Clauzele Natiunii Cele Mai Favorizate In Romania

Pe 4 ianuarie 1971, Washingtonul a anunțat semnarea de curând a unui acord cu România, în domeniul textilelor, și după trei săptămâni, Leonard Meeker, ambasadorul Americii la București, a solicitat Departamentului de Stat să acorde României „Clauza națiunii celei mai favorizate”, pentru produsele sale. În februarie 1971, Nixton și-a făcut publică intenția de a cere Congresului să-i acorde dreptul de a garanta investiții particulare americane în România. Ceaușescu, la rândul lui, a răspuns. Pe 17 martie, Bucureștiul a adoptat Legea nr. 1 care-i permitea României să devină prima țară din CAER care putea înființa asociații mixte împreună cu firmele străine. Legea permitea firmelor să-și deschidă filiale comerciale în România sau să fie reprezentate prin organizații românești speciale. De asemenea, Bucureștiul accepta să deschidă „zone libere” similare celor din Vest. În astfel de zone, produsele de import puteau fi depozitate, prelucrate și asamblate fără a mai fi necesare toate procedurile vamale. Mai mult decât atât, nici mărfurile reexportate din astfel de zone în străinatate nu trebuiau să suporte taxele vamale românești, iar cele pentru piața româneasca suportau cele mai mici taxe. Ceaușescu avea mai multe motive pentru decretarea Legii nr. 1. Avea nevoie de tehnologie straină, management și experți în marketing. Asocierile pe termen lung puteau satisface toate aceste necesități și puteau asigura, totodată, o tehnologie modernă, în pas cu cerintele pieței mondiale. El voia, de asemenea, să consolideze poziția comercială a României, pentru a-și traduce în practică, ultimul plan cincinal pentru 1971-1975, care prevedea dezvoltarea substanțială a comerțului. Imediat ce Bucureștiul a adoptat Legea nr. 1, senatorul Mondale și-a reluat eforturile pentru acordarea „Clauzei națiunii celei mai favorizate” României. Acesta spera ca propunerea privind acordarea „Clauzei” să încurajeze comerțul, dar să permită și emigrarea mai multor evrei din România. De fapt, cu un an înainte ca Mondale să propună acordarea „Clauzei națiunii celei mai favorizate”, Departamentul de Stat nu primise decât o singură reclamație privind emigrarea evreilor din România, care era, de altfel, discutabilă.

În urma întrevederii cu secretarul Comerțului, Sans, de pe 3 iulie, Nixon a acceptat să-și schimbe atitudinea față de România, precizând pe 10 iunie, că Administrația nu va ridica obiecții la propunerile legislative privind asigurarea dreptului președintelui de a asigura României „Clauza națiunii celei mai favorizate”. Casa Albă nu mai constituia un obstacol în calea acordării „Clauzei”. Decizia nu mai depindea acum decât de Congres.

b). Runda a II-a

In acelasi timp, la Washington, hotărârea lui Nixton, din 10 iunie 1971, de a nu se amesteca în problema „Clauzei” României l-a determinat pe Paul Findley din Illinois, membru al Camerei Reprezentanților, să supună atenției Camerei două proiecte de lege, pe 26 iulie. Primul îl autoriza pe președinte să negocieze un acord comercial cu România, iar al doilea, îi dădea președintelui dreptul de a acorda „Clauza națiunii celei mai favorizate” oricărei țări care era membră GATT și avea relații diplomatice cu SUA. Findley le-a spus membrilor Congresului că America ar trebui să recompenseze România pentru independența politicii sale externe. „Clauza” ar diminua dependența economică a Bucureștiului față de Moscova. Și totuși, în ciuda expunerii sale, nici una din proiectele de lege ale lui Findley nu stipula clar acordarea „Clauzei” României. La sfârșitul lunii septembrie, Congresul și-a concentrat eforturile asupra extinderii comerțului Est-Vest. Senatorul Magnuson, din Washington, împreună cu alți 24 de susținători au introdus proiectul care prevedea lărgirea programului american cu țările care nu aveau economie de piață. Proiectul dădea, de asemenea, președintelui dreptul de a negocia acorduri comerciale, inclusiv „Clauza națiunii celei mai favorizate” cu aceste națiuni. Cu trei săptămâni mai târziu, între 19 si 22 octombrie, România a fost vizitată de o delegație de guvernatori ce reprezentau Adunarea Guvernatorilor Statelor Unite. Aceștia s-au întâlnit cu reprezentanți ai guvernului, pentru a găsi modalități prin care statele fiecăruia dintre ei să poată trage foloase din comerțul cu Bucureștiul. Politica internă a lui Ceaușescu aproape că submina strădaniile celor de la Ambasada România. În ziarele americane începeau să apară articole despre eforturile lui Ceaușescu de a-și institui în România un cult al personalității. Cu alte cuvinte, orientarea politico-ideologică a României trebuia să se conformeze gândirii lui Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului. Nixton s-a hotărât să acorde României credite Eximbank. El anunța că ajunsese la concluzia că este în interesul național al Americii ca Eximbank să garanteze, să asigure și să prelungească împrumuturi pentru România, în vederea cumpărării sau închirierii oricărui produs sau serviciu. În următorul an, România avea să negocieze cu Eximbank, tranzacții în valoare de peste 11 milioane de dolari. Hotărârea președintelui a ajutat, de asemenea, Bucureștiul să devină membru al GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț). Deși Statele Unite nu puteau susține oficial aderarea României la GATT, dar fiincă America nu acordase Bucureștiului „Clauza națiunii celei mai favorizate”, Washingtonul a acționat ca un „agent la bursă onest”, ajutând România, prin „consultații neoficiale”, să devină membru al GATT, pe 14 noiembrie 1971.

