Click here to enter a date [611390]

[Click here to enter a date]

Conflictele din Caucaz ul de Sud

Lucrare de S eminar
Analiza C onflict elor I nternaționale

Sibiu
Martie 2012

FILIP Florina Larisa
CISMARU Mihai
MIRON Vasile
SAVU Horia – Profesor îndrumător
Azerbaidjan
Georgia
Armenia

Universitatea Lucian Blaga
Facultatea de Stiințe Socio -Umane
Departamentul de Relații Internaționale, Stiințe Politice și Studii de Securitate
Specializarea: Relații Internaționale și Studii Europene

Conflictele din Caucaz ul de
Sud
Lucrare de S eminar
Analiza Conflictelor I nternaționale

Studenți: FILIP Florina Larisa, gr. 2
CISMARU Mihai, gr. 1
MIRON Vasile, gr. 1
Profesor îndrumător: SAVU Horia

Sibiu,
Martie 2012

1

CUPRINS

Cuprins …………………. ……………………… ……………. ………………………… ………. 1
Introducere ……………………………. ……………………… …………………………….. … 2
1. Statele și actorii non -statali din regiune ……….. ………… …………… ……….. …… 3
2. Importanța regiunii ………………….. ……………. ……………………………. ………….. 5
3. Conflicte „înghețate” în regiunea Caucazulu i …….. ……………………… ……….. 6
5.1 Conflictul din Nagorno -Karabah …………… ………………… ……………….. …. 7
5.2 Conflictul din Abhazia …………… ……………………………………………… …. 12
5.3 Conflictul din Osetia de Sud ……………………. ……… ………….. ……….. ….. 16
6. Perspective pentru pace și securitate în regiunea Caucazului de Sud …… 22
7. Concluzii și recomandări ………………………………. ………………….. ……… …… 23
Bibliografie ……………… ……………………………. …….. ………………….. …………….. 24
Anexe

2
Introducere
Situat pe o fâșie îngustă de pămînt între Rusia, Turcia și Iran, Caucazul are o importanță
strategică, fiind întotdeauna apreciat de către politicieni. Interesul pentru această regiune a
crescut odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice în anul 1991. Noile sch imbări geopolitice produse
de acest eveniment, au dat o importanță deosebită Caucazului în sistemul relațiilor internaționale,
regiunea fiind o punte de legătură directă între Vest și Est, o frontieră între culturi, religii și
sisteme politico -sociale dife rite. Resursele importante energetice ale bazinului Mării Caspice
corelate cu preocupările legate de posibila transformare a regiunii într -un paradis pentru
grupările teroriste, nu pot însemna decât că importanța și valoarea regiunii Caucaziene va
continua să crească în viitorul apropiat. În ciuda acestui fapt, regiunea este de cele mai multe ori
foarte puțin cunoscută, în acest scop vom face o scurtă descriere a regiunii.
Regiunea își trage numele de la Marele Lanț Muntos al Caucazului, care se întinde pe
linie dreaptă de la Marea Neagră pînă la Marea Caspică. Acest masiv muntos constitu ie totodată
și frontiera naturală, atît geografic cît și politic, între Caucazul de Nord (Ciscaucazia) și
Caucazul de Sud (Transcaucazia). Caucazul de Nord este parte a Fede rației Ruse, deși acolo
locuiesc pe lîngă populația rusă, multe alte grupuri etnice, multe dintre ele populând aceste
teritorii de secole. Câteva grupuri dintre acestea, cum sunt cecenii, osetinii și daghestanezii, au
propriile lor republici autonome în ca drul Federației Ruse, ceea ce le oferă un anumit grad de
control în domenii cum ar fi politicile educaționale, lingvistice și economice, dar și un grad mai
ridicat de autonomie în afacerile interne. Pe partea opusă a lanțului muntos principal, în
Caucazul de Sud, sunt situate 3 state independente Georgia, Azerbaidjan și Armenia.
Istoria joacă un rol deosebit de important în Caucaz. De -a lungul timpului, diferite
regiuni ale Caucazului s -au aflat sub controlul mai multor imperii: Persan, Otoman și Rus.
Fieca re schimbare a puterii în regiune a adus cu ea noi influențe culturale dar și noi forme de
guvernare. Aceste noi ordine sociale, culturale, politice, impuse de către imperii au determinat
schimbări demografice importante, provocând migrația în noi regiuni , uneori chiar prin
intermediul expulzării populației băștinașe. La fel ca în cazul Balcanilor, un alt exemplu al
coliziunii a 3 imperii, rezulatatul final a fost un amestec pestriț de naționalități, trăind alături și în
mare parte pașnic, atîta timp cît e rau sub o singură administrație centrală , șau într -un confict
permanent, odată cu slăbirea puterii centrale în regiune. Adesea contradicțiile și conflictele
actuale sunt considerate ca rezultat al politicilor „dezbină și conduce” promovate de către
imperii le ce au condus în regiune.

3
Statele și actorii non -statali din regiune
Armenia (Populația – 2,9 mln locuitori, Capitala – Erevan) în perioada sovietică era
una dintre republicile cele mai omogene etnic, devenind între timp și mai stabilă la acest capitol ,
în prezent aproape 98% din populație fiind armeni. Istoria armenilor ca națiune are mii de ani. Ei
au fost printre primele națiuni din lume convertite la creștinism în secolul IV, iar limba și
alfabetul lor apar cam în aceeași perioada. De o importanță d eosebită în istoria modernă a
Armeniei au fost evenimentele din 1915, cînd în urma unui genocid care a avut loc în timpul
conducerii regiunii de către Imperiul Otoman, au fost uciși între 1 și 1,5 milioane de armeni.1
Aceste evenimente tragice au făcut ca o bună parte a populației sa emigreze, d iaspora armeană
fiind numeroasă în Europa (în special Franța și Federația Rusă), Statele Unite și Iran.
În Azerbaidjan (Populația – 9,4 mln locuitori, Capitala – Baku), azerii contitue
aproximativ 91% din populație. Un număr foarte mare de azeri locuiesc în Iran, numărul acestora
nu se știe cu exactitate dar se presupune ca acesta variază între 10 și 20 mln, aproximativ 16%
din populația totală a Iranului2, acest lucru complicând uneori relațiile între Baku și Teheran .
Azerii vorbesc o limbă din grupa limbilor turcice, foarte asemănătoare cu turca modernă. Cu
toate acestea, spre deosebire de tucii sunniți, majoritatea azerilor sunt musulmani șiiți.
Pentru Georgia (Populația – 4,5 mln locuitori, Capitala – Tbilisi), es te deosebit de
dificil de a oferi cifre exacte în ce privește structura demografică, deoarece unele regiuni nu sunt
pe deplin sub controlul administriv al guvernului de la Tbilisi, și, deasemenea, din cauza
dificultăților de definire a etniei georgienilor. Majoritatea georgienilor vorbesc limba georgiană,
care se pare că nu are rude lingvistice apropiate. Locuitorii regiunii Adjaria vorbesc un dialect al
limbii georgiene, dar spre deosebire de majoritatea georgienilor, aceștia nu sunt creștini ci
musulmani, aspect ce provoacă adesea dezbateri intense cu privire la categorisirea lor drept
georgieni. Ca și armenii, georgienii au acceptat religia creștină timpuriu și se constitue ca
formațiune statală încă din secolul al XII -lea.
Ca majoritatea popoarelor din Caucaz, abhazii au o istorie complicată, pe care și -au
lăsat amprenta imperiile cuceritoare. Perioada de independențădin Evul Mediu, a fost urmată de
includerea regiunii în Imperiul Georgian, care a fost ulterior încorporat de Imperiul Otoman. În
timpul dominației otomane, islamul s -a impus ca religie principală. Abhazia a aderat la Imperiul
Rus la începutul secolului al XIX -lea. În scurta perioadă a istoriei sale sovietice, Abhazia a avut
un statut egal cu cel al Georgiei, fii ndu-i acordată autonomie, sub titulatura de RSS Autonomă

1 The Genocide Education Project, The Armenian Genocide, [http://www.teachgenocide.org/files/The%20Armenian
%20Genocide%20Documentary%20Teaching%20Guide.pdf], accesat la 10 martie 2012.
2 CIA (2012), The World Factbook – Iran, [https://www.cia.gov/library/publications/the -world –
factbook/geos/ir.html], accesat la 10 martie 2012.

