.codul Calimach. Obligatii Si Contracte

I. INTRODUCERE

1. Întocmirea Codului Calimah.

Prefacerile economice, destrămarea feudalismului și dezvoltarea capitalismului au schimbat și în Moldova nu numai baza economică, dar au impus și aici o nouă suprastructură, în care au fost cuprinse și noi rîndueli juridice. Ceea ce a contribuit la stabilirea acestor orîndueli au fost și neajunsurile obiciurilor juridice, care erau felurite, nu totdeauna precise și deseori necunoscute pentru cei cchemați să le aplice, mai ales cînd aceștea erau străini. O influență în această privință a avut și curentul de codificare, care era tot mai răspîndit în Europa, precum și apariția noilor coduri.

În Moldova, încă din secolul al XVIII-lea, se constată năzuința de legiferare. Dintre alte hrisoave domnești trebuie menționat “Sobornicescul hrisov” din 1785, dat de Alex. Mavrocordat. În urmă, Alex.Calimach a voit de asemenea să lucreze în această direcție, iar Alex. Moruzi a însărcinat pe Toma Cara să traducă pe Armenopol și apoi să facă un cod civil, pe care n-a izbutit să-l termine din cauza morții.

În secolul al XIX-lea mișcarea pentru legiferare s-a dezvoltat și mai mult.

Scarlat Calimach (fig.1) a avut o vie dorință de a îmbunătăți organizare statului și în special de a da țării legi scrise.

Curînd după sosirea sa pe tron (17 septembrie 1812), cunoscînd că legile contribuie mai mult de cît orice la fericirea omului, a hotărît să se îndeletnicească serios în întocmirea de legi. Pentru aceasta mai întîi a împărtășit hotărîrea sa mitropolitului, episcopilor și boierilor, care nu numai că au fost de părerea lui, ciprin anaforă l-au rugat să-și pună hotărîrea în lucrare. De aceea a găsit de cuviință să alcătuească în primul

rînd un cod civil, ca unul ce era mai de trbuință decît celelalte părți ale legislației.

Pentru a-și înfăptui hotărîrea a socotit că este de trebuință să adune materialul de care să se folosească. Mai întîi a căutat să fie traduse în

romînește Împărăteștile Pravile, care se aplicau în țară. În acest scop a numit

o comisie compusă din Anania Cuzanos, Profesor la Academia Domnească din Iași, și Cristian Flechtennmacher, doctor în drept și filosofie de la Viena.

Comisia traducerilor avea și un secretar. Ea a început să lucreze de la începutul lui septembrie 1813. Fiecare membru era plătit cu 100 lei pe lună, plus 100 lei de la Casa Răsurilor, iar sccriitorul cu 50 lei pe lună plus 50 lei de la aceiași Casă.

Afară de această traducere, Domnul a hotărît să se adune toate legile și obiceiurile Moldovei în materie civilă și criminală, cîte erau de patru secole, cu arătarea ramurii și izvorului lor. pentru aceasta a format un comitet, pare-se încă din 1815. Nu știm din cine a fost compus acest comitet.

După ce a avut adunat materialul necesar, Domnul a hotărît să înceapă alcătuirea legii civile, pe care, cum am arătat, o socotea mai de trebuință.

Pentru elaborarea noii legiuiri, Domnul a avut mai mulți colaboratori. Al. Papadopol Calimach, jurist și academician, pe baza hîrtiilor de familie, ni-i arată în următoarea ordine: Flechtenmacher, Donici, Cuzanos, Skeleti. Afară de aceștea au mai luat parte: Costache Conache, mitropolitru Viniamin, vornicul P.Negri, tatăl lui Costache Negri, logofătul Grigoraș Sturza, tatăl viitorul Domn Mihail Sturza și cumnatul lui Scarlat Calimach, logofătul Iordache Ghica, vornicul Mihail Sturza, Domnul de mai tîrziu.

Lucrarea comisiei de colaborare, pe măsură ce era gata, a fost supus Adunării Obștești, compusă din mitropolit, episcopi și

veliții boieri, căci așa cerea dreptul țării. După ce Domnul a aprobat, a poruncit să se tipărească.

2. Tipărirea.

Codul a fost tipărit în trei părți, mai întîi în grecește, cu titlul “Codul civil al principatului Moldovei”. Prima parte cuprinde o introducere despre legile politice și despre dreptul persoanelor. Ea a fost tipărită în Iași la 1816, în nou înființata tipografie grecească dinăuntrul mănăstirii Trei Ierarhi.

Partea a doua, cu același titlu și care este referitoare la dritul lucrurilor, a fost tipărită tot în 1816, iar partea a III-a despra înmărginirile ce privesc către dritul persoanelor dimpreună și a lucrurilor, a fost tipărită în 1817.3

După tipărirea acestor trei părți, domnul l-a întărit și l-a promulgat printr-un hrisov din 1 iulie 1817, în care arată însemnătatea legii pentru _____________________

2Andrei Rădulescu, “Pravilistul Flechtenmacher”, p.6 și urm.

3 Codul Calimach, București, 1958, p. 5

conducerea statului și binele poporului, un scurt istoric al dreptului românesc, izvoarele codului și poruncește ca peste trei luni să înceapă a fi aplicat și după el să fie judecate în țară “întîmplătoarele pricini civile”.4

Tot la 1 iulie 1817 , prin alt hrisov adresat veliților boieri din Divanul Domnesc, le-a trimis cele trei părți ale codului, cu înștiințarea că peste puțină vreme vor primi condică, în care se va adăuga lexiconul cuvintelor și a materiei cuprinsă în ea. Totodată le poruncește ca exact de la 1 octombrie 1817 să se aplice noua condică, “avînd-o deapururea la locul unde se vor căuta judecățile” și să nu îndrăznească a se abate “cît de puțin din cuprunsul legiuirilor ei”.

După ce a fost tipărit și indexul, au fost reunite toate patru părțile într-un singur volum, care are la început o închinare către tatăl Domunlui și hrisovoul de întărire și poromulgare.5

În acest chip a fost întocmit, tipărit și promulgat Codul Calimach.

Trebuie menționat, după o știre, că înainte de promulgare, Domnul ar fi trimis codul unor învățați străinispre a-și da părerea asupra lui.

Este însă sigur că un exemplar legat luxos a fost trimis Universității din Oxford, care și-a dat părerea asupra valorii codului.6

3. Traducerea

Calimach era de părere, cum reiese și din hrisovul de promulgare , legile trebuie scrise în limba poporului, căruia îi sunt destinate să i se aplice.

Pentru aceasta a numit o comisie compusă din marele vornic Mihail Sturza, marele postelnic Al. Beldiman și Flechtenmacher. Cît a lucrat nu avem știre.

La 1819 codul era trdus cam pe jumătate și ca atare, afirmația domnescă din hrisovul de promulgare n-ar fi exctă.

Împrejurările din anii 1821 și următorii au făcut să întîrzie apariția codului în romînește.

Traducerea n-a fost făcută, așa cum se spunea de obicei.

După punerea în aplicare a Regulamentului Organic această necesitate a devenit și mai accentuată , deoarece prin art. 318 al. 2 al acelui Regulament, a fost menținut în vigoare Codul Calimach.

Prin citatul articol – cu privire la Codul Calimach – se prevedea că ______________________

4Ștefan Longinescu, “Istoria dreptului Românesc”, vol.I, p.282

5I.Bianu, N. Hodaș, D. Simonescu, “Bibliografia românească veche”, tom.III(1809-1830), București, 1922-1938, p 167-176.

6Al.Papadopol Calimach, “Din istoria legislațiunii Moldovei” p 163-165.

