Coabitarea
COABITAREA
Opinii.Reprezentări.Trăiri
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I. Cuplul și sistemul familial
Cuplul: definiții, delimitări conceptuale
Cuplul: etape de formare
Cuplul în tranziție
Sistemul familial: definiții, delimitări concenceptuale
Sistemul familial: roluri, funcții, structură, dimensiuni
CAPITOLUL II. Coabitarea
Definiții. Delimitări conceptuale
Statutul socio-juridic
Angajamentele de viață și cuplul
Un studiu românesc
CAPITOLUL III. Construcția teoretică a lucrării
Obiectivul lucrării. Universul cercetării
Eșantionul
Metoda. Tehnica
Teorii
Concepte. Elaborarea ghidul tematic
CAPITOLUL IV. Partea practică
4.1. Analiza interviurilor
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
În cei 20 de ani de la căderea comunismului, cu precădere în ultimii ani, au apărut modificări importante în înțelegerea, perceperea cât și în modul de asumare a rolurilor, statusurilor și funcțiilor atât a bărbatului cât și femeii în interiorul familiilor. Modificări consemnate, tratate și intrate în evidența statisticilor instituțiilor cât și în atenția cercetătorilor din mediul universitar, a doctoranzilor dar și a studenților.
Aceste schimbări sunt atât de profunde încât termenul de familie a devenit din ce în ce mai ambiguu, definind astăzi relații care până mai ieri erau încadrate în sfera negativului și a disfuncțiilor, dar care astăzi reușesc să iasă de sub presiunile conservatorismului, extinzându-se din ce în ce mai firesc în cadrul populației de la noi.
Vorbim astăzi de forme noi de familii ca de exemplu: familii monoparentale, coabitare consensuală, menaje nefamiliare (formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale), familii nucleare, familii extinse, comasate, uniuni de homosexuali sau lesbiene, etc.
CAPITOLUL I
Cuplul și sistemul familial
Încercarea de a defini cuplul nu este tocmai ușoară. Sunt implicate atât de multe trăiri, gânduri, valori, încât aproape fiecare ar putea găsi o proprie definiție a ceea ce înseamnă a forma un cuplu erotic. Este cunoscut faptul că un cuplu erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite, care au pentru o vreme, sentimente de afecțiune unul pentru celălalt (iubire, atașament, respect etc.), atracție sexuală, care duce (sau nu) la relații sexuale, scopuri comune, timp petrecut în comun (unul cu celălalt, dar și în sfera socială), dorința de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată (D.L. Vasile, 2007).
Definiții. Delimitări conceptuale
Cuplul
Provine din latinescul copula care însemnă legătura cu sensul de uniune între un bărbat și o femeie. Această uniune putând fi atât pe termen lung cât și întâmplătoare ori de scurtă durată. De asemeni termenul este asociat și cu cel de reproducere ori sexualitate. (Turliuc, 2004). La început cuplul a fost definit la fel ca familia și căsătoria, între acești termeni nefiind diferențe.
Din punct de vedere psihologic, Iolanda Mitrofan (1998) oferă o definiție mai complexă cuplului: o structură bipolară, de tip bio-psiho-social, bazată pe interdeterminism mutual, partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează că individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt.
Irene Thery (apud. Mihalache Nina) definește conceptul de cuplu astfel:
în sens restrâns, ca fiind complementaritatea bărbat-femeie exprimată în toate aspectele vieții lor cotidiene, în care dominante sunt afectivitatea și sexualitatea;
în sens larg, cuplul este asociat cu matricea concomitent biologică, emoțională, culturală și socială care rezultă din reunirea unor diferiți parteneri (bărbat-femeie, bărbat-bărbat, femeie-femeie) între care există relații afective și/sau sexuale și un puternic indeterminism mutual.
Pentru ambele situații, autoarea identifică cinci tipuri de cupluri:
cuplul conflictual, partenerii se află într-o dispută permanentă, dar constructivă. Conflictul reprezintă o ieșire din rutină/plictiseală. Acest tip de cuplu nu prezintă rezistență în timp;
cuplul Pygmelion, investirea inegală a partenerilor, unul din membrii cuplului este foarte deschis și își oferă resursele, iar celălalt nu oferă nimic;
cuplul fuzional, de tipul Tristan și Isolda, trăiesc doar prin pasiunea unuia față de celălalt, dar prin ochii celorlalți. Nu există și o comunicare între acești parteneri;
cuplul aflat în decalaj, cuplu în care dispoziția partenerilor este întotdeauna diferită;
cuplul asociativ, se referă la participarea complementară a partenerilor care duce la obținerea rezultatelor optime în cuplu. Este tipul de cuplu rezistent și stabil.
Înainte de secolul XIX, cuplul era lipsit de intimitate, nu exista patul conjugal, în schimb era deschis societății, comunității, satului, străzii, cartierului (P.Arieș, apud. L.Adler, 2003). Începând cu secolul XIX, cuplul devine o contopire a singurătății, grație iubirii pasionale, condamnată și interzisă până atunci. În perioada contemporană, spre sec. XX, cuplul este valorizat prin creșterea gradului de acceptare a cuplului în absența căsătoriei, dar și prin toleranța față de diadele homosexuale.
Concomitent cu noua valorizare a cuplului apare și instabilitatea acestuia prin despărțiri/divorțuri. Cu toate acestea, viața în cuplu continuă să dea sentimentul de securitate, stabilitate, pentru cea mai mare parte a populației și mai mult decât atât, apare varianta cuplu-refugiu care reflectă relația diadică puternică din interiorul cuplului (L.Adler, 2003).
Relația de cuplu
După perioada tinereții, omul ajunge să cunoască cel înalt nivel al existenței sale când este capabil de voință proprie și o forță puternică de acțiune. Dar tot acum începe înserarea. A doua jumătate a vieții sale, când omul capătă tendințe conservatoare și pasiunea devine datorie și lucrurile mărunte pline de farmec odinioară devin obișnuințe. Atingerea punctului culminant coincide în viața fiecărui individ cu momentul când trebuie să facă o retrospectivă să privească înapoi și să dea socoteală de acțiunile sale. Este o scindare a Eului, pe de o parte vrea să meargă înainte, iar pe de altă parte se simte epuizat și ar vrea să oprească timpul. Această lipsă de unitate cu sine însuși produce nemulțumire, iar neconștientizarea propriei stări duce, de regulă, la proiectarea motivelor asupra partenerului. Se instalează o atmosferă critică. Nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge cu desăvârșire particularitățile individuale, astfel ca stările partenerilor să fie identice. În deobște, unul dintre parteneri își găsește locul în cuplu mai repede decât celălalt. Partenerul care se bazează pe un raport pozitiv cu părinții va avea puține dificultăți în adaptarea sa la celălalt, pe când partenerul care va păstra o legătură inconștientă profundă cu părinții va avea dificultăți de adaptare la noul său stătut căutând să se refugieze într-un univers ideal și din această cauză se va simți multă vreme neînțeles și nedreptățit (C.G. Jung, 1994).
Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan, în lucrarea Elemente de Psihologie a Cuplului, abordează o arie vastă de domenii (alegerea partenerului, iubirea, gelozia, intimitatea, comunicarea etc.) ce interferează cu relația de cuplu. Autorii consideră că așteptările oamenilor privind relația de cuplu s-au schimbat radical, astfel că mulțumirea sexuală poate fi obținută și în afara căsătoriei (toate cuplurile constituite în afara instituției căsătoriei, afirmă că, duc o viață sexuală normală), copiii nu mai sunt scopul fundamental în viața multor oameni, iar numărul în creștere al femeilor angajate profesional desființează argumentul economic. Prin egalizarea statutului social și chiar a sex-rolului, femeile și-au schimbat radical expectațiile și rațiunile pentru căsătorie. Ele nu mai sunt mulțumite cu rolul de casnică și de supusă sexual, ci așteaptă astăzi iubire, prietenie, respect, susținere emoțională, companie, satisfacție sexuală, libertatea de a tinde și de a se bucura de o carieră profesională sau alte interese și mai ales relații intime care să fie omniprezente în viața lor și care să le confere șansa fericirii și realizării personale. Bărbații își transferă parte din răspunderea rolului tradițional economic în căsătorie, preluând totodată o serie de sarcini domestice și egalizându-și investiția decizională majoră în familie cu femeile.
O dată cu schimbarea expectațiilor privind relația de cuplu s-au schimbat atât raporturile dintre parteneri, cât și felul în care individul se valorizează. Încetând să mai fie o relație cu un singur sens (bărbatul ia în căsătorie femeia), relația de cuplu îl obligă pe individ (atât pe bărbat, cât și pe femeie) pe de o parte să demareze o anchetă în interiorul să pentru a vedea ce oferă el partenerului (pentru a putea cere iubirea partenerului de cuplu), iar pe de altă parte să depună efortul permanent de a-și îmbunătăți imaginea (corectându-și defectele și valorificându-și calitățile) astfel încât să trezească interesul partenerului.
Vorbind despre iubire în relația de cuplu, Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan afirmă că este creația comună a două personalități, una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi unul cu celălalt, un mod complet de a conviețui prin intercomunicare, intercunoaștere și intermodelare, în sensul dezvoltării și împlinirii celor două persoane angajate, în completa lor ființare bio-psiho-socială. Dragostea nu este o dată pentru totdeauna, ci ea se alimentează mereu din confruntarea dinamică, permanentă a celor două personalități, fiecare având dreptul de a fi gratificat, dar și obligația de a gratifica pe celălalt. […] Căsătoria apare astfel că o adevărată școală a autocunoașterii și intercunoașterii psihologice, a formării și educării comportamentului relațional intersexe, a învățării științei și artei dialogului, negocierii și conviețuirii. (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1996).
Când în viața de relație intervin situații potențial problematice depinde doar de cei doi parteneri pentru ale depăși. Autorii lucrării, în capitolul Familia… în Impas, enumeră trei variabile de care depinde stabilitatea cuplului:
– Capacitatea cuplului de a-și dezvolta și mobiliza resursele, de a face față satisfăcător stresurilor interne și externe cu care se confruntă: resursele și disponibilitățile intra-adaptative ale fiecărui partener de a adopta și exercită funcțional-satisfăcător rolul conjugal: vârstă și nivel de normalitate psihică și somatică, caracteristici și nivel de maturitate a personalității;
– Capacități interadaptative ale partenerilor în cadrul cuplului: nivel de intercomunicare, nivel de intercunoaștere, nivel de interdezvoltare, bazat pe atitudini maritale și creativitate interpersonală;
– Capacități extra-adaptative ale cuplului în procesul integrării sale în societate, în lume, cu lumea și pentru lume, pe coordonatele etnoculturale, istorice, economice și politice ale societății în care evoluează și ale evenimentelor conjuncturale cu care se confruntă […];
– Capacitatea cuplului și a microgrupului familial de a asimila, adopta și dezvolta modele de cultură relațională și comportament socio-familial emergente cu progresul social în general. Societatea, în manifestările ei, se oglindește în fiecare familie, care devine micromodel de existență și anticipare a evoluției acesteia […];
– Gradul de satisfacție resimțit prin intermediul coexistenței familiale, de către fiecare membru al microgrupului familial, privind autorealizarea individuală și colectivă. (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1996)
Parteneriatul marital constituie tot mai mult o șansă a fiecăruia de a crește social, de a se cunoaște și de a se împlini prin propriile resurse psihologice […] presupunând totodată exercițiul constant al autoreglării și stăpânirii de sine, al perfecționării capacităților de cooperare eficientă, al dobândirii unei competențe de rol masculin și feminin care să-i confere individului echilibru, siguranță, satisfacție (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1996).
În concluzie, relația de cuplu tt prin intermediul coexistenței familiale, de către fiecare membru al microgrupului familial, privind autorealizarea individuală și colectivă. (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1996)
Parteneriatul marital constituie tot mai mult o șansă a fiecăruia de a crește social, de a se cunoaște și de a se împlini prin propriile resurse psihologice […] presupunând totodată exercițiul constant al autoreglării și stăpânirii de sine, al perfecționării capacităților de cooperare eficientă, al dobândirii unei competențe de rol masculin și feminin care să-i confere individului echilibru, siguranță, satisfacție (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1996).
În concluzie, relația de cuplu trebuie să simbolizeze uniunea a două personalități mature, cu calități și trăsături caracteriale complementare și să se bazeze pe sinceritate, comunicare, respect, încredere, responsabilitate, dăruire, înțelegere, curaj și, nu în ultimul rând, pe fidelitate.
Căsătoria
Poate comporta un aspect juridic și un aspect religios. Cea civilă este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era sancționată doar religios. În prezent, căsătoria religioasă este facultativă și nu poate fi făcută decât după sancționarea juridică. În ambele tipuri de sancționare, esențială este recunoașterea socială a uniunii maritale. În mod tradițional, aceasta se realizează printr-o ceremonie publică, organizată la nivel comunitar (nunta). […] Căsătoria are ca funcție principală să lege între cele două neamuri între care, în mod obișnuit, nu există legături de consangvinitate (Zamfir, Vlăsceanu, 1998). Același dicționar, ne prezintă principalele reguli de constituire a cuplurilor familiale, plecând de la două tipuri de reglementare maritală: endogamia și exogamia.
Endogamia stabilește alegerea partenerului din cadrul aceluiași grup; oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparțin aceleiași caste, rase, religii sau aceluiași grup etnic.
Exogamia stabilește alegerea partenerului din afara grupului (din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului său comunității locale). Aceasta se bazează pe rudenie și pe afirmarea incestului drept tabu (interzicerea relațiilor sexuale între rude de sânge).
Definirea rudeniei de sânge este o problemă de ordin social, cu răspunsuri foarte diferite de la o societate la alta. În unele societăți, tabuul de incest acționează până la a treizecea generație (persoanele care cu 30 de generații în urmă au avut un strămoș comun sunt considerate rude și nu au voie să se căsătorească între ele). Deși este o normă culturală universală, tabuul de incest a fost parțial ignorat în unele societăți. Sunt cunoscute exceptările de la acest tabu practicate de familiile regale (dinastiile egiptene, familiile regale din Hawai, familiile imperiale Încă). În mod obișnuit însă, incestul este în toată lumea nu numai prohibit dar este considerat și cu aversiune și dezgust.
În concepția lui Claude Levy-Strauss, tabuul incestului promovează alianțele între familii și întărește interdependențele sociale. De regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de incest până la relația de rudenie de veri primari. În cazuri deosebite, autoritățile pot aproba căsătoria și între veri primari.