4
Abhază în cadrul RSS Georgiană. Abhazii vorbesc limba caucaziană, iar conform estimărilor
populația ei este de circa 250.000 de locuitori, avînd capitala la Suhumi.
Osetinii sunt un grup etnic ce vor besc o limbă din grupul celor iraniene, iar istoria lor
începe prin secolul V, cu stabilirea pe aceste teritorii a triburilor sciților și alanilor. Teritoriul
locuit de osetini este separat de către Caucazul Mare în două entități administrative distincte,
situate în două state diferite: Osetia de Nord, cu capitala la Vladikavkaz, este diviziune
administrativă din Federația Rusă, în timp ce Osetia de Sud, cu capitala la Țhinvali, este oficial
parte componentă a Georgiei. Numărul etnicilor osetini se estimeaz ă la aproximativ 600.000.
Dacă Caucazul a avut parte mereu de o diversitate puternică etnică, astăzi această
regiune constitue și din punct de vedere politico -administrativ un peisaj foarte divers. În această
regiune, la fel ca într -o oglindă, se reflectă atît negativ cît și pozitiv fenomene și schimbări
proprii și pentru scena internațională la un nivel macro. Astfel, nu este o exagerare dacă spunem
că Caucazul de Sud este un model în miniatură a lumii contemporane măcinate de tendințele ei
contradictorii, de unde și rezultă utilitatea practică a cercetării problemelor din regiune.
Zona caucazului de sud cuprinde state vulnerabile, măcinate de conflicte, extremism,
instabilitate politică și economică. Aflate odată pe celebrul Drum al mătăsii, aceste țări au rămas
în continuare simple rute de tranzit pentru resurselor energetice, fără a se transforma în jucători
economici importanți, capabili de impunerea unei voințe proprii. Problema majoră a țărilor din
Caucazul de Sud este cea a conflictelor nerezolvate ca re blochează dezvoltarea și deturnează
obiectivele politice.
Autoritatea slăbită a statelor din zonă înseamnă că aceste țări sunt incapabile să ofere
servicii publice cetățenilor săi, care apelează la alte mijloace pentru asigurare subzistenței:
economie subterană, crimă organizată, migrație. Politica este organizată în jurul unor rețele
informale, cu elite ce au drept unic obiectiv auto -prezervarea și asigurarea succesiunii.
Menținerea acestor elite la conducerea statelor se obține prin manipularea aleger ilor. Cu excepția
scrutinului prezidențial din Georgia în 2004, niciuna dintre elitele politice din statele Caucazului
de Sud nu a cedat voluntar putere în urma unor alegeri libere și corecte. Aceste state sunt
incapabile să facă față presiunilor externe ș i provocărilor regionale cum ar fi traficul de droguri,
Jihadul Islamic sau dezastrelor naturale.

5
Importanța regiunii
Rolul geopolitic a Caucazului de Sud este cu adevărat unic – atât din punct de vedere al
localizării geografice cît și a potențialului. În direcția de "Nord – Sud" este situat între două
dintre cele mai instabile regiuni ale lumii: dinspre nord – este o zonă a fostei Uniuni Sovietice,
care, în în ultimii 20 ani a fost și continuă să fie asociată cu schimbările și reorganizarea
cardinală a tuturor sistemelor politice, economice, militare, ideologice și a structurilor sociale;
dinspre sud – este o zonă în imediata apropiere a așa -numitului Orient Mijlociu Extins,
modernizarea și refoma căruia este una dintre cele mai importante dar și difici le probleme pentru
comunitatea internațională.
Caucazul de Sud este, de asemenea, o piesă importantă a sistemului economic mondial.
Rolul geoeconomic al regiunii este determinat de valoarea sa energetică. Întâi de toate, se referă
la rezervele de petrol și gaze din regiunea caspică – Azerbaidjan, în Caucazul de Sud, statele
riverane Mării Caspice din Asia Centrală – Kazahstan, Turkmenistan și Uzbekistan. În plus,
datorită poziției sale geografice avantajoase, în centrul continentului Eurasia, regiunea are
capabilități unice de comunicații. Facilitățile sale de transport, existente și planificate, conectează
Nordul de Sud, Estul de Vest. Cei care vor controla Caucazul de Sud, vor primi oportunitate nu
doar pentru a extrage un profit considerabil și pentru ași asigura o poziție de lider în transport
transcontinental, dar, de asemenea, de a rezolva în interese proprii multe probleme politice.
Ar trebui de remarcat, de asemenea, importanța geostrategică a Caucazului de Sud, în
special în legătură cu planurile puse în aplicare de către Washington de "democratizare" a
Orientului Mijlociu Extins. Argumentele geostrategice în evaluarea Caucazului de Sud sunt, de
asemenea, amenințarea proliferării nucleare, l upta împotriva terorismului internațional, bariera în
calea influenței Moscovei și Beijingului în regiune pe care încearcă să o pună Washingtonul. Un
alt motiv pentru care statele din Caucazul de Sud au o importanță semnificativă este și iminenta
apropiere cu Iranul, care tinde să ocupe cea mai mare parte a preocupărilor lumii occidentale,
odată cu ultimele evenimente ce țin de promovarea lor deschisă a proliferării nucleare, a relațiilor
degradate între ei și statele Uniunii Europene, dar și de embargoul e conomic impus produselor
petroliere.
Influența externă constituie un factor major în determinarea traiectoriilor politice a
acestor state. Acțiunile pe care Rusia le va întreprinde vor influența semnificativ viitorul acestor
țări. Detașarea de trecutul sov ietic este un veritabil barometru în măsurarea reală a atașamentului
și aspirațiilor către structurile europene și nord -atlantice.

6
Conflicte „înghețate”3 în regiunea Caucazului
Caucazul de Sud este scena în ca re au loc trei conflicte armate, cu tendințe separatiste,
care au rămas nerezolvate ani de zile: Conflictele din regiunile georgiene Abhazia și Osetia de
Sud și conflictul din regiunea Nagorno -Karabah. Atît Georgia cît și Azerbaidjan, nu au mai avut
nici un control asupra acestor regiuni încă de la î nceputul anilor ’90. Ambele state sunt în același
timp în conflict cu „patronii” neoficiali ai mișcărilor separatiste din regiuni, respectiv Federația
Rusă și Armenia. Conflictele își au rădăcina în vechile conflicte etnice (georgieni – abhazi,
georgieni – osetini, azeri – armeni) și în creșterea sentimentelor naționaliste și a aspirațiilor de
independență în Georgia și Azerbaidjan în timpul Perestroicii. Cu ajutorul important al Rusiei,
separatiștii au preluat controlul asupra zonelor disputate prin operaț iuni armate, și au reușit să -și
apere independența față de Georgia și Azerbaidjan. Aceștia au creat organisme para -statale
nerecunoscute de comunitatea internațională,4 dar care au devenit de facto protectorate ale Rusiei
(Abhazia și Osetia de Sud) și Armeniei (Nagorno -Karabah).
După mai mult de un deceniu de relativă pace în care aceste conflicte au rămas
înghețate, tensiunile au crescut considerabil, culminînd cu răzb oiul din Osetia de Sud din august
2008. Toate aceste tensiuni, cumulate cu interesul tot mai ridicat al țărilor vestice pentru regiune,
fac ca situația să devină tot mai instabilă, iar separatiștii să devină un element important al
jocurilor geopolitice în tre Vest și Rusia: pentru Rusia miza este menținerea influenței în regiune,
iar pentru Occident, pe lîngă interesele economice se află și dorința de ași demonstra capacitatea
de a promova democrația și modernizarea economică în țările vecine cu ele.
După c um am menționat anterior, conflictele nerezolvate din Caucazul de Sud rămân
cea mai mare problemă cu care se confruntă regiunea. Toate cele trei conflicte au trăsături
comune: toate se desfășoară în republici ce au cunoscut o autonomie semnificativă în per ioada
Uniunii Sovietice; independența nici uneia dintre cele trei provincii secesioniste nu a fost
recunoscută internațional. Problema statutului acestor provincii se află în centrul conflictelor
menționate mai sus. Trebuie spus că o dată cu trecerea timpu lui, șansele ca teritoriile secesioniste
să revină la acceptarea controlului guvernelor de la Tbilisi și Baku se reduc considerabil.

3 Folosim acest termen pentru a descrie situația de conflict în care nu sunt ostilități active pe scară largă (deși pot
avea loc violențe la o scară mică), există o un „armistițiu” de comun acord, însă eforturile de a ajunge la o înteleg ere
politică sunt fără succes.
4 Popescu, Nicu, Europe’s Unrecognised Neighbours: The EU in Abkhazia and South Ossetia, Center for European
Policy Studies, 2007, [ www.ceps.eu/ceps/download/1307 ], accesat la 10 martie 2012.