c). Runda a III-a – rundă pierdută

În ultimii doi ani, necesitatea Clauzei se resimțea tot mai acut, din cauza lărgirii rapide a comerțului dintre Washington și București. Pe masură ce sporeau exporturile României către SUA, din ce în ce mai multe produse erau supuse unor taxe vamale discriminatorii. În 1970, 42% din exporturile românești pentru America suportau taxe mult mai mari decât aceleași produse provenite din țările care beneficiau de Clauza în 1972, cifra urcase la 75%. Creșterea se datora, parțial, faptului că multe dintre produsele exportate de România intrau în categoria celor cu taxe preferențiale. În al doilea rând, sporirea era consecința recent încheiatei sesiuni Kennedy a convorbirilor GATT. Țările afiliate la GATT hotărâseră să reducă și mai mult taxele vamale pentru statele ce beneficiau de Clauză. Această reducere adâncea diferența dintre taxele cu Clauză și cele fără Clauză. De exemplu, produsul de bază pe care-l exporta România către Statele Unite era combustibilul. Fără Clauză, taxa vamală era de 5 cenți pe galon, iar cu aceasta, de 1,25 cenți pe galon. Ambasadorul Bogdan se straduise din greu, în tot acest timp, să promoveze obținerea Clauzei. Cea mai mare responsabilitate în privința promovării legii de acordare a Clauzei îi revenea lui Wilbur Mills, președintele Comitetului de Mijloace și Resurse al Camerei Reprezentanților. Multe și în zadar au fost, însă, încercările de a-l convinge pe Mills să sprijine ideea acordării Clauzei României. Mills voia ca Nixon în persoană să-i ceară să susțină Clauza pentru România. Președintele, însă, nu avea nici cea mai mică intenție de a-l chema personal pe Mills; dacă era să se îndatoreze cuiva, atunci ar fi facut-o pentru cauze cu adevarat importante și Clauza pentru România nu se numără printre ele. Conștient fiind că timpul potrivit pentru asigurarea Clauzei se scurge cu pași repezi, Bogdan recursese la altă tactică: ceru ajutorul secretarului de stat Rogers. Și de această dată, însă, eforturile au fost în zadar, Mills refuzând să acționeze. La începutul lui aprilie, Bogdan se întorcea la București cu speranța că se vor lua măsuri foarte repede pentru acordarea „Clauzei națiunii celei mai favorizate” României. El nu avea de unde să știe că aveau să mai treacă încă trei ani până când România să primească „Clauza națiunii celei mai favorizate”; o întârziere datorată orgoliului lui Mills și preocupărilor lui Nixon pentru destinderea relațiilor cu Uniunea Sovietică.

2. Un acord comercial româno-american și „Clauza națiunii celei mai favorizate”

a). Negocierea acordului comercial

Faptul că Ford a aprobat Legea comercială din 1974 și Moscova a respins acordul comercial cu SUA din 1972 a constituit un impuls pentru relațiile româno-americane. Bucureștiul și Washingtonul puteau relua tratativele privind „Clauza națiunii celei mai favorizate” fără sa le subordoneze negocierilor comerciale sovieto-americane. În prima lună a anului 1975, în urma unei întruniri, între George Macovescu, ministrul de externe al României, și ambasadorul Barnes, acesta din urmă a confirmat faptul că Statele Unite sunt gata să semneze un acord privind Clauza care sa trateze problema emigrării într-o manieră satisfăcătoare. Deși tratativele au mai continuat încă două luni, sfârșitul era, fără îndoială, pe aproape. Pe 28 ianuarie, Comitetul de Politică Comercială Est-Vest a aprobat un plan de semnare a unui acord comercial prin care se acorda statutul de Clauză produselor românești. Comitetul a acceptat, de asemenea, ca Eximbank să aștepte ca acordul comercial să fie mai întâi aprobat de către Congres înainte de a acorda alte credite României. Mai mult decât atât, Comitetul a anticipat că vor începe, în curând, negocieri cu Bucureștiul pentru un acord pe termen lung. Principala problemă comercială, pentru rezolvarea căreia a fost nevoie de câteva săptămâni, era necesitatea ca România să dea asigurări privind interzicerea dumpingului produselor de pe piața americană. Neavând economie de piață, România avea mână de lucru ieftină și putea produce produse ieftine. Atât forțele de muncă americane, cât și cele manageriale voiau să li se garanteze că România nu intenționează să exporte atât de multe produse specifice încât să pună în pericol sau chiar să submineze piața de desfacere pentru anumite mărfuri. Pe de altă parte, negocierile vizau problema emigrării. Acesta era un subiect delicat. Ceaușescu a precizat în repetate rânduri că nu există nici o corelație între „Clauza națiunii celei mai favorizate” și emigrare. România a refuzat să dea vreo garanție scrisa în privința vreunei corelații între emigrare și comerț. Ca urmare, tratativele au fost încetinite, în vreme ce Barnes și negociatorul român, Nicolae Nicolescu, căutau o formulă acceptabilă de ambele părți. Pe 18 martie, negocierile comerciale se apropiau de final, dar pentru problema emigrării era încă nevoie de timp. În consecință, Departamentul de Stat a hotărât să încheie acordul comercial, dar să nu-l prezinte Congresului până când nu se va fi pus la punct întregul pachet de măsuri al României. Acest pachet includea asigurări de emigrare, reluarea creditelor Eximbank și un acord comercial ce prevedea acordarea reciprocă a statutului de „Clauza a națiunii celei mai favorizate”. La București se încheiaseră negicierile privind partea comercială a tratatului și pe 2 aprilie, ambasadorul Barnes și Ion Pățan, ministrul Comerțului Exterior și al Cooperării Economice Internationale au semnat un acord comercial pe trei ani. Acesta garanta acordarea reciprocă a statutului de Clauză și crea posibilitatea ca volumul comerțului bilateral din următorii trei ani să se tripleze față de cel din perioada 1972-1974. Referindu-se la politica externă, la cuvântarea sa către Congres, de pe 10 aprilie, președintele american și-a manifestat interesul pentru îmbunătățirea relațiilor comerciale cu lumea comunistă. La două săptămâni dupa aceea, pe 24 aprilie, a prezentat legislativului un „pachet” de măsuri pentru România. Acesta cuprindea și o hotărâre privind acordarea statutului de Clauză produselor românești, acordul comercial semnat pe 2 aprilie.

