Clauzele Asiguratorii
=== l ===
ABREVIERI
A.J.I.L. – American Journal of International Law
al. – alineatul
alin. – alineatul
art. – articolul
C.A.B. – Camera de Arbitraj București
C.C.I.P. – Camera de Comerț Internațional de la Paris
C. civ. – Codul civil
C.I.M. – Regulile uniforme privind contractul de transport internațional feroviar de mărfuri
C.M.R. – Convenția privind contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
C.O.T.I.F. – Convenția cu privire la transporturile internaționale feroviare
dec. – decizia
D.P.C.I. – Droit et practique du commerce international
DST – Drepturi Speciale de Tragere
Ed. – Editura
F.M.I. – Fondul Monetar Internațional
Hot. – Hotãrârea
ibidem – în același loc
idem – același autor
J.D.I. – Journal de Droit International (Clunet)
J.r.d.c.i. – Jurisprudența română de drept al comerțului internațional
nr. – numărul
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
op. cit. – opera citată
p. – pagina
pct. – punctul
R.C.A.D.I. – Recueil de Cours de l'Académie de Droit International
R.D.C. – Revista de drept comercial
R.D.I. – Répertoire de droit international
R.D.I.D.C. – Revue de droit international et de droit comparé
R.R.D. – Revista Română de Drept
R.R.S.I. – Revista română de studii internaționale
R.R.S.J. – Revue roumaine des sciences sociales. Série de sciences juridiques
R.T.D.C. – Revue trimestrielle de droit civil
S.C.J. – Studii și cercetãri juridice
S.R.D.C. – Societatea română de drept comparat
t. – tom
T.U. – Tipografia Universității
U.E. – Uniunea Europeanã
UNCITRAL – Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional
UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare
urm. – urmãtoarele
vol. – volumul
Capitolul I
INTRODUCERE
I.1. NECESITATEA ADAPTÃRII CONȚINUTULUI
CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
Încã de acum câteva decenii se vorbea despre diversificarea contractelor și creșterea ariei de aplicare a acestora, arãtându-se cã ceea ce se constatã în practicã este nu numai sporirea numãrului lor datoritã dezvoltãrii relațiilor industriale, comerciale și civile, ci și apariția unor noi categorii de contracte ca, de pildã, diferite feluri de asigurãri, convenții colective, contracte în favoarea terților, contracte între absenți, contracte de adeziune, antecontracte, dintre care unele sunt, totodatã, supercontracte, în timp ce, dimpotrivã, alte categorii de contracte cad în uitare sau sunt perimate.
Actualitatea acestor considerații apare cu evidențã, chiar dacã exemplele date încã din anul 1937 sunt și pot fi mereu înlocuite cu altele.
Noile forme contractuale permit realizarea scopurilor urmãrite de pãrți în condițiile unor rapide transformãri, reprezentând rãspunsul adecvat pe plan juridic la necesitãțile izvorâte din dinamismul condițiilor economice.
Ținând seama cã, în contextul interdependențelor economice din lumea contemporanã, comerțul internațional depãșind din ce în ce mai mult sfera unor simple relații de schimb pentru a cuprinde producția internaționalã, au apãrut alãturi de contractele de vânzare, corespunzând operațiilor de import și export de mãrfuri, contracte de furniturã, contracte de aprovizionare, contracte de construcție a ansamblurilor industriale, contracte de transfer de tehnologie și alte tipuri de contracte – de exemplu, operațiunile în contrapartidã – care se caracterizeazã, între altele, prin durata lor.
Într-adevãr, practica relațiilor contractuale de comerț internațional demonstreazã cã cele mai multe contracte sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung, presupunând, pentru realizarea lor, îndeplinirea unei suite de operații, care se întrepãtrund în mod strâns și care se desfãșoarã de regulã pe o perioadã de mai mulți ani.
Contractele comerciale internaționale sunt supuse regimului de drept internațional privat și de drept material prevãzut pentru orice contract de comerț exterior și de cooperare economicã cu strãinãtatea, dar existã și anumite reglementãri legale sau contractuale care au ca obiect specific sau cel puțin precumpãnitor asemenea contracte.
Ținând seama de instabilitatea care se manifestã pe piața economicã mondialã datoritã, în mare parte, inflației și variației prețurilor materiilor prime, evoluției metodelor de fabricație susceptibile sã modifice gradul de rentabilitate, cât și altor fenomene conjuncturale, aceste contracte nu pot fi întotdeauna executate conform cadrului contractual inițial. Echivalența dintre prestațiile contractuale poate fi astfel grav afectatã, reclamând soluții și remedii adecvate, nu atât empirice de naturã operaționalã, intervenite post factum, cât îndeosebi de ordin juridic, cu caracter preventiv.
Avem în vedere, în special, faptul cã executarea contractelor comerciale internaționale, desfãșurându-se într-un cadru economic și politic în continuã mutație, generator de mari incertitudini și deci riscuri, poate avea loc în condiții economice și financiare total diferite de cele luate în considerare la încheierea lor – fluctuații economice, instabilitate valutarã etc. – fiind de naturã sã afecteze în mod substanțial echilibrul dintre prestațiile contractuale și, în cele din urmã, însãși semnificația economicã a contractului.
Stipularea unor clauze preventive în contractele de lungã duratã – a cãror executare se realizeazã deci pe parcursul mai multor ani – devine astfel necesarã pentru ca, pe de o parte, sã le asigure derularea ritmicã, în cadrul programului global dinainte stabilit, iar pe de altã parte, sã menținã echilibrul valoric între prestațiile reciproce, în eventualitatea, deloc improbabilã, a unor perturbãri economice, cu repercusiuni asupra prețurilor și cursului valutelor.
Se poate spune deci cã, în adaptarea acestor contracte, clauzele care formeazã conținutul lor ar urma sã fie concepute de parteneri în perspectiva mutațiilor viitorului, întrucât ei nu s-ar mai angaja dacã nu ar dispune de un mijloc care sã le permitã menținerea echilibrului contractual inițial.
Dintre mijloacele oferite de tehnica juridicã pentru realizarea adaptãrii conținutului contractelor de lungã duratã la cerințele progresului tehnico-economic, în practica comercialã internaționalã sunt folosite, în general, douã tipuri de clauze, și anume clauze denumite de menținere a valorii economice a contractului, și ca atare echilibrul dintre prestațiile reciproce, și clauze de adaptare, tinzând sã realizeze o reajustare globalã a raporturilor juridice dintre pãrți.
Încheierea de cãtre pãrți a unor clauze asiguratorii, în cazul în care dreptul român este lex contractus, este necesarã datoritã neconcordanței existente între fenomenele de instabilitate care pot afecta raporturile comerciale internaționale, pe parcursul executãrii lor, și faptul cã în dreptul nostru nu este consacratã legislativ teoria impreviziunii, legiuitorul român rãmânând atașat, de lege data, principiului clasic al forței obligatorii a contractului prevãzut de art. 969 C. civ., care constituie dreptul comun pentru contractele de comerț internațional.
Într-o analizã generalã, teoria impreviziunii constã în recunoașterea ca subînțeleasã în contracte a clauzei rebus sic stantibus (omnis conventio intelliguntur rebus sic stantibus), conform cãreia, dacã între momentul încheierii și cel al executãrii contractului au apãrut evenimente imprevizibile, care au schimbat fundamental condițiile economice sau de altã naturã existente între momentul acordului de voințã inițial al pãrților, fãcând sensibil mai oneroasã prestația uneia dintre ele, principiul forței obligatorii a contractului nu mai acționeazã, organul de jurisdicție având dreptul, independent de existența în contract a vreunei clauze în acest sens, sã procedeze la reașezarea contractului în funcție de noile împrejurãri (sau, în subsidiar, la desființarea contractului și reducerea corespunzãtoare a responsabilitãții debitorului).
Noile forme pe care le propune practica contractualã internaționalã infirmã în mod sensibil schema contractualã clasicã din dreptul civil, care se bazeazã pe ideea conform cãreia contractul exprimã concilierea intereselor opuse a douã persoane, câștigând prin aceasta o anumitã stabilitate în timp și forțã obligatorie fațã de pãrți, întrucât toate elementele pot fi repuse în discuție și chiar pãrțile subordoneazã existența și executarea contractului de lungã duratã de mecanisme complexe de negociere, de propuneri și contrapropuneri, de termene, de intervenția terțului pentru a facilita soluționarea conflictelor etc..
Suntem departe, în acest tip de contract, de cadrul tradițional și în fața acestei evoluții și dezvoltãri a tehnicilor de readaptare ne putem gândi cã noțiunea de contract internațional tinde sã dobândeascã un conținut destul de diferit de cel al conceptului din cadrul intern și este dificil, în orice caz, sã se mai afirme cã regulile aplicabile contractelor internaționale urmeazã sã fie cãutate în principiile generale ale dreptului civil contractual.
Pe planul relațiilor comerciale internaționale, adaptarea contractului apare nu ca o atingere adusã forței obligatorii a acestuia, ci, dimpotrivã, ca o afirmare a ei, contribuind la realizarea unei reconcilieri între necesitatea flexibilitãții contractuale cu cerința indispensabilã a stabilitãții contractuale.
În comerțul internațional, principiul forței obligatorii a contractului este unanim recunoscut, ținând seama că relațiile de cooperare economicã se bazeazã pe încrederea reciprocã și certitudinea cã fiecare parte dintr-un contract își va executa obligațiile sale, deci pe presupunerea cã așteptãrile justificate ale pãrților astfel cum sunt stabilite într-un contract sunt ocrotite.
Clauzele introduse, de regulã, în acest sens în contractele la care ne referim conferã un anumit specific, urmãrind, printre altele, ocrotirea pãrților de efectele unor evenimente incerte care pot crea schimbãri esențiale în raportul dintre obligațiile asumate. Aceastã mobilitate voitã a conținutului contractului îi oferã, contrar aparențelor, o stabilitate sporitã, dând expresie nu numai principiului puterii obligatorii a contractului, ci și principiului colaborãrii pãrților pe bazã de egalitate și echitate. În loc de a reprezenta un declin al noțiunii contractului, s-ar putea spune cã, într-o anumitã viziune, este vorba, dimpotrivã, de o nouã treaptã în evoluția acesteia, pe linia dialecticii mobilitãții, a stabilitãții și a eficienței instituției.
O altã caracteristicã a contractelor comerciale internaționale constã în voința pe care pãrțile o manifestã în general pentru a asigura supraviețuirea relațiilor lor, cât mai mult timp posibil, fațã de obstacolele care ar putea compromite executarea angajamentelor luate.
Un alt aspect specific acestor contracte constã în dorința pãrților de a-și extinde colaborarea dincolo de previziunile contractului inițial, deoarece prin asemenea relații contractuale se creeazã legãturi stabile și o anumitã obișnuințã, pãrțile considerându-se parteneri privilegiați și pentru alte operații, indiferent dacã acestea constituie sau nu prelungirea primului contract.
Practica de arbitraj comercial internațional este și ea în sensul adaptãrii contractelor internaționale de lungã duratã, arbitrii recunoscându-și treptat o putere tot mai mare de interpretare, care, în ultimã analizã, conduce la modificarea contractelor, tendințã ce s-a dezvoltat pe baza principiului echitãții.
În aceste condiții, într-o perspectivã dinamicã, menținerea echivalenței prestațiilor ar fi dovada stabilitãții contractului și mijlocul de a respecta principiul forței obligatorii a acestuia.
I.2. CONCEPTUL DE RISC
Dicționarul enciclopedic român definește riscul contractual ca fiind "suportarea de cãtre debitor a consecințelor pãgubitoare ale eliberãrii creditorului de obligația pe care o avea fațã de el, ca urmare a neexecutãrii de cãtre debitor a obligației sale din cauze ce nu-i sunt imputabile (caz de forțã majorã sau fortuit)". De aici rezultã cã un astfel de risc vizeazã numai contractele sinalagmatice și presupune:
neexecutarea de cãtre debitor, din cauze ce nu-i sunt imputabile, a obligației asumate fațã de creditor;
eliberarea creditorului de obligația sa fațã de debitorul care nu și-a putut executa propria-i obligație și
suportarea de cãtre debitor a consecințelor pãgubitoare decurgând din aceastã împrejurare.
Așadar, riscul se concretizeazã în consecința pãgubitoare pe care trebuie sã o suporte debitorul obligației ce nu poate fi executatã datoritã intervenției unui caz fortuit sau de forțã majorã. Aceastã regulã este în egalã mãsurã valabilã pentru contractele din dreptul comun, dar și pentru contractele din dreptul internațional.
Dicționarul explicativ al limbii române definește riscul ca "posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubã; pericol posibil".
Aceastã definiție exprimã atât sensul nejuridic al conceptului de risc (posibilitatea de a ajunge într-o primejdie sau de a fi confruntat cu un necaz), cât și sensul juridic al lui, anume "posibilitatea … de a suporta o pagubã". Este formula ce redã aproape perfect semnificația sintagmei de risc comercial.
Petit Larousse utilizeazã o formulã mai cuprinzãtoare, definind riscul ca "un pericol, un inconvenient posibil". Într-adevãr, deși lapidarã, aceastã formulã pare sã fie comprehensivã, vizând în termeni generali întreaga varietate a riscurilor nejuridice și a celor juridice (inclusiv riscurile comerciale).
Doctrina juridicã înregistreazã o multitudine de definiții, toate vizând exclusiv semnificația juridicã a conceptului de risc, definiții care însã se diferențiazã nu numai prin felul în care sunt redactate, ci uneori chiar prin sensul atribuit termenului în discuție. Dintre acestea reținem spre exemplificare urmãtoarele care par mai semnificative.
Astfel, potrivit unei concepții ce se raporteazã prin excelențã la contractele din dreptul comun, riscul contractual este "suportarea consecințelor pãgubitoare ale încetãrii contractului pentru imposibilitatea fortuitã de executare a obligației uneia dintre pãrți".
Expresia "suportarea consecințelor pãgubitoare" pare neinspirat aleasã pentru a defini conceptul de risc. Într-adevãr, ea sugereazã doar rezultatul realizãrii riscului fãrã a lãmuri care este cauza acestui rezultat, adicã riscul în sine.
Într-o altã concepție ce pare a fi dominantã în doctrinã, riscurile sunt "evenimente posibile de a se produce dupã încheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre pãrți și care, dacã se realizeazã, pot provoca pierderi pentru cel puțin una din pãrți".