“toate judecățile în pricini politicești se vor face pe temeiul condicii Prințipatului Moldovei”, publicată în anul 1817 iulie 1. Acestea se vor urma pînă cînd Comisia, pe care o va orîndui Obșteasca Obicinuită Adunare, tălmăcind pravilile în limba patriei, va face îndreptare și va spori căderile neprevăzute cu îndeplinirea legiuirii. Lucrarea după ce va fi privită de Obșteasca Adunare și va fi întărită de Domn publicîndu-se, va sluji de nestrămutat temeiu pntru deapururea la întăririle tuturor judecăților politicești.

Acea Comisie va fi orînduită la cea dintîi convocare a Obșteștii Obicinuitei Adunări și va lucra încît mai scurtă vreme se va putea. Pînă atunci la pricinile neprevăzute în condica politicească și la cele împotrivitoare Vasilicarilor se vor lua pe prăvăț în hotărîre legiuirile Basilicalelor în cît ele sunt potrivite cu Obiceiurile pămîntului”.7

În acest scop logofătul Costache Conache a stăruit la Cîrmuirea rusească să se îmfăptuiască lucrarea și Kiseleff a încuviințat suma necesară.

La facerea traducerii, fără îndoială că s-a folosit trducerea lucrată în timpul domniei lui Calimach – dacă va fi existat în întregime – sau, în orice caz jumîtatea ei, de care vorbesc boierii la 1819, bineînțeles aducînd modificările împuse de Regulamentul Organic.

Independent de modul cum au lucrat unii membri din comisie și de schimbarea intervenită în compunere ei, acei care au lucrat în continuare și cu multă stăruință, au fost cei doi juristconsulți: Flechtenmarcher și Bojinca.

Publicarea începuse pe măsură ce era făcută traducere; poate prin iulie 1833. Ea a început prin litografierea în tipografia lui Gheorghe Asachi. Dar s-a renunțat la litografie și s-a hotărît să se tipărească . Gheorghe Asachi “povățuit de simțiri patriotice” a primit această prefacere a lucrării fără mărirea prețului hotîrăt.

Tipărirea sa făcut în grabă. Ea era terminată în primile zile ale lunii decembrie 1883.

La 5 decembrie 1883, Marele Logofăt al Dreptății Costache Sturza a prezentat Obștei Obicinuitei Adunări – căreia îi era dedicată prin cuvinte elogioase – un exemplar al condicii țivile, tipărit întîia oară în limba patriei.

În decembrie 1834, Gh. Asachi spune că pînă atunci lucrarea a apărut în 200 de exemplare, dintre care 134 au fost date după cererea Logofeței Dreptății, iar 66 au fost depuse la arhivele Statului.8

În acest fel a fost tradusă și tipărită cea dintîi ediție românească a Codului Calimch.

După apariție,la 23 septembrie 1835, juristconcultul Bojinca adresîndu-

______________________

7Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei, București 1944

8Arhivele Statului din Iași, dos.440 (1382) 1560, f 154.

se Logofeței Dreptății, spune că la grabnica tipărire “a condicii țivile s-au întîmplat a se vîrî oareșcare greșeli în unele paragrafuri”, ceea ce poate să ducă unele rătăciri. De aceea lămurind acele greșeli pe o foaie, o aduce la cunoștința Logofeției și propune să se tipărească și să se publice la locurile cuviincioase, pentru ca fiecare tribunal să poată face trbuncioasă întrebuințare.

Această pronunțare a fost înaintată Domnului, care a îmbunătățit-o și a pruncit să fie tipărită. După tipărire Logofeția Dreptății, la 30 decembrie 1835, a împărțit-o tribunalelor.

Această foaie a fost tipărită și a fost lipită aproape în toate exemplarele codului, la sfîrșit.9

4. Izvoarele Codului Calimach.

După o părere foarte răspîndită, Codul Calimach, este codul austriac. După unii el este o simplă traducere, o copie; după alții, o traducere cu oarecare modificări. Profesorul grec Triandaphylopoulos în savantul său studiu este de părere că, Codul Calimach este o copie a Codului civil general austriac de la 1811, iar acolo unde se vorbește de diviziunea materiei, în părți, secțiuni, capitole, titluri marginale, susție că în totalitateaacestora este “une copie fidele du autrichien”10

Pentru deplina convingere și înlăturarea oricărei îndoieli asupra chestiunii izvoarelor, nu este de prisos o comparație amănunțită a textelor celor două coduri. O astfel de comparație amănunțită între toate textele ce ar trece de cadrul unei introduceri a ediției.

Este de observat mai întîi diferența ca număr de articole între cele două coduri. Codul Calimach are 2032 articole, iar cel austriac numai 1507, deci o diferență de 525 articole. Împărțirea în titluri și capitole diferă de asemenea. În Calimach sunt mai multe capitole.

Se vede că prvila Calimach nu este o copie și încă fidelă, a codului austriac. Izvoarele Codului Calimach sunt cele arătate în hrisoavele de promulgare, adică în primul rînd dreptul roman și greco-roman, în special Basilicale. Cele două coduri se deosebesc de multe ori ca formă: cel moldovenesc are unele părți mai bine redactaa materiei, în părți, secțiuni, capitole, titluri marginale, susție că în totalitateaacestora este “une copie fidele du autrichien”10

Pentru deplina convingere și înlăturarea oricărei îndoieli asupra chestiunii izvoarelor, nu este de prisos o comparație amănunțită a textelor celor două coduri. O astfel de comparație amănunțită între toate textele ce ar trece de cadrul unei introduceri a ediției.

Este de observat mai întîi diferența ca număr de articole între cele două coduri. Codul Calimach are 2032 articole, iar cel austriac numai 1507, deci o diferență de 525 articole. Împărțirea în titluri și capitole diferă de asemenea. În Calimach sunt mai multe capitole.

Se vede că prvila Calimach nu este o copie și încă fidelă, a codului austriac. Izvoarele Codului Calimach sunt cele arătate în hrisoavele de promulgare, adică în primul rînd dreptul roman și greco-roman, în special Basilicale. Cele două coduri se deosebesc de multe ori ca formă: cel moldovenesc are unele părți mai bine redactate decît cel austriac. Ele au însă

______________________

9 Codul Calimach, București, 1958, p.15

10C.D.Triiandphylloppoulos, “Sur les sources du code Calimgue”, note 20; Andrei Rădulescu, “Izvoarele Codului Calimach” în “Analele Academiei Românești”, Mem. Sec. Ist. S III , tom.VIII, p 63 și urm.

și părți de asemănare: atît ca formă cît și ca fond.

Afară de Basilicale, cum se arată și în hrisov, au folosit și Digestele, Institutele, Codul, unele novele, mai puțin Armenopol etc.

Din codurile “europene” pe lîngă cel austriac se dovedește că au intrebuințat și codul civil francez, care era între codurile noi și a cărui influență se resimte în redactarea unor texte. Dintre acestea pot pot fi citate: art. 6 relativ la forma actelor făcute în străinătate, art 260 prin care poate să fie luată din dreptul nostru anterior, dar care mai probabil că a fost luată din codul francez. Sub influența acestui cod s-au recunoscut doar patru clase de moștenitori În cap. XV despre sinisfora, raport, în cap XVI asupra acceptării și lepădării de moștenire, în cap. XVII despre plata datoriilor, în art 1634 privitor la zestrea prețuită sau neprețuită, în art.1636-1637, 1639, 1640, 1641 referitoare deasemenea la dotă – se constată influența legii franceze. O

analiză amănunțită ar găsi și alte texte întocmite sub înfrîurirea franceză.11

Au mai fost folosite și hrisoavele și dezlegările domnilor anteriori, între care Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat, din 1785 și aproape sigur și adunare de legia lui Andronache Donici, ca în textele despre sinisforă, tocmele de logodnă și căsotorie etc.

