu-se putea să facă viitoarei sale soții, donații valabile.

Într-o altă secțiune a Codului Caragea este așezată materia legatelor. Conținutul acesteia este identic, în linii generale, cu Codul Civil actual.

Întrucât eredele se întâmpla a fi uneori adoptat sau adoptator, legiuitorul a considerat de cuviință sa trateze despre iotezie (adopție) tocmai la finalul acestei a patra părți a legiuirii. Materia, în totalitatea ei, prezintă o mare analogie cu adopția (înfierea) din Codul Civil, respectiv din Codul Familiei (în prezent Legea nr. 273/2004 reglementează regimul juridic al adopțiilor). În prevederile Codului Caragea remarcăm următoarele: principiul nulității adopțiilor robilor; valabilitatea adopțiilor realizate prin testamente.

II.4.2. Analiza prevederilor privind donațiile

Codul Caragea nu folosește niciodată noțiunea de donație sau de contract de donație, ci se referă numai la “daruri”, fie la modul general, fie la “daruri de nuntă”. Astfel, erau rgelementate atât donațiile cu sarcină, cât și cele făra sarcină (“cu legătură sau fără legătură”).

Donațiile efectuate între soți nu erau valabile, iar legiuitorul considera că “orice va dărui bărbatul în viață femeii sale dupa nuntă și femeia bărbatului său, se socotește imprumutare iar nu dar”. Se motivează această prevedere în felul următor: “pentrucă de se va lăsa cu desăvârșită stăpânire, se poate ca din dragoste să’și dăruiască toată averea unul altuia și la urmă întâmplându-se a se despărți să rămâie săraci”. Pe de altă parte, exista și motivația bunei-credințe față de raporturile cu creditorii: “se poate având ori bărbatul, ori femeia datornici să dăruiască unul altuia totdeauna, și împrumutătorii să rămâie păgubași”.

Nici o donație nu putea fi revocată, cu următoarele două excepții:

“de va fi dat darul cu legătură, și cel ce l’a luat nu va urma legăturii”;

“de va necinsti pe dăruitor, sau de’l va păgubi sau de va cugeta în faptă rău asupră-i cu pară nedreaptă”.

În afara darurilor de la logodnă, toate donațiile pe care soțul le va face soției sale se vor considera ca fiind donate înainte de nuntă. Soții nu sunt datori unul altuia înaintea căsătoriei cu nimic, considerându-se că aceste daruri de nuntă sunt făcute pur și simplu din dragoste. Totuși, dacă, din orice motive, căsătoria nu mai are loc, darurile de nuntă pot fi revocate.

II.4.3. Analiza prevederilor privind moștenirile

Devoluțiunea legală a moștenirii

Importanta materie a succesiunilor (“clironomii”) este într-adevăr clar redactată. Vom expune în rezumat, sistemul succesoral al Codului Caragea. La deschiderea unei succesiuni, eredele avea beneficiu de chibzuire, vreme de 6 luni, termen în care putea să accepte moștenirea sau să o repudieze; nu avea însă beneficiu de inventar (cum există în prezent, în Codul Civil). Gradele de rudenie admise la moștenire erau până la gradul 8; fără a face diferență dacă sunt ascendenți, descendenți sau colaterali. Iată ordinea succesibililor:

descendenți;

ascendenți;

colaterali.

Când defunctul a lăsat numai fete, acestea veneau, în mod egal, la moștenire, dacă sunt toate căsătorite sau nu; când unele sunt căsătorite (înzestrate) și altele nu, cele căsătorite (înzestrate), erau excluse de la moștenire, de către fetele necăsătorite.

Era admis principiul reprezentării la moștenire (“diata”), dar numai în linie bărbătească. Murind însă unul din părinți și unul din copii rămași, moare după trei ani de la decesul acelui părinte, și anume dacă este copilul parte bărbătească, înainte de 14 ani și dacă este parte femeiască înainte de 12 ani, atunci succesiunea copilului mort se împărțea astfel: părintele supraviețuitor venea la succesiune și lua o treime din averea copilului decedat, “treimea sufletului”, în bani gata; dar dacă copilul a decedat înainte de a se fi împlinit trei ani de la moartea unuia din părinți, atunci părintelui supraviețuitor i se restituiau numai cheltuielile necesare înmormântării și pomenirilor, dacă a efectuat astfel de cheltuieli, de către moștenitorii copilului decedat. Dacă copilul a încetat din viață după termenul prevăzut de lege, mai sus, în acest caz moștenirea era deferită părinților copilului mort.

Nefiind decât un singur copil la părinți, și acel copil moare înainte de vârsta legiuită, indiferent dacă a decedat înainte sau după unul din părinții săi, succesiunea lui se divide astfel: o treime (în bani gata) revine părintelui supraviețuitor; a doua treime este deferită ascendenților soțului decedat; iar ceea ce rămâne, a treia parte, revine “sufletului copilului mort”; în realitate această parte o luau ascedenții sau colateralii celui decedat, cu obligația de a se ocupa de cheltuielile îngropării și pomenirilor.

În cazul în care soțul decedat nu are nici ascendenți, nici colaterali (frați), atunci succesiunea este deferită soțului supraviețuitor. Colateralii ceilalți, până la al patrulea grad, au “pronomion” să rescumpere “căminul neamului”, dacă acesta există.

Succesiunea este deferită colateralilor, în lipsă de descendenți și ascendenți. Iată regulile după care colateralii sunt chemați la moștenire: 1) frații și surorile; 2) frații consangvini (cu excluderea fraților vitregi); 3) Descendenții, succesibililor din categoriile 2 și 3 vin în concurență cu aceia, reprezentând pe părintele lor mort; 4) descendenții fraților și surorilor consangvini exclud de la moștenire pe afinii vitregi, de același grad; 5) descedenții fraților și surorilor vitregi vin la succesiune, în lipsă de descendenți din frați și surori consangvini; 6) descendenții succesibililor din categoria 5, vin în concurență cu aceia, reprezentând pe părintele lor mort; 7) ceilalți colaterali, vin la succesiune, protimisindu-se cei mai de aproape de cei mai de departe.

La moștenirea căminurilor oricare ar fi linia în care se succede, la grad egal, bărbații au preferință înaintea femeilor, cărora li se dă partea lor în bani.

Copilul natural este exclus de la moștenirea tatălui. La succesiunea mamei, copilul natural vine însă regulat, moștenind și pe ascendenții lui firești.

Adoptații moștenesc pe adoptatori și invers, în afara situațiilor când părinții firești ai adoptatului trăind, vin în concurență la moștenire cu adoptatorii. Adoptatul nu moștenește decât pe adoptatorii lui, nu și pe ascendenții adoptatorului, și invers.

Soțul supraviețuitor, după 10 ani de căsnicie, și în lipsă de copii, cel decedat neavând copii din altă căsătorie, moștenește 1/6 din averea soțului mort. În lipsă de rude de orice grad și linie, soțul supraviețuitor moștenește în plină proprietate pe soțul decedat.

În ceea ce privește succesiunile vacante, ele sunt deferite instituțiunii “Cutiei milelor”.

Devoluțiunea testamentară a moștenirii

Succesiunile testamentare erau îngrădite mult în Codul Caragea. Deoarece legea prefera ca moștenirile să fie regulate după pravilă. Testamentul putea fi autentic, olograf și mistic, ca și în Codul Civil actual. Condițiile pentru a putea lăsa testament erau: să aibă 20 ani împliniți și să fie cu mintea întreagă; interzișii nu puteau testa.

Testatorul având descendenți nu poate institui erezi, ascendenți. Mama având copil natural nu poate testa în favoarea altuia.

Testatorul având ascendenți în viață nu poate institui moștenitori, colaterali de ai lui. În lipsă de ascendenți și descendenți, este valabil testamentul făcut în favoarea unui colateral, unui străin, sau a soțului.

Sora înzestrată de frate și măritată, neavând copii, nu poate dispune prin testament decât de jumătate din averea ei; cealaltă jumătate este deferită fratelui înzestrător.

În Codul Caragea se fixează legitima și cotitatea disponibilă: testatorul având o rudă, descedent sau ascendent, nu poate dispune decât de 1/2 din averea sa; dacă are două, numai de 2/3; dacă are trei, de 3/4; dacă are patru, de 4/5 etc.