Căsătoria poate avea mai multe forme: monogamie un soț cu o singură soție, poligamia unui soț cu două sau mai multe soții, poliandria căsătoria a doi sau mai multor bărbați cu o singură soție, de grup, a doi sau mai multor soți cu două sau mai multe soții.
Monogamia este forma cea mai răspândită la nivel mondial (din punct de vedere statistic, al numărului de persoane care trăiesc în această formă de familie), fiind practicată în toate societățile, pe când celelalte forme sunt practicate doar în anumite societăți. În țările europene sau de cultură europeană, se consideră la nivelul simțului comun că monogamia este o formă civilizată de celelalte fiind considerate barbare.
Poligamia a fost o formă răspândită în multe societăți tradiționale (în 83% din cele 862 de societăți analizate de Murdock, 1967), deși, în cadrul unei societăți, este practicată îndeosebi de bărbați cu status economic ridicat și în cazurile în care femeile au o contribuție importantă la subzistență.
Poliandria este o formă de căsătorie relativ rară. În mod obișnuit, ea îmbracă forma dreptului fratelui mai mic de a întreține relații sexuale cu soția fratelui mai mare (în cazul în care nu se pot asigura soții pentru toți frații, se asigură soție doar fratelui mai mare). În ce privește căsătoria de grup, nu au putut fi aduse dovezi că aceasta ar fi fost practicată ca normă socială.
Conceptul de căsătorie are o istorie veche și poate fi definit din mai multe perspective. Cu toate acestea, căsătoria prezintă unele particularități generale:
modalitate acceptată la nivel social, prin care două sau mai multe persoane constituie o familie (Mihăilescu, 1999);
implică consecințe afective, sexuale, morale, juridice, sociale, economice ceea ce o diferențiază de noțiunea de cuplu (Turliuc, 2004);
este situată la intersecția domeniului public cu cel privat (Turliuc, 2004);
este sancționată juridic sau/și religios (Mihăilescu, 1999);
comportă reguli de constituire a cuplurilor maritale (Mihăilescu, 1999);
Conform etnologului L. Morgan (1971) prin periodizarea evoluției societății ar fi existat trei forme principale de căsătorie, care au condus la tot atâtea tipuri de familie. A stabilit pentru fiecare perioadă un tip de familie dominantă. Astfel: pentru sălbăticie, îi corespunde căsătoria pe grupe pentru barbarie, îi corespunde căsătoria pereche, pentru civilizație, îi corespunde monogamia (Stan, 2001)
Stabilizarea căsătoriei (Turliuc, 2004) apare în Imperiul Roman, dar înainte de apariția influenței creștine. Ulterior, transformarea moravurilor și valorilor ce au determinat creșterea duratei căsătoriei, a devenit o morală creștină.
Domeniul public al căsătoriei era asigurat până în secolul XII de serbarea căsătoriei acasă în prezența rudelor și cunoștințelor, moment de recunoaștere socială și a legăturii dintre cei doi soți.
Cuplul. Etape de formare
Ellyn Bader și Peter Pearson (1988) consideră că în relațiile de cuplu există o sinergie care se referă la acțiunea simultană a partenerilor de cuplu. În acest sens, obiectivul comun al acțiunii determină interesul acțiunii individuale pentru atingerea obiectivului.
Autorii identifică pentru formarea și evaluarea relațiilor de cuplu mai multe etape:
fuziunea, se referă la diminuarea până la dispariție a diferențelor partenerilor, se simt ca unul;
diferențierea, implică testarea solidității legăturii prin reafirmarea propriei identități;
explorarea, testarea fidelității prin participarea la activități separate, în grupuri separate;
re-apropierea, prin definirea motivului rămânerii împreună prin complementaritatea diferențelor precum și stabilirea unei hărți cu sarcini și roluri;
cooperarea, reprezintă etapa dobândirii echilibrului funcțional a cuplului și presupune angajarea propriu-zisă a ambilor parteneri;
sinergia, este stadiul ultim dar și cel mai înalt al evoluției cuplului. Diminuarea etapelor de cooperare și sinergie, duc la destrămarea cuplului.
Cuplul în tranziție
În acest subcapitol am plecat de la o lucrare aparținând lui Raluca Popescu. Aceasta explică că modelul tradițional se întinde până spre sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa (Occidentală), iar referința principală este familia extinsă; modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soț, soție, copii), rata de fertilitate reducându-se treptat, o dată cu creșterea continuă a nivelului de trai și emanciparea femeii (Popescu, 2002).
Modelul postmodern sau modelul diversității a început să se dezvolte prin anii '60 – '70 în Occident o dată cu criza familiei nucleare și cu proliferarea modelelor familiale alternative (între care: familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile homosexuale, etc). Deși este propriu societăților occidentale, majoritatea autorilor consideră că și familia româneasca se înscrie în același patern, fără a-l considera însa universal, obligatoriu și liniar (Ghebrea, 2000).
Majoritatea cercetătorilor din domeniul familiei, dar și actorii politici sau opinia publică în general, par să susțină ideea că în ultimele decenii familiile din societățile contemporane au suportat transformări profunde. Se consideră că schimbările intervenite sunt atât de importante, încât însuși termenul de familie a devenit destul de ambiguu, tinzând să acopere astăzi realități diferite de cele ale generațiilor precedente (Mihăilescu, 1999). În același timp, aceasta continua să reprezinte o instituție fundamentală în societate, fapt pentru care în dezbaterile publice problema declinului familiei este privită cu tot mai multă îngrijorare.
Studiile consultate în ultima vreme par să susțină ideea că asistăm nu numai la sfârșitul familiei așa cum o știm, ci și la sfârșitul lumii pe care o cunoaștem, la începutul unui haos în care totul se schimbă mult prea repede pentru a putea ține pasul.
Au trecut însa aproape 20 de ani de când Toffler a scris Al Treilea Val și aproape 30 de la Socul viitorului și lumea nu s-a schimbat chiar așa de mult în această perioadă, după cum nici predicțiile sale privind sfârșitul iminent al dominației familiei nucleare nu s-au confirmat decât parțial.
Analizând date statistico-demografice recente și ultimele rezultate ale sondajelor de opinie nu doar din România – căci s-ar putea argumenta că nu este o țara postmodernă – ci și din SUA sau alte țări Occidentale, nu am constatat o schimbare majoră și îngrijorătoare față de anii ’70, cu atât mai mult cu cât familia rămâne pentru majoritatea indivizilor domeniul care le oferă cea mai mare satisfacție, cel care are cea mai mare importanță în viața lor. De altfel, comentarii la fel de pesimiste au însoțit și trecerea de la familia extinsă, proprie societății tradiționale la familia nucleară, proprie societății moderne (Popescu, 2002).
Mai mult, analize ulterioare au arătat că există o puternică mitologie privind familia extinsă, aceasta reprezentând în societățile occidentale mai curând un ideal, un model puternic valorizat și mai puțin o realitate familia clasică a nostalgiei Vestului (Morgan, 1985, apud. Popescu, 2002).
Imaginea curentă a familiei, preluată în discursul politic și științific, este aceea a unei instituții care conservă tradițiile și valorile naționale. Fiind o instituție ce se transformă foarte lent și anevoios, familia are o independență relativă față de contextul social-economic, având o mare capacitate de inerție; schimbările ei nu se fac o dată cu schimbarea regimului politic ci urmăresc succesiunea civilizațiilor (Ghebrea, 2000).
Ultimele opinii susțin că familia caută, acum, să se debaraseze de gloria conservatorismului, de meritul de a fi păstrătoarea valorilor naționale, devenind mai curând barometrul schimbărilor sociale, trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare și liberalizare (Mihăilescu, 1999).
Avem de-a face de această dată cu o familie integrată tot mai puternic în societatea globală, tot mai mult condiționată de schimbările economice și sociale, influențând la rândul ei dinamismul social global.
Postmodernismul înseamnă în primul rând renunțarea la definiții și clasificări, nu mai avem modele ideale dominante într-un domeniu sau altul, nu mai există calea cea mai bună. Post modernitatea însăși nu se mai poate clar defini și caracteriza, căci ar însemna să procedăm într-o manieră modernă.
Principalele modificări apărute în ultimii ani:
Criza nupțialității, reculul căsătoriilor a început în Occident în a doua jumătate a anilor '60, întâi în țările Scandinave, apoi în Elveția, Austria, Germania, vestul Europei și în final în sudul Europei. Tot în această perioadă a avut loc explozia demografică a celibatarilor.
Banalizarea divorțului, divorțurile se multiplică și survin din ce în ce mai devreme în viața cuplului. Unul din 7 copii americani este crescut de un singur părinte, în zonele urbane (Toffler, 1983). Se apreciază ca aproximativ jumătate din căsătoriile din SUA se termină prin divorț (Broderick, 1988). Rata divorțialității a crescut în Marea Britanie de 6 ori între 1960 și 1980, iar numărul cuplurilor care au divorțat în anii '70, e de trei ori mai mare decât numărul divorțaților din deceniul anterior (Parkinson, 1988, 1993).
Anii ’80 au marcat trecerea la maturitate, aducând în prim-plan o revigorare a conservatorismului, însa unul mai tolerant la diferențe, un hedonism controlat. Indivizii încep să fie din nou interesați de cariera profesională și obsedați de succes, se pune un preț tot mai mare pe imagine, pe un aspect fizic plăcut, astfel încât devin interesați de sănătatea organismului lor, fac mult sport, începe moda operațiilor estetice iar în privința consumului începe epoca fără: fără alcool, cafea fără cofeină, dulciuri fără zahăr, hrană fără colesterol, naturistă și vegetariană, etc.
Anii ’90 pot fi caracterizați prin îmbinarea celor două tendințe, în sensul creșterii toleranței și dorinței de a experimenta dublată însă de o creștere a lucidității având în vedere experiențele generațiilor trecute.
Mișcările de emancipare a femeii, creșterea perioadei de școlarizare ca și schimbările valorice mai largi au condus ulterior la creșterea vârstei la prima căsătorie și nu neapărat la scăderea nupțialității (Popescu, 2002).
Scăderea natalității, datorită emancipării femeii, a creșterii participării ei pe piața muncii, datorită accesului tot mai larg la mijloacele contraceptive, în contextul schimbărilor valorice recente, tot mai multe cupluri amâna concepția copiilor sau chiar renunță la a mai avea copii. Astfel, în Suedia 18,6% din gospodării erau cupluri conjugale cu copii și 23,5% cupluri fără copii (Popescu, 2002).
Creșterea fertilității ilegitime, deși în cupluri se nasc tot mai puțini copii, în afara căsătoriei numărul de copii a crescut considerabil. Acești copii sunt în mare parte doriți de mamă fără ca aceasta să dorească o legătură cu tatăl biologic. În Franța, un nou-născut din cinci este născut în afara căsătoriei, în timp ce în anii '70 era doar unul din opt (Ferreol, 1994).
Dezvoltarea familiilor monoparentale, unii autori afirmă că ne îndreptăm către o societate matricentrică întrucât mama este cel mai adesea cea care are grijă de copil. Acest tip de familie manifestă o stabilitate mult mai mare decât cuplul, cum este și firesc. În 1991 în Marea Britanie erau 1,3 mil. de familii monoparentale comparativ cu 0,5 mil. în 1971 conținând aproximativ 2,2 mil. de copii dependenți față de 1 mil. În 1971. Aceasta înseamnă că una din cinci familii cu copii este o familie monoparentală (Popescu, 2002).
Apariția familiei comasate, două persoane divorțate cu copii se recăsătoresc, adunând copiii din ambele familii într-un nou tip de familie lărgită – unul din 4 copii americani fac parte din asemenea familii (Toffler, 1983).
Dezvoltarea uniunilor consensuale și apariția relației pure, tot mai multe cupluri preferă coabitarea neoficializată în locul căsătoriei legale.
Răspândirea acestui stil de viață a impus nenumărate analize, cercetătorii observând că uniunile consensuale sunt de fapt un simbol al relației de dragoste din societatea postmodernă, astfel încât interpretările sunt valabile și pentru cuplurile căsătorite legal care în acest context dezvoltă un nou tip de relație, numită de Anthony Giddens, relația pură, relația de dragoste confluentă.
Relația pură este o situație unde relația socială a fost inițiată numai pentru ea însăși, pentru ceea ce poate obține fiecare persoană dintr-o asociere susținută cu cealaltă, și se continuă numai în măsura în care amândoi partenerii consideră că le aduce suficiente satisfacții pentru ca fiecare s-o mențină (Giddens, 2000).
Dragostea confluentă, sentimentul caracteristic relației pure nu are loc între două persoane menite una pentru cealaltă, ci între două persoane care s-au găsit mai mult sau mai puțin întâmplător. Ele nu sunt alese, ci se aleg încontinuu una pe cealaltă. Nu mai este importantă găsirea unei persoane deosebite și contează tot mai tare realizarea unei relații deosebite (Giddens, 2000). Succesul relației depinde de rezultatul încercărilor de compatibilizare, de înțelegere reciprocă. Este vorba de un proces de producție mai mult decât de o armonie statică și necesită efort și tehnică, tehnica de comunicare, de rezolvare a conflictelor și nu în ultimul rând tehnica sexuală.
Cuplurile consensuale, care trăiesc împreună fără a fi căsătorite oficial, oferă un prilej de explorare detaliată a provocărilor relației pure. Respingând oficializarea, îndrăgostiții încearcă să realizeze o relație integral autosuficiența, ambiție destul de riscantă, coabitarea juvenilă contemporană poate apărea ca o încercare (problematică) de sinteză a caracteristicilor, greu de conciliat, ale vieții conjugale și ale legăturilor extra-conjugale – ceea ce caracterizează obsesia modernă de a câștiga pe toate planurile și de a nu sacrifica nici una dintre posibilități (Béjin, 1998).
Fragilitatea acestei relații este ceea ce o face valoroasă în ochii partenerilor. Ea oferă un spațiu vast de alegeri. Partenerii sunt liberi să stabilească reguli care să protejeze cuplul de la disoluție, privind de exemplu fidelitatea sexuală, sau distribuția responsabilităților casnice, reguli care nu au însă nici un sprijin extern.
Coabitarea juvenilă oscilează între acești doi poli: stabilirea unei complementarități favorabile vieții prelungite în comun, dar care conduce la specializarea fiecărui partener în anumite sarcini și astfel la diminuarea unor potențialități și, pe de altă parte, căutarea acestei “egalități”, acestei simetrii perfecte.
Sistemul familial: definiții, delimitări conceptuale
O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern -urilor tranzacționale. Tranzacțiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când și cine cu cine se relaționează. Pattern-urile tranzacționale pot fi verbale sau non-verbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcția lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacțiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcționare ale respectivei familii.
Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:
generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei;
idiosincratic, referitor la expectațiile reciproce ale unor membri particulari ai familiei. Aceste expectații se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și, de regulă, apar în mici evenimente zilnice.
Familia este un fapt complex, cu dimensiuni biologice, psihosociale, cultural educative, sociologice, juridice, religioase și demografice specifice (D.L. Vasile, 2007).
Pentru U. Șchiopu (1997), familia reprezintă un nucleu social primar reunit prin căsătorie, legătura de sânge sau adopție.
Din perspectiva sociologiei, P. Murdock (1949) definea familia ca un grup social al cărui membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport și au grijă de copii.
Sistemele familiale pot fi închise, care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător și sisteme deschise, care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător.
După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții etc. Astfel, sistemele familiile pot fi:
mai închise, având puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționând după regulile și principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la schimbare;
mai deschise, cele cu multe relații de prietenie, care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.
Sistemul familial folosește mecanisme de feed-back prin care își menține stabilitatea și echilibrul dinamic. Feed-back-ul poate fi de două feluri:
pozitiv, este mecanismul prin care informația semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze;
negativ, informația semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.
Pentru E. Mendras (1987), familia reprezintă exemplul tipic de grup primar, caracterizat prin puternice relații de tipul face to face, prin asocierea și colaborarea intimã a tuturor membrilor ei (apud. Mihăilescu, 1999).
Într-un sens restrâns, sociologia definește familia ca un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și din copii acestuia (Zamfir și Vlăsceanu, 1998).
Fiecărei societăți îi este caracteristică un anumit tip de sistem familial, adică un sistem de care reglementează relațiile dintre bărbați și femei de vârstă matură pe de o parte și, pe de alta, dintre aceștia și copii. Sistemele familiale sunt diferite de la o societate la alta și sunt supuse unor transformări continue.
Mihăilescu (apud. Zamfir și Vlăsceanu, 1998) citează punctul de vedere exprimat de antropologi, potrivit căruia familia nucleară este universală și are patru funcții fundamentale pentru echilibrul vieții sociale umane: sexuală, economică, reproductivă și educațională.
Sistemului familial: roluri, funcții, structură, dimensiuni
Rolurile sunt seturi coerente de comportamente așteptate de la o persoană în virtutea poziției pe care o are într-un sistem, grup, societate. Dacă vorbim de sistem familial, atunci rolul reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru, în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial. Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale:
rol conjugal, de partener, de soț/soție, vizează relaționarea cu soțul/soția;
rol parental, de părinte, vizează relaționarea cu copiii;
rol fratern, de frate, vizează relaționarea cu frații.
În cadrul familiei, au loc numeroase procese și fenomene familiale, cum ar fi: intercunoașterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiția, negocierea, formarea unor coaliții, manipularea etc.
După M. N. Turliuc (2004), cele mai importante funcții ale familiei nucleare sunt:
funcția psihologică, de asigurare a suportului emoțional, a nevoilor de securitate, de protecție, incluzând și ajutorul mutual bazat pe sentimentele de egalitate, de respect și de dragoste între parteneri, între părinți și copii, între frați și surori;
funcția identitară, implicând asigurarea sentimentului apartenenței și al coeziunii, construcția identităților personale, statutare și intime ale soților și ale copiilor;
funcția economică, de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei – părinți și copii;
funcția sexuală, de satisfacere a cerințelor și nevoilor afectiv-sexuale ale partenerilor cuplului conjugal;
funcția de reproducere, de asigurare a descendenței și a condițiilor igienico-sanitare necesare dezvoltării biologice normale a tuturor membrilor familiei;
funcția de socializare, menită să asigure îngrijirea și creșterea copiilor, procesul instructiv-educativ familial și condițiile adecvate educației și pregătirii școlare și profesionale a copiilor.
Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit, implică manifestarea, dar și dezvoltarea noastră ca ființe. Suntem provocați pe multiple paliere ale psihicului nostru, ale sentimentelor noastre, ale convingerilor și credințelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, precum și ale comportamentelor noastre (D.L. Vasile, 2007).
Nici o relație, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferențele dintre parteneri, ci, dimpotrivă, atunci când relația este foarte profundă și satisfăcătoare, aceste diferențe se completează reciproc. E drept că până se ajunge la această completare, se trece prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoțională și reveniri. Orice relație presupune să ajungi și pe culmile raiului și în adâncurile iadului (Ferrini, 2002).
Când ne referim la structura sistemului familial, avem în vedere pe Salvador Minuchin acesta definește structura familială ca fiind setul invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează.
Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu: mamă-copil, soț-soție. Ele se pot forma după criterii, precum: generația, sex, interese, funcții. Cele mai importante și mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:
subsistemul adulților, acesta este denumit și subsistemul marital sau al soților. Rolul preponderent este acela de a modela intimitatea și angajamentul. Principalele abilități necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soț să participe la viața familială, să ofere fără a considera că prin aceasta pierde ceva;
subsistemul parental, apare atunci când se naște primul copil și, de regulă, cuprinde părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse, exemplu – bunica. Responsabilitatea lor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele și de a-i disciplina;
subsistemul frățiilor – include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toții egali. În acest subsistem, copiii învață negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni.
Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar în același timp flexibile, pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acestea. Granițele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă și cum. Rolul granițelor este de a proteja diferențierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcții specifice și anumite cerințe de la membrii săi.
Iubirea este sentimentul puternic de afecțiune, atracție și unire a celor doi parteneri care formează cuplul, marital sau nu. Actualmente, iubirea este principala motivație pentru transformarea cuplurilor erotice în cupluri conjugale căsătorite.
E. Wheat (1980, apud. Mitrofan și Ciupercă 1997) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:
Epithumia, se referă la dorința fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacție. Satisfacția sexual este un indicator sigur al sănătății căsniciei, chiar dacă, după Wheat, relațiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei;
Eros, este formă de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu ființa iubită, dar și dorința de a o poseda total;
Storge, este o formă de dragoste, descrisă ca relație confortabilă, care înglobează o afecțiune naturală și sentimentul de apartenență reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală și se manifestă în relațiile dintre soți, părinți și copii, frați și surori, realizând sentimentul de opțiuni conștiente, al unei alegeri libere;
Fileo, este genul de iubire care prețuiește pe cel iubit, manifestându-se cu gingășie, dar așteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate;
Agape, este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi continuu, fără a aștepta nimic în schimb. Ea prețuiește și slujește necondiționat, spre deosebire de Fileo care presupune reciprocitate.
CAPITOLUL II.
Coabitarea
Concubinajele sau uniunile consensuale au devenit modele foarte răspândite în ultimele decenii. Iolanda și Nicolae Mitrofan remarcau în lucrarea Elemente de psihologia cuplului faptul că asistăm în contemporaneitate la o tendință din ce în ce mai importantă, de înlocuire a mariajului legal constituit (…) cu un nou model familial – uniunea liberă. Autorii au ținut să remarce că acest stil de viață s-a impus ca un nou model de coabitare, susceptibil de a se extinde asupra întregii vieți și de a înlocui mariajul în toate fazele sale.
Definiții. Delimitări conceptuale
În principiu, nu există un concept care să definească clar cuplul necăsătorit. Termenii folosiți pentru a descrie aceste situații, la nivel legislativ în statele U.E. sunt numeroși și comportă unele incertitudini privitoare la sensul lor: coabitare, concubinaj, uniunea liberă, cuplu necăsătorit, cuplu de fapt, parteneriat înregistrat.
Literatura de specialitate consemnează, o varietate de sensuri acordate termenului de uniune consensuală, diferențele fiind, în majoritatea cazurilor, de nuanță, neavând o relevanță deosebită. Astfel, cu relativ aceeași semnificație, întâlnim sintagme de genul coabitare nonmaritală, trai în comun, trăi liber, concubinaj etc. Uniunea consensuală poate fi și rezultatul asocierii a două persoane care și-au abandonat familia, dar care nu au divorțat (Prună, 2007).
Într-o altă definiție, coabitarea desemnează două persoane necăsătorite, de sex opus, care trăiesc împreună (Waite&Gallagher, 2000).
În limbajul comun, termenul de uniune consensuală are semnificația celui de concubinaj. Întrucât la nivelul mentalului colectiv termenul are o conotație peiorativă, tot mai mulți indivizi tind să renunțe la a mai utiliza această formulă, preferând să-l substituie cu termeni mai largi, mai evazivi. Încă reprobat în societatea noastră, traiul în afara căsătoriei a impus adaptarea mentalităților pentru a-l putea tolera (Prună, 2007).
Ținând cont de durata în timp a acestui tip de conviețuire și de intenția membrilor săi de a legifera această relație, specialiștii au făcut, totodată, distincția dintre uniune consensuală și căsătorie de probă. Cel mai adesea, persoanele care preferă căsătoria de probă sunt tinerii, ei alegând acest stil de viață pentru o durată limitată de timp, fiind motivați uneori de nevoia de a experimenta viața în doi, alteori de dorința de a-și finaliza studiile sau de a identifica un loc de muncă pe măsura pregătirii și așteptărilor lor.
Conceptualizarea noțiunii de coabitare consensuală nu se poate realiza în afara celei privind căsătoria. În timp ce căsătoria este privită ca uniune liber consimțită între persoane de sex opus în condiții prevăzute de lege, concubinajul acoperă situațiile uniunilor liber consimțite între un bărbat și o femeie, realizate în afara cadrului legal prestabilit.
Coabitarea înseamnă, conform Dicționarului de Sociologie Oxford (2003), aranjament prin care cupluri necăsătorite legal trăiesc împreună că soț și soție. Definiția scoate în evidență diferența esențială între concubinaj și căsătorie: absența cadrului legal.
Coabitarea reprezintă starea unui cuplu în care partenerii locuiesc împreună că iubiți, fără nici o obligație creată de jurăminte, căsătorie legală sau ceremonie religioasă (Prună, 2007).
Majoritatea statelor membre U.E. nu au înserat încă, în legislația națională o definiție generală a cuplului necăsătorit, acest concept fiind mai degrabă definit de jurisprudența, care fie a stipulat că există concubinaj atunci când două persoane trăiesc împreună în mod stabil și continuu (cazul Franței), fie când această uniune este caracterizată de o comunitate rezidențială, economică și sexuală în care principala diferența între uniune și căsătorie o reprezintă, în exclusivitate, voința privind această relație a cuplului (cazul Austriei, Belgiei și cel al Greciei).
Dintr-un studiu comparativ al dreptului intern al statelor membre se poate observa că există două categorii de uniuni:
cuplul necăsătorit, între care nu există nici o formalitate, cuplul de fapt, concubinajul, coabitarea, uniunea liberă;
cuplul necăsătorit, legat printr-un contract sau printr-un parteneriat înregistrat de o autoritate publică (contract și parteneriatul instituție).
Contrar unor opinii curente, cei care practică coabitarea sunt atașați normelor parteneriatului pereche și respectă căsătoria. În multe cazuri, coabitarea este doar o fază premergătoare căsătoriei.
În mod tradițional, acest stil de viață, coabitarea era mai puțin tolerat social, fiind considerat un comportament deviant. În prezent, s-a extins în toate societățile europene sau de cultură europeană și a crescut permisivitatea socială, inclusiv recunoașterea legală în unele țări a acestei alternative de viață. Dacă în trecut ea era un substitut al căsătoriei, frecvent în mediile defavorizate din punct de vedere economic și social, în prezent ea tinde să devină pentru anumite categorii sociale o alternativă preferabilă și practicată de un număr tot mai mare de persoane cu un status economic și social mediu sau superior (în majoritatea societăților, a crescut rapid ponderea studenților și tinerilor intelectuali care practică).
Că tendință generală, în anii 1980, s-a constatat creșterea duratei medii a coabitării înainte de căsătorie și creșterea ponderii cuplurilor consensuale de lungă durată sau definitive.
Statutul socio-juridic
Acest subcapitol pleacă de la lucrarea Diferite forme ale cuplurilor necăsătorite de Antigona-Camelia Iordana.
În perioada romană, concubinajul (concubinatus) este des întâlnit în rândul celor care nu puteau încheia căsătoria legitimă (connubium) dat fiind diferențele de clasă, exemple: între patricieni și plebei, între liberți și ingenui, liberți și senatori (mai târziu) cât și dintre soldați și concubinele lor, pe perioada exercițiului militar.
De multă vreme se consideră că persoanele care nu se supun unei organizări a familiei fondată pe căsătorie se plasează în afara legii. În dreptul român, concubinajul – concubinatus – avea la baza inegalitatea socială a celor doi concubini, motiv pentru care erau lipsiți de connubium, adică de dreptul de a încheia o căsătorie legitimă, în baza lui ius civile. În această postură se aflau, de exemplu, uniunile dintre patricieni și plebei, până la Lex Canuleia, cele dintre liberți și ingenui sau, mai târziu, dintre liberți și senatori, ori dintre soldați și concubinele lor, cât timp aceștia se aflau în exercițiul stagiului militar, sau dintre cetățenii și persoanele aflate în îndeplinirea unor meserii considerate dezonorante (actoria, luptele în arenă etc.).
La romani, concubinajul era o uniune între un bărbat și o femeie, cu anumite efecte reglementate de lege, ce imitau într-o anumită măsură căsătoria (Ge. Danielopolu, 1911, apud. Iordana, 2009). El a cunoscut o amploare în perioada imperiului, fiind o instituție aparte, ce se delimita de căsătoria de drept civil (justae nuptiae) și de căsătoria de dreptul ginților (matrimonium juris gentium), reglementate până atunci.
Concubinajul nu era pedepsit de legea romană, așa cum se întâmpla în cazul altor uniuni dintre bărbat și femeie (adulterul, incestul). Nec adulterium per concubinatum ab ipso comititur nam quia concubinatus per leges nomen assumpsit extra legis poenam est: ut et Marcellus lib.7 Digestorum serisit – Nu se comite stupru prin concubinaj, căci concubinajul luându-și nume de la legi, este în afara pedepselor acestora – scria Marcellus în Cartea a 7-a a Digestelor sale (Iordana, 2009).
Sunt cunoscute numeroasele impedimente la căsătorie, din dreptul roman, dictate de considerentele politice. Concubinajul nu era supus niciuneia dintre ele, însă impedimentele dictate de morală împiedicau stabilirea unei astfel de uniuni. Astfel, concubinajul, ca și căsătoria, era valabil încheiat numai între un puber și o nubilă, adică între un bărbat de 14 ani și o femeie de 12 ani.