Un loc însemnat întrte izvoare îl ocupă obiceiurile juridice ale poporului român. Chiar în indexul de la sfîrșitul edeiției grecești, sînt notate un însemnat număr de astfel de obiceiuri, care sunt înscrise în cod și care, în urma cercetării din porunca domnească, au fost cinstite cu vrednicia de a rămîne legi.12

_____________________

11Andrei Rădulescu, “Influența franceză asupra dreptului românesc pînă la 1864”, p 12, în “Anal. Acad. Rom.”, Mem. Secț. Ist., tom. 27.

12 Codul Calimach, București, 1958, p. 25.

II. Condiția persoanelor .

Codul Calimach a introdus un concept modern, considerînd că “persoană se zice, în legi, omul ce are într-un Stat stare politicească, adica politicește drituri și îndatorii” (art.26, 4).13

Art.25 arăta că “drepturile persoanelor,pe de o parte privesc catre personalnicile însușiri și legături, iar pe de altă parte se întemeiază pe legăturile familiei.”

Persoanele sunt clasificate după noroc în: slobozi, robi și sloboziți.14

Codul Calimach consacră un întreg paragraf definirii instituției robiei într-o concepție modernă, precizînd că “deși sunt împotriva firescului drit al omului, s-au urmat din în vechime, în prințipatul acesta”, însă într-un alt sens, decît în antichitate, “căci aici puterea stăpînului nu poate vreodinioară subt nici un cuvînt sau pricină a se întinde asupra vieții robului”, ci doar asupra averii lui, însă nu în toate cazurile, ci numai cînd nu existau moșteniri, cînd robul fugea sau fura de la stăpîn. Ca atare, se preciza expres că “robul nu se socotește întru toate ca un lucru, ci cît faptele, legăturile, driturile și îndatoririle lui privesc către alții iar nu cătră stăpînul său, se socotește el ca o persoană; drept aceea este robul supus pămînteștelor legi și se apără de către ele” (art.27).

1. Capcitatea de exrcițiu.

Capacitatea de exercițiu a atributelor personalității juridice era legată de vîrstă, de sex și de unele incapacități. Vîrsta era un prim element de care se ținea seama în exercitarea capacității.

Pînă la 7 ani, copiii erau “prunci”, băieții pînă la 14 ani fetele pînă la 12 ani erau considerați nevîrsnici (“aniixi”) și ca atare nu puteau încheia nici un act juridic, aceste putînd fi încheiate numai de părinți sau tutori. Între 14 și 29 de ani, tînărul era considerat “sprevîstnic” sau “afilix”, cu o capacitate limitată “intru care vreme, fiind supt povățuire de curator, adecă purtătoriou de grijă, iarăși fără întrebarea și voința purtatorului de grijă, ori ce va face și ______________________

13Istoria dreptului românesc, vol.II, part.I, București 1984 p.239.

14Elena Aramă, “Istoria dreptului românesc”, Chișinău 1998, p 82.

va cunoaște că sau păgubit , poate în urmă să întoarcă spre folosul său” (C. Cal. art. 33).

Deosebire de sex era socotită de Codul Calimach ca fiind “după fire” capacitea juridică a femeilor continuă să fie mult redusă, iar participarea lor la viața publică exclusă.

În Codul Calimach pe lîngă cei “nevîrstnici” sau “sprevîrstnici”, erau loviți de incapacitate juridică și cei suferinzi de boli mintale (“desăvîrșită nebunie”, “smintiți la minte”, “zăluzi”), între care se făcea deosebire după cum erau complet lipsiți de uzul rațiunii (“de istov sînt lipsiți de întrebuințarea minții”) sau numai de discernămînt (“neputiincioșii de a prevedea ispravele faptelor lor”); risipitorii (“desfrînații”), precum și cei ce lipseu mai mult din țară erau considerați și ei ca incapabili ( C. Cal.art 33). Administrarea averii celor nevîrstnici era încredințată părinților sau, în lipsa acestora tutorilor (“epitori”), pentru cei între 14 și 25 ani se numea un curator, ca și pentru cei loviți de incapacitate, și în toate aceste cazuri, “nimic nu poate face fără puterea epitropului; și ori ce va face, într-un nimic nuse ține în seeamă”. Tutorii și curatorii erau răspunzători de bună administrare a bunurilor aflate în seama lor, obligați fiind să repare orice pagubă adusă; legea apără expres interesele incapabililor, declarîn că “acei ce, ori din nevîrstnicie, sau din lipsa minții, sau din alte pricini, nu-și pot povățui înseși a lor lucrări și a-și ocîrmui lucrurile lor, se apără de către legi mai cu din adinsul, ca să nu se asuprescă în driturile lor…” ( C. Cal.art.33).

Persoanele juridice.

Persoanele juridice sunt reglementate prin dispoziții cuprinse în capitole distincte, fapt ce se explică prin apariția primelor societăți comerciale. 15

Căutînd să definească noțiunea, cu vădita tendință de teoretizare a materiei, Codul Calimach declara că “o asemena tovărășie se socotește ca o singură persoană moralicească, spre deosebire de cea firească” (art.40).

“Persoanele moralicești” puteu fi de mai multe feluri și aceeași legiuire vorbește de “societățile cele mai mici sau cele mai mari…, precum sunt : neguțătoreștile tovărășii, breslile meștirilor, manăstirile, bisericile ș.c.1.” (art. 379) 16 Importanța căpătată de diversele forme de asociere reese și din faptul că codul Calimach consacră o parte specială reglementării lor “Pentru contractul tovărășiei averilor” (C.Cal.II,cap.30), reglementări ce erau în

______________________

15Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Rămânesc, București,1994, p.156.

16Istoria dreptului românesc, vol.II, part.I, București 1984 p.246.

semnata măsură la nivelul codurilor comerciale europene. Reglementări ce

priveau amănunțit regimul juridic al tovărășiilor neguțătorești, în spexcial cu privire la formarea capitalului, administararea , îmarțirea cîștigurilor și stingerea tovărășiei. 17

______________________

17M.Bannachi, Persoana morală în condicile Calimach, București,1984.

III. Rudenia și familia.

1. Rudenia.

Codul Calimach, datorită tendințai sale inovatoare, acordă rudeniei o reglementare largă deosebind – ca și în sistemul cutumiar – cea maturală , prin alianța spirituală și aspectele speciale ale înfierii și înfrățirii. Rudenia naturală, legată nemijloci de căsătorie, avea la bază filiația (“părinșții și toți pogorîtorii lor”): “Legătura dintre aceste persoane se numește rudenie, iar legătura ce se face dintre cei însoțiți și între rudeniile celuilalt însoțit se numește cuscrie, care se face din două sau din trei naemuri” (art.48). Adopțiunea era definită ca fiind “legătura prin care primește cineva vere-un copil, dîndu-i drituri ca unuio legiuit al său fiu” (art.50)

Structura simplă a familiei nu a putut să rămînă fără efecte asupra sistemului de rudenie, fapt pe care legiuitorul îl arată expres atunci cănd preciza că “subt numele de părinți se înțeleg după regulă toate rudeniile cele din linie suitoare, fără nici o deosebire a spitei, și supt nume de fii sau de copii se înțeleg asemenea toate rudeniile cele de linie pogorîtoare” (C. Cal.,art.62). Faptul și-a pus amprenta și asupra terminologiei de rudenie, care în sistemul cutumiar era cît se poate de simplă (tatăl, mama, bunul –a, strămoșul –a, fiii, fetele, nepoți –e, strănepoți –e, frați, surori, nepoți –e din frate sau din soră, unchi, mătușe), în timp ce în Codul Calimach traducerea unor termini de rudenie străin, aparținînd familiei lărgite, ca și stabilirea concordanței dentre aceștia a ceat dificultăți vădite.