Se prevedeau, în mod limitativ, și cazurile de desmoștenire prin testament.

De asemenea, era admis codicilul (modificarea sau completarea testamentului).

La sfârșitul materiei succesiunilor erau regulamentate cazurile de nulitate și anulabilitate ale testamentelor.

După cum am precizat și mai sus, în Capitolul V al părții a patra este reglementată “iotezia” (adopția). Astfel, adoptații erau denumiți drept “copii de suflet” care erau adoptați de către cei ce nu aveau copii naturali. Puteau să adopte, atât soții majori care nu aveau copii, văduvii sau văduvele care nu aveau copii, cât și persoanele căsătorite care pur și simplu doreau să înfieze un copil.

Erau interzisă adopția săvârșită de către nebuni, risipitori sau necinstiți. Pe de altă parte, nu puteau fi adoptați decât copii născuți din mame “slobode” (libere), adică cei care erau la rândul lor considerați liberi din naștere. O altă interdicție în materie de adopție privea epitropii care nu puteau adopta copiii pe care-i aveau sub protecție. În ultimul rând, trebuie precizat că între adoptator și copilul adoptat trebuia să fie o diferență de vârstă de minim 18 ani.

Ca formă, procedura de adopție (“iotezie”) se realiza prin anafora către Domnie șoi prin hotărâre domnească se dădea decizia Domnului, în cazul adoptării vârstnicilor (a majorilor), iar prin hotărâre judecătorească se decidea adopția nevârstnicilor (a minorilor).

Art. 11 din Capitolul V prevedea efectele adopției, adică faptul că copiii adoptați au aceleași drepturi ca și copiii firești ai adoptatorului.

II.5. Dreptul penal

II.5.1. Principii instituite

Partea a cincea a Codului Caragea conține un mini-cod penal, mai bine zis dispoziții penale. Pedeapsa cu moartea era aplicată asasinilor: “cine va face omor cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare”; tâlharilor: “câți tâlhari se prind, să se omoare”, și falsificatorilor: “câți se vor vădi tăietori de bani, să se osândească la moarte”. Se făcea deosebire între asasinatul cu premeditare și “necugetat”. Plastografilor de cărți domnești li se tăia mâna. Pedepsele corporale erau aplicate. Exista, de asemenea, și primitiva pedeapsă: cel vinovat era purtat prin oraș și bătut. Era admisă răscumpărarea omorului de către asasin, prin despăgubirea acordată rudelor celui omorât.

Trebuie să precizăm că, pentru completarea reglementărilor generice din partea penală a Codului Caragea, printr-o ordonanță a domnitorului Ioan Caragea s-a dispus ca instrucțiunea afacerilor penale, “tacrir”, să nu dureze mai mult de 3 zile.

Despăgubirile civile erau prevăzute într-un capitol aparte, la sfârșitul dispozițiunilor penale, împreună cu reglementarea infracțiunilor de distrugere.

Trebuie remarcat că, Legiuirea Caragea, deși alcătuită sub influența dreptului roman, nu a admis abandonul noxal cu toate ca ar fi fost natural să-l fi admis, deoarece ar fi concordat cu dispoziția neomenoasă a tranzacțiunilor cu rudele, la omor.

II.5.2. Faptele incriminate

Omorul era împărțit în “cugetat” (premeditat) sau “necugetat”. Astfel, în a doua categorie intrau cei care omorâseră o persoană aflându-se în legitimă apărare, fiind minor, fiind nebun sau smintit, cel care omora din culpă (prin “asvârlirea” unui obiect), fiind beat sau mânios. De asemenea, cei din această a doua categorie puteau să fie considerați și nevinovați, în funcție de circumstanțe.

Ca sancțiuni, omorul “cugetat” era sancționat cu pedeapsa capitală (moartea), iar în celelalte cazuri pedeapsa putea fi “osândirea la surghiunie de 3 ani”. Exista și posibilitatea ca ucigașul să-și răscumpere fapta în fața rudelor victimei ucise.

Tâlhăria este următoarea infracțiune ca gravitate care era reglementată în Codul Caragea. Tâlhari erau considerați cei care pândeau și atacau cu ajutorul armelor victimele în locuri publice sau în casele acestora din urmă, pe care-i jefuiau și-i dezbrăcau. Sancțiunea pentru tâlhărie era, de asemenea, pedeapsa capitală (moartea).

Bunurile furate prin tâlhărie trebuiau să fie restituite victimelor. În ceea ce privește bunurile furate și vândute de către tâlhari se puteau restitui victimei, numai dacă cumpărătorul acestora era de bună-credință. În același context, erau condamnați la ocnă de 5 ani tăinuitorii de tâlhari sau de bunuri ascunse furate de aceștia.

Hoții erau și ei aspru pedepsiți. Infracțiunea de numea furt, iar făptuitorii “furi”. Pentru furtul din avutul privat, sancțiunea era tortura (bătaia) în târg, apoi condamnatul era obligat să plătească ceea ce a furat și apoi era trimis la ocnă pentru un an. Hoții recidiviști erau trimiși la ocnă pentru o perioadă de 5 ani. Tăinuitorii de hoți erau și ei sancționați în aceeași măsură ca și hoții. Fără a preciza sancțiunea, Codul Caragea spune că “furtul de lucruri sfinte din biserici” și “furii de lucruri domnești și obștești” să fie mai aspru pedepsiți.

După cum am mai spus, împreună cu hoții și tâlharii erau sancționați și mofluzii mincinoși (tăinuitorii acestora). Această categorie de infractori erau osândiți la închisoare de un an, li se vindea averea și erau obligați să restituie bunurile ascunse (tăinuite).

Plastografi (falsificatori) erau considerați cei care făceau înscrisuri sau scrisori mincinoase în tot sau în parte. Putea fi mincinos (fals) scrisul, semnăturile, data sau pecetea acestora. Cei care falsificau semnătura sau pecetea domnească erau sancționați cu tăierea mâinii. Cei care falsificau cuvinte, cifre sau date din înscrisuri (tot din înscrisuri domnești) erau pedepsiți la ocnă de 5 ani. Ceilalți plastografi erau sancționați pe cale civilă cu plata dublului sumei pe care urmau sau au reușit să o câștige datorită înscrisului fals.

Exista și o cauză de nepedepsire a plastografilor, pe motiv de necunoștință.

Martorii mincinoși erau pedepsiți precum hoții, cu bătaia în târg și se treceau în condicile domnești, având interdicții la încheierea anumitor acte juridice civile.

Prepuitorii (calomniatorii) și pârâtorii erau pedepsiți cu pedeapsa pe care ar fi primit-o cel calomniat dacă ar fi fost găsit vinovat.

Tăietorii de bani erau considerați cei care băteau monedă au alte valori false. Aceștia erau sancționați chiar dacă confecționau monedele respective din aur și argint precum erau confecționate și monedele originale. Sancțiunea pentru această infracțiune era pedeapsa capitală (moartea).

Necinstitorii erau cei care “necinsteau cu cuvântul sau cu fapta”. În prima categorie intrau cei care insultau (“ocărau în multe chipuri”), iar în a doua categorie intrau cei care își loveau (băteau) victimele. Necinstitorii erau sancționați după mărimea necinstei respective, putându-se alege dintre următoarele pedepse: amenda penală, bătaia, închisoarea, surghiunia, după cum considera judecătorul gravitatea faptei.

Totuși, împăcarea părților (a făptuitorului cu victima sa) înlătura tragerea la răspundere penală.

Fapta de preacurvie era definită astfel: “numai bărbatul, iar nu altul, este volnic să pornească pâră de preacurvie asupra femeii, și numai femeia asupra bărbatului”. Dacă soțul și soția se împăcau după săvârșirea faptei respective, nu se mai putea deferi justiției fapta respectivă. Sancțiunea pentru această faptă era de natură civilă și se putea recurge la injumătățirea averii soțului vinovat. Pe de altă parte, bărbatul care săvârșea infracțiunea împreună cu soția căsătorită a altui bărbat era sancționat cu închisoare de 2 ani.

Ultima infracțiune din partea penală a Codului Caragea era “stricăciunea”, care are două înțelesuri: în primul rând, e vorba despre fapta de distrugere, iar în al doilea rând, este vorba despre despăgubirile civile în cazul săvârșirii oricăror fapte de natură penală incriminate în cod.