b). Congresul și acordul comercial

Pe 24 aprilie, la Camera Reprezentanților și la Senat au apărut două rezoluții asemănătoare. Ambele vizau aprobarea acordului comercial româno-american, inclusiv hotărârea de acordare a „Clauzei națiunii celei mai favorizate” pentru produsele românești. Comisia de Mijloace și Resurse pentru Comerț a Camerei Reprezentanților a început audierile pentru acordul comercial pe 7 mai. Cei veniți să facă depoziții s-au despărțit, în scurt timp, în grupuri distincte. Primul, alcătuit din membri ai Camerei Reprezentanților, sprijinea acordul comercial și „Clauza națiunii celei mai favorizate” pentru România. Majoritatea oamenilor de afacere vedeau Europa de Est ca pe o nouă piață de desfacere și o sursă de muncă ieftină și producție necostisitoare. Cel de-al doilea grup se opunea acordului comercial și Clauzei. El includea reprezentanți ai AFL-CIO, lideri din industriile pietrei, sticlei și argilei, care se temeau de concurența produselor românești mai ieftine și membri ai unor organiații etnice. Deși audierile de la Camera Reprezentanților s-au caracterizat prin divergente de opinii, majoritatea vorbitorilor au pledat, desigur, pentru acordul comercial și „Clauza națiunii celei mai favorizate”. În timp ce Congresul vota tratatul comercial, președintele Ford vizita Bucureștiul. În cursul discuției cu Ceaușescu, Ford a aratat că dacă vrea ca acordul comercial să fie adoptat, România trebuie să permită unui număr mai mare de evrei să emigreze. Deși tăgăduia orice legătură între Clauză și emigrare, Ceaușescu l-a asigurat pe președintele american că emigrarea evreilor va spori. În câteva săptămâni, Bucureștiul a mărit în mod substanțial numărul evreilor cărora li se permitea să emigreze în Israel.

Pe 1 august, după ce vizitase Germania Federală și Polonia, președintele Ford a făcut o vizită în capitala Finlandei, unde a semnat Tratatul de la Helsinki, împreună cu reprezentanți din 34 de țări. Ceaușescu a susținut Tratatul de la Helsinki pentru că acesta oferea, cu certitudine, anumite avantaje României. Prin semnarea acestui document, România intra în arena internațională în care se aflau cele două mari puteri ale lumii.

c). Primele roade ale tratatului

După semnarea tratatului comercial, negocierile pentru acordul agricol au progresat rapid. La începutul lunii septembrie a anului 1975, Angelo Minulescu, viceprim ministru și ministru al Agriculturii în România, împreună cu secretarul Agriculturii, Earl Butz, au semnat două protocoale de intensificare a comerțului agricol și a cooperării. Primul asigura României posibilitatea de a achiziționa produse agricole din Statele Unite și deschidea calea unor acorduri de vânzare-cumpărare pe termen lung. Protocoalele agricole s-au dovedit a deschide seria unor acorduri între București și Washington, care au pornit de la acordul comercial româno-american. În octombrie și în următoarele luni, autoritățile americane și cele românești au traversat Atlanticul, în vederea unor schimburi ample în domeniul învățământului, sănătății și transporturilor. Beneficiind de „Clauza națiunii celei mai favorizate” și de sistemul generalizat de taxe preferențiale, în ianuarie 1976, România era pregătită să-și dezvolte comerțul cu Statele Unite. Încheiase 55 de acorduri cu firmele americane și negocia încă 47. Noile contracte au făcut să crească importurile românești. Pentru a-și echilibra comerțul, Bucureștiul a facut eforturi să-și sporească exporturile, mai ales în domeniile plăcilor de metal și a textilelor. În 1975, România a expediat cu vaporul, în America, produse în valoare de 133 de milioane de dolari. În 1976, avea să vândă mărfuri în valoare de 198 de milioane de dolari și în 1977, de 133 milioane de dolari. Statutul României, de țară „în curs de dezvoltare” i-a permis lui Ceaușescu să-și asigure beneficii financiare de pe urma țărilor nordice industrializate, fără a renunța la afilierea ei la țările sudice. În acest timp, România și Statele Unite au continuat sa-și facă schimb de vizite atât la nivel de reprezentanți guvernamentali, cât și de delegații comerciale.