Este vorba, în primul rînd, de distingera nepotului de fiu de cel de frate, pentru care în limba greacă există termeni diferiți. O terminologie artificială a fost necesară pentru categoriile de mare, mic, simplu, răstrănepot, prestrănepot, doiprestrănepot, de unchi mare, mic, simplu, mai mare; deoarece “prestăbunel” corespunde altui grup de cuvinte, a fost redat prin “doiprestrăbunel”, cu un declaj de grat etc. (C.Cal.art.54-56) (fig.2).

În ce privește gradul de rudenie, calculul se făcea pe generații, în sensul că “fiștecare naștere se numește o spiță”, iar “o linie este un șir de persopane care se trag dintr-o tulpină și este sau dreaptă sau lăturalnică” (C.Cal.art. 51). Pe linie colaterală, calculul se făcea după autorul comun (de la cea mai apropiată a lor tulpină), iar la rudenia din căsătorie se proceda prin analogie: “Ori la ce spiță din linia cea dreaptă este cineva rudenie din sînge cu unul din doi însoțiți, tot între – această spiță este rudit din cuscrie cu celălalt însoțit” (C.Cal.art. 53-60) (fig.3). Rudenia “duhovnicească” – dintre fini și nași – era amintită doar în treacăt (C.Cal.art.49), fără a se mai insista asupra efectelor, ceea ce marchează caracterul ei de suit într-o epocă de modernizare a dreptului familiei.

2. Reglementarea juridică a familiei.

La bază aflîndu-se căsătoria Codul Calimach se ocupă de “căsătoreasca tocmală” (C.Cal.art. 63) și “o definește pornind de la faptul că două persoane parte bărbătească și parte femeiască, arată cu chip legiuit a lor voință și hotărîre, de a viețiu într-o legiută însoțire cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste într-o tovărășie, de a naște prunci, a se agiuta între ei după putință la toate întîmplările…”.

Art.71 prevedea că “tot omul poate să facă alcătuirea căsătoriei, dacă nu va fi oprit de vreo legiuită împedicare”. Cei cu totul nebuni, cei fără minte, cei zăluzi și îndeobște acei smintiși la minte și nevîrstnicii nu pot să facă o căsătorie (art.72).

Conform Codului Calimach, copiii rezultați din unirea unei persoane slobode cu alta roabă erau considerați întotdeauna liberi.

Codul Calimach definea zestrea ca fiind: “averea aceea pe care femeia sau altcineva pentru dînsa o da, ori de bună voie sau îndatorit fiind de către legi, ca să o deie bărbatului spre întîmpinartea însărcinărilor căsătorești” (C.Cal.art. 1622), prevăzînd totodată obligația de înzestrare a fetelor în sarcina ascedenților (părinți și bunici).

Legislația timpului mai prevede și contra zestrea (ce era “o deosebită alcătuire, prin care bărbatul sau altcineva în numele lui, dă femeii daruri privitoare către zestrea ei” – C.Cal.art. 1669), praferna (acele lucruri pe care femeia, în afară de zestre, le va aduce în casa bărbatului, precum și cele cîștigate în timpul căsătoriei prin moștenire, donație sau prin “alte chipuri ligiute”) și darurile de nuntă. Erau avute în vedre și cazurile de pierdere a zestrei, între acestea fiind și adulterul soțiie, fapt care, după Codul Calimach, facea ca zesrea să revină în întregime bărbatului, în ipoteza în care din căsătorie nu rezultaseră copii.

Codul Calimach statornicea pentru părinți obligația creșterii și educării copiilor în conformitate cu rangul, “starea și chipul vieții ce va socoti de cuviință” (C.Cal.art. 194). Cîtă vreme copiii se aflau sub putereas părintească, toate bunurile cîștigate și dobîndite în mod legal de aceștia – deși erau de drept ale lor – totuși “ocîrmuirea acelor bunuri se cuvenea tatălui”. Era prevăzut și dreptul fiului, ajuns la majorat – la “sprevîrstnicie” – și nemulțumit de modul de viață impus de părinți, de ase adresa instanței de judecată “dorința ce are către vre-un alt feliu de chip spre petrecerea vieții sale, mai potrivită cu plecare inimii și cu putrerile lui”.

În privința desfacerii căsătoriei, Codul Calimach (art. 121 și 122) stabilea motivele de divorț atît în sarcina soției, cît și a soțului. Principalul motiv pentru care căsătoria putea fi desfăcuta din vina femeii, prevedea Codul Calimah, era acela al deținerii și nedivulgării de informații despre un eventual complot împotriva "stapînirei sau a obștestii siguranții". Femeia mai putea fi la originea divorțului atunci cînd se dovedea "precurvă" sau era condamnată pentru "fapte criminalicești"; cînd era descoperită că "au vrăjmașit viața bărbatului sau știind că alții o vrăjmașesc nu i-au făcut arătare îndată"; "dacă, desfătîndu-se, mănîncă și bea sau se scaldă împreună cu alți străini fără de voia bărbatului ei"; "dacă fără voia lui va rămîne în casă străină și nu la părinții ei sau dacă bărbatul va goni-o, fără a se afla ea în vreo vinovăție din cele mai sus pomenite și neavînd părinți sau depărtată fiind de locuința lor, va petrece noaptea în alt loc" (victimă devenea astfel, cu ușurință culpabilă); "dacă fără de voința și știrea lui va merge la priveliști sau alte asemenea locuri"; "daca înadins va pricinui pierderea copiilor zămisliți sau îi va ucide după ce se vor naște"; "dacă va cădea cu totul în patima beției".

Cele mai importante motive pentru care căsnicia putea fi desfăcută din vina barbatului erau – ca și în cazul femeii – conspirarea împotriva "stăpînirei sau a obșteștii siguranții", precum și tăinuirea unor asemenea fapte, chiar în cazul în care persoana în cauză nu era direct implicată. Condamnarea pentru o faptă penală, de asemenea, cererea divorțului. Abia mai la urmă figurează printre motive și vina față de soție. Astfel, căsătoria se putea desface din pricina bărbatului, dacă acesta atentase la viața soției sale, dacă "au viclenit cinstea și curățenia ei, dîndu-o pe mîna altor bărbați", dacă, acuzînd-o de adulter, n-a fost în măsura sa aducă dovezi concludente.

În timp ce pentru infidelitatea femeii divorțul putea fi acordat fără probleme, necredința bărbatului era pîna la un punct tolerată: căsătoria se desfăcea doar dacă soțul, "căzînd în dragostea altei femei, nu se va părăsi de aceasta". În timp ce adulterul o transforma pe femeie în "precurvă" (singurul barbat pe care o femeie măritată avea voie să-l iubească – nu ne referim aici la dragostea filială sau fraternă – era soțul ei), infidelitatea masculină era doar "cădere în dragoste".

În fine, "patima beției" era, de asemenea, motiv de divorț, ca un factor ce provoca "vătamare în buna orînduiala și în casnica economie".

Odată dovedită ("prin judecata") adultera, femeia era închisă într-o mănăstire, pierzîndu-și zestrea, care revenea în deplina proprietate bărbatului. În cazul existenței copiilor proprietatea asupra zestrei revenea acestora, soțul beneficiind doar de uzufructul ei.