Jurisconsultul Ulpian arata că: Cujus umque aetatis concubinam habere posse palam est, nisi minor annis duodecim sit – Este evident că poate avea cineva o concubină de orice vârstă, numai să nu fie mai mică de doisprezece ani. Respectând principiul monogamiei, un bărbat însurat nu putea avea o concubină și nici cel care nu era căsătorit nu putea avea două concubine în același timp, Concubina igitur ab uxore solo delectu separatur – Concubina nu diferă de soție decât prin intenție. Totodată, nimeni nu putea avea concubină, așa cum nu putea avea soție, o femeie față de care se afla într-un grad prohibit de cognațiune sau afinitate.
Ulpian afirma că: Etiam și concubinam quis habuerit sonoris filiam licet libertinam, incestum committitur – Acela ce va lua de concubină pe fata surorii sale, fie și liberă, comite incest sau, și qua în patroni fuit concubinatu, deinde în filii esse coepit, vel în nepotis, vel contra, non puto eam recte facere; quia prope nefaria est hujusmodi conjuctio, ut ideo hujusmodi facinus prohibendum est” – Nu poate cineva să trăiască în concubinaj cu fosta concubină a tatălui său, sau a bunicului, sau a fiului său a nepotului său, pentru că făcând acest lucru comite un quasiincest care trebuie prohibit. În funcție de statutul social al femeii, există prezumția că aceasta era soție sau concubină: femeia ingenuă din familie bună și onestă era considerată soție și era necesar un act scris care să constate că este numai concubină, iar liberta era prezumată a fi concubină, în special când coabita cu patronul său.
În anul 887 d.C., sub influența Bisericii creștine, concubinajul este interzis printr-o Constituție a împăratului Leon Filosoful, Ut concubinam habere non liceat” – Să nu mai fie permis nimănui a avea concubină. Potrivit Constituției nr.91 din 887:,… legea care a găsit cu cale să permită să se unească cu concubinele celor care nu se rușinau să o facă, a luat peste picior onestitatea. Să nu lăsăm dar ca această eroare a legiuitorului să dezonoreze statul nostru. De aceea, această lege, aceste legi să tacă pentru totdeauna (Iordana, 2009).
Înaintea anilor `70, uniunile libere erau în mare măsură insesizabile la nivel statistic în afara comunităților locale, astfel încât există puține date statistice privind felul coabitării. De exemplu în Marea Britanie, există dovezi în registrele de date, că uniunile stabile obțineau adesea statutul de căsătorii legale.
După 1970, atât în Europa cât și în SUA, preferința pentru concubinaj a devenit atât de frecventă încât a zdruncinat semnificativ atitudinile sociale care blamau acest mod de conviețuire (I.Mitrofan, C.Ciuperca, 1998).
Codul familiei nu recunoaște uniunea de fapt considerându-i pe concubini ca două persoane celibatare, fără nici o legătură între ele. Există multe diferențe importante între drepturile și obligațiile unui cuplu căsătorit și cel aflat într-o uniune de fapt. Textul următor, divizat într-un tablou, constituie un rezumat al principalelor diferențe, în legislația româna, franceză și cea canadiană. În America Latină concubinajul este foarte răspândit și adesea foarte greu de diferențiat de o căsătorie. Astfel, în Bolivia, după 2 ani de coabitare sau, dacă în timpul concubinajului s-a născut un copil, se recunosc drepturile succesorale, în Mexic, drepturile succesorale sunt recunoscute dacă uniunea a durat cel puțin 5 ani, sau dacă, în timpul acestuia s-a născut un copil. În SUA și țările din common-law, uniunea liberă nu este recunoscută ca mariaj de nici unul din state, dar în unele din aceste state, pe căi ocolite, oferite de aplicarea principiului echității, este posibil să se instituie drepturi și obligații similare cu cele care decurg din încheierea căsătoriei sau din desfacerea ei (Iordana, 2009).
De exemplu: un drept de succesiune în New Hampshire după 3 ani de conviețuire; o indemnizație în caz de despărțire abuzivă în California după 1 an de conviețuire; o obligație alimentară în Ontario după 5 ani de conviețuire sau partajarea bunurilor în Noua Zeelandă, după doi ani de conviețuire.
Anumite legislații au adoptat norme generale asupra coabitării, fie definind conceptul de coabitare și prevăzând reguli generale în materie, fie introducând un nou concept juridic care să reglementeze aceste relații familiale (parteneriatele înregistrate).
Totodată, coabitarea în afara căsătoriei este menționată în cadrul constituțional al majorității statelor vest europene. În Grecia, dreptul la dezvoltarea liberă a personalității, consacrat în art.5 părag.1 al Constituției, conduce la recunoașterea libertății părților de a coabita fără căsătorie, dar nici o protecție juridică particulară nu a fost prevăzută.
În Austria, Curtea Supremă a acordat tuturor persoanelor necăsătorite un drept constituțional personal, de a trăi într-o relație în afara căsătoriei: acest drept este limitat numai cuplurilor de sex diferit.
În Spania, Tribunalul Constituțional a hotărât ca uniunile persoanelor necăsătorite nu pot fi excluse de la protecția socială, economică și juridică acordată familiei, prin art.39 al Constituției, dar protecția juridică diferă pentru cuplurile căsătorite de cele necăsătorite.
În Portugalia, legiuitorul a introdus mai multe modificări în Codul civil, pentru a fi adoptate de Constituție.
În Irlanda, conceptul constituțional de familie se limitează la familia bazată pe căsătorie. Contractele de coabitare sunt, în consecință, considerate contrare constituției și inaplicabile, pentru că ar încălca ordinea publică.
Condamnarea morală a coabitării nu joacă un rol decât în legea irlandeză. Protecția constituțională a familiei este limitată la cuplurile căsătorite.
Chiar dacă cea mai mare parte a statelor membre U.E. nu au înserat o definiție generală a cuplului necăsătorit în legislația lor, un concept a prins formă.
În Regatul Unit și în Germania nu există încă un concept pentru definirea cuplurilor necăsătorite. Un raport german a descris legea coabitării (care se referă la un parteneriat înregistrat) ca fiind un parchwork de reguli, câteva dispoziții statutare explicite, câteva dispoziții care se aplică prin analogie, coabitanților și reguli stabilite pentru judecător.
În prezent există două modele legislative în țările vest-europene. Unul, întâlnit în Belgia și Franța numit coabitarea legală și respective pactul civil de solidaritate (pacs) desemnat aici prin expresia, contract înregistrat și cel de-al doilea, întâlnit în țările scandinave, în Olanda și Germania, desemnat prin expresia parteneriat înregistrat.
La Parlamentul României se află un proiect de lege privind concubinajul care însă nu a găsit suficienți adepți pentru a fi trecut pe ordinea de zi a ședinței celor două camere legislative. Juriștii, dar și sociologii, acceptă ideea că extinderea modelelor alternative la căsătorie impune regândirea sistemului de norme și chiar de valori dar lucrurile rămân, în continuare, la stadiul de discuții.
Angajamentele de viață și cuplul
Uniunea consensuală, coabitarea, concubinajul, căsătoria de facto, etc. Sunt termeni care fac referire la cuplul necăsătorit care trăiește împreună.
Traiul în comun a fost la început elementul definitoriu, alături de caracterul ilegitim, al uniunilor consensuale. Termenul a căpătat alte conotații fiind asimilat cu sintagme precum trăind împreună sau, mai formal, coabitare, dacă ambii membri ai cuplului sunt necăsătoriți sau nu sunt implicați în altă relație. În acest fel se creează o anumită ruptură între coabitare și concubinaj.
Semnificația concubinajului acoperea situații extrem de diverse, unele dintre ele dezavuate datorită conținutului lor moral și chiar antisocial. Un exemplu este reprezentat de termenul concubine asociat direct celui de concubinaj. El reflectă un model de relație în care bărbatul era partenerul dominant, din punct de vedere social și economic. În acest model bărbatul poate avea, de asemenea, una sau mai multe soții pe lângă concubină (Prună, 2007).
Începând cu anii 1970 această formă de conviețuire a cunoscut o răspândire fără precedent în istoria modernă. Până acum câteva decenii, concubinajul era rar întâlnit și reprezintă un subiect definit social drept tabu.
În termenii lui Giddens, uniunea consensuală este în esența o relație pură. Relația pură este o situație unde relația socială a fost inițiată numai pentru ea însăși, pentru ceea ce poate obține fiecare persoană dintr-o asociere susținută cu cealaltă, și se continuă numai în măsura în care ambii parteneri consideră că le aduce suficiente satisfacții pentru ca fiecare s-o mențină (Giddens, 2000). Respingând oficializarea, partenerii se străduiesc să obțină o relație autosuficiență. Limitele în care funcționează relația nu sunt impuse din afară ci sunt stabilite de comun acord. Partenerii își stabilesc propriile norme, privind de exemplu fidelitatea sexuală sau responsabilitățile casnice, reguli care nu au însă nici o referință socială exterioară, ca în cadrul căsătoriei. Succesul relației se bazează pe încercările de compatibilizare, de înțelegere reciprocă.
Ponderea uniunilor consensuale la noi în țară este relativ mică. Datele indică o pondere scăzuta a acestora: 828 mii persoane (numai 3,9% din totalul populației), 3,2% în mediul urban și 4,6% în mediul rural trăind în astfel de uniuni. Din totalul gospodăriilor, cele de acest tip reprezintă 6,5%. Date de anchete mai recente se estimează valori mai ridicate: 5,5% (BOP, Soros, 2007) sau 5,7% din populație (Soros, 2008).
Nu există studii care să arate concret numărul persoanelor care optează pentru uniune consensuală în România. Cu toate acestea, așa cum susținea și Petru Iluț (2005) ar fi o naivitate să credem că prin a-i întreba pe oameni dacă coabitează/stau în concubinaj, toți subiecții vor declara și recunoaște acest lucru, chiar sub consemnul anonimatului. Un alt impediment ar fi legat de reticența persoanelor în a discuta despre acest subiect. Mulți oameni tratează acest subiect ca pe un subiect tabu, sau ca pe ceva rușinos.
Unul dintre motivele pentru care tema formelor familiale și în special cea a uniunilor consensuale a beneficiat de mai puțină atenție, ar putea fi faptul că aceste alternative la familia clasică s-au proliferat în țara noastră de abia după `89. Cu toate acestea consider ca că apariția uniunilor libere în România nu numai că nu poate fi negată, dar nici ocolită din discursul științific.
Coabitarea consensuală este considerată că fiind rezultat al preferinței partenerilor, des întâlnită la persoanele sub 30 de ani (Mihăilescu, 1995). Factorii care au influențat apariția modelelor alternative de familie au determinat efecte diferite asupra structurii și dinamicii acestora datorită: atașamentului față de valorile familiale tradiționale, rolului colectivității locale în controlul comportamentelor nupțiale, factorului educațional în orientarea comportamentelor (Ciupercă, 2001). O serie de abordări ale fenomenelor familiale consideră însă că structurile atipice de familie nu constituie substitute ale formelor tradiționale de familie ci instituții alternative care există și, care, câteodată se dezvoltă. Unele pot constitui stadii de tranziție în drumul către căsătorie sau către statutul de părinte. Altele pot fi substitute ale unor stiluri de viață tradiționale (Prună, 2007).
Dacă plecăm de la premisa că formele tipice de familie (familia extinsă și familia nucleară), în ciuda contribuției lor la istorie nu fac față nevoilor semnificative ale numărului și permanentei creșteri a membrilor ei, putem considera că menținerea unei atitudini deschise către formele de familie alternative devine doar un răspuns la o realitate, fără însă a constitui o amenințare (Prună, 2007).
Angajamentele de viața le putem întâlni sub următoarele forme:
căsătoria deschisă este un model de conviețuire aflat între concubinaj și familia nucleară. Ea se suprapune peste valorile și stilul de viață a concubinajului, dar, în același timp, se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare și structură. Având încă multe capcane psihologice legate de socializarea copiilor, de solidaritatea conjugală și filială, se consideră, totuși, că aceasta este o necesitate pentru individ, deși nu constituie soluția definitivă a problemelor maritale și, cu atât, mai mult, nu reprezintă salvarea familiei că instituție (Voinea, 2005);
familiile reconstituite sau compuse, literatura de specialitate denumește familia reconstituită și ca familie comasată, încercând astfel să dea o notă cât mai exactă semnificației acestei sintagmei. Henri Stahl (apud. Prună, 2007) desemna familiile reconstituite ca modele de conviețuire în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariaje anterioare. Acestea reunesc astfel copii din mai multe uniuni familiale, la aceștia adăugându-se uneori proprii descendenți. Problemele cu care se confruntă familia comasată (reconstituită) țin de specificul relației din sistemul familiei structurate după recăsătorire, de riscul repetării anumitor erori din mariajele anterioare și de relațiile cu ex-consorții.
Pe de altă parte, cercetătorii americani (Toffler, 1996) definesc familiile reconstituite ca fiind formate din două persoane divorțate cu copii, care se recăsătoresc, adunând copiii din ambele familii într-un nou tip de familie lărgită. Potrivit statisticilor, unul din 4 copii americani fac parte din asemenea familii.
Conform lui Stănciulescu (2002) conceptul de familie compusă arată că principala caracteristică este dată tocmai de această compunere și constă în faptul că nouă structură familială este mai complexă în comparație cu celelalte structuri și ridică două categorii de probleme, în primul rând relațiile copiilor cu părintele vitreg sau cu frații vitregi și, în al doilea rând, probleme legate de menținerea limitelor. În genere, geneza familiei reconstituite se regăsește la nivelul considerentelor de ordin economic sau celor de ordin afectiv-emoțional.
Majoritatea menajelor de acest tip se structurează fie din nevoia de afecțiune a adulților și din dorința lor de a crea copiilor un mediu adecvat pentru creștere și educare, fie din necesități economice. Indiferent de motivații, aceste cupluri accentuează în prima parte a existenței lor funcția de solidaritate, cea care exprimă cel mai fidel rațiunea de a fi a acestor menaje. În ciuda faptului că o parte din familiile reconstituite iau naștere din constrângeri materiale, totuși, se observă că acest tip de menaj nu rezolvă decât în rare cazuri problemele financiare ale partenerilor (Mitrofan, Ciupercă, 1998)
Deși, structural, menajele reconstituite arată că familiile clasice, obișnuite, totuși, în ceea ce privește creșterea și educarea minorilor, prezintă mai degrabă particularitățile familiilor monoparentale. Cel mai adesea, părintele vitreg este privit că un intrus, iar sfaturile lui sunt acceptate nu în raport cu rolul de părinte pe care îl are, ci în funcție de afinități și preferințe. Cu cât vârsta copiilor este mai mare, cu atât șansele ca adultul nou intrat în viața acestora să-și manifeste autoritatea parentală este mai mică (Mitrofan, Ciupercă, 1998).