II.6. Reforma judecătorească

II.6.1. Reforma procedurală

Materia importantă a prescripției extinctive (inclusiv a prescripției răspunderii penale), care, împreună cu materia procedurii, fac obiectul părții a șasea, este redactată clar; se prevede prescripția pentru fiecare speță; se distinge relativ la proprietăți, “călcare de pământ și de hotare”, posesia de bună-credință, de cea de rea-credință; aceasta din urmă este imprescriptibilă. Nu există paragrafie, relativ la țiganii fugari afară din pământul Țării Românești. Prescripția nu curgea în defavoarea minorilor, majoratul fiind de la 25 ani.

Delictele și crimele (în afară de calomnie și adulter), nu se prescriau decât prin moartea făptuitorului.

Tot în ultima parte a Legiuirii Caragea, erau reglementate procedura civilă și procedura penală.

Acțiunea civilă se intentează la domiciliul acționatului (pârâtului); acțiunea penală, interesând ordinea publică, se intentează oriunde ar fi fost găsit făptuitorul. La acțiunile civile erau prevăzute cazurile de forță majoră. Termene se acordau, dar erau scurte. La intentarea unei acțiuni penale, era obligatorie prestarea jurământului, sub pedeapsă de nulitate; iar, ulterior, Codul Penal a desființat această condiție. Deoarece acțiunea publică, în ce privește cererea pedepsei, nu depindea, ca sub Codul Caragea, de acțiunea privată, aici rolul de minister public era îndeplinit de un magistrat anume. În aceste condiții se poate afirmă că rolul ministerului public era îndeplinit de oricine la acțiunile penale.

În ce privește probele, care erau reglementate tot în partea a șasea a Codului Caragea, aici ne găsim în plin drept cutumiar. Martorii și prezumțiunile, “dovezi cu meșteșug”, erau întrebuințate la dovedirea oricărui fapt; numai rar interveneau actele autentice și înscrisurile private; asta ținea de faptul că lipsa de cultură era regula, iar cei ce știau să citească și să scrie erau excepția. Proba religioasă: jurământul și cartea de blestem, erau în practica zilnică. Ca o consecvență logică a dispozițiilor barbare din condică penală, tortura era întrebuințată ca mijloc de probă: “vinovații cari se căznesc, să nu se crează deodată, măcar de vor și spune că sunt vinovați. Căci de multe ori, de frică și de durere, zic și ceea ce nu este”.

Justiția era mizerabil distribuită. Aproape nu exista control. Constatarea făcută de însuși Domnul în preambulul legiuirii sale: “că dreptatea se abătea după voința celor mai tari și mai meșteșugareți” și pe care stare ne spune că vrea să o îndrepteze, persistă de fapt. Samavolnicia și nerușinarea erau lucru obișnuit, deși legea prevedea incompatibilități la judecarea cauzelor și admitea recuzarea legală: cazul de rudenie. Dușmănia sau prietenia uneia din părți cu judecătorul pricinii erau, de asemenea, cazuri de suspiciune legală.

Hotărârea judecătorească se dădea cu majoritate de voturi, de completul judecătoriei. Se putea reveni în cursul aceleiași ședințe asupra sentinței date. Se putea aplica și măsura sechestrului judiciar. Părțile nemulțumite cu hotărârea primelor instanțe, aveau drept de apel la Domn, care hotăra în ultimă instanță. Deciziile domnești erau casabile și supuse recursului la încă doi Domni ulteriori, în continuare. Al treilea Domn dădea hotărârea definitivă, asupra căreia nu se mai putea reveni.

II.6.2. Reforma instituțională

Dacă imoralitatea lui Ioan Gheorghe Caragea nu mai era pusă la îndoială, ca și pofta lui nemăsurată de avere, în schimb opera lui legislativă, a avut o importanță ce nu se poate tăgădui. Cu atât mai mult cu cât în vremea domniei lui, au trăit Hristopol, abil cunoscător al dreptului bizantin, și Nestor, “ilustrul legist al timpului”. Aceștia doi, mai cu seamă, l-au ajutat la confecționarea codului ce poartă numele lui. Iar până la desăvârșirea acestei lucrări, care a făcut cunoscută domnia lui, o serie de reforme judecătorești și administrative au fost aplicate.

Domnia lui Ioan Gheorghe Caragea (1812—1818), începe cu “cartea deschisă” adresată: “zapciilor de plasă, pârcălabilor și vătașilor de plaiuri”. În ea li se indică modul de administrare, bunătatea și corectitudinea față cu supușii și împricinații. În același an, al suirii lui pe tron, decretează înființarea “Departamentului străinelor pricini”. De competența acestui departament erau procesele între băștinași, raiele, și supuși străini, sudiți, și între sudiți și sudiți. Observăm deci că statutul real era subordonat statutului personal, care urma persoana juridică, pe orice teritoriu s-ar fi găsit.

Justiția era înceată, iar inculpații erau uitați în temnițele domnești cu anii, fără ca să se înceapă instrucția. O ordonanță a Domnului Caragea a dispus ca instrucția afacerilor penale să se accelereze, și ca cercetarea pricinii, “tacrir”, să nu dureze mai mult de trei zile.

În 1813, Ioan Vodă Caragea dă un decret prin care magistrații “Vorniciei obștirilor” sunt declarați inamovibili. Iar în timpul domniei sale, ierharhia organizării judecătorești era următoarea:

Divanul domnesc, ca ultimă instanță;

Departamentul de opt;

Departamentul de șeapte;

Departamentul de criminalion (acesta era competent în judecarea crimelor și delictelor; președintele divanului domnesc era însuși Domnul; aceste două împreună cu Departamentele de opt și de șeapte, aveau reședința în București);

Oltenia avea un Divan al ei, a cărui preșidenție o avea Caimacamul, cu reședința în Craiova;

Departamentul de patru și Departamentul de criminalion (ambele aceste departamente, unul civil, altul penal, aveau reședința tot în Craiova);

Spătăria și Agia (județele erau înzestrate cu judecători speciali, cu reședința în capitala județului).

Există și Departamentul străinelor pricini, un fel de “praetor peregrinus” românesc, a cărui competență se oprea la litigiile dintre băștinași și străini și la cele dintre străini și străini, care locuiau pe teritoriul Țării Românești.

Atunci, ca și acum, numărul feciorilor de boieri ce-și cheltuiau avutul în tot felul de plăceri, tinerii la modă. evgheniții clubman și sportsman, era mare. Averile familiilor nobile se topeau văzând cu ochii, iar apoi, din lipsa unei averi, prestigiul familiilor scădea. Ca să se împiedice aceasta, exista “Epitropia obștească a evgheniților".

Fiindcă Epitropia evgheniților nu dăduse destule roade și ruina familiilor nobile nu contenise, se începe o campanie contra cămătarilor, campanie ce s-a sfârșit cu publicarea câtorva “porunci aspre”, decrete domnești, care aveau putere ca și legea; deci putem să le considerăm ca alcătuind toate împreună o “Lege contra cămătarilor”.

Juriștii din vremea lui Ioan Vodă Caragea au realizat că “principiul diviziunii muncii”, altfel zis separațiunea puterilor în Stat, este principalul motiv pentru care statele din Occident funcționează cu mai mulți sorți de izbândă. Dar în vremurile la care ne referim, nu era bine specificat încă acest principiu. Într-adevăr, într-un decret domnesc din 1813, care cuprinde instrucțiuni relative la procedura proceselor, găsim următoarele: “Judecătorul să caute judecățile și să facă hotărârea în scris; iar îndeplinirea după hotărâre să se facă de ispravnicii județului, la care împlinire să nu se amnestece judecătorul”, sau cu alte cuvinte, o sentință dată de puterea judecătorească, să se aducă la îndeplinire de puterea executivă; și mai departe: “judecătorul să fie nelipsit dela județ, lângă scaunul isprăvnicesc, ca să caute pricinile judecaților necontenit, dimpreună cu ispravnicii”, ceea ce însemna că prefectul făcea parte dintre magistrații județului, funcție incompatibilă în zilele noastre cu puterea judecătorească.