Femeia divorțată din pricina adulterului sau a atentatului la viața soțului nu mai avea dreptul să se recăsătorească. Dacă era vinovată de alte fapte, se putea recăsători doar dupa trecerea a cinci ani de la pronunțarea despărțirii, pierzîndu-și totodată zestrea, în favoarea fostului soț și a copiilor.

În schimb, dacă divorțul survenise din cauza bărbatului, femeia își putea întemeia o noua familie dupa împlinirea unui an.

Reglementînd atît de minuțios condițiile acordării divorțului, legiuitorii lăsau deschisă în același timp portița reconcilierii. "Desparțiții soți" dornici să traiască iarăși împreună în buna înțelegere se puteau socoti "una și aceeași însoțire ca și cum n-ar fi fost despărțiți".

Toate aceste reglementări privind instituția familiei au rămas în vigoare pînă la abrogarea lor expresă prin Codul civil din 1864.

IV. Regimul bunurilor.

1.Dreptul de proprietate.

Codul Calimach cuprinde o reglementare amănunțită a drepturilor reale și în special a proprietății, corespunzînd transformărilor fundamentale ce aveaul loc în societatea moldovenească datorită economiei de schimb; acest fapt explică și de ce respectivele norme au fost inspirate din modele occidentale.

Declararea țăranilor de pe moșii drept “locuitori” pe bază de învoieli, proces început încă din timpul lui Constantin Mavrocordat, a fost însoțită pe plan legislativ de reglementări ce urmăreau să constituie un drept deplin de proprietate (C.Cal.art. 461-462 și 476) 18, evident favorabil, în cea mai largă măsură, marilor propriatari; pot fi întîlnite și unele reglementări mai subtile referitoare la dreptul deplin de proprietate și la dereptul de folosință (C.Cal.art. 465-466). De asemenea, același cod definea “învoiala” (C.Cal.art. 1506) (“tocmeala prin care cel ce săpînește un loc străin se îndatorește să dea o mică plată pe an proprietarului acelui loc spre recunmoașterea proprietății lui” – art. 1506).

Amplu reglementat apare regimul juridic al proprietății în Codul Calimach (diviziunea bunurilor, dobîndirea proprietății, posesiunea, indiviziunea, servituțiile).

Bunurile erau definite de C. Calimach ca fiind “tot ce nu este persoană și slujește spre întrebuințarea oamenilor” (art. 378) și puteau fi publice sau private – fie că aparțineau persoanelor fizice sau morale (art. 379) – , precum și “de obște și fără stăpîn” (art.380 ). După natura lor, bunurile se divizau în “trupești și netrupești, în mișcătoare și nemișcătoare, în cheltuitoare și necheltuitoare și în prețuitoare și neprețuitoare” (art. 386); bunurile mai puteau fi principale sau accesorii (art. 390).

În ce privește titlul – “legiutul temei, care face putiincioasă cîștigarea unui drit” (C.Cal.art. 417 n.23). – , bunurile puteau fi în proprietate personală (C.Cal.art. 641 urm.); în indiviziune – “părtășie” (C.Cal.art. 1101), deplină sau asupra lucrului altuia, “prin dritul șerbirii lucrului (C.Cal.art. 616).

______________________

16Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Rămânesc, București,1994, p.155.

Stăpînirea era considerată “dreaptă”, cînd “se întemeiază aspra unui legiut

temei spre agonisire” sau dinpotrivă, “cînd nu se întemeiază asupra unui titlu păuternic, este stăpînire nedreaptă” (C.Cal.art. 416).

Dobîndirea bunurilor putea fi o riginară sau derivată. În prima categorie intrau ocupațiunea, făcută asupra imobililor prin ocupațiune sau accesiune, iar asupra bunurilor mobiliare prin culegere de fructe, șeptel, vînătoare sau pescuit; minereurile aflate în subsol erau considerate ca aparținînd statului (C.Cal.art. 509). Desțelenirea continuă să fie principalul mod de dobîndire de terenuri de cătere locuitorii satelor, chiar dependenți. Astfel, la 8 iunie 1836 o “dreaptă secătură făcută cu topor de codru mereu de taică-meu din vremea robiei”, este lăsată urmașilor ca zapis, deoarece “cine a scăpa pădure va stăpîni”. Includerea în categoria aceasta a prăzii de război e tributară vechii mentalități, ca și mențiunea “copiii care se nasc din roabă sporesc în folosul aceluia care în vremea nașterii lor este proprietarul ei” (C.Cal.art. 539), ceea ce exclude pe robi din rîndul persoanelor și-i consideră obiecte în sensul art.378 din același cod.

Modurile derivate voluntare de dobîndire a bunurilor continuă să fie moștenirea și donația, dar un loc din ce în ce mai mare îl capătă actele juuridice ce constituiau de altfel și elementul determinant al titlului: “Cumpărare, schimbare, dăruire, intrare în moștenire, năimeală, arvonisire ș. c. l. ; iar chipul cîștigării este trădarea” (C.Cal.art. 417 n. 23).

Codul Calimach indică următoarele tipuri de proprietate domnească, boierească, bisericească, orășenească, țărănească (răzășească). 19

Conform Codului dreptul de proprietate se pierde prin voința proprietarului, prin lege și prin hotărîre judecătorească. Protimisisul a fost păstrat și sa aplicat pînă la intrarea în vigoare a Codului civil a lui Al. Ioan Cuza.

2. Emfitioza și superficia

În dezvoltarea sistemului proprietății, în sens larg, din principatele române în a doua jumatate a secolului al XVII-lea și prima jumătate a celui următor, un loc deosebit l-a ocupat în mediu rural emfitioza (sădirea, dreptul de sădire)și, în mediul urban, superficia (clădirea, drptul de clădire), amîndouă fiind denumite în dreptul acestei perioade “bezman” în Moldova.

O amplă reglementare de origine romantistic-feudală, venind din

______________________

19Elena Aramă, “Istoria dreptului românesc”, Chișinău 1998, p 82.

dreptul comun prin Codul civil austriac din 1811, aduce Codul Calimach în Moldova. Codul recunoștea un caracter de drept realnic (art.1508) bezmanului sau emfiteuzei create prin “ darea și luare în năimeală de moștenire”, care creează o proprietate a folosirii și una “a ființei lucrului”, deci nuda proprietate; pentru recunoașterea ei, primul proprietar plătește celui de-al doilea un “edaficon” sau “ solarium” (art.1507), adică “dajă” în vechea terminologie cutumiară și administrativă, care la “viile dajnice” lua numele de “vinăriciu” sau “otaștină”, primul putînd fi domnesc, boieresc sau mănăstiresc, după calitatea nudului proprietar.

Pentru toate cazurile de bezman se observă urcare din timp a “chiriei” locului, pentru transferarea în acest fel feudalului o parte din benificiu realizat prin dezvoltarea activității economice. Aceasta va deveni politica de bază a boierilor și a bisericii, începînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sptijininduse pe pravilă și pe noțiunea de proprietate absolută. Orășănimea embatică invoca obiceiul și un anumit imobolism pentru a menține embaticul la nivelul cristalizat într-o fază anterioară de exploatarea feudală; acest imobolism era de esența instituției în textele de drept roman și păstrat de Codul Calimach (art.1513) în favoarea bezmănarior. Codul a impus soluții tranzacționale în favoarea clasei dominante.20

_____________________

20Istoria dreptului Românesc,vol. II, part.I, p.261-272

V. Obligații și contracte.

1. Principalele categorii de contarcte

Codul Calimach prezintă în această materie trasăturile unui cod de factură nouă față de legiuirile anterioare, preconizîn libertatea formală a contractelor în fața legii; totodată introduce unele contracte noi, ca cel de locațiune, de editură etc. În materia răspunderii civile, reglementează principiul “abuzului de drept” (art.1734).21

Obligațiile decurg din lege, contracte și delicte.22 “Tocmeala sau contractul iaste o îndatorire cu o potrivită voință și primire între doi sau între mai mulți și împreună plăcerea despre amîndouă părțile și așezyrea de bună voie, cu îndatorire spre a da și a lua, sau a face ceva , însă lucru cuviincio, iar nu necuviincios”.