Familii reorganizate, familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, cu deosebirea că cel puțin un partener nu are copii din mariajele anterioare. S-a constatat că familiile reorganizate sunt mult mai dinamice și din punct de vedere statistic, mult mai frecvente decât cele reconstituite, deoarece o persoană își poate reface viața chiar de mai multe ori în cadrul mai multor configurații reorganizate.
Spre deosebire de familia reconstituită, cu care se aseamănă sub aspectul socializării, solidarității și al funcției sexuale, familia reorganizată se aproprie de modelul de referință – familia nucleară – în ceea ce privește funcția economică și de reproducere (Voinea, 2005).
Cuplul fără descendenți, este o altă formă de menaj, preferată în special de persoanele tinere, care se încadrează în categoria familiilor cu deficit de structură. În țările dezvoltate statisticile arată că aproximativ 15% din populata adultă căsătorită este reprezentată de persoane fără copii.
În România, numărul familiilor fără copii reprezintă 20% din totalul cuplurilor căsătorite. Cauzele care determină unele cupluri să nu aibă copii pot fi ori de ordin individual – starea de sănătate a partenerilor – ori de ordin social – costul ridicat al creșterii unui copil. Dacă societățile tradiționale au tendința de a dezaproba acest tip de familie, societatea modernă și-a schimbat filozofia asupra rolului copiilor în cadrul vieții de familie și nu mai manifestă rețineri în acest sens (Prună, 2007).
Copiii nu mai reprezintă elementul central în viața de familie, relația soț-soție devenind centrul de greutate în jurul căreia gravitează dorințele și așteptările. Adulții își concentrează din ce în ce mai mult atenția spre dezvoltarea relațiilor dintre sexe și mai puțin spre elemente ce țin de realizarea în viață a copiilor lor. Putem spune că cuplurile fără copii sunt alternative, pe de o parte dorite, iar pe de altă parte impuse (Băran-Pescaru, 2004).
Așa cum remarcă Maria Voinea (1996) familiile fără descendenți prezintă o serie de particularități, nu doar de ordin structural, ușor de înțeles și numai din termenii folosiți, ci mai ales de ordin funcțional. Astfel, cuplurile fără copii nu asigură reproducerea biologică și, implicit, nu realizează funcția de socializare, dat fiind absența copiilor. Pe de altă parte, acest tip de familie are tendința de a maximiza funcția economică și pe cea sexuală.
Uniunile consensuale, sunt modele controversate ale ultimelor cinci decenii. Ele nu se deosebesc foarte mult de familia nucleară, realizând majoritatea funcțiilor și confruntându-se cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite (Mihăilescu, 1993).
Xenia Costaforu, unul din exponenții marcanți ai Școlii Sociologice de la București, ne recomandă prudență în analizarea concubinajului argumentând cu date din cercetări personale: Cercetând familiile concubine, va trebui să le considerăm ca familii adevărate și, deci, să repetăm toată cercetarea pe care o facem și pentru familia legală, căutând a înțelege cauzele pentru care soții preferă concubinajul în locul căsătoriei legale (Xenia Costaforu, 2005).
Centrate pe satisfacerea trebuințelor sexuale, pe ocuparea unui segment din timpul liber al partenerilor, aceste modele au o structură relativ fragilă, o coeziune și stabilitate de provizorat. Uniunile consensuale definesc relația nelegalizată dintre două persoane de sex opus. Acestea pot rezulta în urma asocierii directe a două persoane necăsătorite sau pot fi rezultatul uniunii dintre două persoane de sex opus care au divorțat sau care au rămas văduve (Prună, 2007).
Totodată, uniunea consensuală poate fi rezultatul asocierii a două persoane care și-au abandonat familia dar care nu au divorțat. Aceasta este cunoscută și sub denumirea de concubinaj. Termenul de concubinaj are, însă, la nivelul mentalului colectiv, o conotație peiorativă, astfel că tot mai mulți indivizi tind să renunțe la a-l mai utiliza, preferând să folosească accepțiunile moderne (Prună, 2007).
Un studiu românesc
În anul 2009 apare la Editura Polirom, Iași, lucrarea intitulată Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, aparținând autoarei Raluca Popescu, și surprinde problematica familiei contemporane bazându-se atât pe analiza teoretică a schimbărilor din cadrul familiei cât și pe analiza secundară a unor date din studii realizate de World Values Survey/European Values Survey, Institutul de Cercetare a Calității Vieții (Diagnoza calității vieții) și Fundația Soros (Barometrul de opinie publică – Viața în cuplu și Ancheta Viața de Familie).
Primul capitol din carte pleacă de la cele două dispute privind viitorul familiei și anume cea optimistă care consideră că familia traversează o perioadă de tatonare în scopul unui nou echilibru și cea în care familia este prezentată într-un declin continuu.
Evoluția societății umane și a familiei spre modernitate au adus în discuție problema dezinstituționalizării, individualizării și a democratizării vieții de familie, ca și implicațiile acestei noi direcții atât în plan individual cât și în cel societal. Sunt analizate din perspectivă sociologică evoluția tipurilor de familie, de la cea tradițională la cea modernă și postmodernă, unele deși având o frecvență în creștere, familia clasică rămâne în continuare cea mai răspândită și mai puternic valorizat model.
Profilul familiei românești este conturat printr-o analiză comparativă la nivelul european al indicatorilor statistici de nivel macrosocial, pe baza datelor Eurostat (pentru a evidenția principalele tendințe de evoluție a modelului familial) și prin utilizarea unor anchete sociologice în vederea aprecierii vieții de familie (constituirea familiei, condiții pentru o căsătorie fericită, motivele de divorț, problema echității, inegalitatea rolurilor conjugale și puterea decizională, comportamente și atitudini față de sexualitate).
Valorile familiale au suferit schimbări profunde pe toate dimensiunile, iar studiul evoluției acestora poate explica schimbarea comportamentelor familial din ultimele decenii.
Lucrarea surprinde, pe baza unor cercetări empirice, problematica sistemului de valori al familiei și anume atitudinea față de căsătorie, atitudini de gen și rolul lor în formarea și disoluția familiei. Din păcate se observă o valorizare mai scăzută față de instituția căsătoriei dar și față de copii, o toleranță ridicată vis-a-vis de comportamentele sexuale premarital sau ocazionale și de asemenea față de uniunile consensuale și nu în ultimul rând față de divorț.
Unul dintre obiectivele acestei cercetări este recunoașterea factorilor determinanți ai modelelor valorice analizate și identificarea locului unde România se situează pe axa tradițional-modern-postmodern. Rezultatele studiului arată faptul că în România tendințele postmoderne sunt slab reprezentate, iar atitudinile românilor cu privire la familie fiind preponderent de tip conservator. Acest lucru este argumentat de factorul religios, nivelul scăzut al educației pe ansamblul populației, ponderea mare a mediului rural în care predomină valori de tip tradițional, încrederea scăzută în oameni și capitalul social relațional redus.
Deși nu mai este singura formă de conviețuire fiind considerată tot mai puțin un mijloc de împlinire personală, căsătoria, este încă percepută că având un statut unic. Raportat la aceasta, uniune consensuală poate reprezenta o opțiune de viață de tip postmodern sau un mijloc de adaptare la o situație problematică.
Analiza uniunilor consensuale din România, prezentate în Capitolul III, Modele alternative ale familiei – uniunile consensuale, a arătat faptul că acestea nu reprezintă expresia unui stil de viață postmaterialist și numai o mică parte a coabitanților pot fi considerați postmoderni. Ca atare acest capitol încearcă să ofere posibile explicații cu privire la această situație și implicațiile sale la nivel social. În acest context se poate afirma faptul că existența mai multor tipuri de familie exprima atât permisivitatea societății față de aceasta cât și adaptabilitatea individului la condițiile concrete ale modernității.
Lucrarea încearcă să demonstreze cu mijloace științifice că familia românească nu a suferit transformări radicale iar motivele de îngrijorare sunt puține. Familia românească și-a găsit mijloacele proprii de adaptare la schimbările economice, sociale și culturale care au avut loc în ultimele decenii. Cele mai importante probleme cu care s-a confruntat familia au fost mai degrabă cele de ordin economic, principalii perdanți fiind copiii, cu prea puțin puține resurse pentru dezvoltare și societatea în ansamblul ei, cu tot mai puțini copii. Valorile familiale ale românilor, deși în schimbare, nu indică o tendință clară către postmodernitate. Modelul familiei clasice e în continuare puternic valorizat, chiar de către cei care trăiesc în modele alternative de familie (concluziile autoarei).
CAPITOLUL III
Construcția teoretică a lucrării
În ultimii ani, tot mai mulți autori cad de acord asupra faptului că, odată cu începutul anilor ’70 ai secolului trecut, ne aflăm în fața unei schimbări profunde în lumea științelor socio-umane. La modul cel mai general, avem de-a face cu resuscitarea metodelor calitative de cercetare. În procesul de autonomizare a viziunii calitativiste, deseori discuțiile s-au purtat prin raportare critică la metodologiile cantitative, ceea ce este de înțeles, doar că, în acest mod de abordare sunt exacerbate limitele metodologice de ambele părți și sunt puse în umbră diferențierile interioare și nuanțele. Desigur, eșantionarea reprezintă un câmp de confruntare des vizitat de ambele părți, fiind unul din elementele cheie în construcția validității și capacității de generalizare a rezultatelor (Lungu, 2009).
Obiectivul lucrării. Universul cercetării
Îmi propun să descopăr opiniile, reprezentările cât și înțelegerea trăirilor ce stau în spatele alegerii unui model de viață bazat pe coabitare, în vederea identificării raportului acestuia (modelului) cu sistemul familia (existența elementelor unui cadru familial). Mai exact în ce măsură coabitarea poate dezvolta sisteme și subsisteme care să poată avea atribuțiile unei familii: roluri, statusuri și funcții care să poată duce la formarea, dezvoltarea și menținerea unui mediu propice: soțului, soției dar și a copiilor acestora.
Universul cercetării este constituit din membrii cuplurilor ce compun astfel de menaje de viață.
Eșantionul
Atunci când populația studiată, sau unitățile de cercetare, sau terenul de cercetare sunt de dimensiuni mici, ele sunt cercetate în întregime (comprehensive study) (Goetz și Lecompte, 1984).
Dacă, însă, sunt de dimensiuni mari, suntem nevoiți ca, din rațiuni de economie de resurse și de timp, să izolăm un fragment și să realizăm cercetarea asupra lui. Eșantionul (sample) este un fragment pe care îl extragem, îl izolăm din populația studiată, din unitățile de cercetare sau din terenul de cercetare și pe care îl supunem efectiv cercetării.
Eșantionarea (sampling) constă într-o succesiune de proceduri/operații prin care selectăm sistematic un fragment dintr-un ansamblu real, în acord cu un set de criterii.
În sociologiile calitativ unitățile de eșantionare pot fi, ca și unitățile de cercetare, de tipuri diferite: fie indivizi sau grupuri (organizații în context natural), fie aspecte sau elemente ale unor contexte naturale (obiecte, spații, timp, faze ale acțiunii, tipuri de relații etc.), văzute în raport cu mediul lor (ecologie socială). Nu există proceduri standardizate de eșantionare în metodologia calitativă. Vorbim despre strategii de eșantionare, adică despre o succesiune de decizii care depind integral de reflecția teoretico-epistemologică și de alegerile fiecărui cercetător. Eșantionarea continuă pe tot parcursul culegerii, producerii datelor. Alegerile inițiale pot fi abandonate pe parcurs (E. Stănciulescu, 2002)
Eșantionarea calitativă este orientată de scopul urmărit (purposeful sampling): dintre posibilele unități de cercetare, alegem un număr de cazuri în funcție de cât de bogată și de profundă e informația pe care ne-o pot furniza cu privire la problema cercetării noastre. Manualele de metodologie calitativă sintetizează următoarele forme de eșantionare (Huberman și Miles, 1994, Patton, 2002).
Principala critică adusă cercetărilor calitative este aceea că nu lucrăm cu noțiunea de reprezentativitate statistică a eșantionului. Acest fapt îi face pe unii să considere că nu putem niciodată generaliza rezultatele unei cercetări calitative și că, în consecință, acest tip de cercetare nu are o valoare reală. Sociologii calitativiști aduc mai multe contra-argumente la acest punct de vedere. Primul contra-argument este acela că, în domeniile socio-umane, generalizarea nu constituie întotdeauna scopul cunoașterii. Al doilea contra-argument este acela că, de fapt, avem posibilitatea să generalizăm chiar pornind de la cercetări calitative.
Eșantionarea calitativă este legată de noțiunea de relevanță teoretică. Aceasta înseamnă că alegem o unitate de eșantionare sau alta în funcție de dimensiunile teoretice ale obiectului cercetării și de ipotezele formulate eventual pe parcurs. Practic, trebuie să decidem în ce măsură un tip de unități de eșantionare ne oferă mai mult decât altul o informație care ne permite să răspundem adecvat unei întrebări de cercetare.
Nu ne interesează reprezentativitatea statistică și generalizarea în populația dată; concluziile nu se referă la o populație, ci la un pattern/model de acțiune. Vorbim aici despre reprezentativitate în raport cu scopul (nu cu populația) și despre generalizabilitate teoretică – generalizăm la nivelul unui concept al acțiunii, îmbogățind astfel conținutul său precizând sfera respectivului concept (Stănciulescu, 1998/2002).
În prezenta lucrarea au fost intervievați următorii subiecți:
A.N. Vârsta: 25 de ani. Sex: feminin. Mediu: urban. Perioada de coabitare: 1 an și 4 luni Perioada de căsătorie: 2 ani și 3 luni. Unde și cum locuiesc: apartament cu 2 camere, singuri, în chirie. Copii: nu are. Nivelul de studii: universitare. Confesiunea religioasă: creștin ortodox
P.C. Vârsta: 31 de ani. Sex: masculin. Mediu: rural. Perioada de coabitare: aproximativ 3 ani. Perioada de căsătorie: 2 ani și 5 luni. Unde și cum locuiesc: casa, la părinții soțului. Copii: 1 copil de 2 ani. Nivelul de studii: medii. Confesiunea religioasă: ortodox.
A.D. Vârsta: 30 de ani. Sex: masculin. Mediu: urban. Perioada de coabitare: aproximativ 4 ani. Perioada de căsătorie: 2 ani. Unde și cum locuiesc: apartament, 2 camere. Copii: 1 copil de 4 luni. Nivelul de studii: universitare. Confesiunea religioasă: fără apartenenta religioasă.
