Cocris Vasile Management Interior 1 [604459]

Licență

Cocris Vasile Management Interior 1 [604459]

Byadmin ianuarie 1, 2024

INVESTEȘTE ÎN OAMENI!

Proiect coﬁ nanțat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin Programul
Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Axa prioritară: 1. „Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii
economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere”
Domeniul major de intervenție: 1.5. „Programe doctorale și postdoctorale
în sprijinul cercetării”
Titlul proiectului: „Programe pentru cercetare doctorală de excelență în
economie prin parteneriate active”
Cod contract: POSDRU/21/1.5/G/22682
Beneﬁ ciar: Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, prin Facultatea de Economie
și Administrarea Afacerilor
Activitatea A4.4. Diseminarea rezultatelor proiectului prin elaborarea și
tipărirea de materiale didactice și suporturi de curs
UNIUNEA EUROPEAN Ă GUVERNUL ROMÂNIEI
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI
PROTEC ȚIEI SOCIALE
AMPOSDRUFondul Social European
POS DRU 2007-2013Instrumente Structurale
2007-2013 OIPOSDRU UNIVERSITATEA
„ALEXANDRU IOAN CUZA”
IAȘI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a
RomânieiCOCRIȘ, VASILE Managementul riscurilor și al performanțelor bancare / Vasile Cocriș, Alin
Marius Andrieș. – București : Wolters Kluwer, 2010 Bibliogr. ISBN 978-606-8201-27-6
I. Andrieș, Alin330.131.7:336.71
Abonamente și comenzi:
tel.: (031) 224.4150
fax: (031) [anonimizat]@wolterskluwer.rowww.wolterskluwer.ro
Orzari 86,
București 021554
Copyright © Wolters Kluwer
Editura Wolters Kluwer este recunoscută
de Consiliul Național al Cercetării Științiﬁ ce
din Învățământul Superior
CPO: Ovidiu TUTOMIR
Redactor: Valeriu VAȚEL
Tehnoredactor: Marieta ILIE
Copyright © 2010 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din
această lucrare nu poate ﬁ reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă și prin niciun fel de
mijloace mecanice sau electronice fără permisiunea în scris din partea editorului.

MANAGEMENTUL RISCURILOR
ȘI AL PERFORMANȚELOR BANCAREVASILE COCRIȘ ALIN MARIUS ANDRIEȘ

5CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………. 7
CAPITOLUL 1. Rolul băncilor în economie ………………………………………….11
1. 1. Teorii privind existența băncilor ……………………………………………….. 141.2. Funcțiile băncilor ………………………………………………………………………..171.3. Rolul băncilor în sistemele ﬁ nanciare ………………………………………..20
CAPITOLUL 2. Analiza performanțelor sistemului bancar din România …23
2. 1. Evoluția sistemului bancar românesc după 1989 ………………………. 252.2. Analiza indicatorilor de performanță și soliditate a
sistemului bancar din România ………………………………………………….45
2.3. Analiza performanței activității bancare la nivelul Băncii
Comerciale Române ………………………………………………………………….. 552.3.1. Analiza indicatorilor privind calitatea activelor ………………. 552.3.2. Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului ……………572.3.3. Analiza indicatorilor privind rezultatele operaționale ……….612.3.4. Analiza indicatorilor privind lichiditatea ……………………….. 63
CAPITOLUL 3. Semniﬁ cația și cauzele riscului bancar …………………………… 67
3. 1. Rolul și importanța riscului și a managementului riscului în
activitatea bancară ……………………………………………………………………69
3.2. Semniﬁ cația conceptului de risc ……………………………………………….. 72
3.3. Cauzele și tipurile de riscuri bancare …………………………………………. 74

6MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
CAPITOLUL 4. Riscul operațional …………………………………………………………. 79
4. 1. Factorii generatori de risc operațional ………………………………………. 81
4.1.1. Riscul generat de procesele interne ………………………………. 834.1.2. Riscul generat de angajați …………………………………………… 844.1.3. Riscul de sistem …………………………………………………………. 844.1.4. Riscul generat de evenimente externe …………………………… 854.1.5. Riscul juridic …………………………………………………………………….85
4.2. Managementul riscului operațional …………………………………………..86
4.2.1. Etapele managementului riscului operațional ………………… 894.2.2. Realizarea managementului riscurilor operaționale ………… 90
4.3. Riscul operațional în Acordul Basel II …………………………………………92
CAPITOLUL 5. Riscul de credit ……………………………………………………………….95
5. 1. Factorii generatori de risc de credit …………………………………………… 975.2. Managementul riscului de credit ……………………………………………….98
5.2.1. Politici de reducere a riscului de credit ………………………….. 1015.2.2. Analiza riscului de credit……………………………………………..1035.2.3. Clasiﬁ carea activelor și constituirea provizioanelor de risc ….. 104
5.2.4. Metode de cuantiﬁ care a riscului de credit ……………………. 107
5.3. Riscul de credit în Acordul Basel II …………………………………………….112
5.3.1. Abordarea standard ………………………………………………….. 1135.3.2. Abordările bazate pe ratinguri interne …………………………. 115
CAPITOLUL 6. Riscul de piață ……………………………………………………………….117
6. 1. Factorii generatori de risc de piață ………………………………………….. 1196.2. Managementul riscului de piață ………………………………………………. 120
6.2.1. Managementul portofoliului de tranzacționare ……………..1206.2.2. Cuantiﬁ carea riscului de piață ……………………………………..125
6.3. Riscul de piață în Acordul Basel II ……………………………………………. 129
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………131
LISTA FIGURILOR ……………………………………………………………………………….. 141LISTA TABELELOR ………………………………………………………………………………..142

7INTRODUCERE
INTRODUCERE
Economiile moderne, dezvoltate, implicate din ce în ce mai mult în feno-
menul globalizării, cu structuri ale mediului de afaceri și instituțional dintre
cele mai diverse, se dovedesc a ﬁ totodată vulnerabile, supuse incertitudinii
și riscului. Cu atât mai mult băncile, ca unități ce desfășoară, în principal, ac-tivități speciﬁ ce intermedierii, de atragere a disponibilităților și de plasament
a acestora sub forma împrumuturilor și care își gestionează întregul capital în condiții de proﬁ tabilitate, sunt fragile din punct de vedere al lichidității.
Aceste aspecte, care au căpătat valențe profunde în experiența economiilor de piață din ultimii ani, impun băncilor românești adaptări comportamentale adecvate. Se poate spune cu certitudine că managementul riscurilor bancare devine tot mai mult un test de competență și competitivitate pentru integra-rea sistemului ﬁ nanciar-bancar național în structurile europene.
Între sistemul bancar și restul economiei există multiple legături de
interdependență, legături care sunt esențiale pentru realizarea și menținerea unui echilibru macroeconomic relativ stabil. Pe de altă parte, interdependența dintre mediul economic și sistemul bancar se manifestă și în ceea ce privește inﬂ uența pe care o exercită riscul economic asupra riscurilor bancare. Așadar,
se poate spune că riscurile cu care se confruntă băncile în activitatea lor sunt determinate, în principal, de particularitățile speciﬁ ce domeniului bancar,
dar și de o serie de considerente care țin de mediul economic în ansamblul său. Situația economică precară din ultimii ani a avut inﬂ uențe nefaste
și asupra sistemului bancar. În prezent, pentru a realiza o analiză corectă a riscului bancar în situație de criză, trebuie să ne raportăm în permanentă la riscul economic. De pildă, în contextul unui risc economic ridicat care reﬂ ectă starea generală de instabilitate a economiei românești, s-a ajuns
la situații anormale, când sursele de ﬁ nanțare a ﬁ rmelor sunt formate din
credite-furnizor, neplata taxelor și impozitelor și credit bancar.
Concret, în activitatea pe care o desfășoară, în special în legătură cu
angajarea resurselor, băncile se confruntă cu o serie de factori de risc, cum ar ﬁ : riscul operațional, riscul de credit, riscul de piață etc. Luarea în considerare
a acestor riscuri este foarte importantă pentru ﬁ ecare bancă, în orice condiții,
dar cu atât mai mult când intervine procesul recreditării care impune o serie de garanții suplimentare și care are o relevanță la nivel național. Factorii de risc menționați mai sus inﬂ uențează direct starea de insolvență și lichiditate,
cu implicații majore în procesul creditării. Insolvabilitatea clienților va afecta situația patrimonială a băncii și va perturba starea de lichiditate.

8MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Mai mulți economiști occidentali ( Modigliane, Hester, Hodgman et al. ),
prin studiile lor, au pus în evidență așa-zisele determinante ale insolvabilității. Astfel, ei au arătat că riscul insolvabilității este direct proporțional în raport cu masa creditelor acordate și rata dobânzii și invers proporțional comparativ cu oferta de credite. S-a demonstrat că odată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, prin faptul că în masa debitorilor apar tot mai multe persoane potențial insolvabile. Creșterea ratei dobânzii duce, de asemenea, la o sporire a cazurilor de insolvabilitate a clienților băncii, deoarece dobânzile majorează obligațiile beneﬁ ciarului de
credite, și cu atât mai mult clienții cu un grad mai mare de insolvabilitate au un regim de creditare penalizator.
Pe de altă parte, un risc majorat al insolvabilității determină o ofertă de
credite redusă. Bancherul ﬁ ind sensibil la riscul insolvabilității, va impune el
însuși un prag dincolo de care nu va „forța” acordarea de credite, indiferent de condițiile avantajoase ce decurg din dobânzile mari. Se proﬁ lează o zonă de
inﬂ exibilitate în relația cerere – ofertă de credite. Fiecare bancă promovează
o anumită strategie de reținere în creditare, luând o serie de măsuri de siguranță. Pe de altă parte, banca este interesată în valoriﬁ carea ofertei de
credite, ceea ce face ca uneori să supraliciteze creditarea și să acorde credite care poate în mod normal ar ﬁ trebuit refuzate.
Problema insolvabilității și prevenirea acesteia constituie o preocupare
care se manifestă la nivelul întregului sistem bancar, având deci un caracter macroeconomic. În orice țară, sistemul instituțional bancar protejează deponenții, ca furnizori de resurse ai băncilor, impunând reguli care să imprime băncilor o anumită conduită de echilibru în relațiile cu clienții și să reducă pe cât posibil efectele insolvabilității. Aceste reglementări, cunoscute sub denumirea de norme prudențiale , se referă la următoarele aspecte:
– obligația băncilor de a constitui un capital minim;– prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată
ca un raport între nivelul fondurilor proprii nete și suma creditelor acordate. De pildă, potrivit normei Cooke, aceasta este de 8%;
– stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor care limitează, în funcție
de fondurile proprii ale băncilor, dimensiunea creditelor ce pot ﬁ
acordate unui singur client, astfel încât falimentul unuia din clienți să nu afecteze esențial starea de lichiditate a băncii.
În afară de cadrul general, riscul insolvabilității trebuie analizat și la
nivel microeconomic. Se are în vedere politica de creditare pe care trebuie să o promoveze ﬁ ecare bancă în relațiile sale cu clienții. Se va ține seama
de faptul că gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului (agent
economic sau persoană ﬁ zică), în funcție de tipul creditului , condiții care, încă
din faza de început a relației de creditare, pot genera o anumită garanție sau

9INTRODUCERE
implică un avansat grad de risc. Pentru agenții economici, analiza ﬁ nanciară
și cunoașterea amănunțită a condițiilor lor de funcționare constituie o bună modalitate de prevenire a riscului de credite. Mai mult, analiza de bonitate a debitorului presupune o cunoaștere detaliată a întregii sale activități: tendința de dezvoltare, evoluții conjuncturale, trăsăturile caracteristice ale ﬁ rmei, factorii de creștere, evoluția și perspectivele desfacerii, evoluția
proﬁ tului, a fondului de rulment, a disponibilităților în conturi la bancă, a
indicatorilor de solvabilitate și lichiditate, gradul de îndatorare etc.
De asemenea, tipul creditelor acordate prezintă o deosebită importanță
în evaluarea gradului de risc. Adesea, băncile, din dorința diminuării riscurilor insolvabilității, au tendința de a favoriza creditarea activității curente și, în special, creditarea ciclului comercial care se referă la mărfuri unde se manifestă o dublă garanție, pe de o parte, a clientului, iar pe de altă parte a furnizorului, ca persoane implicate în raportul cambial. Totodată, pentru acoperirea eventualelor pierderi datorate insolvabilității debitorilor, băncile își creează o rezervă (provizioane) pentru creanțele îndoielnice . În
activitatea lor, băncile se confruntă adesea și cu riscul lipsei de lichidități, care într-o anumită măsură constituie tot o chestiune de costuri. Băncile sunt preocupate pe de o parte de a avea o lichiditate permanentă, iar pe de altă parte au în vedere o minimizare a costurilor. În situația în care o bancă nu poate să își asigure în mod curent starea de lichiditate, urmare a faptului că relațiile sale cu clienții nu generează o creștere a resurselor, atunci ea va trebui să apeleze la recreditare, adresându-se băncii de emisiune sau angajând credite pe piața interbancară. Adesea, aceste credite (chiar dacă unele sunt pe o perioadă foarte scurtă, o zi sau câteva zile) vor însemna pentru bancă costuri mai mari, ceea ce implicit va duce la o creștere a cheltuielilor bancare.
Se poate spune că asigurarea lichidității, în cele mai multe cazuri, este
o problemă de conjunctură și că riscul lipsei de lichidități odată apărut creează anumite probleme. Pentru a preveni această situație, băncile trebuie să supravegheze în permanență starea de lichiditate și să găsească acele modalități de intervenție care să impună costuri mai reduse. Deși, la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a ﬁ o problemă de conjunctură, ea decurge
dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii.
În economia modernă, analiștii ﬁ nanciari acordă o mare atenție orientării
politicii bancare în funcție de structura activelor. Angajarea plasamentelor sub diverse destinații (numerar, hârtii de valoare și credite) presupune din partea băncilor comerciale adoptarea anumitor strategii, ținându-se seama de anumite restricții impuse de mecanismele concurențiale ale pieței. Cadrul speciﬁ c ﬁ ecărei piețe naționale, determinat de o anumită etapă de dezvoltare
pe care o parcurge economia, de o anumită orientare a raporturilor de creditare, imprimă un anumit mod de participare a băncilor comerciale la piața creditului. Prin prisma operațiunilor active, banca se confruntă în

10MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
permanență cu alternativa risc-proﬁ t, adică ea trebuie să satisfacă deopotrivă
cerințele lichidității și să își asigure, totodată, un proﬁ t cât mai bun. Din
acest punct de vedere, gradul de lichiditate și cel de proﬁ t diferă în funcție
de plasamentele bancare. Ca atare, în strategia plasamentelor se impune a se avea în vedere o structură optimală, în funcție de cele două deziderate: lichiditate și proﬁ t.
În concluzie, este evident că obiectivul principal al oricărei bănci este
acela de minimizare a pierderilor sau a cheltuielilor suplimentare, ce are ca efect obținerea unui proﬁ t cât mai mare pentru acționari. Aceste obiective
nu se aﬂ ă întotdeauna în concordanță. S-ar putea ca, în anumite situații,
costul implementării și exploatării procedurilor care vizează managementul riscurilor bancare să ﬁ e mai mare decât expunerea potențială la risc. Pe de altă
parte, este posibil ca în alte situații strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. Ceea ce este important în managementul bancar este faptul că decizia bancherilor nu trebuie să presupună minimizarea riscurilor în toate situațiile, ci îmbinarea tuturor obiectivelor managementului bancar. Se conturează tot mai mult părerea că obiectivele prioritare ale oricărei bănci trebuie să ﬁ e: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii
la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare. Dintre acestea, niciunul nu are primat absolut, una dintre sarcinile conducerii băncii ﬁ ind și
aceea de a stabili obiectivul managerial central al ﬁ ecărei perioade.
În analiza problematicii temei abordate se impune a se ține seama de
faptul că domeniul gestiunii riscurilor și a performanțelor bancare nu a avut dintotdeauna pentru bănci importanța pe care o are în prezent. Pe plan mondial, până acum câțiva ani, managementului riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare. Acest fapt se datora stabilității relative a sistemului ﬁ nanciar și a piețelor ﬁ nanciare. Cadrul obiectiv
care a generat acest climat de stabilitate a fost în primul rând marcat de condițiile pieței și apoi de cadrul legislativ de desfășurare a activității bancare. Practicile concurențiale antitrust și inerția deponenților au determinat limitarea relativă a concurenței pe piața depozitelor bancare, fapt care a generat dobânzi scăzute și aproximativ stabile, iar ﬂ uctuațiile cursurilor valutare erau controlate
de mecanismul sistemului monetar de la Bretton Woods. Prin manevrarea marjelor dobânzilor se putea ușor amortiza șocul unor eventuale ﬂ uctuații ale
rentabilității plasamentelor și reconstituirea fondurile bancare fără a se apela la piață. Așadar, ca urmare a unor mutații semniﬁ cative în evoluția activității
bancare, putem spune că perioadei actuale îi este speciﬁ c managementul de
risc și performanțe în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o latură extrem de complexă și importantă a managementului bancar.
Prof. univ. dr. Vasile Cocriș
Prof. univ. dr. Alin Marius Andrieș

Capitolul 1
ROLUL B ĂNCILOR ÎN ECONOMIE
1.1. Teorii privind existen ța băncilor
1.2. Func țiile băncilor
1.3. Rolul b ăncilor în sistemele ﬁ nanciare

13CAPITOLUL 1. Rolul b ăncilor în economie
Rolul băncilor este de prim plan în viața economică contemporană1.
Acest rol poate ﬁ analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de
intermediere între agenții debitori și cei creditori din economie, iar în al doilea
rând, prin funcțiile tradiționale de ﬁ nanțare, de colectare a depozitelor și
de gestionare a mijloacelor de plată2 . Aceste instituții ﬁ nanciare activează
în sectorul bancar, sector „reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituții ﬁ nanciar-bancare, care funcționează într-o țară,
răspunzând necesităților unei etape a dezvoltării social-economice”
3.
Băncile sunt considerate de mulți autori4 punctul central al intermedierii
ﬁ nanciare datorită rolului lor în administrarea sistemelor de plăți și în
mecanismul de transmisie a politicii monetare. Conform lui Degryse, Kim și
Ongena (2009) , unicitatea băncilor în comparație cu alte instituții ﬁ nanciare
este datorată abilității băncilor de a reduce asimetria informațională între agenții excedentari și cei deﬁ citari
5.
Olteanu (2003) consideră că importanța deosebită a băncilor în cadrul
sistemului economic se datorează mai ales faptului că băncile sunt cei mai importanți intermediari ﬁ nanciari care operează în economiile contemporane
și că, pe parcursul activității de creditare, băncile realizează creație monetară.
6
Băncile, conform lui Turliuc, Cocriș et al. (2009), sunt acei intermediari
ﬁ nanciari care pe de o parte „cumpără” bani, suportând un cost sub forma
dobânzii boniﬁ cate, iar pe de altă parte „vând” banii acumulați, câștigurile
obținute regăsindu-se în dobânda percepută7. Băncile sunt intermediari
ﬁ nanciari care se axează pe atragerea de depozite de la deponenți și
furnizarea de credite pentru investitori. În afară de această activitate de bază, generatoare de venituri din dobânzi, băncile moderne s-au implicat în diverse
alte activități de intermediere, care sunt în cea mai mare parte generatoare de venituri sub formă de taxe și comisioane
8.
1 V. Turliuc, V. Cocriș (coord.), Monedă și credit , Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași , 2009, p. 205.
2 N. Dardac, T. Barbu, Monedă, bănci și politici monetare , Ed. Didactică și Pedagogică,
București , 2005, p. 191.
3 L. Ionescu, Fundamentele profesiunii bancare , Ed. Economică, București, 1996, p. 183.
4 Vezi S. Greenbaum, A. Thakor, Contemporary Financial Intermediation , 2nd ed., Elsevier
Academic Press, 2007, p. 55 și F. Mishkin, S. Eakins, Financial Markets and Institutions , 5th ed.,
Pearson Addison Wesley , 2006, p. 9.
5 H. Degryse, M. Kim, S. Ongena, Microeconometrics of Banking: Methods, Applications and
Results , Oxford University Press, 2009, p. 9.
6 A. Olteanu, Management bancar , Ed. Dareco, București, 2003, p. 24.
7 V. Turliuc, V. Cocriș (coord.), op. cit. , p. 205.
8 S. Barisitz, Banking in Central and Eastern Europe 1980-2006 , Routledge International
Studies in Money and Banking, 2008, p. 3.

14MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Activitatea bancară este variată și complexă, ceea ce face ca băncile să
ﬁ e diﬁ cil de deﬁ nit. Din punct de vedere operațional, „băncile sunt instituții
ale căror operațiuni curente constau în acordarea de credite și atragerea de depozite de la publicul larg”
1.
Kirițescu și Dobrescu (2008) deﬁ nesc banca drept „entitatea economică
de stat sau particulară ale cărei funcții principale sunt: atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile […]; acordarea de credite pe diferite termene; efectuarea de viramente între conturile clienților și de transferuri; emiterea de instrumente de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente”
2.
Este important de remarcat că acordarea de credite și atragerea de
depozite constituie operațiunile curente ale băncilor, deoarece și alte societăți comerciale acordă ocazional credite clienților lor sau se împrumută de la furnizori. Băncile își ﬁ nanțează o mare parte din creditele acordate prin
atragerea de depozite de la populație și oferă o gamă de servicii de interes public. Garantarea depozitelor populației și organizarea unui sistem de plăți eﬁ cient și sigur justiﬁ că o reglementare mult mai atentă a acestui domeniu
3.
1. 1. Teorii privind existența băncilor
În literatura de specialitate s-au dezvoltat mai multe teorii care încearcă
să explice existența băncilor în economie.
Din perspectiva evoluției în timp, teoriile privind existența băncilor pot ﬁ
grupate în: teoria clasică, teorii de generația I și teorii de generația a II-a.
A. Teoria clasică aduce ca argumente în justiﬁ carea apariției băncilor
următoarele:
– diminuarea costurilor de tranzacționare – băncile au apărut datorită
capacității lor de a diminua costurile de contractare4;
– transformarea activelor – din punct de vedere al scadenței, al volumului
și al riscului5;
– organizarea sistemului de plăți6.
1 X. Freixas, J.C. Rochet, Microeconomics of Banking , 2nd ed., The MIT Press, 2008, p. 1.
2 C. Kirițescu, E. Dobrescu, Băncile – mică enciclopedie , Ed. Expert, București, 1998, p. 50.
3 A. Andrieș, Performanța și eﬁ ciența activității bancare , Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași,
2010, p. 42.
4 G. Benston, C. Smith Jr., A Transactions Cost Approach to the Theory of Financial
Intermediation , în Journal of Finance, American Finance Association, vol. 31(2), 1976, pp. 215-231.
5 J. Gurley, E. Shaw, Money in the Theory of Finance , Brookings Institution, Washington, 1960,
p. 8.
6 E. Fama, Banking in the Theory of Finance , în Journal of Monetary Economics, Elsevier,
vol. 6(1), 1980, pp. 39-57.

15CAPITOLUL 1. Rolul b ăncilor în economie
B. Teoriile de generația I aprofundează teoria clasică și explică mai
coerent și mai profund existența băncilor.
Aceste teorii pornesc de la anumite concepte precum: delegarea
monitorizării, producerea de informații, transformarea lichidității, liniarizarea (aplatizarea) consumului și modalitatea de angajament.
Delegarea monitorizării. Una dintre cele mai cunoscute teorii care
încearcă să explice existența băncilor și a activității bancare face referire la rolul băncilor ca entitate care „urmărește și veriﬁ că” debitorii. Deoarece
monitorizarea riscului de credit determinat de incapacitatea sau reaua voință a debitorului este costisitoare, este mai eﬁ cient pentru unitățile excedentare
(deponenți) să delege această activitate de monitorizare unor entități specializate, precum băncile. Băncile au expertiza necesară și beneﬁ ciază și de
economia de scară în procesarea informațiilor cu privire la riscul debitorului.
Diamond (1984) explică de ce delegarea monitorizării este motivul
existenței băncilor, realizând o analiză a factorilor determinanți ai delegării monitorizării. Cercetătorul a dezvoltat un model teoretic în care intermediarii ﬁ nanciari, în special băncile și companiile de asigurări, au un avantaj
comparativ net din punct de vedere al costurilor față de ﬁ nanțarea directă.
Teoria dezvoltată de Diamond se bazează pe două premise
1:
– diversitatea proiectelor de investiții, care explică de ce este mai
avantajoasă delegarea monitorizării către un intermediar decât realizarea acesteia individual de către creditori;
– intermediarii care realizează monitorizarea debitorilor au dimensiuni
mari, ceea ce le permite ﬁ nanțarea unui număr mare de debitori.
Ținând cont de faptul că diversiﬁ carea conduce la creșterea numărului
de credite bancare, intermediarii ﬁ nanciari de mari dimensiuni vor genera
importante economii de scară în procesul de monitorizare, ceea ce le permite o mai bună diversiﬁ care a portofoliului investițional decât oricărui creditor
individual.
Producerea de informații. Obținerea de informații cu privire la oportunită-
țile de investiție nu este gratuită, lucru care a determinat specializarea unor agenți în obținerea și producerea de astfel de informații. În procesul de aloca-re a resurselor, agenții excedentari ar înregistra costuri substanțiale dacă și-ar căuta singuri potențialii parteneri. Inexistența băncilor ar conduce la multipli-carea costurilor de producere a informațiilor deoarece ﬁ ecare agent exceden-
tar ar cheltui sume considerabile în căutarea de informații relevante înainte de a pune fondurile proprii la dispoziția agenților deﬁ citari. O alternativă ar
1 D.W. Diamond, Financial Intermediation and Delegated Monitoring , în Review of Economic
Studies, nr. 51(3), 1984, pp. 393-414.

16MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
consta în existența unui număr redus de agenți specializați în producerea de
informații necesare procesului investițional.
Băncile au expertiza necesară în procesarea informațiilor cu privire la
agenții deﬁ citari, informații pe care le obțin datorită experienței câștigate
în timp, în relațiile cu agenții deﬁ citari. Băncile dețin know-how -ul necesar
desfășurării acestui tip de activități, ceea ce le face foarte atractive pentru deținătorii de fonduri. Aceștia vor dori să își investească fondurile disponibile prin intermediul băncilor, știind că acestea vor aloca fondurile debitorilor care vor avea capacitatea să ramburseze împrumutul și astfel pot evita înregistrarea unor costuri cu obținerea de informații.
Transformarea lichidității. Băncile pun la dispoziția agenților excedentari
(deponenților) titluri ﬁ nanciare cu o lichiditate superioară. Depozitele
bancare pot ﬁ privite ca niște contracte de credit care prezintă o lichiditate
ridicată și un risc scăzut și care se fundamentează pe resursele atrase de către bancă. Astfel, băncile creează lichiditate, ceea ce agenții excedentari individuali nu pot face.
Băncile transformă depozitele realizate de cele mai multe ori pe termen
scurt în credite pe termen mediu și lung. Această necorelare între scadențele depozitelor atrase și scadențele creditelor acordate poate conduce la apariția la nivelul băncilor a riscului de lichiditate; dar cu cât banca are un portofoliu mai diversiﬁ cat de active și pasive, cu atât acest risc scade.
Liniarizarea (aplatizarea) consumului. Studiile realizate, precum
Bhattacharya și Thakor (1993), arată că băncile joacă un rol important în li-
niarizarea consumului, în sensul că băncile sunt instituții care facilitează lini-arizarea consumului agenților economici prin asigurarea împotriva șocurilor de lichiditate
1. Freixas și Rochet (2008) susțin că instituțiile bancare pot ﬁ pri-
vite ca niște surse de lichiditate care asigură persoanele ﬁ zice și persoanele
juridice împotriva șocurilor particulare care le pot afecta nevoile de consum2.
Această teorie se fundamentează pe ipoteza că agenții economici au preferin-țe incerte asupra cheltuielilor, ceea ce determină o cerere consistentă pentru active cu o lichiditate ridicată. Intermediarii ﬁ nanciari în general, și băncile în
special, oferă astfel de active prin atragerea de depozite și acordarea de credi-te, iar acest lucru facilitează liniarizarea consumului individual.
Modalitatea de angajament. În demersul științiﬁ c de a explica existența
băncilor, unii autori, precum Casu, Girardone și Molyneux (2006) , încearcă să
justiﬁ ce de ce activele bancare (creditele), care în principiu nu sunt lichide,
sunt ﬁ nanțate prin depozite bancare, de cele mai multe ori la vedere, care
1 S. Bhattacharya, A. Thakor, Contemporary Banking Theory , în Journal of Financial
Intermediation, vol. 3(1), 1993, pp. 2-50.
2 X. Freixas, J.C. Rochet, op. cit. , p. 20.

17CAPITOLUL 1. Rolul b ăncilor în economie
le permit deponenților să lichideze în orice moment depozitul realizat1.
Acești autori susțin că depozitele bancare la vedere s-au dezvoltat ca un instrument de disciplinare a bancherilor și pentru a limita predilecția băncilor spre risc. Astfel modiﬁ cările la nivelul cererii și ofertei de acest tip de titluri
se vor reﬂ ecta în costurile de ﬁ nanțare și vor obliga băncile să adopte un
comportament prudent, asigurându-se că dețin suﬁ ciente lichidități și resurse
de capital.
C. Teoriile de generația a II-a. Aceste teorii s-au axat pe explicarea
coexistenței băncilor (intermediarilor ﬁ nanciari) și a piețelor ﬁ nanciare,
încercând să explice factorii ce inﬂ uențează opțiunea de ﬁ nanțare a ﬁ rmelor
între emisiunea de instrumente ﬁ nanciare pe piețele ﬁ nanciare (ﬁ nanțarea
directă) și contractarea unui credit de la o bancă (ﬁ nanțarea indirectă). Aceste
teorii s-au dezvoltat datorită mutațiilor survenite ca urmare a dezvoltării puternice a procesului de dezintermediere.
Principalii factori care inﬂ uențează opțiunea de ﬁ nanțare a ﬁ rmelor sunt:
istoricul lor de rambursare, garanțiile de care dispune ﬁ rma, probabilitatea de
apariție a riscului de tip hazard moral, ratingul ﬁ rmei și informațiile deținute
de ﬁ rmă. Conform acestor teorii, ﬁ rmele care au o reputație bună dispun de
garanții considerabile, dețin tehnologii de ultimă generație sau au un rating foarte ridicat vor alege ﬁ nanțarea directă
2.
1.2. Funcțiile băncilor
Principalele funcții ale băncilor sunt să colecteze fonduri, în special sub
forma de depozite, de la agenții excedentari și să împrumute fonduri sub forma creditelor agenților deﬁ citari. Active ﬁ nanciare sub forma depozitelor
atrase prezintă anumite caracteristici: dimensiuni reduse ca volum, risc asociat scăzut și un grad ridicat de lichiditate. Creditele acordate prezintă caracteristici diametral opuse depozitelor, având un risc asociat ridicat, ﬁ ind
de mari dimensiuni și cu un grad de lichiditate scăzut.
Teoria bancară contemporană clasiﬁ că funcțiile activității bancare în patru
categorii:
– oferirea de servicii de transfer și plăți;– transformarea activelor;
– managementul riscurilor;– procesarea informațiilor și monitorizarea clienților.
1 B. Casu, C. Girardone, P. Molyneux, Introduction to Banking , Financial Times Press, 2006, p. 16.
2 A. Boot, A. Thakor, Financial System Architecture , în The Review of Financial Studies, vol. 10,
nr. 3, 1997, pp. 693-733.

18MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Într-o lume fără costuri de tranzacționare nu ar ﬁ nevoie de bani, dar
ținând seama de divergențele care apar în economia reală este mai eﬁ cient să
schimbi bunurile și serviciile pe bani decât pe alte bunuri sau servicii, precum într-o economie bazată pe barter. Băncile au un dublu rol în „comerțul” cu banii ﬁ duciari, bani a căror valoare este recunoscută și garantată de
o instituție: realizează schimbul între diferite monede emise de diferite autorități și asigură un sistem de plăți care permite managementul conturilor clienților și realizarea de transferuri între conturile diferiților clienți. Băncile asigură transferul de sume însemnate de bani la distanțe mari în condiții de siguranță, în timp scurt și la costuri rezonabile. Siguranța și eﬁ ciența
sistemelor de plăți a devenit o prioritate a autorităților monetare și a băncilor centrale, mai ales în ultimele decenii de când pe piețele internaționale se manifestă un fenomen de dereglementare și globalizare a piețelor ﬁ nanciare,
concomitent cu o creștere semniﬁ cativă a volumelor transferate prin
sistemele de plăți naționale sau internaționale gestionate de entități private
1.
Pentru a satisface nevoile agenților deﬁ citari pe baza sumelor atrase de
la agenții excedentari, băncile trebuie să realizeze o modiﬁ care a activelor.
Băncile realizează o transformare a dimensiunii activelor în sensul că stabilesc dimensiunea activelor în funcție de nevoile clientului, atrag depozite de mici dimensiuni și acordă credite de valori mari. Această transformare poate avea loc datorită accesului pe care îl au băncile la o masă mare de deponenți și datorită economiei de scară.
Toate creditele au asociat un risc de nerambursare, denumit risc de credit,
care constă în posibilitatea ca debitorul să nu aibă capacitatea de a rambursa creditul contractat. Băncile au posibilitatea să minimalizeze riscul de credit individual prin diversiﬁ carea portofoliului investițional, acoperirea riscurilor,
evaluarea și monitorizarea debitorilor.
Băncile transformă depozitele realizate de cele mai multe ori pe termen
scurt în credite pe termen mediu și lung. Această necorelare între scadențele depozitelor atrase și scadențele creditelor acordate poate conduce la apariția la nivelul băncilor a riscului de lichiditate.
Managementul riscurilor, în sens larg, constituie activitatea principală
a băncilor
2. Băncile, în general, trebuie să selecteze și să controleze riscurile
inerente activității de management a depozitelor, a portofoliului de credite și, în ultimul timp, cu o pondere din ce în ce mai mare în activitatea bancară, riscul operațiunilor extrabilanțiere. Ținând cont că falimentul unei instituții bancare poate avea un efect negativ asupra sistemului ﬁ nanciar în ansamblu,
1 J.C. Rochet, J. Tirole, Interbank Lending and Systemic Risk , în Journal of Money, Credit and
Banking, nr. 28(4), 1996, pp. 733-762.
2 X. Freixas, J.C. Rochet, op. cit. , p. 221.

19CAPITOLUL 1. Rolul b ăncilor în economie
organismele de reglementare și supraveghere a sistemului bancar trebuie să
monitorizeze cu atenție operațiunile bilanțiere și extrabilanțiere ale băncilor. Conform lui Heffernan (2005) , riscurile speciﬁ ce activității bancare sunt:
riscul de credit, riscul de piață care cuprinde riscul valutar și riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operațional și riscul sistemic
1. Băncile și-
au dezvoltat de-a lungul timpului sisteme de management al riscurilor prin care reușesc să limiteze sau să acopere riscul la care se expun.
Băncile au un rol important în managementul problemelor cauzate
de asimetria informațională în relația cu debitorii. Băncile investesc în tehnologii care le permit să evalueze potențialii beneﬁ ciari ai creditelor și
să monitorizeze proiectele acestora. Activitatea de monitorizare implică dezvoltarea unei relații de lungă durată între ﬁ rme și intermediarii
ﬁ nanciari astfel încât să se elimine efectele hazardului moral
2. Activitatea
de monitorizare realizată de bănci constituie una dintre diferențele majore dintre activitatea de creditare realizată de bănci și emisiunea de obligațiuni pe piețele ﬁ nanciare. Astfel, dacă prețul obligațiunilor reﬂ ectă informațiile de
piață, valoarea creditelor bancare rezultă din relația de lungă durată dintre bancă și client și este aprioric necunoscută pentru toate părțile implicate. Astfel se poate spune că „creditele bancare sunt opace”
3.
Băncile reduc costurile de tranzacționare, de cercetare și de informare în
special datorită economiei de scară. Prin creșterea volumelor tranzacționate, costul de tranzacționare per unitate scade. Economiile provin și din avantajele pe care intermediarii ﬁ nanciari le obțin din specializarea lor. Astfel,
atunci când un intermediar se specializează într-un tip de activitate sau într-un sector de activitate, această situație îi permite oferirea de servicii mai puțin costisitoare și adaptate la nevoile clientelei. Totodată, înregistrarea unor importante economii rezultă și din gama diversiﬁ cată de servicii oferite
clientelei. Acesta este motivul pentru care băncile caută să diversiﬁ ce oferta
de produse, astfel încât să ﬁ e optimizate costurile de infrastructură.
Casu, Girardone și Molyneux (2006) susțin că toate contractele și
tranzacțiile se bazează pe informații și astfel, la nivelul intermedierii ﬁ nanciare, pot să apară anumite probleme
4:
– nu toți participanții dețin aceleași informații;– toți participanții nu sunt perfect informați;
1 S. Heffernan, Modern Banking , John Wiley & Sons, 2005, p. 104.
2 C. Mayer, New Issues in Corporate Finance , în European Economic Review, nr. 32(5), 1988,
pp. 1167-1183.
3 R. Merton, A Functional Perspective of Financial Intermediation , în Financial Management,
nr. 24, 1995, pp. 24-41.
4 B. Casu, C. Girardone, P. Molyneux, op. cit. , p. 9.

20MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
– o parte din tranzacție poate să dețină informații „din interior”, care nu
sunt disponibile ambelor părți.
Asimetria informațională poate genera probleme privind selecția
adversă și hazardul moral, ceea ce poate face diﬁ cilă încheierea de contracte
ﬁ nanciare, reducând interesul participanților și conducând la ineﬁ ciența
intermedierii ﬁ nanciare.
Băncile permit reducerea asimetriei informaționale și contribuie la o mai
bună alocare a resurselor din economie. Această funcție a băncilor provine din aceea că funcția lor de intermediere le conferă un avantaj informațional în raport cu ﬁ nanțarea directă. Băncile pot dispune de informații private,
care pe piața ﬁ nanciară nu se vehiculează. De exemplu, dacă o ﬁ rmă solicită
o ﬁ nanțare, atunci banca sa are posibilitatea evaluării clientului, întrucât
gestionează conturile sale și poate obține informații importante cu privire la cifra de afaceri, rentabilitate și grad de îndatorare. Printr-o asemenea cunoaștere a clientului său, banca împiedică disimularea informațiilor înainte de semnarea contractului și reduce asimetria informațională. Totodată, intermediarul ﬁ nanciar garantează conﬁ dențialitatea informațiilor, ceea
ce poate constitui un avantaj decisiv pentru creditori. Datorită acestei caracteristici intermediarii ﬁ nanciari dispun de un avantaj comparativ cu
ﬁ nanțarea realizată pe piață.
În al doilea rând, orice împrumut necesită urmărirea executării contractu-
lui, deoarece după semnarea acestuia se poate manifesta riscul unei execu-tări parțiale sau al neexecutării contractului. O asemenea formă de asimetrie, manifestată ulterior, conduce la ideea de moralitate, în sensul că intermedia-rii pot diminua costurile de supraveghere și pot pune la punct metode statis-tice sau contabile prin utilizarea serviciilor specialiștilor.
Băncile dețin un rol bine determinat în reducerea asimetriei informațiilor,
întrucât mențin relații pe termen lung cu clienții lor prin însăși natura funcțiilor îndeplinite .
1.3. Rolul băncilor în sistemele ﬁ nanciare
Sistemul bancar reprezintă o componentă principală a sistemului ﬁ nanciar
fără de care, practic, economia modernă nu își poate exercita rolul și funcțiile1.
Înțelegerea rolului pe care îl au băncile în sistemele ﬁ nanciare este una
dintre temele fundamentale în teoria economică și ﬁ nanciară. Eﬁ ciența
procesului prin care economiile sunt canalizate în activități productive este crucială pentru creșterea și bunăstarea economică. Băncile sunt o parte a
1 C. Spulbăr, Management bancar , ed. a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 39.