d). Prima prelungire a derogării

Legea comercială stabilea un program de care președintele trebuia să țină seama pentru a reînnoi scutirea de condiția emigrării, scutire fără de care România nu putea primi „Clauza națiunii celei mai favorizate”. El nu trebuia decât să comunice Congresului ca hotărâse, pe baza asigurărilor din partea României că practicile de emigrare aplicate de către București vor duce la o libertate mai mare a emigrării. Perioada inițială de optsprezece luni expira pe 3 iulie 1976, după care urmau să se facă prelungiri anual. În primul an al derogării, Congresul putea lua măsuri privind cererea președintelui până pe 15 octombrie. Dacă nu lua măsuri negative, scutirea era automat prelungită până pe data de 3 iulie a anului următor. Ca urmare a acestor prevederi, emigrarea și, mai tarziu, respectarea drepturilor omului în România au ajuns să fie atât examinate de către Congres și Casa Albă în fiecare an, din februarie până în august. Ceaușescu nu numai că nu-și respectase promisiunile, dar amenințase să îngrădească și mai mult dreptul ungurilor și al germanilor de a-și urma familiile în străinătate. Pe 2 iunie, Ford a cerut Congresului să-i permită să-și exercite dreptul de a scuti România de prevederile privind emigrarea, pentru încă un an. Prin scrisoarea sa, Ford i-a amintit Congresului de politica externă independentă a României și de faptul că dintre țările CAER, era singura membră a FMI, a Băncii Mondiale și a GATT. Mai mult decât atât, datorita acordului comercial, numărul emigranților care plecau în Israel și în Statele Unite crescuse vertiginos. În cele zece luni dintre 1 iulie 1975 și 30 aprilie 1976, numărul celor care plecaseră din Romania era aproape dublu față de orice altă perioadă de 12 luni din ultimii 20 de ani. Președintele român nu voia să-și piardă avantajele comerciale pe care le avea de pe urma Statelor Unite. În consecință, daca reînnoirea Clauzei însemna creșterea numărului de emigranti, Ceaușescu era dispus să coopereze. Cei care erau împotriva menținerii Clauzei pentru România reprezentau trei grupuri: sindicatele muncii, care se temeau de produsele ieftine, rude ce ce voiau să-și reunifice familia și susținătorii emigrării și ai drepturilor omului. Au existat și câteva persoane care au pledat în fața Comitetului de Finanțe pentru reînnoirea „Clauzei națiunii celei mai favorizate” pentru România. Reprezentanții Administrației, ca și ambasadorul american din România, Harry Barnes, au venit în sprijinul președintelui Ford. După încheierea audierilor, membri ambelor Camere au prezentat moțiuni prin care dezaprobau revalidarea dreptului președintelui de a face o derogare de la prevederea privind libertatea de emigrare. Dat fiind că până pe 15 octombrie nici una din camere nu luase măsuri împotriva cererii președintelui de a face o derogare de la Legea comerciala, „Clauza națiunii celei mai favorizate” și derogarea s-au prelungit până pe 3 iulie 1977. Deși Bucureștiul aprecia această prelungire, procesul, în ansamblu, sublinia fragilitatea relațiilor româno-americane. Viitorul era definit în segmente de câte un an.

Pierderea „Clauzei națiunii celei mai favorizate”