Existau taxe de timbru și de înregistrare, taxe de justiție. Zeciuiala se percepea numai o dată. La hotărnicii se percepea o taxă de 6 parale de stânjen, iar la imobilele ce se vindeau cu “rizapazar”, se percepea o taxă de o para la leu, în folosul Vorniciei obștirilor.

Sudiții, străinii neîmpământeniți, nu puteau cumpăra bunuri imobile pe teritoriul Țării Românești.

CAPITOLUL III

ACTELE NORMATIVE ADOPTATE ULTERIOR INTRĂRII ÎN VIGOARE A CODULUI CARAGEA

III.1. Variantele în care a circulat Codul Caragea

Din Codul Caragea, atât textul românesc cât și cel grecesc s-au păstrat chiar în manuscrisele originale oficiale. Acestea după ce au fost colaționate cu “izvoadele ce prin Sfat de obște s-au alcătuit” și au fost găsite “întocmai așezate din cuvânt în cuvânt și fără câtuși de puțină schimbare”, au fost întărite șt semnate de domnitorul Ioan Gheorghe Caragea și, din poruncă domnească, au fost date să stea “în păstrare la sfânta Mitropolie”. Mai târziu, aceste manuscrise au ajuns în Biblioteca Academiei Române. În timpul primului război mondial, spre a fi puse la adăpost, au fost evacuate în Rusia. În 1934 au fost aduse înapoi și în prezent se găsesc în tot Biblioteca Academiei, depozitul de manuscrise românești sub cotele 2322 cel românesc și 2323 cel grecesc. Amândouă manuscrisele s-au păstrat foarte bine în cutiile lor de carton originale. Ele sunt scrise caligrafic pe o hârtie albă frumoasă și foarte bună; hârtia este filigranată cu linii dese orizontale și cu linii rare, câte 5-6 pe fiecare pagină, verticale. Fiecare coală mai are în filigran un semn, reprezentând un R mare de tipar și un clopot în nemișcare.

Legiuirea Caragea a devenit “Pravila pământului”, rămânând în vigoare pînă la 1865. De aceea, textul românesc a avut parte de numeroase ediții, cel grecesc însă numai de două. Amândouă textele, atât cel românesc cât și cel grecesc, au fost tipărite pentru întâia oară în anul 1818. Cel grecesc a fost tipărit la Viena sub titlul “Legiuire a prea Înălțatului și prea cucernicului Domn și conducător a toată Țara Românească domnului Domn Ioan Gheorghe Caragea Voevod. în Viena Austriei” (traducere) în tipografia lui Johann Barth Zweck. Pe lângă cuprinsul din manuscrisul oficial grecesc (G), ediția din Viena, pe care o vom nota cu sigla (g), mai are un mic, dar frumos cuvânt către cititori și o poezie de laudă către domnul legiuitor.

Textul din această ediție (g) față de textul din manuscrisul original oficial (G) prezintă destul de multe deosebiri, precum se mai poate constata și din aparatul critic. Apoi omite expresiile “cutremur”, “venit” și sare peste enumerarea din art. 3 al părții a treia, capitolul 5, astfel că ediția oferă la enumerare numai patru paragrafe în loc de cinci, precum le enumera manuscrisul (G) etc. Dar nu numai atât, ci și cuvinte foarte importante sunt trecute cu vederea în această ediție, precum: “cu viclenie”, “asociații”, “după cuviință”. Aceste trei cuvinte însă în exemplarele ce au fost împărțite pe la dregătoriile cuvenite de atunci, au fost adăugate cu olograf (cum rezultă din exemplarul aflat la Biblioteca Academiei sub cota 1000, care a fost dat la departamentul Agiei).

După un astfel de exemplar corijat, J. și P. Zepos au retipărit în colecția “Jus Graeco-romanum”, vol. VIII, sub titlul “Codul civil al Țării Românești” (traducere), în întregime cuprinsul ediției vieneze. La manuscrisul grecesc original oficial (G) n-au recurs însă, deoarece, față de acesta ediția Zepos prezintă aceleași lipsuri ca și ediția vieneză (g). De aceea și această ediție istoricii o categorisesc sub sigla g. Când însă ediția Zepos se abate de la ediția vieneză (g), aceștia o notează deosebit cu sigla z, deoarece retipărirea lui Zepos nu este lipsită de omisiuni, schimbări și greșeli chiar și față de ediția din Viena (g).

Întâia ediție românească a apărut cu următorul titlu “Legiuirea a prea Înălțatului și prea Pravoslavnicului Domn și oblăduitoriu a toată Ungrovlahia I. Ioan Georgie Caragea V. V. cu toată cheltuiala Dumnealor Constantin Caracas dohtor, și Dumnealui Răducanul Clinceanu, biv vel stolnic, și Dumnealui Dumitrache Topliceanul, biv vel sluger, tipărită în privilegiiata tipografie a Dumnealor ot Cișmeaoa răposatului întru fericire Domn Mavrogheni din București 1818”.

Față de textul din manuscrisul românesc original oficial (R), textul din această ediție princeps pe care o notăm cu sigla r, nu este lipsită de scăderi care fac textele uneori de neînțeles sau le schimbă înțelesul. Totuși ediția primă românească din 1818, (r) față de edițiile nu puține, care i-au urmat și cărora singură le-a servit de bază fie direct sau indirect, rămâne până la ediția din 1955 cea mai bună variantă a Codului Caragea.

De ediția din 1818 (r) s-a ținut strâns ediția următoare, care are titlul “Legiuire a Mării Sale fostului Domn Ioan Georgie Caragea tipărită acum adoă oară în zilele Prea Înălțatului Domn a toată Țara-rumânească Alexandru D. Ghica, prin înalta slobozenie, și adăogată: 1-iu cu pitacul răposatului întru fericire Dcmnu Grigorie Dimitrie Ghica asupra căderii de protimisis la vânzarea celor nemișcătoare; și 2-lea cu jurnalul ci(nstitului) Sfat Administrativ Estraordinar și cu Domneasca întărire a Prea Înălțatului nostru Domnu tot asupra aceștii pricini. Cu stăruirea și cheltuiala D. Sărd. S. Marcovici. București”. Această nouă ediție a fost tiparită la București, în 1838, în tipografia lui Ion Eliad. Pe contrapagina foii de titlu, Marcovici dă următoarea lămurire: “Fiindcă în toate cărțile de judecată se vorbește de fața (list) și paragraful ce se atinge de pricina ce se tratează, s-a pus toată silința a se tipări această pravilă față în față, întocmai cu cea tipărită la anul 1818. Cu aceasta se fac două folosuri însemnate. Cartea este mai purtăreață și tipicurile se găsesc fără să aducă învălmășeală”.

Dar Marcovici în ediția sa a Legiuirii Caragea, deși urmează întru totul ediția din 1818 (r), încât paginile din amândouă edițiile aproape se acoperă, totuși modernizează ortografia; apoi unele greșeli din ediția de la 1818 (r) le îndreaptă, altele însă le lasă neîndreptate. Marcovici a făcut retipărirea cu multă atenție, dar manuscrisul original oficial (R) nu l-a văzut; aceasta rezultă din aceea că fi el păstrează lipsurile pe care ediția din 1818
(r) le are față de manuscris (R).

Același Marcovici a mai scos încă o ediție a Codului Caragea. Exemplarele au fost puse în circulație legate și pe copertă a fost pus titlul “Pravila Țării. A treia ediție 1845”. Înăuntru, foaia de titlu are următorul cuprins: “Legiuire a Prințipatului Țării Românești
întocmită supt fostul Domnu Ioan George Caragea, acum a treia oară tipărită, cu înalta slobozenie, în zilele Mării Sale Prea Înălțatului nostru Domnu Georgie Dimitrie Bibescu și adăugat la sfârșit cu toate legiuirile privitoare la pricini civile de D. Cluceru Simeon Mareovici”. Această ediție a fost tipărită tot la București, dar de data aceasta la Tipografia Curții Domnești. În această ediție, hrisovul domnesc, cu expunerea de motive n-a mai fost tipărit, în schimb au fost îndreptate unele greșeli din ediția de la 1838, pentru îndreptarea cărora n-a fost nevoie de manuscrisul original oficial care nici de astă dată n-a fost folosit.