A.P. Vârsta: 27. Sex: feminin. Mediu: rural. Perioada de coabitare: aproximativ 2 ani. Perioada de căsătorie: 3 ani. Unde și cum locuiesc: casă împreună cu cei doi copii. Copii: 2 (1an respectiv 2 ani). Nivelul de studii: mediu. Confesiunea religioasă: creștin ortodox (ne practicant).
Metoda. Tehnica
Interviul semi-directiv este probabil tehnica de intervievare cea mai utilizată în cercetarea din cadrul științelor socioumane. Acest tip de tehnică, foarte flexibilă se situează undeva la mijloc între discuțiile standardizate și cu cele non directive, în măsura în care nu este nici complet structurat, utilizând o listă de întrebări precise, nici pe deplin liber. Pentru realizarea unor discuții semi directive, intervievatorul dispune de o serie de întrebări care îi servesc drept ghid și pe care nu le pune într-o ordine strictă, ci în funcție de fluxul conversațional și al reacțiilor interlocutorului său. Pe cât posibil, el îl va lăsa pe intervievat să se exprime liber, în termenii care îi convin și în succesiunea pe care o dorește. Rolul intervievatorului va fi acela de a focaliza discuția pe tematicile studiate, punând întrebările adecvate în momentele propice (coord. Serge Moscovici, Fabrice Buschini, 2007)
Strategii de intervenție (Blanchet, Kauffman, Gotman, de Singly, 1998):
contrazicerea, pretinde să producă reacții din partea subiectului. Este o strategie periculoasă deoarece poate determina o reacție de refuz, de neîncredere sau chiar ostilitate;
consemnul este o temă majoră a interviului, care în ghidul de interviu poate apărea sub forma unei întrebări sau doar ca titlu. Consemnele presupun în desfășurarea interviului finalizarea discuției pe o anumită temă și inițierea unei noi teme. Faptul că s-a inițiat discuția pe o nouă temă nu interzice, de obicei în interviurile semi-structurate, revenirea la teme abordate anterior;
relansarea este o strategie de stimulare a subiectului, de adâncire a subiectului, sau de orientare a discuției către anumite subteme ale dezbaterii (Și… o Cum explicați faptul că…? O Ce ați simțit în acel moment…?)
Etape (Kvale, 1996):
etapa tematizării, se formulează tematica întrebărilor;
etapa planificării, se planifică cercetarea propriu-zisă, în funcție de datele disponibile și în funcție de obiectivul propus
etapa intervievării, se folosește un ghid de interviu pentru intervievarea propriu-zisă a oamenilor;
etapa transcrierii, interviul este transcris după ce este preluat de pe înregistrare;
etapa analizei, se analizează conținutul răspunsurilor celor care au participat la interviu;
etapa verificării, se verifică în ce măsură rezultatele sunt conforme cu ceea ce s-a dorit să se afle la început
Teorii
Teoria funcțională (Michael Halliday)
Această teorie susține faptul că orice uniune familială (maritală sau non-maritală) trebuie să realizeze un set de funcții. Plecând de la realizarea sau nu a acestora avem de a face cu familii funcționale și familii disfuncționale. Dealtfel paradigma funcțională are implicații asupra a patru abordări: abordarea comunicațională, abordarea interacționist-simbolică, abordarea din perspectiva conflictului, abordarea socială a schimbului.
Motivul pentru care am optat pentru această teorie este acela că, atunci când vorbim de funcționalitate și disfuncționalitate în cadrul unei familii (uniuni consensuale, în cazul cercetării mele) mai ales când încerc să găsesc elemente de familie într-o structură non-maritală mă pot foarte ușor lovi de piedicile relativității. Astfel doar o abordare atentă din toate cele patru direcții mă poate feri de această greșeală.
Teoria dezvoltării (R. Hill)
Teoria tratează viața individuală și familială plecând de la stadiile de dezvoltare ale individului. Stadii între care se produc anumite schimbări, schimbări valabile atât în viața individuală cât și cea familială. Astfel vorbim de un număr de cinci stadii și anume: stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii, stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari, stadiul familiei cu copii de vârstă școlară, stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți, stadiul "familiei" omului singur (văduvia).
Primul stadiu face referire la dorința de expansiune a cuplului, cel de al doilea explică apariția rolurilor și individualizarea parților (soților), următorul pune în discuție primele crize dar și momentul în care un cuplu face față primelor vulnerabilități reale. Cel de al patrulea stadiu definește elementele de maturitate ale cuplului și modurile de aplanare a tensiunilor ce pot apărea între aceștia. Ultimul stadiu vorbește despre ruperea cuplului prin decesul unuia dintre părinți. Per total, teoria supune analizei, etapele pe care le parcurge un cuplu de la înființare până la finalul său.
Voi folosi această teoria în a trasa relația dintre uniune consensuală și cuplu căsătorit în vederea stabilirii raportului dintre aceste două forme de uniune.
Teoria sistemică (H. Spencer, Gregory Bateson, Don Jackson, Parsons, Buckley)
Teoria susține faptul că suma parților componente a unui sistem face mai mult decât sistemul în sine. Conceptele cheie includ sistemul, legăturile, regulile de transformare, feedbackul, varietatea (flexibilitatea), echilibrul și subsistemele.
Din perspectiva cuplului, această paradigmă pune accent pe comportamentele fiecărui partener în parte. Această teorie îmi este necesară în special în înțelegerea relației cuplului cu exteriorul, în gestionarea tensiunilor cu acesta dar și a tensiunilor din interior cât și în înțelegerea mai profundă a funcțiilor partenerilor, a priorităților și a sumelor de valori puse în comun.
Teoria intergenerațională (Murray Bowen)
Această paradigmă, datorită modului longitudinal de abordare, mă ajută în elaborarea ipotezelor pe parcursul cercetării, placând de la comportamentele și atitudinile celor intervievați în raport cu ascendenții acestora.
Teoria structurală (T. Parsons, R. Bales, H. Touzard, Olson, Sprenkle, Russel)
Această teorie tratează schimbările ce au survenit în interiorul cuplului în tranziția acestuia de la tradițional la modern. Punând în discuție în special problema rolurilor.
Ideea de bază este aceea că tranziția a sporit rolul factorului afectiv ducând la diminuarea celui productiv, dar și la intimizarea relației. Cât privesc rolurile, cei mai mulți dintre susținătorii acestei teorii sunt de părere că tendința ultimilor ani a fost spre diminuarea diferențelor, a asumării acestora atât de partea feminină cât și de cea masculină. Având legătură directă cu nivelul cultural și educațional dintre soți. Cu cât acest din urmă nivel este mai egal cu atât și rolurile în cuplu sunt mai greu de diferențiat.
În cercetarea de față această teorie vine în sprijinul înțelegerii modificărilor apărute în cadrul cuplului modern, făcându-mă să adaptez mult mai exact raportul cele două forme de uniune; pe de o parte cea maritală pe de alta cea non-maritală. Astfel putând să identific la un nivel mul mai fin opiniile, reprezentările cât și trăirile categoriei din urmă.
Concepte. Elaborarea ghidului tematic
Cuplu „o structură bipolară, de tip bio-psiho-social, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează că individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)” (Mitrofan, 1998).
Relația de cuplu, Carl Gustav Jung, în articolul Căsătoria ca Relație Psihologică publicat prima dată în 1925, vorbește despre relația de cuplu ca fiind o construcție complicată […] alcătuită dintr-o serie întrega de date subiective și obiective, având, indiscutabil, o natură foarte eterogenă. Aceasta trebuie să simbolizeze uniunea a două personalități mature, cu calități și trăsături caracteriale complementare și să se bazeze pe sinceritate, comunicare, respect, încredere, responsabilitate, dăruire, înțelegere, curaj și, nu în ultimul rând, pe fidelitate (Adriana Dicu, 2004)
Căsătorie, un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității (Iolanda Mitrofan, 1998).
Familie, o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Iolanda Mitrofan, C. Ciupercă, 1998).
Rol familial, setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru, în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial. În cadrul familiei întâlnim următoarele roluri:
Roluri conjugale:
cunoașterea de sine și a partenerului;
satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor și aspirațiilor referitoare la viața de cuplu;
susținere reciprocă în urmărirea sarcinilor și funcțiilor familiei;
modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii;
stimularea funcționării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.
Roluri parentale:
creșterea și educarea copiilor;
formarea identității sexuale a copiilor; • Stimularea evoluției și dezvoltării personalității la copii.
Roluri fraterne:
învățarea traiului alături de egali (prin afecțiune, rivalitate, solidaritate, competiție, conflict, negociere);
completarea identității de sine și a celei sexuale;
susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații.
Sistem familial, grupul familial văzut ca interacțiunea dintre membrii săi componenți, după anumite reguli și îndeplinind anumite funcții care au ca scop menținerea echilibrului familiei.
Subsistem familial, membrii familiei singuri sau în diade, care se pot forma după criterii precum: generația căreia membrii îi aparțin, sex, interese, funcții, și care îndeplinesc anumite funcții și roluri (S. Minuchin).
Feed-back, mecanism prin care un sistem (deci și familia) preia informații pentru a-și regla starea, scopul final fiind echilibrul și stabilitatea sistemului.
Structura familială, setul invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează (S. Minuchin); caracteristicile permanente ale grupului familial (Maria Voinea).
Tip de familie, mod specific de organizare al unei familii.
Copil parental, copil care are responsabilități de părinte, alături sau nu de părinți, în special să crească ceilalți frați.
Operaționalizarea conceptelor ANEXA 1
Ghid tematic
Formarea și evoluția relației de cuplu
1.A. Etapele de formare și evoluția acestora;
1.B. Delimitarea etapelor de formare și identificarea etapei în urma căreia s-a realizat căsătoria;
1.C. Găsirea unor caracteristici și aspecte particulare privind aceste etape;
1.D. Identificarea cu aproximație a timpilor/etapă.
Tipul de cuplu
2. A Identificarea tipului de cuplu.
Sistemul familial
3.A. Delimitarea subsistemelor;
3.B. Tipul sistemului (închis/deschis);
3.C. Modelul de Feed-back;
3.D. Identificarea și delimitarea rolurilor;
3.E. Urmărirea proceselor și fenomenelor;
3.F. Identificarea și asumarea funcțiilor.
Întrebările posibile ANEXA 2
CAPITOLUL IV
Partea practică
Cercetarea sociologică, în sens larg semnifică obținerea și prelucrarea informațiilor obiectiv verificate, în vederea construirii explicațiilor științifice ale faptelor, fenomenelor, proceselor sociale. În cercetarea sociologică se face distincția dintre cercetarea teoretică și cea empirică: Cercetarea sociologică empirică presupune observarea directă a realității, aplicarea unor metode și tehnici specifice de colectare a informațiilor (ancheta, experimentul, chestionarul etc.), de prelucrare a lor (corelații, teste de semnificație statistică etc.). Când cercetarea empirică (concretă sau de teren) are un caracter preliminar, explorator sau are o amploare sau o profunzime mai reduse se vorbește de investigație sociologică (Dicționar de sociologie)
Analiza interviurilor
A.N. Vârsta: 25 de ani. Sex: feminin. Mediu: urban. Perioada de coabitare: 1 an și 4 luni Perioada de căsătorie: 2 ani și 3 luni. Unde și cum locuiesc: apartament cu 2 camere, singuri, în chirie. Copii: nu are. Nivelul de studii: universitare. Confesiunea religioasă: creștin ortodox
P.C. Vârsta: 31 de ani. Sex: masculin. Mediu: rural. Perioada de coabitare: aproximativ 3 ani. Perioada de căsătorie: 2 ani și 5 luni. Unde și cum locuiesc: casa, la părinții soțului. Copii: 1 copil de 2 ani. Nivelul de studii: medii. Confesiunea religioasă: ortodox.
A.D. Vârsta: 30 de ani. Sex: masculin. Mediu: urban. Perioada de coabitare: aproximativ 4 ani. Perioada de căsătorie: 2 ani. Unde și cum locuiesc: apartament, 2 camere. Copii: 1 copil de 4 luni. Nivelul de studii: universitare. Confesiunea religioasă: fără apartenenta religioasă.
A.P. Vârsta: 27. Sex: feminin. Mediu: rural. Perioada de coabitare: aproximativ 2 ani. Perioada de căsătorie: 3 ani. Unde și cum locuiesc: casă împreună cu cei doi copii. Copii: 2 (1an respectiv 2 ani). Nivelul de studii: mediu. Confesiunea religioasă: creștin ortodox (ne practicant).
Vorbiți-mi despre modul, felul cum v-ați întâlnit/cunoscut.
A.N.: Ne-am întâlnit în parc în cartier. Deși locuia în același cartier cu mine nu ne mai întâlnisem… [a schițat un gest ușor din buze]. Ce va atras la el/ea? Hmmm… [o pauză care trăda o întoarcere în trecut] nu pot spune că ceva anume… [iar pauză, de data asta mai scurtă] pur și simplu a fost o discuție urmată de o altă discuție și tot așa în timp a început să-mi placă de el nu pot spune exact de ce…, probabil îmi plăceau subiectele despre care vorbeam, vorbeam despre orice aproape. Mai târziu m-a atras atenția lui față de mine. Dar asta în timp… Putem vorbi de dragoste la prima vedere? În niciun caz cel puțin din partea mea, dintr-a lui poate… Primul pas cine l-a făcut? El! […] A urmat o perioadă de întâlniri prin oraș și discuții pe internet cam vreo lună asta până când a trebuit să plece în străinătate, după am continuat să vorbim la telefon, apoi m-a invitat la el în (Paris) am mers! (după două săptămâni de la plecarea lui). Acolo mi-a spus prima dată că mă iubește, moment când am recunoscut și eu și m-a cerut în căsătorie!
P.C.: Ne cunoșteam de mult, știți la sat lumea se cunoaște mai repede ca la oraș. Ne întâlneam la discotecă la centru (comună de care aparține satul). Ce va atras la ea? Faptul că era frumoasă, ca o cunoșteam ce fel de față este, îi cunoșteam și familia, și ei mă cunoșteau. Putem vorbi de dragoste la prima vedere? Primul pas cine l-a făcut? Cred că eu, dar și ea dădea semne că mă vrea, cred că amândoi într-un fel.