a). Congresul și drepturile omului în România

Imaginea României în America avea să se deterioreze, în continuare, până în anul 1988. Prin dinamismul politicii sale externe, Gorbaciov i-a luat-o înainte lui Ceaușescu. Dat fiind că multe din inițiativele Moscovei întruchipau atitudini de odinioară ale României, Bucureștiul și-a pierdut, în ochii Americii, aura de țară est-europeană care tindea către o politică externă independentă de Moscova. Fără această aură, România nu mai era, pentru americani, decât o națiune care încalca libertățile religioase și drepturile fundamentale ale omului. Prin demersurile pentru prelungirea, în continuare, a Clauzei, Administrația nu numai că și-a pierdut suporterii în Congres, dar i-a forțat pe mulți membri ai legislativului să preia controlul asupra problemelor de politică externă. În 1985, pentru prima dată într-un interval de trei ani, organizația protestase împotriva reînnoirii Clauzei. Organizația a propus suspendarea Clauzei României pentru o perioadă de șase luni. În acest interval, Washingtonul putea aprecia modul în care România respecta drepturile omului recunoscute pe plan international și în funcție de această apreciere se hotăra reacordarea Clauzei sau neacordarea ei. Deși această soluție părea practică, reprezentantul Departamentului de Comerț a arătat că o suspendare temporară a Clauzei ar avea același efect ca și una definitivă. Dacă aceasta se suspenda, comerțul nu-și putea reveni prea repede după reacordarea Clauzei. Orice întrerupere însemna pierderea încrederii și scăderea profitului. Mai mult decât atât, importatorii americani aveau să fie primii păgubiți în cazul unei suspendări temporare. Aceștia erau obligați să-și achizitioneze produsele la prețuri contractate și trebuiau să achite taxele suplimentare pentru importurile românești. În concluzie, suspendarea temporară nu era viabilă, pentru americani, din punct de vedere economic. Culmea este că, la doi ani dupa aceea, România a preferat să pună capăt statutului comercial privilegiat pe care i-l datora Americii decât să accepte o suspendare temporară a „Clauzei națiunii celei mai favorizate”. În acest timp, problemele dezbătute de audierile Senatului de la Washington, din februarie, continuau să irite pe o serie de congresmeni. Pentru unii dintre ei, România parea pe zi ce trece mai despotică. Ceaușescu a declarat în multe rânduri că nu există nici o problemă legată de drepturile omului în România, însă membrii Camerei Reprezentanților nu erau de aceeași părere. Din punctul de vedere al poporului român, faptul că Statele Unite reînnoiau mereu Clauza dovedea indiferența Washingtonului față de politica despotică a Bucureștiului. În luna noiembrie a anului precedent, reprezentanții Camerei, înaintaseră moțiuni prin care solicitau suspendarea Clauzei României pentru șase luni. Ceaușescu a ripostat, anuntând o nouă amnistie, prin care îi elibera pe deținuții condamnați la cel mult cinci ani de închisoare. Principalii beneficiari erau deținuții religioși, cei mai mulți dintre ei fiind eliberați, iar alții scutiți de doi sau trei ani de detenție. Amnistia venea la timpul potrivit. Pe 3 iunie, în presa americană au apărut articole care anuntau hotărârea lui Ceaușescu și înștiintarea făcută de Departamentul de Stat, conform căreia Bucureștiul intenționa să aprobe emigrarea a încă o mie de persoane față de cele programate. Coincidența făcea ca în aceeași zi, președintele Reagan să aducă la cunoștință Congresului hotărârea lui de a prelungi scutirea României de la condiția emigrării și de a-i reînnoi Clauza. În mesajul său, Regan atragea atenția asupra îmbunătățirii situației emigrării din România, deși împărtașea îngrijorarea Congresului cu privire la îngradirea libertăților religioase. Pe 1 august, Comisia pentru Comerț Internațional a Senatului a susținut audieri pe tema Clauzei României și a moțiunii Trible-Armstrong, cu nr. 1817, care solicita suspendarea acestei Clauze timp de șase luni. Administrația a trimis-o pe Rozanne Ridgway, secretar adjunct de stat, să prezinte poziția adoptată de președintele american. Pe scurt, România îndeplinea condiția emigrării și chiar mai mult decât atât, Bucureștiul respectase întelegerile stabilite cu Washingtonul în urmă cu un an. Pentru a ameliora imaginea negativă pe care o aveau americanii despre România, Ceaușescu a acceptat, în septembrie, să se tipărească cinci mii de Biblii Cornilescu pentru Uniunea Natională Baptistă din România. Aceasta era Biblia preferată a protestanților și ar fi fost pentru prima dată editată în mod legal, începând din anii ’20. Această masură avea să se dovedească, însă, prea naînsemnată și prea tardivă. Îngrijorarea Congresului cu privire la drepturile omului se amplificase în mod constant în ultimii zece ani. Pe data de 25 februarie 1987, congresmenii Smith, Hall și Wolf, au înaintat Camerei Reprezentanților o moțiune. Moțiunea nr. 1250 solicita suspendarea Clauzei României pe o perioada de șase luni. În acest interval, Administrația urma să supravegheze modurile în care se respectau drepturile omului în România și mai ales libertățile religioase. Dacă această țară realiza un „progres substantial” în ceea ce privește încetarea persecuțiilor și represiunilor, președintele american putea solicita Congresului reacordarea Clauzei pentru România. În acest timp, Ceaușescu încerca să țină piept curentului de opinie care se resimțea din ce în ce mai puternic în Congres. El a invitat în România un grup de 60 de oameni de afaceri americani, cea mai mare parte dintre ei fiind membri ai Consiliului Economic Româno-American. Președintele român s-a întâlnit cu aceștia pe 24 martie și le-a cerut să convingă Congresul să renunțe la reînnoirea anuală a „Clauzei națiunii celei mai favorizate”. Aceasta era „singura problemă” care stătea în calea acordurilor comerciale pe termen lung. România avea nevoie de o Clauză valabilă pentru mai multi ani. Hotărându-se să achite datoriile externe ale României prin reducerea drastica a importurilor, Ceaușescu asigurase țării un excedent comercial de 503 milioane de dolari în raport cu SUA, în anul 1986. Corporațiile americane priveau fermitatea cu care îmbrațișase Bucureștiul acest gen de comerț ca pe o problemă, pentru unii mai importantă chiar decât reînnoirea Clauzei. România nu-și putea pierde Clauza decât printr-o hotărâre adoptată de ambele Camere și semnată de președinte. Se putea înainta o moțiune separată care să afecteze România, dar, chiar dacă ambele Camere și-ar fi dat concursul, președintele putea foarte bine să opună un veto. Astfel stând lucrurile, puțini dintre congresmeni erau dispuși să se expună mâniei președintelui, înfruntându-l cu privire la o chestiune relativ nesemnificativă. Tocmai de aceea promotorii suspendării Clauzei voiau să amendeze un proiect de lege major, suficient de important pentru ca cei din Congres să nu ia în considerație un eventual veto. Pe 6 ianuarie 1987, Gephardt, un membru al Camerei ce reprezenta statul Missouri, împreună cu alți 180 de susținători, au prezentat proiectul de lege nr. 3, Legea de restructurare a comerțului și a politicii internaționale. Acest proiect de lege a devenit, în scurt timp, ținta unor amendamente pentru o serie de grupuri speciale de interese. Pe 28 aprilie, Wolf și-a îndemnat colegii să susțină un amendament la proiectul de lege nr. 3 al Camerei, prin care să se suspende Clauza României timp de șase luni. Pe 30 aprilie, Camera Reprezentanților a dezbătut amendamentul lui Wolf. După o serie de dezbateri, Camera Reprezentanților a votat și a acceptat amendamentul, în proporție de 232 la 183. La scurt timp după aceea, Camera a aprobat și legea nr. 3, care includea și amendamentul lui Wolf. Prin acest vot, succesul lui Wolf și al adeptilor săi era pe jumătate asigurat. Mai rămânea ca și Senatul să adopte un amendament similar.