În ordine cronologică, textul romînesc al Codului Caragea a fost publicat de Ioan Bărbătescu în al său “Cursul dreptului civil român sau ecsplicarea paragrafelor de legi civile după ordinea pravilei lui Caragea. Opu cuprinzătoriu de principe, termeni de jurisprudență, paragrafele legilor civile române, dezvoltări ale acestor paragrafe și modele de contracte. Culese și atașate după destinație”, tipărită la București în 1849. Începând cu pagina 96, Bărbătescu intercalează în cursul său aproape toate capitolele din Legiuirea Caragea, fără să păstreze însă ordinea originală a cuprinsului. Textul este reprodus după Marcovici, deoarece repetă aceleași greșeli și îndreptări.

După aceea, a urmat ediția completă a lui Brăiloiu sub titlul “Legiuirile civile ale Țării Românești coprinzând legiuirea Domnului I. G. Caragea coordonată cu dispozițiile civile ale Regulamentului Organic, cu legiuirile mai noui, cu ofisurile Domnești și cu țircularele departamentului dreptății prin care s-a complectat, s-a îndreptat și s-a deslușit. Adunate pentru întâia oară și clasificate de Cluceru C.N. Brăiloiu, judecător la curtea apelativă criminală din București”. Această ediție a fost tipărită în anul 1851. Brăiloiu a luat textul din prima ediție de la 1818 (r), modernizând însă limba, îndreptările lui Marcovici nu le are, ci păstrează greșelile din prima ediție (r).

Tot Brăiloiu a scos și o a doua ediție cu titlul “Legiuirea Caragea a doa edițiune complectată cu legile ce au modificat-o și alte dispoziții legislative speciale, decrete domnești și circulare ministeriale, însoțită și cu codulu politicu alu Principatelor Unite-Române de C.N. Brăiloiu, avocatu, fostu judecătoru, ministru, deputatu și membru la desființata comisie centrală”. Această ediție a fost tipărită în București în 1865. Textul Codului Caragea urmează pe paginile 199-425, precedat fiind de noul “Cod politic al Principatelor Unite-Române”. Ediția având mai mult un scop practic, capitolele abrogate sunt sau trecute sub linie, în text lăsând dispozițiile în vigoare sau, sunt puse pe rând, mai întâi dispozițiile în vigoare și apoi cele desființate din Codul Caragea. Deși ediția a fost făcută în scop practic, totuși această ediție a doua a lui Brăiloiu face să fie subliniată și din punct de vedere științific, deoarece el a colaționat de această dată prima ediție românească (r) cu prima ediție grecească (g) și a însemnat în note unele deosebiri dintre amândouă textele și astfel a putut să îndrepte câteva greșeli față de edițiile de mai înainte.

Ediția următoare a Legiuirii lui Caragea a publicat-o Ioan M. Bujoreanu în a sa “Biblioteca de Legislațiune. Colecțiune de legiuirile României vechi și noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870. Legi, procedure, regulamente, decrete, instrucțiuni formularii, convențiuni, concesiuni, statute, circulare instructive, tablouri ș.a. Înavuțită cu Pravila lui Caragea, Legiuirile Principelui B.D. Știrbei, Codul civil vechiu al Moldovei (Calimach), Manual de pravilă bisericească și Statutele coloniilor bulgare din Basarabia”. Această publicație a fost tipărită la București în 1873. Între paginilie 429-494 urmează textul Codului Caragea, Bujoreanu punându-i un titlu bogat: “Legiuirea Caragea (după ediția din 1862) complectată cu legile ce au modificat-o și alte dispoziții legislative speciale, decrete domnești și circulare ministeriale”.

Bujoreanu a luat textul legiuirii după ediția a doua a lui Brăiloiu, înlocuind în același fel capitolele abrogate cu dispozițiile în vigoare și semnalând la fel în note deosebirile față de prima ediție grecească (g). Stând lucrurile astfel, deși Bujoreanu nu-l citează pe Brăiloiu, totuși e foarte probabil că 1862, anul ediției din care spune că și-a scos textul legiuirii, fără să arate autorul și titlul ei, este o greșeală de tipar în loc de 1865, anul ediției a doua a lui Brăiloiu, deoarece de urma unei ediții din 1862 a Legiuirii lui Caragea nu se poate da (Biblioteca Academiei nu o are, nici Biblioteca Centrală Universitară).

Legiuirea Caragea, în anul 1865, fiind înlocuită prin noul Cod Civil, în chip firesc edițiile s-au rărit. Abia la 1905 a apărut o ediție nouă de Dem. D. Stoenescu cu titlul “Vechile Legiuiri Românești, I: Legiuirea Caragea (după ediția de la 1818) precedată de actele privitoare la întocmirea ei) și adnotată cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație de la 1879-1900 și cu diferitele ei legiuiri modificatoare”. Această ediție a fost tipărită la Craiova în anul 1905. Stoenescu, după cum însuși o spune în titlu, reproduce textul după ediția din București de la 1818 (r), îndreptând unele nepotriviri, omisiunile mai mari fiind păstrate ca și în ediția primă (r). Limba folosită însă o modernizează mult. Nu se știe, însă, de unde a luat Stoenescu informația că traducerea românească s-ar datora “unui Văcărescu”.

O nouă ediție a fost făcută de Ion Palade, cu titlul “Codul Caragea, reprodus după manuscrisul original romtnesc. Adnotat cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de la 1862 -1905; îmbogățit cu un apendice compus din XVI Anexe: legi, regulamente, decrete și circulari; un tablou de termeni vechi juridici și uzuali, cu accepțiunea lor în limba modernă; un indice alfabetic; un studiu istoric (introducere) asupra legiuirii. Cu o prefață de d-l D. Alexandresco”. Această variantă a fost publicată la București în anul 1907. Cu toate că o spune în titlu și cu toate că arată cota sub care manuscrisul original oficial (R) se găsește în Biblioteca Academiei, totuși Palade nu a luat textul legiuirii din manuscris (R), ci numai din ediția de la 1818 (r), păstrându-i toate lipsurile ce le are față de manuscris (R).

Tot în 1907 a apărut și ediția Legiuirii Caragea din “C. Hamangiu, Codul general al României, ediția a 2-a, vol. I Codurile”, unde în partea de sub titlul “Legiuiri Vechi” între paginile 67-123 este publicat textul românesc al Legiuirii Caragea, cu titlul “Codul Caragea (Codul civil al Munteniei) complectat cu legile posterioare (1817—1832)”. În prefață se spune că au fost folosite edițiile lui Stoenescu și Palade; de fapt însă textul publicat se potrivește mai mult cu textul din ediția lui Bujoreanu, deoarece atât Hamangiu cât și Bujoreanu nu au unele lipsuri ce se întâlnesc în Stoenescu și Palade.

Legiuirea Caragea a trezit un interes și dincolo de granițele țării noastre. În 1889 a fost tradusă în rusește sub titlul “Legiuirea Caragea, dată în anul 1817 de Domnul român Ioan Caragea” (traducere din moldovenește de A. Marchevici). Traducerea a apărut în “Memoriile Societății imperiale de istorie și antichități din Odessa”, volumul XV, 1889, paginile 711-807.

Din această scurtă trecere în revistă a tuturor edițiilor românești s-a putut vedea că chiar și prima ediție românească (r) din 1818, anul promulgării Legiuirii Caragea nu este lipsită de omisiuni și greșeli față de manuscrisul original oficial (R). De asemenea, s-a mai observat că din edițiile ce au urmat, nici una nu s-a întemeiat pe manuscris, ci pe o ediție anterioară sau pe prima, păstrându-i greșelile și, uneori chiar sporindu-le, așa că o ediție critică a textului românesc al Legiuirii Caragea este de o neapărată trebuință. Dar nu numai a texului românesc, ci și a celui grecesc, pentru că, din puținele observații pe care le-am menționat mai sus asupra celor două ediții, grecești, se poate vedea că și acestea suferă de scăpări destul de multe și unele, destul de însemnate față de manuscrisul grecesc original oficial (G).