7
Conflictul din Nagorno -Karabah
Republica Nagorno Karabah, (denumit ă în continuare ,,NK”) independentă de facto încă
din 19 91 dar nerecunoscută de către niciun stat memru al ONU5 – nici măcar Armenia, reprezintă
un teritoriu disputat de către Armenia și Azerbaidjan încă de pe vremea încorporării statelor
caucaziene în Uniunea Sovietică.
Conflictul din NK a fost primul conflict interetnic care a izbucnit pe teritoriul fostei
URSS. Originile acestui conflict se datorează faptului că enclava, deși locuită majoritar de
armeni – aproximativ 92% în epoca stalinistă, a devenit o regiune autonomă în cadrul graniț elor
Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan în 1923, cu denumirea oficială Obl astul Autonom
Nagorno -Karabah ( denumit în continuare ,,OANK ”).
Problema Karabahului de Munte a fost pusă în discuție de către Kavburo6 în prima
jumătate a anului 1921. La 1 2 iunie 1921 părea că ar fi fost atins un acord în favoarea Armeniei
în privința Karabahului, cu avizul conform al autorităților de la Baku. Contrar acesteia, câteva
săptămâni mai târziu Kavburoul încă ducea tratative referitoare la statutul teritoriului î n viitor,
problemă care nu a fost rezolvată în iunie, ulterior având loc două întâlniri între 4 și 5 iulie în
Georgia, Stalin fiind prezent la ambele. Pe 4 iulie, s -a discutat dacă regiunea ar trebui tratată ca o
unitate, sau dacă partea muntoasă și cea de șes ar trebui privite ca două entități teritoriale diferite.
În cele din urmă a fost aleasă cea de -a doua variantă și s -a decis includerea Karabahului la
Armenia și realizarea unui plebiscit în regiune. Narimanov și Stalin s -au opus rezoluției și
chestiun ea a fost ridicată din nou a doua zi argumentul invocat fiind legătura economică dintre
zona muntoasă și cea de câmpie, rezultatul final fiind declararea statutului de regiune autonomă a
Azerbaidjanului, având c apitala administrativă la Șușa.7
Delimitările naționale făcute de Stalin au avut scopul de a crea surse de neînțelegeri
între Armenia si Azerbaidjan deoarece Stalin a văzut statele din Caucaz ca fiind cele mai neloiale
din uniune. Astfel, frontierele dintre comunitățile etnice au fost trasate în așa fel încât să nu
corespu ndă cu realitățile demografice.8
Odată cu reformele lui Gorbaciov s -au acutizat și dorințele armenilor din NK de a alipi
teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Armenia; în anul 1988 (la data de 19 februarie) aceștia
au început ma nifestațiile în acest sens, iar în următoarea zi delegații OANK au adoptat o

5 Doar Transnistria, Abhazia și Osetia i -au recunsocut independența; forma de guvernământ este republica
prezidențială cu un parlament unicameral, capitala la Stepanakert, armata a fost stab ilită oficial la 9 mai 1992 și în
anul 2006 a fost adoptată prima c onstituție, [ http://www.nkrusa.org/country_profile/overview.shtml ], accesat la data
de 09.03.2012.
6 Secția din Caucaz a Partidului Comunist din Rusia.
7 Cornell, Svante E., , Small nations and great powers: A study of ethnopolitical conflict in the Cauca sus, Ed.
RoutledgeCurzon, Cambridge, 2001, p. 27.
8 Kuburas , Melita, Ethnic conflict in Nagorno -Karabakh , Review o f European and Russian Affairs , nr. 6 , vol. 1,
Carleton University, 2011, p p. 46-47.

8
rezoluție care prevedea transfereul Karabahului de la Armenia către Azerbaidjan. Pe 13 iunie
1988 Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan a respins cererea
Parlamentului din Karabah, deși aceasta a fost contrabalansată pe 15 iunie de către Sovietul
Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Armenia, care a aprobat cererile Karabahului și a
apelat Sovietul Su prem pentru a rezolva problema.9
La data de 26 februa rie s-au adoptat așa numitele progromuri de la Sumgait, în urma
cărora azerii au început devastarea locuințelor armenilor, i -au atacat pe aceștia, au comis
numeroase violuri în grup. Reacția sovieticilor a întârziat să apară. Problema a fost ridicată pe 29
februarie la ședința Biroului Politic sovietic. Gorbaciov s -a opus inițial trimiterii de trupe la
Sumgait, dar membrii cabinetului său, în special Ministrul Afacerilor Externe Eduard
Șevernadze și Ministrul Apărării Dmitri Yazov, l -au convins în cele din urmă să trimită trupe în
Sumgait. Armata sovietică a devenit rapid ținta protestatrilor azeri care au incendiat vehiculele
acestora cu cocteiluri Molotov și au demobilizat -o în scurt timp. Situația s -a înrăutățit atunci
când contingentul sovietic, sub coma nda Generalului Krayev a început să împuște rebelii. A fost
decretată legea mațială și în cele din urmă, pe 1 martie revolta azerilor a fost înăbușită, însă
populația armeană p ărăsise deja localitatea.10
Progromurile de la Sumgait au fost o catastrofă pentr u armeni, pe care acestea au
comparat -o cu genocidul din 1915. Și -au piedut viața între 26 -29 de armeni, au existat sute de
răniți și mai mult de 14000 de armeni au părăsit regiunea. Violențele au șocat întreaga
comunitate armeană din Azerbaijan; un nou va l de armeni, circa 35000, au părăsit Republica
azeră. Presa sovietică din acele zile a reușit să mascheze foarte bine evenimentul care se
desfășura pe teriroriul caucazian. În presa rusească s -a scris doar faptul că muncitorii armeni din
regiune au decis s ă-și dubleze producția.pentru a compensa pierderile cauzate de greva din
săptămâna precedentă. Pe baza declanșării evenimentului s -au format o serie de supoziții, printre
care cea a lui Ziya Buniatov, armenofob convins, care a scris într -un articol intitul at ”De ce
Sumgait?” că evenimentul a fost declanșat de armeni însuși pentru a discredita Azerbaidjanul, iar
primul asasinat l -a produs de fapt un armean – care pretindea a fi a zer- Eduard Grigorian.11
Pe 12 iulie are loc secesiunea Karabahului, iar Azerbaidj anul declară în conformitate cu
articolul 78 al Constituției sovietice din 197712 , actul ilegal. În septembrie Moscova a decretat
legea marțială în câteva regiuni și a dislocat trupe armate și trupe ale Ministerului de Interne în

9 Potier , Tim, Conflict in Nagorno -Karabakh, Abkhazia and South Ossetia: a legal appraisal , Ed. Kluwer Law
International, Boston, 2001, p . 6.
10 de Wall , Thomas , Black garden: Armenia and Azerbaidjan through peace and war , New York University Pres,
New York, 2003, pp. 12-14.
11 Ibidem, pp. 40-44.
12 Teritoriul unei republici Unionale nu poate fi modificat fără consimțământul acesteia. Granițele între Republicile
Unionale pot fi modificate prin consimțamântul mutual al republicilor în cauză, sub rezerva ratificării de către
URSS. [http://www.departmen ts.bucknell.edu/russian/const/77cons03.html ], accesat la data de 09.02.2012.

9
mai 1989. În vara anului 1989 a fost creat un Consiliu Național format din reprezentanți
autorizați de populație, iar în data de 1 decembrie 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a declarat
Karabahul parte a Armeniei.13
În septembrie 1989 liderii de la Baku au organizat o blocadă ferovi ară împotriva
Armeniei și Nagorno -Karabah, blocând aproape în totalitate economia armeană – 85% din
bunuri și mărfuri intrau în țară prin intermediul traficului feroviar.
În perioada mai -iunie a anului 1991 luptele între armeni și azeri se intensifică, aceștia
din urmă deportând mii de armeni din satele din partea nordică a regiunii și din districtele de la
granița azeră în Armenia, operațiune care a purtat denumirea ”Inelul”, acesta fiind factorul
declanșator în urma căruia comunitatea internațională a început să se implice direct în conflict.
La data de 2 septembrie Consiliul Național din NK proclamă independența Republicii
Nagrono -Karabah; în această perioadă în Armenia este ales președinte Levon Ter -Petrossian,
este organizat un referendum iar Armenia începe formal procesul de seceseiune din cadrul
URSS.14
În noiembrie Sovietul Suprem din Az ebaidjan a anulat statutul de autonomie al OANK
iar parlamentul regiunii a răspuns prin organizarea unui referendum în care armenii din Karabah
au decis într -o proporție covârșitoare în favoarea secesiunii. Pe 6 ianuarie 1992 parlamentul
declară oficial independența regiunii, pe 8 ianuarie este ales președinte Artur Mkrtchian iar
Oleg Yessaian prim -ministru. După aceste evenimente și în urma prăbușirii Uniunii Sovietice
conflictul escaladează într -un război în adevăratul sens al cuvântului, cea mai afect ată fiind
populația civilă. Blocada impusă asupra Armeniei și regiunii a exacerbat condițiile de subzistență
ale armenilor din regiune. Aecștia au fost privați de energie, combustibili, medicamente,
alimente, inclusiv de apă. În spitalele bombardate exista u pacienți cu leziuni grave, arsuri
extinse, paceinți care aveau sticlă în ochi etc, iar în absența unor anestezice adecvate era folosită
vodca în înc ercarea de a diminua durerile.15
În ceea ce privește evenimentele care s -au desfășurat în anul 1992, autori tățilde de la
Baku pun un accent foarte mare pe ceea ce ai au numit „Masacrul de la Hodjalî”.
De la jumătatea lunii februarie 1992 orașul Hodjalî a fost încercuit. Pe 25 februarie
regimentul Numărul 366 a ocupat poziții în jurul orașului și au început preg ătirile de atac.
Asaltul a început cu două ore de trageri din tancuri, mașini blindate și arme dotate cu rachete
Alazan. Orașul a fost blocat din trei părți, oamenii au încercat să scape prin direcția Askeran dar
și-au dat repede seama că erau prinși într -o capcană. Lângă satul Nahecevan forțele armate

13 Ibidem, pp.10-12.
14 [http://www.rferl.org/content/article/1065626.html ], accesat la data de 09.03.2012.
15 [http://sumgait.info/caroline -cox/ethnic -cleansing -in-progress/post -soviet-conflict.htm ], accesat la data de
09.03.2012.