O primã constatare care se impune este cã aceastã definiție vizeazã riscurile comerciale. Dar autorii citați circumscriu aceste riscuri contractului comercial, ceea ce pare a fi o restrângere a sferei conceptului în discuție deoarece în domeniul comerțului în general, al comerțului internațional în special, riscurile vizeazã nu numai raporturile contractuale, ci și pe acelea extracontractuale, putându-se produce în orice operațiune comercialã sau care este conexã unei activitãți comerciale. Așa sunt bunãoarã riscurile aferente operațiunilor de schimb valutar, cele ce țin de acordarea garanțiilor bancare sau acelea care decurg din modificarea neașteptatã a conjuncturii pieței.
Pe de altã parte, calificarea riscurilor ca evenimente este inadecvatã specificului acestui concept. Riscul în sine nu este un eveniment ci consecința generatã de un eveniment și concretizatã în producerea unor inconveniente pentru debitorul unei obligații contractuale asumatã sau, în general, pentru acela care a inițiat-o ori s-a implicat într-o afacere.
Dincolo de rezervele exprimate fațã de concepția în discuție, din conținutul definiției analizate pot fi reținute totuși unele aspecte pozitive și anume:
riscurile trebuie privite ca o posibilitate, iar nu ca o fatalitate;
producerea lor dobândește semnificație juridicã numai dacã are loc între momentul perfectãii contractului (respectiv momentul implicãrii subiectului de drept într-o operațiune comercialã) și acela al finalizãrii executãrii contractului (sau al respectivei operațiuni);
producerea riscurilor trebuie sã fie independentã de culpa vreuneia din pãrți;
realizarea riscurilor este de naturã sã determine pierderi pentru cel puțin una dintre pãrți.
Toate aceste aspecte sunt veritabile repere pentru o definiție corectã a conceptului de risc comercial.
În fine, potrivit altei opinii, "riscul este un eveniment posibil și nedorit, previzibil sau imprevizibil, producãtor de pierderi materiale sau morale, ce se manifestã în raporturile dintre oameni și în raporturile dintre om și naturã".
Nici aceastã definiție nu satisface, deși din conținutul sãu transpare preocuparea autorilor ei de a o face cât mai cuprinzãtoare, cât mai completã. Mai multe obiecții îi pot fi aduse. În primul rând, calificarea riscului ca eveniment este, pentru motive învederate, neinspiratã. Totuși, ideea cã riscul poate fi previzibil sau imprevizibil este susceptibilã sã creeze anumite confuzii. Astfel, într-un anumit sens toate riscurile pot fi considerate previzibile dat fiind cã experiența umanã milenarã s-a îmbogãțit continuu cu elemente și aspecte inedite relevate de realitãțile vieții, aflate și ele într-o permanentã reînnoire și transformare.
S-ar putea spune cã pentru un profesionist experimentat – și comercianții, mai cu seamã cei care participã la raporturile de comerț internațional sunt profesioniști de acest fel – totul trebuie sã fie previzibil în sfera sa de activitate. Atunci când se negociazã și se perfecteazã un contract de comerț internațional trebuie avute în vedere toate circumstanțele în care urmeazã sã se execute acel contract și toate posibilitãțile de modificare a respectivelor circumstanțe pe parcursul executãrii prestațiilor contractualmente asumate. Așa fiind, pãrțile decid și acționeazã în deplinã cunoștiințã de cauzã. Și dacã aceasta este realitatea, douã întrebãri legitime devin inevitabile, și anume:
existã loc și pentru imprevizibil în domeniul comerțului internațional?
dacã da, atunci care sunt criteriile de delimitare a previzibilului în acest domeniu?
Orice domeniu de activitate, inclusiv comerțul internațional, este compatibil cu imprevizibilul și deci orice profesionist, indiferent de gradul de cunoaștere și de stãpânire a profesiei lui și de experiența acumulatã în exercitarea acelei profesii, poate fi luat prin surprindere de anumite evoluții ce se produc la un moment dat cu privire la situații concrete din domeniul respectiv. Apariția unor evoluții și împrejurãri de acest gen prezintã relevanțã pentru definirea riscului ca și concept juridic, pentru delimitarea lui de ceea ce în mod obișnuit este considerat a fi risc ca atribut inerent al existenței și al activitãții umane.
Imprevizibilitatea ține de esența riscului și nu de natura lui. Firește, nu avem în vedere o imprevizibilitate absolutã de naturã sã excludã orice posibilitate de prevedere, ci o imprevizibilitate relativã de specificul cãreia este numai imposibilitatea pãrților de a anticipa cu certitudine producerea riscului și mai cu seamã a momentului concret de realizare a lui. Așadar, cel puțin teoretic și îndeobște pentru un profesionist, orice risc poate fi considerat previzibil in abstracto (pentru domeniul de activitate al acelui profesionist).
Pe plan practic însã producerea anumitor riscuri, consideratã sub aspectul momentului concret și al modului de realizare a lor, rãmâne imprevizibilã chiar și pentru un profesionist. Ea se învedereazã fortuitã și de aceea prezintã relevanțã sub aspect juridic și trebuie avutã în vedere ca atare de cãtre partenerii contractuali. Aceștia, de regulã, stipuleazã în contract clauze asiguratorii menite sã neutralizeze efectele negative pe care le poate produce impactul realizãrii riscurilor asupra echilibrului contractual.
Analiza definiției în discuție relevã și alte aspecte discutabile din conținutul ei.
Astfel, ideea potrivit cãreia riscul este producãtor de pierderi materiale sau morale este pentru unii autori inacceptabilã. Astfel, realizarea riscurilor comerciale antreneazã numai pierderi materiale, cãci fiecare dintre subiecții de drept care se implicã în operațiunea comercialã afectatã de risc urmãrește prin finalizarea acelei operațiuni obținerea unor avantaje materiale concretizate în profit. Realizarea riscului anuleazã posibilitatea obținerii acelor avantaje și, uneori, determinã chiar o pierdere materialã suplimentarã pentru debitorul obligației ce nu poate fi executatã. Sunt puse deci în cauzã numai interesele materiale ale contractanților, iar nu și valori morale vizând persoana acestora. Așa fiind, prin realizarea riscului nu pot fi cauzate "pierderi morale" și ca urmare orice referințã la daune morale trebuie eliminatã din conținutul definiției conceptului de risc comercial.
În concepția acestor autori definirea conceptului de risc comercial trebuie sã se facã ținând seama de urmãtoarele repere:
riscul este în esența sa un pericol pe fondul cãruia se produc anumite inconveniente; în alți termeni, riscul este un pericol susceptibil sã genereze anumite inconveniente pentru debitorul unei obligații contractuale sau, în general, pentru subiectul de drept implicat într-o operație comercialã;
realizarea riscului este prin ipotezã incertã;
incertitudinea ce caracterizeazã riscul face ca realizarea lui sã fie și imprevizibilã;
imprevizibilitatea riscului face ca realizarea acestuia sã fie întotdeauna fortuitã;
consecințele realizãrii riscului se concretizeazã prin excelențã într-o pierdere materialã pe care trebuie sã o suporte debitorul obligației a cãrei executare este împiedicatã.
Conchidem cã riscul contractual reprezintã posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubã, ca urmare a încetãrii contractului dintr-o cauzã independentã de culpa uneia dintre pãrțile contractante.
I.3. GENEZA RISCULUI
Unii autori așazã la originea riscului incertitudinea, care în domeniul raporturilor de comerț internațional are la bazã lipsa de informare, adicã necunoașterea sau insuficienta cunoaștere a conjuncturii piețelor externe și a tendințelor de evoluție în perspectivã a acesteia. Necunoașterea, afirmã autorii citați, duce la ezitare, la inconsistențã în luarea deciziilor care se impun cu ocazia desfãșurãrii negocierilor între partenerii de afaceri. Potrivit acestei concepții, incertitudinea este geneza riscului comercial care se amplificã datoritã deficiențelor de informare. În aceste condiții numai hazardul poate face ca incertitudinea sã nu genereze risc. Împrejurarea, conchid autorii la care ne referim, îi determinã pe unii participanți la comerțul internațional sã se conducã dupã legea hazardului și sã-și asume riscuri deosebite, uneori generatoare de efecte dezastruoase, în pofida posibilelor rezultate favorabile spectaculoase.
Aceastã opinie a fost criticatã în doctrinã. Astfel, s-a menționat, participanții la raporturile de comerț internațional nu sunt și nici nu pot fi considerați neavizați. Ei sunt comercianți, deci profesioniști în domeniu și, ca urmare, nu li se poate reproșa nici ignoranțã și nici inabilitate. Raporturile de comerț internațional nu se stabilesc la derutã sau la întâmplare, între subiecți de drept ce acționeazã în necunoștințã de cauzã. Participanții la asemenea raporturi juridice decid sã stabileascã legãturi contractuale între ei dupã ce în prealabil se documenteazã cu privire la conjunctura pieței unde contracteazã, precum și dupã o prealabilã analizã a evoluției în perspectivã a prețurilor și a fluctuațiilor previzibile ale cursurilor valutare pe piața monetarã. Pe baza concluziilor desprinse din aceste analize partenerii de afaceri vor stabili conținutul concret al contractului lor stipulând clauze asiguratorii menite sã neutralizeze eventualele riscuri ce s-ar putea produce pe parcursul executãrii acelui contract.
În funcție de natura lor riscurile comerciale pot fi: economice, politico-administrative, evenimente naturale etc. La rândul lor riscurile economice se scindeazã în douã subgrupe și anume:
riscuri valutare și
riscuri nevalutare.
Riscurile valutare, privite prin prisma efectului lor asupra contractelor de comerț internațional, mai ales a celor pe termen lung, constau în modificarea cursului de schimb (eventual a paritãții oficiale) al monedei de platã, fațã de moneda (monedele) de referințã (calcul).
Cât privește riscurile nevalutare, acestea se concretizeazã în pericolul de a se produce modificãri ale conjuncturii economice pe o anumitã piațã comercialã, modificãri susceptibile a afecta prestația asumatã de una dintre pãrți. Producerea unor asemenea consecințe se datoreazã impactului produs asupra acelei piețe de diversele fenomene sau procese economice greu controlabile prin acțiunea conștientã a oamenilor, sau mai exact a autoritãților guvernamentale și a organizațiilor economice guvernamentale.
Menționãm în context, cu titlu de exemplu, modificarea prețurilor materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor sau a forței de muncã (salariilor); schimbarea tarifelor de transport, a primelor de asigurare, a taxelor vamale; modificarea dobânzilor bancare, a nivelului comisioanelor; schimbarea condițiilor privind transferul de tehnologie și a drepturilor de proprietate industrialã în general; modificarea raportului dintre cerere și ofertã cu privire la marfa sau serviciile care formeazã obiectul contractului etc.
Desigur, toate aceste fenomene sau evenimente economice se produc pe baza unor acumulãri cantitative realizate în timp, iar apariția lor reprezintã un veritabil salt calitativ care modificã o multitudine de parametri economici dintre aceia pe care pãrțile contractante i-au considerat ca repere în determinarea inițialã a echilibrului contractual.
De aceea riscurile aferente apariției unor astfel de fenomene sunt specifice îndeobște contractelor de comerț internațional convenite pe lungã duratã. Ele pot viza însã – într-o mãsurã mai micã, în condiții de stabilitate economicã – și contractele de duratã medie. Astfel de contracte sunt expuse unor riscuri de acest gen prioritar în condiții de recesiune economicã generalizatã și evolutivã.
Riscurile menționate pot fi evitate sau neutralizate prin stipularea în conținutul contractului de comerț internațional a unor clauze asiguratorii adecvate.
Existã anumite riscuri nevalutare ce țin de situația materialã și de corectitudinea conduitei contractuale a pãrților. Dintre acestea sunt menționate în doctrinã:
insolvabilitatea debitorului;
falimentul acestuia;
neexecutarea sau executarea defectuoasã ori cu întârziere a obligațiilor contractuale.
Se afirmã cã astfel de riscuri vizeazã orice contract de comerț internațional și de aceea ele pot fi contracarate de cãtre pãrți prin stipularea unor clauze contractuale de aplicare generalã.
O importantã grupã de riscuri care pot afecta negativ echilibrul contractului în raporturile de comerț internațional își au geneza în anumite mãsuri politico-administrative adoptate de state sau de organizații internaționale în perioada de timp dintre momentul perfectãrii contractului și momentul finalizãrii executãrii lui.
Printre împrejurãrile de acest gen menționãm: blocada economicã, embargoul, conflictele militare, grevele, insurecția, adoptarea de mãsuri vamale restrictive, antidumping sau alte mãsuri de protecție a concurenței, modificãrile regimului politic, neacordarea autorizației administrative de import-export etc.
În fine, riscurile generate de evenimente ale naturii, precum cutremure, inundații sau alte calamitãți, pot afecta negativ executarea contractului.
Atunci când sunt privite în alternativã cu riscurile valutare, riscurile politico-administrative și evenimentele naturale, alãturi de cele economice nevalutare formeazã categoria riscurilor nevalutare lato-sensu.
Uneori împrejurãrile în care se realizeazã riscurile nevalutare sunt veritabile evenimente de forțã majorã, alteori acele împrejurãri nu întrunesc trãsãturile caracteristice unor asemenea evenimente dar, dincolo de aceastã diferențiere, producerea riscurilor este întotdeauna fortuitã și comportã consecințe pãgubitoare pentru cel puțin unul dintre partenerii contractanți.
S-ar putea spune cã toate contractele de comerț internațional, în special cele de duratã medie și lungã, se situeazã în arealul riscului. Omniprezența riscului în raporturile de comerț internațional face ca acesta sã devinã un factor de temporizare a acțiunii comerciale. Existã un impact permanent între forța de expansiune a exportului și forța riscului. Este un impact ce nu trebuie sã scape de sub control cãci dacã rãmâne necontrolat influențeazã negativ procesul decizional al participanților la comerțul internațional și determinã o sensibilã restrângere a volumului afacerilor. Aceștia trebuie sã se simtã protejați împotriva consecințelor negative pe care le poate antrena luarea unei decizii în condițiile incertitudinii de producere a riscului și mai ales în condiții ce fac incertã posibilitatea evitãrii riscului.
I.4. MIJLOACE JURIDICE DE EVITARE SAU DE NEUTRALIZARE A RISCURILOR ÎN CONTRACTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
I.4.1. STIPULAREA UNOR CLAUZE DE NATURÃ SÃ FACILITEZE
ÎNTRERUPEREA OPORTUNÃ A RAPORTULUI JURIDIC OBLIGAȚIONAL
Pe parcursul desfãșurãrii raportului juridic obligațional uneori se poate întrevedea ca certã producerea riscului, alteori se contureazã cu puterea evidenței o atare împrejurare. În astfel de situații întreruperea desfãșurãrii raportului obligațional, prin voința ambelor pãrți sau numai prin voința uneia dintre pãrți, devine oportunã. Pe aceastã cale este posibilã evitarea sau neutralizarea impactului produs asupra executãrii contractului de realizarea riscului.