Exemplarul din 1955, republicat și îngrijit de istoricii și oamenii de știință din Academia Română este cea mai recentă variantă publicată a Codului Caragea. Volumul, denumit “Legiuirea Caragea. Ediție critică”, după o prezentare a împrejurărilor în care a fost adoptat Codul, cât și a conținutului acestuia (cu adnotări pe aproape fiecare pagină), cuprinde și câteva anexe, care sunt necesare pentru înțelegerea și folosirea legiuirii.

În primă anexă se află: câteva acte referitoare la întocmirea și distribuirea legiuirii; unele dintre ele sunt inedite, iar cele care au mai fost publicate au fost controlate cu originalele; fragmentele care au putut fi cunoscute, din anteproiectul legiuirii descoperit în biblioteca Săulescu și care acum nu știm unde se găsește; prefață la ediția grecească din 1818 și traducerea ei; un “Index Graecitatis”.

A doua anexă cuprinde dispoziții dintre 1818 și 1 decembrie 1865, prin care au fost modificate, completate sau interpretate texte din Codul Caragea. Aci intră: hrisoave dinainte de Regulamentul Organic, părți din acel Regulament, legi din epoca regulamentară, ofise și porunci domnești, precum și circulări care se știe că erau obligatorii. Dintre acestea au fost publicate în întregime dispozițiile prin care au fost modificate sau completate textele legiuirii sau care prezintă o deosebită importanță pentru aplicarea legiuirii. Din acelea, în care sunt norme de interpretare au fost date rezumate, iar altele au fost numai citate cu indicarea locului în care pot fi găsite. Prin această anexă s-a urmărit să fie pus la îndemână materialul necesar pentru a cunoaște forma exactă a legiuirii în decursul anilor, în care a fost în vigoare, și dezvoltarea normelor din acea legiuire. Pentru a atrage atenția cititorilor asupra acestor dispoziții s-a pus semnul plus în dreptul textelor la care se referă.

A treia anexă cuprinde jurisprudența. Pentru a cunoaște modul cum a fost interpretată și aplicată Legiuirea Caragea, s-a socotit necesar să fie publicată jurisprudența și anume aceea care a apărut în Buletinul Curții de Casație de la 1862 până la 1913 inclusiv. Existența jurisprudenței a fost notată în dreptul textului respectiv din legiuire cu un asterisc. S-a întrebuințat acest mijloc de notare ca și semnul plus la dispozițiile din Anexa II pentru simplificare, evitând astfel numeroase repetări în note a mențiunii despre jurisprudență sau despre dispoziții legislative.

Modificările, completările și interpretările expuse în anexele II și III oglindesc transformările societății în împrejurările care au urmat și dau posibilitatea să se vadă dezvoltarea dreptului în acea epocă. Acestea însă pot fi de folos și din punct de vedere practic în cazurile în care s-ar mai aplica Legiuirea Caragea.

În a patra anexă se află o scurtă expunere a principalelor studii și articole în care au fost explicate chestiuni din Codul Caragea, adică indicații bibliografice.

La sfârșit s-a făcut: un indice cronologic al documentelor; un indice de cuvinte din legiuire și din dispozițiile de la anexa II, cuvinte care nu mai sunt ușor înțelese astăzi; un indice al materiilor în ordine alfabetică.

În plus, menționăm că în anul 1923 a fost găsit în biblioteca profesorului Mihail Săulescu un manuscris grecesc în care se afla un proiect al “Legiuirii Caragea”. Acest proiect diferă de textul oficial, în special în privința fondului. În acesta erau stipulate unele dispoziții care întăreau drepturile Domnului, dar mai cu seamă erau unele mai favorabile cetățenilor de rând. Printre altele, se recunoștea țăranilor dreptul de a fi preferați la luarea în arendă a moșiilor pe care locuiau, deci un drept de protimisis la arendare. Clăcașii erau scutiți de șase zile de muncă, dacă proprietarul nu le dădea lemne de foc și pământ pentru cosit, precum și de dijmă pentru pământul pe care îl aveau. Nu se mai prevedea îndatorirea să are proprietarului toamna sau primăvara o zi și să-i transporte la Crăciun un car de lemne. Datornicilor li se acorda pentru plata datoriilor o nouă păsuire. Fetelor li se recunoștea dreptul de moștenire, în cazul în care nu fuseseră înzestrate. Se prevedeau măsuri mai bune decât în textul oficial, pentru ca zestrea să fie garantată.

Acest anteproiect descoperit în biblioteca Săulescu prezintă mult interes și, probabil că acesta este proiectul care fusese făcut de către cei patru juriști ai vremii și după ce a fost revăzut de către Domn, a fost depus la Sfatul de Obște. Acolo, însă, în urma lungilor discuții, ceea ce explică întârzierea lucrării și nemulțumirea Domnului, boierii apărându-și situația privilegiată, au modificat textele și le-au dat forma definitivă cuprinsă în manuscrisele care au primit “anafora”.

III.2. Actele modificatoare ale codului

De la 1 septembrie 1818, Legiuirea Caragea a rămas, în cea mai mare parte, ca “pravilă a pământului” până la 1 decembrie 1865, când a fost pus în vigoare Codul Civil. Unele texte din Legiuire au fost modificate sau abrogate prin alte rânduieli, mai înainte de 1865. Ea a fost astfel legea civilă a Țării Românești 47 de ani și 3 luni. Această legiuire a continuat să fie aplicată în oarecare măsură și după 1 decembrie 1865.

În primul rând, prin art. 1415 Cod Civil, s-a prevăzut ca locațiunile ereditare, în ființă la punerea în vigoare a noului cod, cunoscute sub nume de emfiteuze ori embatic, au fost păstrate și au rămas să fie regulate după legile sub care s-au născut.

În al doilea rând, trebuie menționat că prin art. 1912 Cod Civil a fost abrogată și Legiuirea Caragea cu toate modificările și completările ei, însă numai în tot ce nu este conform cu regulile prescrise în noua lege civilă.

În afară de aceasta, Codul Caragea, bineînțeles cu modificările și completările aduse, a căror interpretare a format o jurisprudență destul de bogată, a mai avut aplicare pentru situațiile juridice dinainte de 1 decembrie 1865, care s-au prezentat din ce în ce mai rar înaintea instanțelor judecătorești. De asemenea, Curtea de Casație din perioada interbelică a ținut cont de unele prevederi ale Codului Caragea până în anul 1943, după cum am menționat și anterior.

Dintre actele modificatoare ale dispozițiilor Codului Caragea, adoptate în perioada 1818-1865, menționăm în ordine cronologică următoarele:

Hrisoavele domnești din 10 și 24 august 1819 (prin care Mitropolia și episcopiile nu avea voie să se poată împrumuta decât în scopul contribuției la bugetul public al Statului, respectiv pentru situația de acoperi cheltuielile privind reparațiile în urma calamităților naturale);

Regulamentele Organice (modifică regulile privind drepturile civile și naturalizarea străinilor; apoi, se modifică reglementările privind robii și țiganii, în principal desființarea categoriei țiganilor Statului, trecându-i în categoria sătenilor birnici; din punct de vedere instituțional, punerea în practică a reglementărilor privind țiganii era dată în competența Vornicului Temnițelor; privitor la cei care descopereau zăcăminte naturale, aceștia aveau dreptul să le exploateze singuri, obligați numai să cedeze Statului a zecea parte a rezultatelor exploatării sale, în natură sau în echivalent bănesc; se stabileau comisii speciale de hotărnicii și o nouă serie de norme procedurale pentru soluționarea litigiilor privind hotarele; se stabilea competența marelui logofăt de a întări vânzările prin “mezat” – probabil o funcție publică combinată între notarul și judecătorul de carte funciară din prezent; modificarea raporturilor juridice dintre proprietar și robii săi; se dădea în competența Marelui Logofăt ținerea registrelor de garanții reale – “zăloage”; urgentarea soluționării litigiilor în care erau implicate biserica și reprezentarea acesteia în mod obligatoriu prin avocați; separarea infracțiunilor în “vini mari” și “vini mici”; obligația părții vătămate, în cauzele penale, de a depune jurământ în sensul că nu deschide acțiunea penală din răzbunare, ci din “adevăr”; instituirea competenței Înaltului Divan de a completa, în cazurile semnalate, lacunele din prevederile Codului Caragea cu hotărâri judecătorești de speță; modificarea procedurii apelului);