10
armeniene au deschis focul asupra civililor; mulți copii, femei, oameni în vârstă degerați și
slăbiți au devenit victimele brutalității armenienilor în noapte a dinspre 25 spre 26 februarie.16
Evenimentul a avu t loc în perioada în care Ministrul de Externe al Republicii Islamice
Iran, Ali Akbar Vilayati, vizita regiunea cu misiune de madiator. Pe 25 februarie s -a întâlnit cu
oficialii azeri la Baku, pe 27 plănuia să viziteze Karabahul și, ulterior, Armenia. Potr ivit ambelor
părți, cu ocazia acestei vizite, s -a declarat încetarea focului din 27 februarie până pe 1 martie, dar
armenii au ignorat acest fapt. S -a întâmplat la fel și pe 12 februarie când o misiune a CSCE a
sosit în Karabah cu scopul de a analiza și a se familiariza cu situația din zona de conflict și
posibilitățile de soluționare, urmate de vizita în Erevan și Baku. Pe 12 februarie extremiștii
armenieni au capturat satele Malibeyli și Gushchular care au fost complet distruse și arse, doar în
Malibeyli aproximativ 50 de persoane au fost ucise, rănite și luate ca os tatici.17
În 12 iunie are loc operațiunea Goranboy, operațiune ofensivă a azerilor, care a durat
până în martie 1993, în încercarea de a recupera controlul asupra Karabahului. Arma azeră a
rupt liniile de apărare din regiune și a capturat 48% din teritoriul NK, iar ca răspuns armata din
NK lansează o contraofensivă la sfârșitul anului 1992 care i -a împins pe azeri înapoi și a stabilit
o linie tampon de securitate, însă a eșuat în recuperarea re giunii Goranboy. Pe 27 martie 1993
armata din NK a lansat o ofensivă pentru a ocupa Kelbajarul, crucial pentru Armenia deorece
lega NK de Armnia și astfel se dechidea un al doilea coridor în Karabah. Lupta pentru Kelbajar a
durat până în 7 aprilie 1993, c are s -a dovedit a fi o catastrofă pentru azeri. În iunie 1993
autoritățile de la Baku au pi erdut orice control asupra NK.18
Pe 12 mai 1994 s -a semnat la Bișkek, capitala Kîrgîsztanului, între guvernele Armeniei
și Azerbaidjanului un tratat de încetare a fo cului. În urma conflictului au rezultat circa 20000 de
morți și peste un milion de refugiați. Chiar dacă părțile direct implicate în conflict au fost
Armenia, Azerbiadjan și Nagorno -Karabah, în joc au fost implicate și interesele strategice, în
special, al e Rusiei și Turciei.19
Pe 24 martie 1992 la summitul de la Helsinki a fost creat Grupul de la Mink de către
CSCE, co -prezidat de Franța, Federația Rusă și SUA în vederea suluționării conflictului. În ceea
ce privește eficiența acestuia Armenia și Azerbaidja n au păreri contradictorii. Armenia consideră
negocierile acestuia ca fiind eficace, iar Azerbaidjan a denunțat în mai multe rânduri eficiența
solicitând transferul negocierilor către altă organizație. De când a fost înființat și până în prezent

16 [http://www.khojal y.org/the -chronicle -of-genocide] , accesat la data de 09.03.2012.
17 [http://files.preslib.az/projects/azerbaijan/eng/gl7.pdf ], accesat la data de 09.03.2012.
18 [http://occidentalliberta s.wordpress.com/ 2012/02/20/nagorno -karabakh -war], accesat la data de 09.03.2012.
19 Arakelyan , Marina , Caucaso Sur: Conflictos sin resolver , Conflictos olvidados: Caucaso Sur, Institut de Drets
Humans d e Catalunya, Barcelona, 2009, p p. 11-17.

11
grupul a p ropus mai multe alternative,20 însă acestea au fost denunțate ori de amb ele părți, ori de
câte o parte.
Rusia și Iran beneficiază mai mult de pe urma instabilității din regiune, o pace stabilă
reducându -le influența politică și dând NATO posibilitatea de a penetra sudul Caucazului. În
prima fază a conflictului Rusia furniza arme ambelor părți, însă odată cu derularea conflictului
Azerbaidjanul și -a întărit relațiile cu Turcia, deoarece Rusia a dus o politică p referențială față de
Armenia.21

20 A propus soluționarea conflictului pe etape, pe pachete, pe baza p rincipiilor de la Paris -Kiwest, al principiilor de
la Madrid sau pe baza statului comun. Ibidem, pp. 19 -21.
21 În 1997 ministrul rus al apărării, Lev Rokhlin, a decoperit că au fost transferate ilegal Armeniei echipamente
militare în valoare de 1 miliard de $, Rokhlin a fost omorât ulterior în circumtanțe suspecte. Rusia și Armenia au
dezvoltat un sistem de apărare comun în cadrul CSI; Rusia are două baze militare în Armenia și deține 90% din
producți a de energie, în urma unui acord din 2003 pentru a șterge datoria substanțială a Armeniei față de Rusia. In
timp ce relațiile turco -armene sunt reci, relațiile Azerbaidjanului cu Turcia au evoluat rapid și sunt destul de strânse:
autoritățile de la Ankara au oferit Azerbaidjanului asistență economică și militară și suport politic la majoritatea
summitelor internaționale. [http://www.worlddialogue.org/content.php?id=354 ], accesat la data de 09.03.2012.

12
Confl ictul din Abhazia
Conflictul georgiano -abhaz a fost unul dintre cele mai sângeroase și atroce din istoria
post-sovietică.22 Originile acestei confruntări inter -etnice violente se regăsesc, încă, din perioada
sovietică, când, în urma invadării teritoriului Georgiei de către forțele militare bolșevice (Armata
Roșie), a fost proclamată la 25 februarie 1921, Republica Socialistă Sovietică Georgia.23 În
cadrul RSS Georgia, Abhazia, cu capitala la Suhumi, a menținut un statut de republică
autonomă, în ciuda intrării pe baze egale a celor două în Federația Transcaucaziană, ca urmare a
tratatului semnat în anul 1922.
De-a lungul dominației sovietice, abhazii au avut de suferit în special pe plan cultural,
datorită închiderii unor școli abhaze și introducerea unui alfabet georgian. Numărul lor a scăzut
dramatic în urma măsurilor luate de conducerea sovietică și a fluxului mare de georgieni, ruși
sau armeni aduși pe teritoriul Republicii Autonome Abhazia devenind astfel, minoritari. Dacă în
anul 1886 etnicii abh azi formau 42% din populație, în perioada sovietică acesta a fost redus la
15%.24 Lucrurile se vor schimba, însă, o dată cu moartea lui Stalin și Lavrenti Beria în 1953,
când va începe un proces, în care acțiunile politice ale sovieticilor vor oferi abhazil or un acces
disproporționat la poziții guvernamentale și resurse, față de georgieni.
Ca urmare, au existat o serie de neînțelegeri majore între abhazi și georgieni, în anul
1957, respectiv 1967, dar din cauza sistemului autoritar, conflictele deschise au f ost prevenite.
Tensiunile au continuat în octombrie 1978 în Abhazia, iar în Tblisi în 1981 au avut loc o serie de
proteste împotriva “privilegiilor abhaziene”, georgienii acuzând politicile îndreptate împotriva
lor, precum și lipsa de influență politică î n Abhazia.
În rândul etnicilor abhazi a apărut tot mai mult dorința de secesiune față de Georgia,
elaborând în acest scop o scrisoare (17 iunie 1988) și o petitie a “forumului abhaz”(18 martie
1989), adresate conduceri, care a dus la noi ciocniri violente între cele două tabere, dar și la
creșterea sentimentului de naționalism între georgieni.25
Într-o primă fază, pe data de 9 aprilie 1989, un grup de demonstranți georgieni a
susținut în Tbilisi suportul pentru independența Georgiei și opoziția față de sep aratismul abhaz.26
Această mișcare rapid suprimată de forțele sovietice, a constituit punctul de plecare în obținerea
independenței. La scurt timp, în august 1990, Sovietul Suprem al Abhazie a proclamat Abhazia
o republică unională totală și, totodată desp rinderea ei de Georgia.