21CAPITOLUL 1. Rolul b ăncilor în economie
acestui proces de transfer a fondurilor de la agenții excedentari către agenții
deﬁ citari.
Prin serviciile pe care le oferă, băncile au un rol foarte important în eco-
nomie. În practică, în linii mari, băncile realizează trei categorii de operațiuni:
– canalizează fondurile economisite de la agenții excedentari către
agenții deﬁ citari, activitate denumită intermediere ﬁ nanciară;
– creează credite pe baza depozitelor prin transformarea activelor;– băncile, prin activitățile de intermediere ﬁ nanciară și transformare a
activelor, sunt implicate în procesul de creație monetară.
Pentru realizarea acestor operațiuni un rol foarte important îl ocupă
managementul riscului. Prin urmare, performanța economică și valoarea de piață a unei bănci depinde de calitatea serviciilor oferite și de eﬁ ciența
activității de management a riscului. Cu toate acestea, chiar și atunci când oferă produse și servicii, băncile gestionează active ﬁ nanciare și sunt, prin
urmare, implicate în managementul riscului.
În plus, managementul riscurilor este perceput în practică ca ﬁ ind necesar
și foarte important pentru evitarea pe termen lung a falimentului bancar. Nu numai că s-a impus reglementarea privind adecvarea capitalului și cu privire la abordarea managementul riscului, ci și clienții, care sunt, de asemenea, titularii pasivelor, trebuie și doresc să ﬁ e protejați împotriva riscului de
faliment, deoarece depozitele bancare, realizate de cele mai multe ori la o singură bancă, reprezintă o parte însemnată din avuția lor personală. Același argument este folosit și din perspectiva economiei în ansamblu, în sensul că managementul riscurilor este foarte important pentru a evita panica bancară și repercusiuni sistemice ale acestui fenomen asupra unui sistem bancar global și interconectat.
În plus, băncile evaluează noile tranzacții și proiecte ținând cont de
portofoliul de active deținut la momentul analizei și nu doar în funcție de riscul raportat la portofoliul de piață.
Un argument foarte des utilizat de specialiștii care susțin că sistemele
ﬁ nanciare bazate pe intermediari ﬁ nanciari sunt mai performante decât cele
bazate pe piețe este faptul că băncile permit soluționarea multor probleme legate de asimetria informațională. O problemă importantă care apare în procesul de transfer al fondurilor de la agenții cu excedent la agenții cu deﬁ cit este dacă debitorii trebuie să ia toate măsurile astfel încât fondurile
împrumutate să ﬁ e utilizate în modul cel mai eﬁ cient. Aceste măsuri pot
consta în depunerea tuturor diligențelor sau în alegerea celor mai proﬁ tabile

22MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
alternative. Creditorii nu pot observa comportamentul debitorilor decât dacă
îl monitorizează, dar cum de cele mai multe ori nu au capacitatea să realizeze personal această activitate, trebuie să plătească o sumă de bani unei terțe părți care să monitorizeze debitorul în locul lor.
O funcție importantă a sistemului ﬁ nanciar este reducerea riscului
prin diversiﬁ carea portofoliului de investiții. Adepții sistemelor ﬁ nanciare
bazate pe piețe susțin că acest tip de sisteme ﬁ nanciare realizează funcția de
management a riscului mai bine decât sistemele ﬁ nanciare bazate pe bănci,
deoarece realizează mult mai bine diversiﬁ carea portofoliului și permite acest
lucru și investitorilor individuali. Diversiﬁ carea portofoliului nu conduce la
eliminarea riscului, ci la redistribuirea sa între mai mulți investitori. Cei care au o adversitate față de risc vor ﬁ expuși unor riscuri mai reduse, iar cei cu o
toleranță mai mare la risc vor ﬁ expuși la riscuri mai mari.
Adepții sistemelor ﬁ nanciare bazate pe bănci susțin că sistemele ﬁ nanciare
bazate pe piețe realizează, prin diversiﬁ carea corespunzătoare a portofoliului,
doar un management al riscului nesistematic (risc cauzat de fraude sau greșeli manageriale, abordări strategice greșite ale pieței, scăderea cererii sau a producției etc.), dar nu reușesc să realizeze și un management al riscului sistematic care afectează toate activele în același mod, precum și faptul că băncile au capacitatea să acopere și riscul sistematic prin liniarizarea inter-temporală a riscului. Unii cercetători au demonstrat că, deși riscul sistematic nu poate ﬁ eliminat prin diversiﬁ carea portofoliului la un moment dat, el se
poate echilibra de-a lungul timpului astfel încât să se reducă impactul său asupra bunăstării individuale prin liniarizare inter-temporală de către bănci
1.
Aceasta presupune ca băncile să acumuleze anumite rezerve atunci când rentabilitatea activelor este ridicată, rezerve pe care să le utilizeze atunci când rentabilitatea este redusă. Băncile pot realiza liniarizarea inter-temporală a riscului prin plata unei dobânzi periodice relativ constante și astfel deponenții nu sunt expuși riscului sistemic.
Băncile realizează mai ușor această liniarizare a riscului în sistemele
ﬁ nanciare cu o concurență mai redusă, deoarece un nivel al concurenței
foarte ridicat conduce la dezintermediere și astfel această liniarizare inter-temporară a riscului nu mai poate avea loc.
1 F. Allen, D. Gale, Financial Markets, Intermediaries and Intertemporal Smoothing , în Journal
of Political Economy, nr. 105, 1997, pp. 523-546.

Capitolul 2
ANALIZA PERFORMAN ȚELOR
SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA
2.1. Evolu ția sistemului bancar românesc dup ă 1989
2.2. Analiza indicatorilor de performan ță și soliditate
a sistemului bancar din România
2.3. Analiza performan ței activității bancare la nivelul
Băncii Comerciale Române

25CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
2. 1. Evoluția sistemului bancar românesc după 1989
Anul 1989 a marcat începutul tranziției economiei românești de la un
sistem ultracentralizat la un sistem de piață. Tranziția s-a dovedit a ﬁ mult
mai diﬁ cilă decât s-a crezut inițial și a presupus reforme în domeniul politic,
economic, ﬁ nanciar, bancar și social1.
După 1989, sistemul bancar românesc a parcurs o perioadă de
transformări profunde, evoluând de la un sistem bancar de tip monobancă, speciﬁ c economiei de comandă, la un sistem structurat pe două nivele,
un palier ﬁ ind ocupat de Banca Națională a României, banca centrală de
emisiune, iar pe cel de-al doilea situându-se băncile comerciale
2. Sistemul
bancar românesc a parcurs un proces lung și complex, de la iminenta criză sistemică la stabilitatea, dezvoltarea și consolidarea unui sistem bancar modern și soﬁ sticat, adaptat standardelor internaționale.
Trecerea de la economia centralizată la cea de piață a implicat și
reorganizarea băncilor în societăți pe acțiuni și autonomia activității acestora, privatizarea și apariția de noi instituții bancare cu capital autohton sau străin
3.
Restructurarea bancară a necesitat, în opinia lui Stoica, Căpraru și Filipescu
(2005) , „restaurarea laturii comerciale a activității băncilor și a criteriilor
ﬁ nanciare de eﬁ ciență și de returnare normală a creditului”4.
Evoluția de ansamblu a sistemului bancar nu poate ﬁ detașată de
situația generală a economiei naționale. Există o intercondiționare între gradul de stabilitate a sistemului bancar și cel al economiei naționale. În condițiile unei economii dezvoltate, sistemul bancar este unul funcțional, care își îndeplinește cu succes toate funcțiile sale în economie. O economie națională aﬂ ată în criză sau într-o situație de disfuncționalitate va inﬂ uența
negativ situația sistemului bancar din țara respectivă. Dezechilibrele la nivelul întregului sistem bancar sunt strâns corelate cu factorii macroeconomici.
Sistemul bancar are un rol important în procesul de recuperare și refacere
a stabilității economiei naționale, mai ales în statele ex-comuniste, unde sistemul bancar reprezintă sursa de ﬁ nanțare cea mai utilizată de către
1 S. Cerna, L. Donath, B. Dima, Central Bank Independence in Romania , în N. Healey,
B. Harrison (eds.), Central Banking in Eastern Europe, Routledge, 2004, p. 226.
2 D. Șaguna, M. Rațiu, Drept bancar , Ed. C.H. Beck, București , 2007, p. 88.
3 B. Căpraru, Retail banking , Ed. C.H. Beck, București, 2009 , p. 147.
4 O. Stoica, B. Căpraru, D. Filipescu, Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar
românesc , Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005, p. 33.

26MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
majoritatea întreprinzătorilor, în raport cu ﬁ nanțarea prin emisiune de acțiuni
sau obligațiuni corporatiste ori prin leasing .
În perioada 1990-1996 s-au pus bazele sistemului bancar pe două nivele,
speciﬁ c economiei de piață; în această perioadă au fost emise o serie de acte
normative (Legea privind activitatea bancară, Legea privind Statutul Băncii Naționale a României și Legea privind privatizarea societăților bancare) esențiale pentru dezvoltarea sistemului bancar și economiei în ansamblu.
Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat rapid de la data intrării în vigoare
a Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară și până la sfârșitul anului 1998, numărul băncilor crescând de la 8 la 36 de bănci persoane juridice române și 9 sucursale ale unor bănci străine
1. Problemele fundamentale care stăteau
în atenția sectorului bancar, la ﬁ nele anului 1998, se refereau la dezvoltarea
și la creșterea eﬁ cienței acestuia, restructurarea și soluționarea portofoliului
de credite neperformante ce continua să înregistreze niveluri ridicate. Ritmul reformelor a fost sub așteptări, la ﬁ nele anului 1997 statul era încă acționarul
principal din sectorul bancar, cu toate că Banca Națională a României a autorizat, aproape în exclusivitate, numai înﬁ ințarea de noi bănci private,
cu capital românesc sau străin
2. Banca Națională a României a practicat în
perioada 1990-1998 o politică de autorizare prudentă, favorabilă înﬁ ințării
unui număr relativ mic de bănci puternice, cu capital solid, cu scopul asigurării unei baze economice sănătoase a sistemului bancar și a funcționării sale pe criterii competitive
3.
Băncile s-au confruntat cu unele probleme cu caracter general, cum ar ﬁ :
un mediu economic în plină recesiune, care a condus la slăbirea sectoarelor economice; lipsa unor politici adecvate de administrare a resurselor și plasamentelor, speciﬁ ce perioadelor de criză; capitalizarea insuﬁ cientă,
marcată cu precădere de forța ﬁ nanciară redusă a acționarilor și scăderea
proﬁ tabilității; un control intern inadecvat atât metodologic, cât și structural,
lipsit de capacitatea de a identiﬁ ca și prezenta administratorilor riscurile
operaționale existente sau potențiale. Începând cu anul 1997, s-au înregistrat diﬁ cultăți la băncile Columna, Bankcoop, Bancorex și la cele expuse sectorial,
precum Banca Agricolă.
Marcat de inﬂ uența unui mediu economic deosebit de nefavorabil,
anul 1999 a creat premisele declanșării unei crize sistemice a sectorului bancar românesc. Printre problemele grave, care au afectat funcționalitatea sistemului bancar, amintim: deteriorarea performanțelor ﬁ nanciare ale
agenților economici, care a condus la transformarea unora dintre aceștia
1 Banca Națională a României, Raportul Anual 1999 .
2 D. Șaguna, M. Rațiu, op. cit., p. 89.
3 M. Isărescu, România: Sistemul bancar – prezent și viitor , prezentare susținută la FINFAIR–2003.

27CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
în clienți rău platnici; lipsa unei piețe lichide pentru valoriﬁ carea garanțiilor
aferente creditelor; o legislație favorabilă debitorului, în sensul că aceasta nu prevedea sancțiuni eﬁ ciente împotriva celor care nu rambursează
creditele primite, iar procedurile legale de obținere a dreptului de executare a garanțiilor erau de lungă durată; practicarea de către managementul unor bănci a unor politici de creditare necorespunzătoare, mergând de la incompetență până la fraudă; limitarea accesului băncilor românești la ﬁ nanțarea externă, ca urmare a înrăutățirii succesive a ratingului de țară;
vârful de plată a datoriei externe și nivelul scăzut al rezervelor valutare.
Banca Națională a României a început, la începutul anului 1999, un pro-
gram de restructurare a sistemului bancar cu scopul prevenirii riscului sistemic, care a vizat rezolvarea situației băncilor problemă, îmbunătățirea calității su-pravegherii prudențiale și îmbunătățirea funcționării mecanismului de garanta-re a depozitelor bancare. S-a introdus un sistem de rating bancar și avertizare timpurie, îmbunătățirea cadrului legislativ, cu accent pe reglementarea condu-itei prudențiale în sectorul bancar, creșterea exigenței în sancționarea băncilor, menținerea unei politici prudente de autorizare a unor noi bănci
1.
Cadrul economic de desfășurare a activității bancare s-a menținut
diﬁ cil și în anul 2000, cu toate că s-a reluat creșterea economică și s-a
început aplicarea măsurilor de politică economică convenite cu organismele internaționale. Deși riscul unei crize sistemice s-a diminuat semniﬁ cativ, ca
urmare a măsurilor implementate în anul 1999 de către BNR, sectorul bancar a rămas vulnerabil datorită existenței unor bănci problematice
2.
De aceea, în cursul anului 2000, s-a urmărit ﬁ nalizarea acțiunilor de
asanare începute în anul anterior și soluționarea rapidă a situațiilor precare apărute pe parcurs. Astfel, Băncii Columna i s-a retras autorizația de funcționare, a fost admisă în instanță acțiunea de declanșare a procedurii de faliment a Credit Bank, în cazul Bankcoop a fost numit lichidatorul băncii și s-au efectuat plățile compensatorii către deponenți, iar rezolvarea situației Băncii Dacia Felix a fost tergiversată în instanță până în anul 2001. Cu o acută criză de lichiditate s-au confruntat, în anul 2000, următoarele bănci: Banca Comercială Română, victimă a unei campanii de zvonuri care a adus la o cerere masivă de retrageri de depozite; Banca Internațională a Religiilor, pe fondul unui portofoliul de credite neperformante, a intrat sub supraveghere specială, iar la mijlocul anului 2000 a fost admisă începerea
1 M. Isărescu, Strategia 2025. Dezvoltarea durabilă a sectorului ﬁ nanciar-bancar al României în
perioada 2005-2025. Finanțarea marilor proiecte , prezentare la Sesiunea Finală privind „Strategia
de Dezvoltare Durabilă a României – Orizont 2025”, organizată sub auspiciile Președintelui României, București, 4 noiembrie 2004.
2 Banca Națională a României, Raportul Anual 2000.

28MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
procedurii de faliment a băncii. Criza Băncii Turco-Române a fost accentuată
de imposibilitatea creșterii lichidităților băncii și a crizei declanșate în Turcia.
Progresele înregistrate în cursul anului 2001 au permis sistemului
bancar românesc apropierea de parametrii normali prevăzuți de standardele internaționale. Sectorul bancar românesc a rămas însă vulnerabil la fenomenul de fraudă, fapt ce a impus creșterea exigențelor în autorizarea acționarilor, conducătorilor și administratorilor băncilor, precum și stabilirea unor noi standarde de cunoaștere a clientelei.
În anul 2001, acțiunea de asanare a sistemul bancar a continuat, vizând
două componente: reabilitarea băncilor aﬂ ate în diﬁ cultate, dar ai căror
acționari au găsit resursele necesare supraviețuirii acestora (privatizarea prin vânzare a Băncii Agricole, Eurom Bank – Dacia Felix, Banca Comercială Unirea) și eliminarea din sistem, prin proceduri legale, a băncilor neviabile. Un caz aparte este acela al Băncii Române de Scont (unde s-au descoperit fraude comise de către președintele băncii cu complicitatea unei părți a personalului și a unora dintre clienții băncii; banca a intrat în procedură de faliment în 2002), precum și cel al Băncii de Investiții și Dezvoltare (conducerea băncii a efectuat o serie de operațiuni care au deteriorat rapid situația ﬁ nanciară a
băncii; acesteia i s-a retras autorizația de funcționare, iar în 2002 acționarii au decis lichidarea voluntară a acesteia). Cu toate că ponderea celor două bănci în ansamblul sistemului bancar a fost redusă (0,3% din activul bancar), impactul psihologic produs de cele două falimente în rândul populației a fost semniﬁ cativ
1.
Consolidarea și expansiunea sistemului bancar au fost deﬁ nitorii
pentru anul 2002. Eﬁ ciența și stabilitatea sistemului bancar s-au sprijinit
pe expansiunea activului bancar prin activitatea de creditare a economiei. Această extindere a fost sprijinită de consolidarea macroeconomică, dar și de diminuarea randamentelor oferite de alte două surse de plasament, titlurile de stat și operațiunile cu banca centrală.
Stabilitatea și soliditatea sistemului bancar în anul 2003 au fost determi-
nate de progresele obținute în stabilizarea macroeconomică și de eforturile băncilor de a-și consolida poziția pe piața bancară. Dezvoltarea puternică a pieței bancare românești, sub aspectul volumului și complexității tranzacți-ilor desfășurate, a impus îmbunătățirea permanentă a procesului de supra-veghere prudențială, a corelării adecvate între rentabilitate și proﬁ lul de risc.
După multe tergiversări, justiția a hotărât, pe data de 18 martie 2003,
declanșarea procedurii falimentului Băncii Columna. Deși impactul acestei decizii asupra sistemului bancar a fost practic nul, în condițiile în care banca
1 Banca Națională a României, Raportul Anual 2001 .

29CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
era neoperațională încă din anul 1998, momentul declanșării falimentului
marchează ﬁ nalizarea acțiunii de asanare a sistemului bancar din România.
Astfel, începând cu acea dată, au fost eliminate din sistem, după mulți ani, toate băncile aﬂ ate în încetare de plăți sau cu capital negativ
1.
Începutul anului 2004 poate ﬁ considerat momentul manifestării depline
a rezultatelor procesului de consolidare și asanare a sistemului bancar românesc, desfășurat în perioada 1999-2000. Restructurarea sectorului bancar, diversiﬁ carea ofertei de produse și servicii oferite de instituțiile
bancare, pe fondul creșterii puterii de cumpărare a populației, au determinat o creștere reală a sistemului bancar la nivelul activelor (35,7%), mult superioară creșterii economice de 8,3%. În condițiile intensiﬁ cării concurenței
pe piața bancară, nivelul ridicat al proﬁ tabilității și al gradului de capitalizare
a determinat întărirea capacității băncilor de a administra riscurile bancare. Sectorul bancar românesc, cel mai important segment al sistemului ﬁ nanciar
românesc, s-a caracterizat în 2004 printr-o evoluție accelerată a procesului de creditare a persoanelor ﬁ zice.
Sectorul bancar a cunoscut, pe parcursul anului 2005, o dezvoltare și o
consolidare semniﬁ cativă. Elementele de noutate cu care s-a confruntat
mediul bancar au cuprins continuarea procesului de liberalizare a contului de capital, denominarea monedei naționale, precum și transpunerea și implementarea cerințelor europene privind Noul Acord de Capital Basel II. Procesul de privatizare bancară a înregistrat o mare realizare prin ﬁ nalizarea
celei de-a treia și ultimei etape, cea a privatizării Băncii Comerciale Române.
În anul 2006, acțiunile întreprinse de către autorități au fost subordonate
pregătirii economiei României pentru aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, context în care economia României a continuat evoluțiile favorabile în privința dezinﬂ ației și a creșterii economice. În aceste condiții,
sectorul bancar și-a consolidat poziția dominantă în sistemul ﬁ nanciar,
evoluție datorată dinamicii susținute a creditului, în contextul menținerii indicatorilor de stabilitate ﬁ nanciară la niveluri confortabile
2.
Sectorul bancar, componenta dominantă a sistemului ﬁ nanciar românesc,
a evoluat în 2007 pe o traiectorie similară celei din anii precedenți: creșterea puternică a intermedierii, susținută deopotrivă de cerere și de ofertă, dar cu menținerea indicatorului sub media Uniunii Europene; dinamica înaltă a creditării populației; micșorarea continuă a raportului depozite-credite, care a devenit subunitar și, în paralel, apelul sporit al băncilor la ﬁ nanțarea
externă
3. Depozitele atrase de la companii și populație au constituit, în 2007,
1 Banca Națională a României, Raportul Anual 2003 .
2 Banca Națională a României, Raportul Anual 2006.
3 Banca Națională a României, Raportul Anual 2007.

30MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
sursa principală de ﬁ nanțare a băncilor, dar rolul lor este în continuă scădere.
În condițiile prelungirii instabilității pe piețele ﬁ nanciare internaționale și a
problemelor de lichiditate, este necesar ca băncile să identiﬁ ce soluții pentru
atragerea resurselor autohtone.
Roubini și Bilodeau (2008) consideră că eﬁ cacitatea sistemului bancar
poate ﬁ cuantiﬁ cată prin intermediul mai multor indicatori, indicatori pre-
cum: dimensiunea sistemului bancar, structura pe forme de proprietate, pon-derea capitalului străin în sistemul bancar și gradul de concentrare a siste-mului bancar
1. Unul dintre principalii indicatori privind eﬁ cacitatea sistemului
bancar este dimensiunea, exprimată prin valoarea absolută a activelor deți-nute de bănci sau prin valoarea relativă a acestor active raportate la Produsul Intern Brut. Un sistem bancar de o dimensiune mai mare permite transferul unor fonduri mai mari de la agenții excedentari către agenții deﬁ citari.
Un aspect important al eﬁ cienței sistemului bancar este structura
sistemului bancar pe forme de proprietate (proprietate privată și proprietate de stat) și modul cum forma de proprietate afectează performanța bancară. Băncile care au acționar majoritar statul tind să ﬁ e mai puțin eﬁ ciente
decât băncile cu capital privat
2. O altă măsură a eﬁ cienței sistemului bancar
este ponderea băncilor cu capital străin în sistemul bancar, indicator care reﬂ ectă climatul investițional și gradul de deschidere spre exterior al țării
respective. Dacă accesul băncilor străine nu este permis, poate însemna că sistemul bancar este slab dezvoltat și ineﬁ cient și că necesită protecție față
de concurența internațională
3. Eﬁ ciența sistemului bancar este reﬂ ectată
și în gradul de concentrare al acestui sistem; gradul de concentrare este cuantiﬁ cat cu ajutorul Indicelui Herﬁ ndahl-Hirschmann sau Cotei de piață din
punct de vedere al activelor celor mai mari 3 sau 5 bănci din sistemul bancar. Sistemele bancare cu un grad de concentrare mai mare sunt, de obicei, mai puțin predispuse la o criză sistemică bancară, ceea ce îmbunătățește eﬁ ciența
lor operațională
4.
Structura și evoluția sistemului bancar, numărul băncilor persoane juridice
române și al sucursalelor băncilor străine în România se prezintă astfel:
1 N. Roubini, J. Bilodeau, The Financial Development Index: Assessing the World’s Financial
Systems , în The Financial Development Report 2008, http://www.weforum.org/pdf/
FinancialDevelopmentReport/2008.pdf, p. 8.
2 J. Bonin, P. Wachtel, I. Hasan, Privatization Matters: Bank Efﬁ ciency in Transition Countries ,
William Davidson Institute Working Paper nr. 679; BOFIT Discussion Paper nr. 8/2004.
3 S. Andrianova, P. Demetriades, A. Shortland, Government Ownership of Banks, Institutions
and Financial Development , WEF Working Papers 0011, ESRC World Economy and Finance
Research Programme, Birkbeck, University of London, 2006.
4 T. Beck, A. Demirguc-Kunt, R. Levine, Bank Concentration and Crises . University of Minnesota
Carlson School of Management Working Paper; World Bank Policy Research Paper nr. 3041, 2003.

31CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Tabelul nr. 2. 1. Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc
Indicator 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Nr. instituții de credit 41 39 39 40 40 39 42 43Nr. bănci cu capital majoritar privat 38 36 36 38 38 37 40 41Nr. bănci cu capital majoritar străin,
din care:32 32 29 30 30 33 36 37
– sucursale ale băncilor străine 8 8 8 7 6 7 10 10
Nr. de bănci la 100.000 de locuitori 0,18 0,18 0,18 0,18 0,19 0,18 0,19 0,20Ponderea în total active a băncilor
cu capital majoritar privat (procente)58,2 59,6 62,5 93,1 94,0 94,5 94,5 93,6
Ponderea în total active a băncilor
cu capital străin (procente)55,2 56,4 58,2 62,1 62,2 88,6 87,8 86,7
Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2009
Începând cu anul 2001 se constată creșterea numărului băncilor private cu
capital majoritar străin. Acestea au capacitate de susținere ﬁ nanciară ridicată
din partea băncilor-mamă și posibilități mari de respectare a exigențelor prudențiale sporite introduse de BNR.
Primul an al aderării României la Uniunea Europeană a adus băncile
românești în competiție directă cu cele străine. De altfel, obținerea statutului de membru al UE de către țara noastră are ca efect în mediul bancar autohton o concurență acerbă, datorită căreia câștigarea unei cote de piață în detrimentul celorlalți competitori și păstrarea clientelei sunt obiective majore ale instituțiilor de credit.
Tabelul nr. 2.2. Participații străine la capitalul băncilor comerciale din
România (procente)
Țara 2004 2005 2006 2007
Austria 24,6 21,8 23,9 22,0
Grecia 10,1 12,4 16,4 21,7Olanda 5,9 8,2 7,4 7,7Italia 8,4 5,8 6,7 3,9
Ungaria 1,7 2,6 4,7 4,9
Franța 5,0 5,6 4,4 5,0Germania 1,4 1,3 1,3 1,2BERD și IFC 5,7 4,5 1,6 1,7
Alte țări 6,5 6,7 12,4 7,6
Total capital străin agregat 69,3 68,9 78,8 75,7
Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2008

32MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Ponderea capitalului străin în sistemul bancar a crescut, iar băncile
străine au urmat o tendință ﬁ rească de consolidare, manifestată prin
creșterea puternică a capitalului social. Tot în ultima perioadă se observă o ușoară tendință de creștere a pasivelor externe, contribuția lor la ﬁ nanțarea
activității băncilor continuând să ﬁ e, totuși, inferioară altor economii aﬂ ate
în tranziție. Treptat, prezența băncilor străine a dus la creșterea competiției în domeniu, lucru favorabil pentru nivelul ratelor dobânzilor la credite și pentru activitatea bancară în general.
Grecia
Austria
Olanda
Italia
Ungaria
Franța
BERD
Cipru
Israel
Portugalia
Alte țări5
01015202530
Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2008
Figura nr. 2. 1. Structura acționariatului pe țări
procente în total capital străin)
Tabelul nr. 2.3. Numărul instituțiilor de credit și a unităților locale la
nivelul Uniunii Europene
ȚaraNumărul instituțiilor de credit Numărul unităților locale
2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007
Belgia 108 104 100 105 110 4.989 4.837 4.564 4.574 4.425
Bulgaria 35 35 34 32 29 na 5.606 5.629 5.569 5.827Cehia 77 70 56 57 56 167 1.785 1.825 1.877 1.862Danemarca 203 202 197 191 189 2.118 2.119 2.122 2.152 2.194
Germania 2.225 2.148 2.089 205 2.026 47.244 45.331 44.044 40.282 39.777
Estonia 7 9 11 14 15 197 203 230 245 266Irlanda 80 80 78 78 81 924 909 910 935 1.158Grecia 59 62 62 62 63 3.300 3.403 3.543 3.699 3.850

33CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Spania 348 346 348 352 357 39.750 40.603 41.979 43.691 45.500
Franța 939 897 854 829 808 25.789 26.370 27.075 40.013 39.560Italia 801 787 792 807 821 30.501 3.095 31.504 32.334 33.227Cipru 408 405 391 336 215 983 977 951 941 921Letonia 23 23 25 28 31 581 583 586 610 682Lituania 71 74 78 78 80 723 758 822 892 970Luxemburg 169 162 155 156 156 269 253 246 234 235
Ungaria 222 217 214 212 206 3.003 2.987 3.125 3.243 3.387
Malta 16 16 19 18 22 104 99 109 110 104Olanda 481 461 401 345 341 3.883 3.798 3.748 3.456 3.604Austria 814 796 818 809 803 4.395 436 43 4.258 4.266Polonia 660 744 730 723 718 8.688 8.301 10.074 10.934 11.607Portugalia 200 197 186 178 175 5.397 5.371 5.422 5.618 6.030
România 39 40 40 39 42 3.387 3.031 3.533 4.470 6.340
Slovenia 33 24 25 25 27 725 706 693 696 711Slovacia 22 21 23 24 26 1.057 1.113 1.142 1.175 1.169Finlanda 366 363 363 361 360 1.564 1.585 1.616 1.709 1.638Suedia 222 212 200 204 201 2.069 2.018 2.003 2.004 1.846Marea
Britanie426 413 400 401 390 13.646 13.386 1.313 1.288 12.425
UE 27
9.054 8.908 8.689 8.514 8.348 206.956 211.442 214.925 228.601 233.581
Sursa: EU Banking Structures, 2007, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/
eubankingstructures2007en.pdf
Tabelul nr. 2.4. Numărul angajaților din instituțiile de credit și numărul
unităților la 1.000 de locuitori
ȚaraNumărul angajaților
din instituțiile de creditNumărul unităților
la 1.000 de locuitori
2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007
Belgia 73.553 71.347 69.481 67.957 67.080 0,48 0,46 0,44 0,43 0,42
Bulgaria n.a. 22.467 22.945 26.738 30.571 n.a. 0,72 0,73 0,72 0,76
Cehia 39.658 38.666 37.943 37.825 40.037 0,02 0,17 0,18 0,18 0,18
Danemarca 46.443 46372 47579 46394 49.644 0,39 0,39 0,39 0,4 0,4
Germania 725.550 712.300 705.000 69.2500 69.0900 0,57 0,55 0,53 0,49 0,48
Estonia 4.280 4.455 5.029 5.681 6.319 0,15 0,15 0,17 0,18 0,2

34MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Irlanda 35.658 35.564 37.702 39.154 41.865 0,23 0,22 0,22 0,22 0,27
Grecia 61.074 59.337 61.295 62.171 64.713 0,3 0,31 0,32 0,33 0,34
Spania 243.462 246.236 252.831 261.890 275.506 0,95 0,95 0,97 0,99 1,01
Franța 435.725 432.3 26 434.354 474.566 478.615 0,42 0,42 0,43 0,63 0,62
Italia 336.661 336.354 335.726 339.683 341.538 0,53 0,05 0,54 0,55 0,56
Cipru 10.480 10.617 10.799 10.845 11.286 1,36 1,32 1,25 1,22 1,17
Letonia 8.903 9.655 10.477 11.656 12.826 0,25 0,25 0,25 0,27 0,3
Lituania 7.557 7.266 7.637 8.624 10.303 0,21 0,22 0,24 0,26 0,29
Luxemburg 22.513 22.549 23.224 24.752 26.139 0,6 0,55 0,53 0,49 0,49
Ungaria 35.725 35.558 37.527 39.302 41.905 0,3 0,3 0,31 0,32 0,34
Malta 3.416 3.371 3.383 3.515 3.756 0,26 0,25 0,27 0,27 0,25
Olanda 120.539 118.032 120.165 116.500 114.424 0,24 0,23 0,23 0,21 0,22
Austria 73.308 72.858 75.303 76.323 77.731 0,54 0,05 0,01 0,51 0,51
Polonia 154.569 150.037 158.130 162.125 173.955 0,23 0,22 0,26 0,29 0,3
Portugalia 54.350 53.230 54.035 58.213 60.975 0,52 0,51 0,51 0,53 0,57
România 46.567 49.702 52.452 58.536 66.039 0,16 0,14 0,16 0,21 0,29
Slovenia 11.816 11.602 11.726 11.838 12.051 0,36 0,35 0,35 0,35 0,35
Slovacia 19.812 19.819 19.773 19.633 19.779 0,2 0,21 0,21 0,22 0,22
Finlanda 26.667 25.377 23.644 24.769 25.025 0,3 0,3 0,31 0,32 0,31
Suedia 44.389 44.242 44.943 47.069 44.056 0,23 0,22 0,22 0,22 0,2
Marea
Britanie487.772 490.436 461.654 453.045 na 0,23 0,22 0,02 0,02 0,2
UE 273. 130.447 3. 129.775 3. 124.757 3. 181.304 2.787 .038 0,42 0,43 0,44 0,46 0,47
Sursa: EU Banking Structures, 2007, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/
eubankingstructures2007en.pdf
Concentrarea se poate manifesta ca rezultat al unei evoluții normale în
timp a economiei, așa cum s-a întâmplat în țările dezvoltate. Concentrarea reprezintă un fenomen natural pentru economia de piață. Există însă puține domenii unde aceasta s-a manifestat atât de pregnant în ultimii ani ca în sectorul bancar. În afara motivației naturale pentru concentrare – realizarea economiei de scară – au existat încă două motive speciﬁ ce sistemului bancar
pentru care concentrarea s-a realizat cu precădere în acest sector: crizele bancare și accentuarea mediului concurențial.
Pe parcursul perioadei analizate, numărul total al băncilor din sistem
a rămas relativ constant, stabilizându-se, după perioada de criză bancară, la nivelul cifrelor 38-41. Structura pe forme de proprietate a cunoscut însă

35CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
modiﬁ cări importante. Astfel, ponderea băncilor cu capital majoritar de
stat sau majoritar românesc s-a diminuat considerabil în favoarea băncilor cu capital majoritar străin. Pe fundalul majorărilor cotelor de piață, prin expansiunea activității de creditare și prin evoluția structurii sistemului bancar pe forme de proprietate, a menținut același trend favorabil băncilor cu capital străin. În aceste condiții, gradul de concentrare în sectorul bancar, împreună cu majorarea ponderii băncilor cu capital majoritar străin și a valorii Indicelui Herﬁ ndahl-Hirschmann
1, pot ﬁ percepute ca semne ale consolidării
sistemului bancar românesc.
Tabelul nr. 2.5. Evoluția indicilor de concentrare a sistemul bancar din
Uniunea Europeană
ȚaraIndicele Herﬁ ndahl-Hirschmann
(0-10.000)Cota de piață a celor mai mari 5
IC din punct de vedere al activelor (%)
2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007
Belgia 2.063 2.102 2.112 2.041 2.079 83,5 84,3 85,3 84,4 83,4Bulgaria na 721 698 707 833 n,a, 52,3 50,8 50,3 56,7
Cehia 1.187 1.103 1.155 1.104 1.100 65,8 64 65,5 64,1 65,7
Danemarca 1.114 1.146 1.115 1.071 1.120 66,6 67 66,3 64,7 64,2Germania 173 178 174 178 183 21,6 22,1 21,6 22 22Estonia 3.943 3.887 4.039 3.593 3.410 99,2 98,6 98,1 97,1 95,7
Irlanda 500 500 600 600 600 44,4 43,9 45,7 44,8 46,1
Grecia 1.130 1.070 1.096 1.101 1.096 66,9 65 65,6 66,3 67,7Spania 506 482 487 442 459 43,1 41,9 42 40,4 41Franța 597 623 758 726 679 46,7 49,2 51,9 52,3 51,8
Italia 240 230 230 220 330 27,5 26,4 26,8 26,2 33,1
Cipru 946 940 1.029 1.056 1.082 57,2 57,3 59,8 63,9 64,8Letonia 1.054 1.021 1.176 1.271 1.158 63,1 62,4 67,3 69,2 67,2Lituania 2.071 1.854 1.838 1.913 1.827 81 78,9 80,6 82,5 80,9
Luxemburg 315 304 312 294 276 31,8 29,7 30,7 29,1 27,9
Ungaria 783 798 795 823 839 52,1 52,7 53,2 53,5 54,1Malta 1.580 1.452 1.330 1.185 1.174 77,7 78,5 75,3 71,4 70,1Olanda 1.744 1.726 1.796 1.822 1.928 84,2 84 84,5 85,1 86,3
Austria 557 552 560 534 527 44,2 43,8 45 43,8 42,8
Polonia 754 692 650 599 640 52 50 48,5 46,1 46,6Portugalia 1.043 1.093 1.154 1.134 1.097 62,7 66,5 68,8 67,9 67,8
1 Indicele Herﬁ ndahl-Hirschmann este utilizat pentru măsurarea concentrației piețelor și se
calculează prin însumarea ponderilor de piață, ridicate la pătrat, deținute de participanții pe acea piață. Se consideră ca având o concentrație foarte ridicată acea piață pentru care valoarea indicelui depășește 1800. Indicele calculat pentru sistemul bancar românesc avea valoarea moderată de 1040 în anul 2007, înregistrând o ușoară scădere față de anul anterior (1171 în 2006).

36MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
România 1.251 1. 111 1. 115 1. 165 1.041 55,2 59,5 59,4 60,1 56,3
Slovenia 1.496 1.425 1.369 1.300 1.282 66,4 64,6 63 62 59,5Slovacia 1.191 1.154 1.076 1.131 1.082 67,5 66,5 67,7 66,9 68,2Finlanda 2.420 2.680 2.730 2.560 2.540 81,2 82,7 82,9 82,3 81,2Suedia 760 854 845 856 934 53,8 54,4 57,3 57,8 61Marea
Britanie347 376 399 394 449 32,8 34,5 36,3 35,9 40,7
UE 27 545 567 600 588 628 39,7 40,9 42,1 42,1 44,4
Sursa: EU Banking Structures, 2007, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/
eubankingstructures2007en.pdf
Din datele prezentate în tabelul de mai sus se observă că sistemele
bancare europene, în special sistemele bancare din țările noi membre ale Uniunii Europene, prezintă un grad mare de concentrare. Recentul val de achiziții și fuziuni la nivelul sistemelor bancare europene poate conduce la o creștere pe termen lung a gradului de concentrare a sectorului bancar
1. Din
punct de vedere al concentrării în sectorul bancar, sectorul bancar românesc se încadrează în media sistemelor bancare europene.
52
50545658606264666870
Active Credite Depozite
Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2009
Figura nr. 2.2. Indicatori privind concentrarea sistemului bancar
românesc în perioada 2002-martie 2009
1 F. Allen, L. Bartiloro, O. Kowalewski, The Financial System of the EU-25 , în K. Liebscher, et
al. (eds.), Financial Development, Integration and Stability: Evidence from Central, Eastern and
South-Eastern Europe, Edward Elgar , 2006, p. 101.

37CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Anul 2008 este considerat anul declanșării celei mai mari crize ﬁ nanciare
din ultimii 80 de ani. Deși inițial s-a aﬁ rmat că sistemul bancar și economia ro-
mânească nu vor ﬁ grav afectate de această criză, impactul efectelor negative a
început să se resimtă încă din toamna anului 2008, în special la nivelul econo-miei. Tendințele descrescătoare la nivelul producției industriale și al investițiilor în sectorul construcțiilor, ca urmare a diminuării constante a cererii, creșterea deﬁ citului bugetar, scăderea accelerată a numărului de salariați, toate acestea
s-au menținut și la începutul anului 2009, într-o evoluție accentuată.
Cu toate acestea, sistemul bancar a rămas „solid și nu numai că nu
ne va crea probleme, dar poate să ﬁ e și o ancoră a redresării”
1. Aﬁ rmația
Guvernatorului BNR are la bază mai multe raționamente. În primul rând, sistemul bancar românesc nu a fost expus produselor ﬁ nanciare derivate,
considerate acum toxice. Lipsa de interes pentru acest tip de investiție ﬁ nanciară se datorează, pe de o parte, nivelului mare al proﬁ tului obținut din
prestarea serviciilor bancare clasice, ceea ce a determinat băncile să se axeze pe activități bancare tradiționale, iar pe de altă parte se datorează accesului restrâns și costisitor pe care acestea l-au avut pe piețele produselor derivate.
În al doilea rând, indicatorii ﬁ nanciari și de prudență bancară aferenți
anului 2008 indicau un sistem bancar stabil, bine capitalizat, cu un indicator al lichidității satisfăcător, apt să reziste la șocuri exogene. Astfel, indicatorul de solvabilitate s-a situat în septembrie 2008 la un nivel de 11,85%, în scădere cu 0,85% față de anul anterior, iar nivelul de lichiditate a cunoscut o majorare ușoară de la 2,15 la ﬁ nele anului 2007, la 2,45 în luna septembrie 2008.
În al treilea rând, băncile românești dețin rezerve minime obligatorii sem-
niﬁ cative la banca centrală sub forma rezervei minime obligatorii (18% din
depozitele constituite în lei și 40% pentru cele în valută). La acestea se mai adaugă și rezerva valutară a BNR, considerată a ﬁ la un nivel confortabil pen-
tru această perioadă. Acest lucru demonstrează faptul că BNR are destule li-chidități la dispoziție pentru a sprijini sistemul în caz de criză de lichiditate și pentru a susține cursul valutar. Deși sistemul bancar românesc prezintă un grad de stabilitate ridicat, se identiﬁ că câteva puncte nevralgice pentru pe-
rioada următoare: activitatea de creditare și capitalizarea sistemului bancar.
Dependența comercială și ﬁ nanciară de alte piețe externe afectate de
criză, deteriorarea încrederii populației și a investitorilor, deprecierea cursu-
lui de schimb, scăderea valorii activelor sunt câteva dintre efectele indirec-te ale crizei, având impact puternic asupra activității bancare. Activitatea de creditare a fost printre primele segmente afectate. În acest sens, se constată trei fenomene: contracția accentuată a creditului neguvernamental, modiﬁ –
carea nivelului dobânzilor și creșterea ponderii creditelor neperformante.
1 M. Isărescu, Nu avem produse toxice în sistemul bancar românesc , în Ziarul Financiar,
6 februarie 2009.

38MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Sfârșitul anului 2008 a fost marcat de un blocaj relativ al activității
de creditare a sectorului privat, retail și corporativ deopotrivă. Creditul
de retail a fost afectat de condițiile restrictive impuse de BNR prin noile
norme de creditare, de contextul economico-ﬁ nanciar internațional, care
a dus la reconsiderarea sistemelor de evaluare a capacității de rambursare a debitorilor și a proﬁ tabilității unor produse de creditare speciale (credite
în valute exotice). Restrângerea activității de creditare a companiilor s-a datorat, în principal, creșterii diﬁ cultății băncilor de a accesa surse de
ﬁ nanțare. Acest fenomen s-a datorat, în mare măsură, diminuării liniilor de
ﬁ nanțare primite din exterior de unele bănci din sistem, precum și datorită
scumpirii acestor resurse, odată cu diminuarea ratingului de țară al României. Confruntate cu probleme grave, băncile-mamă străine au decis să își orienteze majoritatea resurselor spre susținerea activității bancare în țara de origine. Acest aspect a fost determinat și de necesitatea menținerii unei credibilități ridicate în statele care le acordă sau le vor acorda sprijin ﬁ nanciar,
în situația unor eventuale disfuncționalități.
Dobânzile în sistemul bancar au crescut semniﬁ cativ. Într-o primă fază,
creșterea s-a produs pe piața interbancară, lucru ce a declanșat un conﬂ ict
între banca centrală și anumite bănci din sistem, suspectate de provocarea unei crize de lichidități artiﬁ ciale, după un atac al unor speculatori externi pe
piața valutară românească. Această fază a fost urmată de creșterea dobânzilor atât la credite, cât și la depozite. Dacă până în toamna lui 2008 băncile se concurau în produse de creditare, ulterior competiția s-a manifestat prin atragerea de resurse de la populație. Dobânzile au ajuns la niveluri istorice, conducând totodată și la o creștere a costurilor creditelor.
În condițiile majorării ratelor de dobândă, ale deprecierii cursului valutar
și ale situației și prognozelor negative privind rata șomajului și a creșterii economice, a crescut semniﬁ cativ ponderea creditelor neperformante.
Datorită contextului economic și ﬁ nanciar intern, românii au devenit, în
proporție din ce în ce mai mare, rău platnici. Astfel, numărul de restanțe la achitarea ratelor bancare a crescut cu 30% în noiembrie 2008 față de aceeași lună a anului anterior, iar valoarea lor s-a majorat cu 73%, în același interval, ajungând la un nivel de 989 milioane lei. Din acest total, ponderea cea mai mare o deține creditul în lei cu un procent de 76%, urmat de creditul în euro cu un procent de 21%. Rata riscului de credit s-a majorat la 5,29 în septembrie 2008 față de 2,15 la ﬁ nele anului 2007
1.
Condițiile economice precare, restrângerea activității de creditare, afec-
tarea încrederii investitorilor și scumpirea surselor externe de creditare vor avea un impact direct asupra gradului de capitalizare al instituțiilor bancare. Acest fenomen se traduce prin scăderea nivelului de solvabilitate (în septem-
1 Banca Națională a României, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2008.

39CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
brie 2008 acesta se situa sub limita de 12%). Fenomenul va ﬁ afectat și de
acțiunea de repatriere a proﬁ turilor realizate în România, în condițiile în care
băncile-mamă se confruntă cu problemele generate de criză. Efectul de do-mino va determina ca această evoluție să afecteze nivelul de rentabilitate al sistemului bancar.
Analizele de stress test realizate de BNR în anul 2007 au relevat un nivel
moderat al vulnerabilităților din sectorul bancar românesc, acesta având capacitatea de a absorbi efectele negative ale unor evoluții nefavorabile, dat ﬁ ind faptul că băncile dispun de un grad de capitalizare corespunzător și de
o lichiditate suﬁ cientă. Scenariul utilizat drept ipoteză extremă a constat în
deprecierea cu 20% a cursului de schimb al monedei naționale și creșterea cu 1,5 puncte procentuale a ratei dobânzii, în condițiile unei creșteri economice nule timp de doi ani. În condițiile actuale, scenariul negativ al testelor pare desuet. Doar viitorul ne va demonstra dacă aceste rezultate sunt viabile sau ele vor ﬁ combătute de realitatea unei situații extreme. Deocamdată,
evoluțiile sunt incerte, iar prognozele numeroase și, câteodată, contradictorii, situație explicabilă deoarece criza este încă un proces în plină desfășurare, având efecte și un impact greu de anticipat în prezent.
Reconﬁ gurarea sectorului bancar, diversiﬁ carea portofoliului de produse
și servicii oferite de instituțiile de credit (prin introducerea de produse noi și oferte promoționale a căror atractivitate este sporită de promoții, facilități și accesibilitate), dezvoltarea fără precedent a rețelelor bancare și creșterea puterii de cumpărare a populației au avut drept consecință expansiunea
activelor bancare la sfârșitul anului 2007, comparativ cu anul precedent, cu 36,5% în termeni reali.
Tabelul nr. 2.6. Bilanțul consolidat net al instituțiilor ﬁ nanciare
monetare la 31. 12.2008
Mil. RON
Total activDin care:
Active
externeCredit
neguvernamentalCredit
guvernamentalAlte active
339.666,40 123.309,67 198.055,68 6.249,42 12.051,63
Total pasivDin care:
Pasive
externePasive interneDin care:
M3Pe termen
lungAlte pasive
339.666,40 110.171,43 229.494,96 174.027,81 50.449,81 5.017,32
Sursa: BNR, Raportul anual 2009

40MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Pe fondul incertitudinilor induse de criza globală, s-au produs mutații în
structura bilanțului instituțiilor de credit românești. Depozitele atrase de la companii și populație, în ușor declin, își mențin statutul de sursă principală de ﬁ nanțare a activității instituțiilor de credit din România. În prima parte a
anului 2008, băncile și-au orientat preponderent plasamentele către piața internă, în principal sub forma creditului acordat sectorului privat care, începând cu ultimele luni ale anului, și-a redus substanțial ritmul de creștere, în favoarea titlurilor de stat.
Tabelul nr. 2.7 . Structura activelor instituțiilor de credit care operează
în România
Procente în total activ
Active 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Active interne, din care: 85,5 91,7 94,3 94,3 96,5 97,4 98,3 98,5
Creanțe asupra BNR și instituțiilor
de credit, din care:27,2 32,0 29,3 36,5 40,0 34,9 28,8 23,8
– Creanțe asupra BNR 23,4 28,6 26,3 28,5 37,5 31,3 24,9 21,8
Creanțe asupra sectorului nebancar
autohton, din care:44,4 46,6 53,8 48,1 48,5 54,8 61,2 63,4
– Creanțe asupra sectorului
guvernamental10,8 9,2 4,8 2,4 1,9 1,6 3,7 5,0
– Creanțe asupra companiilor 31,3 33,0 36,9 32,7 30,2 30,8 29,9 29,2
– Creanțe asupra populației 2,3 4,4 12,2 13,0 16,4 22,4 27,6 29,2
Alte active 13,9 13,1 11,2 9,6 8,0 7,7 8,3 11,3Active externe 14,5 8,3 5,7 5,7 3,5 2,6 1,7 1,5
Sursa: BNR, Raportul Anual 2009
Din perspectiva surselor de ﬁ nanțare a portofoliului de active se remarcă
poziția dominantă a operațiunilor cu clientela, atât în ceea ce privește ponderea deținută în pasivul bilanțier (56,6%), cât și contribuția la majorarea acestuia (47,6%), deși ritmul lor de creștere (+ 35,7%) a fost inferior celui al operațiunilor de trezorerie și interbancare (+ 81,3%) și al operațiunilor cu titluri (+ 49,6%). Cu un ritm mai lent de creștere, de + 24,7%, capitalurile proprii și asimilate au deținut la 31 decembrie 2007 o pondere de 10,6% în pasivul bilanțier.
Depozitele atrase de la ﬁ rme și populație au constituit și în 2008 sursa
principală de ﬁ nanțare a băncilor, dar rolul lor este în continuă scădere. În
aceste condiții, prelungirea instabilității pe piețele ﬁ nanciare internaționale
reclamă tot mai mult ca băncile să identiﬁ ce soluții pentru reorientarea mai
semniﬁ cativă spre resurse autohtone.

41CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Tabelul nr. 2.8. Structura pasivelor instituțiilor de credit care operează
în România
Procente din total pasive
PASIVE 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Pasive interne, din care: 94,1 93,0 88,3 84,1 79,1 77,5 71,7 69,3Depozite interbancare 3,7 3,3 2,9 3,0 2,5 3,6 3,8 2,1Depozite atrase de la sectorul nebancar,
Din care:70,4 71,7 68,3 64,9 61,0 58,1 52,6 47,8
– Depozite atrase de la sectorul
guvernamental3,7 3,1 3,0 2,6 3,5 3,1 2,9 3,1
– Depozite atrase de la companii
și de la populație66,7 68,6 65,3 62,3 57,5 55,0 49,7 44,6
Capital și rezerve 14,4 13,5 13,1 11,7 12,2 11,8 9,9 10,7
Alte pasive 5,6 4,5 4,0 4,5 3,4 4,0 5,4 8,8
Pasive externe 5,9 7,0 11,7 15,9 20,9 22,5 28,3 30,7
Sursa: BNR, Raportul Anual 2009
Din punct de vedere al indicatorilor de eﬁ ciență, sistemul bancar se
clasează pe un loc codaș în rândul țărilor nou intrate în Uniunea Europeană, ca să nu mai spunem comparativ cu statele dezvoltate.
Marjă bancară netă Cheltuieli administrative/total activeStatele
Unite
ale Americii0.00 %2.00 %4.00 %6.00 %8.00 %10.00 %12.00 %
Germania Japonia Marea
BritanieFranța Italia Elveția Republica
CehăPolonia Ungaria Bulgaria România
Figura nr. 2.3. Nivelul indicatorilor de eﬁ ciență la nivelul sistemelor
bancare naționale

42MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Expunerea la risc a sistemului bancar poate ﬁ evidențiată și prin evoluția
principalilor indicatori ﬁ nanciari și de prudență bancară, datele prezentate în
tabelul următor relevând următoarele aspecte:
Tabelul nr. 2.9. Evoluția indicatorilor ﬁ nanciari și de prudență bancară
în perioada 1998-2008
Indicatori 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Raport de solvabilitate 10,25 17,90 23,79 28,80 25,04 21,09 20,6 21,6 18,1 13,78 13,76
Rata capitalului propriu (Capital propriu/total active)6,08 7,55 8,62 12,11 11,61 10,89 8,9 9,2 8,8 7,32 8,13
Rata generală de risc 53,54 40,66 38,7 39,7 42,9 50,5 47,53 47,6 53 57 –
Credite restante și îndoielnice/total credite0,65 0,72 0,43 0,31 0,28 0,3 0,28 0,22 0,32
Creanțe restante și îndoielnice/total active14,54 2,36 0,29 0,32 0,23 0,22 0,18 0,2 0,16 0,17 0,29
Credite restante și îndoielnice/capitaluri proprii253,64 31,21 3,32 2,66 1,97 2,11 2,17 1,4 1,77 1,8 1,9
Rata riscului de credit 58,51 35,39 3,83 2.54 1.1 3.37 2.85 2,6 3,1 3,7 –
Indicatorul de lichiditate 1.3 1.37 3.03 2.35 2,59 2,3 2,15 –
ROA proﬁ t net/total activ 0,06 – 1,47 1,5 3,1 2,6 2,2 2,15 1,69 1,46 1,3 1,56
ROE proﬁ t net/capitaluri proprii 1,03 – 15,26 12,5 21,8 18,3 15,6 16,79 12,91 11,67 11,44 17,04
Sursa: BNR, Raportul Anual 1998-2009
Valoarea indicatorilor ponderea creditelor neperformante , clasiﬁ cată în
categoriile îndoielnic și pierdere în totalul portofoliului de credite 58,51% la nivelul anului 1998, precum și ponderea creanțelor restante și îndoielnice
(valoare netă) în capitalul propriu al băncilor (253,64%) denotă situația dra-matică a sistemului bancar aferentă anilor 1998-1999, cu toate că problema creditelor neperformante era speciﬁ că doar câtorva bănci. Slaba calitate a
activelor acestor bănci și administrarea defectuoasă a creditelor au afectat negativ solvabilitatea, lichiditatea și performanțele ﬁ nanciare ale băncilor.
Comprimarea creditelor neperformante clasiﬁ cate în îndoielnice și pierde-
re de la 58,51% în 1998 la 35,39% în 1999 și 1,1% în 2002 relevă eﬁ cacitatea
măsurilor BNR în domeniul reglementării și supravegherii prudențiale a băn-cilor, însoțite de evoluția pozitivă a economiei reale. În perioada 2000-2007, nivelul creditelor neperformante raportate la total active s-a menținut la ni-veluri normale, subunitare, speciﬁ ce oricărui sistem bancar.
Se observă în perioada 2000-2007 o îmbunătățire substanțială a celor
doi indicatori de rentabilitate ROA și ROE, maximul atingându-se în 2001. Trendul descrescător al celor doi indicatori după acest an a fost identiﬁ cat nu

43CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
ca o deteriorare a proﬁ tabilității sectorului bancar (care s-a menținut la un
nivel confortabil după standarde internaționale), ci mai curând ca un semnal al intensiﬁ cării competiției, băncile acceptând marje de proﬁ t mai reduse
pentru a-și consolida poziția în piață. De asemenea, creșterea proﬁ tabilității
băncilor a fost stimulată de expansiunea creditului acordat populației și de procesul de capitalizare a băncilor, fapt ce a permis extinderea segmentelor de afaceri (inclusiv a celor extrabilanțiere) și a produselor de trezorerie și de furnizarea de soluții moderne de management al riscului. Aceste procese au dus la o scădere a solvabilității și lichidității bancare, valorile indicatorilor menținându-se în toți anii analizați după 2001 la un nivel considerat satisfăcător.
-20-10010203040506070
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Raport de solvabilitate
Rata capitalului propriu (Capital propriu/total active)
Rata generală de risc Credite restante și îndoielnice/total credite
Credite restante și îndoielnice/total active Credite restante și îndoielnice/capitaluri proprii
Rata riscului de credit Indicatorul de lichiditate
ROA profit net/total activ ROE profit net/capitaluri proprii
Sursa: prelucrare după datele din BNR, Raportul Anual 1998-2008
Figura nr. 2.4. Indicatorii ﬁ nanciari și de prudență bancară în perioada
1999-2007
Graﬁ cul anterior prezintă evoluția principalilor indicatori ﬁ nanciari care
au caracterizat sistemul bancar românesc în perioada analizată. Anul 2004 este considerat momentul manifestării depline a rezultatelor procesului de reformă a sistemului bancar. Restructurarea sectorului bancar, diversiﬁ carea
ofertei de produse și servicii oferite de instituțiile bancare, pe fundalul creșterii puterii de cumpărare a populației, a determinat expansiunea

44MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
creditului neguvernamental, ponderea cea mai mare revenindu-i creditului
destinat populației. În aceste condiții, rata de solvabilitate a început să se reducă ușor, datorită creșterii valorii activelor, iar rata de rentabilitate s-a îmbunătățit prin creșterea proﬁ turilor din activitatea de creditare. Cu toate
acestea, procentul creditelor neperformante în totalul creditelor acordate s-a menținut la un nivel redus, datorită activității de supraveghere prudențială adecvată desfășurată de BNR și a metodelor eﬁ ciente de gestionare a
riscurilor utilizate de instituțiile de credit din sistem.
Începând cu anul 2004, indicatorii de eﬁ ciență din sistemul bancar au un
trend descrescător. Și în anul 2007 rentabilitatea băncilor românești a avut un trend asemănător datorită îngustării marjelor de dobândă, a creșterii costurilor cu investițiile și a participației acționarilor. În ceea ce privește proﬁ tul rezultat
din activitatea bancară, anul 2007 a marcat o revigorare a acestuia, reﬂ ectată
de un ritm real anual de creștere de 14% (față de 4% în decembrie 2006).
Totuși, în contextul creșterii presiunilor concurențiale, au fost consemnate
ajustări la capitolul proﬁ tabilitate, respectiv proﬁ tul net a avut un ritm mai
moderat de creștere (14,8%) decât creșterea activelor totale (45,5%) și a capitalurilor proprii (24,7%). Astfel, față de ﬁ nele anului 2006, indicatorul
de performanță ﬁ nanciară ROA a înregistrat o valoare mai redusă cu 0,27
puncte procentuale (1,01% la sfârșitul anului 2007 față de 1,28% în perioada similară a anului anterior), iar ROE a consemnat o diminuare de 0,81 puncte procentuale (9,43% față de 10,24%).
Tabelul nr. 2. 10. Situația comparativă a ROE și ROA la nivel european
Țara2004 2005 2006 2007 2008
ROE ROA ROE ROA ROE ROA ROE ROA ROE ROA
Austria 14,8 0,6 14,8 0,6 16,9 0,7 18,3 0,8 14,8 0,7
Bulgaria 20,6 2,1 22,1 2,1 24,4 2,2 25,4 2,5 23,1 2,1Cehia 23,3 1,3 25,2 1,4 22,5 1,2 23,1 1,3 23,7 1,3Germania 1,9 0,1 9,2 0,3 7,5 0,3 4,7 0,2 4,7 0,2
Italia 9,3 0,6 9,7 0,7 11,5 0,8 14,4 1,2 9,7 0,8
Polonia 17,1 1,4 21,9 1,6 21 1,7 25,6 1,8 22,2 1,7România 18,5 2,4 15,2 1,9 11,7 1,5 11,4 1,3 15,9 1,4Franța 10,6 0,5 11,8 0,6 15,5 0,7 9,8 0,4 9,8 0,4Ungaria 25,3 2 24,7 2 24 1,8 22,9 1,8 17,7 1,5
Medie europeană 13,7 0,5 15 0,5 16,7 0,6 18,2 1,1 – –
Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2008 și IMF, Global Financial
Stability Report (April 2009)

45CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Comparativ cu țările din UE, sistemul bancar românesc are o rentabilitate
ﬁ nanciară mai scăzută decât media europeană, situație determinată de
diminuarea pe parcursul ultimilor ani a ecartului dintre dobânzile active și cele pasive aferente operațiunilor cu clienții nebancari și a randamentului plasamentelor alternative sub forma titlurilor de stat și a depozitelor plasate la banca centrală .
Această ajustare a marjei de proﬁ t, corelată cu un ritm mai alert de
creștere a activelor bancare și a capitalurilor proprii, a generat o diminuare a ambilor indicatori de rentabilitate (economică – ROA și ﬁ nanciară – ROE).
Evoluția nu indică însă deteriorarea proﬁ tabilității sectorului bancar, ci
constituie mai curând un semnal al intensiﬁ cării competiției, băncile
acceptând marje de proﬁ t mai mici pentru a-și consolida poziția în piață.
Insuﬁ cienta diversiﬁ care a produselor și serviciilor bancare este, fără
îndoială, rezultatul funcționării sistemului bancar românesc la un nivel relativ redus de competitivitate, comparativ cu cel al altor țări centrale și est-europene. În acest context, indicatori precum ponderea activelor bancare în PIB, a creditului neguvernamental, productivitatea angajaților (ca raport între volumul activității bancare și numărul angajaților) au înregistrat valori cu mult sub cele speciﬁ ce țărilor luate ca bază de comparație. Ne confruntăm
astfel cu o situație paradoxală, unele bănci din sistem funcționând în condiții ineﬁ ciente, dar cu proﬁ t, ineﬁ ciența ﬁ ind generată în bună măsură de
costurile relativ mari, îndeosebi a celor operaționale.
Rentabilitatea, ca medie pe sistem bancar, în condiții de eﬁ ciență relativ
scăzută a activității comparativ cu situația din alte țări, se explică printre altele și datorită marjei mari între rata dobânzii active și cea a dobânzii pasive, fenomen care nu a suferit modiﬁ cări foarte mari în ultimii ani în condițiile în
care rata inﬂ ației s-a înscris pe o linie constant descrescătoare. Nivelul ridicat
al marjei este rezultatul unor costuri operaționale mari.
2.2. Analiza indicatorilor de performanță și soliditate a
sistemului bancar din România
Prin activitatea pe care o desfășoară, ca parte din lumea afacerilor, băncile
sunt preocupate de a „cumpăra” cu prudență resursele bănești și a le utiliza cu maxim de randament, ținând seama de toate riscurile posibile, pentru a obține proﬁ turi cât mai mari
1.
1 V. Cocriș, D. Chirleșan, Management bancar și analiza de risc în activitatea de creditare ,
Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2007, p. 129.

46MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Performanța globală a unei bănci caracterizează rezultatele de ansamblu
ale acesteia, ea ﬁ ind dată de nivelul rentabilității corelat cu variația acesteia
în funcție de riscurile asumate de banca respectivă1.
În literatura de specialitate, performanțele bancare, atât la nivel de sis-
tem, cât și la nivel de instituție de credit, sunt exprimate prin intermediul in-dicatorilor de rentabilitate și a indicatorilor de soliditate ﬁ nanciară sau de risc.
Utilizarea indicatorilor de risc în analiza performanței bancare a dobândit în ul-timele decenii o atenție deosebită, deoarece controlul asupra riscurilor bancare
este unul dintre cei mai importanți factori de care depinde rentabilitatea băncii. Calculul indicatorilor de risc permite o interpretare a lor prin prisma cauzelor, consecințelor și a efectelor în timp asupra proﬁ tabilității băncii
2.
Literatura economică acordă o mare atenție analizei performanței
băncilor, exprimată în termeni de eﬁ ciență, productivitate, concurență și
rentabilitate. Motivul principal al acestei atenții deosebite este rolul central al băncilor în intermedierea ﬁ nanciară. Gradul de eﬁ ciență și al concurenței
la nivelul băncilor și al altor instituții ﬁ nanciare sunt diﬁ cil, dacă nu chiar
imposibil de observat direct, deoarece informațiile cu privire la prețurile de producție (sau ratele de credit) nu sunt disponibile. Autorii a numeroase studii au încercat să cuantiﬁ ce variabilele neobservabile prin mai multe
metode diferite, dar până în prezent nicio metodă nu s-a dovedit în întregime concludentă sau necontestată. În afară de deﬁ ciențele teoretice, o problemă
concretă este faptul că aceste metode diferite oferă rezultate diferite.
Acționarii unei bănci sunt cei mai interesați în maximizarea performanței
băncii deoarece ei sunt beneﬁ ciarii ﬁ nali ai proﬁ turilor înregistrate de către
bancă. Maximizarea proﬁ tului bancar se poate realiza ﬁ e prin maximizarea
veniturilor, ﬁ e prin minimizarea costurilor. De asemenea, în funcție de puterea
de piață a băncii, acestea pot ﬁ în măsură să crească prețurile produselor
bancare, în principal dobânda percepută la credite, sau să micșoreze prețurile resurselor, în special dobânda boniﬁ cată la depozite.
Teoria economică ne spune că într-o piață perfect competitivă, maximiza-
rea proﬁ tului este echivalentă cu minimizarea costurilor. În practică însă, ma-
ximizarea proﬁ turilor și/sau minimizarea costurilor nu este întotdeauna posi-
bilă. Incapacitatea băncilor de a-și maximiza proﬁ turile poate ﬁ explicată prin
existența a două categorii de factori perturbatori. În prima categorie intră o serie de factori exogeni, precum reglementările din sectorul bancar și șocuri economice care pot determina obținerea unei performanțe sub cea optimă
3.
1 A. Olteanu, Management bancar , Ed. Dareco, București , 2003, pp. 335-336.
2 M. Stoica, Management banca r, Ed. Economică, București, 1999, p. 176.
3 J. Bikker, J. Bos, Bank Performance A Theoretical and Empirical Framework for the Analysis of
Proﬁ tability, Competition and Efﬁ ciency , Routledge International Studies in Money and Banking,
Taylor & Francis e-Library, 2008, p. 6.

47CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
O a doua categorie de factori care determină o abatere de la maximizarea
proﬁ turilor este cea a factorilor endogeni. În această categorie intră două
tipuri de factori: stimulentele incorecte și ineﬁ ciența.
Stimulentele incorecte determină băncile să se abată de la o politică pură
de minimizare a costurilor și/sau de maximizare a proﬁ tului. Concurența
imperfectă provoacă o situație în care proﬁ turile sunt maxime la un nivel
la care nivelul mediu al costurilor nu este minimizat. Un alt motiv care determină acționarii să se abată de la maximizarea proﬁ tului și minimizarea
costurilor este gradul de aversiune față de risc. Dacă acționarii unei bănci sunt omogeni și au o aversiune mare față de risc, atunci ei vor dori să se asigure că banca adoptă o politică anticiclică și, prin urmare, vor lua decizii care vor determina reducerea performanței băncii
1.
Impactul stimulentelor incorecte asupra performanței bancare depinde
de modul de conducere și control al băncii și este independent de structura pieței bancare
2. În lipsa unor informații complete, teoria de agent aﬁ rmă că
incapacitatea acționarilor de a monitoriza în mod adecvat managementul băncii poate induce un comportament non-optim: proﬁ turile obținute nu
vor ﬁ maxime și/sau costurile înregistrate nu vor ﬁ minime. Informațiile
asimetrice între principal și agent care au fost folosite de Diamond (1984)
pentru a explica faptul că băncile există deoarece acestea reduc costurile de audit pentru creditori arată că și băncile pot suferi din cauza hazardului moral
3. În ultimii ani s-au dezvoltat metode, pecuniare și non-pecuniare,
pentru reducerea problemelor de agent și care în același timp păstrează o anumită conﬁ dențialitate a strategiei și politicii urmate de către manageri
4.
Conﬁ dențialitatea strategiei bancare este foarte importantă deoarece la
nivelul sectorului bancar se manifestă puternic fenomenul de free-rider și
o prea mare transparență poate conduce la o diminuare a oportunităților de câștig ale băncii și la reducerea avantajelor comparative față de băncile concurente. Conﬁ dențialitatea este afectată de anumite mecanisme precum:
controlul extern realizat de instituțiile de supraveghere și control, auditul extern, contractarea unor credite de pe piața obligațiunilor și realizarea unor fuziuni sau preluări
5. Ținând cont de faptul că băncile acționează într-un mediu
concurențial, unde se manifestă o concurență puternică atât prin calitate, dar mai ales prin preț, și că produsele bancare sunt substituibile, ceea ce creează
1 J. Tirole, The Theory of Industrial Organization , MIT Press, Cambridge, 1993, p. 35.
2 M. Dewatripoint, J. Tirole, The Prudential Regulation of Banks , MIT Press, Cambridge, 1994,
p. 215.
3 D.W. Diamond, Financial Intermediation and Delegated Monitoring , în Review of Economic
Studies, nr. 51(3), 1984, pp. 393-414.
4 J. Bikker, J. Bos , op. cit. , p. 7.
5 J. Tirole, op. cit., p. 35.

48MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
o puternică presiune concurențială asupra managementului băncii, acționarii
pot determina obținerea unei performanțe bancare optime prin crearea unui sistem de recompensare a managementului bazat pe performanță
1. Un alt
mecanism de eliminare a problemelor de agent este sistemul de rating bancar care semnalează eventualele derapaje ale managementului.
Un alt factor care determină obținerea de către bănci a unei performanțe
sub-optime este ineﬁ ciența. Ineﬁ ciența este deﬁ nită ca utilizarea unei
cantități prea mari de resurse pentru producerea unui nivel dat de bunuri și servicii sau producerea unei cantități prea mici de bunuri și servicii prin utilizarea unei cantități date de resurse. O bancă poate atinge costuri mai reduse și un proﬁ t mai mare decât alte bănci în cazul în care utilizează mai
bine resursele și le transformă în bunuri și servicii în cel mai ieftin mod posibil.
Molyneux, Altunbas și Gardener (1997) au subliniat importanța eﬁ cienței
în sistemul bancar european și au evidențiat că o eﬁ ciență mai mare poate
„duce la îmbunătățirea produselor și serviciilor ﬁ nanciare, creșterea volumului
de fonduri intermediate și la sporirea inovațiilor ﬁ nanciare și a capacității de
management a riscurilor dacă proﬁ turile generate de creșterea eﬁ cienței sunt
utilizate în îmbunătățirea adecvării capitalului”
2. Eﬁ ciența bancară este foarte
importantă în explicarea și interpretarea performanței bancare. Berger și
Humphrey (1992) susțin că creșterea eﬁ cienței determină scăderea prețurilor
la produsele bancare și îmbunătățirea serviciilor prestate de către bănci3.
Un sistem bancar sănătos este construit pe bănci proﬁ tabile și capitaliza-
te în mod adecvat. O înțelegere deplină a surselor de proﬁ t și a modiﬁ cărilor
din structura veniturilor/proﬁ turilor. atât ale unei bănci, cât și ale întregului
sistem bancar, în ansamblu, este importantă pentru toți cei implicați în pro-cesul de management al riscului. Autoritățile de supraveghere trebuie să pri-vească rentabilitatea băncii ca pe un indiciu al stabilității și ca pe un factor care contribuie la creșterea încrederii deponenților. De aceea, trebuie încura-jată rentabilitatea sustenabilă maximă, întrucât o competiție sănătoasă pen-tru proﬁ turi este un indiciu al unui sistem ﬁ nanciar eﬁ cient și dinamic
4.
Managementul bancar urmărește prin excelență obținerea de proﬁ t, adică
o performanță bancară superioară. Stabilitatea și tendințele de creștere a proﬁ tului sunt cei mai buni indicatori sintetici ai performanțelor unei bănci
sau ai întregului sistem bancar, atât în trecut, cât și în viitor. Instrumentele de
1 X. Freixas, J.C. Rochet, op.cit., p. 95.
2 P. Molyneux, Y. Altunbas, Y. Gardener, Efﬁ ciency in European Banking , John Wiley and Sons,
New York, 1997, p. 9.
3 A. Berger, D. Humphrey, Measurement and Efﬁ ciency Issues in Commercial Banking , în
Z. Griliches (ed.), Output Measurement in the Service Sectors, University of Chicago Press, 1992.
4 S. Bratanovic, H. van Greuning, Analiza și managementul riscului bancar. Evaluarea
guvernanței corporatiste și a riscului ﬁ nanciar , Ed. Irecson, București , 2004, p. 55.

49CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
măsurare și redare a performanței bancare sunt numeroase, dar unul dintre
cele mai eﬁ ciente îl constituie sistemul de indicatori ﬁ nanciari. Indicatorii de
performanță bancară arată cum stă banca la un moment dat, ceea ce permite ca managerii să ia măsuri în consecință, de păstrare a performanței, dacă indicatorii sunt pozitivi, sau de îmbunătățire a performanței, dacă indicatorii nu sunt la nivelul la care banca și i-a propus.
Reglementarea și, implicit, supravegherea prudențială bancară au ca punct
central adecvarea capitalului instituției de credit la riscurile care afectează acti-vitatea acesteia, acest obiectiv ﬁ ind fundamental pentru siguranța băncii
1.
Indicatorii de apreciere a performanțelor și a solidității bancare cei mai
utilizați de autoritățile de supraveghere și în literatura de specialitate pot ﬁ grupați în: indicatori de apreciere a proﬁ tabilității; indicatori de apreciere a
calității activelor și indicatori de adecvare a capitalului .
Rentabilitatea oferă indicii despre capacitatea băncii de a-și asuma riscuri
și de a-și extinde activitatea. Principalii indicatori utilizați în aprecierea proﬁ –
tabilității bancare sunt: Rata rentabilității ﬁ nanciare ROE (Proﬁ t net/Capitaluri
proprii), Rata rentabilității economice ROA (Proﬁ t net/Total activ) și Efectul de
pârghie sau Rata capitalului propriu (Capital propriu/Total activ)
2.
Indicatorii sunt supuși observației de-a lungul unei perioade de timp
pentru a detecta tendințele proﬁ tabilității. Analiza modiﬁ cării diverșilor
indicatori în timp relevă modiﬁ cările politicilor și strategiilor băncilor și/sau a
mediului său de afaceri3.
Rata rentabilității ﬁ nanciare ROE constituie cea mai semniﬁ cativă
expresie a proﬁ tului ce pune în valoare rezultatele managementului bancar
în ansamblul său și le indică acționarilor care este eﬁ ciența investițiilor pe
care le-au făcut în activitatea bancară4. Rentabilitatea ﬁ nanciară măsoară
randamentul utilizării capitalurilor proprii5.
Se poate observa din graﬁ cul de mai jos că, în perioada analizată, la nivelul
sistemului bancar românesc s-a înregistrat un nivel al Ratei rentabilității ﬁ nanciare ușor peste media din țările Uniunii Europene, mai mică decât în
țările fost comuniste, dar peste țările cu un sistem bancar dezvoltat. Se poate observa un trend descendent al acestui indicator, o primă explicație a acestui fenomen putând ﬁ creșterea concurenței din sectorul bancar românesc și
scăderea inﬂ ației care a condus la diminuarea ratelor de dobândă și implicit a
veniturilor băncilor.
1 C. Spulbăr, op. cit. , p. 156.
2 N. Dardac, T. Barbu, Monedă, bănci și politici monetare , Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 2005, p. 306.
3 S. Bratanovic, H. van Greuning, op. cit. , p. 63.
4 V. Cocriș, D. Chirleșan, op. cit. , p. 129.
5 M. Onofrei, Finanțele întreprinderii , Ed. Economică, București, 2004, p. 291.

50MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
-15 -10 -5 0510 15 20 25 30
2003 22.7 23.8 19.3 5.8 20 10.8 11.9 8.5 -1.5 8.9 7.4 13.9 13.9 8.6
2004 19.6 23.3 25.3 16.9 19.3 11.9 12.5 10.6 1.9 6.4 9.3 12.8 14.7 10.9
2005 21.4 25.2 24.7 20.6 15.4 16.9 13.8 11.8 9.2 15.9 9.7 16.8 16.8 11.8
2006 25 22.5 24 22.5 13.6 16.6 15.1 15.5 7.5 12.8 11.4 16.9 19.6 8.9
2007 24.8 24.4 18.1 22.4 11.5 16.6 16.3 9.8 4.7 14.8 9.7 15.2 19.7 6.2
2008 23.1 21.7 11.6 20.7 18.1 14.1 9 -1 0 3 4.8 10.1 13.9 -10.8
2009 15.7 23.4 15.3 15.6 0 4.1 0 0 0 0 0 0 0 0 Bulgaria Cehia Ungaria Polonia Romania Slovacia Slovenia Franìa Germania Grecia Italia Portugalia Spania Marea
Britanie
Sursa: IMF, Global Financial Stability Report, Financial Soundness Indicators ,
October 2009
Figura nr. 2.5. Evoluția indicatorului Rata rentabilității ﬁ nanciare – ROE
– la nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-2009
Rata rentabilității economice ROA este indicatorul care reﬂ ectă cel
mai bine cât de eﬁ cient lucrează echipa managerială, deoarece reﬂ ectă
capacitatea managementului băncii de a folosi resursele de care dispune banca în scopul optimizării proﬁ tului
1. El măsoară modul în care sunt
implicate toate activele băncii în proﬁ tabilitate2.
-1 -0.5 00.5 11.5 22.5 3
2003 2.4 1.2 1.5 0.5 2.7 1.2 1 0.4 -0.1 0.6 0.5 0.8 0.9 0.6
2004 2.1 1.3 2 1.4 2.5 1.2 1.1 0.5 0.1 0.4 0.6 0.8 0.9 0.7
2005 2 1.4 2 1.6 1.9 1.2 1 0.6 0.3 0.9 0.7 0.9 0.9 0.8
2006 2.2 1.2 1.8 1.7 1.7 1.3 1.3 0.7 0.3 0.8 0.8 1 1 0.5
2007 2.4 1.3 1.4 1.7 1.3 1.1 1.4 0.4 0.2 1 0.8 1 1.1 0.4
2008 2.1 1.2 1.1 1.5 1.7 1 0.7 0 0 0.2 0.3 0.6 1 -0.5
2009 1.6 1.3 1.1 1.1 0 0.3 0 0 0 0 0 0 0 0 Bulgaria Cehia Ungaria Polonia Romania Slovacia Slovenia FranƜa Germania Grecia Italia Portugalia Spania Marea
Britanie
Sursa: IMF, Global Financial Stability Report, Financial Soundness
Indicators , October 2009
Figura nr. 2.6. Evoluția indicatorului Rata rentabilității economice –
ROA – la nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-2009
1 M. Stoica, op. cit. , p. 174.
2 A. Olteanu, op. cit. , p. 340.

51CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Și în cazul indicatorului Rata rentabilității economice se constată un
trend descendent în perioada analizată la nivelul sistemului bancar românesc. Cu toate că a înregistrat o scădere semniﬁ cativă în perioada analizată, rata
rentabilității economice a sistemului bancar românesc rămâne cu mult mai mare decât rata medie a sistemelor bancare din Uniunea Europeană, sensibil egală cu nivelul înregistrat în celelalte state ex-comuniste.
Calitatea activelor reﬂ ectă riscul potențial pe care îl pot genera creditele
acordate de către instituția bancară, precum și riscul inerent altor active și al operațiunilor extrabilanțiere
1. Calitatea activelor bancare este inﬂ uențată
de o serie de factori precum: nivelul creditelor neperformante, adecvarea provizioanelor, metodele și instrumentele utilizate în administrarea creditelor și nivelul tranzacțiilor extrabilanțiere și riscul aferent acestora.
Cei mai utilizați indicatori în analiza calității activelor sunt: rata creditelor
neperformante și gradul de acoperire a creditelor neperformante .
Rata creditelor neperformante se calculează ca raport între creditele și
dobânzile restante și total credite acordate și exprimă eﬁ ciența activității de
creditare a băncii
2.
Bulgaria Republica Cehă Croația Polonia
Ungaria România
Franța Italia Marea Britanie
0
2004 2005 2006 2007 2008246810
Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2009
Figura nr. 2.7 . Evoluția indicatorului Rata creditelor neperformante la
nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-2008
Calitatea creditelor aﬂ ate în portofoliile băncilor românești se menține la
un nivel comparabil cu cel al multor țări din Uniunea Europeană.
La nivelul sistemului bancar românesc, după o perioadă de patru ani în
care gradul de acoperire cu rezerve și provizioane a expunerii ponderate în funcție de risc aferente creditelor bancare și nebancare, plasamentelor interbancare și dobânzilor corespunzătoare acestora, clasiﬁ cate în categoriile
„sub standard”, „îndoielnic” și „pierdere” s-a menținut relativ constant, în anul 2007 acesta a consemnat un recul de 55 de puncte procentuale, până la 117% la ﬁ nele lunii decembrie. Această evoluție a fost înregistrată în condițiile
în care valoarea ajustată aferentă creanțelor clasiﬁ cate în categoriile
1 N. Dardac, T. Barbu, op. cit. , p. 294.
2 M. Stoica, op. cit. , p. 175.

52MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
„sub standard” și „îndoielnic” a consemnat o creștere mai rapidă decât
volumul provizioanelor constituite pentru aceste categorii de active, criteriile de încadrare în clasele menționate ﬁ ind reprezentate de performanța
ﬁ nanciară a clienților și serviciul datoriei
1.
020406080100120
Bulgaria Republica Cehă Ungaria Polonia
România Slovacia
Franța
2004 2005 2006 2007 2008

Sursa: BNR, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2009
Figura nr. 2.8. Evoluția indicatorului Gradul de acoperire a creditelor
neperformante la nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-2008
Gradul de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante aﬂ ate în
portofoliile băncilor românești se situează la un nivel superior multor țări din Uniunea Europeană.
Capitalul reprezintă unul dintre factorii cheie care trebuie luați în
considerare atunci când este evaluată siguranța și buna funcționare a unei bănci
2. Pentru identiﬁ carea gradului de adecvare a capitalului, indicatorii cei
mai utilizați de instituțiile de supraveghere și agențiile de rating bancar sunt raportul de solvabilitate și efectul de pârghie .
Raportul de solvabilitate este cel mai cunoscut indicator de prudență ban-
cară, având drept obiectiv prioritar garantarea capacității instituțiilor de cre-dit de a face față incapacității de plată a debitorilor. Indicatorul de solvabili-tate, de adecvare a capitalului a constituit o preocupare permanentă a ma-nagementului bancar și a reglementărilor prudențiale datorită semniﬁ cației
sale privind soliditatea băncii și siguranța depozitelor. Mai mult, acesta are și o importantă dimensiune concurențială, băncile bine capitalizate ﬁ ind mai
atractive în atragerea de resurse și mai competitive în extinderea activității.
Potrivit prevederilor Normei Băncii Naționale a României nr. 12/2003
privind supravegherea solvabilității și expunerilor mari ale instituțiilor de credit, indicatorul de solvabilitate exprimă fondurile proprii ca proporție din totalul activelor și elementelor din afara bilanțului, nete de provizioane, ajustate în funcție de gradul de risc. Indicatorul de solvabilitate este calculat la nivelul ﬁ ecărei bănci, pe bază individuală sau consolidată, în cazul grupului,
1 Banca Națională a României, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2008 , p. 37.
2 S. Bratanovic, H. van Greuning, op. cit. , p. 66.

53CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
și raportat băncii centrale trimestrial pentru indicatorul individual, respectiv
semestrial pentru cel consolidat.
Numărătorul indicatorului de solvabilitate este reprezentat de fonduri
proprii, iar numitorul reprezintă activele și elementele din afara bilanțului, ajustate în funcție de risc. Fondurile proprii, potrivit Normei Băncii Naționale a României nr. 11/2003 privind supravegherea pe baza individuală și consolidată a fondurilor proprii, sunt alcătuite din capitalul propriu și capitalul suplimentar. Capitalul propriu este format, la rândul său, din capitalul inițial (capitalul social inițial, primele legate de capital, rezerva legală, rezervele statutare, rezerve aferente acțiunilor proprii răscumpărate, alte rezerve, rezultatul reportat, rezultatul net curent pozitiv) și fondul pentru riscuri bancare generale.
Relevanța indicatorului de solvabilitate a fost contestată, întrucât prin
concepția metodologică inițială se ignora riscul de piață. Reglementările prudențiale au încercat să înlăture acest neajuns printr-o adecvare complexă a capitalului. Norma nr. 5/2004 modiﬁ cată prin Circulara nr. 18/2005
privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit reprezintă implementarea în legislația bancară română a Directivei nr. 93/6/CEE privind adecvarea capitalului societăților de investiții și instituțiilor de credit, modiﬁ cată prin
Directiva nr. 98/31/CE și Directiva nr. 98/33/CE. Conform acesteia, băncile vor putea calcula cerințele de capital aferente portofoliului de tranzacționare.
0510152025
2003 22 14.5 11.8 13.8 21.1 22.4 11.5 11.9 13.4 12 11.4 10 12.6 13
2004 16.6 12.6 12.4 15.4 20.6 18.7 11.8 11.5 13.2 12.8 11.6 10.4 12.3 12.7
2005 15.3 11.9 11.6 14.5 21.1 14.8 10.6 11.4 12.2 13.2 10.6 11.3 12 12.8
2006 14.5 11.5 11 13.2 18.1 13 11.1 10.9 12.5 12.2 10.7 11 11.9 12.9
2007 13.9 11.5 10.4 12.1 12.7 12.4 11.2 10.1 12.9 11.2 10.4 10.2 11.4 12.6
2008 14.9 12.3 11.1 11.2 12.3 11.1 10.5 0 0 9.4 10.8 10.3 11.3 12.9
2009 16.5 13.7 12.3 11.7 12 12.2 0 0 0 0 0 0 0 0Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovacia Slovenia Franìa Germania Grecia Italia Portugalia SpaniaMarea
Britanie
Sursa: IMF, Global Financial Stability Report, Financial Soundness Indicators ,
October 2009
Figura nr. 2.9. Evoluția indicatorului Raportul de solvabilitate la nivelul
sistemelor bancare europene în perioada 2003-2009

54MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Un nivel ridicat de solvabilitate este expresia unei adecvări eﬁ ciente a
capitalului și a unei poziții competitive pe piață datorită capacității ridicate de dezvoltare a activității bancare derulate în viitor.
În anul 2007, Raportul de solvabilitate agregat calculat pentru instituțiile
de credit din România, ca de altfel și la nivelul celorlalte state europene, a continuat trendul descrescător consemnat în ultimii ani, indicatorul pierzând 5,4 puncte procentuale comparativ cu nivelul înregistrat în decembrie 2006, până la 12,7%. Principalul factor responsabil pentru această evoluție este continuarea expansiunii creditului neguvernamental, în condițiile în care fondurile proprii ale instituțiilor de credit au consemnat un ritm de creștere inferior. Totuși, Raportul de solvabilitate se menține la un nivel corespunzător, ﬁ ind superior pragului minim impus de reglementările de prudență bancară
aplicabile în România începând cu anul 2007 și, totodată, pe plan european și internațional (8%).
Comparativ cu situația din anii anteriori, când, pe fondul unui grad de
intermediere relativ redus, raportul de solvabilitate agregat calculat pentru sistemul bancar românesc era semniﬁ cativ mai mare decât al multor țări
din regiune, anul 2007 situează România la niveluri comparabile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene
1.
02468101214
2003 13.1 5.7 8.3 8.3 10.9 8.9 8.3 6.9 4.2 6.9 6.4 5.8 5.7 9.8
2004 10.2 5.2 8.5 8 8.9 7.7 8.1 6.6 4 5.3 6.4 6.2 5.7 9.6
2005 7.4 5.4 8.2 7.9 9.2 9.7 8.5 5.8 4.1 5.9 6.9 5.8 6 9.1
2006 7.3 68 . 3 7 . 8 8.6 88 . 4 64 . 3 6 . 7 6 . 9 6 . 2 6 8.9
2007 7.7 5.7 8.2 8.1 7.3 10.6 8.4 5.5 4.3 6.6 6.4 6.2 6.3
2008 8.5 5.7 87 . 9 7 9 . 88 . 44 . 24 . 54 . 56 . 66 . 1 6.4 4.4
2009 10 6.2 8.1 8.3Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovacia Slovenia Franìa Germania Grecia Italia Portugalia SpaniaMarea
Britanie
Sursa: IMF, Global Financial Stability Report, Financial Soundness
Indicators , October 2009
Figura nr. 2. 10. Evoluția indicatorului Rata capitalului propriu (Capital
propriu/Total activ) la nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-2009
1 Banca Națională a României, Raportul de stabilitate ﬁ nanciară 2008 , p. 27.

55CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Gradul de autoﬁ nanțare a băncilor românești, calculat la nivel agregat,
exprimat prin indicatorul Rata capitalului propriu (Capital propriu/Total activ), rămâne comparabil sau chiar mai ridicat decât cel aferent multor țări din Uniunea Europeană .
2.3. Analiza performanței activității bancare la nivelul Băncii
Comerciale Române
În acest subcapitol dorim să realizăm o analiză a indicatorilor de
performanță și soliditate la nivelul celei mai importante bănci din România, Banca Comercială Română.
Performanța bancară poate ﬁ deﬁ nită ca ﬁ ind nivelul măsurabil de
stabilitate a activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură și un trend normal de creștere a proﬁ turilor de la o
perioadă analizată la alta
1.
Datele utilizate în analiză sunt preluate din rapoartele anuale ale băncii
din perioada 2002-2009 și din baza de date Fitch IBCA’s BankScope. Analiza este axată la nivelul a patru clase de indicatori: indicatori privind calitatea
activelor, indicatori privind adecvarea capitalului, indicatori privind rezultatele operaționale și indicatori privind lichiditatea băncii.
2.3.1. Analiza indicatorilor privind calitatea activelor
Calitatea activelor reﬂ ectă riscul potențial pe care îl pot genera creditele
acordate de către instituția bancară, precum și riscul inerent altor active și operațiunilor extrabilanțiere și este inﬂ uențată de o serie de factori precum:
nivelul creditelor neperformante, adecvarea provizioanelor, metodele și instrumentele utilizate în administrarea creditelor, nivelul tranzacțiilor extrabilanțiere și riscul aferent acestora.
Cei mai utilizați indicatori în analiza calității activelor sunt: rata creditelor
neperformante , gradul de acoperire a creditelor neperformante și rata de
creștere a activelor .
Rata creditelor neperformante se calculează raport între Credite neperfor-
mante (restante și îndoielnice) și Total portofoliu credite.
100CNPRCNTC ,
1 I. Bătrâncea, I. Trenca et al. , Analiza performanțelor și riscurilor bancare , Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2008, p. 374.

56MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
unde:
– RCN = rata creditelor neperformante (în procente);– CNP = credite neperformante;– TC = total credite.Gradul de acoperire a creditelor neperformante este calculat pe baza ur-
mătoarelor formule:
100
100
100PCNPGACNTC
sau
PCNPGACNCNP
sau
CNP PCNPGACNCP


unde:
– GACN = gradul de acoperire a creditelor neperformante (în procente);– PCNP = provizioane bancare pentru credite neperformante;
– TC = total credite;– CNP = credite neperformante;
– CP = capital propriu.
Rata de creștere a activelor se calculează pe baza următoarelor formule :
10
0
10
0100
100AT ATRCATAT
sau
CT CTRCCCT
 ,
unde:
– RCAT = rata de creștere a activelor totale (în procente);– AT
1 = active totale în anul curent;
– AT0 = active totale în anul de referință;
– RCC = rata de creștere a creditelor;– CT
1 = credite totale în anul curent;
– CT0 = credite totale în anul de referință.

57CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Tabelul nr. 2. 11. Analiza indicatorilor privind calitatea activelor
Indicatori privind calitatea activelor 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Rata de creștere a activelor totale 28,4 8,6 29,9 35,8 38,6 33,6 9 0,5
Rata de creștere a creditelor 43,7 40,3 28,3 49,1 55 50,3 21 7,3
Credite neperformante/Credite totale na na na na 3,5 2,9 4,2 12,4Provizioane pentru credite
neperformante/Credite totale6,5 5,5 5,1 3,4 3 4,6 4,5 7,4
Provizioane pentru credite
neperformante/Credite neperformantena na na na 85,7 158,1 106,6 59,4
Credite neperformante – provizioane
pentru credite neperformante/Capital propriu– 12,3 – 14,5 – 15,7 – 14,4 3,1 – 13,5 – 2,1 39,2
Sursa: calcule proprii
Din analiza indicatorilor privind calitatea activelor se observă că începând
cu anul 2008 calitatea activelor deținute de BCR a înregistrat o scădere semniﬁ cativă reﬂ ectată în creșterea ponderii creditelor neperformante și
a provizioanelor bancare, coroborată cu scăderea gradului de acoperire a creditelor neperformante. De asemenea se poate observa că rata de creștere a activelor totale și a creditelor totale, după o perioadă – 2002-2007 – de creștere susținută, au înregistrat în anul 2008, dar mai ales 2009, valori mult mai mici.
2.3.2. Analiza indicatorilor privind adecvarea capit alului
Capitalul reprezintă unul dintre factorii cheie care trebuie luați în consi-
derare atunci când este evaluată siguranța și buna funcționare a unei bănci. Un nivel adecvat al capitalizării instituțiilor de credit reprezintă o garanție a capacității acestora de a absorbi pierderile potențiale generate de practici de management al riscului mai puțin prudente sau diferite șocuri exogene.
Pentru identiﬁ carea gradului de adecvare a capitalului, cei mai utilizați
indicatori de instituțiile de supraveghere și agențiile de rating bancar sunt Raportul de solvabilitate și Rata capitalului propriu.
Raportul de solvabilitate , denumit și rata de adecvare a capitalului, rata
Cooke sau rata McDonough, exprimă fondurile proprii ca proporție din totalul activelor și elementelor din afara bilanțului, nete de provizioane, ajustate în funcție de gradul de risc. Acordul Basel II stabilește nivelul minim recomandat al raportului de solvabilitate ca ﬁ ind 8%.

58MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Formula de calcul pentru acest indicator este:
12100 100 8%FP FPN FPNRSAAR AAR    ,
unde:
– RS = raportul de solvabilitate (în procente);– FP = fonduri proprii (capitalul de reglementare);
– AAR = active ajustate în funcție de gradul de risc;
– FPN1 = capital de nivel 1;– FPN2 = capital de nivel 2.
Fondurile proprii totale ale unei bănci pot ﬁ structurate pe două componente:
– fonduri proprii de nivel 1 (capitalul de nivelul 1 sau Tier 1);– fonduri proprii de nivel 2.Conform Regulamentul BNR – CNVM nr. 18/23/14 decembrie 2006
privind fondurile proprii ale instituțiilor de credit și ale ﬁ rmelor de investiții,
fondurile proprii de nivel 1 reprezintă o componentă a fondurilor proprii și
cuprind:
a) capitalul social subscris și vărsat, cu excepția acțiunilor preferențiale
cumulative sau, după caz, capitalul de dotare pus la dispoziția sucursalei din România de către instituția de credit din statul terț;
b) primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social; c) rezervele legale, statutare și alte rezerve, precum și rezultatul reportat
pozitiv al exercițiilor ﬁ nanciare anterioare, rămas după distribuirea
proﬁ tului;
d) proﬁ tul net al ultimului exercițiu ﬁ nanciar, reportat până la
repartizarea sa conform destinațiilor stabilite de adunarea generală a acționarilor, în limita sumei ce se intenționează a se repartiza pe oricare dintre destinațiile prevăzute la lit. a)-c).
Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:
– fonduri proprii de nivel 2 de bază;
– fonduri proprii de nivel 2 suplimentar.
Fondurile proprii de nivel 2 de bază se compun din:
a) rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligații-
le ﬁ scale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;
b) alte elemente care îndeplinesc condițiile: să ﬁ e la dispoziția instituției
de credit fără restricții pentru acoperirea riscurilor speciﬁ ce activității
bancare, atunci când pierderile sau minusurile de valoare nu au fost încă identiﬁ cate; să se regăsească în evidența contabilă internă;

59CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
nivelul lor să ﬁ e stabilit de conducerea instituției de credit, veriﬁ cat
de auditori independenți, comunicat Băncii Naționale a României și supus supravegherii acesteia;
c) titlurile pe durată nedeterminată și alte instrumente de aceeași
natură care îndeplinesc, cumulativ următoarele condiții: rambursarea nu se poate efectua la inițiativa deținătorului sau fără aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României; contractul de emisiune trebuie să asigure că instituția de credit are opțiunea de a amâna plata dobânzii aferente; creanțele creditorului asupra instituției de credit trebuie să ﬁ e în totalitate subordonate creanțelor tuturor celorlalți
creditori nesubordonați; prospectul de emisiune al titlurilor trebuie să speciﬁ ce faptul că principalul și dobânda neplătite aferente sunt la
dispoziția instituției de credit pentru acoperirea pierderilor, în condiții de asigurare a continuității activității; numai sumele integral plătite sunt luate în considerare. Acestora li se pot adăuga, ﬁ ind asimilate lor,
acțiunile preferențiale cumulative.
Fondurile proprii de nivel 2 suplimentar se compun din acțiunile
preferențiale cumulative pe durată determinată și capitalul sub formă de împrumut subordonat, cu respectarea următoarelor condiții: obligațiile contractuale ferme asigură că în cazul falimentului sau lichidării instituției de credit, acestea au un rang inferior în raport cu creanțele tuturor celorlalți creditori și că nu vor ﬁ rambursate decât după ce toate celelalte datorii
nerambursate la acea dată au fost achitate; numai sumele integral plătite pot ﬁ luate în considerare; scadența inițială să ﬁ e de cel puțin 5 ani, după care pot
ﬁ rambursate; suma luată în considerare la determinarea nivelului fondurilor
proprii de nivel 2 suplimentar trebuie să ﬁ e redusă gradual începând cu cel
puțin 5 ani înaintea scadenței, prin aplicarea unor cote procentuale anuale egale, astfel încât în ultimul an înaintea scadenței să se ia în calcul 20% din valoarea împrumuturilor; contractul de credit să nu includă clauze care să conducă, în circumstanțe speciﬁ cate în acesta, altele decât lichidarea
instituției de credit, la rambursarea anticipată a datoriei înainte de data convenită a scadenței.
Pentru calculul fondurilor proprii, elementele componente ale fondurilor
proprii de nivel 2 sunt supuse următoarelor limite:
a) totalul fondurilor proprii de nivel 2 nu poate depăși 100% din fondurile
proprii de nivel 1;
b) totalul valorii acțiunilor preferențiale cumulative pe durată
determinată și al capitalului sub formă de împrumut subordonat ce poate ﬁ luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu poate
depăși 50% din valoarea fondurilor proprii de nivel 1.

60MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Rata capitalului propriu exprimă raportul dintre capitalurile proprii și
activele totale deținute de bancă și se calculează după formula:
100 100CP TA DTRCPTA TA   ,
unde:
– RCP = rata capitalului propriu (în procente);– CP = capitalul propriu;– TA = active totale;– DT = datorii totale.În vederea stabilirii nivelului de adecvare a capitalului se mai pot calcula
și analiza o serie de indicatori precum: Capital propriu/Credite nete, Capital propriu/Datorii pe termen scurt, Capital propriu/Total datorii, Fonduri proprii/Total active, Fonduri proprii/Credite nete, Fonduri proprii/Datorii pe termen scurt, Fonduri proprii/Total datorii
Tabelul nr. 2. 12. Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului (%)
Indicatori privind
adecvarea capitalului2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Rata de adecvare a capitalului
de nivel 127,7 26,5 20,3 15,5 11,1 9,8 10,3 12,1
Rata de adecvare a capitalului
total28,9 27,9 21,6 16,7 12,3 10,9 12,9 15,8
Rata capitalului propriu 18,52 17,37 14,75 11,71 8,96 7,68 9,2 9,51
Capital propriu/Credite nete 56,12 40,35 34,54 24,54 16,72 12,94 13,96 13,94Capital propriu/Datorii pe
termen scurt23,1 21,3 17,63 14,36 11,24 9,24 11,43 11,63
Capital propriu/Total datorii 22,73 21,02 17,3 13,27 9,84 8,32 10,35 10,84
Fonduri proprii/Total active 18,52 17,37 14,75 11,71 8,96 7,68 11,12 12,26Fonduri proprii/Credite nete 56,12 40,35 34,54 24,54 16,72 12,94 16,88 17,96Fonduri proprii/Datorii pe
termen scurt23,1 21,3 17,63 14,36 11,24 9,24 13,83 14,99
Fonduri proprii/Total datorii 22,73 21,02 17,3 13,27 9,84 8,32 12,52 13,97
Sursa: calcule proprii
Analiza Raportului de solvabilitate relevă faptul că Banca Comercială
Română respectă condiția de a avea un Raport de solvabilitate > 8%. Evoluția acestui indicator, calculat atât pe baza fondurilor proprii totale sau a fondurilor

61CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
proprii de nivel 1, în ultimii 2 ani este una ascendentă. Rata capitalului propriu a
cunoscut o scădere în ultimii ani comparativ cu perioada 2002-2005.
2.3.3. Analiza indicatorilor privind rezultatele operaționale
Pentru a înțelege cât de bine funcționează o bancă trebuie să analizăm
veniturile și cheltuielile băncii, deoarece acestea afectează rentabilitatea băncii
1. Rezultatele operaționale reﬂ ectă efectele nete ale politicilor și
activităților unei bănci într-un exercițiu ﬁ nanciar. Stabilitatea și tendințele
sale de creștere sunt cei mai buni indicatori sintetici ai performanțelor unei bănci, atât în trecut, cât și în viitor. Principalii indicatori privind rezultatele operaționale sunt Rentabilitatea capitalului propriu mediu (ROAE),
Rentabilitatea activelor medii (ROAA), Marja netă de dobândă, Rata costuri/Venituri, Venituri nete din dobânzi/Active medii, Alte venituri operaționale/Active medii, Venituri nete/Active ponderate la risc, Cheltuieli non-dobânzi/Active medii, Proﬁ t operațional/Capital propriu ( sau active medii) etc.
Rentabilitatea capitalului propriu (ROE) măsoară rata de rentabilitate a
investiției acționarilor și se calculează conform formulei:
100PNROECP ,
unde:
– ROE = rentabilitatea capitalului propriu (în procente);
– PN = proﬁ t net;
– CP = capital propriu.Conform lui van Greuning și Bratanovic (2004) , rentabilitatea activelor
(ROA) măsoară eﬁ ciența utilizării potențialului băncii
2 și se calculează
conform relației:
100PNROATA ,
unde:
– ROAE = rentabilitatea activelor totale (în procente);
– PN = proﬁ t net;
– TA = active totale.
1 F. Mishkin, S. Eakins, Financial Markets and Institutions , 5th ed., Pearson Addison Wesley ,
2006, p. 443.
2 S. Bratanovic, H. van Greuning, op. cit., p. 63.

62MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Marja netă de dobândă se calculează după formula:
100VD CDMNDTA ,
unde:
– MND = marja netă de dobândă (în procente);
– VD = venituri din dobânzi (dobânzi percepute);– CD = cheltuieli cu dobânzi (dobânzi boniﬁ cate);
– TA = active totale generatoare de venit.Analiza indicatorilor privind rezultatele operaționale este foarte
importantă pentru managementul și acționariatul unei bănci, deoarece se pot trage concluzii cu privire la deciziile ce trebuie luate în vederea creșterii proﬁ tabilității băncii. Analiza acestor indicatori trebuie să ﬁ e realizată din
două perspective:
• statică – nivelurile indicatorilor trebuie comparate cu niveluri de
referință, niveluri minime sau medii, înregistrate de alte bănci din țară sau străinătate;
• dinamică – nivelurile indicatorilor trebuie comparate cu nivelurile
înregistrate de aceeași bancă în perioadele anterioare.
Tabelul nr. 2. 13. Analiza indicatorilor privind rentabilitatea Băncii
Comerciale Române
Rate de proﬁ tabilitate 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Rentabilitatea capitalului propriu (ROE) 13,31 8,23 17,94 12,54 18,62 20,48 36,28 13,37
Rentabilitatea activelor (ROA) 2,52 1,48 2,85 1,63 1,88 1,69 3,07 1,25
Marja netă de dobândă 8,99 7,13 8,94 6,21 6,13 5,24 6,57 7,35Rata costuri/Venituri 60,11 68,39 53,78 66,78 58,4 59,31 41,66 36,63Venituri nete/Active ponderate la risc na na 4,4 2,2 2,4 2,2 4 1,7
Rate ale dobânzii
Venituri din dobânzi/Credite totale na na 16,2 12,3 12,1 10,5 12,6 13,1Cheltuieli cu dobânzi/Depozite totale na na 6,9 5,7 3,7 4,2 5,8 7,1Venituri din dobânzi/Active medii 20,3 12,9 15,8 11 11,4 11 15,5 16,7
Cheltuieli cu dobânzi/Pasive purtătoare
de dobânzi12,1 6,2 6,1 4,6 4 4,4 7,1 8,2
Venituri nete din dobânzi/Active medii 9 7,1 8,9 5,7 6,1 5,2 6,6 7,2
Venituri nete din dobânzi – provizioane
pentru credite neperformante/Active medii8,6 6 7,7 5,1 5,6 4,8 5,2 3,1

63CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Rate ale proﬁ tabilității operaționale
Venituri non-dobânzi/Venituri totale 24 31,9 35,6 44,5 35,4 36,8 32,2 26,7Cheltuieli non-dobânzi/Venituri totale 60,1 68,4 53,8 66,8 58,4 59,3 41,7 36,6Cheltuieli non-dobânzi/Active medii 6,1 6,2 5,4 5 3,7 3,3 2,8 2,7Proﬁ t înainte de provizioane/Capital
propriu mediu21,3 16 29,4 19 26,3 27,7 46,6 51,8
Proﬁ t înainte de provizioane/Active medii 4 2,9 4,7 2,5 2,7 2,3 4 4,7
Proﬁ t operațional/Capital propriu mediu 19 10,9 23,6 15,5 22,5 24,1 35,4 16,2
Proﬁ t operațional/Active totale medii 3,6 2 3,8 2 2,3 2 3 1,5
Taxe/Proﬁ t înainte de impozitare 30 24,7 23,9 18,3 17,1 16,7 16,8 16,5
Proﬁ t operațional înainte de
provizioane/Active ponderate la riscna na 7,1 3,3 3,4 3 5,1 6,5
Proﬁ t operațional/Active ponderate
la riscna na 5,7 2,7 2,9 2,6 3,9 2
Din datele prezentate în tabelul de mai sus se poate observa că la nivelul
indicatorilor de proﬁ tabilitate Banca Comercială Română a înregistrat în
perioada 2002-2008 o creștere importantă. În anul 2009, ca urmare a crizei economico-ﬁ nanciare, s-a înregistrat un ușor declin la nivelul acestor
indicatori, dar nivelul lor rămâne superior nivelului mediu înregistrat de băncile din Uniunea Europeană.
2.3.4. Analiza indicatorilor privind lichiditatea
Lichiditatea este proprietatea activelor care exprimă capacitatea acestora
de a ﬁ transformate rapid, cu o cheltuială minimă, în numerar sau disponibil
în contul curent.
Lichiditatea este necesară băncilor pentru furnizarea fondurilor necesare
dezvoltării, precum și pentru compensarea ﬂ uctuațiilor bilanțiere prevăzute
și/sau neprevăzute. Prin lichiditatea unei bănci înțelegem capacitatea acesteia de a face față în mod eﬁ cient retragerilor de depozite și plăților
determinate de scadența altor datorii și de a acoperi necesarul de ﬁ nanțare
suplimentar pentru portofoliul de credite și investiții. Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia însăși a probabilității pierderii acestei capacități de ﬁ nanțare. Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci
este aceea de a estima și de a acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară.
Pe termen lung, rentabilitatea unei bănci poate ﬁ afectată negativ dacă
banca deține în portofoliu prea multe active ﬁ nanciare lichide față de nevoile
sale, deoarece activele cu o lichiditate ridicată oferă un randament scăzut.

64MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Pe de altă parte, prea puține lichidități pot crea probleme ﬁ nanciare severe,
mai ales pentru băncile mici și pot genera chiar falimentul instituției de credit. Prețul lichidității este inﬂ uențat de condițiile de piață și de percepția
pieței asupra nivelului de risc al instituției debitoare.
Lichiditatea adecvată a ﬁ ecărei bănci din sistem este extrem de importan-
tă și pentru minimizarea riscului sistemic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăți interbancar.
Lichiditatea băncilor poate ﬁ analizată cu ajutorul a trei clase de indicatori:
1. Raportul interbancar (Interbank Ratio) exprimă raportul dintre sumele
împrumutate altor bănci și sumele împrumutate de la alte bănci, în procente. Dacă acest raport este mai mare decât 100 înseamnă că banca analizată este creditor net pe piața interbancară și este mai lichidă decât alte bănci.
Acest indicator se calculează folosind următoarea formulă:
100AIRIBPI ,
unde:
– RIB = raportul interbancar (în procente);
– AI = active interbancare;– PI = pasive interbancare.
2. Ponderea creditelor care poate ﬁ calculată în raport cu: depozitele
atrase de la clienți, totalul activelor deținute de către bancă, cu depozitele și fondurile atrase pe termen scurt sau cu totalul fondurilor împrumutate. Acest indicator ne arată ce pondere din resursele atrase sunt plasate sub forma creditelor, active cu o lichiditate scăzută. Cu cât valoarea acestor indicatori este mai ridicată, cu atât banca este mai puțin lichidă.
3. Ponderea activelor lichide care indică cât din depozitele și fondurile
atrase pe termen scurt sau din totalul fondurilor împrumutate pot ﬁ onorate
în cazul în care se manifestă fenomenul de panică bancară. Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mare, cu atât banca este mai lichidă.
Tabelul nr. 2. 14. Indicatorii privind lichiditatea Băncii Comerciale
Române
Indicatori privind lichiditatea 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Raportul interbancar 735,69 415,79 27,35 42,09 34,17 14,44 4,99 9,04
Credite/Depozite clienți 47,2 61,8 63,9 76,5 106,6 130,8 144,9 143,6
Credite nete/Total active 33 43,05 42,69 47,73 53,59 59,36 65,9 68,25

65CAPITOLUL 2. Analiza performan țelor sistemului bancar din România
Credite nete/Datorii pe termen
scurt41,16 52,8 51,04 58,51 67,25 71,41 81,9 83,46
Credite nete/Total datorii 41,16 52,8 51,04 54,96 60,52 66,47 78,53 80,1
Active lichide/Datorii pe termen scurt61,45 56,45 58,42 42,13 49,13 39,93 29,1 21,8
Active lichide/Total datorii 61,45 56,45 58,42 39,57 44,21 37,17 27,9 20,92
Sursa: calcule proprii
Evoluția indicatorilor de lichiditate prezentați în tabelul de mai sus
ne arată că BCR a devenit, începând cu anul 2004, un debitor net pe piața bancară și că gradul de lichiditate al acestei bănci a înregistrat o reducere semniﬁ cativă pe fondul creșterii raportului dintre creditele acordate clienților
și depozitele atrase de la deponenți.

Capitolul 3
SEMNIFICA ȚIA ȘI
CAUZELE RISCULUI BANCAR
3.1. Rolul și importan ța riscului și a managementului
riscului în activitatea bancar ă
3.2. Semni ﬁ cația conceptului de risc
3.3. Cauzele și tipurile de riscuri bancare

69CAPITOLUL 3. Semni ﬁ cația și cauzele riscului bancar
3. 1. Rolul și importanța riscului și a managementului riscului
în activitatea bancară
Riscurile cu care se confruntă instituțiile bancare în activitatea lor sunt
determinate de particularitățile speciﬁ ce domeniului bancar. Rolul tradițional
al băncilor poate ﬁ analizat din perspectiva activității de transformare a
ﬂ uxurilor de numerar ținând cont de (1) scală, locație și de lichiditate,
(2) termen (scadență) și (3) de risc, în scopul de a reduce fricțiunile cauzate de asimetria informațională și de costurile de tranzacționare existente pe piețele ﬁ nanciare (ineﬁ ciente). Prin specializarea în producția și prelucrarea
informațiilor, băncile îndeplinesc o funcție importantă în activitatea de inițiere și distribuție a produselor și serviciilor ﬁ nanciare.
Deoarece atrag depozite de la agenții excedentari și acordă credite
agenților deﬁ citari cu afaceri riscante, băncile pot beneﬁ cia de avantajele
procesului de diversiﬁ care a riscului, atât din perspectiva riscului individual,
cât și al scadenței, fapt care permite băncilor să preia o parte din risc. Dar băncile pot, de asemenea, să transfere riscurile și, prin urmare, le pot dispersa la diferite categorii de participanți pe piețele ﬁ nanciare. De fapt, rolul cel mai
important al băncilor constă în capacitatea acestora de a aloca riscul eﬁ cient,
la costuri minime, prin tranzacționarea, gruparea și separarea riscurilor aferente diferitelor contracte ﬁ nanciare. În plus, băncile pot crea produse cu
un randament relativ stabil și cu un nivel de risc constant, produse care pot reduce costurile de participare ale altor participanți de pe piețele ﬁ nanciare.
1
Deoarece gestionează active ﬁ nanciare, băncile trebuie să gestioneze
riscurile ﬁ nanciare. Datorită simplului fapt că creează și tranzacționează
instrumente ﬁ nanciare sau prestează servicii ﬁ nanciare, băncile transformă,
gestionează și asigură riscurile2. Chiar dacă nu este unanim acceptat că
managementul riscului este principala funcție și principalul atu al activității bancare, creșterea la nivelul băncilor a ponderii veniturilor generate de
activități precum tranzacționarea activelor și transferul riscului relevă importanța managementului riscului. Astfel, managementul riscurilor joacă un rol central în intermedierea ﬁ nanciară și este, prin urmare, o parte
integrantă și un domeniu cheie al activității bancare
3.
1 F. Allen, A. Santomero, The Theory of Financial Intermediation , în Journal of Banking and
Finance, nr. 21, 1998, pp. 1461-1485.
2 L. Scholtens, D. van Wensveen, A Critique on the Theory of Financial Intermediation , în
Journal of Banking and Finance, nr. 24, 2000, pp. 1243-1251.
3 G. Schroeck, Risk Management and Value Creation in Financial Institutions , John Wiley &
Sons, 2002, p. 29.

70MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Managementul riscului, prin urmare, este una dintre cele mai importante
surse de creare a plusvalorii la nivelul unei bănci, iar principalul obiectiv al
managementului riscului este prevenirea falimentului bancar sau evitarea diﬁ cultăților ﬁ nanciare.
În același timp, dublul rol al băncilor, pe de o parte de entități economice
independente ce au ca scop maximizarea proﬁ tului și, pe de altă parte,
de componente ale sistemului bancar coordonat de banca centrală având ca obiectiv implementarea politicii monetare a acesteia, implică o nouă dimensiune a riscului, în sensul că politicile duse de bănci în scopul realizării obiectului propriu de activitate pot să intre în contradicție cu măsurile de politică monetară impuse de banca centrală la un moment dat.
Obiectul activității bancare constă, în principiu, în atragerea de disponibi-
lități de pe piață care, împreună cu capitalul propriu, să ﬁ e plasate în afaceri
proﬁ tabile. Sistemul bancar nu există pentru el însuși, el este în serviciul eco-
nomiei asigurând realizarea legăturilor complexe dintre sectorul monetar și economia reală, prin intermediul pieței monetare și a pieței capitalului.
Acest domeniu de activitate este o „lume a riscului permanent”, existând
unele activități care sporesc riscul, iar altele care îl reduc. Riscul nu este ceva neobișnuit, ﬁ ind prezent în orice domeniu de activitate; orice entitate trebuie
să își cunoască riscurile asociate activităților desfășurate și să ia măsuri de protecție împotriva producerii acestora sau în vederea diminuării efectelor acestora.
Managementul riscului în activitatea bancară presupune următoarele etape:1. identiﬁ carea și analiza riscului;
2. eliminarea și controlul riscului;3. evaluarea și asumarea riscului; 4. ﬁ nanțarea riscului prin acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau
speciﬁ ce) sau prin transferul riscurilor (prin asigurarea societății bancare).
Identiﬁ carea și analiza riscului devine o etapă absolut necesară odată cu
amplele mutații ce au loc la nivelul sistemelor bancare, în activitatea bancară și la nivelul riscurile asociate acestui domeniu de activitate. Necesitatea unei analize a crescut și din cauza faptului că au intervenit schimbări semniﬁ cative
în cadrul serviciilor și produselor oferite de bănci. După ce riscul este identiﬁ cat se trece la eliminarea sau controlul acestuia.
Controlul riscului presupune tehnici și operațiuni menite să minimizeze,
pe cât posibil, costurile aferente managementului riscurilor la care sunt expu-se băncile. Controlul riscului se exercită în interiorul ﬁ ecărei bănci, prin depar-
tamente specializate, care veriﬁ că dacă s-au constituit la timp și din punct de
vedere legal garanțiile, dacă se respectă contractul în ceea ce privește cuan-
tumul dobânzii și durata rambursării și analizează creditele neperformante.

71CAPITOLUL 3. Semni ﬁ cația și cauzele riscului bancar
Finanțarea riscurilor presupune asigurarea fondurilor necesare acoperirii
pierderii generate de realizarea evenimentelor nefavorabile. În ceea ce privește ﬁ nanțarea riscurilor există două abordări tradiționale. O primă
abordare constă în acoperirea riscurilor prin debitarea rezervelor generale sau speciﬁ ce, iar cea de a doua abordare constă în transferarea riscului cu ajutorul
contractelor de asigurări, se asigură garanțiile la contractul de credit prin cesionarea poliței de asigurare în favoarea băncii.
Se apelează la acoperirea riscurilor în cazul unor riscuri a căror frecvență
și amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu există asigurări pe piață. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte previzibilă.
Gestionarea riscurilor bancare poate ﬁ realizată în următoarele modalități:
evitarea riscului : riscul este evitat atunci când banca nu realizează
anumite operațiuni sau tranzacții deoarece consideră că riscul este prea mare. Aceasta este o modalitate negativă de gestionare a riscului, deoarece evitarea riscului înseamnă a pierde oportunitatea de a înregistra un câștig;
reducerea (atenuarea) riscului : riscul poate ﬁ redus prin (i) prevenirea
și controlul pierderii și (ii) diversiﬁ carea și combinarea unui număr mare
de unități de expunere. Atenuarea riscului înseamnă reducerea efectivă a nivelului pierderii potențiale;
transferul riscului : transferul riscului se poate realiza prin operațiuni de
hedging sau cu ajutorul contractelor de asigurări;
împărțirea riscurilor : este un transfer parțial al riscurilor, o parte
din risc este reținută de bancă, iar o parte este transferată către o contrapartidă și astfel posibilitatea de pierdere este (parțial) transferată de la bancă către contrapartidă;
acceptarea riscului : are loc atunci când nu se poate evita, reduce sau
transfera riscul și constă în asumarea (suportarea) pierderii. Această modalitate de gestionare a riscurilor este utilizată în cazul riscurilor care generează pierderi reduse și ale căror costuri de transfer sau acoperire ar ﬁ mai mari decât pierderea cauzată.
Procesul de gestionare a riscului există pentru a îndeplini următoarele
funcții generale
1: (i) stabilirea și desemnarea responsabilităților de gestionare
a riscurilor; (ii) colectarea, analizarea și raportarea către management a informațiilor cantitative și calitative cu privire la riscul asumat de către bancă;
(iii) dezvoltarea și aplicarea standardelor, limitele și procedurilor de control; (iv) identiﬁ carea și rezolvarea problemelor asociate cu riscurile asumate de
către unitățile băncii.
1 D. Mengle, Risk Management as a Process , în P. Field, Modern Risk Management: A History,
Risk Books, 2003, pp. 3-10.

72MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
În domeniul bancar riscul trebuie privit ca un complex de riscuri, de cele
mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera, în lanț, apariția altor riscuri. Astfel, gestiunea riscurilor bancare ar trebui să ﬁ e una dintre componentele sistemului global
de management bancar.
3.2. Semniﬁ cația conceptului de risc
Riscul poate ﬁ deﬁ nit ca un eveniment incert, dar posibil, care ar putea
provoca anumite pierderi. Conform dicționarului, termenul de risc provine
din limba franceză și semniﬁ că un „pericol eventual, mai mult sau mai puțin
previzibil, o primejdie”1.
Unii autori2 consideră că termenul de risc își are originea în latinescul risicum
sau în cuvântul arab risq. Latinescul risicum implică un eveniment nefavorabil
care ți se poate întâmpla, în vreme ce cuvântul arab risq are o conotație pozitivă,
semniﬁ când orice îi este dat unei persoane (de Dumnezeu) și din care această
persoană poate obține un proﬁ t sau o satisfacție. Cuvântul grecesc κίνδυνος ,
derivat din cuvântul arab risq, se referă la șansa de a obține un rezultat dintr-o
situație care implică posibilitatea de a obține ceva bun sau ceva rău.
Riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanțe pentru care
decidentul este în măsură să identiﬁ ce evoluții/evenimente posibile și chiar
probabilitatea producerii (materializării) acestora, fără a ﬁ însă în măsură să
precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv3.
Se poate spune deci că riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acuratețe care este evenimentul posibil, identiﬁ cat ca atare de
decident, care se va materializa efectiv și va determina un anumit nivel al riscului. Chiar dacă probabilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată, decidentul nu poate ﬁ
sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine și nu un altul; este posibil chiar să se producă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.
Astfel, riscul își are originea în incertitudine, incertitudine privită ca abatere
de la rezultatul anticipat. Incertitudinea poate ﬁ clasiﬁ cată în două categorii
4:
• incertitudine generală – necunoașterea totală a posibilelor rezultate
și care determină imposibilitatea de a lua decizii raționale și de a cuantiﬁ ca rezultatul potențial;
1 Noul dicționar explicativ al limbii române , Ed. Litera Internațional, oras, 2002.
2 I. Moosa, Operational Risk Management , Palgrave Macmillan, 2007, p. 1.
3 I. Nițu, Managementul riscului bancar , Ed. Expert, București, 2000, p. 32.
4 G. Schroeck, Risk Management and Value Creation in Financial Institutions , John Wiley &
Sons, 2002, p. 24.