Legea nr. 12/1832 intitulată Proiect pentru Obșteasca Epitropie (care a creat prima variantă a instituției Autorității Tutelare, care administrează averile minorilor și a celor care mureau fără “clironomie”); în același sens, s-a înființat și o Obștească Epitropie a sărmanilor (probabil, o autoritate de îngrijire și protecție a copiilor aflați în dificultate);

Legea nr. 9/1833 prin care se adopta “Proiectul pentru punerea răsipitorilor subt îngrijirea Obșteștii Epitropii” (după cum am menționat în capitolul al doilea al lucrării noastre, Codul Caragea prevedea o categorie aparte de incapabili, și anume “risipitorii”, care iată că primeau și o protecție instituționalizată prin acest act normativ modificator, o variantă specială de curatelă);

Legea nr. 10 din 23 februarie 1833 intitulată Proiect pentru iertarea de vârstă (prin care se reglementau anumite excepții de la vârsta la care se dobândea majoratul în mod obișnuit – cazuri: prin căsătorie, prin “slobozirea” de către unul din părinți la împlinirea vârstei de 18 ani sau prin hotărâre judecătorească întărită de Domn);

Ofisul lui Kiseleff din 28 octombrie 1833 (privind arendarea pe termen de maxim 3 ani a terenurilor proprietate a mănăstirilor; de asemenea, se interzicea plata în avans a arenzii pe mai mult de 1 an);

Ofisul domnesc nr. 795 din 23 noiembrie 1833 (privind împărțirea litigiilor penale în criminalicești, corespunzând “vinilor mari” și în corecționale, corespunzând “vinilor mici”);

Ofisul domnesc nr. 165 din 14 noiembrie 1834 (privind întocmirea înscrisurilor de stare civilă);

Legea din 14 mai 1835 privind “Proiectul pentru plutirea gârlelor” (în care se despăgubeau proprietarii de poduri sau alte construcții fluviale, distruse de autoritățile statului în vederea asigurării navigației pe râurile Jiu, olt, Argeș, Dâmbovița și Ialomița);

Circulara Departamentului Dreptății către judecătorii, din 8 februarie 1839 (prin care contractele de donație au fost recunoscute ca având aceeași valoare juridică cu vânzările și schimburile de imobile, și ca atare acestea să fie trecute de asemenea în condicile speciale privind aceste acte de înstrăinare – întabulările);

Ofisul domnesc nr. 61 din 12 aprilie 1839 (privitor la minutele – “jurnale” – ce se întocmeau după deliberarea judecătorilor în litigiile civile și penale, care trebuiau citite în public și semnate de judecători; îndreptarea erorilor materiale din hotărârile judecătorești se făcea tot după înfățișarea părților);

Condica de Comerț din 1840 (a abrogat prevederile privind împrumuturile, “polițele” adică asigurările, “tovărășiile” adică societățile civile sau comerciale);

Oficul domnesc nr. 26 din 8 ianuarie 1840 (privind mărginirea celor în drept de protimisis la vânzări);

Ofisul domnesc nr. 346 din 27 mai 1840 (privind termenul de prescripție al dreptului de exercitare a protimisului);

Legea din 10 iunie 1840 privind “mărginirea prescripției a împresurării pământurilor și pentru adevăratul înțeles al stăpânirii cu bună sau rea credință la asemenea împresurări” (stabilea principiul imprescriptibilității acțiunilor în revendicare imobiliară sau a acțiunilor în stabilirea hotarelor);

Ofisul domnesc nr. 64 din 8 februarie 1843 (prin care, în materia probelor, înscrisurile privitoare la vânzări erau suficiente când prețul fusese plătit parțial sau deloc, institindu-se automat privilegiul vânzătorului – “întâi zălogaș” – asupra imobilului vândut);

Ofisul domnesc nr. 237 din 22 martie 1843 (în care se preciza că hotărârile judecătorești împotriva cărora nu s-a introdus nici o cale de atac, într-un anumit termen defin definitive și trebuie puse imediat în executare);

Circulara Departamentului Dreptății către judecătorii, nr. 2315 din 17 iunie 1843 (prin care se învesteau procurorii cu dreptul de a începe acțiunea penală în urma plângerii părții vătămate);

Ofisul domnesc nr. 327 din 3 noiembrie 1843 (prin care pârâtul nu era obligat să restituie fructele imobilului decât cu începere de la data înregistrării cererii de revendicare);

Ofisul domnesc nr. 347 din 5 iulie 1844 (privind principiul relativității hotărârilor judecătorești, astfel se reglementa pentru prima dată ca dispozitivul hotărârii judecătorești să nu afecteze terții, ci numai părțile litigante);

Ofisul domnesc nr. 552 din 27 decembrie 1844 (privind instituirea tutelei mamelor);

Ofisul domnesc nr. 94 din 3 martie 1845 (privind principiu general al libertății locuitorilor români în legătură cu unele măsuri luate de Divan împotriva clăcașilor);

Ofisul domnesc nr. 236 din 28 iunie 1845 (prin care se stabileau limitele sechestrului și ale executării silite mobiliare, în sensul că persoana în defavoarea căreia se săvârșeau cele două proceduri avea dreptul să rămână cu un minim de bunuri producătoare de venituri: două vite de muncă și o vacă în cazul țăranilor plugari, respectiv uneltele meșteșugarilor);

Ofisul domnesc nr. 113 din 3 aprilie 1846 (prin care se reglementa dreptul de apel împotriva hotărârilor domnești date de domnii anteriori, precum și prescripția acestor hotărâri neexecutate timp de 30 de ani);

Ofisul domnesc nr. 11 din 3 februarie 1847 (privind condiționarea dreptului de exercitare a profesiei de avocat de obținerea unei autorizări din partea Ministerului Dreptății);

Legea din 13 februarie 1847 (privind eliberarea din robie a tuturor țiganilor care munceau pentru Mitropolie, episcopii, mănăstiri, “metoașe de obște” și biserici);

Legea din 28 februarie 1847 (privind regimul juridic al taxelor de chemare în judecată);

Ofisul domnesc nr. 228 din 4 iunie 1847 (privind stabilirea perioadei vacanței judecătorești în luna iulie a fiecărui an);

Ofisul domnesc nr. 43 din 20 noiembrie 1847 (prin care “egumenii străini” nu puteau încheia contracte de închiriere numai cu cel mult 2 luni înaintea expirării contractului de închiriere asupra imobilului respectiv);

Decretul Guvernului provizoriu nr. 2 din 14 iunie 1848 (care a modificat partea I – “pentru obraze”; se decreta, în principal faptul că “toate rangurile civile se desființează pentru totdeauna. Nimeni, de acum înainte, nu va mai putea a-și lua vreun rang în nici un act public. Singura deosebire ce va exista între români va fi aceea a virtuților și a slujbelor către patrie”);

Decretul Guvernului provizoriu nr. 7 din 14 iunie 1848 (desființarea pedepselor cu tortura și cu moartea);

Ofisul domnesc nr. 1580 din 22 noiembrie 1850 (privind dreptul țiganilor de a nu fi sloboziți decât împreună cu întreaga lor familie ori de a nu fi vânduți de la un boier la altul decât împreună cu întreaga lor familie; de asemenea, erau reglementate și răscumpărările de țigani, până la trei membri dintr-o familie);

Ofisul domnesc nr. 1660 din 10 decembrie 1850 (prin care garanțiile personale – “chezășiile” – trebuiau întărite cu garanții reale – “zăloage” care să acopere minimum un sfert din valoarea sumei garantate);

Ofisul domnesc nr. 558 din 13 martie 1851 (privind regimul juridic al moștenirii călugărilor);

Legea din 22 aprilie 1852 (care stabilea principiul autorității de lucru judecat și căile de atac asupra hotărârilor judecătorești: contestația la executare, revizuirea sau rectificarea erorilor materiale);

Ofisul domnesc nr. 762 din 25 mai 1852 (privind contractele de închirieri și de arendă);

Ofisul domnesc nr. 44 din 13 ianuarie 1853 (privind reglementarea actelor de acceptare a moștenirilor);

Jurnalul din 10 septembrie 1855 al Consiliului Administrativ Extraordinar, întărit prin rezoluție domnească (în regimul măsurătorilor proprietăților imobiliare, se adopta sistemul metric în locul stânjenilor vechi, al lui Constantin Vodă și al lui Șerban Vodă, introducându-se stânjenul de doi metri, numit stânjenul lui Știrbei Vodă);

Legea pentru emanțiparea tuturor țiganilor din Prințipatul Românesc din 8 februarie 1856 (desființarea robiei și trecerea acestora în categoria “dajnicilor Statului”);

Decretul din 14 august 1864 (privind declararea sătenilor clăcași ca proprietari ai terenurilor pe care le munceau);

Decretul nr. 1051 din 19 august 1864 (acordă tuturor străinilor de orice rit creștin dreptul de a cumpăra proprietăți imobiliare, fără a avea efecte asupra dreptului acestora la naturalizare).