Este însã de observat cã întreruperea executãrii contractului prin voința unilateralã a oricãrui contractant nu este posibilã atunci când prin aceasta se lezeazã interesele celeilalte pãrți. Dacã totuși o asemenea întrerupere s-ar produce, contractantul care o provoacã este rãspunzãtor fațã de partenerul sãu contractant pentru prejudiciile încercate de acesta. Nici chiar iminența realizãrii riscului nu-l poate exonera de rãspundere pentru o atare întrerupere. E firesc sã fie așa deoarece nici unul dintre contractanți nu se poate eschiva în detrimentul celuilalt de a suporta rigorile regulii potrivit cãreia riscul contractual se suportã de cãtre debitorul prestației imposibil de executat.
Nimic nu se poate opune însã ca pãrțile prin consensul lor sã decidã întreruperea raportului obligațional spre a evita, atenua sau neutraliza consecințele realizãrii riscului. Dar o asemenea înțelegere între pãrți ulterior perfectãii contractului nu este întotdeauna posibilã fie datoritã faptului cã acestea au percepții diferite cu privire la perspectiva realizãrii riscului, fie pentru cã interesele lor nu sunt convergente cu referire la continuarea sau întreruperea derulãrii raportului obligațional.
De aceea este necesar ca în conținutul contractului sã se stipuleze chiar la momentul perfectãrii lui clauze suspensive, o clauzã rezolutorie sau o clauzã care sã permitã denunțarea unilateralã a contractului de cãtre partea ale cãrei interese sunt periclitate prin conturarea iminenței producerii riscului.
Clauzele suspensive amânã executarea contractului până la îndeplinirea unor cerințe convenite de pãrți, ca de pildã: plata avansului, deschiderea acreditivului, avalizarea cambiilor, obținerea licențelor (de import sau de export când este cazul), sau a altor autorizãri cerute de legislația din țara importatorului sau de legislația din țara exportatorului etc.
Clauza rezolutorie (sau pactul comisoriu) permite desființarea retroactivã a contractului și repunerea pãrților în situația anterioarã (restitutio in integrum). Pãrțile sunt libere sã adapteze conținutul acestei clauze astfel încât prezența ei în contractul prin care sunt legate juridicește sã corespundã, sã dea satisfacție intereselor lor.
Clauza de denunțare unilateralã a contractului consfințește dreptul contractantului periclitat de realizarea riscului, care la un moment dat devine evidentã și iminentã, de a se retrage din raportul juridic obligațional pentru o mai bunã protejare a intereselor sale. Desigur, o astfel de clauzã trebuie formulatã de așa manierã încât sã nu devinã susceptibilã de abuz. În acest scop este necesar ca pãrțile sã precizeze fãrã echivoc și mijloacele juridice de protejare a intereselor celuilalt contractant împotriva eventualelor consecințe negative ce ar decurge din denunțarea unilateralã a contractului.
Unii autori și-au exprimat opinia conform cãreia o clauzã de denunțare unilateralã a contractului este compatibilã cu finalitãțile urmãrite de pãrți prin perfectarea acelui contract numai dacã funcționarea sa devine beneficã pentru ambii parteneri contractuali. În caz contrar ea ar avea semnificația de mijloc juridic de rãsturnare a sarcinii riscurilor de la debitorul obligației imposibil de executat, la creditorul acelei obligații, ceea ce este inadmisibil.
I.4.2. ACOPERIREA RISCURILOR PRIN GARANȚII BANCARE
În practica contractelor de comerț internațional, recurgerea la garanții bancare pentru acoperirea riscurilor ce pot influența normala desfãșurare a unor asemenea contracte constituie o metodã frecvent utilizatã care s-a impus prin gradul ridicat de eficiențã.
Asistența bancarã se poate concretiza în acordarea de garanții privind:
plata mãrfurilor exportate și a serviciilor prestate prin acreditiv documentar irevocabil și prin scrisori de credit;
rambursarea creditelor scadente, prin emiterea unor scrisori de garanție bancarã și prin avalizarea cambiilor;
rambursarea avansurilor primite, prin emiterea de scrisori de garanție bancarã;
calitatea mãrfurilor livrate și efectuarea livrãrilor de marfã la termenele convenite, prin emiterea de scrisori de garanție bancarã.
Aceste garanții bancare sunt acordate, dupã caz, la cererea exportatorului sau la cererea importatorului de cãtre bãncile comerciale care manifestã disponibilitate de a-și asuma ele însele riscurile garantate.
I.4.3. ACOPERIREA RISCURILOR DE CÃTRE COMPANIILE
DE ASIGURARE INTERNAȚIONALÃ
Printre participanții la raporturile de comerț internațional se numãrã și marile societãți comerciale (cu capital de stat sau privat) – dintre care unele sunt transnaționale – profilate pe operațiuni de asigurãri împotriva riscurilor ce planeazã asupra derulãrii contractelor de comerț internațional sau asupra desfãșurãrii negocierilor purtate între partenerii de afaceri în vederea perfectãrii unor asemenea contracte. La cererea subiecților de drept interesați (importator sau exportator) și în baza contractelor de asigurare internaționalã convenite cu aceștia, asemenea societãți comerciale preiau asupra lor urmãtoarele categorii de riscuri:
Riscul comercial. Acesta este generat de lipsa de lichiditãți financiare a debitorului obligației de platã la împlinirea scadenței acesteia. O astfel de situație poate fi generatã de intrarea debitorului în stare de insolvabilitate. De asemenea, ea poate fi provocatã de refuzul creditorului de a accepta cambia sau alte documente de platã prezentate de debitor.
Riscul politic. Aceastã varietate de risc își are sorgintea în mãsuri de politicã economicã sau în mãsuri cu caracter militar adoptate de stat din rațiuni ce vizeazã protejarea intereselor naționale. Un astfel de risc se poate concretiza în: interzicerea transferului valutar; pierderi de curs în procesul de revalorizare și devalorizare a monedei de platã; instituirea unui moratoriu cu privire la rambursarea creditelor externe; riscul de rãzboi și cel de sechestru etc.
Riscul de fabricație. Este determinat de împrejurãri ce survin pe parcursul executãrii contractului și care pot schimba în mod negativ parametrii contractuali atât în ceea ce-l privește pe importator, cât și în ceea ce-l privește pe exportator. Astfel de împrejurãri sunt:
schimbarea în rãu a situației patrimoniale a importatorului care își pierde capacitatea de a plãti prețul mãrfii comandate;
creșterea costurilor de fabricație a mãrfii obiect al contractului în așa mãsurã încât realizarea acesteia depãșește net posibilitãțile financiare ale exportatorului;
producerea unor dificultãți majore de aprovizionare cu materii prime, materiale, combustibili, energie necesare fabricãrii mãrfii comandatã de importator.
I.4.4. STIPULAREA UNOR CLAUZE ASIGURATORII
Contractele de comerț internațional de lungã duratã – în afara clauzelor generale (necesare) și a clauzelor specifice, comune tuturor contractelor de comerț internațional – conțin și alte clauze importante, cum sunt cele cu caracter asiguratoriu împotriva riscurilor valutare și împotriva riscurilor nevalutare. La aceste douã categorii de clauze trebuie adãugatã clauza de forțã majorã care se referã la riscurile politico-administrative sau ale calamitãților naturale.
Clauzele asiguratorii sunt prevederi contractuale convenite de pãrți pentru a evita sau a neutraliza riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe durata executãrii contractului.
I.5. DOMENIUL DE APLICARE ȘI CLASIFICAREA
CLAUZELOR ASIGURATORII
Clauzele asiguratorii se pot include în contractele de comerț și cooperare economicã internaționalã, indiferent de felul lor.
Aceste clauze sunt specifice contractelor pe termen lung, dar pãrțile pot insera cel puțin unele dintre ele și în contractele pe termen mediu sau scurt deși, desigur, incidența riscurilor este mai redusã în aceste ultime categorii de contracte. Ele sunt practic neîntâlnite în contractele cu executare imediatã și dintr-o datã (uno ictu), dar acestea sunt rare în comerțul internațional.
Contractele de comerț internațional de duratã medie, dar mai cu seamã cele de lungã duratã, sunt expuse sã suporte impactul unei game diverse și adeseori complexe de fenomene economice, sociale, politico-administrative sau naturale susceptibile sã determine modificarea echilibrului contractual și chiar sã împiedice executarea prestațiilor asumate de pãrți. De aceea, pãrțile nu pot rãmâne indiferente fațã de o atare eventualitate cãci este în interesul lor comun ca raportul juridic obligațional prin care sunt legate sã aibã o desfãșurare normalã pe tot parcursul existenței sale și sã rãmânã mereu în echilibru conform parametrilor inițiali conveniți. Riscurile de orice fel trebuie pe cât posibil prevenite și evitate, iar dacã totuși unele dintre ele se realizeazã, consecințele lor pãgubitoare trebuie neutralizate.
În vederea atingerii acestor finalitãți, partenerii contractuali stipuleazã în contractul lor clauze asiguratorii.
Clauzele asiguratorii sunt susceptibile de mai multe clasificãri în funcție de diferite criterii:
a) Dupã felul riscurilor la care se referã cu prioritate, se disting:
Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare. Numite și clauze de variație a schimbului, acestea urmãresc ca finalitate principalã menținerea valorii contractului. Fac parte din aceastã grupã: clauza aur, clauzele de consolidare valutarã, clauza de opțiune a monedei liberatorii, clauza de opțiune a locului de platã etc.
Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare având prioritar naturã economicã. Aceastã grupã cuprinde: clauza de revizuire a prețului cu indexare unicã sau specialã, clauza de revizuire a prețului cu indexare cumulativã sau complexã, clauza de revizuire a prețului cu indexare generalã, clauzele de postcalculare a prețului etc.
Clauza de forțã majorã. Urmãrește ca finalitate evitarea consecințelor nefavorabile ale unor riscuri decurgând din mãsuri politico-administrative sau din producerea unor evenimente ale naturii cauzatoare de calamitãți, atunci când acestea îndeplinesc anumite condiții.
Gruparea tripartitã a clauzelor asiguratorii pe baza criteriului în discuție nu are o valoare absolutã. Libertatea pãrților de a stabili conținutul contractului conform propriilor lor aprecieri permite acestora sã dea clauzelor stipulate în contract finalitãți complexe, care nu coincid cu finalitãțile ce în mod obișnuit sunt atribuite unora dintre ele (de exemplu, clauzele de hardship și de postcalculare a prețului pot privi și fluctuațiile valutare).
b) Dupã criteriul finalitãții urmãrite, clauzele asiguratorii pot fi grupate în:
Clauze de menținere a valorii contractului. Au fost definite în literatura de specialitate ca fiind acele stipulații contractuale care permit repartizarea riscurilor monetare între pãrțile la tranzacțiile internaționale, repartizare a riscurilor care poate sã fie explicitã sau implicitã, deliberatã sau nedeliberatã.
Dupã cum s-a remarcat în doctrinã, sintagma prestație monetarã cuprinde în arealul ei prețul, tariful serviciilor inclusiv al transporturilor (de exemplu, navlul la cele maritime), manopera, primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobânzile etc. Sunt clauze de menținere a valorii contractului: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a prețului, clauza de postcalculare a prețului.
Grupa clauzelor de menținere a valorii contractului poate fi scindatã în douã subgrupe pe baza criteriului care are în vedere natura riscurilor ce trebuie evitate, și anume:
clauze pur monetare. Se numesc astfel stipulațiile contractuale ce vizeazã evitarea riscurilor decurgând din fluctuația valorii de schimb a monedei de platã fațã de moneda de referințã. Fac parte din aceastã subgrupã: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii și clauza de opțiune a locului de platã.
clauzele de menținere a puterii de cumpãrare a monedei de platã. Sunt considerate a fi clauze de acest gen stipulațiile contractuale menite sã prezerve valoarea corelației existentã la momentul perfectãrii contractului între cuantumul obligației pecuniare a uneia din pãrți și prețul real al bunurilor și serviciilor pe o anumitã piațã. Fac parte din aceastã subgrupã: clauzele de revizuire a prețului și cele de postcalculare a prețului.
Într-o altã opinie, clauzele de menținere a valorii contractului pot fi cuprinse în douã categorii, dupã cum acționeazã asupra unuia dintre cele douã elemente esențiale ale contractelor pe termen lung, și anume, fie asupra prețului (și în general asupra prestațiilor exprimate în termeni monetari), fie asupra întregii structuri a contractului.
Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurãri. Acestea sunt stipulații ce vizeazã întreg ansamblul contractual fiind de naturã sã conducã la reașezarea lui în noi parametri. Ele se referã atât la prestația monetarã, cât și la alte drepturi și obligații generate de contract pe seama pãrților, precum: cele privind cantitatea și calitatea mãrfii, condițiile de livrare a mãrfii, cele de platã etc. Se includ în aceastã grupã: clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de hardship precum și clauzele de protecție a concurenței. Alãturi de acestea mai pot fi luate în considerare și clauzele de ajustare cantitativã și de forțã majorã.
Aceastã clasificare – dupã criteriul finalitãții urmãrite – este cea mai frecventã în literatura de specialitate, deși opiniile sunt uneori diferite, mai ales sub aspectul criteriului de distincție dintre cele douã categorii de clauze și, implicit, al clauzelor care intrã în fiecare categorie.
Dupã opinia majoritatãții autorilor din literatura de specialitate, principalul criteriu de distincție dintre cele douã categorii de clauze îl constituie obiectul lor și, implicit, incidența pe care o au asupra contractului.
Astfel, clauzele de menținere a valorii au un obiect mai restrâns, în sensul cã privesc exclusiv prestația monetarã (pecuniarã) și urmãresc menținerea acesteia – deci a valorii contractului – împotriva riscurilor valutare și nevalutare. În noțiunea de prestație monetarã intrã prețul, tariful serviciilor (inclusiv al transporturilor, de exemplu navlul la cele maritime), primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobânzile etc..
Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menținere a valorii clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a prețului și cea de postcalculare a prețului.