A.D.: Asta se întâmpla acum șapte ani și ceva în urmă, ne-am cunoscut la petrecerea unui amic, își sărbătorea ziua de naștere, dintre toate cele prezente acolo ea mi-a atras cel mai mult atenția.. era specială.. așa am văzut-o eu… am făcut cunoștința am vorbit, nu știam că să rămânem împreună, după acea întâlnire o perioadă nici nu vorbisem… a trebuit să ne mai întâlnim odată… la insistențele mele, îi cerusem acelui prieten singura legătură comună cu ea, până la urmă a mai fost și alte întâlniri și… am rămas împreună. Ce va atras la ea? Putem vorbi de dragoste la prima vedere? Primul pas cine l-a făcut? Ea! (râde) eu desigur!
A.P.: Ne cunoșteam mai demult dar nu era nimic între noi, s-a întâmplat ca odată întâlnindu-ne la Sărbătorile Comunei să stăm mai mult împreună de aici a plecat totul. Ce va atras la el? Faptul că stătea mereu lângă mine în acea zi și că mă făcea să râd, m-am simțit bine în compania lui, mi-a părut un om deosebit, nus ce să zic pur și simplu îmi plăcea de el faptul cum era el ca om. Putem vorbi de dragoste la prima vedere? Da cred că a fost cel puțin din partea mea, dar cred că și din partea lui, da cu siguranță… Primul pas cine l-a făcut?
A.P.: Ne cunoșteam mai demult dar nu era nimic între noi, s-a întâmplat ca odată întâlnindu-ne la Sărbătorile Comunei să stăm mai mult împreună de aici a plecat totul. Ce va atras la ea? Faptul că stătea mereu lângă mine în acea zi și că mă făcea să râd, m-am simțit bine în compania lui, mi-a părut un om deosebit, nus ce să zic pur și simplu îmi plăcea de el faptul cum era el ca om. Putem vorbi de dragoste la prima vedere? Da cred că a fost cel puțin din partea mea, dar cred că și din partea lui, da cu siguranță… Primul pas cine l-a făcut?
După ce perioadă ați decis să rămâneți împreună (după ce v-ați cunoscut)?
A.N.: După ce am plecat în Franța, atunci s-a întâmplat prima dată. De fiecare dată când venea acasă (o lună stătea una era plecat – datorită serviciului). Am revenit în țară și am luat un apartament cu chirie unde am continuat să stăm de fiecare dată când venea acasă. La cât timp v-ați căsătorit? La două luni. Cum ați luat decizia de a vă căsători? Pur și simplu a venit de la sine am simțit că trebuie să facem asta. Faptul că am văzut în el persoana pentru care am reușit să mă schimb a contat foarte mult, schimbare pe care am făcut-o cu plăcere care m-a luat prin surprindere! Cum a evoluat relația după căsătorie? S-a schimbat destul de repede, era mai distant. După căsătorie am început să ieșim din ce în ce mai puțin, înainte ieșeam foarte des în cluburi cu prietenii, mergem la ei, veneau la noi, după căsătorie mai mult ei veneau la noi dar, tot așa, mai rar. Puteți spune că vă simțeați, căsătoriți înainte de a vă căsători efectiv? Da cu siguranță, stăteam împreună, mă simțeam că sunt căsătorită cu el! Care a fost principala schimbare adusă de căsătorie relație d-voastră de cuplu? Înainte nu erau atâtea certuri ca după, înainte el era mult mai gelos, mie nu îmi păsa atât de mult de el, după căsătorie el a devenit mai nepăsător și eu mai geloasă s-au schimbat, rolurile. Dacă ai fi să te întorci acum în trecut, ai prelungi perioada de coabitare? Dă mai mult ca sigur!!! Era scânteia aia, era o perioadă fără stres, ne permiteam mai multe, foarte puține certuri, deși nu pot crede că neapărat căsătoria a schimbat asta ci faptul că relația a evoluat, cred că se ajungea la asta și chiar dacă nu ne căsătoream.
P.C.: După cât timp ați decis să vă mutați împreună? A trecut mai bine de un an, să fie vro doi, noi am fi vrut mai repede dar știi cum e lumea, părinții… la ea nu se putea fiind opt frați în casă la mine se putea, era mai ușor fiind doar sigurul băiat iar sora era măritată, dar au fost ceva discuții din partea părinților mei în legătură cu ea, când a văzut că ne iubim și că nu mai este încotro au acceptat-o și ne-am mutat la mine. La cât timp v-ați căsătorit? La aproximativ trei ani, până am mai pus și noi ceva deoparte, până am terminat și cu casa… am mărit-o. Cum ați luat decizia de a vă căsători? Cum a evoluat relația după căsătorie? Nu s-a simțit o diferență că și înainte de căsătorie, despre noi dacă e să mă întrebați am fi stat și necăsătoriți important e să ai cu cine să te înțelegi, căsătoria e așa mai mult de ochii lumii, altă dată conta ca mai făceai și ceva bani acum mai mult cheltui, după nuntă când am început să împărțim și într-o parte și alta nu am mai rămas cu nimic, mai mult pentru copil ne-am căsătorit… Puteți spune că vă simțeați, căsătoriți înainte de a vă căsători efectiv? Care a fost principala schimbare adusă de căsătorie relație d-voastră de cuplu? Depinde de cât de mult îți cunoști soția, la noi nu prea s-a simțit diferențe. Dacă ai fi să te întorci acum în trecut, ai prelungi perioada de coabitare?
A.D.: Au trecut câteva luni… ea era studentă stătea undeva în gazda, în ultimul său an de facultate ne-am mutat împreună cu chirie… am continuat să stăm în același loc pentru o vreme, apoi ne-am tot mutat și ea și eu ne-am schimbat serviciile destul de des la început. După cât timp ați decis să vă mutați împreună? La cât timp v-ați căsătorit? După vro patru ani de stat împreună, am fi făcut-o mai devreme dar ne-a fost destul de greu, nu aveam un job stabil, părinții ne-au susținut însă nu a fost suficient plus că am dorit să facem pe spatele nostru acest pas. Cum ați luat decizia de a vă căsători? Cum a evoluat relația după căsătorie? Cum era și firesc; în bine! La fel cum a evoluat și până să ne căsătorim. Puteți spune că vă simțeați, căsătoriți înainte de a vă căsători efectiv? Mai mult ca sigur! Care a fost principala schimbare adusă de căsătorie relație d-voastră de cuplu? Ne-am maturizat am devenit, mă buni’’ în tot ce făceam. Dacă ai fi să te întorci acum în trecut, ai prelungi perioada de coabitare? Nu, pentru că suntem aceeași ca și înainte, prin căsătorie am făcut ceva firesc, un pas care, după cum am spus a venit de la sine, nu ne raportăm la acest eveniment, noi suntem împreună de șapte ani nu de doi!
A.P.: Imediat la câteva săptămâni… După cât timp ați decis să vă mutați împreună? La început mergeam și venea foarte des la mine rămâneam unul la celalalt, locuiam în sate diferite dar în aceeași comună nu stăteam la o distanță foarte mare, în cele din urmă m-am mutat eu la el… după aproximativ un an. La cât timp v-ați căsătorit? Cam după 2 ani. Cum ați luat decizia de a vă căsători? Cum a evoluat relația după căsătorie? Puteți spune că vă simțeați, căsătoriți înainte de a vă căsători efectiv? Care a fost principala schimbare adusă de căsătorie relație d-voastră de cuplu? Da, au încetat să mai apară vorbele, lumea tot spunea că nu e bine să stai necăsătorit și să mai ai și un copil, bine ca pentru noi nu a contat dar așa e lumea, după ne-au privit altfel… Dacă ai fi să te întorci acum în trecut, ai prelungi perioada de coabitare?
Înainte de căsătorie (pe perioada cât stăteați împreună) cum vă împărțeați sarcinile și costurile?
A.N.: El tot pleca la muncă în străinătate și îmi trimitea bani, eu am încercat să lucrez aici după terminarea studiilor, dar nu am găsit ceva stabil, când câștigam, contribuiam în egală măsură, în rest mă ocupam cu cele necesare prin casă. Putem vorbi de urmărirea unor sarcini, în relația voastră înainte de căsătorie, caracteristice unei familii? Da însă ceva mai puține! V-ați simțit inegală față de partener? De multe ori, mai ales după căsătorie înainte nu prea se simțea. După ce ne-am căsătorit au apărut aceste problemele cu banii. Există diferențe privind modul în care ați fost și sunteți ascultată (înainte și după căsătorie)? Când el insistă eu îi spun că are dreptate în cele din urmă, nu se întâmplă la fel înainte, înainte îmi spunea el, acum o spun mai mult eu.
P.C.: Putem vorbi de urmărirea unor sarcini, în relația voastră înainte de căsătorie, caracteristice unei familii? V-ați simțit inegală față de partener? Există diferențe privind modul în care ați fost și sunteți ascultată (înainte și după căsătorie)?
A.D.: Fiecare după cum puteam dacă nu lucram eu lucra ea ea și invers rar s-a întâmplat să rămânem amândoi fără serviciu, și dacă se întâmpla ne ajutau părinții atât ai mei cât și ai ei. Prinții ne-au ajutat foarte mult și acum ne sar în ajutor. Ne-am înțeles mereu nu s-au pus probleme în acest sens, este o fată deosebită și foarte serioasă când vine vorba de cele casnice datorită ei am devenit și eu la fel. Putem vorbi de urmărirea unor sarcini, în relația voastră înainte de căsătorie, caracteristice unei familii? V-ați simțit inegală față de partener? Există diferențe privind modul în care ați fost și sunteți ascultată (înainte și după căsătorie)?
A.P.: La început stăteam separați eu la ai mei el la ai lui după aproape un an am decis să sta împreună la ai lui, aici am fost foarte mult ajutați de către părinții lui dar și de ai mei. Lucrăm împreună, eu pot spune că veneam mai puțin cu banii, mai mult el, acum cam amândoi contribuim în mod egal. Am început să adunăm diverse lucruri ce le cumpărăm de la sine evident că o parte le aveam în casă nu trebuia să le cumpărăm. După căsătorie am mărit casa ne-am făcut intrare separată și am început să ne luăm mai multe prin casă. Înainte da, ceva mai puțin, după mai mult, la început mai mult el după… cam în mod egal… Putem vorbi de urmărirea unor sarcini, în relația voastră înainte de căsătorie, caracteristice unei familii? V-ați simțit inegală față de partener? Există diferențe privind modul în care ați fost și sunteți ascultată (înainte și după căsătorie)?
S-a întâmplat să testați fidelitatea partenerului fie înainte sau după căsătorie?
A.N.: Înainte nu, după da! Au existat câteva întâmplări care m-au făcut să mă întreb. Însă mi-au fost infirmate mă înșelasem… A dus căsătoria la o cunoaștere mai profundă a partenerului? În mare parte consider că da. Se putea întâmpla asta și fără să vă fi căsătorit? Sigur, nu căsătoria fost cred eu, principală care a făcut asta ci timpul, se putea întâmpla și fără să ne fi căsătorit… Ce ne puteți spune despre satisfacerea nevoilor sexuale înainte și după căsătorie? Înainte eu primeam mai mult, după invers.
A.D.: A dus căsătoria la o cunoaștere mai profundă a partenerului? Nu neapărat căsătoria eram la fel și înainte, faptul că evoluasem noi, ne cunoșteam mai bine, știam mai clar care erau prioritățile, căsătoria a fost ceva ce a venit de la sine într-un moment în care ne-am permis să o facem, dacă nu ne permiteam stătea așa în continuare. Se putea întâmpla asta și fără să vă fi căsătorit? Mereu descopăr câte ceva la soția mea, mereu de bine, și nu cred că asta se datorește căsătoriei. Ce ne puteți spune despre satisfacerea nevoilor sexuale înainte și după căsătorie? Mereu a fost la fel și la fel o să fie, adică bine
A.P.: Da de multe ori, sunt o fire destul de geloasă, o dată m-am dat drept altcineva și mi-am creat un cont fals pe internet, nu a căzut însă testul și au mai urmat și alte feluri de al verifica, l-am și urmărit uneori să văd dacă se ducea unde spunea. Mai degrabă înainte de căsătorie, văzând că îmi este fidel în timp am renunțat. A dus căsătoria la o cunoaștere mai profundă a partenerului? Se putea întâmpla asta și fără să vă fi căsătorit? Ce ne puteți spune despre satisfacerea nevoilor sexuale înainte și după căsătorie?
Care au fost principalele schimbări (în relația de cuplu) imediat după căsătorie?
A.N.: Am început să ne gândim mai mult la ce trebuie să facem pentru noi, ca familie, lucrurile au devenit oarecum mai complicate fiecare ban conta și era îndreptat către a ne cumpăra lucruri în casă, a pune câte ceva deoparte ca să ne cumpărăm o locuință, înainte banii mergeau mai ușor pe ieșiri în oraș, diverse lucruri care acum, nu ne mai permiteam… Când puteți spune că ați devenit o familie? Cred că după, deși nici acum nu pot spune că suntem o familie, Nu cred că acest act ne-a făcut o familie puteam ajunge aici și fără să ne căsătorim! Care ar fi principalele diferențe, plecând de la situația d-voastră, înainte și după căsătorie? Schimbarea lui, nu mai vrea să facă una alta, problemele cu banii… Ați fi putut sta împreună și fără să vă fi căsătorit? Da însă acum cred că am o mai mare siguranță, sper să nu mă înșel, deși în ziua de astăzi te poți despărți mai ușor fără să fii privită rău de către alții și îți poți reface viața la fel de ușor.
P.C.: Când puteți spune că ați devenit o familie? După apariția copilului mai degrabă și faptul că stăteam împreună de acum și trebuia să ne purtăm cumva singuri de grijă, asta a contat cel mai mult, spun eu… Care ar fi principalele diferențe, plecând de la situația d-voastră, înainte și după căsătorie? Ați fi putut sta împreună și fără să vă fi căsătorit?
A.D.: Înainte nu eram căsătoriți după am devenit un cuplu căsătorit nu văd altele Când puteți spune că ați devenit o familie? Imediat după ce am decis să fim împreună, după ce am văzut că ne înțelegem și că ne iubim, după ce am început să lucrăm împreună la viitorul nostru comun. Care ar fi principalele diferențe, plecând de la situația d-voastră, înainte și după căsătorie? Din punctul meu de vedere nu prea multe.. poate la alții Ați fi putut sta împreună și fără să vă fi căsătorit? Desigur am și demonstrat-o patru ani de zile
Câtă importanță dați celor din jur când vă organizați relația de cuplu?