III.3. Influența Codului Caragea asupra codurilor moderne adoptate în a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Efectele și influența Codului Caragea asupra legiurilor ulterioare este de netăgăduit. Însă nu trebuie uitat că acesta are o influență similară cu cea a Codului Calimach care a fost adoptat în Moldova.

Astfel, prima mare legiuire care a modificat, dar a continuat să facă trimiteri la Codul Caragea au fost Regulamentele Organice, care s-au aplicat atât în Țara Românească, cât și în Moldova în variante destul de apropiate. Apoi, au urmat Codul lui Barbu Știrbei, care însă a fost repede dat uitării, considerându-se mai dur decât Legiuirea Caragea.

Apoi, chiar dacă a fost abrogată prin art. 1912 al Codului Civil adoptat sub îndrumarea lui Alexandru Ioan Cuza, Legiuirea Caragea a continuat să fie amintită ca motivare în jurisprudența instanțelor judecătorești atât în cauzele civile cât și în cele penale până aproape de anul 1943. De asemenea, chiar dacă a fost abrogată, multe dintre dispozițiile sale se regăsesc în Codul Civil, Codul Penal și codurile de procedură civilă și penală care au fost adoptate la finele secolului al XIX-lea. Chiar dacă proeminența contractelor de tip agrar a fost redusă la momentul adoptării codificărilor moderne, principiile instituțiilor juridice civile și procedurale s-au menținut în mare parte, fiind numai completate sau cizelate.

CONCLUZII

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, orânduirea feudală în țările române intră în faza ei de descompunere. Relațiile de producție capitaliste apărute în sânul vechiului mod de proclucție feudal provoacă transformări în baza economică a societății, fenomen care se accentuează în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Existența relațiilor de producție capitaliste, alături de cele feudale, duce la apariția pe plan suprastructural a unor elemente corespunzătoare. Pe tărâm juridic își fac apariția norme menite să reglementeze situații de fapt noi. Din această pricină, legiuirile epocii prezintă un caracter mixt, întâlnindu-se atât elemente de drept feudal (și acestea îatr-o mare măsură), cât și elemente juridice care vor forma conținutul dreptului burghez.

Prin diferite legiuiri introduse se încearcă, fie să se promoveze relațiile de producție capitaliste, în măsura în care clasa dominantă feudală era cointeresată de aceasta, fie să se frâneze noile relații de producție, atunci când clasa dominantă socotea că sunt mai avantajoase vechile relații. În timp ce primul caz constituie o excepție, cel de al doilea alcătuiește regula, caracterul reacționar al legilor feudale ieșind tot mai mult în evidență pe măsură ce orânduirea care le-a general se apropia de sfârșit.

Puternica dezvoltare a forțelor de producție și avântul general al vieții economice din prima jumătate a secolului al XlX-lea făceau necesară o reglementare mai stridentă a raporturilor juridice, mai simplă și totodată un sprijin mai eficient bazei economice. În felul acesta, domnitorul Țării Românești, Ion Gheorghe Caragea a luat măsurile necesare pentru alcătuirea unei condice de legi. Probabil că în hotărârea domnească a intervenit și ceea ce aflase că s-a legiferat și în alte țări pentru alcătuirea de legi și îndeosebi în Moldova (Codul Calimach).

Ceea ce trebuie să reținem este faptul că “Legiuirea Caragea” (cunoscută și sub denumirea de “Codul Caragea”) apare în anul 1818 și reprezintă rodul muncii vel clucerului St. Neștor Craiovescu și boierului Hristopol, care întocmiseră fiecare pate un proiect, care apoi au fuzionat. Această legiuire a fost revizuită de o comisie formată din patru mari boieri, a fost avizată de domnitor și de Sfatul de Obște, a fost promulgată la data de 9 august 1818 și apoi a fost pusă în aplicare începând de la data de 1 septembrie 1818.

Acest adevărat cod conține 630 paragrafe, care se împart în patru lucrări specializate: codul civil, partea 1-4 (obraze, lucruri, tocmeli, daruri), codul penal, partea a cincea (vini) și încă două lucrări și anume codurile de procedură civilă și penală, partea a șasea (ale judecăților). Codul a fost elaborat într-un limbaj clar, desigur cu terminologia perioadei respective, având reale calități și progrese de structurare. Codul Caragea a fost condamnat la abrogare de către Revoluția de la 1848, iar Regulamentul Organic a înlocuit partea comercială cu reglementări mai moderne. Partea de drept penal și procedură a fost înlocuită mai târziu, respectiv în anii 1841 și 1851 prin coduri speciale, iar celelalte reglementări au fost aplicate până la 1 decembrie 1865.

Prezentarea din lucrarea noastră a Codului Caragea face să reiasă câteva concluzii de ordin juridic:

a) O lege își îndeplinește real menirea ei într-o organizare socială, când îmbrățișează, sub același aspect și aceleași norme, totalitatea indivizilor din acea societate. Însă, nu acesta a fost cazul cu Legiuirea Caragea, care a sancționat deosebirile de clasă, păstrând inegalitatea dintre boieri și negustori (ca oameni liberi) și țăranii clăcași.

b) Economia lăuntrică a unei legiuiri constă în unitatea organică a părților din care se compune. Din acest punct de vedere, Codul Caragea lasă loc criticilor. Nu este cunoscut algoritmul sau principiul după care s-au condus alcătuitorii lui, din punct de vedere al aranjamentului juridic al materiei, rezultând o analogie superficială a diferitelor părți, iar nu legătura intimă a însăși înțelesului juridic al textului. De exemplu, amintim locul unde este reglementată adopția, după materia succesiunilor și legaturilor. Pentru simplul motiv că adoptatul vine la moștenirea adoptatorului, legiuitorul a considerat că este mai bine să trateze adopția după succesiuni etc.

c) O legiuire, ca să rămână într-adevăr vie în conștiința juridică a epocii pentru care este adoptată, trebuie să cuprindă ceea ce este născut în special din societatea respectivă: dreptul cutumiar. Privit sub acest aspect, Codul Caragea era mult mai actual în conștiința
oamenilor din epoca aceea, decât actualul Cod Civil în conștiința noastră. Deoarece schimbările sociale profunde au determinat și unele schimbări în gândirea instituțiilor și normelor juridice, considerăm că totuși o revenire la adoptarea unei legislații moderne de tipul Codului Caragea este inadmisibilă.

BIBLIOGRAFIE

“Legiuirea Caragea. Ediție critică”, Ed. Academiei, București, 1955;

Ioan Scurtu – “Istoria României în anii 1818-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996;

Ion Palade – “Codul Caragea”, Ed. Librăriei Leon Alcalay, București, 1907;

Constantin C. Giurescu – “Legiuirea lui Caragea”, Institutul de Arte Grafice “Mercur”, București, 1923;

Nicolae Iorga – “Acte și fragmente cu privire la istoria Românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului”, Imprimeria Statului, București, 1896;

Ioan Chiș – “Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. A.N.I., București, 2004;

Mircea Mușat, Ion Ardelean – “De la statul geto-dac la statul român unitar”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;

Vladimir Hanga – “Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. Academiei, București, 1980-1984;

Emil Cernea, Emil Molcut – “Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. Univers Juridic, București, 2003;

Mihai T. Oroveanu – “Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale”, Ed. Cerma, București, 1992;

Stelian Saon – “Statul și dreptul în două milenii de istorie românească”, Ed. Universității Transilvania, Brașov, 2000;

Gheroghe Platon – “Istoria modernă a României”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985;

Dumitru V. Firoiu – “Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca , 1998;