Spre deosebire de feudalismul dezvoltat în care contractele reale precumpăneau asupra celorlalte categorii, în perioada de destrămare a feudalismului trec pe primul plan contractele consensuale. Actele de vînzare-cumpărare continuau să poarte, în principal, asupra pămîntului, constituind o cale de extindere a latifundiilor. Se înmulțesc și cazurile de vînzare de bunuri imobiliare în orașe. Nu lipsesc nici cazurile de vînzare de robi. Codul Calimach, definind actul de vînzare-cumpărare ca fiind acela prin care “se dă cuiva un lucru pentru hotărîta sumă de bani numărată de către dînsul” arată și elementele lui: acordul de voințe, un obiect aflat în comerț și un preț, stabilinnd caracterul lui de transmitere aproprietății și momontul pînă la care oprează riscurile în privința obiectului.

Un alt contract consensual ce a căpătat în această perioadă o amploare necunoscută în trecut a fost cel de locațiune, în principal a forței de muncă și a bunurilor imobiliare destinate exercitării comerțului.

Codul Calimach a introdus între elementele definitorii ale “năpimelii” și pe acela de a purta asupra “unui lucru necheltuitoriu, precizînd că atunci cînd un lucru de năimeală va aduce folos fără ostenelă, atuncea se numește tocmeală de închiriere” iar dacă “ numai prin osteneală și silință poate aduce ______________________

21L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc,București, 1997, p.173

22Elena Aramă, “Istoria dreptului românesc”, Chișinău, 1998, p.83.

folos, atunci se numește tocmeală de posesie sau orîndatorire”(art. 1467), deci constituirea unui drept real.

Codul Calimach definea contractul de sociatate simplu, considerîndu-l ca fiind “tocmeala prin care două sau mai multe persoane se alcătuiesc ca să se unească numai ostenelile sau lucrurile sale spre comun folos alor, se numește tovărășie neguțitorească”( art. 1563). Pornin de la această definiție se arată și modalitățile ei: “Așa precum mădulările unei tovărășii vor pune la mijloc după deosebita chipuri, adecă cîte un lucru sau sume de bani sau un întreg soiu de lucruri, adecă toate mărfurile, toate rodurile, toate lucrurile nemișcătoare sau în sfîrșit întregile lor averi, așa și felurile tovărășiei sunt deosebite și driturile ei se întind mai mult sau mai puțin” ( art. 1564).

Mandatul este definit de Codul Calimach ca fiind “tocmeala prin care primește cineva asupra-și o treabă poruncită de altul, în numele aceluia spre purtare de grije” și se arată că poate fi înfăptuit în mod gratuit sau cu compensație materială: în acest din urmă caz obligînd la o “ răsplătire mulțumitoare anume” ( art. 1347 urm.).

Din contractele reale, împrumutul trece pe prim plan, dată fiind importanța banului în economia de schimb și în acumulare primitivă a capitalului. Dobînzile erau destul de ridicate, constituind o cale de cîștig pentru o întreagă categorie de exportatori. Codul Calimach a introdus o serie de reglementări cu privire la plata datoriei, arătînd că termenile trebuie respectate cu strictețe, atît spre binele debitorului pentru a nu fi împovărat prea mult cu dobînzile, cît și a creditorului care, neurmărind la timp scadența, poate decădea din drepturi.

Contractul de schim își păstrează valoarea din perioada precedentă. Codul Calimach perecizează că banii nu pot forma un obiect de schim decît dacă sunt din metale diferite, ca și aceste metale între ele. “De asemenea, ne artă că adevărata tradare (predar) a lucrului nu este neapărată la facerea acestui contarct, ci se cere numai spre împlinirea lui și spre cîștigarea proprietății” ( art. 1398).

Donațiile nu mai aveau proporțiile din perioada de ascensiune a feudalismului, domeniile domnilor țării scăzînd simțitor. Apar și donații cu sarcini (“sub modo”). Codul Calimach făcea distincție după cum “darul este ori simplu sau răsplătitoriu sau însărcinătoriu”(XXI, art. 1257), acesta din urmă fiind legat fie de un serviciu ce se va face în viitor în folosul donatorului sau a unui terț.

Contractele nenumite, ca și obligațiile provenite din delicte sau cvasidelicte, nu au lipsit în această perioadă de destrămare a relațiilor feudale și de formare a celor capitaliste. Depozitul după Codul Calimach este ca “unul din contractele realnice” și precizează că pot fi “sau simplu sau mizerabile “ ( art.1291), acesta din urmă fiind prilejuit de tulburări sau calamități naturale.

Comodatul în accepțiunea dată de Codul Calimach era “ o realnică tocmeală, prin care cineva, fără plată, din bună plecare și pentru hotărîtă întrebințare, încredințează altuia un lucru necheltuitoriu pînă la un hotărît termen” ( art. 1310); transmiterea bunului era de natura actului, altfel nu există comodat, deși protimisiunea obligă pe cei ce o făcuseră.23

2.Garanțiile și stingerea obligațiilor

Garanțiile obligațiilor putea fi personale sau reale, primele

cu intervenția “chezașilor”, celelalte prin “zălogire”, de obicei pămînturi. Codul Calimach a extins chezășia și la obligațiile de a face, nu numai de a da.

Codul Calimach se ocupă și de instituția zălogului, arătînd că “dritul amanetului este drit realnic, carele se dă creditorului, ca să se împlinească împrumutul din lucrul zălogit de dînsul, dacă nu va lua în termenul rînduit îndestularea sa” ( par 583). Se preciză, în plus, că numai bunurile aflate în comerț pot fi zălogite, iar dacă sunt mobile avem amanet, în cazul celor imobiliare fiind vorba de o ipotecă.

Stingerea obligațiilor se putea face prin compensație, prin plată, însă putea interveni lși noțiunea, confuzia sau obiectului ce forma obiectul contractului.

________________

23Istoria dreptului Românesc,vol. II, part.I, p 276-281

VI. Moștenirea

1.Moștenirea legală.

Finele secolului al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea marchează o schimbare importantă pentru dreptul succesoral din țările românești prin apariția a patru legiuiri importante: Pr. condică și L. Caragea în Țara Românească și Manualul juridic a lui A.Donici și Codul Calimach în Moldova. Codul Calimach îndeosebi, luînd ca model codul civil austriac ce avea la bază dreptul romano-bizantin, însă expus într-o alcătuire modernă de inspirație instaturalistă, a dat materiei succesiunilor o reglementare completă și corespunzătoare intereselor societății burgeze pe cale de organizare. Prin art.396 Codul prevedea ca moment al deschiderii succesiunii nu numai moarte firească, ci și moartea politicească a lui de cuius.