22 Coene , Frederik, The Caucasus: An introduction , Editura Routledge, New York, 2010, p. 104 .
23 Sellier , Jean; Sellier , André, Atlasul popoarelor din Orient , Editura Niculescu, București, 2006, p.93.
24 Ibidem , p. 104.
25 Frederik Coene , op. cit ., p.149.
26 Peima , Hooman , Conflict and Security in Central Asia and the Caucasus , ABC -CLIO, Santa Barbara, 2009.

13
Liderul mișcării pentru independența Georgiei a fost Zviad Gamsahurdia care a preluat
acest rol de la Merab Kostava, decedat în urma unui accident de mașină.27 Pe data de 20
octombrie 1990, “Masa Rotundă -Georgia liberă” a lui Gamsahu rdia a câștigat alegerile
parlamentare. Chiar dacă a militat pentru o Georgie unită, acest lucru nu s -a întamplat, deoarece
în urma alegerii sale ca președinte al Consiliului Suprem și politicilor sale de omogenizare,
georgenizare și creștinizare, relațiil e cu minoritățiile s -au înrăutățit. Totul a culminat cu
neparticiparea Georgiei la referendumul din martie 1991, pentru ca la câteva săptamâni distanță
(9 aprilire 1991), Georgia să -și proclame independența și adoptarea Constituției din perioada
1918 -1921.
Pe 26 mai 1991 Gamsahurdia a devenit primul președinte al Georgiei independente, în
urma alegerilor câștigate cu 86% din voturi. În scurt timp acesta a pierdut sprijinul aliaților care
au întreprins acțiuni armate împotriva sa, în vederea readucerii la co nducere a ministrului de
externe din perioada sovietică, Eduard Șevardnadze. În urma intervenției Mkhedrionilor și a
Gărzii Naționale georgiene, din decembrie 1992, președintele Gamsahurdia a fost nevoit să se
retragă în exil împreună cu guvernul său, în Cecenia. Începând cu 8 martie 1992, Șevardnadze a
devenit noul președinte al Georgiei.
Colapsul guvernului central de la Tbilisi și înlăturarea președintelui Gamsahurdia au
contribuit decisiv la separatismul abhaz. Noul președinte Șevardnadze a fost cel ca re s-a
confruntat atât cu un război civil, împotriva susținătorilor lui Gamsahurdia, cât și cu războiul din
Abhazia, respectiv tensiunile din Osetia de Sud și Adjaria.
Războiul din Abhazia din august 1992, a fost declanșat ca urmare a proclamării
independe nței Abhaziei la 23 iulie 1992, de către autoritatățile conduse de Vladislav Ardzinba și
reinstituirea Constituției din 1925. Această decizie a venit ca urmare a refuzului noii conduceri
georgiene de a accepta rezoluția președintelui abhaz din iunie 1992, cu privire la o federație sau
confederație.
În data de 14 august 1992, Garda Națională georgiană împreună cu poliția au intervenit
în Abhazia pentru a restabili ordinea. Trupele georginene, conduse de Tengiz Kitovani, au
ocupat în scurt timp de la declanș area războiului, capitala Suhumi și mare parte a Abhaziei.
Guvernul secesionist abhaz a fost nevoit să se refugieze în orașul Gudauta, unde erau în
siguranță datorită unei baze aeriane sovietice.
În conflict a fost implicată și Rusia, care prin inițiativ a președedintelui Boris Elțîn a
reușit să determine cele două părți să semneze în septembrie, un acord de încetare a focului.
Acordul a fost încîlcat datorită refuzului lui Kitovani de a părăsi Abhazia. De asemenea, trupele

27 Cornell , Svante E.; Starr , Frederick, The Guns of August 2008: Russia’ s war in Georgia , M.E. Sharpe, Armonk,
New York, 2009, p.16.

14
secesioniste abhaze au beneficia t și de sprijinul a sute de voluntari din Nordul Caucazului, în
mare parte cazaci și ceceni, precum și cel al rușilor.28 În acest sens, trebuie amintită Confederația
popoarelor de munte din Caucaz , fondată în octombrie 1991, cu scopul apărării împotriva
“influenței hegemonice” a Rusiei. Această confederație compusă din 16 naționalități musulmane
din Caucaz și condusă de Musa Sanibov a trimis un numar de combatanți în susținerea Abhaziei,
care a variat în diferite faze ale războiului între 4.000 și 10.000.29
În urma spijinului acordat secesioniștilor abhazi, trupele gerogiene au fost nevoite să se
retragă, preferând să controleze zona râului Gumista, cu excepția Tvarcheli, care era izolată de o
blocadă a abhazilor. În afară de Tvarcheli, abhazii mai controlau și nordul Abhaziei.
Luptele au încetat pe parcursul iernii dar au fost mai apoi reluate la sfârșitul lunii
februarie a anului 1993. În luna martie a aceluiași an, abhazii au lansat un asalt asupra capitalei
Suhumi, în urma căruia au rezultat distrugeri ur iașe. Ca drept urmare, la 15 mai s -a încercat
semnarea unui nou acord de încetare a focului între părțile combatante. Abhazii au continuat,
însă, atacurile în încercarea lor de a recâștiga teritoriile pierdute.
Un alt acord a fost elaborat în 27 iulie 1993 , care prevedea retragerea trupelor
georgiene, demilitarizarea ambelor părți și întoarcerea la un guvern legal în Abhazia. Retragerea
trupelor a fost refuzată, atât de zviadiști, cât și de forțele armate. Cei care au profitat de haosul
creat au fost abhazi i, care au reușit să recucerească Suhumi la 27 septembrie 1993, urmată apoi
de Ochamachin și Gali. În același timp, zviadiștii au pus stăpânire asupra vestului Georgiei.
Lovită succesiv din mai multe părți, Georgia a fost nevoită să ceară sprijinul Rusiei.
Aceasta a profitat de situație pentru a forța intrarea Georgiei în Comunitatea Statelor
Independente și de a accepta trupe pe teritoriul său.30 O dată cu susținerea din partea Rusiei,
opresiunea zviadiștilor a luat sfărșit.
În decembrie 1993, s -a încheiat un acord important de încetarea a focului, care a fost în
mare parte respectat, deși au mai existat câteva incidente în 1998.
De-a lungul războiului, eforturile de mediere a conflictului au venit, în special, din
partea Rusiei și a ONU, pentru ca o dată c u înțelegerea asupra păcii din 1993, să li se alăture și
SUA, Franța, Germania și Marea Britanie. ONU a trimis în anul 1993, o misiune de
observare, care și -a îndreptat atenția asupra implementării acordului de încetare a focului.31 Pe 4
aprilie 1994, a fo st semnată “Declarația Măsurilor pentru soluționarea politică a conflictului

28 Coene , Frederik , op. cit ., p.150.
29 [http://www.revista22.ro/georgia -brradiografia -conflictelor -inghetate –part-1-4802.html ], accesat la data de
11.10.2012.
30 Ibidem , p.151.
31 Green , James A. ; Waters , Cristopher P.M., Conflict in the Caucasus: Implications for International Legal Order ,
Palgrave McMillan, New York, 2010, p.16.

15
georgiano -abhaz”, pentru ca o luna mai târziu, o forță de menținere a păcii a Comunității Statelor
Independente a fost stabilită în zona de conflict.
La 15 mai 1994 a fost semna t un acord final de încetare a focului, care a determinat
UNOMIG (Misiunea Organizației Națiunilor Unite din Georgia) să desfășoare obeservatorii săi
pentru menținerea păcii, în special în sudul Abhaziei. Câteva luni mai târziu, Abhazia a adoptat o
nouă co nstituție, prin care își proclama independența (4 noiembrie 1994).
Cu toate acestea, conflictul a fost escaladat din nou în aprilie 1998, când forțele abhaze
au intrat în satele din districtul Gali. Președintele Șervarnadze a refuzat, în ciuda opiniei publ ice,
să trimită trupe, preferând un acord de încetare a focului, încheiat pe 20 mai.32 Conflictele au
presistat până la începutul anului 2008. În luna august a aceluiași an, în confruntarea dintre
Georgia și Rusia, cu privire la Osetia, luptele au avut loc și în Abhazia care au determinat
autoritățile abhaze să întreprindă o serie de operațiuni militare.
Astfel, putem observa că, în ciuda mai multor runde de negocieri, precum și intervenția
mai multor state și organizații internaționale, asemeni ONU, natura conflictuală a obiectivului
abhaz de obținere a independenței și dorința Georgiei de a controla Abhazia elimină posibilitatea
unei soluționări pașnice a conflictului.