b). Proiectele de legi comerciale, „Clauza națiunii celei mai favorizate” pentru România și ultima derogare

Cei ce pledau, la Washington, pentru suspendarea Clauzei României își sărbătoreau recentul succes reputat în Congres. Proiectul de lege comercială aprobat de către Camera Reprezentanților, pe 30 aprilie, includea și o suspendare de șase luni a Clauzei României. Hall și Wolf, și-au luat revanșa în Congres. Într-un ultim efort de a-l face pe președinte să nu mai solicite derogarea anuală, cei doi s-au gândit la motivele pentru care Camera le aprobase amendamentul de suspendare a Clauzei României. Replicile lor de pe 27 și 28 mai au vizat în mod direct Casa Albă.

Pe 2 iunie 1987, președintele american a înaintat Congresului decizia sa. România avea să-și păstreze „Clauza națiunii celei mai favorizate”. Reagan a precizat din nou, într-o declarație suplimentară, că îi fusese greu să ia această hotărâre. Cântărise cu mare atenție criticile vehemente la adresa situației drepturilor omului din România. El împărtașea îngrijorarea Congresului și a altora cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Și totuși, „Clauza națiunii celei mai favorizate” îi ajuta pe oameni. Aceasta făcuse posibilă reîntregirea a mii de familii. Prin intermediul Clauzei se puteau produce schimbări în România și președintele nu avea de gând să compromită aceste avantaje. Deși cu întârziere, pe 26 iunie 1987, Senatul a trimis României, prin votul său, un semn cât se poate de clar că cei din Congres și-au schimbat regulile pentru Clauză. De asemenea, era pentru prima dată când Congresul acționase în mod onest, după un deceniu întreg. Ceaușescu a acționat așa cum era de așteptat, calificând votul Senatului ca pe un „act de ostilitate”. El a încercat, însă, să-și mențină relațiile cu Statele Unite pe aceeași linie a „obișnuitelor afaceri”. În acest timp, Casa Albă exercita presiuni asupra Senatului, pentru ca acesta să se răzgândească în privința Clauzei României. Și totuși, membrii Camerei și ai Senatului care optau pentru suspendarea Clauzei nu se gândeau decât la un singur lucru: adoptarea proiectului de lege comercială, inclusiv a amendamentului pentru România. Ca urmare, nici Camera Reprezentanților și nici Senatul nu au aprobat vreo moțiune de protest împotriva derogării propuse de președinte și astfel, Romania și-a păstrat „Clauza națiunii celei mai favorizate” până in iulie 1988.

c). Ceaușescu respinge „Clauza națiunii celei mai favorizate”

Într-o atmosferă din ce în ce mai tensionată, Administrația a făcut o încercare de a induce o schimbare în România. Pe 5 februarie1988, Reagan l-a trimis pe Whitehead la București. Delegatul secretarului de stat urma să-i transmită lui Ceaușescu un mesaj special. Nici mesajul și nici discuția lui Whitehead cu președintele român nu au avut, însă, vreun efect. La trei săptămâni după aceea, Whitehead mărturisea unui for al drepturilor omului din New York că în timpul vizitei sale a „simtit pe propria piele problemele pe care le are România în privința drepturilor omului. Milițienii îmi urmăreau fiecare mișcare, fie cu mașina fie pe jos”. Din modul în care îl tratase Ceaușescu pe Whitehead se vedea clar că prelungirea Clauzei nu merita eforturile pe care le solicita America. Ceaușescu știa că proiectul legii comerciale avea să fie, în cele din urmă, aprobat, atrăgând după sine noi condiții pentru Clauză, care aveau să impună reforme majore în ceea ce privește situația drepturilor omului din România. El nu era dispus să facă acele schimbări. Astfel, după spusele lui Bogdan, „s-a hotărât să dea înfrangerile la o parte și sa sfârșească prin a parea un erou”. La scurt timp după plecarea lui Whitehead, Ceaușescu a comunicat Washingtonului că România nu mai dorește „Clauza națiunii celei mai favorizate”. Președintele român comunicase Departamentul de Stat că nu mai dorește „Clauza națiunii celei mai favorizate”, însă în anunțul său se preciza și faptul că voia ca Washingtonul și nu Bucureștiul să facă publică această înștiințare. Între timp, membrii comitetului Camerei și Senatului însărcinat cu dezbaterea proiectului legii comerciale au aflat de hotărârea lui Ceaușescu și au scos, discret, amendamentele de suspendare a Clauzei din agenda legislativului. Pe 26 februarie, departamentul de Stat a anunțat că România a hotărât să renunțe la reînnoirea Clauzei. Ca urmare, Administratia avea să nu-și mai exercite dreptul de derogare, Clauza României expirând, astfel, pe 3 iulie 1988. În afară de aceasta, începând cu data de 3 iulie, România nu mai putea primi credite de export din partea guvernului SUA, prin intermediul unor programe precum Eximbank. Hotărârea lui Ceaușescu de a renunța la Clauză a redus, fără îndoială, presiunile internaționale asupra politicii sale interne. Pe 3 iunie, Reagan a prezentat Congresului cererea anuală de derogare. Însă, în acest an, pentru prima dată din 1975, România nu mai era inclusă în această listă. Referindu-se la această țară, președintele și-a anunțat intenția de a lăsa derogarea să expire. La sfârșitul lunii, acesta a emis o proclamație prin care stabilea ca începând de pe 3 iulie, importurile românești, inclusiv cele aflate încă în depozite, nu mai pot beneficia de „Clauza națiunii celei mai favorizate”.