Clauzele de adaptare a contractelor au, în principiu, un obiect mai larg, privind nu numai prestația monetarã (deși, practic, acesta este, cel mai frecvent, obiectul lor), ci și alte drepturi și obligații ale pãrților (privind cantitatea, calitatea, condițiile de livrare, de platã etc.). Ele vizeazã, așadar, întreaga economie a contractului, putând duce la reașezarea globalã a acestuia. În aceastã categorie intrã, mai ales, clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de hardship, de prevenire a mãsurilor de protecție a concurenței, de ajustare cantitativã și de forțã majorã.
Într-o opinie, distincția dintre clauzele de menținere a valorii și cele de adaptare la noile împrejurãri are drept criteriu modul lor de a opera. Se susține în context cã, pe când acțiunea celor dintâi este automatã (de plano), celelalte opereazã la cererea pãrții interesate și implicã renegocierea contractului.
Unii autori dezavueazã acest criteriu de distincție, argumentând cã valoarea lui este relativã de vreme ce pãrțile au deplinã libertate în a stabili, prin voința lor comunã, modul cum opereazã clauzele pe care le-au inserat în contractul lor. Ele pot decide într-o anumitã situație ca acțiunea unei clauze sã fie automatã, iar într-o altã situație acțiunea aceleiași clauze sã comporte noi negocieri.
Alți autori nu subscriu la aceastã obiecție. În concepția lor, orice criteriu de clasificare are valoare relativã deoarece oricât de general ar fi el nu poate surprinde totalitatea aspectelor prin care se contureazã specificitatea elementelor ce alcãtuiesc o clasã distinctã în cadrul unui gen. Așa se explicã de ce elementele aparținând aceluiași gen sunt susceptibile de multiple clasificãri pe baza unor criterii diferite. Coexistența mai multor criterii de clasificare vizând aceleași elemente reprezintã situația normalã pentru orice domeniu al realitãților vieții, la fel cum insuficiența constituie o notã caracterizantã pentru orice criteriu de clasificare susceptibil de a fi utilizat într-un anumit domeniu. O veritabilã distincție între clase și grupe de fenomene aparținând aceluiași gen devine astfel posibilã numai prin punerea în valoare a mai multor criterii concomitent.
Doctrina a lãmurit semnificația juridicã a sintagmei acțiune automatã, arãtând cã aceasta vizeazã ipoteza în care clauza își produce efectul eo ipso (prin ea însãși), în mod direct, fãrã sã fie necesare noi negocieri între pãrți și, în principiu, nici intervenția arbitrului.
O astfel de acțiune comportã coexistența a douã aspecte diametral opuse: unul negativ, iar altul pozitiv. Aspectul negativ se concretizeazã în aceea cã din momentul îndeplinirii condițiilor de risc vizate de clauzã prevederea contractualã inițialã (de exemplu, privind prețul, la clauzele de menținere a valorii) devine caducã și chiar mai mult, contractul în ansamblul lui poate deveni caduc. Ca urmare, debitorul obligației supuse riscului nu mai este legat juridicește de partenerul sãu contractual în termenii inițiali ai respectivului raport juridic obligațional. Aspectul pozitiv al acțiunii automate decurge în mod paradoxal din aspectul negativ și se concretizeazã în faptul cã din același moment prevederea contractualã inițialã este înlocuitã cu o altã obligație în conformitate cu clauza.
Este însã de observat cã aceastã înlocuire poate atinge finalitatea urmãritã de pãrți numai dacã acestea prevãd și modalitatea de reconsiderare (recalculare) a prestației, pentru ipoteza realizãrii riscului vizat. Într-un atare scop contractanții pot indica o formulã de calcul sau un alt procedeu de restabilire a echilibrului contractual.
Negocierile nefiind necesare, recalcularea se va face, dupã caz, fie de cãtre partea a cãrei prestație urmeazã a fi redusã, fie de cãtre partea care, prin efectul clauzei, este îndreptãțitã la o prestație majoratã. Funcționarea clauzei cu acțiune automatã comportã notificãri reciproce între pãrți.
Efectul automat al clauzei se produce de regulã din momentul apariției împrejurãrii care se înscrie în ipoteza vizatã de clauzã (de exemplu, atunci când diferența de curs dintre valuta de platã și cea de calcul depãșește procentul de toleranțã – la clauzele valutare).
Regula este valabilã și pentru ipoteza când restabilirea echilibrului contractual a fost decisã printr-o hotãrâre arbitralã, deoarece o atare sentințã produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc). Și e firesc sã fie așa, cãci rolul arbitrajului de aceastã datã se reduce la a constata dacã și în ce mãsurã sunt îndeplinite cerințele în prezența cãrora clauza devine operantã.
În ipoteza în care s-a prevãzut cã reașezarea contractului se va face prin negocieri, chiar dacã factorul de risc s-a produs, obligația inițial stabilitã rãmâne în vigoare dacã partea interesatã nu solicitã negocieri sau dacã în cadrul acestora pãrțile nu au ajuns la o înțelegere privind reașezarea, iar în contract nu s-a prevãzut o altã soluție (de exemplu, rezilierea) sau posibilitatea de a se apela, în subsidiar, la un organ de jurisdicție pentru a se pronunța în materie. Dacã în cadrul negocierilor s-a convenit reașezarea contractului, aceasta opereazã pentru viitor (ex nunc), în lipsa unei mențiuni speciale în conținutul clauzei.
Așadar, între momentul producerii riscului și cel al noului acord privind reașezarea contractului, vechea obligație, în principiu, subzistã. În aplicarea aceleiași reguli, în cazul în care reașezarea contractului s-a stabilit printr-o hotãrâre arbitralã, aceasta va face parte din contract numai de la data pronunțãrii și, deci, va produce efecte numai pentru viitor(ex nunc).
Și alți autori sunt de acord cu aceastã tezã, argumentând cã pânã la data pronunțãrii acea hotãrâre nici nu existã; ea devine realitate juridicã numai prin pronunțare. Pe de altã parte, de vreme ce convenției pãrților privind reașezarea contractului i se recunosc efecte numai pentru viitor, nu era logic și nici juridic sã se recunoascã hotãrârii arbitrale efecte mai întinse.
Capitolul II
CLAUZE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE
II.1. CLAUZA AUR
Noțiunea, clasificarea, conținutul și efectele clauzei
Printre modalitãțile de menținere a valorii în contractele comerciale internaționale, clauza aur a fost larg utilizatã în perioada etalonului aur dar și în perioada postbelicã, când au funcționat mecanismele de cursuri fixe ale sistemului monetar internațional. În prezent, clauza aur nu mai este utilizatã ca urmare a renunțãrii la plãțile în aur și la prețul oficial al aurului.
Potrivit acestei clauze, debitorul are obligația sã-și achite datoriile în monedã de aur sau sã determine volumul datoriei în funcție de valoarea aurului consideratã ca etalon.
Cu titlu de exemplu, citãm urmãtoarea clauzã: "Dacã valoarea oficialã a dolarului S.U.A., care este actualmente de 888,671 miligrame aur fin, se va schimba, prețul va fi modificat într-un mod corespunzãtor pentru ca valoarea mãrfii sã rãmânã nealteratã".
Independent de diferitele sale variante, o asemenea clauzã a constat, în principiu, în a raporta valoarea obligației monetare la valoarea determinatã a aurului (exprimatã în greutate, titlu și/sau cantitatea de metal prețios), astfel încât cuantumul obligației în orice moment (și în special în momentul scadenței) sã fie cantitatea monedei de platã necesarã pentru "a cumpãra" valoarea aur stipulatã; în alți termeni, debitorul nu este liberat decât achitând, în moneda de platã, o sumã consideratã ca echivalent monetar, în momentul plãții, al valorii aur stipulate, plata fãcându-se astfel în mai multe sau mai puține unitãți monetare decât cele prevãzute, corespunzãtor devalorizãrii sau revalorizãrii petrecute între timp.
Clauza aur – în aceastã variantã – a constituit mult timp un mijloc de apãrare împotriva riscului de devalorizare sau revalorizare a monedei de cont, condiția sine qua non a utilizãrii sale fiind, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, existența unei valori paritare exprimate în aur.
În același timp, s-a evidențiat rezultatul practic pe care îl producea, și anume: dacã în intervalul de timp dintre încheierea contractului și scadențã dolarul a fost devalorizat, de exemplu, cu 10%, debitorul care acceptase clauza aur trebuia sã plãteascã o sumã în dolari, corespunzãtor mai mare decât cea prevãzutã în contract. Invers, în ipoteza unei revalorizãri a dolarului cu 10%, suma de platã era corespunzãtor mai micã.
Larga utilizare a clauzei aur în contractele comerciale internaționale, pânã în deceniul al șaptelea, s-a datorat în special faptului cã ea era bine adaptatã sistemului monetar internațional într-o perioadã în care aurul era recunoscut ca numitorul comun al monedelor naționale.
În S.U.A., de exemplu, clauza aur era cuprinsã anterior în toate titlurile de stat (de exemplu, în obligațiunile guvernamentale) și în multe titluri de valoare private pe termen lung (obligațiuni, polițe ipotecare) stipulate a se plãti în monedã de aur sau în echivalent, conform standardelor curente de greutate și finețe. De exemplu, textul unei clauze aur tipice conținutã în obligațiunile emise de Trezoreria S.U.A. în 1947 era: "Sumele corespunzãtoare obligațiunii și dobânzii acesteia sunt plãtibile în monezi de aur americane, la valoarea lor standard". Standardul special la care se referea clauza era dolarul aur de 25,8 grame, cu o dobândã de 0,9% pe an.
Clauza aur a fost utilizatã tot mai puțin în ultimele decenii, ca urmare a renunțãrii la plãțile aur și trecerii la flotarea cursurilor de schimb, iar prin demonetizarea oficialã a aurului – prin al doilea amendament la Statutul Fondului Monetar Internațional intrat în vigoare la 1 aprilie 1978 – aurul a încetat sã mai constituie etalonul de valoare pentru monedele naționale, el devenind o simplã marfã, afectatã ca atare de instabilitatea prețurilor.
În aceste condiții, clauzele de referire la valoarea aur a monedei contractuale au încetat sã mai prezinte utilitate în conjunctura economicã actualã din moment ce aurul și-a pierdut una dintre principalele sale calitãți, și anume aptitudinea de a asigura stabilitatea valoricã a unei operațiuni comerciale internaționale, de a conserva echilibrul contractual.
Totodatã, utilizarea unor noi forme ale clauzei aur, prin legarea valorii contractului de comerț exterior la prețul metalului galben de pe piața liberã, prezintã serioase riscuri, pentru cã, așa cum a dovedit experiența ultimilor ani, prețul aurului înregistreazã fluctuații de mare amploare.
Clauza aur este o stipulație contractualã în virtutea cãreia prețul contractual se exprimã fie într-o formã valutarã luându-se aurul ca etalon al acelei valori, fie direct în aur urmând a fi plãtit în monedã de aur.
Clauza aur poate îmbrãca douã forme:
clauza valoare-aur (gold-value clause / clause valeur-or / Goldwert-Klausel / clausola valore-oro), care se utilizeazã în cazul în care prețul contractual este exprimat într-o valutã iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei valute și
clauza monedã-aur (gold-coin clause / clause espẽces-or / Goldmünzklausel / clausola corso oro), prin care prețul este exprimat direct în aur și urmeazã a fi plãtit în monedã de aur.
Ne ocupãm în acest context numai de prima clauzã menționatã, pentru care vom folosi denumirea genericã de clauzã aur, deoarece numai ea urmeazã, de fapt, mecanismul clauzelor de menținere a valorii contractului.
Conform clauzei aur, prețul contractual, exprimat într-o valutã care are o paritate oficialã în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzãtor evoluției paritãții, așa încât la data achitãrii prețului – fãcându-se corelațiile necesare – acesta sã fie echivalent celui stipulat la încheierea contractului, ceea ce face posibil ca pãrțile sã fie protejate împotriva efectelor schimbãrii paritãții.
De exemplu, în mai multe contracte care au fãcut obiect de litigiu în arbitrajul comercial internațional, pãrțile au prevãzut cã prețul mãrfii a fost stabilit în dolari S.U.A., avându-se în vedere cã la data încheierii contractului paritatea oficialã în aur a unui dolar era de x miligrame aur fin. În continuare, ele au stipulat cã, dacã pânã la momentul plãții acest conținut în aur al dolarului se va modifica, prețul se va ajusta în mod corespunzãtor, astfel încât echivalentul în aur al prețului sã rãmânã neschimbat.
Rectificarea prețului are loc invers proporțional cu modificarea paritãții în aur a valutei de platã, în sensul cã din preț va scãdea (deduce) procentul de creștere a valorii în aur a monedei (procentul de revalorizare) și, respectiv, se va adãuga procentul de devalorizare. Așadar, interesul pentru includerea în contract a clauzei aur îl are debitorul, pentru acoperirea riscului de revalorizare și creditorul pentru cel de devalorizare a monedei de platã.
De regulã, pãrțile convin ca mecanismul clauzei aur sã funcționeze automat de îndatã ce se produce modificarea valorii monedei de platã exprimatã în aur. Este însã posibil ca ele sã deroge de la aceastã regulã și sã condiționeze rectificarea prețului de punerea lor de acord în acest sens prin negocieri prealabile. Într-o atare ipotezã însã, forța juridicã a clauzei aur este mult diminuatã iar rațiunea de a fi inclusã în contract aceastã clauzã se reduce la finalitatea de a constitui numai o bazã de negocieri pentru pãrți în eventualitatea realizãrii riscului valutar.
Condiția funcționãrii clauzei. Utilitatea ei în prezent
Dupã cum rezultã din cele de mai sus, condiția esențialã pentru a funcționa clauza aur este ca valuta de platã sã fie exprimatã în aur, în principiu printr-o paritate oficialã. Aceastã condiție a fost îndeplinitã atât în perioada antebelicã, când aurul a jucat rolul de etalon monetar, cât și dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, atâta timp cât a funcționat sistemul monetar internațional instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre principiile sale fundamentale fiind cel al paritãților fixe în aur ale monedelor statelor membre ale F.M.I..
Implicit, monedele respective aveau un curs fix unele fațã de celelalte, iar aurul, care juca rolul de etalon (numitor comun) al monedelor respective (alãturi de dolarul S.U.A.) era scos din categoria mãrfurilor supuse legii cererii și ofertei, fixându-i-se un preț invariabil. Fixarea paritãții în aur, ca și devalorizarea monedelor erau dispuse prin acte oficiale ale autoritãților monetare competente ale statelor în cauzã, așa încât clauza aur putea funcționa pe baza unei formule matematice.