32 Coene , Frederik , op. cit ., p. 152.

16
Conflictul din Osetia de Sud
Osetia de Sud , este una din cele două regiuni separatiste ale Gerogiei, ce a devenit în
mare parte teritoriu ce aparțin e de facto Rusiei. Sub președinția lui Putin, Moscova le-a oferit
locuitorilor republicilor separatiste pașapoarte rusești, integrându -i chiar în sistemul rusesc de
pensii. Liniile de încetare a focului s -au dovedit a fi destul de permeabile din moment ce un
număr semnificativ de georgieni trăiesc în cele două republici separatiste. În ciuda conflictului
din vara lui 2008, procesul de pace pare a fi într -un stadiu cev a mai avansat în Georgia decât în
cazul provinciei Nagorno -Karabah, chiar dacă în ambele situații, problema statului pare aproape
ireconciliabilă. Ca și în cazul regiunii Karabakh, Osetia de Sud refuză orice planuri de
reunificare cu Georgia, față de care nu mărturisesc nicio afinitate. Noua generație este din ce în
ce mai concentrată pe întărirea legăturilor cu Rusia, ingnorând chiar limba georgiană. În vederea
unei mai bune analize a factorilor care au dus la aceste divergențe, facem o scurtă istorie a
evenimentelor cele mai importante din regiune.
În anul 1774 Osetia de Nord cade sub dominația rusească , pentru ca în 1783 regatul est –
georgian al Kartliei -Kaheției , ce conținea și teritoriul actual al Osetiei de Sud , să accepte
protectoratul rusesc . În anul 1801 acest regat a fost încorporat în imperiul Rus , urmînd și
cucerirea restului provinciilor georgiene pînă în 1859 . Teritoriile actuale ale Osetiei de Nord și
de Sud deja în 1806 erau totalmente sub controlul Imperiului Țarist .
Ca urmare a revoluție i rusești din octombrie 1917 Georgia și -a declarat independența pe
26 mai 1918 , Osetia de Sud făcînd parte din noul stat democratic . Însă osetinii simpatizau
deschis cu bolșevicii și cu Rusia Sovietică , Consiliul Național al Osetinilor creat în iunie 1917
ajungînd rapid sub dominația bolșevicilor care cereau încorporarea teritoriului din Georgia locuit
de osetini în Rusia sovietică . Conflictul avea să degenereze pe 15 martie 1918 , culminînd cu
masacrarea populației georgiene din Tskhinvali . Masacrele aveau să înceteze pe 22 martie , cînd
orașul s -a reîntors sub controlul forțelor de drept georgiene . Revolta din octombrie 1919 a fost
ușor înnăbușită , pentru ca rebeliunea osetină bolșevică din mai 1920 să se transforme într -un
adevărat război , nr victimelor tot alizînd între 3000 și 7000 de morți . Ca rezultat al înnăbușirii
rebeliunii de către Garda Georgiană , 20000 de osetini s -au văzut obligați să emigreze în Rusia
Sovietică . Astfel în anii 1918 -1920 a avut loc prima escaladare a conflictului georgian -osetian ,
anul 1917 reprezentînd anul nașterii acestui conflict .
În februarie 1921 , Armata Roșie însoțită de numeroși osetini a invadat Georgia lichidînd
independența ei . În aprilie 1922 în urma creării Republicii Sovietice Georgia în cadrul RSFS
Transcaucaziană bo lșevicii au răsplătit loialitatea osetinilor prin crearea Regiunii Autonome
Osetia de Sud în cadrul Georgiei , nenumărate sate curat georgiene fiind incluse în ea , însuși în

17
capitala noii regiuni autonome (Tskhinvali) osetinii fiind în minoritate față de p opulația băștinașă
geogiană . Este foarte interesant însă că acest conflict nu a avut efecte xenofobe asupra ambilor
etnii, care ca și pînă la 1917 au continuat în perioada sovietică să traiască în pace , existînd un
nivel mare de interacțiune și de căsători i mixte dintre georgieni și osetini .
Spre sfîrșitul anilor 1980 , ca urmare a creșterii naționalismului georgian și mișcării lor
pentru independență , apare în 1988 Frontul Popular al Osetiei de Sud(Ademon Nykhas) , fiind o
structură creată de Centrul Uniona l pentru a tempera și contrabalansa mișcarea de independență a
Georgiei . Frontul cerea o autonomie mai mare a regiunii cu scopul final de unificare cu Osetia de
Nord rusească . Pe 11 decembrie 1990 guvernul georgian a lichidat statutul Osetiei de Sud
tensio nînd mai mult conflictul , care a și izbucnit direct în război pe data de 5 ianuarie 1991 .
Pentru a evita un război direct cu Rusia , care de fapt se și implicase cu militari de rang
înalt ce instruiseră milițiile osetine , Georgia a fost obligată să accepte încetarea focului pe 14
iulie 1992 , cînd în urma negocierilor cu Federația Rusă s -a hotărît crearea unei Comisii Unite de
Control Rusia -Georgia -Osetia (de Sud plus de Nord ) care să urmărească menținerea păcii . Din 6
noiembrie 1992 OSCE a trimis o misiune în Georgia care să monitorizeze operația de menținere
a păcii , contribuind la semnarea între cele 2 părți a „Memorandumului de măsuri pentru
obținerea securității și încrederii reciproce” (mai 1996) . Astfel din 1992 are loc etapa de
reglementare și soluțio nare a conflictului .
Concluzia ce poate fi extrasă din acest scurt paragraf este că din punct de vedere istoric
legitim osetinii nu au dreptul la autodeterminare ei fiind oaspe ți pe aceste teritorii , bastina șii așa-
numitei regiuni Osetia de Sud fiind din cele mai vechi timpuri georgienii .
În cadrul conflictului propriu zis, diferențiem cîteva etape, și anume:
1. Etapa escaladării conflictului: Războiul (1991 -1992)
Pe 5 ianuarie 1991 forțele georgiene au intrat în Tskhinvali. Militanții osetini au răspuns
prin arderea școlilor și caselor georgiene din oraș, în timp ce georgienii au atacat satele osetine.
Pe 29 ianuarie 1991 spekearul Sovietului Suprem al Osetiei de Sud a fost chemat la Tbilisi
pentru negocieri, dar a fost imediat arestat cum a ajuns acolo. Spiritele s -au încins, perioada
martie -aprilie fiind una din cele mai active ale războiului. A urmat o perioadă relativ calmă pînă
în august, la mijlocul lui septembrie intensitatea confruntărilor crescînd.
În februarie 1992 luptele au escaladat cu implica rea directă a Rusiei. Majoritatea
observatorilor independenți au fost de acord că militari ruși de rang înalt au fost implicați în
conflict, participînd la instruirea unităților militare osetine. Pentru a evita o confruntare directă
cu Rusia Georgia a fost nevoită să accepte negocieri, pe 24 iunie 1992 șeful Consiliului de Stat al
Georgiei Edward Șevarnadze întîlnindu -se cu președintele Rusiei Boris Elțîn. Pe 14 iulie 1992 a
fost semnat „Acordul de încetare a focului” de la Dagomiș.

18
2. Etapa de rezolvare a con flictului: 1992 pînă în prezent .
Ca urmare a semnării acestui acord, a fost instituită o operație de menținere a păcii
controlată de Comisia de Control Unită Rusia -Georgia -Osetia (de Sud și de Nord), ce avea sub
dispoziția sa patrule militare în același fo rmat. La 6 noiembrie 1992 OSCE a trimis o misiune în
regiune cu scopul de a monitoriza operațiunea de menținere a păcii.
Negocierile de regementare a conflictului au început pe 30 noiembrie 1995, Rusia și
OSCE căpătînd statutul de mediatori. Cel mai mare s ucces al negocierilor a fost consemnat în
mai 1996 cînd cele 2 părți au semnat „Memorandumul de măsuri pentru obținerea securității și
încrederii reciproce”.
Conflictul capătă noi dimensiuni în contextul debarcării înfluenței americane în regiunea
Caucazu lui, aceasta avînd loc în noiembrie 2003 datorită „Revoluției Trandafirilor”, o revoluție
finanțată și susținută politic de Statele Unite. Înlăturarea de la putere a lui Edward Șevarnadze,
un simbol al influenței Rusiei, și accederea la putere a lui Mihail Saakașvili, susținut masiv de
SUA, a înrăutățit situația din zonă adăugînd la divergențele de interese deja existente din regiune
și antagonismul ruso -american.
În mai 2004, imediat după succesul soluți onării conflictului din Adjaria, Mihail
Saakașvili și -a îndreptat atenția asupra Osetiei de Sud. În iunie 2004 poliția georgiană a lichidat
mafia Ergneti din regiune și a stabilit măsuri dure contra contrabandei din regiune, aceste măsuri
ducînd la puternice confruntări dintre osetini și trupele georgiene. În ciuda operației reușite din
19 august Saakașvili a oprit confruntările retrăgînd trupele din satele georgiene. La o întîlnire de
nivel înalt din 5 noiembrie 2004 prim -ministrul georgian Zurab Zhvania și liderul osetinilor
Eduard Kokoity au semnat la Soc i, Rusia „Acordul de demilitarizare a zonei de conflict”.
La 26 ianuarie 2005, Mihail Saakasvili a prezentat în cadrul sesiunii Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei viziunea Georgiei de reglementare a conflictului, planul fiind
prezentat de Zurab No gaideli pe 27 octombrie 2005 la Viena în cadrul Consiliului Permanent al
OSCE. SUA și OSCE și -au exprimat suportul pentru acest plan, la 6 decembrie OSCE adoptînd
unanim o rezoluție în care sprijinea planul georgian. Conform acestui plan, Osetia de Sud urm a
să facă parte din Georgia, avînd însă o autonomie destul de largă. Incidentele din 3 septembrie
(atacul asupra unui helicopter georgian)33 și din 31 octombrie 2006 nu au dus la reapariția
confruntărilor, dar au tensionat situația. Pe 12 noiembrie 2006 au avut loc în Osetia de Sud 2
alegeri rivale și 2 referendumuri simultane. Partea controlată de separatiști l -a reales pe Eduard
Kokoity președinte și a votat pentru independența față de Georgia. Partea controlată de georgieni
l-a ales ca un ”președinte alte rnativ” pe Dmitry Sanakoyev și a votat pentru continuarea
negocierilor cu Georgia petru realizarea unui acord federal.