Același cod (art. 695-700) reglementa materia nedemnității, dispunînd ca “cel ce cu rău cuget au vătămat ori s-au ispitit a vătăma la cinste, la timp sau la avere pe acela de la carele au rămas moștenire, pe copii, părînți sau soția lui, și prin acesta s-au făcut vrednic de legiuită pedeapsă, se socotește nevrednic de moștenirea aceluia”, precum și cei care “nu s-au sîrguit prin toate chipurile, de a dezrobi pe rudenia lui, ce căzuse în robie, se socotește de moștenirea aceluia”(art. 699). O circulară a Ministerului dreptății din 17 februarie 1858 caută să lămurească unele texte din Codul Calimach privitoare la moștenirea ab insento (partea a doua, cap 13, 16, 18, art. 451 și 1851).

Clasele de succesorierau , în linii mari , aceleași ca în dreptul anteriori, descendenții fiind preferați celorlalți moștenitori, iar între ei, nepoții dintr-un fiu sau fiică precedați erau chemați la moștenire prin reprezantare, în concurs cu nuchii și mătușilor, moștenind pe tulpină între ei , în cazul cînd erau mai mulți (Codul Calimach art.919-924). Dacă defunctul lasă copii din mai multe căsătorii succesiunea se împărțea între ei. (art.954).

În ceea ce privește ascendenții Codului Calimach (art. 927, 928, 933,934), părinții moșteneau pe capete cîte o jumătate din averea succesorală rămasă de la copii lor. în ceea ce privește pe bunici, potrivit Codul Calimach, ei moșteneau deopotrivă pe capete, iar în concurs nepoți ai defunctului, ascendenții moșteneau pe capete și nepoții de tulpină. Conform art. 954 copiii din afara căsătoriei puteu fi moșteniți de mamă.

În cazul în care după moartea unuia dintre soți “ în curîndă vreme deceda și copilul rezultat din căsătorie” – întemeindu-se pe soluția preconizată de patriarhul Atanasie – înainte de afi împlinit 14 ani , dacă era băiat, și 12 ani dacă era fată ca o excepție la sistemul succesoral general admis – prevedea împărțirea averii soțului precedat în două părți egale: ojumătate soțului supravețuitor și cealaltă jumătate părinților soțului precedat, după deducerea cheltuielilor de înmormîntare și a celor “pentru suflet” ; sistemul Codului Calimach se apropia astfel de regula lui Atanasie, fără a fixa la o treime partea sufletului.

Nici o particularitate nu este de semnalat în ceea ce îi privește pe colateralii privilegiați. Dacă nu au rămas asemenea succesorii de pe urma lui de cuius, atunci succesiunea rerevide colateralilor ordinari “care moștenesc după spița rudeniei, protimisîndu-se totdeauna cei de mai de aproape de cei de mai de departe”, pînă la gradul al doissprezecelea (C. Cal., art. 56, 930-940). În anumite cazuri colateralii erau chemați la succesiune împreună cu ascendenții sau cu soțul decedatului.

Soțul supravețuitor, care venea în concurs cu fratele soției predecedate – copiii rezultați din căsătorie fiind și ei morți – într-un caz soluționat în Moldova, el era îndepărtat de la moștenirea soției sale predecedate în favoarea unui frate a acesteia, căruia i se restituia zestrea dată de mamă, întrucît fiica rezultată din căsătorie a murit la cîteva zile de la decesul mamei, deși soțul ar fi trebuit să moștenească soția prin fiică comună.

Potrivit Codul Calimach, văduva săracă avînd pînă la trei copii cu soțul ei, moștenea o pătrime din averea acestuia în uzufruct și o parte verilă în uzufruct, în cazul cînd copii erau mai numeroși. Dacă soțul precedat lăsase copii într-o căsătorie anterioară, atunci soția sa moștenea partea corespunzătoare – după criteriu amintit – în plină proprietate: concurs cu alte rude avea dreptul la o pătrime din plina proprietate. Soțul sărac avea aceleași drepturi în averea soției predecedate iar în lipsa altor moștenitori, soții se moștenea reciproc (art. 959-961).

Fiscul , cutia milelor și casele publice veneau ca moștenitori în caz de desheranță. Lepădarea de moștenire sau dreptul de opțiune apare și în Codul Calimach. Art.1026, 1042, 1050 permiteu succesibilului să-și exercite dreptul de obțiune în unul din următoarele trei moduri: acceptarea pură și simplă, acceptarea sub benificiu de inventar și repudierea. La prima se recurgea atunci cănd activul succesolral depășea vădit pasivul, la cea de-a doua cînd exista dubiu în această privință, iar la cea de-a treia, cînd succesiunea era incontestabil de deficitară.

Codul Calimach dispune că în lipsă de moștenitori, toată averea succesolrală aparține statului sau caselor publice “afară de a treia parte care prin știrea arhireului să se cheltuiașcă pentru pomenirea mortului” (C.Cal. art. 962).

În ceea ce privește dezmoștenirea, Codul Calimach tartează pe larg materia, precizînd părinții adevărați sau sufletești și ceelalți ascendenți îi pot îndepărta pe descendenți de la succesiune pentru următoarele pricini: a) dacă nu au fost credincioși; b) dacă au dușmănit sau a încercat să dușmănească viața părinților; c)dacă i-au pîrît pentruinfracțiuni; d) dacă i-au maltratat, defaimat; e) dacă nu i-au îngrijit cînd erau bolnavi; f) dacă nu s-au străduit săi scoată din robie. Acțiunea pentru atacarea dezmoștenirii se prescria dacă nu a fost intentată de la cinci ani de la îndepărtarea din moștenire.

Potrivit art. 963 al Codului Calimach monahii nestabiliți la mănăstiri , “ci călugăriți acasă”, au continuat să.și păsrteze libertatea de a testa, iar moștenirea “fără moștenitori” a clericilor “se cuvine întreagă bisericilor unde au slujit”.

În ceea ce privește lichidare succesiunii Codul Calimach (art. 1101-1149) reglementa indiviziunea și împărțeala pe larg, cuprinzînd norme aplicabile și materie succesorală; pentru formarea masei succesorale și restabilirea egalității între descendenți, legiuirea admitea această egalitate admitea și raportul darurilor și al zestrei (art.1006).

2. Moștenirea testamentară.

Principiu deschiderii moștenirii pe baza unui testament, admis în perioada anterioară, era aplicat de practica judiciară și cunoscut de Codul Calimach a dezvoltat și intrăgit reglementările în materie, prevăzînd ca dispunătorul trebuie să fie capabil, cu mintea întreagă și cu voința liberă, adică nepătată de violență, dol sau eroare; testamentul făcut fără respectarea acestor condiții nu avea nici o tărire (art.724-730). Capacitatea era necesară și pentru martorii testamentari. Codul dispunea că nu pot fi martori la testament: “monahul, cel mai mic de 18 ani, femeia mutul, surdul, nebunul, cel ieșit din minte, cel foarte sărac și robul” (art. 751), iar în art.752 și 753 erau arătate alte cazuri de incapacitate a martorilor testamentari, în mod excepțional: femeia însărcinată atunci cănd se afla “în primejdia morții, putea să facă testament nescris înaintea a nouă femei” (par751, n. 46).

În ceea ce privește condițiile de formă, Codul Calimach, păstrînd tradiția, admitea că testamentul poate fi făcut atît în scris cît și oral, în fața a 5 martori, cînd dispunătorul nu putea testa în scris din cauza bolii sau din altă pricină; nu admitea însă testamentul făcut în fața arhiereului. În oricare dintre aceste forme de testament, nu era nevoie ca actul de ultimă voință să fie scris și subscris de dispunător, fiind suficient ca el să fie făcut în fața organului de autentificare care să constate de visu et auditu că testamentul era opera persoanei ce figura în procesul verbal de autentificare ca fiind autorul lui (art. 742, 743).