73CAPITOLUL 3. Semni ﬁ cația și cauzele riscului bancar
• incertitudine speciﬁ că – pot ﬁ atribuite probabilități obiective sau
măcar subiective rezultatelor posibile, fapt care permite cuantiﬁ carea
rezultatului potențial.
Termenul de risc este folosit, de obicei, în legătură cu o incertitudine
speciﬁ că, deoarece statistica ne permite să cuantiﬁ căm această incertitudine
prin intermediul unor măsuri speciﬁ ce, precum dispersia. Abaterile în jurul
mediei se calculează de cele mai multe ori cu ajutorul indicatorilor varianța (dispersia) și deviația standard (abaterea medie pătratică), care în domeniul ﬁ nanciar poartă denumirea de volatilitate deoarece există abateri pozitive și
negative de la medie.
În domeniul ﬁ nanciar, în general, dar mai ales în domeniul bancar, riscul
se referă numai la abaterile negative de la rezultatul așteptat sau dorit și este asociat cu posibilitatea de a înregistra o pierdere, în timp ce abaterile pozitive sunt considerate a ﬁ oportunități.
Riscul asociat activității bancare apare la nivelul oricărei operațiuni,
tranzacții sau decizii care presupune o anumită incertitudine cu privire la rezultatul obținut. Deoarece realmente tuturor operațiunilor bancare le este asociat un nivel de incertitudine, toate operațiunile bancare contribuie la riscul total al unei bănci.
Noțiunea de risc bancar cuprinde atât categoriile de riscuri speciﬁ ce
activităților ﬁ nanciar-bancare, cât și toate riscurile care afectează activitățile
organizațiilor indiferent de domeniul de activitate al acestora, denumite riscuri sistemice. Riscul sistemic, denumit și de piață sau nediversiﬁ cabil,
este legat de variația principalilor indicatori macroeconomici (Produsul Intern Brut, rata inﬂ ației, rata medie a dobânzii de piață, cursul valutar
de schimb etc.), precum și de alte caracteristici (situația politică, riscul de țară, catastrofe naturale sau industriale etc.) ale țării unde își desfășoară activitatea banca respectivă.
Băncile, asemenea oricăror societăți comerciale, se pot confrunta cu nu-
meroase riscuri, care pot sau nu pot ﬁ controlate, dar care afectează situația
ﬁ nanciară și proﬁ turile viitoare ale acestora. În literatura de specialitate, ris-
cul bancar este asociat cu precădere riscurilor ﬁ nanciare deoarece, prin natu-
ra activităților pe care le desfășoară, băncile sunt primele și cele mai afectate de înrăutățirea condițiilor economico-ﬁ nanciare din țările în care își desfășoa-
ră activitatea sau de modiﬁ cările acestor condiții la nivel global.
Din această perspectivă, riscurile bancare pot ﬁ clasiﬁ cate în riscuri
permanente, riscurile care sunt cauzate de o sursă sau un factor care se poate modiﬁ ca în mod permanent (rata dobânzii, cursul valutar etc.), și riscuri unice
sau de eveniment, care apar ca urmare a unui eveniment speciﬁ c discontinuu.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii activelor băncii
atât în mod direct (de regulă sub forma pierderilor directe suportate),

74MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului,
partenerilor și chiar asupra autorității de supraveghere bancară.
Astfel, riscul bancar poate ﬁ deﬁ nit ca un fenomen care apare pe parcursul
derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra acti-vităților respective prin deteriorarea calității activelor, diminuarea proﬁ tului
sau chiar înregistrarea de pierderi, ce afectează funcționalitatea băncii. Riscul bancar poate ﬁ provocat de cauze interne sau din cauza mediului bancar con-
curențial. Riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, iar proble-
ma gestiunii riscurilor prin implementarea unor programe adecvate are o im-portanță deosebită.
3.3. Cauzele și tipurile de riscuri bancare
Condițiile de apariție a riscurilor bancare sunt determinate de manifesta-
rea unui complex de factori care depind atât de evoluția generală a econo-miei, cât și de evenimente sau decizii interne ale băncii. Evoluția generală a
economiei determină schimbări ale indicatorilor macroeconomici (precum dinamica Produsului Intern Brut pe ansamblu sau pe elemente structura-le și per capita , evoluția ratei inﬂ ației și a ratelor de dobândă, evoluția ratei
șomajului) care inﬂ uențează rezultatele ﬁ nanciare și riscul asumat de bănci.
Soliditatea și performanța băncilor depinde de starea economică a țării în care banca își desfășoară activitatea. Acest lucru este cauzat pe de o parte de faptul că deciziile de politică monetară ale băncii centrale sunt aplicate de către sau prin intermediul băncilor, iar pe de altă parte băncile își atrag resur-sele și efectuează plasamentele din și în mediul nebancar, mediu afectat de evoluția generală a economiei. O țară aﬂ ată în recesiune sau în stagnare este
o țară cu risc pentru activitatea bancară datorită reducerii resurselor ﬁ nan-
ciare și, în același timp, a scăderii investițiilor ﬁ nanțate prin credite bancare.
Chiar mai mult, un indicator de bază luat în calcul de agențiile internaționale de rating în estimarea ratingului de țară este indicatorul PIB care cuantiﬁ că și
reﬂ ectă rezultatele activităților economice realizate la nivelul unei țări în for-
mă valorică. În general, ratingul unei bănci nu poate depăși ratingul național, astfel riscul de țară inﬂ uențează în mod semniﬁ cativ riscul bancar din punctul
de vedere al operațiunilor externe.
Inﬂ ația este cel mai sensibil barometru al stării de echilibru monetar. O
rată ridicată a inﬂ ației indică certe dezechilibre economice care afectează
semniﬁ cativ performanțele și riscurile pe termen mediu și lung ale activității
bancare. Dependența ratelor dobânzii boniﬁ cate și percepute de bănci de rata
inﬂ ației și implicațiile pe care dobânda le are atât asupra activelor și pasivelor
unei bănci ce operează într-un mediu concurențial, cât și asupra proﬁ turilor

75CAPITOLUL 3. Semni ﬁ cația și cauzele riscului bancar
înregistrate, determină existența unei corelații directe între nivelul ratei
inﬂ ației și nivelul agregat al riscurilor bancare.
Modiﬁ cările legislative în domeniul ﬁ nanciar-bancar, precum și cele de
ordin ﬁ scal inﬂ uențează eﬁ ciența și soliditatea instituțiilor de credit. Cele mai
ample efecte le au modiﬁ cările de politică monetară, modiﬁ carea nivelului
Rezervelor minime obligatorii sau a Ratele dobânzilor de politică monetară și ale facilităților permanente, care inﬂ uențează în mod direct activitatea
bancară și supun actele decizionale ale managerilor bancari unui risc de neconcordanță, risc care trebuie avut în vedere atunci când se analizează efectele unei decizii interne de politică bancară. Pe de altă parte, dependența activității bancare de factorul timp (activele, dar mai ales pasivele bancare au scadențele pe termen lung) face ca o măsură luată la nivel intern de către o bancă în ceea ce privește nivelul ratelor de dobândă boniﬁ cată sau percepută
să nu își atingă scopul, ﬁ e el de asigurare a echilibrului între resurse și
plasamente sau de creștere a cifrei de afaceri, în cazul în care banca centrală modiﬁ că semniﬁ cativ într-un sens nedorit nivelul rezervei minime obligatorii
sau valoarea dobânzii de politică monetară.
De asemenea, organizarea necorespunzătoare a băncii, slaba pregătire a
personalului sau efectuarea unor operațiuni ineﬁ ciente sau necorespunzătoa-
re pot genera pierderi. Resursele umane reprezintă, poate, principalul activ al unei instituții bancare. Calitatea, experiența și pregătirea corespunzătoare a personalului sunt condiții fundamentale pentru desfășurarea unei activități eﬁ ciente. Pregătirea personalului și specializarea în domeniile speciﬁ ce acti-
vității bancare sunt componente ale unei politici bancare eﬁ ciente pe termen
lung. Problematica organizării activității unei bănci este o chestiune de ma-nagement, iar soluțiile organizatorice decise de conducerea unei bănci sunt strâns legate de însăși calitatea conducătorilor. O organizare ineﬁ cientă este
cert o eroare de conducere ce inﬂ uențează negativ activitatea bancară.
Băncile se confruntă cu o multitudine de evenimente dintre cele mai
diverse generatoare de riscuri, precum: clienții rambursează cu întârziere sau nu rambursează creditele și dobânzile aferente; deponenții solicită retragerea depozitelor înainte de termen; rata dobânzii de piață se modiﬁ că semniﬁ cativ;
prețul activelor ﬁ nanciare achiziționate de bancă înregistrează o scădere
majoră; eroarea umană sau frauda și colapsul sistemului informatic etc.
Conform lui Derminte (2009) pot ﬁ identiﬁ cate cel puțin 15 surse de risc
în activitatea bancară, care pot ﬁ grupate în șase mari categorii
1:
Riscul de credit – reprezintă incapacitatea unui client, retail sau corpora-
te, de a rambursa principalul și/sau dobânda aferentă unui credit la timp;
– Riscul de contrapartidă – reprezintă un caz particular de risc de credit
în care clientul debitor este o instituție ﬁ nanciară;
1 J. Dermine, Bank Valuation & Value-Based Management , McGraw-Hill, 2009, p. 266.

76MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
– Riscul de decontare – reprezintă riscul asociat tranzacțiilor cu in-
strumente ﬁ nanciare primare sau derivate pe piețele internaționale,
care apare în cazul în care livrarea instrumentelor are loc înaintea efectuării plății;
– Riscul de mediu – este riscul de credit în care garanția unui credit
bancar este constituită dintr-un activ imobiliar cu anumite obligații de mediu;
– Riscul de țară sau suveran – se referă la pierderile potențiale care
pot apărea la nivelul unei țări care trece printr-o criză economică ca urmare a unor decizii luate împotriva băncilor (naționalizare, creșterea taxelor etc.);
Riscul de piață – se referă la pierderile cauzate de evoluția nefavorabilă
a ratelor de dobândă, a cursurilor de schimb și a prețurilor de piață a instrumentelor ﬁ nanciare primare sau derivate deținute de bancă în
portofoliul tranzacțional;
Riscul de lichiditate – reprezintă incapacitatea băncii de a procura
lichidități necesare pe termen scurt;
Riscul operațional – reprezintă riscul de a înregistra pierderi cauzate de
procese interne necorespunzătoare, angajați, sistemul informatic sau de evenimente externe și include:
– Riscul de execuție – se referă la pierderile cauzate de erorile de
introducere a datelor sau erori la nivelul sistemului informatic;
– Riscul de model – se referă la pierderile care apar ca urmare a unor
neconcordanțe ale modelului de tranzacționare a instrumentelor ﬁ –
nanciare cu evoluția prețurilor de piață sau la pierderile care apar ca urmare a alegerii, aplicării sau implementării greșite a unui model;
– Frauda – se referă la sustragerea directă a unor fonduri de către
personal sau clienți;
– Riscul legal – implică pierderile neașteptate determinate de anumite
obligații legale;
– Riscul de conformitate – se referă la incapacitatea băncii de a se
conforma cu legile, regulamentele, politicile și procedurile aplicabile sau cu standardele etice;
Riscul juridic – reprezintă pierderile cauzate de modiﬁ cări neașteptate
ale reglementărilor aplicabile;
Riscul strategic – se referă la riscul ca un nou concurent, ﬁ rmă sau
produs, să modiﬁ ce nivelul concurenței de pe piața bancară.

77CAPITOLUL 3. Semni ﬁ cația și cauzele riscului bancar
Potrivit Băncii Naționale a României, o posibilă structură a riscurilor
semniﬁ cative cu un impact însemnat asupra situației patrimoniale și/sau
reputaționale a instituțiilor de credit cuprinde1:
Riscul de credit – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării proﬁ turilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către
contrapartidă a obligațiilor contractuale;
Riscul de țară – reprezintă riscul asociat riscului de credit, care este
determinat de condițiile economice, sociale și politice ale țării de origine a împrumutatului;
Riscul de transfer – reprezintă o componentă a riscului de țară, care
apare atunci când obligația împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia;
Riscul de piață – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării proﬁ turilor estimate, care apare din ﬂ uctuațiile pe piață ale
prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar;
Riscul de preț – este o componentă a riscului de piață, care apare din
ﬂ uctuațiile pe piață ale prețurilor valorilor mobiliare, mărfurilor și
instrumentelor ﬁ nanciare derivate;
Riscul valutar – reprezintă o componentă a riscului de piață, care apare
din ﬂ uctuațiile pe piață ale cursului valutar;
Riscul ratei dobânzii – reprezintă o componentă a riscului de piață, care
apare din ﬂ uctuațiile pe piață ale ratei dobânzii;
Riscul de lichiditate – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau
al nerealizării proﬁ turilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea
instituțiilor de credit de a onora în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot ﬁ
suportate de instituțiile de credit;
Riscul operațional – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării proﬁ turilor estimate, care este determinat de factori interni
(derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar);
Riscul juridic – este o componentă a riscului operațional, apărut ca urmare
a neaplicării sau a aplicări defectuoase a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor de credit;
Riscul reputațional – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau
al nerealizării proﬁ turilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a
publicului în integritatea instituțiilor de credit.
1 Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 18/17 septembrie 2009 privind cadrul de
administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora.

78MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Conform Acordului Basel II, elaborat de Comitetul de supraveghere
bancară de la Basel (Basel Committee on Banking Supervision), principalele riscuri asociate activității bancare sunt:
1. Riscul de credit
Riscul de credit reprezintă pierderea potențială pe care o bancă o poate
suferi dacă un client debitor, denumit contrapartidă, nu își îndeplinește obligațiile privind plata dobânzilor și rambursarea principalului conform contractului de creditare. Riscul de credit este cel mai mare important risc asociat activității bancare și apare din posibilitatea ca contractele de credit acordate de bancă să nu ﬁ e rambursate parțial sau integral.
2. Riscul de piață
Riscul de piață este riscul ca banca să înregistreze o pierdere datorită
mutațiilor la nivelul ratei dobânzii, cursului de schimb și al prețului instrumentelor ﬁ nanciare. Componentele riscului de piață sunt:
– Riscul ratei dobânzii – reprezintă pierderea cauzată de evoluția ratei
dobânzii, care apare ca urmare a faptului că activele bancare (creditele acordate și obligațiunile achiziționate) au, în principiu, scadența mai îndepărtată decât pasivele bancare (depozitele atrase);
– Riscul activelor ﬁ nanciare – reprezintă pierderea potențială cauzată de
evoluția nefavorabilă a prețului activelor ﬁ nanciare;
– Riscul valutar – reprezintă pierderea potențială cauzată de modiﬁ carea
valorii activelor și pasivelor bancare determinată de ﬂ uctuațiile
cursurilor de schimb.
1. Riscul operațional
Riscul operațional reprezintă riscul de a înregistra o pierdere cauzată de
derularea neadecvată a unor procese interne, existența unui personal sau sisteme necorespunzătoare sau factori/evenimente externe.
2. Alte riscuri
Pe lângă cele mai importante trei tipuri de riscuri, băncile mai trebuie să
gestioneze și alte riscuri bancare precum:
• Riscul de lichiditate – cu privire la capacitatea băncii de a-și onora
obligațiile pe termen scurt;
• Riscul de afacere – reprezintă pierderea potențială cauzată de scăderea
competitivității și a perspectivelor băncii pe o piață în schimbare;
• Riscul reputațional – pierdere potențială rezultată din scăderea
încrederii publicului în integritatea băncii.

Capitolul 4
RISCUL OPERA ȚIONAL
4.1. Factorii generatori de risc opera țional
4.2. Managementul riscului opera țional
4.3. Riscul opera țional în Acordul Basel II

81CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
Riscul operațional reprezintă riscul înregistrării unor pierderi directe sau
indirecte determinate de: existența unor procese interne inadecvate sau greșite, angajați, sistemul informatic sau de factori externi
1. Pierderile directe
se referă la pierderile înregistrate în anul curent, iar pierderile indirecte se referă la nerealizarea unor proﬁ turi potențiale în anii viitori.
Acordul Basel II deﬁ nește riscul operațional ca ﬁ ind riscul de a înregistra o
pierdere cauzată de: derularea neadecvată a unor procese interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare sau factori/evenimente externe. Această deﬁ niție include în riscul operațional și riscul legal, dar
exclude riscul strategic și riscul reputațional.
Riscul operațional la nivelul instituțiilor de credit apare din interacțiunea
și inﬂ uența evenimentelor interne și externe asupra angajaților, proceselor și
tehnologiilor utilizate în desfășurarea activității bancare. Dat ﬁ ind faptul că
ﬁ ecare bancă utilizează anumiți angajați, procese și tehnologii într-un mod
distinct, este aproape imposibil să se dea o deﬁ niție exhaustivă a riscului ope-
rațional. Comparativ cu riscul de credit sau de piață, riscul operațional este cel mai puțin înțeles și cel mai greu de cuantiﬁ cat, gestionat și monitorizat
2.
În deﬁ nirea riscului operațional trebuie să avem în vedere următoarele:
riscul reputațional – reprezintă pierderea potențială generată de o
scădere a încrederii populației cu privire la soliditatea băncii; este foarte important deoarece reputația constituie principalul activ al unei bănci;
riscul strategic/de model – reprezintă pierderile potențiale generate de
deciziile inadecvate sau implementarea incorectă a deciziilor;
riscurile de piață/credit extreme ;
riscul de afacere – reprezintă pierderile directe sau indirecte generate de
slăbirea poziției de piață a băncii.
4. 1. Factorii generatori de risc operațional
În ultimii ani, băncile au început să abordeze riscul operațional determinat
de evenimente precum frauda sau furturile într-un mod mai sistematizat, asemănător cu gestiunea riscului de piață sau a riscului de credit. Acest lucru a fost determinat de creșterea numărului de evenimente care au avut un impact major asupra proﬁ tabilității și perspectivelor băncilor. Multe
1 British Bankers Association, Operational Risk Management Study, 1999.
2 R. Apostolik, C. Donohue, P. Went, Foundations of Banking Risk , John Wiley & Sons, 2009,
p. 18.

82MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
evenimente au avut un impact atât de major încât au determinat falimentul
sau preluarea bănci respective.
Tabelul nr. 4. 1. Principalele evenimente generate de riscuri operaționale
Anul/instituția Evenimentul
Aprilie 1994/Kidder Peabody – GE 350 mil. USD – înregistrarea în contabilitate a unor
proﬁ turi „ﬁ ctive”; Joseph Jett
Februarie 1995/Barings 860 mil. GBP – pierderi pe piața futures pe acțiuni;
Nick Leeson
13 Iulie 1995/Daiwa 1,1 mld. USD – pierderi generate de tranzacții cu obligațiuni
și ascunse timp de 11 ani; Toshihide Iguchi
August 1996/Deutche Bank 230 mil. GBP – investiții neautorizate pe piețele ﬁ nanciare
din Luxemburg; Peter Young
Septembrie 1996/Sumitomo 2,6 mld. USD – tranzacții neautorizate pe piața cuprului la
London Metal Exchange; Yasuo Hamanaka
Februarie 1997/NatWest Markets
(NWM)90,5 mil. USD – pierderi pe piața instrumentelor ﬁ nanciare
derivate pe rate ale dobânzii; Kyriacos Papouis și Neil Dodgson
Februarie 2002/Allied Irish Bank 691 mil. USD – pierderi pe piața instrumentelor ﬁ nanciare
derivate pe valute; John Rusnak
Decembrie 2007/Credit Agricole 250 mil. EUR – pierderi determinate de tranzacții
neautorizate pe piața instrumentelor de credit de la New York
Ianuarie 2008/Société Générale 4,9 mld. EUR – pierderi cauzate de tranzacții neautorizate
pe piețele ﬁ nanciare; Jérôme Kerviel
Sursa: prelucrare după http://www.erisk.com
Comitetul de supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor utili-
zarea în analiza riscului operațional la nivelul instituțiilor ﬁ nanciar-bancare a
șapte tipuri de factori care pot conduce la pierderi 1:
1. Frauda internă;
2. Frauda externă;3. Practicile de muncă și ale securității la locul de muncă;
4. Clienții, produsele și practicile de afaceri;5. Deteriorarea activelor corporale;
6. Întreruperea activității și eșuarea sistemului;7. Executarea, livrarea și managementul procesului.
1 P. de Fontnouvelle, V. DeJeus-Rueff, J. Jordan, E. Rosengren, Capital and Risk: New Evidence
on the Implications of Large Operational Losses , în Journal of Money, Credit and Banking, nr. 38(7),
2006, pp. 1819-1846.

83CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
Evenimentele generatoare de risc operațional mai pot ﬁ clasiﬁ cate în
funcție de frecvența de apariție și de pierderea potențială:
frecvență mică – pierdere mică;
frecvență mică – pierdere mare;
frecvență mare – pierdere mică;
frecvență mare – pierdere mare.
Serviciile de management al riscului bancar își concentrează atenția pe ris-
cul generat de evenimentele cu frecvență mică/pierdere mare și frecvență mare/pierdere mică. Băncile nu sunt în general preocupate de evenimentele cu frecven-ță mică/pierdere mică, deoarece costurile de management al riscului cauzat de acest tip de evenimente sunt mai mari decât pierderile potențiale generate de aceste evenimente, și de evenimentele cu frecvență mare/pierdere mare, deoare-ce aceste bănci prezintă un management deﬁ citar și sunt destinate falimentului.
La nivel individual, pierderile cauzate de evenimente cu frecvența mare/
pierdere mică sunt nesemniﬁ cative, dar la nivel cumulat aceste sunt semniﬁ ca-
tive. O atenție deosebită este acordată de managementul băncilor evenimen-telor cu frecvență redusă/pierdere mare deoarece pierderile generate de astfel de evenimente au loc mai rar și sunt diﬁ cil de anticipat și cuantiﬁ cat, dar ﬁ indcă
pot ﬁ de dimensiuni semniﬁ cative acest risc trebuie avut în vedere și gestionat.
Acordul Basel II ia în considerare cinci mari categorii de evenimente
generatoare de risc operațional:
1. Riscul generat de procesele interne;2. Riscul generat de angajați;3. Riscul de sistem;4. Riscul generat de evenimente externe;5. Riscul juridic .
Aceste categorii de risc sunt interconectate și de multe ori sunt concomitente.
4.1.1. Riscul generat de procesele interne
Riscul proceselor interne este riscul generat de erori la nivelul unor pro-
cedurilor bancare. În desfășurarea operațiunilor curente, personalul bancar aplică proceduri și politici prestabilite. Politicile și procedurile corporative includ veriﬁ carea și controlarea concordanței dintre operațiunile desfășurate
și legislația aplicabilă și asigurarea că clienții beneﬁ ciază de cele mai adecva-
te servicii. Cele mai întâlnite erori ale proceselor interne generatoare de risc operațional sunt:
• lipsa controlului (auditării) anumitor tranzacții realizate de bancă în
nume propriu sau în numele clienților;

84MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
• erori de marketing;
• spălarea de bani;• realizarea de raportări și informări incorecte sau incomplete;• fraude interne generate de angajați;• erori de tranzacționare.Erorile apar atunci când procedurile bancare sunt inutil de complicate,
ambigue, ușor de eludat sau ineﬁ ciente. Evitarea sau reducerea riscului
apariției unor astfel de evenimente se poate realiza prin analiza și reevaluarea periodică a procedurilor și normelor interne. Revizuirea și îmbunătățirea procedurilor interne bancare conduc la îmbunătățirea managementului riscului operațional.
4.1.2. Riscul generat de angajați
Riscul generat de erorile sau fraudele comise de angajați sunt poate
cele mai întâlnite surse de risc operațional. Aceste evenimente pot să apară la toate nivelurile și toate serviciile bancare, inclusiv în departamentul de management al riscului. Acest tip de risc poate ﬁ generat sau favorizat de
următorii factori:
• schimbări frecvente de personal – personalul nou nu deține experiența/
expertiza necesară, poate să nu înțeleagă pe deplin procedurile interne și este mai expus la comiterea de erori;
• proceduri inadecvate de management – riscul operațional crește în
cazul unei structuri ambigue, în care angajații trebuie să semnaleze diferite evenimente generatoare de risc către diferite structuri sau servicii și dacă ﬁ ecare serviciu utilizează propriile proceduri sau politici,
care sunt în contradicție cu cele utilizate de alte servicii;
• pregătirea insuﬁ cientă a personalului – erorile sunt mai frecvente pe
perioada de pregătire și formare a personalului nou, cu atât mai mult dacă și cei care îi pregătesc sunt angajați recent;
• programul de lucru necorespunzător – poate conduce la erori
determinate de epuizarea personalului.
4.1.3. Riscul de sistem
Riscul de sistem este determinat de utilizarea tehnologiilor informaționale
și a sistemelor informatice. Importanța acestui tip de risc a crescut odată cu creșterea importanței sistemelor informatice în realizarea activității bancare.

85CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
Riscul asociat sistemelor informatice poate apărea datorită următorilor
factori:
erori la nivelul bazelor de date – un șoc sau o defecțiune la nivelul
sistemului de electricitate poate determina alterarea datelor procesate;
controlul neadecvat al proiectelor – poate conduce la erori ale
sistemului informatic cu privire la rapoartele de risc;
erori de programare – utilizarea unor programe și modele de analiză de
risc neadecvate pot genera rapoarte de risc greșite;
probleme legate de sistemul de securitate – virușii informatici și
phishing -ul pot constitui cauze de risc semniﬁ cative;
capacitatea sistemului – componentele hardware sau software -ul utilizat
să nu poată face față volumului de date și de operațiuni realizate.
Cel puțin teoretic, prăbușirea sistemului informatic poate conduce la
apariția unor pierderi semniﬁ cative sau chiar la falimentul băncii. Astfel,
asigurarea unui sistem informatic adecvat și perfecționarea permanentă a acestuia constituie una dintre principalele obiective ale managementului de vârf al unei bănci.
4.1.4. Riscul generat de evenimente externe
Riscul generat de evenimente externe reprezintă pierderile potențiale
cauzate de apariția sau realizarea unor evenimente care nu sunt controlabile de către bancă, precum: incendii, dezastre naturale, greve sau proteste civile etc. Astfel de pierderi cauzate de evenimente externe sunt, în general, relativ rare, dar când apar pot să aibă un impact semniﬁ cativ asupra operațiunilor
bancare. Astfel de evenimente pot ﬁ cauzate sau facilitate de:
• evenimente petrecute la nivelul altor bănci și care au impact negativ
asupra întregului sistem bancar – panica bancară;
• fraudă externă sau spargeri;• atacuri teroriste;• suspendarea pe o perioadă mai îndelungată a tranzacționării pe diferite
piețe ﬁ nanciare;
• colapsul sistemului de compensare-decontare.
4.1.5. Riscul juridic
Riscul juridic reprezintă riscul legat de incertitudinea acțiunilor legale sau
de aplicarea sau interpretarea contractelor, legilor sau regulamentelor. Riscul

86MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
juridic variază foarte mult de la un stat la altul, depinzând de tipul de sistem
legal și de modul de aplicare și respectare a legislației.
Acest risc este determinat și de impactul legislației naționale sau al
legislației elaborate de structuri sau organisme suprastatale care afectează în special activitatea bancară internațională. Odată cu înăsprirea legislației privind spălarea banilor, ﬁ nanțarea terorismului sau protecția datelor
clienților la nivel global, riscul juridic a devenit un risc important în activitatea bancară contemporană.
4.2. Managementul riscului operațional
Procesul de management al riscului operațional are ca scop reducerea
nivelului de risc global la un nivel acceptabil atât pentru managementul și acționariatul băncii, cât și pentru autoritățile de supraveghere.
Departamentele de management al riscului din cadrul instituțiilor de
credit au dezvoltat un set complex de instrumente pentru identiﬁ carea și
evaluarea riscului operațional care pot ﬁ grupate în 5 categorii: evaluarea
riscului sau autoevaluarea; reprezentarea riscului; indicatorii de risc; factori declanșatori; baze de date a evenimentelor de risc. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt instrumentele din categoriile evaluarea riscului sau autoevaluarea și bazele de date a evenimentelor de risc.
Metodologia utilizată în cuantiﬁ carea riscului operațional este într-o
continuă dezvoltare. Cercetările curente se axează pe două mari categorii de abordări a acestui tip de risc: abordarea de la mare la mic și abordarea de jos în sus. Aceste metodologii se bazează pe date de piață (reale) și pot ﬁ utilizate în cuantiﬁ carea nivelului de expunere pentru ﬁ ecare categorie de
risc. Avantajul acestor metode este capacitatea de adaptare la modiﬁ cările
înregistrate la nivelul infrastructurii de control și la rezultatele curente privind riscul operațional.
Infrastructura de management a riscului operațional constă într-un
set integrat de procese, instrumente și strategii de diminuare. Principalele componente ale infrastructurii de management al riscului operațional sunt:
Strategia instituției . Managementul riscului pornește de la strategia glo-
bală și obiectivele băncii, precum și de la obiectivele speciﬁ ce ale ﬁ ecă-
rei unități/departament, produs sau angajat, continuând cu identiﬁ ca-
rea riscurilor inerente asociate acestor strategii și obiective. Sunt luate în considerare atât evenimentele negative – o pierdere majoră care poa-te avea un impact semniﬁ cativ asupra veniturilor, cât și oportunități-
le – riscurile operaționale asociate lansării de noi produse sau servicii.

87CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
Astfel, băncile își pot prestabili limitele de risc acceptate – ce riscuri vor
ﬁ acceptate și gestionate, și care vor ﬁ transferate sau evitate.
Politicile de risc . Strategia de risc este completată de politicile de
management al riscului operațional, care sunt documente formale cu privire la modul de implementare și importanța managementului riscului operațional. În principiu, politicile de risc presupun deﬁ nirea
riscului operațional, modul de abordare a riscului la nivelul instituției și rolurile și responsabilitățile individuale și colective, principiile aplicate, tehnologiile și informațiile utilizate în managementul riscului.
Procesul de management al riscului . Acesta stabilește procedurile și
operațiunile de management al riscului operațional:
– Controlul . Deﬁ nirea controlului intern și selectarea strategiilor
alternative de identiﬁ care și reducere a riscului;
– Evaluarea . Proceduri prin care se asigură că politicile și controlul
este implementat și se determină nivelul de risc. Acestea pot include programe de autoevaluare și programe de audit;
– Cuantiﬁ carea . O combinație de instrumente ﬁ nanciare și neﬁ nanci-
are, indicatori de risc și factori de declanșare a riscurilor, utilizați în vederea stabilirii nivelurilor de risc curente și a progresele realizate.
– Raportarea . Crearea de informații pentru management în vederea
creșterii gradului de cunoaștere și eﬁ cientizarea procesului de
alocare a resurselor.
Reducerea riscului . Presupune programe și proceduri create și
implementate în vederea reducerii expunerii, frecvenței, intensității și a impactului unui eveniment sau pentru a elimina sau transfera anumite componente ale riscului operațional. Multe bănci și-au stabilit limite ale riscului operațional sau mecanisme de evidențiere a problemelor potențiale și utilizează diferite strategii în vederea acoperirii pierderilor operaționale – precum asigurarea riscurilor sau crearea de provizioane.
Managementul operațional . Se referă la procesele de rutină, precum
funcțiile de front ofﬁ ce sau back ofﬁ ce, tehnologiile utilizate, creșterea
performanței sau managementul resurselor umane. Toate aceste procese prezintă o componentă asociată managementului riscului operațional.
Cultura organizațională . Realizarea managementului riscului operațional
la nivelul instituțiilor de credit presupune un echilibru între politicile formale și cultura și valorile organizaționale. În managementul riscului sunt foarte importante aspectele cu privire la modul de comunicare, modul de stabilire a obiectivelor și responsabilităților, structura ierarhică, programele de perfecționare a angajaților, diseminarea

88MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
informațiilor și cuantiﬁ carea performanței în vederea luării deciziilor
celor mai adecvate.
Evoluția modului de realizare a managementului riscului operațional a
fost determinată de frecvența și tipul evenimentelor generatoare de risc existente la un moment dat și de cultura organizațională dezvoltată de bănci. Principalele etape în evoluția managementului riscului operațional sunt
1:
1. Abordarea standard . Riscurile operaționale au existat dintotdeauna și
au fost gestionate în mod tradițional prin mecanisme de control intern și autoevaluare. Aceste operațiuni erau realizate de persoane special desemnate, care aveau obiective speciﬁ ce actualizate periodic pe baza
unor auditări interne. Această abordare nu presupunea o infrastructură formală de management al riscului operațional.
2. Înțelegerea/Conștientizarea . A doua etapă de dezvoltare a manage-
mentului riscului operațional a presupus implicarea managerilor în procesul de conștientizare a importanței managementului acestui tip de risc și crearea unor structuri sau departamente specializate în managementul riscului operațional. Procesul de înțelegere a presupus formularea unor politici de gestionare a riscului operațional pe baza strategiei operaționale a instituției, deﬁ nirii unitare a riscului operați-
onal și dezvoltării unor instrumente comune. Instrumentele utilizate în această etapă includeau autoevaluarea și indicatori de previziune a riscului, precum și o formă incipientă a bazelor de date cu factorii de risc. Aceste instrumente au creat cadrul necesar identiﬁ cării riscurilor
operaționale, deﬁ nirii proceselor de control și prioritizării factorilor de
risc și diminuarea acestora.
3. Monitorizarea . În această etapă, managerii au pus accent pe impactul
factorilor de risc asupra desfășurării activității. Indicatorii de risc, atât cei cantitativi, cât și cei calitativi, și țintele (limitele) de risc au fost utilizați în vederea monitorizării și cuantiﬁ cării performanțelor.
Cuantiﬁ carea riscurilor operaționale a fost realizată pe baza unor
instrumente de tip scoring , instrumente utilizate în corelație cu alte
tipuri de riscuri. Unele instituțiilor de credit și-au analizat pierderile operaționale direct pe baza factorilor declanșatori și a impactului avut.
4. Cuantiﬁ carea . Pe baza unei mai bune înțelegeri a riscurilor operațio-
nale, băncile au încercat o cuantiﬁ care și o previziune a riscurilor. În
această etapă au fost dezvoltate mai multe instrumente bazate pe date reale utilizate în cuantiﬁ carea impactului factorilor de risc asupra
activității băncilor și care au facilitat analiza empirică a cauzelor și po-
sibilităților de diminuare a acestor categorii de riscuri.
1 R. Gallati, Risk Management and Capital Adequacy , McGraw-Hill, 2003, p. 299.

89CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
5. Integrarea. În această etapă, managerii băncilor și-au axat atenția
asupra integrării și implementării proceselor și soluțiilor. Realizând un echilibru între principiile corporative, analiza cantitativă și analiza calitativă și necesitățile tuturor departamentelor și unităților bancare, funcția de management al riscului a devenit un proces integrat, care asigură o alocare mai eﬁ cientă a capitalului și luarea celor mai
bune decizii din perspectiva cost/beneﬁ cii. Integrarea funcției de
management a riscului nu s-a realizat numai la nivel de procese și instrumente, ci și la nivel de planiﬁ care strategică.
Managementul riscului operațional prezintă anumite particularități la ni-
velul ﬁ ecărei bănci deoarece ponderea cea mai mare a acestui tip de risc este
cauzată de evenimente interne, speciﬁ ce băncii. Astfel, managerii și structuri-
le de control ale băncii trebuie să ﬁ e mult mai active în managementul riscu-
lui operațional decât în managementul riscului de credit sau de piață.
Obiectivele funcției de management al riscului operațional sunt:• deﬁ nirea și explicarea expunerii băncii la riscurile cauzate de angajați,
procese, sisteme sau evenimente externe și crearea unui cadru de ana-liză și înțelegere a factorilor și mecanismelor de propagare a riscurilor operaționale;
• crearea unor sisteme de avertizare a evenimentelor de risc și de semna-
lare a atingerii nivelelor de risc acceptabile prin monitorizarea continuă a indicatorilor cheie;
• reducerea vulnerabilității băncii la evenimentele externe și la riscul sis-
temic;
• deﬁ nirea clară a rolurilor și responsabilităților individuale și colective în
procesul de management al riscului operațional;
• întărirea capacității de evaluare a riscurilor;• crearea instrumentelor de măsură;• crearea și integrarea bazelor de date cu informații calitative și cantitati-
ve referitoare la riscurile potențiale;
• asigurarea informațiilor necesare luării deciziilor optime de management.
4.2.1. Etapele managementului riscului operațional
Procesul de management al riscului operațional poate ﬁ structurat în cinci
etape:
1. Identiﬁ carea riscurilor . Prima etapă în procesul de management al
riscului operațional presupune analiza tuturor serviciilor, proceselor și procedurilor bancare și identiﬁ carea riscurilor potențiale. Cele mai

90MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
utilizate metode folosite în identiﬁ carea riscurilor operaționale sunt
chestionarele de autoevaluare și analiza și asocierea proceselor.
2. Evaluarea și estimarea riscurilor . Cea de a doua etapă a procesului
de management al riscului operațional o reprezintă analiza ﬁ ecărui
risc identiﬁ cat și evaluarea capacității instrumentelor și proceselor
implementate de a reduce impactul potențial al riscurilor. Evaluarea și estimarea riscurilor oferă informații utile cu privire la proﬁ lul de risc
al băncii atât la nivel agregat, cât și la nivelul ﬁ ecărui departament sau
unități și indică domeniile unde trebuie îmbunătățit controlul.
3. Cuantiﬁ carea riscurilor . Cuantiﬁ carea riscurilor operaționale presupune
măsurarea pierderilor potențiale generate de ﬁ ecare risc identiﬁ cat.
Riscul operațional poate ﬁ aproximat utilizând indicatori calculați pe
baza dimensiunii instituției de credit sau pe baza frecvenței apariției sau a dimensiunii pierderii generate.
4. Diminuarea impactului sau controlul riscurilor . După ce riscurile
operaționale sunt identiﬁ cate, evaluate și estimate, sunt necesare
operațiuni/procese suplimentare de control și diminuare a nivelurilor de risc până la un nivel acceptabil băncii.
5. Monitorizarea și raportarea riscurilor . Managementul riscului operațio-
nal presupune un proces continuu de monitorizare a riscurilor, rapor-tarea acestora către manageri și informarea angajaților și a organis-melor de supraveghere.
4.2.2. Realizarea managementului riscurilor operaționale
Băncile pot să aleagă dintre mai multe structuri organizatorice în vederea
managementului riscului operațional. Modul de implementare și realizare al acestei funcții diferă în funcție de structura internă de organizare a băncii. Funcția de management al riscului operațional este, în mod obișnuit, realizată în una dintre următoarele modalități:
• la nivel central pentru întreaga bancă;• la nivel de domeniu de activitate ( corporate , retail , ipotecar etc.);
• la nivel de unitate/punct de lucru.Pentru a se asigura eﬁ ciența procesului de management, de cele mai
multe ori băncile adoptă o abordare mixtă a funcției de management. Astfel, operațiunile de analiză a riscurilor sunt realizate la nivelul centralei băncii, iar funcția de monitorizare este realizată la nivel de unitate bancară. Deﬁ nirea
clară și concisă a rolurilor și responsabilităților individuale și colective îmbunătățește calitatea procesului de management al riscului operațional.

91CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
Independent de modul de organizare și implementare a proceselor de analiză,
monitorizare și măsurare a riscurilor operaționale, există două mari abordări ale managementului riscului operațional:
Abordarea de la mare la mic presupune realizarea în prima etapă a
unei evaluări a riscurilor la nivelul băncii și portofoliului deținut de aceasta în ansamblu. În cea de a doua etapă, riscul agregat la nivelul băncii se dezintegrează la nivel de componente, punându-se accent pe componentele sale, analiza mutându-se la nivel de domeniu de activitate – corporate , retail , ipotecar etc. – pentru o mai bună estimare
a efectelor riscurilor potențiale. Rezultatele obținute în cea de a doua etapă sunt utilizate pentru estimarea amplorii ﬁ ecărei categorii de
risc operațional și nivelul pierderii asociate. Astfel se poate estima și gestiona riscul operațional la nivel de unitate bancară.
Abordarea de jos în sus implică în prima fază o analiză și evaluare a
tuturor proceselor și operațiunilor la nivel de unitate bancară în vederea stabilirii proﬁ lului de risc . Ulterior, în cea de a doua etapă, aceste
informații sunt agregate și se estimează riscul la nivel de domeniu de activitate. Informațiile și rapoartele rezultate din cea de a doua etapă sunt prezentate comitetului de risc care va cuantiﬁ ca proﬁ lul de risc
la nivel de instituție bancară. Pe baza acestor rezultate se calculează necesarul de capital în vederea adecvării capitalului la riscul global al băncii.
Indiferent de abordarea utilizată – de la mare la mic sau de jos în sus –
băncile trebuie să urmărească determinarea în timp real a proﬁ lului de risc
global al băncii.
Procesul de management al riscurilor operaționale începe cu identiﬁ carea,
evaluarea și estimarea riscurilor caracteristice serviciilor, politicilor și procedurilor bancare. Metodologia utilizată de băncile contemporane în studierea, evaluarea și analiza riscurilor operaționale include:
Auditarea externă . Presupune analiza proceselor și procedurilor speciﬁ ce
ﬁ ecărui domeniu de activitate de la nivelul băncii de către auditori
externi;
Autoevaluarea critică . Fiecare unitate bancară analizează pe bază de
chestionare sau ﬁ șe de lucru riscurile operaționale cu care se confruntă,
inclusiv din perspectiva frecvenței de apariție și a nivelului înregistrat;
Corelarea riscurilor . Se realizează o corelare a tipurilor de operațiuni,
a unităților de lucru și a domeniilor de activitate cu tipurile de riscuri operaționale, activitate care ajută managementul bancar în înțelegerea punctelor slabe ale băncii din punct de vedere operațional;

92MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Rețeaua de cauzalitate . Crearea unei hărți a evenimentelor care cauzează
direct sau indirect factorii de risc operaționali. Utilizând modele complexe, rețelele de cauzalitate ajută la cuantiﬁ carea amplitudinii și a
distribuției pierderilor determinate de riscul operațional și la înțelegerea acestor riscuri;
Modelele actuariale . Acestea se axează pe frecvența și amplitudinea
pierderilor potențiale generate de riscurile operaționale și se bazează pe informații colectate la nivel intern sau extern. Aceste modele folosesc modelarea matematică speciﬁ că industriei asigurărilor;
Volatilitatea veniturilor . Veniturile generate de unitățile operaționale
de la nivelul băncii sunt analizate și sunt calculate mutațiile istorice. Această abordare presupune că variațiile veniturilor operaționale reﬂ ectă factorii de risc operațional.
4.3. Riscul operațional în Acordul Basel II
Acordul Basel II prevede riscul operațional ca ﬁ ind o prioritate în
managementul riscurilor la nivelul băncilor și stabilește în cadrul Pilonului I că băncile sunt obligate să cuantiﬁ ce, să estimeze și să aloce capitalul necesar
acoperirii acestui tip de risc similar situației aferente riscului de credit și riscului de piață.
Acordul Basel II deﬁ nește riscul operațional ca ﬁ ind riscul de a înregistra
o pierdere cauzată de derularea neadecvată a unor procese interne, existența unui personal sau sisteme necorespunzătoare sau factori/evenimente externe și recomandă următoarele principii pentru dezvoltarea și implementarea unui management al riscului operațional eﬁ cient:
• dezvoltarea unui cadru intern adecvat managementului riscului operațional;• identiﬁ carea, evaluarea, estimarea, monitorizarea și diminuarea sau
controlul riscului operațional;
• creșterea rolului autorităților de supraveghere a băncilor;
• creșterea rolului raportărilor periodice.Prin implementarea principiilor și recomandărilor incluse în Acordul Basel
II se urmărește reducerea probabilității de apariție a evenimentelor adverse și o mai bună estimare a capitalului necesar acoperirii pierderilor operaționale potențiale. În acest sens, Comitetul de supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor să utilizeze în estimarea capitalului aferent riscului operațional una dintre următoarele trei abordări:

93CAPITOLUL 4. Riscul opera țional
1. Abordarea bazată pe indicatorul de bază
Această metodă, denumită și abordarea bazată pe un singur indicator,
utilizează venitul total anual al băncii ca un indicator de risc și presupune că cu cât veniturile anuale sunt mai mari cu atât riscul operațional la nivelul băncii este mai mare. Astfel, nivelul capitalului aferent acoperirii pierderilor potențiale generate de riscurile operaționale este calculat ca un procent ﬁ x
din media veniturilor totale anuale pe ultimii 3 ani înregistrate de bancă. Comitetul de la Basel a stabilit procentul ﬁ x la valoarea de 15%.
Datorită simplității modului de calcul, abordarea bazată pe indicatorul de
bază este metoda cea mai puțin costisitoare și cea mai ușor de implementat. Cu toate acestea, această metodă este cea mai puțin utilizată de bănci de-oarece nivelul calculat al capitalului necesar acoperirii pierderilor potențiale generate de riscul operațional este mult mai mare decât cel real. Majoritatea băncilor efectuează o gamă largă de activități, operațiuni și tranzacții, ﬁ eca-
re cu nivelul său distinct de risc operațional, cu nevoi speciﬁ ce de evaluare,
monitorizare și control, precum și cu un necesar de capital speciﬁ c, fapt care
determină o oarecare inaplicabilitate a abordării bazate pe indicatorul de bază. În practică, abordarea bazată pe indicatorul de bază are o aplicabilitate limitată deoarece acesta nu este un indicator de risc și nu necesită o evaluare metodică a serviciilor, politicilor și procedurilor bancare și este recomandată băncilor cu o activitate mai puțin soﬁ sticată și de dimensiuni mai mici.
2. Abordarea standardizată
Această abordare este recomandată de Comitetul de supraveghere
bancară de la Basel a ﬁ utilizată de băncile de dimensiuni mari, din
perspectiva activelor deținute, și cu activitate la nivel internațional. Dacă abordarea bazată pe indicatorul de bază este una simplistă, globală, abordarea standardizată se bazează pe informații obținute de la nivelul ﬁ ecărei unități bancare. Această modalitate de estimare a capitalului de risc
divide activitățile desfășurate de bancă în opt categorii, după care aplică un coeﬁ cient ﬁ x, speciﬁ c, factorul beta , veniturilor totale anuale medii (pe
ultimii 3 ani) obținute la nivelul ﬁ ecărei categorii de activități. Factorul beta
ﬂ uctuează în funcție de riscurile asociate ﬁ ecărui tip de activități.
Tabelul nr. 4.2. Factorul beta aferent celor opt categorii de activități
desfășurate de bănci
Tipul de activitate Factorul beta
Activități de tip corporate banking 18%
Plăți și decontări 18%
Tranzacționarea de instrumente ﬁ nanciare 18%

94MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Servicii 15%
Activități speciﬁ ce băncilor comerciale 15%
Managementul activelor 12%Activități de tip retail banking 12%
Brookeraj 12%
Această abordare scoate în evidență faptul că activitățile desfășurate de
bănci prezintă riscuri operaționale asociate diferite și astfel trebuie utilizate niveluri diferite ale coeﬁ cientului ﬁ x, factorul beta. Prin această diferențiere
se dorește o mai bună estimare a capitalului necesar acoperirii pierderilor potențiale cauzate de riscurile operaționale.
O deﬁ ciență a acestei abordări, de altfel prezentă și în abordarea bazată
pe indicatorul de bază, este faptul că se consideră o relație liniară și directă între dimensiunea băncii sau a departamentelor sale și nivelurile de risc operațional asociate.
3. Abordarea internă
Cuantiﬁ carea riscurilor operaționale bazată pe o metodologie internă,
denumită și abordarea avansată , este cea mai soﬁ sticată modalitate de
abordare a managementului riscurilor operaționale în vederea stabilirii necesarului de capital și permite băncilor care au create structuri și programe complexe de control ale riscurilor să utilizeze modele interne pentru estimarea necesarului de capital în vederea acoperirii pierderilor potențiale cauzate de riscurile operaționale.
Această abordare elimină conceptul de coeﬁ cient ﬁ x și introduce noi
instrumente de cuantiﬁ care bazate pe tipurile de risc manifestate la nivelul
băncii și experiența anterioară, precum și pe pierderile istorice înregistrate de bancă.
Astfel, banca trebuie să creeze indicatori de expunere la risc pentru ﬁ ecare
categorie de risc operațional pe baza datelor istorice și probabilitatea de apa-riție a evenimentelor. Această metodă permite băncii să estimeze mai exact necesarul de capital, dar este mai costisitoare decât primele două abordări deoarece necesită crearea unor modele de estimare și a structurilor suport.
Utilizarea acestei metode este strict reglementată și supravegheată de
autoritățile de reglementare.

Capitolul 5
RISCUL DE CREDIT
5.1. Factorii generatori de risc de credit5.2. Managementul riscului de credit5.3. Riscul de credit în Acordul Basel II

97CAPITOLUL 5. Riscul de credit
Riscul de credit este deﬁ nit de Banca Națională a României ca ﬁ ind riscul
înregistrării de pierderi sau al nerealizării proﬁ turilor estimate, ca urmare a
neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale. Conform Acordului Basel II, riscul de credit reprezintă pierderea potențială pe care o bancă o poate suferi dacă un client debitor, denumit contrapartidă, nu își îndeplinește obligațiile privind plata dobânzilor și rambursarea principalului conform contractului de creditare.
Riscul de credit, considerat în literatura de specialitate și risc de bază
sau risc al calității activelor, reprezintă cel mai mare important risc asociat activității bancare, ﬁ ind principala cauză a falimentelor bancare, și apare din
posibilitatea ca contractele de credit acordate de bancă să nu ﬁ e rambursate
parțial sau integral. Efectul său este măsurat prin costul de înlocuire al ﬂ uxurilor ﬁ nanciare care s-ar ﬁ produs în cazul în care contrapartida și-ar ﬁ
îndeplinit obligațiile.
Riscul de credit are două componente principale: riscul de intrare în
incapacitate de plată a contrapartidei sau de faliment și riscul de majore a spread -ului. Riscul de faliment este riscul ca debitorul să nu dorească sau să
ﬁ e în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale, plata dobânzii
și rambursarea principalului, parțial sau total. Riscul de spread reprezintă
riscul ca valoarea de piață a instrumentului de credit să se reducă datorită modiﬁ cărilor intervenite în bonitatea debitorului, ceea ce conduce la
creșterea primei de risc.
5. 1. Factorii generatori de risc de credit
Riscul de credit poate ﬁ generat de două categorii de surse1:
1. Riscul de intrare în incapacitate de plată a debitorului – care reprezintă
posibilitatea ca o contrapartidă să nu își poată onora total sau parțial obligațiile sau probabilitatea de a intra în incapacitate de plată combinată cu pierderea în condițiile intrării în incapacitate de plată a contrapartidei și riscul de înrăutățire a ratingului debitorului;
2. Riscul de piață care afectează valoarea de piață a unei obligații,
denumită și expunere la risc de credit.
1 P. Jorion, Value at Risk , 2nd ed., McGraw-Hill, 2001, p. 128.

98MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Obiectivul principal al activității bancare îl reprezintă acordarea de credite
în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și de asigurare a unei proﬁ tabilități adecvate.
Prin desfășurarea activității de creditare toate băncile își asumă, într-o
oarecare măsură, riscuri și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la nivelul portofoliului de credite atunci când unii dintre debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar ﬁ însă nivelul riscurilor asumate,
pierderile la nivelul portofoliul de credite pot ﬁ minimizate dacă operațiile
de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.
1 Din această
perspectivă, cea mai importantă funcție a managementului bancar este controlul calității portofoliului de credite.
Principalii factori generatori de risc de credit sunt:• neatenția în formularea normelor de creditare;• prezența unor condiții de creditare prea generoase, coroborată cu lipsa
unor norme de creditare clare;
• nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;• concentrarea peste un anumit nivel a creditelor pe anumite piețe;• creșterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste capacitatea
băncii de a gestiona și acoperi riscurile;
• inexistența unor procese/sisteme sau existența unor procese/sistemele
defectuoase de identiﬁ care a creditelor neperformante sau cu
probleme;
• creditarea preferențială sub condițiile de piață.Pentru a elimina sau diminua pierderile de la nivelul portofoliului de
credite cauzate de apariția acestor factori, băncile trebuie să conceapă și să implementeze politici de creditare performante care să ﬁ e respectate de
personal. Pentru aceasta este necesar să existe un feedback permanent prin
care conducerea băncii să ﬁ e informată despre eﬁ cacitatea produsului de
control al calității creditelor, astfel încât cele cu probleme să ﬁ e detectate și
corectate, în limita posibilităților, din timp
2.
5.2. Managementul riscului de credit
Riscul de credit reprezintă probabilitatea ca un debitor sau emitentul
unui instrument de credit – indiferent că acesta este persoană ﬁ zică, agent
economic sau o autoritate publică – să nu ramburseze principalul sau să nu
plătească la timp și în totalitate dobânzile înscrise în contractul de creditare.
1 V. Dedu, Gestiune bancară , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999, p. 97.
2 S. Bratanovic, H. van Greuning, op. cit. , p. 88.

99CAPITOLUL 5. Riscul de credit
Funcția de management al riscului de creditare se axează în primul rând pe
analiza portofoliului de credite, punându-se accent pe analiza și determinarea bonității și capacității de rambursare a debitorilor.
Conform abordării tradiționale, managementul riscului de credit are ca
obiectiv principal elaborarea unor politici de creditare corecte care să asigure selecția unor credite cu nivel de risc redus, sigure și cu o probabilitate ridicată de rambursare.
Fundamentul unui management sănătos al riscului de credit constă în
capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de credit de a identiﬁ ca
riscurile existente și potențiale, inerente oricărei activități de creditare, și de a le limita sau de a le reduce. Politicile și procedurile instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la toate activitățile acestora și trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât și întregul portofoliu de credite.
Managerii de risc ai băncii trebuie să analizeze cu maximă atenție cererile
de creditare, să estimeze corect expunerea la risc și să cuantiﬁ ce corect
nivelul de risc asumat. În vederea gestionării eﬁ ciente a riscului de credit,
managerii trebuie să:
• adopte decizii de creditare echilibrate, ca urmare a unei evaluări corecte
a riscului de credit;
• urmărească acordarea de credite unor debitori diverși, astfel încât riscul
de credit și pierderile potențiale aferente să nu ﬁ e concentrate;
• realizeze asigurarea creditelor – cumpărarea de garanții de la terțe părți
– astfel încât riscul de credit să ﬁ e transferat total sau parțial.
Managementul riscurilor este un proces dinamic ce urmărește identiﬁ ca-
rea și cuantiﬁ carea riscurilor, determinarea metodelor și tehnicilor de mana-
gement al riscurilor și monitorizarea și controlul riscurilor.
Managementul riscurilor vizează eliminarea sau minimizarea pierderilor
potențiale pe care riscurile le-ar putea genera activității bancare. În acest scop, managementul riscurilor de credit începe prin identiﬁ carea preventivă,
sistematică și periodică a tuturor factorilor ce pot genera pierderi potențiale la nivelul activității de creditare. Pierderile potențiale generate de riscurile de credit sunt cu atât mai ample cu cât probabilitatea de apariție este mai mare și cu cât corelația dintre factorii generatori de risc este mai mare.
Managementul riscurilor de credit cuprinde o multitudine de procese,
proceduri și activități care pot ﬁ grupate în următoarele etape:
1. Identiﬁ carea riscurilor – se referă la identiﬁ carea acelor factori/
evenimente care pot genera pierderi și stabilirea momentelor sau etapelor din desfășurarea activității în care acestea pot apărea. În

100MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
această etapă se evaluează pierderile potențiale și probabilitatea de
apariție a acestor factori, în vederea stabilirii riscurilor care trebuie gestionate. Procesul de identiﬁ care a riscurilor de credit trebuie
desfășurat permanent deoarece această categorie de riscuri bancare poate afecta activitatea bancară în orice moment.
2. Măsurarea riscurilor – această etapă presupune cuantiﬁ carea volumu-
lui pierderilor înregistrate de bancă în momentul producerii riscurilor. Această etapă ia în considerare riscurile identiﬁ cate în prima etapă și
realizează o analiză mai aprofundată a acestora. De asemenea se cuan-tiﬁ că și impactul corelației dintre factorii generatori de risc de credit și
modul de propagare a riscurilor de credit pentru a determina dimensi-unea consecințelor posibile pentru activitatea bancară. Cuantiﬁ carea
pierderilor potențiale generate de riscurile de credit se realizează cu ajutorul unui instrumentar statistico-econometric divers – indicatori statistici, analiza probabilistică, analiza Monte Carlo, stress testing etc.
3. Elaborarea politicilor de management al riscurilor de credit – constă în
deﬁ nirea modului în care se poate reduce probabilitatea de apariție și
impactul riscurilor de credit.
4. Monitorizarea și controlul riscurilor de credit – este etapa în care se
evaluează performanța politicilor de management a riscurilor de credit adoptate de bancă. Activitățile de monitorizare și control ale riscurilor de credit sunt activități permanente.
Riscul de credit trebuie evaluat mereu prin comparație cu mărimea
beneﬁ ciilor așteptate de bancă din acordarea creditelor. Beneﬁ ciile
înregistrate de o bancă prin acordarea de credite pot ﬁ :
• beneﬁ cii directe, sub forma dobânzilor și comisioanele încasate de la
beneﬁ ciarul creditului acordat;
• beneﬁ cii indirecte, care constau în inițierea sau menținerea unei relații
pe termen lung cu clientul, care poate crea băncii oportunitatea de a oferi o gamă mai largă de servicii clientului respectiv.
Băncile trebuie să își stabilească standardele minime de management al
riscului de credit, standarde care să prevadă: modalitățile de identiﬁ care a ris-
curilor existente și a celor potențiale, deﬁ nirea politicilor de management al
riscului de credit și stabilirea nivelelor parametrilor utilizați în managementul riscului de credit.
În procesul de management al riscului de credit sunt utilizate trei categorii
de politici: politici de limitare a expunerii sau de reducere a riscului de credit; politici privind clasiﬁ carea activelor; politici privind crearea provizioanelor
necesare.

101CAPITOLUL 5. Riscul de credit
5.2.1. Politici de reducere a riscului de credit
Politicile de creditare sau ﬁ nanțare aplicate de bănci trebuie să prevadă
scopul și modul de alocare a resurselor și modalitățile de management a portofoliului de credite – procedurile de acordare, evaluare, monitorizare și colectare a creditelor. Politicile de creditare trebuie să ﬁ e clare și restrictive,
dar în același timp trebuie să ﬁ e suﬁ cient de ﬂ exibile încât să permită
băncii adaptarea la modiﬁ cările survenite la nivelul mediului economic și a
condițiilor de pe piețele ﬁ nanciare.
Eﬁ ciența politicilor de creditare este determinată de o serie de factori
precum: autoritatea de creditare; tipurile de credite și distribuția pe categorii; procesul de analiză și evaluare a creditelor; costul creditului și scadența creditelor.
Autoritatea care decide acordarea creditelor depinde de dimensiunea și
forma de organizare a băncii. În cazul băncilor de dimensiuni mici, decizia de creditare este luată centralizat la nivelul centralei bancare, iar în cazul băn-cilor de dimensiuni mai mari, pentru a se evita întârzierile în procesul de cre-ditare, decizia de creditare este concentrată la diferite niveluri de autoritate, ținând cont de criterii precum aria geograﬁ că, tipul de client sau tipul de pro-
dus. Politicile de creditare trebuie să prevadă limitele superioare până la care un angajat sau un anumit departament sau unitate poate autoriza acordarea unui credit. Limitele de credit depind de pregătirea și experiența angajaților.
De asemenea, politicile de creditare trebuie să prevadă tipurile de credite
și toate celelalte instrumente de credit pe care banca le oferă clienților și să ofere informațiile necesare în procesul de acordare a acestor credite. În luarea unei decizii privind tipurile de credite acordate clienților, banca trebuie să țină cont de structura depozitelor atrase de bancă, de experiența anterioară și de anticipațiile privind cererea de credite. Produsele de creditare oferite de bănci sunt de cele mai multe ori grupate pe categorii precum credite comerciale, credite imobiliare, credite de consum sau alte tipuri de credite. Aceste categorii sunt utilizate în vederea limitării expunerii excesive pe o anumită categorie de credite.
Politicile de creditare trebuie să prevadă responsabilitățile și procedurile
standard privind procesul de analiză și evaluare a cererilor de creditare. În vederea unei analize și evaluări cât mai corecte trebuie să se prevadă situațiile când evaluarea poate/trebuie să ﬁ e realizată de evaluatori independenți.
Costul creditului reprezintă un element important în procesul de
reducere a riscului de credit. Nivelul ratelor de dobândă trebuie să ﬁ e
suﬁ cient de ridicat încât să acopere costurile de ﬁ nanțare, administrative,
de supraveghere, precum și pierderile potențiale cauzate de nerambursarea

102MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
creditelor. De asemenea, nivelul dobânzii percepute trebuie să asigure și un
nivel rezonabil de proﬁ t. Nivelul ratelor de dobândă trebuie ajustat periodic
în funcție de costurile de ﬁ nanțare și de mutațiile de ordin competitiv și poate
ﬁ utilizat în vederea atragerii anumitor categorii de clienți și diferențierea
față de alte bănci. În analiza costului creditelor trebuie să se țină seama și de comisioanele sau taxele penalizatoare.
Politicile de creditare trebuie să stabilească scadența (maturitatea)
maximă pentru ﬁ ecare categorie de produse de creditare și să prevadă un
calendar realist de rambursare a creditelor. Maturitatea și calendarul de rambursare a ﬁ ecărui credit trebuie stabilite ținându-se cont de scopul
creditului, sursele de rambursare și de garanțiile utilizate.
Pentru reducerea sau limitarea riscului de credit se acordă o atenție
deosebită următoarelor problematici: expunerea față de un singur client; ﬁ nanțarea entităților conexe sau din același grup; expunerea excesivă pe un
anumit domeniu de activitate sau într-o anumită zonă geograﬁ că.
Limitele de expunere sau de concentrare reprezintă expunerea maximă
permisă față de un sigur client, companii din același grup sau un domeniu de activitate. Aceste limite sunt importante mai ales pentru băncile de dimensiuni mici, specializate pe acordarea numai a numitor tipuri de credite și care își desfășoară activitatea doar într-o anumită regiune geograﬁ că. În
majoritatea statelor legislația bancară prevede o limitare a expunerii față de un singur client sau un grup până la un nivel de 10-25% din capitalul propriu.
Finanțarea entităților conexe sau din același grup implică un risc de credit
major. În cadrul categoriei companii conexe sau din același grup sunt incluse: băncile „mamă”, acționarii majoritari, companiile subsidiare și companiile aﬁ liate, precum și ﬁ rmele deținute de personalul de conducere a băncii.
Aceste entități sau persoane sunt pe poziția de a exercita o anumită inﬂ uență
asupra politicilor și deciziilor bancare, în special asupra deciziei de creditare. Problema majoră care apare în acest caz este dacă decizia de creditare a acestor entități are o bază rațională și a fost realizată în acord cu politicile și procedurile standard de creditare, precum și dacă termenii creditului – valoarea principalului, costul creditului, scadența, nivelul garanțiilor – sunt identici cu cei aplicați clienților obișnuiți sau sunt mai avantajoși.
Majoritatea autorităților de reglementare și supraveghere au stabilit
limite privind ﬁ nanțarea entităților conexe sub forma unui procent maxim din
Fondurile proprii de nivel 1 (Tier 1) sau din Fondurile proprii totale.
O altă dimensiune a concentrării riscului o reprezintă expunerea băncii
față de un domeniu de activitate sau față o regiune geograﬁ că. Acest tip de
expunere creează o anumită vulnerabilitate a băncii față de evoluția unui

103CAPITOLUL 5. Riscul de credit
anumit domeniu de activitate sau față de situația economică dintr-o anumită
regiune.
De asemenea, în cadrul politicii de reducere a riscului de credit se pot
încadra și tehnicile de transfer a riscului de credit către terțe părți. Transferul riscurilor se poate realiza prin următoarele modalități:
• prin asigurare;• prin operațiuni cu instrumente derivate;• prin compensarea bilanțieră.Transferul riscurilor este adecvat atunci când expunerea nu prezintă
un grad ridicat de predictibilitate sau atunci când amplitudinea pierderilor potențiale generate de factorii de risc de credit este mult prea mare pentru a putea ﬁ suportată de către bancă.
5.2.2. Analiza riscului de credit
Analiza riscului de credit poate ﬁ realizată atât la nivelul unui singur
credit, cât și la nivelul întregului portofoliu de credite. Analiza riscului de credit la nivelul unui singur client prezintă o dimensiune calitativă și o dimensiune cantitativă. Etapele urmate în analiza calitativă a riscului de credit la nivelul unui credit individual se referă la obținerea de informații legate de situația ﬁ nanciară și la estimarea eforturilor reale ale debitorului
în vederea rambursării principalului și plății dobânzii aferente. Dimensiunea cantitativă a analizei riscului de credit constă în analiza atentă a istoricului datelor ﬁ nanciare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate ﬁ nanciare.
Pentru analiza riscului de credit la nivelul întregului portofoliu de credite
este utilă o analiză detaliată a structurii activelor deținute de bancă, analiză care oferă o imagine a proﬁ lului și a domeniilor prioritare ale băncii, precum
și a riscurilor potențiale la nivelul întregului portofoliu. O astfel de analiză trebuie să țină cont de ce credite au fost acordate, cui au fost acordate și pe ce perioadă.
Analiza portofoliului de credite presupune
1:
• realizarea unui sumar al tipurilor principale de credite acordate, care să
cuprindă detalii privind numărul de clienți, maturitatea medie și rata medie a dobânzii percepute;
• distribuția portofoliului de credite pe baza unor caracteristici precum: va-
luta creditului; scadența – termen scurt sau termen lung; tipul clientului – persoană ﬁ zică sau persoană juridică; entitate publică sau privată;
1 H. van Greuning, S. Bratanovic , Analyzing Banking Risk. A Framework for Assessing Corporate
Governance and Risk Management , 3rd ed., The World Bank, 2009, p. 171.

104MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
• tipurile de garanții acceptate – guvernamentale, ﬁ nanciare, ipotecare etc;
• riscurile asociate creditelor acordate;• analiza creditelor neperformante sau a celor care au presupus
rescadențarea ratelor sau reﬁ nanțare;
• evidențierea creditelor acordate clienților cu o expunere agregată mai
mare de 5% din capitalul băncii;
• evidențierea creditelor către entitățile conexe sau din același grup.Evaluarea riscului de credit impune și analiza plasamentelor interbancare,
care reprezintă o componentă majoră a activului unei bănci. Analiza acestei categorii de active presupune stabilirea limitelor de credit în raport cu ﬁ ecare contrapartidă, a gradului de concentrare și determinarea metodei de
reconciliere. Din perspectiva managementului riscului de credit, plasamentele interbancare trebuie abordate ca orice alt tip de credit, cu speciﬁ cația că,
datorită strictei reglementări a participanților pe piața interbancară, riscul de credit asociat contrapartidelor este, sau ar trebui să ﬁ e, mai redus.
De asemenea, în analiza riscului de credit trebuie să se țină seama de
drepturile și obligațiile extrabilanțiere, cum ar garanțiile, care pot prezenta un risc de credit.
5.2.3. Clasiﬁ carea activelor și constituirea provizioanelor de risc
Evaluarea calității portofoliului de credite deținut de bancă este realizată
printr-un amplu proces de evaluare și clasiﬁ care a tuturor creditelor
componente ale portofoliului și este urmat de constituirea de provizioane în vederea acoperirii pierderilor generate de riscul de credit. Obiectivul acestor operațiuni este estimarea probabilității apariției pierderilor generate de riscul de credit.
În conformitate cu standardele internaționale
1, creditele acordate de
bănci se clasiﬁ că în următoarele categorii:
• standard;• în observație;• substandard;• îndoielnic;• pierdere.Creditele sunt standard atunci când capacitatea debitorului de rambur-
sare a principalului și a dobânzilor aferente este considerată a ﬁ deplină; de
cele mai multe ori aceste credite au asociate garanții sub forma certiﬁ catelor
1 International Monetary Fund, Financial Soundness Indicators: Compilation Guide , 2006.

105CAPITOLUL 5. Riscul de credit
de trezorerie sau alte titluri de stat, certiﬁ cate bancare sau depozite bancare.
Creditele în observație sunt acele credite la nivelul cărora debitorul prezintă anumite potențiale amenințări de nerambursare, care dacă nu sunt elimina-te sau corectate, pot inﬂ uența negativ capacitatea debitorului de a-și onora
datoria la scadență. Creditele sunt considerate substandard atunci când ca-pacitatea debitorului de rambursare a principalului și de plată a dobânzilor din surse primare – veniturile încasate – nu este deplină și banca trebuie să identiﬁ ce sursele secundare – executarea garanțiilor, reﬁ nanțarea creditului
etc. – pentru acoperirea datoriei. Creditul este încadrat în categoria îndoiel-nice atunci când prezintă aceleași caracteristici ca creditele substandard, dar recuperarea principalului și a dobânzilor aferente nu este sigură. Posibilitatea înregistrării de pierderi există, dar încă nu este efectivă.
Un credit este considerat pierdere atunci când există certitudinea că nu
pot ﬁ recuperate în totalitate sumele aferente principalului și dobânzilor
datorate de client băncii.
Conform legislației românești
1, creditele acordate de bănci instituțiilor
non-bancare se clasiﬁ că în:
standard – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate unui
client care înregistrează un serviciu al datoriei – capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței – cuprins între 0 și 15 zile;
în observație – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate
unui client care înregistrează un serviciu al datoriei cuprins între 16 și 30 de zile;
substandard – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate
unui client care înregistrează un serviciu al datoriei cuprins între 31 și 60 de zile;
îndoielnic – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate unui
client care înregistrează un serviciu al datoriei cuprins între 61 și 90 de zile;
pierdere – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate unui
client care înregistrează un serviciu al datoriei de minim 91 de zile ori s-au inițiat procedurile judiciare de recuperare a creanțelor.
Creditele acordate de bănci altor instituții de credit se clasiﬁ că în: credite
standard și credite pierdere.
Sunt considerate credite neperformante creditele care nu generea-
ză venituri. Pentru o mai bună comparabilitate a datelor, Fondul Monetar
1 Regulamentul BNR nr. 3/19 martie 2009 privind clasiﬁ carea creditelor și plasamentelor,
precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor speciﬁ ce de risc de credit.

106MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Internațional recomandă ca creditele și alte active să ﬁ e clasiﬁ cate ca ﬁ ind
neperformante atunci când se înregistrează restanțe de 90 de zile sau mai mult în plata ratelor reprezentând principal și/sau dobândă
1. În categoria cre-
ditelor neperformante trebuie incluse și acele credite cu un serviciu al datori-ei mai mic de 90 de zile, dar la care există indicii clare – falimentul debitorului – de nerambursare.
Rata creditelor neperformante, calculată ca raport între creditele și
dobânzile restante și total credite acordate, constituie un indicator privind calitatea activelor deținute de bancă și exprimă eﬁ ciența activității de
creditare a băncii
2.
Clasiﬁ carea creditelor este un instrument foarte important în
managementul riscului de credit și este realizată periodic. În procesul de revizuire a clasiﬁ cării creditelor acordate de bancă trebuie să se țină seama
de standardele stabilite de autoritățile de reglementare și control, de serviciul datoriei și de condițiile ﬁ nanciare speciﬁ ce ﬁ ecărui client.
Clasiﬁ carea creditelor constituie baza necesară pentru determinarea
nivelului adecvat al provizioanelor de risc de credit. În determinarea nivelului adecvat trebuie să se țină seama de toți factorii – calitatea proceselor și procedurilor de acordare a creditelor, rata istorică a creditelor neperformante, rata de creștere a creditării, rata de recuperare a creditelor neperformante, mutațiile și trendul în domeniul bancar și la nivelul economiei în ansamblu – care inﬂ uențează capacitatea de recuperare a sumelor aferente creditelor
acordate.
Procesul de adecvare a nivelului provizioanelor de risc de credit este
inﬂ uențat de legislația națională în vigoare, mai exact dacă constituirea
acestor provizioane este obligatorie sau opțională.
În România, băncile sunt obligate să constituie provizioane speciﬁ ce
de risc de credit. Conform Regulamentului BNR nr. 3/19 martie 2009, provizioanele speciﬁ ce de risc de credit reprezintă provizioanele care se
constituie de împrumutători în scopul acoperirii unor pierderi potențiale din credite/plasamente. Valoarea acestor provizioane depinde de categoria în care este încadrat și de moneda în care este denominat creditul. Coeﬁ cienți
de provizionare aferenți categoriilor de clasiﬁ care sunt prezentați în tabelul
de mai jos.
1 International Monetary Fund, Financial Soundness Indicators: Compilation Guide , 2006.
2 M. Stoica, op. cit. , p. 175.

107CAPITOLUL 5. Riscul de credit
Tabelul nr. 5. 1. Coeﬁ cienții de provizionare aferenți categoriilor de
clasiﬁ care
Tipul de creditCoeﬁ cienții de provizionare
Credite înregistrate în valută sau indexate
la cursul unei valute, acordate debitorilor
persoane ﬁ zice expuse la riscul valutarCredite – altele decât
cele din coloana
precedentă
Standard 0,07 0
În observație 0,08 0,05
Substandard 0,23 0,2Îndoielnic 0,53 0,5Pierdere 1 1
Sursa: Regulamentul BNR nr. 3/19 martie 2009
Gestionarea creditelor clasiﬁ cate în categoria pierdere se poate realiza în
două modalități:
• menținerea acestor credite în structura activelor deținute de bancă
până ce sunt realizate toate demersurile de recuperare a sumelor restante, fapt ce obligă banca să creeze și să mențină un nivel ridicat al provizioanelor de risc de credit;
• ștergerea creditelor clasiﬁ cate în categoria pierderi din structura
activelor deținute de bancă, acest lucru determinând diminuarea provizioanelor de risc de credit.
5.2.4. Metode de cuantiﬁ care a riscului de credit
Mutațiile care au avut loc în ultimele decenii în sectorul bancar au
determinat o schimbare totală a modului de management al riscului de credit, dar mai ales a modului de cuantiﬁ care a acestuia. Astfel au fost
dezvoltate noi tehnici și metodologii de cuantiﬁ care a riscului de credit, total
diferite de tehnicile tradiționale care erau bazate pe datele contabile ale bănci și clienților.
Metodele de cuantiﬁ care a riscului de credit pot ﬁ clasiﬁ cate în:
• metode tradiționale: sistemele expert, sistemele de rating și sistemele
de credit scoring ;
• abordări moderne de management al riscului de credit: CreditMetrics,
PortfolioManager, CreditRisk+ și CreditPortfolioView.

108MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
A. Metode tradiționale de management al riscului de credit
1. Sistemele expert
În cadrul sistemelor expert decizia de creditare este luată de către oﬁ țerul
de creditare de la nivelul agenției bancare sau de la nivel central. Decizia de creditare se bazează pe analiza unor caracteristici calitative și cantitative ale potențialului debitor, iar calitatea deciziei privind creditarea depinde de expertiza, pregătirea, calitățile profesionale și personale ale oﬁ țerului de
credit.
Majoritatea sistemelor expert se bazează pe analiza a cinci categorii de
factori, denumiți și cei 5C:
Capitalul . Structura capitalului potențialului debitor este foarte
importantă. Un debitor cu un nivel ridicat al indicatorului capital propriu/datorii prezintă un risc de credit mai scăzut decât un debitor cu un nivel scăzut al acestui indicator, deoarece un nivel scăzut al capitalului propriu indică faptul că debitorul nu va putea gestiona eﬁ cient serviciul datoriei în cazul în care îi scad veniturile.
Capacitatea . Se referă la capacitatea de rambursare a debitorului
determinată de volatilitatea veniturilor. Dacă ratele de rambursare sunt periodice cu o anumită frecvență, iar veniturile sunt sezoniere, atunci riscul de credit este ridicat.
Calitatea garanțiilor . Cu cât valoarea de piață a garanțiilor este mai
mare și sunt mai ușor tranzacționabile, cu atât riscul de credit este mai redus.
Condițiile economice/ciclul economic. Un factor important în determi-
narea riscului de credit îl reprezintă situația macroeconomică a econo-miei în care își desfășoară activitatea debitorul și, mai ales, etapa ciclu-lui economic în care se aﬂ ă și caracterul ciclic sau anticiclic al domeniu-
lui de activitate.
Caracterul. Se referă la reputația de bun platnic sau nu a debitorului
și se determină pe baza relațiilor anterioare ale acestuia cu banca respectivă sau cu alți creditori.
Acestor factori li se asociază o anumită pondere, care poate diferi de la
debitor la debitor. Acest lucru face ca compararea deciziilor de creditare la nivelul portofoliului de credite să ﬁ e relativ diﬁ cilă.
2. Sistemele de rating
Sistemele de rating constituie una dintre cele mai vechi metode de
management al riscului de credit și constă în clasiﬁ carea creditelor în
diferite categorii în vederea adecvării capitalului de risc de credit. Instituțiile

109CAPITOLUL 5. Riscul de credit
de credit și autoritățile de control și supraveghere au dezvoltat sisteme de
rating interne bazate pe 5-10 categorii. Aceste sisteme de rating se aseamănă foarte mult cu sistemele utilizate de agențiile de rating în analiza și evaluarea obligațiunilor.
Adecvarea capitalului de risc de credit se realizează prin însumarea
necesarului de capital de risc aferent ﬁ ecărei clase de credite. Necesarul de
capital de risc se estimează prin ponderarea valorii creditelor din categoria respectivă cu un coeﬁ cient de risc. Un neajuns al acestei metode este faptul
că nu se ține seama de gradul de diversiﬁ care al portofoliului de credite.
3. Sistemele de credit scoring
Sistemele de credit scoring sunt utilizate în analiza tuturor categoriilor de
credite, ﬁ e ele credite de consum, credite comerciale sau credite imobiliare.
Ideea de bază a sistemelor de credit scoring constă în predeﬁ nirea unor
categorii de factori care inﬂ uențează probabilitatea de intrare în faliment
a debitorilor și utilizarea acestor factori în crearea unui model cantitativ în vederea calculării unui scor. Scorul obținut poate ﬁ interpretat în cazul
anumitor sisteme de credit scoring ca ﬁ ind probabilitatea de intrare în
faliment, iar în cazul altora acest scor este utilizat în vederea clasiﬁ cării
potențialilor clienți în diferite categorii.
În dezvoltarea și implementarea sistemelor multivariate de credit scoring
sunt utilizate patru metodologii
1:
1. Modelul liniar;2. Modelul logit;3. Modelul probit;4. Modelul analizei discriminant.Cei mai utilizați factori luați în considerare în sistemele de credit scoring
sunt următoarele rate ﬁ nanciare: venituri/active totale; capital circulant/
total active; vânzări/active totale; valoarea de piață a capitalului propriu/total datorii.
Utilizarea acestor metode de management al riscului de credit s-a
dovedit viabilă în perioadele de creștere sau stabilitate economică, dar total ineﬁ ciente în perioadele de crize ﬁ nanciare sau economice.
B. Abordări moderne de management al riscului de credit
Datorită faptului că Acordul Basel I privea riscul de credit individual și nu
în ansamblu la nivelul întregului portofoliu de credite, instituțiile bancare
1 A. Saunders, L. Allen, Credit Risk Measurement: New Approaches to Value at Risk and Other
Paradigms , 2nd ed., Wiley Finance, p. 20.

110MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
și-au construit propriile modele de risc de credit care iau în considerare
evoluția în timp a expunerii la riscul de credit, ratele de apariție a factorilor de risc de credit și corelațiile dintre aceștia. Principalul avantaj al acestor modele este acela că ele țin cont de efectele obținute prin diversiﬁ carea portofoliului.
Principalele modele de management al riscului de credit dezvoltate și
implementate de instituțiile de credit sunt:
1. Modelul KMV Credit Monitor;2. Modelul CreditMetrics;3. Modelul de macrosimulare CreditPortfolioView;4. Modelul CreditRisk+.
1. Modelul KMV Credit Monitor
Ideea aplicării teoriei opțiunilor pentru evaluarea creditelor este întâlnită
în literatura de specialitate începând cu anul 1974, când a fost publicat articolul lui Robert Merton On the Pricing of Corporate Debt: The Risk
Structure of Interest Rates . Abordarea propusă de Merton a fost dezvoltată
în mai multe direcții, dar cel mai cunoscut și utilizat model de evaluare a creditelor bazat pe teoria opțiunilor este modelul Credit Monitor dezvoltat de compania KMV. Acest model este un model cu ajutorul căruia se calculează și se actualizează o estimare a probabilității de intrare în faliment pentru companiile și băncile listate pe o piață reglementată. Această probabilitate este o funcție de: structura capitalului ﬁ rmei, volatilitatea randamentului
activelor ﬁ rmei și valoarea curentă a activelor ﬁ rmei. Valoarea probabilității
de intrare în faliment speciﬁ că unei ﬁ rme poate ﬁ transpusă în orice sistem de
rating pentru a determina ratingul echivalent al debitorului respectiv.
Inovația modelului Credit Monitor constă în faptul că analizează riscul de
credit bancar din perspectiva debitorului și ia în considerare numai riscul de faliment. Riscul de credit în această abordare este în mod esențial determinat de dinamica activelor ﬁ rmei. Având structura capitalului ﬁ rmei și speciﬁ când
procesul stohastic pentru valoarea activelor ﬁ rmei, se poate determina
probabilitatea curentă de intrare în faliment pentru orice orizont de timp.
Derivarea probabilităților de faliment efective este realizată în trei etape:• determinarea relației structurale dintre valoarea de piață a capitalului
propriu a debitorului și valoarea de piață a activelor debitorului;
• determinarea relației dintre volatilitatea activelor și volatilitatea
capitalului propriu al debitorului;
• calcularea probabilității de intrare în faliment a debitorului.
Acest model prezintă și anumite carențe: nu poate ﬁ aplicat decât în
cazul companiilor listate la bursă și nu ia în calcul diferențele de la nivelul garanțiilor sau a altor caracteristici ale creditelor.

111CAPITOLUL 5. Riscul de credit
2. Modelul CreditMetrics
Modelul CreditMetrics a fost introdus în 1997 de JP Morgan și reprezintă
un prim model de evaluare a riscului asociat instrumentelor ﬁ nanciabile
nenegociabile – precum creditele bancare – bazat pe principiul Value at
Risk (VaR). Acest model este utilizat pentru evaluarea riscului portofoliului
cauzat de modiﬁ cări ale valorii de piață a creditelor ca urmare a modiﬁ cărilor
intervenite la nivelul situației ﬁ nanciare a debitorilor (faliment, îmbunătățire
sau înrăutățire a ratingului).
Abordând riscul de credit la nivel de portofoliu, avantajele oferite de acest
model sunt:
• permite evaluarea în mod sistematic a riscului de concentrare față de
un client sau zonă geograﬁ că;
• permite evaluarea efectelor datorate diversiﬁ cării portofoliului.
Cu ajutorul modelului CreditMetrics se poate estima riscul de credit al
portofoliului de credit prin determinarea volatilității portofoliului la ﬁ nalul
orizontului avut în vedere cauzată de modiﬁ carea bonității debitorului.
Factorii generatori de risc de credit luați în considerare de modelul
CreditMetrics sunt:
• evoluția ratingului de credit; spread -ul de credit, pe baza căruia se reevaluează valoarea prezentă a
instrumentului de credit;
• corelația dintre factorii de risc.Această abordare de cuantiﬁ care a riscului de credit este aplicată atât la
nivelul creditelor individuale, cât și la cel al portofoliilor de credite.
3. Modelul de macrosimulare CreditPortfolioView
Modelul CreditMetrics presupune că probabilitatea de intrare în
faliment este stabilă la nivelul tuturor categoriilor de debitori și la nivelul tuturor fazelor ciclului economic. Această ipoteză s-a dovedit empiric că nu este adevărată și că evoluția portofoliilor de credite depinde de evoluția economiei în ansamblu. Astfel au fost create modele de management al riscului de credit care să țină cont de factorii de risc generați de ciclicitatea activității economice.
Compania McKinsey a propus un model econometric de macrosimulare
– Modelul CreditPortfolioView –, care măsoară probabilitatea de intrare în faliment luând în considerare variabile macroeconomice precum: nivelul cursului de schimb, rata dobânzii, rata de creștere economică, rata șomajului, nivelul cheltuielilor guvernamentale și rata de economisire.

112MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Ipotezele de lucru ale acestui model sunt:
• creșterea gradului de diversiﬁ care permite reducerea probabilității de
apariție a pierderilor;
• prin diversiﬁ care poate ﬁ redus riscul de credit, dar nu poate ﬁ eliminat;
• riscul sistemic al portofoliului este determinat, în special, de situația
macroeconomică.
Modelul de macrosimulare trebuie privit ca un model complementar
modelului CreditMetrics, pe baza căruia se pot elimina erorile generate de ipoteza staționarității probabilității de intrare în faliment.
4. Modelul CreditRisk+
Modelul CreditRisk+, dezvoltat de Credit Suisse Financial Products,
implementează principiile și metodele actuariale, speciﬁ ce industriei
asigurărilor, în managementul și cuantiﬁ carea riscului de credit. Acest model
abordează fenomenul falimentului și rata de recuperare a creanțelor ca ﬁ ind
exogene, fapt care implică determinarea probabilității de intrare în faliment și apariția riscului de credit pe baza datelor istorice.
Modelul CreditRisk+ determină, pe baza datelor istorice privind eveni-
mentele de risc de credit de la nivelul portofoliului de credite și a caracte-risticilor individuale ale ﬁ ecărui debitor și corelația dintre instrumentele din
portofoliu, distribuția pierderilor potențiale la nivelul portofoliului pentru ur-mătoarea perioadă.
Modelul este creat pornind de la următoarele ipoteze:• pentru un credit, probabilitatea de faliment într-o anumită perioadă
este la fel ca în orice altă perioadă;
• numărul de falimente la nivelul unui portofoliu de credite și clienți
dintr-o perioadă este independent de numărul de falimente din altă perioadă.
Principalele deﬁ ciențe ale modelului sunt: metodologia are ca ipoteză
faptul că nu există o relație între riscul de credit și riscul de piață și că expunerea pe ﬁ ecare debitor este considerată constantă și nu este inﬂ uențată
de evoluția viitoare a riscului de credit și a ratei de dobândă.
5.3. Riscul de credit în Acordul Basel II
Dacă Acordul Basel I își propunea ca obiectiv principal determinarea
capitalului necesar acoperirii riscului de credit utilizând o abordare de tipul sistemelor de rating, în Acordul Basel II această cerință se extinde și se impune determinarea capitalului de risc aferent riscului de credit, riscului de piață și riscului operațional.

113CAPITOLUL 5. Riscul de credit
În vederea estimării capitalului de risc de credit, Acordul Basel II
recomandă băncilor să utilizeze una dintre următoarele trei metodologii:
• abordarea standard – care implică o abordare bazată pe ratinguri externe;• abordarea bazată pe ratinguri interne de bază;• abordarea bazată pe ratinguri interne avansată.Aceste metode diferă nu numai prin metodologia de calcul, ci și prin
gradul de complexitate al proceselor și procedurilor de management al riscului de credit impuse băncilor în vederea implementării acestor metode.
5.3.1. Abordarea standard
Abordarea standard este o dezvoltare a metodei prevăzute în Acordul
Basel I. Dacă metodologia de calcul al capitalului de risc de credit prevăzută în Acordul Basel I impunea ca valoarea coeﬁ cienților de risc aferentă ﬁ ecărei
categorii de active să ﬁ e ﬁ xă, abordarea standard permite ca coeﬁ cienții de
risc aferenți anumitor categorii de active – precum creditele guvernamentale – să poată lua valori variabile și recomandă ca ratingul de risc să ﬁ e
determinat de entități externe băncii.
În abordarea standard, ponderile sunt acordate în funcție de tipul debito-
rului (autorități publice, bănci, companii etc.) și în funcție de ratingul acestora.
Cele mai importante categorii de debitori sunt:• statele, inclusiv băncile centrale;• autoritățile publice locale sau regionale;• instituțiile de credit internaționale de dezvoltare;• băncile;• corporațiile.Acordul Basel II permite încorporarea de către bănci în abordarea stan-
dard a ratingurilor de credit făcute publice de agențiile de rating – instituții externe de evaluare a creditelor –, recunoscute de instituțiile naționale de su-praveghere.
În recunoașterea companiilor/agențiilor de rating, autoritățile de suprave-
ghere utilizează următoarele criteriile de eligibilitate:
1. Nivelul de obiectivitate. Metodologia pentru stabilirea ratingurilor
trebuie să ﬁ e riguroasă, sistematică și validată pe seama experienței
anterioare. De asemenea, ratingurile trebuie să ﬁ e continuu reevaluate
și să reﬂ ecte modiﬁ cările survenite la nivelul situației ﬁ nanciare a
debitorului.
2. Gradul de independență. Agenția externă de rating trebuie să ﬁ e
independentă și să nu ﬁ e subiect al presiunilor de orice natură care pot
inﬂ uența ratingul.

114MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
3. Accesibilitatea și transparența. Metodologia de determinare a
ratingului și ratingurile acordate trebuie să ﬁ e publice, disponibile
tuturor categoriilor de utilizatori.
4. Asigurarea resurselor. Compania de rating trebuie să aibă suﬁ ciente resur-
se pentru a acorda ratinguri de calitate superioară. Evaluările trebuie să se bazeze pe metodologii care combină abordările cantitative și calitative.
5. Credibilitatea. Agențiile de rating trebuie să facă dovada că la nivel intern
au dezvoltate proceduri interne care împiedică utilizarea nepotrivită a in-formației conﬁ dențiale și că analizele realizate sunt nepărtinitoare.
În multe state, utilizabilitatea ratingurilor – caliﬁ cative care se acordă
în funcție de capacitatea de a-și achita obligațiile și de istoricul debitorului – emise de agențiile de rating este limitată ﬁ e de către autoritățile de
supraveghere, ﬁ e de faptul că foarte puțini debitori – doar autoritățile publice
și marile corporații și bănci – sunt evaluați de agențiile de rating.
Agențiile de rating sunt entități specializate în analiza fundamentală a
debitorilor de pe piața instrumentelor de credit și care determină riscul de neachitare a obligațiilor de către debitor, adică probabilitatea ca debitorul să nu plătească la timp și în totalitate ratele de dobândă și să restituie principalul.
Principalele agenții de rating la nivel internațional sunt: Standard &
Poor’s (S&P), Moody’s și Fitch. Aceste agenții analizează debitorii de pe piața instrumentelor de credit și îi încadrează într-o anumită clasă de risc, căreia îi atribuie o anumită literă de la AAA (sau Aaa) la D. Primele patru categorii, de la AAA (Aaa) până la BBB (Baa) au asociat un risc scăzut de nerambursare a creditului, iar categoriile notate cu Ba, B, Caa, Ca, C și D au asociat un risc mai ridicat de nerambursare a creditului.
Agențiile modiﬁ că ratingul pentru o obligațiune prin semnele „+” și „–“ (în
cazul Standard & Poor’s și Fitch) sau prin numerele 1,2,3 (în cazul Moody’s). Agențiile pot îmbunătăți ( upgrade ) sau scădea ( downgrade ) ratingul unei
obligațiuni sau al unui emitent, ceea ce are un impact semniﬁ cativ asupra
prețului obligațiunilor emise de acel emitent.
Este important de precizat faptul că agențiile de rating se concentrează
asupra riscului înregistrării de pierderi ca urmare a unei neplăți sau a unei plăți întârziate. Ele nu cuantiﬁ că și celelalte riscuri asociate instrumentelor
de credit
1.
Această abordare permite utilizarea instrumentelor ﬁ nanciare derivate pe
risc de credit, a garanțiilor și a colaterizării pentru limitarea riscului de credit și reducerea cerințelor de capital.
1 M. Prisăcariu, S. Ursu, A. Andrieș, Piețe și instrumente ﬁ nanciare , Ed. Universității „Al. I. Cuza”,
Iași, 2008, p. 128.

115CAPITOLUL 5. Riscul de credit
5.3.2. Abordările bazate pe ratinguri interne
Noile tipuri de abordări introduse prin Acordul Basel II permit băncilor să
utilizeze sisteme de rating interne în calcularea capitalului minim de risc de
credit.
Cele două abordări diferă semniﬁ cativ de abordarea standard și se
bazează pe informații generate intern în procesul de evaluare și estimare a probabilității de nerambursare a creditelor de către clienți. Aceste modele se bazează pe următorii factori de risc: probabilitatea de intrare în faliment, expunerea la risc și rata de recuperare a creditului.
Diferența între abordarea de bază și abordarea avansată constă în modul
în care sunt estimați anumiți factori de risc.
O bancă care utilizează abordarea bazată pe ratinguri interne de bază
trebuie să determine doar probabilitatea de intrare în faliment a clienților. Pentru veriﬁ carea corectitudinii valorii probabilității de intrare în faliment,
banca trebuie să folosească date relevante din ultimii cinci ani. Valoarea factorilor expunerea la risc și rata de recuperare a creditului este determinată și calculată de autoritatea de supraveghere.
În cazul abordării bazate pe ratinguri interne avansată, băncile își
calculează cerințele de capital de risc de credit pe baza propriilor modele, validate de instituția de supraveghere, estimând atât probabilitatea de intrare în faliment a clienților, cât și expunerea la risc și rata de recuperare.
Utilizarea abordărilor bazate pe ratingul intern sau, altfel spus, bazate pe
metodologii proprii de estimare a anumitor componente ale riscului de credit face obiectul autorizării și reglementării de către autoritatea de supraveghere, iar în cazuri clar precizate băncile vor trebui să utilizeze în managementul riscului de credit, pentru una sau mai multe dintre componentele sale, valori estimate de către autoritatea de supraveghere.
O instituție de credit poate utiliza propriile modele în vederea estimării
probabilității de intrare în faliment și a ratei de recuperare a creditului doar dacă îndeplinește un set de criterii de reglementare prevăzut de autoritatea de supraveghere pentru băncile care utilizează un sistem de management de risc de credit bazat pe ratinguri generate intern.
O condiție de bază pe care trebuie să o îndeplinească orice bancă ce
dorește să implementeze o metodologie bazată pe ratinguri interne este aceea ca sistemul de cuantiﬁ care, management și monitorizare a riscului
de credit adoptat de bancă să ﬁ e de tip sistem de rating. Aceasta deoarece
sistemul utilizat trebuie să cuantiﬁ ce corect toate riscurile de credit
asociate ﬁ ecărui credit individual din cadrul portofoliului de credite și
riscul global al portofoliului de credite. Toate sistemele de rating au la bază modele matematice și statistice complexe pe baza cărora se pot estima

116MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
probabilitatea de intrare în faliment, expunerea la risc și rata de recuperare
a creditului la nivelul ﬁ ecărui credit. Datorită complexității modelelor, a
datelor și proceselor utilizate, sistemele de rating trebuie să ﬁ e foarte bine
descrise și documentate astfel încât autoritățile de supraveghere să poată valida rezultatelor modelului.
Pentru a putea oferi estimări corecte și robuste care să constituie baza
unor decizii eﬁ ciente de management al riscului de credit, Comitetul de
supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor să dezvolte sisteme de rating cu minim opt categorii de credite din punct de vedere al probabilității de intrare în faliment. Aceste categorii trebuie să clasiﬁ ce creditele de la
credite cu o probabilitate foarte scăzută de intrare în faliment către credite cu o probabilitate foarte ridicată de intrare în faliment. Criteriile care stau la baza clasiﬁ cării creditelor în aceste categorii trebuie să ﬁ e plauzibile și
intuitive și rezultatele clasiﬁ cării să ﬁ e relevante atât pentru managementul
băncii, cât și pentru autoritățile de reglementare și supraveghere.
Prin Acordul de la Basel II se solicită ca sistemul de rating să ﬁ e dinamic
și să reﬂ ecte imediat noile informații cu privire la debitori și să reestimeze
ratingul creditelor pe baza noilor informații. De asemenea, sistemul de rating trebuie să ofere informații necesare reestimării și evaluării performanței. Atât banca, cât și autoritatea de supraveghere trebuie să ﬁ e capabile să evalueze
eﬁ ciența sistemului de rating prin compararea valorilor realizate cu valorile
estimate ale probabilității de intrare în faliment, expunerea la risc și rata de recuperare a creditului la nivelul ﬁ ecărui credit.
Evaluarea performanței coroborată cu o monitorizarea permanentă
obligatorie a sistemului de rating poate și trebuie să conducă la îmbunătățirea managementului riscului de credit.
Comitetul de supraveghere bancară de la Basel, recunoscând diferențele
dintre piețe, metodologiile de rating, produsele și practicile bancare la nivelul diferitelor țări, a lăsat la latitudinea organismelor de supraveghere naționale dezvoltarea procedurilor necesare pentru implementarea sistemului bazat pe ratinguri generate intern.
Pentru a putea adopta oricare dintre cele două abordări bazate pe
ratinguri interne, orice bancă trebuie să facă dovada că a utilizat în ultimii trei ani un sistem de management al riscului de credit conform cu cerințele impuse de autoritatea de supraveghere. Astfel, o bancă care dorește să adopte abordarea bazată pe ratinguri interne de bază trebuie să facă dovada că a estimat în ultimii trei ani probabilitatea de intrare în faliment a clienților, iar o bancă care dorește să adopte abordarea bazată pe ratingurile interne avansate trebuie să facă dovada că a estimat probabilitatea de intrare în faliment, expunerea la risc și rata de recuperare a creditului cel puțin pentru ultimii trei ani.

Capitolul 6
RISCUL DE PIA ȚĂ
6.1. Factorii generatori de risc de pia ță
6.2. Managementul riscului de pia ță
6.3. Riscul de pia ță în Acordul Basel II

119CAPITOLUL 6. Riscul de pia ță
Riscul de piață este deﬁ nit de Banca Națională a României și prin Acordul
Basel II ca ﬁ ind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării proﬁ turilor
estimate din cauza ﬂ uctuațiilor pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și
cursului valutar.
Riscul de piață are două componente: riscul sistematic și riscul speciﬁ c. Riscul
sistematic, denumit și risc nediversiﬁ cabil, reprezintă riscul general de piață
care afectează toate activele și toate piețele ﬁ nanciare și este cauzat de variația
principalilor indicatori macroeconomici – Produsul Intern Brut, rata inﬂ ației,
rata medie a dobânzii, cursul de schimb etc. –, precum și de alte variabile socio-politice: situația politică, riscul de țară, modiﬁ cări legislative majore etc.
Riscul speciﬁ c reprezintă riscul generat de evoluția nefavorabilă a
prețului instrumentelor ﬁ nanciare individuale cauzate de factori speciﬁ ci
instrumentului respectiv sau emitentului acestuia și poate ﬁ descompus
în: risc sectorial – risc speciﬁ c sectorului de activitate de care aparțin
instrumentele ﬁ nanciare respective; risc speciﬁ c intrinsec – determinat de
modiﬁ cările în starea economică a emitentului.
6. 1. Factorii generatori de risc de piață
Riscul de piață reprezintă riscul ca banca să înregistreze o pierdere din
cauza modiﬁ cările survenite în valoarea instrumentelor sau contractelor
deținute de bancă cauzate de volatilitatea prețurilor instrumentelor cu venit ﬁ x, acțiunilor și instrumentelor ﬁ nanciare derivate pe rata dobânzii, cursurile
de schimb sau pe mărfuri.
Componentele principale ale riscului de piață sunt: riscul ratei dobânzii,
riscul activelor ﬁ nanciare și riscul valutar. Fiecare componentă a riscului de
piață are asociat un risc sistematic și un risc speciﬁ c.
Riscul de piață este asociat portofoliului de tranzacționare al băncii, acest
portofoliu ﬁ ind format din instrumentele ﬁ nanciare deținute ﬁ e cu intenția
de a le tranzacționa, ﬁ e pentru hedging -ul altor active deținute pentru
tranzacționare.
Riscul de piață apare ca urmare a activităților și operațiunilor desfășurate
de către bancă, ﬁ e ele speculative sau speciﬁ ce unui market-maker . În
ultimele decenii nivelul expunerii băncilor la riscul de piață a crescut semniﬁ cativ datorită procesului de diversiﬁ care a operațiunilor, serviciilor și
produselor oferite de bănci. Acest proces a presupus desfășurarea și a altor activități decât cele speciﬁ ce funcției tradiționale a băncilor de intermediere

120MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
ﬁ nanciară, precum activități de tranzacționare a instrumentelor ﬁ nanciare
sau activități speciﬁ ce market-maker -ilor.
Un prim factor generator de risc de piață îl reprezintă volatilitatea
prețurilor care se manifestă la majoritatea instrumentelor ﬁ nanciare
deținute de bănci în portofoliul lor. Volatilitatea apare atât la nivelul piețelor ﬁ nanciare dezvoltate, dar mai ales pe piețele ﬁ nanciare în curs de dezvoltare
care au o lichiditate redusă. Amplitudinea volatilității prețurilor de piață este inﬂ uențată de prezența instituțiilor ﬁ nanciare de mari dimensiuni – fonduri de
investiții, companii de asigurări, fonduri de pensii –, care îndeplinesc de multe ori rolul de market-maker și asigură o lichiditate ridicată pe piețele respective.
Băncile sunt obligate să realizeze periodic marcarea la piață a instrumentelor
deținute în portofoliu astfel încât să reﬂ ecte modiﬁ cările de preț de pe piață.
Portofoliul de instrumente ﬁ nanciare deținut de bănci este format în prin-
cipal din: instrumente de proprietate, instrumente cu venit ﬁ x și instrumente
ﬁ nanciare derivate.
Deținerea în portofoliu a unor instrumente de proprietate primare – acți-
uni comune, acțiuni preferențiale, acțiuni convertibile, unități de fond – sau derivate – contracte futures sau swap pe acțiuni – implică asumarea unui risc
de a înregistra o pierderea potențială cauzată de evoluția nefavorabilă a pre-țului acestor instrumente. O evoluție nefavorabilă a prețului înseamnă o scă-dere a prețului atunci când banca are deschise poziții long sau o creștere a
prețurilor atunci când banca are deschise poziții short .
În cazul deținerii de instrumente de credit (de datorie) primare – obligațiuni,
obligațiuni convertibile, instrumente ale pieței monetare – sau derivate – forward rate agreement , contracte swap sau opțiuni – se manifestă riscul ratei
dobânzii care reprezintă pierderea cauzată de evoluția ratei dobânzii. Nivelul acestor pierderi depinde de senzitivitatea, durata până la maturitate medie și nivelul ratei dobânzii medii a portofoliului de instrumente de credit deținut.
Deoarece dețin active și pasive bancare denomitate în alte monede
decât în moneda națională în care își țin contabilitatea, băncile sunt supuse și unui risc valutar. Riscul valutar reprezintă pierderea potențială cauzată de modiﬁ carea valorii activelor și pasivelor bancare determinată de ﬂ uctuațiile
cursurilor de schimb.
6.2. Managementul riscului de piață
6.2.1. Managementul portofoliului de tranzacționare
Prin natura sa, riscul de piață necesită o atenție permanentă și o analiză
adecvată din partea managementului băncii. Prin Amendamentul la

121CAPITOLUL 6. Riscul de pia ță
Acordul Basel I pentru încorporarea riscului de piață din 1996, Comitetul de
supraveghere bancară de la Basel recomandă ca politicile de management al riscului de piață implementate de bănci să prevadă minim patru funcții:
Identiﬁ carea riscurilor de piață; Evaluarea riscurilor de piață; Monitorizarea
riscurilor de piață; Controlul/reducerea riscurilor de piață.
Politicile de management al riscului de piață trebuie să prevadă obiectivele
operaționale și normele interne ce trebuie implementate pentru a reduce impactul riscului de piață asupra capitalului băncii. Normele interne bancare trebuie să prevadă în primul rând restricțiile impuse de către autoritatea de supraveghere prin cadrul legal prudențial aplicabil. De asemenea, normele interne trebuie să prevadă modul de stabilire a valorii instrumentelor deținute în portofoliu și frecvența marcării la piață a acestora.
Politicile de management al riscului de piață trebuie să prevadă limitele de
expunere pe anumite piețe sau instrumente și modul și frecvența de evaluare și control al acestor poziții. În stabilirea acestor limite trebuie să se țină seama de lichiditatea respectivelor piețe și capitalul de risc necesar. Băncile cu un portofoliu tranzacțional și de investiții de dimensiuni mari trebuie să stabilească limite de expunere și la nivelul angajaților – dealeri sau traderi. De asemenea, băncile trebuie să stabilească limitele de expunere pe piața noilor instrumente ﬁ nanciare. Inovațiile ﬁ nanciare pot genera proﬁ turi superioare
comparativ cu instrumentele clasice, dar au asociat și un risc de piață superior. Expunerea pe noi piețe sau noi instrumente trebuie reanalizată, monitorizată și revizuită periodic în funcție de evoluția acestora.
O altă modalitate de management al riscului de piață constă în stabilirea
și crearea unor mecanisme de tip stop-loss . Astfel, normele interne trebuie să
prevadă momentul și deciziile ce trebuie luate în cazul în care se manifestă riscul de piață și sunt înregistrate pierderi.
Dezvoltarea noilor tehnologii informaționale permite un mai bun
acces la informații în timp real și, în consecință, facilitează realizarea unui management eﬁ cient al portofoliului de instrumente ﬁ nanciare. Programele
informatice soﬁ sticate permit realizarea de simulări și evaluarea riscului
aferent tranzacțiilor pe piețele ﬁ nanciare, fapt care permite băncilor să
realizeze tranzacții – deschiderea de poziții pe piețele instrumentelor ﬁ nanciare primare, dar mai ales derivate – și să realizeze un management
optim al portofoliului de tranzacționare și al portofoliului investițional.
Scopul deschiderii acestor poziții și al creării portofoliului investițional
și de tranzacționare îl constituie obținerea unui proﬁ t cât mai mare
prin asumarea unui risc cât mai mic. Riscul de portofoliu reprezintă o problemă extrem de „delicată” pentru ﬁ ecare investitor. Acest lucru este
normal deoarece comportamentul investitorilor pe piețele ﬁ nanciare este
determinat, în principal, de relația risc – randament.

122MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Cele mai cunoscute și utilizate modele de selecție a portofoliilor sunt
considerate a ﬁ următoarele:
• modelul de selecție a portofoliului optim dezvoltat de Harry Markowitz1;
• modelul evaluării activelor de capital (Capital Asset Pricing Model)
fundamentată în cadrul teoriei pieței de capital prin lucrările lui William
Sharpe (1965) , John Lintner (1965) și Jan Mossin (1966)2;
• forma modiﬁ cată a modelului evaluării activelor de capital dezvoltată
de Fischer Black, Michael Jensen și Myres Scholes3;
• modelul APT (Arbitrage Pricing Theory) introdus de Stephen Ross4.
Modelul de selecție a portofoliului optim dezvoltat de Harry Markowitz
permite determinarea unei modalități optime de plasare a capitalurilor și permite diminuarea gradului de risc în investițiile ﬁ nanciare efectuate.
Markowitz a creat un model economico-matematic ce vizează comporta-
mentul subiecților pe piețe ﬁ nanciare, incluzând pentru prima oară în analiza
ﬁ nanciară conceptul de risc. Modelul dezvoltat de el se bazează pe ipoteza că
există o relație între riscul și rentabilitatea unui activ ﬁ nanciar și că diversiﬁ ca-
rea portofoliului are ca efect reducerea riscului total al portofoliului, iar pentru măsurarea riscului utilizează ca indicatori deviația standard sau varianța.
Prin modelul său, Markowitz a oferit o bază de analiză a portofoliului
de titluri ﬁ nanciare și de stabilire a optimului din punct de vedere ﬁ nanciar
luând în considerare evoluțiile rentabilităților individuale ale titlurilor și riscul asociat acestora. Cu ajutorul modelului de selecție a portofoliului optim, rentabilitatea potențială a unui portofoliu se calculează ca o medie aritmetică a rentabilităților potențiale ale titlurilor din care este compus portofoliul ponderată cu ponderea ﬁ ecărui titlu în portofoliu, iar riscul asociat
portofoliului calculat ca varianța rentabilității este o funcție de varianța ﬁ ecărui titlu, covarianța dintre titluri și ponderea ﬁ ecărui titlu în portofoliu.
Pe baza acestui model portofoliile de titluri ﬁ nanciare se clasiﬁ că în portofolii
eﬁ ciente și portofolii ineﬁ ciente și se poate determina frontiera de eﬁ ciență.
Modelul evaluării activelor de capital (CAPM) extinde teoria portofoliului
formulată de Markowitz și dezvoltă un model care să permită evaluarea
1 H. Markowitz, Portfolio Selection , în The Journal of Finance, March, 1952.
2 W. Sharpe, Capital Asset Prices: A Theory of Market Equilibrium Under Conditions of Risk ,
în Journal of Finance, nr. 19/3, 1964, pp. 425-442; J. Lintner, The Valuation of Risk Assets and the
Selection of Risky Investments in Stock Portfolios and Capital Budgets , în Review of Economics
and Statistics, nr. 47/1, 1965, pp. 13-37; J. Mossin, Equilibrium in a Capital Asset Market ,
în Econometrica, nr. 35/4, 1966, pp. 768-778.
3 F. Black, M. Jensen, M. Scholes, The Capital Asset Pricing Model: Some Empirical Tests ,
în M. Jensen, Studies in the Theory of Capital Markets, Praeger, New York, 1972.
4 S. Ross, The Arbitrage Theory of Capital Asset Pricing , în Journal of Economic Theory, nr. 13,
1976, pp. 341-360.

123CAPITOLUL 6. Riscul de pia ță
tuturor activelor riscante. Acest model permite realizarea unei predicții
precise privind rata sperată de rentabilitate a oricărui activ ﬁ nanciar.
Ipotezele pe baza cărora s-a fundamentat modelul evaluării activelor
de capital sunt cele care deﬁ nesc o piață perfectă, utilizate anterior de
Markowitz, la care se adaugă unele suplimentare1:
• raționalitatea investitorilor și aversiunea acestora față de risc, ceea ce
îi transformă pe aceștia în „investitori eﬁ cienți Markowitz”, care vor
selecta portofoliile situate pe frontiera eﬁ cientă, în funcție de propria
lor funcție de utilitate;
• divizibilitatea inﬁ nită a plasamentelor, semniﬁ când posibilitatea tran-
zacționării oricărei părți dintr-un activ sau portofoliu, ceea ce permite reprezentarea graﬁ că a alternativelor de investiții sub forma unor curbe
continue;
• absența impozitelor, taxelor și a costurilor de tranzacționare;• absența inﬂ ației (sau anticiparea corectă a ratei inﬂ ației) și a oricărei
modiﬁ cări la nivelul ratei dobânzii;
• existența echilibrului pe piața de capital, ceea ce indică evaluarea ﬁ ecă-
rui titlu ﬁ nanciar în care se investește în raport cu nivelul său de risc;
• omogenitatea anticipărilor investitorilor, ﬁ ecare dintre aceștia esti-
mând aceleași distribuții de probabilitate ale rentabilităților viitoare ale titlurilor;
• omogenitatea perioadei de previziune, semniﬁ când existența pentru
toți investitorii a unei singure (aceeași) perioade de investiție (o lună, trei luni, șase luni, un an etc.), dar cu precizarea că eventualele diferențe între investitori, în acest sens, ar necesita determinarea unor măsuri ale riscului și rentabilității care să ﬁ e consistente cu respectivele orizonturi
de investiție;
• posibilitatea oferită investitorilor de a împrumuta și de a se împrumuta
cu orice sumă de bani la rata dobânzii fără risc.
Principala inovație a modelului de evaluare a activelor ﬁ nanciare o consti-
tuie introducerea conceptului de activ fără risc în fundamentarea teoriei pie-ței de capital. Conceptul de activ fără risc a fost utilizat pentru prima oară de James Tobin
2 în analiza corelației dintre activele ﬁ nanciare și aversiunea față
de risc.
Modelul CAPM presupune că o anumită proporție din riscul asociat unui
instrument ﬁ nanciar este risc sistematic, care afectează toate instrumentele
1 M. Prisăcariu, S. Ursu, A. Andrieș, op. cit. , p. 105.
2 J. Tobin, Liquidity Preference as a Behavior Towards Risk , în Review of Economic Studies,
nr. 26/1, 1958, pp. 65-68.

124MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
ﬁ nanciare și nu poate ﬁ eliminat prin diversiﬁ carea portofoliului. Cea de a doua
componentă a riscului, riscul speciﬁ c, este generat de factori caracteristici in-
strumentului respectiv sau generat de erori de management și poate ﬁ diminu-
at sau eliminat prin diversiﬁ carea portofoliului de instrumente ﬁ nanciare.
Modelul de evaluare a activelor de capital este fundamentat pe concepția
că măsura adecvată a primei de risc pentru un activ este dată de contribuția acestuia la riscul total al portofoliului
1.
Black, Jensen și Scholes au dezvoltat un model de evaluare a activelor
ﬁ nanciare care nu include conceptul de rentabilitate fără risc. Autorii acestui
model au arătat că acest model este compatibil cu forma standard a CAPM, dar că apar diferențe la nivelul ratei rentabilității în funcție de perspectiva din care se realizează evaluarea activelor: cea a debitorilor sau cea a creditorilor. Acest model relevă un fenomen observabil în practică: este mai scump să te împrumuți decât să acorzi un împrumut.
Analizele empirice au arătat că modelele de evaluare a activelor ﬁ nanciare
prezentau anumite deﬁ ciențe în estimarea și diminuarea riscului. Astfel,
pornind de la cercetările lui Markowitz și Sharpe, Stephen Ross stabilește un model multifactorial prin care realizează o legătură între rentabilitatea individuală a unui titlu ﬁ nanciar și o serie de factori macroeconomici care
inﬂ uențează evoluția prețului acestuia. Componenta riscului explicată de
acești factori reprezintă riscul sistematic, iar partea neexplicată este cauzată de factori speciﬁ ci titlului respectiv.
În modelul inițial nu erau speciﬁ cați factorii de risc macroeconomici
ce trebuie incluși în analiza randamentului unui titlu. Studiile ulterioare
2
au arătat că cei mai importanți factori macroeconomici care inﬂ uențează
evoluția prețului instrumentelor ﬁ nanciare sunt: evoluția cursului de schimb,
rata inﬂ ației și modiﬁ cările la nivelul ratelor de dobândă de pe piață.
Deoarece teoriile pieței de capital au arătat că oricât de mult diversiﬁ căm
un portofoliu nu putem să eliminăm riscul sistematic, metodele mai noi de management al riscului de piață se bazează pe teoria privind evaluarea opțiu-nilor dezvoltată de Fischer Black, Myron Scholes și Robert Merton
3 și prin care
se încercă asigurarea împotriva mișcărilor nefavorabile la nivelul prețurilor de piață. Aceste noi abordări introduc o serie de concepte precum reproducerea indicilor, imunizarea portofoliului, produse structurate, titularizarea credite-
lor, multiplicarea activelor sau asigurarea creditelor.
1 M. Prisăcariu, S. Ursu, A. Andrieș, op. cit. , p. 107.
2 R. Roll, R. Ross, An Empirical Investigation of the Arbitrage Pricing Theory , în Journal of
Finance, nr. 35, 1980, pp. 1073-1103.
3 F. Black, M. Scholes, The Pricing of Options and Corporate Liabilities , în Journal of Political
Economy, nr. 81, 1973, pp. 637-654; R. Merton, Theory of Rational Option Pricing , în Bell Journal
of Economics and Management Science, nr. 4/1, 1974, pp. 141-183.

125CAPITOLUL 6. Riscul de pia ță
6.2.2. Cuantiﬁ carea riscului de piață
Având în vedere că activitatea bancară a cunoscut ample mutații, în
sensul că portofoliul de instrumente ﬁ nanciare deținute în scop investițional
sau tranzacțional deține o pondere din ce în ce mai mare în structura activelor bancare și că piețele ﬁ nanciare înregistrează o volatilitate crescândă,
cuantiﬁ carea corectă și în timp real a riscului de piață este absolut necesară.
Datorită faptului că portofoliul de tranzacționare al băncilor este într-o
continuă schimbare, datorită tranzacțiilor zilnice realizate de brokerii și traderii băncii, și ﬁ indcă procesul de management al riscului de piață este
foarte complex, băncile trebuie să implementeze sisteme de măsurare a riscului de piață eﬁ ciente.
În vederea cuantiﬁ cării riscului de piață și adecvării capitalului de risc de
piață, Comitetul de supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor îndeplinirea următoarelor condiții
1:
• La nivelul băncii să ﬁ e creat un departament sau o unitate independentă
responsabilă cu crearea și implementarea sistemului de management al riscului de piață. Această unitate de control trebuie să realizeze rapoarte zilnice privind modelul de cuantiﬁ care a riscului de piață și a modului de
respectare a limitelor de expunere.
• Managementul băncii trebuie să ia măsuri, în conformitate cu
recomandările făcute de unitatea de control, în vederea reducerii expunerilor în cazul în care au fost depășite limitele.
• Sistemul de cuantiﬁ care a riscului de piață trebuie să ﬁ e integrat în
procesul continuu de management al riscurilor bancare. Acest sistem trebuie ajustat și revizuit pe baza testelor și rezultatelor obținute.
• Banca trebuie să realizeze și să implementeze frecvent testări de tipul
stress-test în vederea obținerii de informații utile pentru îmbunătățirea
managementului riscului de piață, mai ales cu privire la expunerea la risc în cazul instrumentelor sau piețelor unde se constată anumite vulnerabilități.
• Implementarea unor procese prin care să se asigure respectarea de
către toți angajații a politicilor, procedurile și normelor bancare privind activitățile de tranzacționare.
Pentru o bancă este foarte important să evalueze și să cuantiﬁ ce
corect riscul de piață, astfel încât să poată gestiona eﬁ cient portofoliul
de tranzacționare în vederea obținerii unei rentabilități ridicate. Metodele de cuantiﬁ care a riscului de piață sunt foarte diverse, întinzându-se de la
1 H. van Greuning, S. Bratanovic, op. cit. , p. 239.

126MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
calcularea poziției deschise nete sau senzitivitatea instrumentelor ﬁ nanciare
până la metode de tip VaR.
Metodele bazate pe determinarea senzitivității instrumentelor ﬁ nanciare
ajută la determinarea rentabilităților potențiale și a riscurilor de piață individuale la nivelul ﬁ ecărui instrument ﬁ nanciar, dar nu ia în calcul
corelațiile dintre pozițiile nete deschise. Aceste metode de cuantiﬁ care a
riscului de piață abordează ﬁ ecare piață pe care banca are poziții deschise
ca entități separate și nu ține cont de legăturile dintre aceste piețe și astfel riscurile sunt cuantiﬁ cate doar la nivel individual.
O abordare mai cuprinzătoare ar trebui să estimeze riscul dintr-o
perspectivă globală, care să țină cont de corelațiile și relațiile de cauzalitate dintre diferitele piețe ﬁ nanciare și că un anumit eveniment de pe o piață
poate genera mutații și pe alte piețe ﬁ nanciare. O soluție potențială pentru
această problemă a fost creată prin introducerea instrumentarului statistic în managementul riscului de piață și dezvoltarea modelelor de tip VaR.
Modelele VaR sunt modele de agregare a riscurilor la nivelul unui
portofoliu și reprezintă tehnici de modelare cu ajutorul cărora se cuantiﬁ că
expunerea agregată la riscul de piață și se poate estima, cu o anumită probabilitate, pierderea potențială maximă a băncii generată de riscul de piață în perioada următoare.
Modelul VaR este o modalitate de măsurare simplă și concisă a pierderilor
potențiale la nivelul portofoliului de instrumente ﬁ nanciare pe care le poate
suferi o bancă din cauza riscului de piață. Ținând cont de aceste caracteristici, această metodă de cuantiﬁ care a riscului de piață este foarte utilă în:
măsurarea și compararea nivelurilor de risc de piață înregistrate de diferite portofolii, compararea nivelurilor de risc înregistrate de același portofoliu în momente diferite și pentru comunicarea acestor niveluri de risc către managementul băncii sau către autoritatea de supraveghere
1. O caracteristică
importantă a abordării de tip VaR este faptul că aceasta permite estimarea riscului agregat – valoarea la risc – a portofoliului actual pentru perioadele următoare. Valoarea la risc este o măsură a pierderilor potențiale la nivelul întregului portofoliu și nu doar la nivelul unui singur instrument deținut în portofoliu de către bancă. Cu ajutorul acestei metode se determină pierderea potențială maximă (de ex., 1 milion RON) aferentă unui orizont de timp (de ex., 10 zile) cu o anumită probabilitate sau nivel de încredere (nivelul recomandat de Comitetul de supraveghere bancară de la Basel este 99%).
Spre deosebire de modelele de cuantiﬁ care a riscului de piață care
utilizează indicatori precum varianța sau abaterea standard a rentabilităților
1 N. Pearson, Risk Budgeting. Portfolio Problem Solving with Value-at-Risk , John Wiley & Sons,
2002, p. 4.