33 [http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/5310404.stm], accesat la 10 martie 2012.

19
Din păcate din primăvara 2008 de cînd Moscova a anunțat legături mai strînse cu
regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud relațiile Rusiei cu Georgia s -au deteriorat
semnificativ. Doborîrea unei drone georgiene la 21 aprilie34 și acuzațiile reciproce plus decizia
Moscovei de a trimite trupe suplimentare în Abhazia au adus la o nervozitate maximă între
aceste țări într -atît încît la 6 ma i ministrul georgian al reintegrării a declarat că Georgia este
„foarte aproape” de un război cu Rusia.35 O zi mai înainte Președintele Parlamentului georgian,
Nino Burjanadze, la Washington, a cerut susținere din partea SUA în găsirea unei soluții politice
în vederea reintegrării Abhaziei și Osetiei de Sud, ca rezultat în aceeași „zi istorică” de 6 mai,
pomenită mai sus, Casa Albă să ceară Rusiei să înceteze „provocările” din aceste zone
separatiste, fiind cea mai fermă luare de poziție a SUA în ultimul tim p la adresa Guvernului Rus.
Această criză a dat naștere în 7 august 2008, la un război care implica Georgia și Rusia,
împreună cu regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud și Abhazia. În timpul nop ții de 7
spre 8 august 2008, Georgia a lansat o ofe nsivă militară pe scară largă împotriva Osetiei de Sud,
în încercarea de a recupera teritoriul . Rusia a reacționat prin desfășurarea de unități ale Armatei a
58-ruse și trupele aeropurtate ruse din Osetia de Sud, și lansarea de lovituri aeriene împotriva
forțelor georgiene în Osetia de Sud și a obiectivelor militare și logistice din Georgia
corespunzătoare. Rusia a susținut aceste acțiuni ca fiind o intervenție necesară umanitar ă și de
impunerea a păcii . Forțele ruse și osetine au luptat împotriva forțelor georgiene din Osetia de
Sud a lungul a patru zile, cea mai grea luptă avînd loc în Țhinvali. Prin intermediul medierii de
către președinția franceză a Uniunii Europene, părțile au ajuns la un acord de încetare a focului la
12 august, semnat de Georgia, pe 15 august de la Tbilisi și de către Rusia, pe 16 august la
Moscova. Câteva săptămâni după semnarea acordului de încetare a focului, Rusia a început
retragere a trupelor sale din Georgia . Forțele rusești au rămas staționate în Abhazia și Osetia de
Sud în ca drul acordurilor bilaterale cu guvernele din regiune. La 26 august 2008, Rusia a
recunoscut oficial atât Osetia de Sud cât și Abh azia ca state independente.36 Ca răspuns la
recunoașterea de către Rusia a Abhaziei și Osetiei de Sud, guve rnul georgian a anu nțat că încheie
toate relațiile diplomatice cu Rusia. După război, Georgia a început să se reface forțele sale
militare și să-și repare bazele sale militare. Ca răspuns, l a data de 1 octombrie 2009, președintele
rus Dmitri Medvedev a semnat o lege prin car e era ilegal pentru cetățenii ruși de a vinde arme
sau de transfer de te hnologie, echipamente militare în Georgia, precum și interzicerea utilizării
căilor ferate ruse, ape, și a spațiului aerian pentru cooperare militară cu Georgia.

34 [http://news.bbc.co.uk/2/hi/7358761.stm], accesat la 10 martie 2012 .
35 [http://natomission.ru/en/se curity/article/security/artnews/2/], accesat la 10 martie 2012.
36 [http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=newsarchive&sid=afAvlgTbOoAg&refer=canada], accesat la 10 martie
2012.

20
După 3 ani de la conflictul mil itar dintre Georgia și Rusia, forțele ruse ocupă regiunile
separatiste georgiene Osetia de Sud și Abhazia, iar tensiunile din regiune sunt în creștere din
nou. Oficialii georgieni continuă să-și pună speranțele în comunitatea internaționale de a rezolva
situația.
Subiecții implicați în conflictul din Osetia de Sud pot fi împărțiți în 2 categorii, și
anume:
1. Subiecții implicați direct :
a. Georgia , care urmarește interese ce țin de menținerea integrității sale teritoriale și
debara sarea de influența rusească de asupra ei;
b. Osetia de Sud , care urmărește obținerea independenței pentru ca în final să se
alipească la Osetia de Nord, Rusia .
2. Subiecții implicați indirect :
a. Rusia : Interesul Rusiei în regiunea Caucazului derivă din rolul său tradițional din
ultimele trei secole. Rusia a considerat întotdeauna acest spațiu ca aflându -se în sfera sa de
influență. După ce, în timpul Imperiului Țarist și a Uniunii Sovietice, dominația rusă a fost
exercitată direct, prin ocupația și guvernarea zone i, în prezent, Federația Rusă exercită un control
indirect de natură geopolitică, încercând menținerea unui statu -quo favorabil dar și o echilibrare
a influențelor care să nu permită inserarea altui actor major în regiune. În al doilea rând, Rusia a
benefi ciat multă vreme de existența unor infrastructuri de transport al resurselor de energie
dinspre fostele republici unionale către teritoriul său. De aceea, rolul său a fost și de a menține un
anumit control asupra resurselor din regiunea Caucazului și filtr area lor în drumul către vest,
modalitate folosită uneori ca armă strategică în negocierile cu Uniunea Europeană.
b. Osetia de Nord : aceasta susține ideea independenței Osetiei de Sud, ca în final
aceasta să se alipească la ea. În realitate, Osetia de Nord, făcînd parte din Federația Rusă, nu
reprezintă decît un instrument în mîna Moscovei pentru realizarea politicii sale din regiune .
c. SUA : Zona Caucazului constituie o miză pentru administrația americană în
principal din două motive. În primul rând, regiunea e ste văzută ca o extensie a Orientului
Mijlociu (așa numitul „Orient Mijlociu Extins”) spre nord. Orientul Mijlociu reprezintă o zonă
de interes major pentru Statele Unite, atât din punct de vedere al resurselor energetice cât și al
controlului asupra unei zone culturale care alimentează terorismul internațional (anti -american)
prin intermediul fundamentalismului religios islamic. În al doilea rând, zona Caucazului este
situată în imediata apropiere a Mării Caspice și Asiei Centrale, regiuni deținând importa nte
rezerve naturale (petrol și gaze naturale). Din acest punct de vedere, ele ar putea constitui o sursă
secundară de energie pentru Statele Unite, în contextul în care situația din Irak degenerează iar
rezervele de petrol din zona Golfului nu asigură nec esarul Statelor Unite și mențin prețurile la un

21
nivel exorbitant. Merită a fi menționat că SUA au alocat zeci de milioane de dolari pentru a
echipa și înarma armata Georgiei, bugetul militar al acesteia din urmă fiind bugetul care a
crescut cel mai rapid în lume în 2005, creșterea lui continuînd și în anii următori. În acest
context, odată cu extinderea NATO în Caucaz, și ea va fi implicată intrinsec în acest conflict
(Osetia de Sud), dacă nu deja și este , dacă ținem cont că și NATO contribuie acum l a preg ătirea
armatei georgiene.37
d. Uniunea Europeană : resursele de putere și modul de acțiune ale UE sunt
complet diferite de ale unor state naționale. Ele se bazează pe folosirea unei puteri de tip soft,
implicând un accent mai mare pe dezvoltarea economică, soci etală și individuală, decât pe forța
militară și capacitatea de intimidare a adversarului. Principalul instrument al UE în zona
Caucazului de Sud este reprezentat de Politica Europeană de Vecinătate (PEV). În cadrul
acesteia, țările din regiune ocupă un ro l important, mai ales prin prisma securității necesare în
zona de proximitate a UE. În acest context, existența conflictelor înghețate din regiunea
caucaziană nu putea decât să stârnească îngrijorarea cancelariilor europene, care trebuiau să
reacționeze în vederea soluționării sau cel puțin a neutralizării amenințărilor existente.38
Concluzia ce poate fi extrasă este că conflictul din Osetia de Sud are un caracter foarte
complex în care sunt implicați practic (dar neoficial) cei mai importanți actori ai sistemului
internațional. Fiind creat artificial de către Centrul Unional pentru a pedepsi Georgia conflictul a
evoluat enorm pînă la ciocnirea intereselor chiar dintre SUA și Rusia, Caucazul astăzi făcînd
parte din sfera de interese a Statelor Unite. În a ceste condiții probabilitatea rezolvării conflictului
pare că e departe, dar merită de urmărit realizarea planului georgian de rezolvare a conflictului
care pare destul de ingenios, de reușita lui putînd depinde puternic dispariția conflictului din
Osetia de Sud.