Suspendarea convertibilitãții în aur a dolarului S.U.A. (1971) și, mai ales, renunțarea oficialã la funcțiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat sã mai fie etalon de valoare pentru monedele naționale, devenind o simplã marfã, supusã legilor pieței, a fãcut ca aceastã clauzã, în forma ei "clasicã" sã-și piardã utilitatea, ea dispãrând practic din categoria modalitãților de menținere a echilibrului contractual.
În aceste condiții, este necesarã regândirea clauzei aur și adaptarea ei la noile realitãți. Încercarea de a lega prețul contractual de prețul aurului de pe piața liberã, în circumstanțele în care și prețul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluție complicatã, prin care nu se poate asigura apãrarea împotriva riscului valutar decât parțial.
Aplicarea clauzei în contractele de transport internațional de mãrfuri
Clauza aur are în momentul actual un domeniu de aplicare limitat, fiind subînțeleasã în unele contracte de transport internațional, mai ales pentru calcularea limitei maxime a despãgubirilor datorate de cãrãuș pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea mãrfurilor.
Temeiul juridic al acestei clauze îl constituie convențiile internaționale care reglementeazã respectivele contracte, încheiate în timpul cât aurul a jucat rolul de principal etalon monetar, și anume între cele douã rãzboaie mondiale și în perioada postbelicã, pânã la începutul anilor '70.
Începând cu a doua jumãtate a secolului al optulea, dupã ce aurul a pierdut acest rol, prin protocoale de modificare a vechilor convenții, precum și prin convenții noi, care le-au înlocuit pe cele preexistente în materie, sfera de aplicare a clauzei aur a fost însã sensibil limitatã, ea pãstrându-și numai o poziție subsidiarã, de aplicare practicã foarte restrânsã, locul aurului ca etalon monetar fiind luat de Drepturile Speciale de Tragere (DST) ale F.M.I.
Astfel, în art. 23 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mãrfuri pe șosele (C.M.R.), astfel cum a fost modificat și completat prin Protocolul din 1978, în art. 26 al. 2 și 3, raportate la art. 6 din Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mãrfuri pe mare, precum și în art. 7 al. 3, raportat la art. 40 al. 2 și 47 al. 2 din Regulile uniforme privind contractul de transport internațional feroviar al mãrfurilor (C.I.M.), se prevede cã, pentru calcularea cuantumului maxim al despãgubirii datorate de cãrãuș pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea mãrfurilor, pot apela la unitatea monetarã (de cont) bazatã pe aur numai acele state care nu sunt membre ale F.M.I. și a cãror legislație nu permite adoptarea, ca unitate de cont, a DST.
Etalonul aur a rãmas aplicabil, pentru calculul cuantumului maxim al rãspunderii transportatorului, în temeiul prevederilor art. 22 pct. 5 din Convenția de la Varșovia din 1929 privind unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian internațional, astfel cum au fost reformulate prin Protocolul de la Haga din 1955.
Practica comercialã
Din analiza practicii arbitrale române de comerț exterior se constatã cã în unele contracte de comerț exterior s-a procedat la inserarea unor clauze de raportare la valoarea aurului pentru definirea conținutului legal al monedei de cont, toate fiind validate de C.A.B.
De asemenea, dupã cum s-a subliniat în literatura juridicã românã, în unele din aceste cazuri "s-a renunțat, totodatã, la dedublarea monedei de platã printr-o alta de calcul, aceastã dihotomie încetând sã mai prezinte interes ca modalitate de ocrotire a creditorului".
Astfel, în cadrul unui export de mãrfuri în Liban, s-a precizat cã prețurile diferitelor sortimente au fost stabilite pe baza conținutului aur al dolarului S.U.A., de 888,671 miligrame uncia de aur fin. În continuare, s-a stipulat cã, în cazul unei modificãri a acestui conținut, prețurile inițial convenite vor fi rectificate în mod corespunzãtor, corectarea urmând sã intervinã automat, fãrã nici un preaviz reciproc între pãrți, din momentul când va avea loc schimbarea valorii dolarului în ceea ce privește partea din obligațiile contractuale încã neexecutate la data respectivã sau în ce privește cantitãțile de marfã livrate efectiv și încã neplãtite.
Într-o altã spețã, referitoare la un export de porci vii în Italia, cu prețul stabilit în dolari S.U.A., pãrțile au convenit urmãtoarele: "Dacã actuala paritate oficialã a dolarului S.U.A., de 888,671 miligrame uncia de aur fin, se va schimba, prețul se va rectifica în mod corespunzãtor, astfel încât echivalentul în aur al prețului în dolari S.U.A. sã rãmânã același".
De asemenea, un export de instalații frigorifice în Iran s-a întemeiat pe urmãtoarea clauzã: "În cazul oricãrei modificãri a conținutului aur al dolarului S.U.A., restanțele de preț vor fi plãtite prin recalcularea lor la noul curs al dolarului".
De asemenea, într-un contract de export de tractoare și alte mașini agricole în Tanzania, prețul vânzãrii fiind stabilit în dolari S.U.A. cu referire la paritatea aur din momentul contractãrii, printr-o clauzã expresã s-a prevãzut cã "prețul mãrfurilor se recalculeazã automat dacã intervin schimbãri în conținutul unciei de aur și a monedei de cont", stipulație ce a fost necesarã, deoarece cumpãrãtorul a fost creditat pe timp de un an pentru plata unui rest de 80% din valoarea contractului. Societatea românã de comerț exterior vânzãtoare a solicitat prin acțiune diferența rezultând din devalorizarea suferitã de dolarul S.U.A. în perioada de timp cuprinsã între data încheierii contractului și scadența stipulatã.
II.2. CLAUZELE VALUTARE
Clauzele valutare sunt stipulații contractuale ce fac parte din grupa clauzelor de menținere a valorii contractului și care urmãresc ca scop protejarea pãrților din contractul de comerț internațional împotriva riscului aferent variației paritãții monedei de platã în raport cu moneda de cont, aleasã de comun acord de cãtre contractanți. În doctrinã aceste clauze mai sunt denumite clauze de consolidare valutarã.
Clauzele valutare permit reajustarea paritãții monetare aleasã prin contract, ori de câte ori aceasta ar oscila, în perioada de timp dintre momentul perfectãrii contractului și acela al executãrii lui. De specificul clauzelor valutare este faptul cã ele presupun stabilirea de cãtre pãrți a douã categorii de monede – una de platã și una sau mai multe de referințã (de calcul, de cont, hard currency) – prin corelarea cãrora se determinã reperul principal al echilibrului contractual.
Doctrina distinge trei varietãți de clauze valutare, și anume:
clauzele monovalutare;
clauzele multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coș valutar stabilit de pãrți și
clauzele multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coș valutar instituționalizat (sau unitate de cont instituționalizatã).
II.2.1. CLAUZA MONOVALUTARÃ
Noțiunea și clasificarea clauzelor monovalutare
Clauza monovalutarã constituie o modalitate de apãrare împotriva riscurilor valutare, utilizatã de obicei în tranzacțiile în care partenerii au un interes fațã de douã valute.
Prin aceastã clauzã moneda de platã este legatã de o altã monedã convenitã de pãrțile contractante, consideratã "forte", deci stabilã, care devine astfel moneda de referințã, destinatã sã serveascã drept etalon pentru evaluarea, la data scadenței, a cantitãții de monedã de platã necesarã pentru stingerea obligației pecuniare.
De exemplu, o clauzã monovalutarã poate fi aceasta: "dacã paritatea 1 dolar S.U.A. = 30.000 lei va suferi modificãri mai mari de 10%, prețul se va schimba în aceeași proporție". Clauza poate, însă, să nu conțină o limită peste care să se recalculeze prețul, ci acesta să se recalculeze în orice situație.
Alegerea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: poate fi aleasã, fiind consideratã mai stabilã, devenind astfel element de referințã sau poate fi aleasã potrivit interesului celor doi parteneri, deoarece vânzãtorul dorește consolidarea fațã de o valutã de care are nevoie în momentul încasãrii, astfel încât prin conversie sã efectueze o platã în altã valutã, sau cumpãrãtorul are disponibilã aceastã valutã ori își calculeazã eficiența operațiunii fațã de aceastã valutã etc..
În doctrinã clauzele monovalutare au fost clasificate astfel:
într-o primã formã, cea mai frecventã în practicã, clauza presupune indicarea de cãtre pãrți a unei monede de cont și a uneia de platã.
Moneda de cont (în exemplul de mai sus – dolarul), consideratã mai stabilã, este cea în care se exprimã prețul, adicã cea în care se mãsoarã valoarea prestației pecuniare pe care debitorul o datoreazã creditorului. Ea constituie etalon pentru stabilirea cantitãții de monedã de platã necesarã pentru stingerea datoriei. Totodatã, moneda de cont constituie instrumentul monetar în care se deruleazã operațiunile comerciale între pãrți.
Moneda de platã (în exemplul de mai sus – leul) este acceptată de către părți în vederea executării de către debitor a obligației de plată. Acesta va face o plată valabilă achitând creditorului cantitatea de unități monetare convenită de părți ca preț în moneda de plată.
mai rar, pãrțile exprimã prețul contractual în aceeași monedã în care se face plata, operațiunile de derulare efectuându-se în aceastã monedã, dar prevãd cã prețul va fi recalculat, în momentul plãții, în funcție de cursul unei monede de referințã, cu rol deci exclusiv de calcul. În acest caz, clauza monovalutarã ia forma unei clauze de indexare (valutarã).
Conținutul și efectele clauzei
Clauza presupune stipularea în contract a unor elemente cum sunt: cursul valutei contractului în momentul încheierii contractului; momentul recalculãrii sumei de platã; abaterea de curs în limitele cãreia se recalculeazã suma; piața de referințã a cursului în momentul plãții.
În contractul respectiv se precizeazã care este raportul valoric dintre cele douã monede și se stabilește cã plata se va face în funcție de acest raport; dacã moneda de platã se depreciazã fațã de moneda de referințã, plata se face într-o sumã corespunzãtor mai mare și invers, pornindu-se de la premisa cã moneda "forte" este stabilã.
Cu alte cuvinte, dacã s-a convenit o asemenea clauzã, variațiile suferite de moneda de platã nu mai pot afecta valoarea realã a creanței vânzãtorului, prestatorului de servicii sau executantului de lucrãri, debitorul trebuind sã deconteze atâtea unitãți de platã câte corespund sumei exprimate în moneda de calcul. Numãrul unitãților de platã va crește deci proporțional cu devalorizarea monedei respective sau, eventual, va scãdea în ipoteza (foarte puțin frecventã în practicã) a revalorizãrii acesteia.
Rezultã cã, în baza clauzei valutare, în prețul contractual se adaugã procentul de scãdere, respectiv se deduce procentul de creștere al monedei de platã.
De exemplu, dacã pãrțile stabilesc cã prețul este de 1.000 $ (dolari S.U.A.), urmând a fi plãtit în lei, la cursul de 1 $ = 30.000 lei, sunt trei ipoteze:
dacã acest curs rãmâne neschimbat, debitorul va plãti la scadențã 30.000.000 lei;
dacã moneda de platã s-a devalorizat, și anume, de pildã, în momentul plãții 1$ = 31.000 lei, atunci debitorul va plãti 31.000.000 lei;
dacã moneda de platã a fost revalorizatã, de exemplu, în momentul plãții 1$ = 29.000 lei, atunci debitorul va plãti 29.000.000 lei.
În acest fel, riscul valutar este eliminat, pãstrându-se raportul preț-marfã stabilit de pãrți la încheierea contractului.
Ținând seama cã eficiența clauzei valutare depinde, în principiu, de stabilitatea monedei de referințã, în condițiile flotãrii generalizate a cursurilor de schimb ale principalelor monede din ultimele decenii, nici o monedã (deci nici dolarul S.U.A.) nu mai poate fi consideratã stabilã pentru a fi luatã ca referințã.
Astfel, în practica comercialã internaționalã, utilizarea acestei clauze devine tot mai insuficientã, conducând – așa cum vom vedea – fie la stipularea de cãtre pãrțile contractante a unui alt gen de clauzã, bazatã pe așa-numitul coș valutar, fie la restrângerea de cãtre pãrți a efectelor clauzei valutare, astfel încât recalcularea sã intervinã numai dacã variațiile de curs dintre moneda de cont și cea de platã depãșesc un nivel procentual dinainte stabilit.
De exemplu, într-un contract de export încheiat cu un cumpãrãtor din Viena s-a prevãzut ca monedã de platã leul românesc, iar prețul a fost calculat în dolari S.U.A. (monedã de cont), precizându-se cã "dacã paritatea dintre leu și dolar, pe baza cursului de 1 dolar S.U.A. = 30.000 lei românești se va modifica cu un procent mai mare de 5%, prețurile se vor recalcula în mod amiabil", clauzã ce a fost validatã de C.A.B.
O altã garanție împotriva riscului de schimb valutar s-ar putea organiza prin asigurarea împotriva acestui risc la instituții de asigurare specializate, dupã cum exportatorul (vânzãtor) s-ar putea apãra procurându-și imediat devizele necesare plãților ce ar urma sã le facã la termen.
Practica comercialã
Din practica comercialã rezultã cã, în general, partenerii contractuali cad de acord ca recalcularea prețului inițial al mãrfii vândute sã opereze automat, dacã valoarea monedei avutã în vedere a suferit variații peste un anumit procent indicat (de exemplu, 5%). Într-o atare ipotezã, variațiile care se încadreazã în limitele acelui procent (fie ele pozitive sau negative) devin lipsite de semnificație pe plan juridic, nefiind susceptibile sã antreneze adaptarea contractului la respectivele împrejurãri.
Uneori, prin acorduri internaționale de tip bilateral, procentul de recalculare a prețului în caz de modificare a paritãții monedei în care este exprimat prețul este fixat imperativ, nelãsându-se pãrților contractante (dacã acestea sunt resortisanți din țãrile semnatare) libertatea de a negocia un alt procent.
Totuși, uneori pãrțile prevãd cã rectificarea prețului original se va face pe cale amiabilã sau va interveni ca efect al unor negocieri.
Calculul sumei de platã la fiecare scadențã se poate face prin mai multe metode, toate având însã la bazã recalcularea sumei în funcție de evoluția cursului. Astfel, suma de platã poate fi stabilitã folosind în calcule:
coeficientul de variație a cursului valutar;
modificarea sumei exprimate în moneda de platã în raport cu suma fixã exprimatã în valuta etalon;
calculul direct al sumei de platã;
diferența între cursurile celor douã monede raportatã la vechiul curs.
Alãturi de aceste modalitãți de calcul existã și alte formule, dar acestea sunt cele mai uzitate în practica de comerț exterior.