127CAPITOLUL 6. Riscul de pia ță
și care utilizează informații istorice privind rentabilitățile de piață și care sunt
utile doar dacă condițiile de piață și strategia managerilor de portofoliu nu se modiﬁ că, abordarea de tip VaR, care este o metodă orientată spre viitor,
bazată pe structura actuală și nu trecută a portofoliului, poate ﬁ utilizată
pentru identiﬁ carea posibilelor depășiri ale limitelor de expunere și a apariției
riscurilor neanticipate înainte ca pierderile să aibă loc.
În determinarea indicatorului Valoarea la risc sunt utilizate informații cu
privire la structura și compoziția portofoliului de instrumente ﬁ nanciare de-
ținut de bancă, prețurile și volatilitatea instrumentelor ﬁ nanciare și factorii
de risc. Aceste informații trebuie să ﬁ e complete, să acopere toate compo-
nentele portofoliului de instrumente – instrumente de capital, instrumente de credit și instrumente ﬁ nanciare derivate –, pentru a reﬂ ecta toate riscurile
inerente activelor bilanțiere și extrabilanțiere deținute de bancă.
Modelele de tip VaR iau în considerare modiﬁ cările potențiale la nivelul
ﬁ ecărei poziții din portofoliu determinate de apariția factorilor de risc, ținând
cont de probabilitatea de apariție a acestor factori de risc. Aceste modiﬁ cări
potențiale sunt agregate la nivelul tuturor componentelor portofoliului de tranzacționare deținut de bancă. Modul de calcul al indicatorului Valoarea la risc poate ﬁ calculat pe baza mai multor metodologii
1:
• Abordarea simulărilor istorice – modiﬁ cările potențiale ale valorii
portofoliului de instrumente ﬁ nanciare se calculează pe baza distribuției
empirice istorice a apariției factorilor de risc. Un avantaj al acestei metode este acela că nu face nicio presupunere în ceea ce privește distribuția rentabilității, în acest caz folosindu-se distribuția empirică obținută din analiza datelor din trecut analizate;
• Abordarea varianță – covarianță – este metoda cea simplă și mai ușor
de implementat în calcularea indicatorului Valoarea la risc, ea bazându-se pe estimări ale parametrilor modelului pe baza datelor istorice privind volatilitatea, coeﬁ cienții de corelație și randamentele medii
ale activelor. Această metodă presupune că distribuția rentabilităților activelor ﬁ nanciare din portofoliu este o distribuție normală și că
evoluția rentabilităților urmează un proces de tip „mers aleatoriu”;
• Metoda simulării Monte Carlo – determină distribuția rentabilității
portofoliului pentru perioada următoare generând diferite scenarii pentru factorii de risc considerați și calcularea valorii portofoliului în aceste condiții. Metoda este mai ﬂ exibilă decât celelalte două metode
deoarece nu se bazează pe ipoteza de normalitate a distribuției și poate ﬁ aplicată pentru toate tipurile de portofolii, însă necesită o putere
1 H. van Greuning, S. Bratanovic, op. cit. , p. 243.

128MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
mare de calcul deoarece numărul scenariilor crește exponențial cu
creșterea complexității portofoliului și a factorilor de risc.
Valoarea la risc este o încercare de a reprezenta printr-un singur număr
riscul total dintr-un portofoliu de active ﬁ nanciare. Caracterul concis al
acestei abordări reprezintă și o limitare a modelului VaR – prin agregarea tuturor riscurilor se pierd anumite informații cu privire la riscul de piață al portofoliului. Această limitare a determinat dezvoltarea de metodologii privind descompunerea valorii la risc pentru a se determina impactul/contribuția ﬁ ecărei clase de instrumente ﬁ nanciare la riscul global al
portofoliului. Capacitatea de descompunere a valorii la risc în funcție de factorii de inﬂ uență face ca această abordare să ﬁ e utilă și în managementul
portofoliului și nu numai în cuantiﬁ carea riscului de piață.
Principalele deﬁ ciențe ale metodologiei VaR sunt
1:
• Valoarea la risc este calculată cu o anumită eroare de estimare;
• Valoarea la risc nu oferă informații cu privire la amploarea pierderilor în
cazul în care acestea nu se încadrează în intervalul de încredere;
• Valoarea la risc exprimă pierderea maximă pentru un anumit interval de
încredere și nu pierderea maximă posibilă.
Aceste deﬁ ciențe pot ﬁ eliminate prin utilizarea testelor de tip stress-test
cu ajutorul cărora se simulează performanța portofoliului în condițiile unor modiﬁ cări ample ale prețurilor de piață, cursurilor de schimb și ratelor de
dobândă. Testele de tip stress-test presupun realizarea unui set de simulări
prin care se analizează efectele unor condiții extreme de piață asupra portofoliului. Testarea la condiții extreme presupune trei etape:
1. Simularea unor scenarii extreme – constă în simularea unor șocuri
extreme pe piețele ﬁ nanciare, dar nu numai, care s-au întâmplat în trecut sau
nu au apărut niciodată, dar care ar putea să apară. Spre exemplu: colapsul piețelor ﬁ nanciare internaționale, intrarea în incapacitate de plată a unui stat
membru G10, sistarea tranzacționării la London Stock Exchange sau NYSE pentru 15 zile, pornirea unui război în Orientul Mijlociu etc.;
2. Determinarea pentru ﬁ ecare scenariu în parte a mutațiilor la nivelul
prețurilor instrumentelor ﬁ nanciare și estimarea noii valori a portofoliului de
tranzacționare;
3. Crearea rapoartelor pentru ﬁ ecare scenariu în care să se evidențieze va-
loarea la risc și componentele portofoliului (piețe sau instrumente ﬁ nanciare)
cele mai vulnerabile.
În condițiile actualei crize economice, testarea la condiții extreme a
devenit o componentă importantă a activităților de management al riscului de piață implementate de bănci.
1 R. Apostolik, C. Donohue, P. Went, op. cit. , p. 171.

129CAPITOLUL 6. Riscul de pia ță
6.3. Riscul de piață în Acordul Basel II
Acordul Basel I reglementa numai riscul de credit și nu făcea referire
la adecvarea capitalului de risc de piață. În anul 1996, după consultări cu
comunitatea ﬁ nanciară internațională, Comitetul de Supraveghere Bancară
al Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel a publicat Amendamentul privind Riscul de Piață la acordul din 1988 privind încorporarea capitalului de risc de piață în calculul cerințelor de adecvare a capitalului. Acest amendament a intrat în vigoare în 1997 și a fost preluat fără modiﬁ cări
esențiale în Acordul Basel II și vizează portofoliul de instrumente ﬁ nanciare
deținute de bănci în vederea tranzacționării.
Obiectivul acestui amendament a fost crearea la nivelul băncilor a unui
capital de risc care să diminueze pierderile înregistrate atât din pozițiile bilanțiere, cât și din cele extrabilanțiere datorită evoluțiilor prețurilor activelor. Riscurile supuse reglementărilor prevăzute de Amendamentul privind Riscul de Piață și pentru care trebuie constituit capital de risc sunt:
• riscul asociat instrumentelor ﬁ nanciare derivate pe rate de dobânzi și
instrumentele de proprietate deținute de către bancă în portofoliul de tranzacționare;
• riscul asociat instrumentelor ﬁ nanciare derivate pe cursul valutar și pe
mărfuri deținute de bancă.
Pentru cuantiﬁ carea cerințelor privind capitalul de risc de piață,
Amendamentul privind Riscul de Piață a introdus două metode:
1. Abordarea standard
Calcularea cerințelor de capital de risc de piață conform acestei abordări
este similară abordării standard aplicabilă adecvării capitalului de risc de credit și constă în aplicarea unui coeﬁ cient de risc tuturor activelor deținute
de bancă și care sunt supuse riscului de piață. Capitalul total de risc se obține prin însumarea capitalului de risc de piață aferent tuturor instrumentelor afectate de acest tip de risc.
Coeﬁ cienții de risc aplicabil diferă în funcție de tipul de instrument și de
riscul asociat acestuia. Astfel, pentru instrumentele supuse riscurilor legate de cursul valutar și pentru instrumentele care au asociat un risc legat de evoluția prețului instrumentelor de proprietate se aplică un coeﬁ cient de risc
de 8%, iar pentru instrumentele supuse unui risc legat de prețul mărfurilor este aplicat un coeﬁ cient ﬁ x de 15%. Pentru calcularea capitalului de risc
de piață în cazul instrumentelor afectate riscul de dobândă se aplică un coeﬁ cient variabil în funcție de maturitatea instrumentului (de la 0,2%
pentru instrumentele cu maturitatea mai mică de 3 luni până la 12,5% pentru instrumentele cu maturitatea mai mare de 20 de ani).

130MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Această abordare nu ține cont de gradul de diversiﬁ care a portofoliului de
tranzacționare și a portofoliului investițional al băncii și impune crearea de către bancă a unui capital de risc de piață ridicat.
2. Abordarea bazată pe modelele interne
Această abordarea permite ca băncile să calculeze capitalul de risc de
piață pe baza modelelor interne de management al riscurilor dezvoltate de bancă. Pentru a putea utiliza această abordare băncile trebuie să îndeplinească o serie de criterii și să ﬁ e autorizate în prealabil de autoritatea
de supraveghere. Autoritățile naționale de supraveghere pot autoriza o bancă în vederea utilizării abordării bazate pe modelele interne în calculul capitalului de risc de piață dacă îndeplinește următoarele condiții:
• instituția de credit are un număr suﬁ cient de mare de angajați implicați
în procesul de management al riscurilor;
• operațiunile de tranzacționare, decontare și control al riscului sunt integrate;
• modelul de agregare a riscurilor de piață este viabil și corect implementat;• banca efectuează stress-testing pentru sistemul de management al
riscului în mod regulat.
De asemenea, autoritățile de supraveghere pot solicita ca modelul de
agregare a riscurilor să ﬁ e mai întâi implementat, testat și monitorizat o
perioadă de timp pe baza datelor reale de piață.
Băncile care adoptă această abordare calculează capitalul de risc de
piață pe baza metodologiei VaR. Modelul intern implementat trebuie să îndeplinească următoarele condiții
1:
• Valoarea la risc trebuie calculată zilnic;
• în calcularea VaR trebuie utilizat nivel de relevanță de 1%;• pentru calcularea VaR trebuie utilizat orizont de timp de 10 ședințe de
tranzacționare sau 2 săptămâni;
• perioada istorică de observare a prețului activului pentru calculul VaR
trebuie să ﬁ e de minim 1 an;
• trebuie să utilizeze un set de date omogen, pe care trebuie să îl
actualizeze trimestrial;
• băncile trebuie să îndeplinească zilnic cerințele de capital stabilite de
autoritatea de supraveghere.
Băncile care folosesc abordarea bazată pe modelele interne pentru
estimarea capitalului de risc de piață trebuie să implementeze un program strict de testări la condiții extreme în vederea identiﬁ cării evenimentelor
sau a factorilor care pot genera pierderi majore la nivelul portofoliului de
tranzacționare al băncii.
1 R. Gallati, Risk Management and Capital Adequacy , McGraw-Hill, 2003, p. 99.

131BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
F. Allen, A. Babus, E. Carletti, Financial Crises: Theory and Evidence , Wharton
Financial Institutions Center, Working Paper Series, nr. 15/2009
F. Allen, L . Bartiloro, O. Kowalewski, The Financial System of the EU-25 , în K.
Liebscher et al. (eds.), Financial Development, Integration and Stability:
Evidence from Central, Eastern and South-Eastern Europe, Edward Elgar, 2006
F. Allen, E. Carletti, Mark-to-Market Accounting and Liquidity Pricing , Wharton
Financial Institutions Center, Working Paper Series, nr. 15/2006
F. Allen, E. Carletti, The roles of banks in ﬁ nancial systems, Wharton Financial
Institutions Center, Working Paper Series, nr. 19/2008
F. Allen, D. Gale, Financial Markets, Intermediaries and Intertemporal
Smoothing , în Journal of Political Economy, nr. 105/1997, pp. 523-546
F. Allen, D. Gale, Financial Contagion , în Journal of Political Economy, nr. 108,
2001, pp. 1-33
F. Allen, D. Gale, An Introduction to Financial Crises , Wharton Financial
Institutions Center, Working Paper Series, nr. 20/2007
F. Allen, A. Santomero, The Theory of Financial Intermediation , în Journal of
Banking and Finance, nr. 21, 1998, pp. 1461-1485
S. Andrianova, P. Demetriades, A. Shortland, Government Ownership of
Banks, Institutions and Financial Development , WEF Working Papers,
nr. 0011, ESRC World Economy and Finance Research Programme, Birkbeck, University of London, 2006
A.M. Andrieș, Theories Regarding The Banking Activity , în Analele Științiﬁ ce
ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, secțiunea Științe Economice, Ed. Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2008
A.M. Andrieș, The Impact of Monetary Policy on Economy , în Volumul
Conferinței Internaționale „Competitivitate și stabilitate în economia bazată pe cunoaștere”, Craiova, 2008

132MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
A.M. Andrieș, Monetary Policy Transmission Mechanism in Romania –
A VaR Approach , în Theoretical and Applied Economics, nr. 11(528)
(supplement)/2008, pp. 250-260
A.M. Andrieș, The Functions of Financial Intermediation – A Survey , în Analele
Universității „Ovidius”, seria Științe Economice, 2009
A.M. Andrieș, Comparative Analysis of the Efﬁ ciency of Romanian Banks , în
S. Poloucek, D. Stavarek (eds.), Structural and Regional Impacts of Financial Crises, Silesian University, 2009, pp. 3-28
A.M. Andrieș, A Comparative Analysis of Performance and Soundness Indicators
of the Main Romanian Banks , în Analele Științiﬁ ce ale Universității
„Alexandru Ioan Cuza” Iași, secțiunea Științe Economice, Ed. Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2009, pp. 45-70
A.M. Andrieș, What Role Have Banks in Financial Crises? , în Review of Economic
and Business Studies (REBS), nr. 3/2009, pp. 149-160
A.M. Andrieș, Theories Regarding Financial Intermediation and Financial
Intermediaries – A Survey , în The Annals of the „Ștefan cel Mare” University
Suceava, Fascicle of The Faculty of Economics and Public Administration, nr. 2(10)/2009
A.M. Andrieș, Performanța și eﬁ ciența activității bancare , Ed. Universității
„Al. I. Cuza”, Iași, 2010
R. Apostolik, C. Donohue, P. Went, Foundations of Banking Risk , John Wiley &
Sons, 2009
T. Aven, Risk Analysis: Assessing Uncertainties beyond Expected Values and
Probabilities , John Wiley & Sons, 2008
T. Barbu, Sisteme ba ncare comparate , Note de curs, 2008, http://www.msbank.ase.ro
S. Barisitz, Banking in Central and Eastern Europe 1980-2006 , Routledge, 2008
J. Barth, G. Caprio, R. Levine, Rethinking Bank Regulation. Till Angels Govern ,
Cambridge University Press, Cambridge, 2006
I. Bătrâncea, I. Trenca et al. , Analiza performanțelor și riscurilor bancare ,
Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
T. Beck, A. Demirguc-Kunt, R. Levine, Bank Concentration and Crises ,
University of Minnesota Carlson School of Management Working Paper; World Bank Policy Research Paper, nr. 3041/2003
T. Beck, A. Demirguc-Kunt, R. Levine, A New Database on Financial
Development and Structure , în World Bank Economic Review, 2007
T. Beck, R. Levine, N. Loayza, Finance and the Sources of Growth , în Journal of
Financial Economics, nr. 58/2000, pp. 261-300

133BIBLIOGRAFIE
G. Benston, C. Smith Jr., A Transactions Cost Approach to the Theory of Financial
Intermediation , în Journal of Finance, American Finance Association,
vol. 31(2)/1976, pp. 215-231
A. Berger, D. Humphrey, Measurement and Efﬁ ciency Issues in Commercial
Banking , în Z. Griliches (ed.), Output Measurement in the Service Sectors,
University of Chicago Press, 1992
S. Bhattacharya, A. Thakor, Contemporary Banking Theory , în Journal of
Financial Intermediation, vol. 3(1)/1993, pp. 2-50
L. Bhole, Financial Institutions and Markets: Structure, Growth and Innovations ,
Tata McGraw-Hill, 2004
J. Bikker, J. Bos, Bank Performance: A Theoretical and Empirical Framework
for the Analysis of Proﬁ tability, Competition and Efﬁ ciency , Routledge
International Studies in Money and Banking, Taylor & Francis e-Library, 2008
F. Black, M. Jensen, M. Scholes, The Capital Asset Pricing Model: Some Empirical
Tests , în M. Jensen, Studies in the Theory of Capital Markets, Praeger, New
York, 1972
F. Black, M. Scholes, The Pricing of Options and Corporate Liabilities , în Journal
of Political Economy, nr. 81/1973, pp. 637-654
J. Bonin, P. Wachtel, I. Hasan, Privatization Matters: Bank Efﬁ ciency in
Transition Countries , William Davidson Institute Working Paper, nr. 679;
BOFIT Discussion Paper nr. 8/2004
J. Bonin, I. Hassan, P. Wachtel, Bank Performance, Efﬁ ciency and Ownership
in Transition Countries , în Journal of Banking and Finance, nr. 29/2005,
pp. 31-53
A. Boot, A. Thakor, Financial System Architecture , în The Review of Financial
Studies, vol. 10, nr. 3/1997, pp. 693-733
S. Bratanovic, H. van Greuning, Analiza și managementul riscului bancar.
Evaluarea guvernanței corporatiste și a riscului ﬁ nanciar , Ed. Irecson,
București, 2004
R. Brealey, S. Myers, Principles of Corporate Finance , 7th ed., McGraw-Hill/
Irwin, 2003
R. Bryant, International Financial Intermediation , The Brookings Institution,
Washington, 1987
J. Canals, Universal Banking , Oxford University Press, 1997
B. Casu, C. Girardone, P. Molyneux, Introduction to Banking , Financial Times
Press, 2006
B. Căpraru, Retail banking , Ed. C.H. Beck, București, 2009

134MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
B. Căpraru, Banca centrală și mediul economic. Repere teoretice, evoluții și
analize , Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2009
S. Cerna, Sistemul monetar și politica monetară , Ed. Enciclopedică, București,
1996
S. Cerna, L. Donath, B. Dima, Central Bank Independence in Romania ,
în N. Healey, B. Harrison (eds.), Central Banking in Eastern Europe, Routledge, 2004
V. Cocriș, D. Chirleșan, Management bancar și analiza de risc în activitatea de
creditare , Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2007
V. Cocriș, D. Chirleșan, Economie bancară – repere teoretice și studiu
monograﬁ c, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2007
V. Cocriș, D. Chirleșan, Tehnica operațiunilor bancare. Repere teoretice și
studiu monograﬁ c, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2006
C. Corduneanu, Piețe de capital. Teorie și practică , Ed. Mirton, Timișoara, 2006
D. Crane, Z. Bodie, A. Perold, The Global Financial System , Harvard Business
School Press, 1995
N. Dardac, T. Barbu, Monedă, bănci și politici monetare , Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 2005
N. Dardac, C. Basno, I. Costică, Piața primară a titlurilor ﬁ nanciare , Ed. Național,
București, 2001
N. Dănilă, Privatizarea băncilor , Ed. Economică, București, 2000
N. Dănilă, L. Anghel, M. Dănilă, Managementul lichidității bancare , Ed. Economică,
București, 2002
V. Dedu, Gestiune bancară , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999
H. Degryse, M. Kim, S. Ongena, Microeconometrics of Banking: Methods,
Applications and Results , Oxford University Press, 2009
A. Demirguc-Kunt, R. Levine, Bank-Based and Market-Based Financial Systems:
Cross-Country Comparisons , World Bank Policy Working Paper, nr. 2143,
1999
A. Demirguc-Kunt, R. Levine, Financial Structure and Economic Growth:
A Cross-country Comparison of Banks, Markets and Development , The MIT
Press, 2001
J. Dermine, Bank Valuation & Value-based Management , McGraw-Hill, 2009
M. Dewatripoint, J. Tirole, The Prudential Regulation of Banks , The MIT Press,
Cambridge, 1994
D.W. Diamond, Financial Intermediation and Delegated Monitoring , în Review
of Economic Studies, nr. 51(3)/1984, pp. 393-414
V. Dornescu, Finanțarea investițiilor , Ed. Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2008

135BIBLIOGRAFIE
E. Fama, Banking in the Theory of Finance , în Journal of Monetary Economics,
Elsevier, vol. 6(1)/1980, pp. 39-57
P. de Fontnouvelle, V. DeJesus-Rueff, J. Jordan, E. Rosengren, Capital and Risk:
New Evidence on the Implications of Large Operational Losses , în Journal of
Money, Credit and Banking, nr. 38(7)/2006, pp. 1819-184
X. Freixas, J.C. Rochet, Microeconomics of Banking , 2nd ed., The MIT Press,
2008
X. Freixas, B. Parigi, J. Rochet, Systemic Risk, Interbank Relations and Liquidity
Provision by the Central Bank , în Journal of Money, Credit and Banking,
nr. 32/2000, pp. 611-638
R. Gallati, Risk Management and Capital Adequacy , McGraw-Hill, 2003
R. Goldsmith, Financial Structure and Development , Yale University Press, 1969
C. Goodhart, The Evolution of Central Banks , MIT Press, 1988
G. Gorton, A. Winton, Financial Intermediation, Wharton , The Wharton
Financial Institutions Center Working Papers, nr. 02-28/2002, http://ﬁ c.
wharton.upenn.edu/ﬁ c/papers/07
S. Greenbaum, A. Thakor, Contemporary Financial Intermediation , 2nd ed.,
Elsevier Academic Press, 2007
H. van Greuning, S. Bratanovic , Analyzing Banking Risk. A Framework for
Assessing Corporate Governance and Risk Management , 3rd ed., The World
Bank, 2009
J. Gurley, E. Shaw, Money in the Theory of Finance , Brookings Institution, 1960
P. Halpern, J. Weston, E. Brigham, Finanțe manageriale , Ed. Economică,
București, 1998
S. Heffernan, Modern Banking, John Wiley & Sons, 2005
P. Howells, K. Bain, The Economics of Money, Banking and Finance – A European
Text , Pearson Education, 2005
P. Howells, K. Bain, Financial Markets and Institutions , 5th ed., Pearson
Education, 20047
L. Ionescu, Fundamentele profesiunii bancare , Ed. Economică, București, 1996
M. Isărescu, Reﬂ ecții economice , vol. I, Ed. Expert București, 2001
M. Isărescu, Reﬂ ecții economice , vol. II, Ed. Expert București, 2006
M. Isărescu, Spre o nouă strategie de politică monetară: Țintirea directă a
inﬂ ației , Disertație cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al
Universității din Craiova, 2003
M. Isărescu, România: Sistemul bancar – prezent și viitor , Prezentare susținută
la FINFAIR-2003

136MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
M. Isărescu, Strategia 2025. Dezvoltarea durabilă a sectorului ﬁ nanciar-bancar
al României în perioada 2005-2025. Finanțarea marilor proiecte , Prezentare
la Sesiunea Finală privind „Strategia de Dezvoltare Durabilă a României
– Orizont 2025”, organizată sub auspiciile Președintelui României, București, 4 noiembrie 2004
M. Isărescu, Probleme ale politicii monetare într-o țară emergentă. Cazul
României , Discurs susținut la Academia Regală de Științe Economice și
Financiare Barcelona, 2008
M. Isărescu, Nu avem produse toxice în sistemul bancar românesc , în Ziarul
Financiar, 6 februarie 2009
E. Jaba, Statistica , ed. a III-a, Ed. Economică, București, 2002
P. Jorion, Value at Risk , 2nd ed., McGaw-Hill, 2001
C. Kirițescu, E. Dobrescu, Băncile – mică enciclopedie , Ed. Expert, București,
1998
H. Leland, D. Pyle, Informational Asymmetries, Financial Structure and Financial
Intermediation , în The Journal of Finance, nr. XXXII(2)/1977, pp. 371-387
R. Levine, Bank-Based or Market-Based Financial Systems: Which is Better? ,
în Journal of Financial Intermediation, nr. 11/2002, pp. 398-428
J. Lintner, The Valuation of Risk Assets and the Selection of Risky Investments
in Stock Portfolios and Capital Budgets , în Review of Economics and
Statistics, nr. 47-1/1965, pp. 13-37
Gh. Manolescu, Moneda și ipostazele ei , Ed. Economică, București, 1997
H. Markowitz, Portfolio Selection , în The Journal of Finance, March, 1952
C. Mayer, New Issues in Corporate Finance , în European Economic Review,
nr. 32 (5)/1988, pp. 1167-1183
D. Mengle, Risk Management as a Process , în P. Field (eds.), Modern Risk
Management: A History, London Risk Books, 2003
R. Merton, Theory of Rational Option Pricing , în Bell Journal of Economics and
Management Science, nr. 4-1/1974, pp. 141-183
R. Merton, A Functional Perspective of Financial Intermediation , Financial
Management, 1995
R. Merton, Z. Bodie, A Framework for Analyzing the Financial System ,
în D.B. Crane et al. (eds.), The Global Financial System: A Functional
Perspective, Harvard Business School Press, 1995
A. Meyendorff, A. Thakor, Designing Financial Systems in Transition Economies:
Strategies for Reform in Central and Eastern Europe , The William Davidson
Institute, The MIT Press, 2002
A. Meyendorff, A. Thakor, Financial System Reform in Emerging Economies: The
Case of Romania , în A. Meyendorff, A. Thakor (eds.), Designing Financial

137BIBLIOGRAFIE
Systems in Transition Economies: Strategies for Reform in Central and
Eastern Europe, The MIT Press, 2002
F. Mishkin, The Economics of Money, Banking and Financial Markets , 7th ed.,
Addison-Wesley, 2003
F. Mishkin, S. Eakins, Financial Markets and Institutions , 5th ed., Pearson
Addison Wesley, 2006
P. Molyneux, Y. Altunbas, Y. Gardener, Efﬁ ciency in European Banking , John
Wiley and Sons, New York, 1997
I. Moosa, Operational Risk Management , Palgrave Macmillan, 2007
J. Mossin, Equilibrium in a Capital Asset Market , în Econometrica, nr. 35-4/1966,
pp. 768–778
I. Nițu, Managementul riscului bancar , Ed. Expert, București, 2000
A. Olteanu, Management bancar , Ed. Dareco, București, 2003
M. Onofrei, Finanțele întreprinderii , Ed. Economică, București, 2004
M. Oprițescu, J. Popescu și colectiv, Managementul riscurilor și performanțelor
bancare , Ed. Universitaria, Craiova, 2006
M. Oprițescu, J. Popescu, A. Manta, Monedă, credit, bănci , Ed. Sitech, Craiova,
2009
M. Oprițescu, J. Popescu, A. Manta, Economie monetară și bancară , Ed. Sitech,
Craiova, 2010
M. Oprițescu, J. Popescu, L. Nețoiu, A. Manta, Monedă și credit 1 , Ed. Sitech,
Craiova, 2010
M. Oprițescu, J. Popescu, L. Nețoiu, A. Manta, Monedă și credit 2 , Ed. Sitech,
Craiova, 2010
N. Pearson, Risk Budgeting Portfolio Problem Solving with Value-at-Risk , John
Wiley & Sons, 2002
J. Popescu, Inﬂ ația. Geneză și terapie , Ed. Arves, Craiova, 2009
P. Prisăcariu, S. Ursu, A. Andrieș, Piețe și instrumente ﬁ nanciare , Ed. Universității
„Al. I. Cuza”, Iași, 2008
D. Pyle, On The Theory of Financial Intermediation , în Journal of Finance,
vol. 26, nr. 3/1971, pp. 737-747
E. Rădulescu, Inﬂ ația, marea provocare , Ed. Enciclopedică, București, 1999
J.C. Rochet, Why are there so Many Banking Crises? , Princeton University
Press, 2007
J.C. Rochet, J. Tirole, Interbank Lending and Systemic Risk , în Journal of Money,
Credit and Banking, nr. 28 (4)/1996, pp. 733-762
R. Roll, S. Ross, An Empirical Investigation of the Arbitrage Pricing Theory , în
Journal of Finance, nr. 35/1980, pp. 1073-1103

138MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
S. Ross, The Arbitrage Theory of Capital Asset Pricing , în Journal of Economic
Theory, nr. 13/1976, pp. 341-360
N. Roubini, J. Bilodeau, The Financial Development Index: Assessing the
World’s Financial Systems , în The Financial Development Report 2008,
http://www.weforum.org/pdf/FinancialDevelopmentReport/2008.pdf
A. Saunders, Financial Institutions Management: A Modern Perspective ,
2nd ed., Irwin, 1994
A. Saunders, L. Allen, Credit Risk Measurement: New Approaches to Value at
Risk and Other Paradigms , 2nd ed., Wiley Finance, 2002
L. Scholtens, D. van Wensveen, The Theory of Financial Intermediation (SUERF
Studies 2003/1), Vienna
G. Schroeck, Risk Management and Value Creation in Financial Institutions ,
John Wiley & Sons, 2002
W. Sharpe, Capital Asset Prices: A Theory of Market Equilibrium Under
Conditions of Risk , în Journal of Finance, nr. 19-3/1964, pp. 425-442
R. Smith, I. Walter, Global Banking , Oxford University Press, 1997
C. Spulbăr, Management bancar , ed. a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2008
O. Stoica, B. Căpraru, D. Filipescu, Efecte ale integrării europene asupra
sistemului bancar românesc , Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005
M. Stoica, Management bancar , Ed. Economică, București, 1999
D. Șaguna, M. Rațiu, Drept bancar , Ed. C.H. Beck, București, 2007
J. Tirole, The Theory of Industrial Organization , MIT Press, Cambridge, 1993
J. Tobin, Liquidity Preference as a Behavior Towards Risk , în Review of Economic
Studies, nr. 26-1/1958, pp. 65-68
V. Turliuc, Politici monetare , Ed. Polirom, Iași, 2002
V. Turliuc, V. Cocriș (coord.), Monedă și credit , Ed. Universității „Al. I. Cuza”,
Iași, 2007
Gh. Zaman, M. Geamănu, Eﬁ ciență economică , Ed. Fundației România de
Mâine, București, 2006
D. Zăpodeanu, Politici monetare , Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Banca Națională a României, Raportul Anual , 2003-2008, http://www.bnr.ro/
Publicatii-periodice-204.aspx
Banca Națională a României, Raportul asupra stabilității ﬁ nanciare , 2006-2008,
http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
British Bankers Association, Operational Risk Management Study , 1999
Economic and Financial Committee, Report on Financial Crisis Management,
European Economy , Economic Papers nr. 156, July 2001, http://ec.europa.
eu/economy_ﬁ nance/publications/publication908_en.pdf

139BIBLIOGRAFIE
International Monetary Fund, Romania: Selected Issues and Statistical
Appendix , Series Country Report, nr. 04/220, 2004 http://www.imf.org/
external/pubs/cat/longres.cfm?sk=17566.0
International Monetary Fund, Financial Soundness Indicators: Compilation
Guide , 2006, http://www.imf.org/external/np/sta/fsi/eng/2004/guide/
index.htm
International Monetary Fund, Inﬂ ation Targeting and the IMF, 2006,
http://www.imf.org/external/np/pp/eng/2006/031606.pdf
World Economic Forum, The Financial Development Report 2008 , 2008,
http://www.weforum.org/pdf/FinancialDevelopmentReport/2008.pdf
Legea nr. 312/28 iunie 2004 privind statutul BNR (M. Of., Partea I, nr. 582 din
30 iunie 2004)
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/6 decembrie 2006 privind
instituțiile de credit și adecvarea capitalului (M. Of., Partea I, nr. 1027 din 27 decembrie 2006)
Legea nr. 227/4 iulie 2007 pentru aprobarea, completarea și modiﬁ carea
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 99/6 decembrie 2006 (M. Of., Partea I, nr. 480 din 18 iulie 2007)
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/18 martie 2009 pentru
modiﬁ carea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 99/6
decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (M. Of., Partea I, nr. 179 din 23 martie 2009)
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 98/6 decembrie 2006 privind
supravegherea suplimentară a instituțiilor ﬁ nanciare dintr-un
conglomerat ﬁ nanciar (M. Of., Partea I, nr. 1023 din 22 decembrie 2006)
Ordonanța Guvernului nr. 10/22 ianuarie 2004 privind procedura reorganizării
judiciare și a falimentului instituțiilor de credit, cu modiﬁ cările ulterioare
(M. Of., Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2004)
Legea nr. 83/21 mai 1997 pentru privatizarea societăților comerciale la care
statul este acționar, cu modiﬁ cările ulterioare (M. Of., Partea I, nr. 98 din
23 mai 1997)
Legea nr. 93/8 aprilie 2009 privind instituții ﬁ nanciare nebancare (M. Of.,
Partea I. nr. 259 din 21 aprilie 2009)
Regulamentul BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime
obligatorii (M. Of., Partea I, nr. 566 din 1 august 2002)
Rectiﬁ care din 28 august 2002 privind Anexele nr. 1, 2 și 3 la Regulamentul
BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii(M. Of., Partea I, nr. 635 din 28 august 2002)

140MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
Circulara BNR nr. 28/17 septembrie 2003 pentru completarea
Regulamentului BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii (M. Of., Partea I, nr. 682 din 26 septembrie 2003)
Circulara BNR nr. 9/30 aprilie 2004 pentru modiﬁ carea și completarea
Regulamentului BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii (M. Of., Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004)
Circulara BNR nr. 26/19 noiembrie 2004 pentru completarea Regulamentului
BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii(M. Of., Partea I, nr. 1140 din 2 decembrie 2004)
Circulara BNR nr. 6/11 februarie 2005 pentru modiﬁ carea și completarea
Regulamentului BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, precum și pentru stabilirea ratelor rezervelor minime obligatorii și modiﬁ carea ratei dobânzii, plătită la rezervele minime obligatorii
constituite în dolari SUA (M. Of., Partea I, nr. 141 din 16 februarie 2005)
Circulara BNR nr. 22/10 septembrie 2007 pentru modiﬁ carea și completarea
Regulamentului BNR nr. 6/24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii (M. Of., Partea I, nr. 636 din 17 septembrie 2007)
Regulamentul BNR nr. 1/30 martie 2000 republicat privind operațiunile de
piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili (M. Of., Partea I, nr. 84 din 1 februarie 2008)
Norma BNR nr. 4/29 mai 1995 privind funcționarea pieței monetare
interbancare (M. Of., Partea I, nr. 126 din 22 iunie 1995)
Norma BNR nr. 12/24 octombrie 2008 pentru completarea Normei BNR
nr. 4/29 mai 1995 privind funcționarea pieței monetare interbancare (M. Of., Partea I, nr. 727 din 28 octombrie 2008)
Norma BNR nr. 14/1 noiembrie 2007 pentru modiﬁ carea și completarea
Normei BNR nr. 4/29 mai 1995 privind funcționarea pieței monetare interbancare (M. Of., Partea I, nr. 751 din 6 noiembrie 2007)
Circulara BNR nr. 3/1 februarie 2002 privind nivelul ratei dobânzii de referință a
Băncii Naționale a României (M. Of., Partea I, nr. 100 din 5 februarie 2002)
Regulamentul BNR nr. 18/17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare
a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora (M. Of., Partea I, nr. 630 din 23 septembrie 2009)
Regulamentul BNR nr. 3/19 martie 2009 privind clasiﬁ carea creditelor și
plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor speciﬁ ce de risc de credit (M. Of., Partea I, nr. 200 din 30 martie 2009)

141BIBLIOGRAFIE
LISTA FIGURILOR
Nr.
ﬁ gurăDenumire Pagina
Capitolul 2. Analiza performanțelor sistemului bancar
din România
2.1. Structura acționariatului pe țări procente în total capital străin) 32
2.2. Indicatori privind concentrarea sistemului bancar românesc
în perioada 2002-martie 200936
2.3. Niv elul indicatorilor de eﬁ ciență la nivelul sistemelor bancare
naționale41
2.4. Indicatorii ﬁ nanciari și de prudență bancară în perioada
1999-2007 43
2.5. Evoluția indicatorului Rata rentabilității ﬁ nanciare – ROE – la
nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-200950
2.6. Ev oluția indicatorului Rata rentabilității economice – ROA – la
nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-200950
2.7. Evoluția indicatorului Rata creditelor neperformante la
nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-200851
2.8. Evoluția indicatorului Gradul de acoperire a creditelor
neperformante la nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-200851
2.9. Evoluția indicatorului Raportul de solvabilitate la nivelul
sistemelor bancare europene în perioada 2003-200952
2.10. Evoluția indicatorului Rata capitalului propriu (Capital
propriu/Total activ) la nivelul sistemelor bancare europene în perioada 2003-200954

142MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI AL PERFORMAN ȚELOR BANCARE
LISTA TABELELOR
Nr.
tabelDenumire Pagina
Capitolul 2. Analiza performanțelor sistemului bancar
din România
2.1. Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc 31
2.2. Participații străine la capitalul băncilor comerciale din
România (procente)31
2.3. Numărul instituțiilor de credit și a unităților locale la nivelul
Uniunii Europene32
2.4. Numărul angajaților din instituțiile de credit și numărul
unităților la 1.000 de locuitori33
2.5. Evoluția indicilor de concentrare a sistemul bancar din
Uniunea Europeană35
2.6. Bilanțul consolidat net al instituțiilor ﬁ nanciare monetare la
31.12.200839
2.7. Structura activelor instituțiilor de credit care operează în
România40
2.8. Structura pasivelor instituțiilor de credit care operează în
România41
2.9. Evoluția indicatorilor ﬁ nanciari și de prudență bancară în
perioada 1998-200842
2.10. Situația comparativă a ROE și ROA la nivel european 44
2.11. Analiza indicatorilor privind calitatea activelor 57
2.12. Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului (%) 60

143LISTA TABELELOR
2.13. Analiza indicatorilor privind rentabilitatea Băncii
Comerciale Române62
2.14. Indicatorii privind lichiditatea Băncii Comerciale Române 66
Capitolul 4. Riscul operațional
4.1. Principalele evenimente generate de riscuri operaționale 82
4.2. Factorul beta aferent celor opt categorii de activități
desfășurate de bănci93
Capitolul 5. Riscul de credit
5.1. Coeﬁ cienții de provizionare aferenți categoriilor de clasiﬁ care 107

INVESTEȘTE ÎN OAMENI!
Proiect coﬁ nanțat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin Programul
Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Titlul proiectului:
„Programe pentru cercetare doctorală de excelență
în economie prin parteneriate active”
Cod contract: POSDRU/21/1.5/G/22682
Editor: Wolters Kluwer
August 2010
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod
obligatoriu poziția oﬁ cială a Uniunii Europene sau a
Guvernului României
UNIUNEA EUROPEAN Ă GUVERNUL ROMÂNIEI
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI
PROTEC ȚIEI SOCIALE
AMPOSDRUFondul Social European
POS DRU 2007-2013Instrumente Structurale
2007-2013 OIPOSDRU UNIVERSITATEA
„ALEXANDRU IOAN CUZA”
IAȘI

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Cocris Vasile Management Interior 1 [604459] (ID: 604459)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Cocris Vasile Management Interior 1 [604459]

Copyright Notice

Contextul general istorico-cultural în care a trăit și a creat Wolfgang Amadeus Mozart [301953]

LUCRARE DE DISERTAłIE [625785]

Viata sau Moarte [622126]

CREATIVITATE – INVENTICĂ – ROBOTICĂ Buletinul AGIR nr. 4/2007 ● octombrie -decembrie 92 ASPECTE MEDICALE ȘI LEGISLATIVE ALE EXPUNERII LA ZGO MOT Șef… [611488]

SPECIALIZAREA INGINERIE MEDICALA LUCRARE DE LICENTA CERCETARI PRIVIND INTERFATA METALO-CERAMICA IN RESTAURARI DENTARE DE TIP PFM COORDONATOR… [304183]

What leaders can do to develop trust Why is trust critical in leadership Conclusion Bibliography WHAT IS TRUST According to Krammer etal (1996)… [627543]

Copyright Notice

Similar Posts