Codul a admis și testamentul ologaraf (art.739); testamentul secret, mistic sau tăinuit (art.741), ce se făcea în prezența marturilor, fiindu-le prezentat de dispunător strîns sau pecetluit, cu arătarea că este testamentul lui și urmînd al semna pe dinafară, fără a-i cunoaște conținutul.

Testamentul făcut fără respectarea regulilor de formă arătate mai sus este nul (art.759). libertățile făcute prin testament sau printr-.un adaus ultirior purtau denumirea de legat și erau reglementate pe larg de Cod (art. 785-861), fiind valabile dacă se îndeplineu următoarele condiții: dispunătorul să fie capabili, primu să dea, cel de-al doilea să primească; dispozia din ultima voință să fie conform legilor și împlinirea ei să fie posibilă. După ce se stabileau condițiile generale de valabilitate a legatelor, Codul Calimach reglementa fiecare fel de legat în parte: legatul unei case, al unei vii, al unor lucruri fugibile sau consultibile etc. și chiar legatul unui rob, rămășiță tardivă a vechii orînduiri feudale. Codul se ocupa mai departe de nulitatea, caducitatea și revocarea legatelor adică de diferitele aspecte ale nevalidalității lor precum și de reductabilitatea acestora (art. 899).

Codul Calimach(art. 781) reglementa și fideicomisul. Deși încă de la Iustinian acesta fusese asimilat cu legatul, devenind astfel inutil, el s-a menținut prin puterea tradiției, iar în Codul Calimach (art. 781) – sub influența dreptuli roman – a fost reglementat ca “orînduirea prin care testatorul, lăsînd familiei sale o moșie peste partea legiută, poruncește ca să nu o înstrăineze nicuiodată; sau îndatorește pe moștenitorul său că să lase altuia moștenirea acea întreagă sau o parte dintr-însa”; fideicomisul își pierdea puterea atunci cînd ultimul membru al familiei nu avea copii sau alți moștenitori, el putînd dispune de fideicomos după voința sa (art.784).

În ceea ce privește substituția fideicomisară Codul Calimach (art. 774) o consacră în termeni expreși. Potrivit dispozițiilor Codului erau posibile “două subrînduiri” “Testatorul poate îndatori pe rînduitul său moștenitor, ca să dea sau toată moștenirea sau o parte la subrînduitul moștenitoriu și cel dintîi subrînduit să o deae la al doilea subrînduit ori la moartea sa sau alte hotărîte întîmplări…”(art.774)

Codul Calimach (art.963-975) prevedeadouă categorii de rezervatari, ascendenții fiind chemați la succesiune în lipsa descendenților.

În ceea ce privește nevaliditatea testamentelor și a legatelor Codul Calimach (art. 901, 902, 903, 907, 909 și 910) prevede 5 cazuri de revocare a legatelor, primele trei – facerea de către testator a unoui nou testament, distrugerea testamentului și înstrăinarea sau distrugerea obiectului legat – fiind retractări de către testatar ale unei dispoziții anterioare; ultimile doua – nașterea unui copil postum și adoptarea unui copil – erau cauze legale deduse din prezumiția că dacă ar fi existat în momentul întocmirii testamentului, acesta nu s-ar mai fi făcut.

Codul Calimach prevedea mai întîi, în mod general, că legatul “ nu are tărie” cînd nu “este cu putiință împlinirea lui” (art.786), ceea ce împlica admiterea oricărei cauze de nevaliditate ce s-ar încadra în definiția caducității date mai sus. 24

___________________

24Istoria dreptului Românesc,vol. II, part.I, p 288-300.

VII. Concluzii

Codul Calimach prezintă, fără îndoială, un deosebit interes, atît din punct de vedere al formei cît și al fondului. Limba ediției grecești a fost mult lăudată de savantul grec Triandaphzlopoulos. Fie că supravegherea redacției definitive se datorește Domnului sau lui Cuzanos, ce se înfățișează în condiții foarte reușite cu termeni juridici foarte adecvați.

Limba ediției românești din 1833 prezintă în special mult interes. Limba noastră juridică în acea vreme nu era destul de formată pentru a exprima atîtea noțiuni noi, cuprinse în acest Cod. Și totuși traducătorii s-au străduit să caute, ori să formeze cuvinte potrivite. Limba, în unele cazuri, era pentru popor mai greu de înțeles decît limba Legiuirii Caragea, din cauză că acest cod avea mai multă învățătură juridică; totuși nu era străină de cea a maselor populare.

Codul Calimach reprezintă în orice acz o etapă foarete interesantă pentru formarea și dezvoltarea limbii noastre juridice.

Din punct de vedere al fondului, Codul Calimach are destule părți criticabile. Dintre acestea sunt de citat: robia, priviligiile de clasă, situația femeii măritate, clăcășia deosebirea dintre creștini și necreștini etc.

De altminteri are și multe aspecte feudale, fiind întocmit, cînd feudalismul era în descompunere, iar capitalismul începuse să se formeze și să devină puternic.

Acest Cod are însă multă originalitate de valoare din punct de vedere științific și practic. El are însușiri care nu se găsesc în legile din acea vreme ale mutor țări și care merită să fie puse în evidență prin cercetări amănunțite. Este superior, în anumite privințe, codului austriac, pe care se spune că la copiat, iar în unele părți chiar codului francez; cuprinde multe din obiceiurile juridice ale țării, unde era destinat să se aplice, și în genere reprezenta un însemnat progres față de aceea ce fusese mai înainte.

În special, afară de obiceiuri, trebuie relevată însușirea de a cuprinde dreptul roman și greco.roman, care era socotit dreptul țării, de a fi forma cea mia înaintată, ultima îndreptare a aceluiași drept.

Pe bună dreptate, lui trebuie să ise atribuie calificarea dată codului austriac de Levy Ullman și de către cei ce nu cunoștea codul moldovenesc, ca fiind cel mai roman dintre toate codurile.

Codul Calimach s-a aplicat de la 1 octonbrie 1817 pînă la 1 decembrie 1865 , cînd afost pus în vigoare noul cod civil. Astfel, Codul Calimach a fost legea civilă a Moldovei timp de 48 de ani și 2 luni.

Dar și după 1 decembrie 1865 s-a mai aplicat acestt cod, ceea ce surprinde pe cei care nu cunosc dreptul.

În mod expres, Codul Calimach a fost abrogat prin art.1912 C.civil darnumai în tot ce nu este conform regulilor prescrise în noul cod.

Curtea de Casație l-a aplicat în 218 decizii ale sale, din care 8 între 1900-1929. Acest cod masiv și savant a avut cele mai puține ediții (6), din care două la Atena (1931) și Ahen (1962) numai cu textul neogrec și cea critică din 1958.

Bibliografie:

Codul Calimach, București, 1958.

Andrei Rădulescu, Pravilistul Flechtenmacher.

Ștefan Longinescu, Istoria dreptului românesc, vol.I.

I. Bianu; N. Hodaș; D. Simonescu, Bibliografia românească veche, tom.III (1809-1830), București, 1922-1938.

Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei, București, 1944.

Arhivele Statului din Iași, dos.440 (1382), 1560, f. 154.

C.D.Triandaphyllopoulos, Sur les sources du code Calimague, note 20; Andrei Rădulescu, Izvoarele Codului Calimach, în Analele Academiei Românești, Mem.Secț.Ist.s.III, tom.VIII.

Andrei Rădulescu, Influența franceză asupra dreptului român pînă la 1864.

Istoria dreptului românesc, vol.II, part.I, București, 1984.

Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chișinău, 1998.

Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, București,1992.

Emil Cernea; Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1994

L.P.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997.

M.Bannachi, Persoana morală în condicile Calimach, București, 1984.