Dupã cum s-a subliniat în literatura noastrã juridicã, asemenea clauze contractuale comportã anumite inconveniente pentru creditorul prețului (vânzãtor), deoarece este posibil ca partenerul sã refuze rediscutarea valorii mãrfii, ulterior devalorizãrii monedei, sau sã se ajungã la o neînțelegere referitor la cuantumul majorãrii, creditorul pierzând dreptul de a obține diferența de valoare consecutivã deprecierii monedei de cont.
Practica a demonstrat cã asemenea clauze nu sunt suficient de eficiente nici în privința altor dificultãți cu care sunt confruntate contractele comerciale internaționale pe termen lung.
În primul rând, aceste clauze se referã numai la prestațiile exprimate în termeni monetari, adicã obligațiile cumpãrãtorului; ele nu acoperã decât riscurile monetare. Or, în contractele internaționale pe termen lung sunt și alte riscuri susceptibile de a afecta oricare dintre prestațiile contractului respectiv. Aceasta duce la consecința cã pãrțile, spre a acoperi o mare gamã de riscuri (cu caracter aleatoriu), mai cu seamã în privința împrumuturilor lansate pe piața mondialã a capitalurilor, recurg la clauze atât de complexe, încât investitorii de capitaluri se feresc de ele, preferând alte metode sau mijloace prin care sã realizeze același scop.
Pe de altã parte, politica economicã a statelor impune unele mãsuri restrictive în privința unor asemenea clauze în contractele cu obligații reciproce și executare succesivã, deși interesul unor asemenea clauze este de a interveni tocmai în asemenea situații.
În practică, s-a reținut că este greșită hotărârea instanței care a acordat furnizorului prețul reactualizat la utilajele contractate provenite din import, corespunzător ratei de inflație, în situația în care în contractul de comision pentru import nu a fost prevăzută o clauză de natură a-l proteja, în împrejurarea în care între momentul încheierii contractului și momentul în care trebuia să se facă plata prețului cursul a suportat fluctuații. Ca atare, în mod legal Curtea de Apel Bacău a schimbat în parte sentința și a obligat pârâta la plata prețului stabilit prin contract și plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, prin contractul de comision pentru import încheiat de reclamanta Societatea Comercială UNIVERSAL TRACTOR S.A. Brașov și pârâta Societatea Comercială SERVAGROMEC S.A. Hemeiuși, prin care s-au comandat și s-au importat pentru pârâtă două combine de tipul F 281 din Germania, s-a stabilit prețul de 30.733,73 ruble la cursul de 35 lei/rublă.
Prețul nefiind achitat în termen, reclamanta Societatea Comercială UNIVERSAL TRACTOR S.A. Brașov a solicitat în instanță majorarea pretențiilor de preț, corespunzător evoluției cursului valutar. În contractul de comision pentru import, încheiat între părți, nefiind înscrisă nici o clauză de natură să actualizeze prețul în raport de variația cursului valutar, importatorul și-a asumat riscul valutar, împrejurare în care în mod legal a fost admisă acțiunea reclamantei Societatea Comercială UNIVERSAL TRACTOR S.A. Brașov, în parte numai pentru prețul în echivalentul de 30.733,73 ruble la cursul de schimb valutar de 35 lei/rublă, înscris în contract.
Într-o altă speță, Societatea Comercială "MAURI NAYA GROUP MAURI YEAST EUROPE" a solicitat obligarea pârâtei Societatea Comercială "ADINA & CO IMPEX" S.R.L. la plata prețului în dolari S.U.A. cu dobânzi legale pentru întârzierea plății și la înființarea unei popriri asigurătorii asupra sumelor deținute în cont la BANKCOOP.
Tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei solicitate la cursul din ziua plății, cu dobânzi de 6% pe an, fiind admisă și cererea privind înființarea unei popriri asigurătorii asupra contului pârâtei de la BANKCOOP până la limita sumei admise, în echivalent în lei.
Pârâta a declarat apel, susținând că nu datorează suma în litigiu, întrucât aceasta reprezintă devalorizarea leului, în perioada următoare livrărilor, ori reclamanta și-a asumat riscul acestei devalorizări, după cum rezultă din faxul comunicat.
Curtea de Apel a respins apelul ca nefondat, reținând că din probele dosarului nu rezultă că reclamanta și-a asumat riscul devalorizării leului.
Pârâta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă, susținând că greșit a fost obligată la plata diferenței de preț, întrucât între părți nu a existat un contract scris și nu s-a convenit asupra unui preț ferm, ci prețul datorat vânzătoarei urma să se stabilească în funcție de prețul obținut din vânzarea mărfii în lei și transformarea în valută. Ca urmare, datora ca preț al mărfii numai suma în valută obținută după transformarea leu/dolar la fixingul bancar.
Recursul nu este fondat.
Raporturile contractuale de vânzare-cumpărare intervenite între părți nu s-au încheiat sub forma înscrisului unic, astfel că elementele esențiale ale contractului, cantitatea și prețul produselor rezultă din actele de livrare, facturile emise de vânzător, corespondența dintre părți, dispozițiile de plată etc.
Potrivit facturilor, prețul unitar practicat a fost de 480 dolari S.U.A./tonă, la care se adăugau cheltuielile de transport și asigurare, cu mențiunea ca loc al plății, Hollantse Bank Uni Toksic – Istanbul.
Livrările s-au derulat în perioada 17 martie 1992 – 14 iunie 1992, cumpărătoarea fiind de acord cu acest preț, prin faptul acceptării mărfii fără obiecțiuni și prin achitarea din totalul facturii de 150.813,2 dolari a sumei de 101.307,8 dolari.
Refuzul diferenței de 49.505,4 dolari ce formează obiectul acțiunii nu este întemeiat.
Se susține de către recurentă că prețul produselor nu este de 480 dolari/tonă, ci este variabil, în funcție de prețul în lei, obținut pe piața internă după valorificarea mărfii și transformarea apoi în valută a sumei obținute, la fixingul bancar, reclamanta asumându-și riscul devalorizării leului.
Această susținere nu poate fi primită, întrucât prețul din contractul extern a fost un preț ferm de 480 dolari/tonă.
Recurenta trebuia să țină seama de acest preț la stabilirea prețului de desfacere a produsului pe piața internă, devalorizarea monedei interne în raport cu moneda de plată prevăzută în contractul extern nefiind de natură să modifice prețul facturat, în lipsa unei convenții a părților.
Susținerea recurentei, în sensul acceptării de către vânzătoare a riscului devalorizării leului, nu este cu nimic dovedită, între părți neexistând o clauză asiguratorie în acest sens.
Faxul vânzătoarei, invocat de recurentă, nu constituie o acceptare a riscului devalorizării leului, ci doar acceptarea de către vânzătoare a efectuării livrărilor, anterior asigurării în întregime a prețului. Devalorizarea leului, pe piața cumpărătoarei, nu constituie un risc pentru vânzătoare, deci nu se punea problema asumării lui, dată fiind stabilirea prețului de plată într-o monedă stabilă, dolarul S.U.A.
Față de cele de mai sus, Curtea Supremă de Justiție – secția comercială a respins recursul ca nefondat prin decizia nr. 59 din 15 ianuarie 1997.
II.2.2. CLAUZA MULTIVALUTARÃ SAU PLURIVALUTARÃ
BAZATÃ PE UN COȘ VALUTAR CONVENIT DE PÃRȚI
Aceastã clauzã a devenit cea mai importantã în practica comercialã internaționalã, în condițiile în care etalonul aur nu mai poate fi utilizat din cauza demonetizãrii aurului, iar dolarul a devenit instabil, astfel încât nu mai poate servi în bune condiții la mãsurarea valorii altor monede.
Sintagma coș valutar desemneazã modalitatea de a crea un etalon artificial de valoare și, totodatã, un instrument de rezervã menit sã înlocuiascã atât etalonul aur, cât și etalonul dolar S.U.A. pentru mãsurarea valorii altor monede.
Potrivit clauzei multivalutare prestația pecuniarã este exprimatã într-o unitate de cont compusã din ponderile anume specificate ale mai multor valute (coșul valutar) alese de pãrți dupã un anumit criteriu, în funcție de scopul pe care trebuie sã-l îndeplineascã (în genere, este criteriul importanței pe care valuta respectivã o are în comerțul țãrii) și care determinã, totodatã, ponderea ce trebuie acordatã fiecãreia dintre valutele compunând coșul valutar.
Nu se mai utilizeazã deci o singurã valutã de referințã ca în ipoteza clauzei valutare, ci, în acest caz, moneda de cont este legatã de un grup de valute de referințã (frecvent 3-5 monede) convenite între parteneri, dupã criterii apropriate de interesele lor.
Operația de stabilire a coșului valutar presupune alegerea valutelor care urmeazã sã fie cuprinse în coșul valutar. Aceastã alegere se face de cãtre pãrți, de comun acord, în funcție de importanța respectivelor monede pentru încasările și plățile firmei respective, pentru domeniul respectiv de activitate comercială sau pentru piața valutară și financiară internațională.
De asemenea, este necesar sã se precizeze ponderea fiecãrei valute în coșul valutar. Astfel, se disting douã feluri de coșuri valutare: coș valutar simplu și coș valutar ponderat.
În cazul coșului valutar simplu, moneda de contract, de platã, este legatã de un coș valutar pentru compensarea evoluțiilor contradictorii ale valutelor ce compun coșul și asigurarea stabilitãții cursului de schimb.
În cazul coșului valutar ponderat, moneda de contract este legatã de un coș de valute, ponderea fãcându-se în funcție de importanța valutelor respective pe piața de referințã, de ponderea în pasivul balanței de plãți și încasãri valutare a firmei sau în comerțul exterior cu țara contractantã.
De exemplu, o clauzã multivalutarã bazatã pe un coș valutar convenit de pãrți întâlnitã într-un contract încheiat de o societate românã de comerț exterior este următoarea:
"Prețul este stabilit în coroane suedeze, luându-se în considerare media cursurilor valutare ale dolarului S.U.A., francului elvețian și lirei sterline la data încheierii contractului. Dacã la data plãții cursul valutei de tranzacție va prezenta o diferențã de ± 1% fațã de media valutelor menționate suma de platã va fi recalculatã în mod corespunzãtor".
Într-un alt contract formularea este mai completã: "Prețul convenit prin prezentul contract a fost stabilit avându-se în vedere paritatea valutarã a leului românesc la data încheierii contractului, în raport de: dolarul S.U.A., francul elvețian, lira sterlinã și yenul japonez.
În cazul când aceastã paritate se diminueazã în raport cu una sau mai multe din aceste valute, prețul va fi recalculat cu procentul mediu de variație a cursului leului românesc, fațã de valutele menționate mai sus. Pentru stabilirea procentului de diminuare se are în vedere paritatea valutarã de la data plãții, atât în cazul livrãrilor cu plata la livrare, cât și în cazul livrãrilor pe credit".
Valoarea de ansamblu a coșului valutar este în funcție de cursurile valutelor componente din ziua perfectãrii contractului. Respectivele cursuri de referințã urmeazã a fi raportate la cursurile existente între aceleași monede la data plãții și dacã se va constata că diferența dintre ele depãșește, în plus sau în minus, un anumit procent prestabilit de pãrți, prețul se va recalcula în mod corespunzãtor.
Prin clauza multivalutarã pãrțile stabilesc, de regulã, și metoda de calcul a modificãrilor cursului valutei de platã fațã de valutele din coș, precum și modul cum pot fi operate eventuale modificãri în structura coșului și în metodologia de calcul pe parcursul executãrii contractului.
Un exemplu de utilizare a coșului valutar aratã astfel:
Presupunem un contract de vânzare internaționalã în valoare de 100.000 $, care prevede clauza de consolidare valutarã pe baza urmãtorului coș de valute: yenul japonez (JPY), francul elvețian (SFR), lira sterlinã (₤) și zlotul polonez (Z). Monedele au pondere egalã în coș, iar cursurile de referințã, existente în momentul încheierii contractului, erau urmãtoarele:
1 $ = 1,28 JPY; 1 $ = 1,62 SFR; 1 $ = 0,67 ₤; 1 $ = 3,98 Z.
Contractul prevede clauza recalculãrii prețului, dacã cursul dolarului se va modifica, în raport cu media cursurilor de referințã, cu mai mult de ± 1%.
Pentru a calcula o medie aritmeticã simplã a cursurilor monedelor din coș, este necesar, evident, sã recurgem la o exprimare în aceeași unitate monetarã, adicã sã exprimãm cursul în dolari. Vom avea:
1 JPY = 0,78 $; 1 SFR = 0,62 $; 1 ₤ = 1,49 $; 1 Z = 0,25 $.
Calculãm valoarea unei unitãți monetare de coș (u.m.c.) ca medie aritmeticã a acestor cursuri, rezultând 1 u.m.c. = 0,79 $.
Prețul din contract exprimat în aceastã monedã etalon devine 126.582 u.m.c.
În momentul plãții se calculeazã din nou valoarea unei unitãți monetare de coș, în funcție de mãrimea cursurilor la data respectivã.
Varianta 1 – deprecierea dolarului
Presupunem cã, în momentul plãții, cursurile erau urmãtoarele:
1 $ = 1,25 JPY; 1 $ = 1,60 SFR; 1 $ = 0,66 ₤; 1 $ = 3,92 Z.
O unitate monetarã de coș devine egalã cu 0,80 $.
Calculãm coeficientul abaterii fațã de momentul încheierii contractului, pe baza formulei:
în care:
K – coeficientul de abatere a valorii dolarului fațã de momentul încheierii contractului;
C1 – o u.m.c. la momentul încheierii contractului;
C0 – o u.m.c. la momentul plãții.
Deci, dolarul a fost depreciat cu 1,27%, în medie, fațã de monedele din coș. Prețul se recalculeazã, pentru a ține seama de deprecierea dolarului, dupã cum urmeazã:
Prețul revizuit = Prețul în u.m.c. · Valoarea actualã a unei u.m.c.
Va rezulta: prețul revizuit = 101.270 $ sau
Prețul revizuit = Prețul contractual + Prețul contractual · K.
Va rezulta: prețul revizuit = 100.000 $ + 100.000 $ · 1,27% = 101.270 $.
Rezultã cã, prin aplicarea clauzei valutare pe baza coșului de valute, exportatorul a evitat o pierdere egalã cu procentul deprecierii monedei în care va încasa.
Varianta 2 – aprecierea dolarului
Presupunem cã, în momentul plãții, cursurile erau urmãtoarele:
1 $ = 1,28 JPY; 1 $ = 1,65 SFR; 1 $ = 0,69 ₤; 1 $ = 4,00 Z
1 u.m.c. = 0,77 $; K = 2,53%.