d). Primul an fără „Clauza națiunii celei mai favorizate”

Pe 25 decembrie 1989, în ziare și la radio se anunța una și aceeași știre, confirmată și de televiziune: Nicolae și Elena Ceaușescu muriseră. Izgoniți, arestați și judecați, fuseseră, în cele din urmă, împușcați, în urma unui proces militar. O Românie fără Ceaușescu era deschisă tuturor posibilităților, inclusiv reacordării Clauzei de către Washington. Anularea „Clauzei națiunii celei mai favorizate” nu a afectat relațiile româno-americane, dar nu a redus nici criticile Congresului privind situația drepturilor omului în România. Acorul comercial româno-american era încă viabil și Departamentul de Stat și Ministerul Afacerilor Externe din România au continuat să-și extindă acordurile comerciale bilaterale până în 1990. La începutul anului 1989, încercarea reușită a Bucureștiului de a-și reduce dependența față de importuri a determinat un declin semnificativ al comerțului româno-american. În 1988, comerțul bilateral totaliza aproximativ 940 milioane dolari. În primele șase luni ale anului 1989, volumul total al comerțului ajunsese la 204 milioane de dolari, România beneficiind de un avantaj de peste 80 de milioane.

În acest timp, situația drepturilor omului din România se afla, în continuare, în atenția Congresului. În ianuarie 1989, Bucureștiul și-a anunțat intenția de a respecta numai acele prevederi privind drepturile omului pe care le considera valide. Statele Unite și-au îndreptat atenția asupra României. Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului a răspuns, în sfârșit, la numeroase plângeri. Pe 10 martie, aceasta a trecut o moțiune care condamna încălcările drepturilor omului din România. Bucureștiul a refuzat să permită vreunui reprezentant al ONU să cerceteze situația drepturilor omului din România. Dorind să dezvolte în continuare relațiile economice cu SUA, încă din ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a fost împuternicit să declare nulă Declarația din 29 februarie 1988, unilaterală, a vechiului regim prin care se renunța la acordarea de către SUA a „Clauzei națiunii celei mai favorizate” României. România a negociat și încheiat cu SUA un nou acord comercial, care prevedea acordarea reciprocă a „Clauzei națiunii celei mai favorizate”, acord semnat la București în 2 aprilie 1992. El a intrat în vigoare în noiembrie 1993 și de la această dată, România a început să beneficieze de Clauza din partea Statelor Unite, iar în 1994 și de schema americană de preferințe vamale. În mai 1992 a mai fost semnat, tot la București, acordul româno-american privind garantarea reciprocă a investițiilor. În sfarșit, din 1996, România beneficiază de „Clauza națiunii celei mai favorizate” din partea SUA pe o bază permanentă, nemaifiind nevoie de reînnoirea ei anuală de către Congresul American.

Clauza regimului național

Lumea în care trăim a devenit o lume a interdependențelor. Activitatea microeconomică este adesea condiționată de fenomene și procese, generete de spațiul mondoeconomic. Firmele și concernele mari nu mai sunt profitabile în cazul în care își reduc activitatea numai pe piața internă sau numai dacă sunt preocupate de export. Concernele și societățile mari investesc și se extind în țară și peste hotare, oriunde, acolo unde beneficiază de avantaj. Pentru dezvoltarea relațiilor economice internaționale, un rol important îl are negocierea de tratate, acorduri și alte convenții economice.
Tratatele comerciale sunt convenții internaționale care reglementează schimburile de mărfuri dintre două sau mai multe state, inclusiv problemele care decurg din acestea.
Pentru că practica internațională, de cele mai multe ori, alături de problemele comerciale propriu-zise, a urmărit să reglementeze și problemele privind tratatele internaționale de mărfuri, a numit aceste tratate „Tratate de Comerț și Navigație.