37 Uniun ea Europeană și Caucazul de Sud , „Institutul Ovidiu Șincai” , București , 2008, p. 11,
[http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Azerbaidjan.pdf ], accesat la 10 martie 2012.
38 Uniun ea Europeană și Caucazul de Sud , Institutul Ovidiu Șincai , București , 2008, pp. 12-13,
[http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Azerbaidjan.pdf ], accesat la 10 martie 2012.

22
Perspective pentru pace ș i securitate în regiunea Caucazului de Sud
Regiunea Caucazului de Sud este direct implicată în sfera intereselor strategice ale
Rusiei , SUA, UE, OSCE, NATO. În consecință, ea este sensibil ă și răspunde direct la
schimbări le ce au loc în relațiile dintre aceste centre de putere. Specialiștii în domeniul securității
prevăd trei scenarii posibile ale evoluției conflictelor din regiune:39
– „Worst Case”
Există multe pericole. Avuția în creștere a Azerbadjianului poate reinstaura starea de
război și duce la reluarea acțiunilor militare pentru recuperarea de facto a provinciei Nagorno –
Karabakh. În acest conflict putem vedea și o Rusie angajată să susțină militar Armenia. În
Georgia putem vedea o reiterare a conflictului cu Rusia din vara anului 2008, deși o implicare
directă a Statelor Unite este puțin probabilă. Azerbadjianul este cel mai vulnerabil în privința
instabilității politice. Un eventual conflict dintre Statele Unite și Iran ar aduce un număr mare de
refugiați în Armenia ș i Azerbadjian, ducând și la un atac asupra rafinăriilor companiilor
occidentale ce își desfășoară activitatea acolo. Aceste scenarii ar arunca regiunea în haos,
deturnând progresul realizat pe calea democratizării.
– „Middle Case”
O situație de „nici pace, n ici război” persistă și regiunea continuă starea de stagnare
socio -economică și fărâmițare teritorială, cu rate înalte ale imigrării și cu servicii publice precare
și subfinanțate. Veniturile obținute din petrol ale Azerbadijanului sunt risipite de elitele corupte,
fapt ce poate genera revolte sociale și mișcări de stradă. Georgia și Armenia continuă degradarea
economică, cu rate înalte ale migrației populației și fără niciun fel de îmbunătățire a
mecanismelor democratice. Intervențiile organizațiilor inter naționale continuă să acționeze drept
frâne în calea deteriorării situației, dar nu aduc nicio contribuție la îmbunătățirea stării
economice și politice a regiunii.
– „Best Case”
Conducători curajoși din regiune, împreună cu organizațiile internaționale, se aliază
pentru a încheia tratate de pace care să pună capăt celor trei conflicte. Forțe de menținere a păcii
sunt trimise în zonele din Karabakh ocupate de Armenia pentru a începe reconstrucția. Granițele
se deschid, ducând la liberalizarea comerțului și creștere economică. Rusia devine principalul
investitor în regiune, iar politica europeană de vecinătate duce către acordarea calității de state
membre UE celor trei țări din Caucazul de Sud.
Concluzii și recomandări

39 Sfera Politicii , vol XX, nr. 1 (167), ianuarie – februarie 2012,
[http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_167 -Rev1.pdf ], accesat la 10 martie 2012 .

23
Luând în considerare realitățile mereu sc himbătoare de pe teren, este necesar să fie
regândi tă abordarea pe care comunitatea internațională trebuie să o aibă față de conflictele
înghețate din regiune. Nevoia unei rezoluții în privința conflictului armeano -azer pentru
provincia Nagorno -Karabakh tre buie să se afle în centrul acțiunilor comunității internaționale din
Caucazul de Sud. Elitele locate și experții internaționali se complac în perpetuarea status –
quoului, ignorând faptul că o reaprindere a conflictului va arunca întreaga regiune într -un hao s
absolut.
O revizuire a mandatului organizațiilor internaționale implicate în conflict este necesară
pentru „internaționalizarea” teritoriilor secesioniste, recunoscând că indiferent de viitorul lor
statut aceste teritorii există de facto ca state și au nevoie de dezvoltare economică și construcție
instituțională acum. Acest lucru ar schimba percepția asupra comunității internaționale din cele
trei regiuni separatiste, extrem de izolate și suspicioase asupra tot ceea ce se află dincolo de
asistența venită din partea Rusiei. Acest lucru ar implica aceleași acțiuni de dezvoltare
economică și democratizare pe care ONU și OSCE le duc în prezent în Kosovo.
Trebuie regândită și asistența acordată azerilor și georgienilor strămutați intern.
Asistența umanitară ac ordată lor a luat sfârșit dar credem că există programe socio -economice ce
au rolul de a ajuta IDPs (internally displaced persons) să se integreze în societatea azeră și
georgiană. În paralel, în Abkhazia trebuie să se acționeze în direcția reintegrării ge orgienilor
strămutați intern în regiunea Gali. În ceea ce privește provincia Karabakh, ar trebui reluate
discuțiile privind necesitatea reabilitării internaționale a zonelor ocupate din jurul provinciei,
înainte de a se permite semnare unui acord de reînto arcere a persoanelor strămutate intern.
Estimări conservatoare ne spun că este nevoie de circa un deceniu de reconstrucție pentru a face
aceste zone locuibile din nou. Dar timpul este pierdul prin menținerea acestor regiuni nelocuite și
într-o stare de rui nă.

24
BIBLIOGRAFIE :
BARTUZI , Wojciech, Abkhazia, South Ossetia, Nagorno -Karabakh: unfrozen conflicts
between Russia and the West , Centrul de Studii pentru Europa de Est , Varșovia, 2008.
COENE , Frederik, The Caucasus: An introduction , Editura Routledge, New York,
2010 .
CORNELL, Svante E., Starr, Frederik, The Guns of August 2008: Russia’s war in
Georgia , M. E Sharpe, Armonk, New York, 2009 .
CORNELL , Svante E., Small nations and great powers: A study of ethnopolitical
conflict in the Caucasus , Ed. Routledge Curzon, Cambridge, 2001 .
CORNELL , Svante E., A Strategic Conflict Analysis of the South Caucasus – with a
Focus on Georgia , Agenția Internațională Suedeză de Cooperare în Dezvoltare , 2005.
GREEN, James A., W ATERS , P.M. Cristopher, Conflict in the Caucasus: Implications
for International Legal Order , Palgrave McMillan, New York, 2010 .
GUSEJNOV , V.A. , Juzhnyj Kavkaz: tendencii i problemy razvitija (1992 –2008
gody) (în rusă), Institutul pentru Studii Strategice și de analiză , Moscova, 2008.
KUBURAS , Melita, Ethnic conflict in Nagorno -Karabakh , // Review of European and
Russian Affairs//, nr. 6, vol . 1, Carleton University, 2011.
KUZMICHEVA, Larisa, Unresolved conflicts in the common neighbourhood: a
comparative analysis of EU and Russian po licies , Institut für Europäische Politik , Berlin, 2011.
PEIMA , Hooman, Conflict and Security in Central Asia and the Caucasus , ABC -CLIO,
Santa Barbara, 2009 .
POPESCU , Nicu, Europe’s Unrecognised Neighbours: The EU in Abkhazia and South
Ossetia , Center for European Policy Studies, 2007.
POTIER , Tim, Conflict in Nagorno -Karabakh, Abkhazia and South Ossetia: a legal
appraisal , Ed. Kluwer Law International, Boston, 2001 .
SELLIER , Jean, S ELLIER, Andre, Atlasul popoarelor din Orient , Editura Niculescu,
București, 2006 .
de W ALL , Thomas, Black garden: Armenia and Azerbaidjan through peace and war ,
New York University Pres, New York, 2003 .
„Caucazul de Sud. O traiectorie incertă. Analiza vulnerabilităților în respectarea
drepturilor omului și recomandări pentru construcția democratică “, Sfera Politicii , Volumul
XX, nr. 1 (167), ianuarie -februarie 2012.
„Georgia radiografia "conflictelor înghetate" ”, Revista 22, ANUL XV (966), 09
septe mbrie 2008 – 15 septembrie 2008.

25

Site-uri:
http://www.globalsecurity.org
http:// www.worlddialogue.org
http://www.osce.org
http:// www.cia.gov

26

27