Dolarul s-a apreciat, în medie, fațã de perioada de referințã, cu 2,53%.
Prețul recalculat = 92.470 $ sau
Prețul recalculat = 100.000 $ – 100.000 $ · 2,53% = 97.470 $.
Cel care, de data aceasta, a evitat o pierdere, mai exact, o cheltuialã suplimentarã, este importatorul. El va plãti acum o sumã mai micã cu procentul aprecierii monedei de platã.
Varianta 3 – valoarea dolarului rãmâne constantã
Presupunem cã, în momentul plãții, cursurile erau urmãtoarele:
1 $ = 1,25 JPY; 1 $ = 1,65 SFR; 1 $ = 0,67 ₤; 1 $ = 3,85 Z
1 u.m.c. = 0,79 $.
Dacã valoarea unei unitãți monetare de coș este neschimbatã fațã de momentul încheierii tranzacției, dovedind cã aprecierile și deprecierile s-au compensat, prețul în dolari rãmâne același.
Monedele pot avea, însã, ponderi inegale în coșul valutar. Presupunem urmãtoarea structurã a coșului:
JPY = 40%; SFR = 25%; ₤ = 15%; Z = 20%.
Ținând seama de aceste ponderi, calculãm valoarea unei unitãți monetare de coș. De data aceasta, vom avea o medie ponderatã. Rezultatul va fi:
1 u.m.c. = 0,74 $; prețul în u.m.c. = 135.135 u.m.c.
Menținând aceleași prețuri, calculãm valoarea unei u.m.c. pentru cursurile existente în momentul plãții. Presupunem cã dolarul s-a depreciat fațã de monedele din coș cu un procent peste cel admis în contract – K = 1,47%.
Prețul revizuit, folosind ambele metode de calcul, este egal cu 101.470 $.
Corectându-se prețul în funcție de mãrimea deprecierii, exportatorul a evitat o pierdere.
Se procedeazã în mod similar în cazul aprecierii, cu deosebirea cã prețul va fi diminuat cu procentul aprecierii, importatorul evitând, astfel, o cheltuialã suplimentarã.
Prețul va fi menținut neschimbat dacã valoarea unei unitãți monetare de coș, calculatã ca medie ponderatã, rãmâne neschimbatã.
Reprezentând o anumitã medie valoricã a tuturor monedelor care o compun, unitatea de cont plurimonetarã are un caracter de globalitate organicã, ceea ce o deosebește în mod net de clauza monetarã clasicã de opțiune a monedei liberatorii, în baza cãreia datoria este exprimatã într-un anumit numãr de monede egal utilizabile pentru plata creanței, dupã voința pãrții, care este abilitatã sã aleagã între ele.
Clauza multivalutarã prezintã, în raport cu clauza monovalutarã, importante avantaje, dar și dezavantaje.
Astfel, ea oferã o mai mare stabilitate și constanțã valorii contractului, oferind posibilitatea compensãrii între tendințele de creștere, respectiv cele de scãdere, ale monedei de platã fațã de diversele componente ale coșului valutar, ceea ce face ca elementele contrare sã se neutralizeze, iar valoarea medie sã rãmânã neinfluențatã semnificativ prin manifestarea concomitentã a acelor tendințe. Clauza stipuleazã expres și modul în care se calculeazã modificãrile cursului valutei de platã fațã de valutele coșului, precum și eventualele schimbãri în structura coșului și în procedurile de calcul.
Clauza multivalutarã este însã și dezavantajoasã deoarece comportã negocieri, adeseori dificile, complexe și îndelungate între pãrți pentru determinarea componentelor coșului valutar și a metodologiei de calcul. Aducerea ei la îndeplinire în momentul plãții poate genera astfel complicații de naturã tehnicã.
II.2.3. CLAUZA MULTIVALUTARÃ SAU PLURIVALUTARÃ BAZATÃ PE UN COȘ INSTITUȚIONALIZAT SAU PE O UNITATE DE CONT INSTITUȚIONALIZATÃ
În aceastã variantã clauza multivalutarã se învedereazã ca fiind o construcție juridicã definitã sub aspectul conținutului ei ca și al modului în care opereazã de cãtre un organ internațional specializat care stabilește atât valutele care se includ în coș, cât și metodologia de calcul a modificãrilor de curs. Pãrțile contractante nu au nici un rol sub aceste aspecte. Intervenția organului internațional specializat în stabilirea conținutului coșului valutar și a modului de determinare a unitãții de cont pe baza acelui conținut instituționalizeazã respectiva unitate de cont atribuindu-i calitatea de unitate de cont instituționalizatã.
Aceastã unitate de cont reprezintã în esențã bani internaționali. Rațiunile introducerii ei în practica valutarã rezidã în necesitatea sporirii lichiditãților statelor și de creare a unor instrumente de evidențã și decontare cu mai mare stabilitate, având independențã fațã de evoluția unei anumite economii naționale.
Dintre acestea, cea care poate interesa mai mult societãțile românești de comerț exterior este unitatea de cont a F.M.I. – la care România este membrã din anul 1972 -, și anume DST (Drepturile Speciale de Tragere / Special Drawing Rights / Droits Speciales de Tirage), introdusã de F.M.I. în anul 1969. Este o unitate de cont cu funcții limitate de activ internațioanl de rezervã, emisă pe baza încrederii reciproce dintre membrii F.M.I. Emiterea sa se face fãrã garanție materialã și nu este convertibilă în aur, fiind destinată sã asigure echilibrarea lichiditãților internaționale.
În urma adoptãrii celui de-al doilea amendament la Statutele F.M.I. prin Acordurile de la Kingston (Jamaica, 1976), DST a devenit principalul etalon al sistemului monetar internațional. Începând de la 1 ianuarie 1981, numãrul valutelor care compun coșul DST este de 5, aparținând principalelor țãri exportatoare de bunuri și servicii, și anume: dolarul S.U.A., marca germanã, yenul japonez, lira sterlinã și francul francez, fiecare valutã având un anumit coeficient de ponderație în calcularea valorii DST. Un DST reprezintã din punct de vedere valoric echivalentul a circa 1,25 dolari S.U.A. și 1,43 euro.
Sumele alocate anual în DST se distribuie de cãtre F.M.I. în procent de 30% țãrilor membre cu titlu de credit rambursabil, iar 70% le sunt acordate gratuit, cu titlu definitiv, proporțional cu cota de participare la fond a fiecãrei țãri.
Destinațiile principale ale DST sunt:
completarea rezervelor valutare;
procurarea de valutã convertibilã dintr-o țarã membrã (indicatã de F.M.I.);
rãscumpãrarea monedei naționale aflatã în strãinãtate;
reducerea datoriei publice externe a statului;
plata dobânzilor și comisioanelor F.M.I..
Totodatã, DST poate servi ca instrument de platã convențional. Într-o atare ipotezã – care în practicã este rareori întâlnitã – prețul va fi exprimat direct în DST.
O clauzã multivalutarã bazatã pe DST conține, de regulã, urmãtoarele mențiuni: prețul contractual, exprimat într-o anumitã valutã (de platã) se stabilește avându-se în vedere un anumit curs de schimb între DST și valuta de platã, în momentul încheierii contractului; la scadențã, se va compara cursul valutei de platã fațã de DST din acest moment cu cel de referințã (de la încheierea contractului) și în cazul în care diferența dintre cele douã cursuri va depãși pozitiv sau negativ un anumit procent, suma de platã scadentã va fi recalculatã în mod corespunzãtor.
În unele cazuri, în contracte se menționeazã cã debitorul va plãti la scadențã suma stabilitã la încheierea contractului, recalcularea acesteia și regularizarea eventualelor diferențe urmând a se face ulterior, la termenele și în condițiile prevãzute de pãrți.
Acțiunea acestei clauze poate sã fie sau nu limitatã. Practica internaționalã ne aratã cã în situațiile de crizã valutarã internaționalã sau de agitație cronicã a pieței valutare, caracterizatã prin frecvente fenomene de devalorizare și revalorizare a principalelor valute, cu schimbãri mari de cursuri și paritãți valutare, în marile tranzacții cu eșalonãri de plãți pe perioade îndelungate este bine ca acțiunea clauzei sã fie limitatã la ± 10% sau maximum 15%, cunoscând cã prețurile, fiind guvernate în principal de cerere și ofertã, evolueazã pe o curbã mai lentã.
Clauza DST poate fi formulatã sub mai multe forme dintre care reproducem urmãtoarea: "Toate obligațiile de platã decurgând din prezentul contract sunt exprimate în dolari S.U.A. în echivalențã cu DST așa cum a fost determinat de F.M.I. cu o zi înainte de semnarea contractului. La data exigibilitãții plãților sau scadenței ratelor de credit și a dobânzilor, cumpãrãtorul va achita în dolari S.U.A. sumele inițial stabilite. Dupã efectuarea plãții, vânzãtorul va recalcula sumele încasate, în funcție de echivalentul DST publicat de F.M.I. cu o zi înainte de data exigibilitãții plãților și/sau scadenței ratelor și a dobânzilor, încunoștiințând pe cumpãrãtor asupra diferențelor intervenite, dupã care partea debitoare urmeazã sã plãteascã imediat aceste diferențe".
De remarcat în formularea clauzei de mai sus cã recalcularea prețului nu este condiționatã de anumite proporții minime ale oscilațiilor valutare și cã regularizarea diferențelor se face ulterior scadenței de plãți. Asemenea modalitãți de decontare se adoptã, de regulã, ca urmare a dificultãților ce se întâmplã pentru a se cunoaște cursurile în ziua scadenței de platã.
Într-un contract încheiat de o societate românã de comerț exterior întâlnim urmãtoarea formulare a clauzei multivalutare axatã pe DST: "Plãțile în executarea acestui contract se vor face în dolari S.U.A., având la bazã cursul 1 DST = 1,20216 $. La data fiecãrei plãți se va compara cursul dolarului fațã de DST, luându-se cursul de bazã de mai sus. Dacã între cele douã cursuri va rezulta o diferențã mai mare de ±1%, valoarea plãții respective va fi recalculatã în mod corespunzãtor".
Sã presupunem cã la data primei plãți, potrivit prețului inițial, lotul livrat este de 10.000 $, iar cursul dolarului a crescut fațã de DST, ajungând la 1 DST = 1,18712 $.
Evident, rezolvarea problemei de mai sus implicã douã calcule succesive: primul privește a se stabili dacã fluctuațiile valutare sunt supraunitare în raport cu clauza valutarã, ceea ce rezolvã aspectul juridic, respectiv dacã una din pãrți este sau nu îndrituitã sã solicite revizuirea prețului; cel de-al doilea calcul privește aspectul economic și anume calcularea efectivã a noului preț, revizuit.
Fãcând raportul între cele douã cursuri diferite ale dolarului – cel de la data încheierii tranzacției și cel de la data plãții – constatãm o diferențã de -1,25%, fapt ce obligã pe vânzãtor sã recalculeze suma pe care o are de plãtit cumpãrãtorul, diferența fiind mai mare decât minima stabilitã prin contract (±1%).
Formula de calcul este urmãtoarea:
în care:
K = coeficient de fluctuație a cursului;
C1 = cursul valutei prevãzutã în contract (în spețã dolari) la data plãții, în raport cu DST;
C2 = cursul aceleiași valute la data încheierii contractului în raport cu DST.
Aplicând formula de mai sus la termenii problemei, vom constata:
Cum cursul dolarului a crescut, înseamnã cã cumpãrãtorul (debitorul obligației de platã) urmeazã sã plãteascã o sumã mai micã cu 1,25%, respectiv în loc de 10.000 $, numai 8.875 $.
Evident, la data înregistrãrii plãții putem înregistra o depreciere a dolarului fațã de DST, ca de exemplu 1 DST = 1,22180 $. Se pune problema în ce mãsurã aceastã fluctuație a dolarului influențeazã prețul de facturare a lotului de marfã livrat.
Raționamentul este același:
Fațã de scãderea cursului cu 1,63%, înseamnã cã vânzãtorul va încasa pentru lotul de marfã în loc de 10.000 $, 10.163 $.
DST este prevãzut, ca unitate de cont, în unele convenții internaționale încheiate dupã 1976, în materia contractelor de transport internațional de marfã, mai ales pentru calcularea cuantumului maxim al despãgubirilor datorate de cãrãuș în caz de pierdere sau avariere a mãrfii care face obiectul transportului.
Aceastã unitate de cont poate fi folositã în statele membre ale F.M.I., precum și în cele care nu au aceastã calitate, cu excepția celor a cãror legislație nu permite acest lucru, în aceastã din urmã situație urmând a se utiliza unitatea monetarã aur.
Prevederi în acest sens existã în Convenția de la Hamburg din 1978 (art. 26 alin. 1, raportat la art. 6), C.M.R. (1956) așa cum a fost modificatã prin Protocolul din 1978 (art. 23 alin. 7) și C.I.M. din 1980 (art. 7 alin. 1 și 2).
Clauza la care ne referim prezintã avantajul stabilitãții coșului valutar care constituie elementul de referințã, ca, de altfel, și clauza multivalutarã analizatã anterior, dar, în plus fațã de aceasta, asigurã o ușurare considerabilã a operațiunilor de calcul, deoarece cotațiile DST fațã de fiecare dintre cele 5 monede componente – precum și fațã de alte monede – se publicã în buletinele F.M.I. și alte materiale de specialitate.
Cu toate acestea, aplicarea ei este relativ redusã în practica comercialã internaționalã, inclusiv în cea a societãților române de comerț exterior, deoarece pãrțile manifestã rezervã fațã de o monedã de cont (de referințã) fãrã circulație pe piațã.
În contractele de comerț internațional se mai utilizeazã, în cazuri speciale – mai ales în funcție de natura partenerului strãin – și clauze multivalutare bazate pe alte coșuri instituționalizate, similare DST. Acestea sunt euro și A.M.U.
EURO. În cadrul unor relații comerciale cu țãrile Uniunii Europene se utilizeazã euro, care a înlocuit E.C.U. (European Currency Unit), unitatea de cont a Sistemului Monetar European.
Lansarea monedei unice europene – un adevãrat moment istoric – a avut loc la data de 1 ianuarie 1999, prilej cu care au fost fãcute publice ratele definitive de conversie, fixe și irevocabile, ale monedelor celor 11 state care au aderat, în primul val, la moneda unicã – state la care s-a alăturat și Grecia. Începând din acel moment, un euro va valora:
Introducerea monedei unice europene și dezvoltarea în Europa a unor mari piețe financiare oferã țãrilor din regiune care nu sunt membre ale U.E., posibilitatea de a-și corela monedele naționale la o valutã forte alternativã dolarului S.U.A. Prin intermediul clauzei multivalutare pãrțile pot lega valoarea contractului de cursul euro sau pot stipula prin intermediul clauzei valutare recalcularea prețului în funcție de cursul monedei unice.