A.N.: Eu nu dau importanță. Mulți au fost împotriva noastră. Nici el nu era interesat de ce spun cei din jur, după căsătorie a început să țină cont de ce se întâmplă în căsătoriile prietenilor și îmi dă des exemple din ceea ce vede la ei. Cine îl influențează mai mult? Prietenii, cei cu care lucrează, familia lui. Ce ne puteți spune despre relația cu părinții lui, ai tăi înainte și după căsătorie? Părinții mei au fost de acord cu relația și ai lui. La început mama lui spunea câte ceva despre mine dar m-a acceptat destul de repede. Relația cu părinții este una bună și de o parte și de alta. După căsătorie au mai apărut câteva discuții pe la început mai mult din partea părinților lui dar nu pentru mult timp. Vă considerați un cuplu cu mulți prieteni? Da foarte mulți, avem prietenii comuni, prietenii de la muncă de la el soțiile acestora și tot așa.
P.C.: Încercam să dăm cât mai puțină dar locuind la sat nu prea te poți feri de gura lumii, aici fiecare știe de fiecare, deci e mai greu, în general cam ne ferim… Cine îl/o influențează mai mult? Ce ne puteți spune despre relația cu părinții lui, ai tăi înainte și după căsătorie? Înainte de căsătorie ai mei nu au fost de-acord cu ea, că e săraca că sunt mulți la părinți ca a venit după mine să scape de acasă, eu știam că nu e așa dar până la urmă s-au convins și ei… când au văzut că e harnica și priceputa mai ales mama că avea de-acum fata în casă… părinții ei nu spuneau prea multe, când se întâlneau cu ai mei se mai certau mie nu îmi spunea mai nimic, mă primeau bine la dânșii… și cu frații ei m-am înțeles și ne înțelegem și acum bine. Vă considerați un cuplu cu mulți prieteni? Nu prea avem așa prieteni mai degrabă cunoscuți, prieteni mai puțini
A.D.: Destul de puțină, spre deloc, faptul că tot am fost nevoiți să ne mutăm dintr-un loc în altul ne-am schimbat des prietenii iar cu cei vechi se cam pierdeau legăturile așa că nu prea aveam la ce ne raporta, când ne întâlneam vorbeam mai mult despre amintiri, iar cei pe care îi aveam în jur erau prea noi ca să îi pot asculta în acest sens. Cine îl/o influențează mai mult? Ce ne puteți spune despre relația cu părinții lui, ai tăi înainte și după căsătorie? Au fost mereu lângă noi, atât înainte cât și după, una foarte bună, păcat însă că stăm departe de ei… să le dea D-zeu sănătate mereu ne-au ajutat Vă considerați un cuplu cu mulți prieteni?
Se întâmplă să aveți poziții diferite în luarea deciziilor? Cum se întâmplă asta înainte și după căsătorie?
A.N.: Înainte dacă spuneam că vreau să mergem acolo, mergeam acolo, voiam să cumpăr ceva nici o problemă ne cumpăram după ce ne-am mutat împreună mai puțin. După ce ne-am căsătorit și mai puțin. Ați luat în discuție nașterea unui copil? Da însă nu acum, mai întâi să avem propria casă și să ne permitem mai multe, financiar vorbind… Sunteți de părere că un copil trebuie să apară doar după căsătorie? Ce pot spune clar e că sunt împotriva avortului. Ar putea să apară și înainte, nu căsătoria contează ci posibilitățile de al crește, înainte de căsătorie ar fi ceva probleme cu numele în rest nu văd ce ar putea fi, un copil nu mă ține legată mai mult sau mai puțin de partener asta e clar… deci, poate să apară.
PC.: Sunteți de părere că un copil trebuie să apară doar după căsătorie? Pot spune că eram deja căsătoriți căsătoriți, stăteam împreună, contribuiam și unul și altul așa cum ne permiteam, nu a fost o problemă apariția copilului.
A.D.: Ce înseamnă diferite? Nu cunosc acest termen, dacă am considerat că are dreptate am mers pe mâna ei la fel și ea, eu nu mă bag peste meseria ei nici ea peste a mea… profesia are întâietate (ea este economist eu inginer în construcții), ea știe să administreze resursele eu știu ce e necesar pentru casa, ne completam! La fel se întâmpla și înainte, la fel se întâmpla și acum. Ați luat în discuție nașterea unui copil? Sunteți de părere că un copil trebuie să apară doar după căsătorie? Sunt de părere să trebuie să vină pe lume atunci când îți permiți să îl crești și să îi poți oferi un mediu bun de creștere, nu contează dacă asta se întâmpla înainte sau după căsătorie, dacă ne permiteam aveam nu unul ci doi înainte de căsătorie
Considerați ca în românia căsătorie este susținută și protejată la nivelul instituțiilor de stat?
A.N.: Nu! În România foarte puține spre deloc, în Franța da, e altceva după câte am văzut, chiar ești sprijinită!
P.C.: Foarte puțin, nici eu nici soția nu am fost angajați așa că mai deloc, au fost câteva beneficii pentru copil în rest nu știu să fie, poate soția știe mai bine, dar nu cred
A.D.: Se poate vorbi de astfel de beneficii în țara asta? Eu unul nu cred poate dacă vrei să stai la un ANL sau să faci un împrumut pentru Prima Casă, dar pentru noi nu este cazul stăm cu chirie, pentru că nu e nevoie să ne cumpărăm un apartament, avem din partea părinților atât eu cât și soția mea, suntem siguri la părinți, numai ca noi am mers dintr-un oraș în altul să lucrăm și ne era imposibil să ne cumpărăm o locuință.
Din punctul d-voastră de vedere, ca o concluzie, cum vedeți pe de o parte coabitarea (momentul în care ați stat împreună fără să fiți căsătoriți) pe de altă parte căsătoria (momentul de când sunteți căsătorit/a)?
ANEXA 1
Sistem familial
DIMENSIUNI
ANEXA 2
Ghid tematic – Întrebări
BIBLIOGRAFIE
VASILE, DIANA LUCIA – Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007;
TURLIUC, MARIA, NICOLETA – Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica ,Iași, 2004;
MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCA, CRISTIAN – Incursiuni în psihologia și psihosexologia familiei, Editura Press, București, 1998;
Lect. univ. dr. MIHALACHE, NINA – Note de curs, 2011
ADLER, LAURE – Secrete de alcov. Istoria cuplului între 1830-1930, Ed. Corint, București, 2003;
CARL GUSTAV JUNG – Puterea Sufletului, partea a IIIa, Ed. Anima, București, 1994
MITROFAN, IOLANDA, MITROFAN, NICOLAE – Elemente de Psihologie a Cuplului, Ed. Șansa, București, 1996;
ZAMFIR, CĂTĂLIN coord., VLASCEANU, LAZĂR – Dicționar de sociologie, Ed. Babei, București, 1998;
MIHĂILESCU, IOAN – Familia în societățile europene, Editura Universității, București, 1999;
MORGAN, LEWIS – La societe archaique, Anthropos, Paris, 1971;
STAN, DUMITRU – Sociologia ruralului tradițional românesc, vol.I, Editura Universității “Al.I.Cuza” , Iași, 2001;
BADER, E, PEARSON, P – În Quest of the Mythical Mate.A Developmental Approach to Diagnosis and Treatment în Couples Therapy, Brunner Mazel, New York, 1988;
POPESCU, RALUCA – Calitatea vieții de familiei în România, Sesiunea de Comunicări științifice, Academia Româna, Institutul de cercetare a Calității Vieții, București, 22 februarie 2002;
GHEBREA, GEORGETA – Regim social-politic și viața privată (Familia și politica familială în România), Editura Universității din București, 2000;
TOFFLER, ALVIN – Al treilea val, Ed. Politică, București, 1981, 1983;
BRODERICK, C – History Currents în Family Forms, în Marriage and the Family, Englewood Cliff, New York, Prentice Hall, 1988;
PARKINSON, L., Separation, Divorce and Families, British Association of Social Workers, tradus la Ed. Alternative, București, 1993;
FERREOL, GILLES – Se poate vorbi de o criză a familiei? , în Sociologie Românească, anul V, nr.5, Editura Academiei Române, București, 1994;
GHIDDENS, ANTONY – Dragoste, angajament și relație pură în transformarea intimității în Sexualitatea, dragostea și erotismul în societățile moderne, Editura Antet, București, 2000;
BEJIN, ANDRE (coord.), PHILLIPE, ARIEȘ – Căsătoria extraconjugală de astăzi, Sexualități occidentale, Ed. Antet, București, 1998;
URSULA, SCHIOPU, VERZA, EMIL – Psihologia vârstelor, Ciclurile vieții, Ediția a III-a revizuita, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997;
MURDOCK, G.P. – Social Structure, Macmillan, New York, 1949;
FERRINI, P. – Cuvinte de înțelepciune pentru fiecare zi, Ed. For You,București, 2002;
MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCĂ CRISTIAN – Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, Ed. Alternative, 1997;
MITROFAN, IOLANDA, NICOLAE, MITROFAN – Elemente de psihologie a cuplului , Ed. Șansa S.R.L., București, 1994;
PRUNA, MIHAELA – Concubinajul-efectul de bumerang. De la blamare la alternativă pentru viața de cuplu, Ed. Sitech, Craiova, 2007;
WAITE, LINDA, MAGGIE, GALLAGHER – The Case for Marriage (Why Married People are Happier, Healthier, and Better Off Financially), Random House, Inc., New York, 2000;
BARTHEL, DIANA, BERTON, TED, BALTESCU, SERGIU trad., ȘERBĂNESCU trad., TEODOR, CRISTIAN trad. – Dicționar de Sociologie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003;
IORDANA, ANTIGONA-CAMELIA – Diferite forme ale cuplurilor necăsătorite, Analele Universității Titu Maiorescu, Drept Serie Noua, Anul VII (www.utm.ro/anale drept), Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2009;
ILUT, PETRU – Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005
MIHĂILESCU, IOAN – Politici sociale în domeniul populației și familiei, în Politici sociale. România în context european (coord. Zamfir E. și Zamfir C.), Ed. Alternative, București, 1995;
CIUPERCA, CRISTIAN – Familia între tradiție și schimbare, jurnalul Psihologia, ian-feb 2001, nr. 1, București;
POPESCU, RALUCA – Introducere în sociologia familiei. Familia Românească în societatea contemporană, Ed. Polirom, Iași, 2009
BIBLIOGRAFIE
VASILE, DIANA LUCIA – Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007;
TURLIUC, MARIA, NICOLETA – Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica ,Iași, 2004;
MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCA, CRISTIAN – Incursiuni în psihologia și psihosexologia familiei, Editura Press, București, 1998;
Lect. univ. dr. MIHALACHE, NINA – Note de curs, 2011
ADLER, LAURE – Secrete de alcov. Istoria cuplului între 1830-1930, Ed. Corint, București, 2003;
CARL GUSTAV JUNG – Puterea Sufletului, partea a IIIa, Ed. Anima, București, 1994
MITROFAN, IOLANDA, MITROFAN, NICOLAE – Elemente de Psihologie a Cuplului, Ed. Șansa, București, 1996;
ZAMFIR, CĂTĂLIN coord., VLASCEANU, LAZĂR – Dicționar de sociologie, Ed. Babei, București, 1998;
MIHĂILESCU, IOAN – Familia în societățile europene, Editura Universității, București, 1999;
MORGAN, LEWIS – La societe archaique, Anthropos, Paris, 1971;
STAN, DUMITRU – Sociologia ruralului tradițional românesc, vol.I, Editura Universității “Al.I.Cuza” , Iași, 2001;
BADER, E, PEARSON, P – În Quest of the Mythical Mate.A Developmental Approach to Diagnosis and Treatment în Couples Therapy, Brunner Mazel, New York, 1988;
POPESCU, RALUCA – Calitatea vieții de familiei în România, Sesiunea de Comunicări științifice, Academia Româna, Institutul de cercetare a Calității Vieții, București, 22 februarie 2002;
GHEBREA, GEORGETA – Regim social-politic și viața privată (Familia și politica familială în România), Editura Universității din București, 2000;
TOFFLER, ALVIN – Al treilea val, Ed. Politică, București, 1981, 1983;
BRODERICK, C – History Currents în Family Forms, în Marriage and the Family, Englewood Cliff, New York, Prentice Hall, 1988;
PARKINSON, L., Separation, Divorce and Families, British Association of Social Workers, tradus la Ed. Alternative, București, 1993;
FERREOL, GILLES – Se poate vorbi de o criză a familiei? , în Sociologie Românească, anul V, nr.5, Editura Academiei Române, București, 1994;
GHIDDENS, ANTONY – Dragoste, angajament și relație pură în transformarea intimității în Sexualitatea, dragostea și erotismul în societățile moderne, Editura Antet, București, 2000;
BEJIN, ANDRE (coord.), PHILLIPE, ARIEȘ – Căsătoria extraconjugală de astăzi, Sexualități occidentale, Ed. Antet, București, 1998;
URSULA, SCHIOPU, VERZA, EMIL – Psihologia vârstelor, Ciclurile vieții, Ediția a III-a revizuita, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997;
MURDOCK, G.P. – Social Structure, Macmillan, New York, 1949;
FERRINI, P. – Cuvinte de înțelepciune pentru fiecare zi, Ed. For You,București, 2002;
MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCĂ CRISTIAN – Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, Ed. Alternative, 1997;
MITROFAN, IOLANDA, NICOLAE, MITROFAN – Elemente de psihologie a cuplului , Ed. Șansa S.R.L., București, 1994;
PRUNA, MIHAELA – Concubinajul-efectul de bumerang. De la blamare la alternativă pentru viața de cuplu, Ed. Sitech, Craiova, 2007;
WAITE, LINDA, MAGGIE, GALLAGHER – The Case for Marriage (Why Married People are Happier, Healthier, and Better Off Financially), Random House, Inc., New York, 2000;
BARTHEL, DIANA, BERTON, TED, BALTESCU, SERGIU trad., ȘERBĂNESCU trad., TEODOR, CRISTIAN trad. – Dicționar de Sociologie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003;
IORDANA, ANTIGONA-CAMELIA – Diferite forme ale cuplurilor necăsătorite, Analele Universității Titu Maiorescu, Drept Serie Noua, Anul VII (www.utm.ro/anale drept), Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2009;
ILUT, PETRU – Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005
MIHĂILESCU, IOAN – Politici sociale în domeniul populației și familiei, în Politici sociale. România în context european (coord. Zamfir E. și Zamfir C.), Ed. Alternative, București, 1995;
CIUPERCA, CRISTIAN – Familia între tradiție și schimbare, jurnalul Psihologia, ian-feb 2001, nr. 1, București;
POPESCU, RALUCA – Introducere în sociologia familiei. Familia Românească în societatea contemporană, Ed. Polirom, Iași, 2009
ANEXA 1
Sistem familial
DIMENSIUNI
ANEXA 2
Ghid tematic – Întrebări
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Coabitarea (ID: 111676)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.