Acestea cuprind o serie de principii generale care reglementează raporturile economice dintre state și asigură cadrul juridic necesar și general pentru o perioadă de timp mai îndelungată.
Pe baza acestor tratate, dar și în lipsa lor, ca regulă, statele negociază acorduri comerciale și de plăți pe termene diferite, dar și alte acorduri economice, care reglementează concret, uneori chiar detaliat, anumite aspecte ale relațiilor economice reciproce. Tratatele de comerț și navigație și, în lipsa lor, acordurile comerciale și de plăți, cuprind o serie de clauze esențiale, printre care se afla și Clauza regimului național. Cel de-al doilea principiu fundamental pe care se sprijină dezvoltarea REI – negociat tot sub egida OMC – principiu pe care-l regăsim drept clauză de bază în acordurile/tratatele semnate de țări, este dat de clauza regimului național. Clauza regimului național (CRN) este prevederea înscrisă în tratate (acorduri) prin care părțile semnatare se obligă să acorde persoanelor fizice/juridice ale unui stat ce exercită acte de comerț sau alte activități pe teritoriul celuilalt stat aceleași drepturi și obligații în materie economică ca și naționalilor.

În general, domeniile vizate de CRN sunt:

condițiile de utilizare și acces la mijloace de transport, depozite, instalații etc.;

impunerea mărfurilor și servicii la export-import;

impunerea pe profitul realizat de firme, societăți mixte, filiale etc.;

implicarea în materie economică a persoanelor fizice;

recunoașterea reciprocă a statutului investitorilor străini;

drepturi egale în fața legii, a organismelor de judecată etc.;

alte aspecte în materie asupra terenului, chestiune pe care legislația națională o soluționează diferit

Un domeniu separat și, în general, neinclus în tratatele economice este regimul proprietății de la o țară la alta, dar ca regulă se avansează principiul de închiriere și nu vindere (inclusiv legea română). În mod temporar, atunci când o țară în curs de dezvoltare este interesată în a atrage investițiile străine din țările dezvoltate poate acorda prin legea națională (dar nu prin acord) drepturi și avantaje mai mari persoanelor juridice/fizice străine comparativ cu naționalii (este și cazul României în prezent).

Astfel, legea nr. 35/1991 modificată și completată succesiv ulterior (prin legea 75/1994 privind investițiile străine) acordă un astfel de regim de favoare:

scutiri de impozit pe profit de la 2 -5 ani, după sectorul în care se face investiția;

unele scutiri pentru profitul reinvestit, pregătire personal, tehnologii noi etc.;

reduceri de taxe vamale la importul de utilaje, instalații etc.

Clauza regimului național se mai găsește și sub numele de „tratatul național” sau „tratatul de egalitate pentru națiuni”. Tratatul național se aplică doar când produsul, serviciul său lucrarea au intrat pe piață. Astfel, aplicarea taxelor vamale asupra importurilor nu constituie o violare a tratatului național, chiar dacă produsele fabricate în țară nu sunt supuse unui impozit echivalent. Mărfurile importate și cele produse în țara trebuie să primească un tratament egal, cel puțin după ce mărfurile străine au intrat pe piață. Același lucru se aplică serviciilor străine și celor naționale și mărcilor de fabrică sau de comerț, dreptul de autor și patentele străine și naționale. Acest principiu de "tratat național" (a-i trata pe ceilalți la fel ca pe conaționali) figurează în cele trei principale Acorduri ale OMC (Articolul III din GATT, articolul 17 din AGCS și articolul 3 din Acordul asupra ADPIC), chiar dacă în acest caz principiul se abordează pentru fiecare dintre ei într-o manieră diferită. Principiul fundamental rămâne însă formă de bază a CRN care se prevede uzual în tratate (acorduri) economice; alte facilități statuate prin legea națională sunt la latitudinea oricărui stat, dar nu se admite a se reglementa un statut mai defavorabil decât al naționalilor. CRN mai este denumită frecvent și tratatul posibilităților egale, deoarecese beneficiază reciproc de aceleași drepturi și avantaje ca și naționalii. Economiștii și experții în probleme comerciale recunosc în mare ca sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Se recunoaște de asemeni ca țările mai puțin avansate au nevoie de flexibilitate în momentul în care aplica aceste clauze. Și propriile texte ale acordurilor incorporează dispozițiile anterioare ale GATT, care prevăd o asistentă special și concesiuni comerciale pentru țările în curs de dezvoltare.  Mai mult de trei sferturi din membrii OMC sunt tari în dezvoltare și în tranziție spre economia de piață. Deschiderea piețelor poate fi benefica, dar cere și o adaptare. Acordurile OMC permit ca țările să introducă schimbări graduale, prin intermediul "liberalizării progresive". În general se acorda țărilor în dezvoltare termene mai îndelungate pentru a-și îndeplini obligațiile. Reducerea obstacolelor către comerț este unul din mijloacele cele mai evidente de a însufleți comerțul. Aceste obstacole se găsesc la tot pasul și restrâng drepturile unui comerț liber.

Bibliogarafie

Ghibuțiu A., POLITICI COMERCIALE ÎN RELAȚIILE ECONOMICE INTERNAȚIONALE, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Dascălu Nicolae, IMAGINEA ROMÂNIEI MARI ÎN SUA ÎN PERIOADA INTERBELICǍ, Editura Universității din București, București, 1998

Harrington Joseph F., RELAȚIILE ROMÂNO-AMERICANE, Institutul European, Iași, 2002