Statele din Zona Euro sunt principalii parteneri comerciali ai României, peste 50% din comerțul exterior fiind în prezent realizat cu aceste țări, care au renunțat la monedele lor naționale în favoarea monedei unice euro. Firmele românești care desfășoară schimburi comerciale cu statele membre ale Uniunii Europene trebuie să se adapteze pentru derularea tuturor operațiunilor comerciale și financiare în moneda unică euro. Contractele, facturile și instrumentele financiare vor fi exprimate numai în euro.
Cele 12 state care constituie Zona Euro sunt urmatoarele: Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda și Grecia, având o populație de peste 300 milioane de locuitori. Monedele naționale ale acestor 12 țări, numite generic valute "IN", sunt: francul belgian, marca germană, peseta spaniolă, francul francez, lira irlandeză, lira italiană, francul luxemburghez, guldenul olandez, șilingul austriac, escudo portughez, marca finlandeză și drahma grecească.
În data de 1 ianuarie 2002 implementarea monedei unice europene a atins o etapă deosebit de importantă. Începând cu aceasta dată toate tranzacțiile scripturale (fără numerar) efectuate anterior în valutele celor 12 state membre a UEM (valutele "IN") vor fi făcute în exclusivitate în euro.
Perioada de conversie (preschimbare a monedei scripturale din valutele "IN" în moneda scripturală unică euro) s-a încheiat pe 31 decembrie 2001.
În ceea ce privește operațiunile cu numerar, de la 1 ianuarie 2002 sunt retrase fostele monede naționale ale celor 12 state membre, dată după care numerarul va putea fi schimbat numai la sediile băncilor centrale ale țărilor membre.
În plan contractual, contractele încheiate de societățile române cu partenerii externi înainte de 1 ianuarie 1999 și valabile după această dată nu vor fi afectate de introducerea euro. Însă începând de la 1 ianuarie 2002, prețul stabilit în contracte va trebui stipulat obligatoriu în euro, singura unitate monetară valabilă.
AMU (Asian Monetary Unit). Constituie unitatea monetarã de cont care se utilizeazã, începând cu anul 1974, în cadrul Uniunii Asiatice de Clearing. Valoarea acesteia este egalã cu 1 DST.
II.3. CLAUZA DE OPȚIUNE A LOCULUI DE PLATÃ
Este o variantã a clauzei monovalutare și se caracterizeazã prin aceea cã, în virtutea ei, creditorul dobândește dreptul de a încasa la scadențã valoarea creanței sale calculatã pe baza unei valute de cont prestabilitã prin contract în locul ales de acesta dintre cele convenite într-un atare scop, iar debitorul își asumã obligația de a satisface opțiunea astfel exprimatã plãtind în moneda locului ales de creditor.
Prin clauza de opțiune a locului de platã creanța este exprimatã în mai multe monede, la cursurile de schimb din momentul încheierii contractului, toate monedele prevãzute în contract fiind și unitãți de cont. Se consemneazã înțelegerea pãrților contractante privind moneda în care se exprimã prețul, precum și localitãțile dintre care creditorul poate sã aleagã, la scadențã, una ca loc de platã. Prin ipotezã, localitãțile respective sunt situate în țãri diferite și de aici consecința cã alegând un anumit loc de platã, creditorul alege implicit și moneda în care urmeazã a i se face plata.
Astfel, presupunând cã pãrțile au convenit ca prețul sã fie exprimat în dolari S.U.A. și au stabilit ca locuri posibile de platã între care poate alege creditorul Londra și Tokyo, în cauzã vor exista douã monede de platã, lira sterlină și yenul japonez. Alegerea de cãtre creditor a locului de platã va presupune implicit și alegerea monedei de platã care în toate cazurile va fi moneda localã.
Cuantumul sumei datoratã ca preț de cãtre debitor va depinde de paritatea existentã între dolarul american și moneda localã în momentul scadenței. Prin consecințã, dacã prețul contractual este de 10.000 dolari S.U.A., iar paritatea dintre aceastã monedã și yenul japonez este de 1 USD/100 yeni, debitorul va trebui sã plãteascã creditorului 1.000.000 yeni japonezi pentru cazul în care acesta din urmã va alege ca loc de platã Tokyo.
Dimpotrivã, dacã alegerea creditorului este Londra (ca loc de platã) iar paritatea dintre moneda de cont și lira sterlină este de 1 USD/0,69 ₤ datoria debitorului fațã de creditor este de 6.900 ₤.
În acest caz clauza de opțiune a locului de platã va fi redactatã astfel: "Debitorul se angajeazã sã plãteascã, la scadențã, 10.000 dolari S.U.A. Londra sau Tokyo".
Unii autori apreciazã cã opțiunea locului de platã nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar deoarece nu modificã, prin ea însãși, valoarea prestației monetare, ci numai schimbã locul – și implicit moneda – de platã, scopul ei fiind numai acela de a asigura creditorului încasarea creanței în moneda de care are nevoie în momentul scadenței. Adaptarea prețului la schimbãrile valutare, conchid acești autori, nu intervine prin alegerea locului de platã, ci prin raportarea monedei de la locul ales al plãții, oricare ar fi ea, la moneda de cont, ceea ce permite considerarea clauzei în discuție ca fiind o modalitate a clauzei monovalutare.
Și alți autori sunt de acord cu aceastã din urmã constatare. Astfel, susțin ei, mecanismul de funcționare al clauzei de opțiune a locului de platã pare sã confirme aceastã idee. Atât la clauza monovalutarã cât și la clauza de opțiune a locului de platã pãrțile adoptã o monedã de cont potențial mai stabilã decât moneda de platã convenitã de ele, la care se raporteazã aceasta din urmã atât la momentul perfectãrii contractului, cât și la momentul plãții.
În cazul clauzei de opțiune a locului de platã creditorul având libertatea unei opțiuni cu referire la locul de platã (libertate ale cãrei limite sunt precis determinate prin contract, care precizeazã locurile de platã între care poate el alege), implicit dobândește aceeași libertate și cu privire la moneda de platã. Or, în cazul clauzei monovalutare creditorul nu are nici o opțiune de acest fel, fiind obligat sã primeascã plata în moneda convenitã de pãrți în atare sens.
În opinia autorilor citați, nu poate fi acceptată susținerea potrivit cãreia opțiunea locului de platã nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar. Autorii argumenteazã cã, de vreme ce clauza de opțiune a locului de platã este calificatã ca modalitate a clauzei monovalutare, implicit i se recunoaște, și trebuie sã i se recunoascã, aceeași finalitate, anume: evitarea riscului valutar.
Pe de altã parte, rolul sãu nu poate fi redus numai la asigurarea pentru creditor a monedei de care acesta are nevoie la momentul plãții, deoarece pentru un atare scop nu este necesarã stipularea unei clauze contractuale speciale. Pe piața monetarã se poate cumpãra și se poate vinde orice monedã liber convertibilã. Deci, chiar dacã la scadența prețului creditorul ar avea nevoie de o altã monedã decât accea de platã, el și-ar putea procura respectiva monedã de pe piațã utilizând în acest scop moneda în care i s-a fãcut plata.
Așadar, se conchide, de vreme ce clauza de opțiune a locului de platã se analizeazã ca o modalitate a clauzei monovalutare – ceea ce dealtfel admit și autorii la care ne referim – ea trebuie privitã înainte de toate ca un instrument juridic pentru evitarea sau neutralizarea riscului valutar. Aceasta este și rãmâne finalitatea sa principalã, chiar dacã prin stipularea sa creditorului i se creeazã și facilitatea de a-și procura direct de la debitor (iar nu de pe piața valutarã) moneda de care are nevoie la momentul onorãrii creanței sale.
Într-o opinie izolatã, clauza de opțiune a locului de platã formeazã o modalitate separatã de menținere a valorii contractului, fiind încadratã în categoria clauzelor de opțiune valutarã, alãturi de clauza de opțiune a monedei liberatorii.
În practicã, unii creditori încearcã sã transforme clauza de opțiune a locului de platã într-o clauzã de opțiune a monedei liberatorii. Ei considerã cã pluralitatea locurilor de platã are drept consecințã pluralitatea monedelor de cont, fiecare monedã a locurilor de platã fiind o monedã de cont. Interpretarea strictã a clauzelor contractuale de cãtre organele de jurisdicție conduce însã, îndeobște, la respingerea raționamentului arãtat.
Distincția între opțiunea monedei liberatorii și opțiunea locului de platã nu este întotdeauna lesnicioasã. Bunãoarã, în ipoteza în care debitorul se obligã sã plãteascã 4.000 dolari la Londra, Tokyo sau Stockholm, instanța de judecatã ori tribunalul arbitral vor putea sã hotãrascã numai prin interpretarea contractului dintre pãrți, dacã stipulația înfãțișatã are semnificația unei clauze de opțiune a locului de platã sau a unei clauze de opțiune a monedei liberatorii.
Într-o altã variantã, dacã debitorul se angajeazã sã plãteascã 2.000 lire sterline în lire sterline sau în dolari S.U.A. existã o singurã monedã de cont (lira sterlinã) și douã monede de platã (lira sterlinã și dolarul S.U.A.).
II.4. CLAUZA DE OPȚIUNE A MONEDEI LIBERATORII
Este stipulația contractualã în virtutea cãreia pãrțile exprimã prețul convenit în douã sau mai multe monede de platã având în vedere paritatea existentã între acestea la data contractãrii și prin care se autorizeazã una din pãrți ca la scadențã sã aleagã moneda în care va avea loc plata prețului. Este cunoscutã și sub denumirea de clauza de monede multiple.
Toate monedele prevãzute în contract sunt și unitãți de cont. Partea care beneficiazã de aceastã clauzã va aștepta deci un moment apropiat de data scadenței pentru a decide, în funcție de evoluția monedelor în intervalul respectiv, care va fi moneda care va servi drept monedã de platã. Asemenea clauze sunt inserate în conținutul contractelor, în general, în favoarea creditorilor, cãrora le conferã astfel mari avantaje.
În literatura juridicã s-a relevat, totodatã, cã, în ipoteza în care pãrțile, cu ocazia stipulãrii clauzei în contract, nu au precizat expres cui aparține alegerea monedei de platã, s-a prezumat cã ea aparține creditorului, dar, caracterul licit al operațiunii depinzând de legea contractului, și interpretarea sa urmeazã sã fie supusã acesteia.
Nimic însã nu se poate opune ca dreptul de opțiune privind moneda liberatorie sã fie stabilit de pãrți în beneficiul debitorului. De altfel, în practica de încheiere a contractelor de comerț internațional se întâlnesc situații de acest gen.
Este o soluție specificã acestui domeniu pentru cã, în dreptul intern, potrivit dispozițiilor art. 1027 C. civ. român, alegerea aparține, dacã nu s-a stipulat altfel, debitorului.
Aceastã clauzã are funcția de menținere a valorii contractului deoarece, dacã la momentul plãții a intervenit o modificare a cursului de schimb dintre monedele de platã, una din ele suferind o devalorizare, creditorul va opta, desigur, pentru plata prețului în cealaltã monedã, al cãrei curs s-a menținut cât mai aproape de cel din momentul contractãrii, raportul preț-marfã rãmânând, așadar, (relativ) același.
De exemplu, prețul contractului a fost stabilit la 1.000 dolari S.U.A. sau 1.620 SFR (franci elvețieni), avându-se în vedere cã la data încheierii contractului cursul era de 1 $ = 1,62 SFR. Dacã în momentul plãții cursul de schimb este de 1 $ = 1,8 SFR, deci cursul francului elvețian a scãzut, creditorul, care va opta pentru plata în dolari, va primi valoarea cea mai apropiatã de cea stabilitã inițial de pãrți.
De regulã, pãrțile stabilesc ca monede de platã monede ale cãror cursuri înregistreazã valori sensibil apropiate. Spre exemplu, între cursul dolarului american și cel euro existã o diferențã de circa 10% în favoarea celui dintâi, iar între cursul dolarului american și al lirei sterline existã o diferențã în plus de circa 45% în favoarea acesteia din urmã. Dacã monedele preferate de pãrți sunt dolarul american și euro, prețul contractual va fi stabilit astfel: 10.000 dolari americani sau 11.000 euro.
Presupunând cã la data plãții a intervenit o modificare a cursului se schimb între cele douã monede de platã menționate ca urmare a faptului cã euro a suferit o devalorizare, creditorul va opta pentru dolarul american ca monedã liberatorie, deoarece cursul acestuia s-a pãstrat mai aproape de acela existent la data perfectãrii contractului și în raport de care s-a stabilit prețul datorat de debitor.
Firește, regula menționatã (anume ca monedele de platã sã aibã cursuri sensibil apropiate) nu este obligatorie pentru pãrți. Acestea pot desemna ca monede de platã orice monede doresc, indiferent de paritatea existentã între cursurile lor la momentul perfectãrii contractului.
Operând în felul acesta, clauza de opțiune a monedei liberatorii se învedereazã ca un instrument juridic eficace de menținere a valorii contractului.
Dupã cum s-a remarcat în doctrinã, clauza de opțiune a monedei liberatorii dobândește uneori caracter speculativ. Așa se întâmplã atunci când una dintre monedele de platã a înregistrat pânã la momentul scadenței o creștere de curs prin efectul acțiunii unor factori conjuncturali proprii (precum adoptarea de cãtre statul emitent a unor mãsuri economice menite sã consolideze propria-i monedã).
Într-o atare ipotezã, dacã opțiunea monedei liberatorii aparține creditorului, acesta în mod firesc va prefera moneda al cãrei curs a crescut, ceea ce îl va dezavantaja net pe debitor, care va trebui sã deconteze o valoare mai mare decât aceea avutã în vedere la momentul perfectãrii contractului, chiar dacã sub aspect cantitativ numãrul unitãților monetare ce formeazã prețul rãmâne neschimbat.
Modificând termenii ecuației, vom presupune cã opțiunea monedei liberatorii aparține debitorului. În aceastã ipotezã, dacã una dintre monedele de platã a suferit în timp o depreciere, debitorul va alege acea monedã pentru decontarea prețului, ceea ce sigur îl va dezavantaja pe creditor.
Analiza celor douã situații prezentate permite concluzia cã, în funcție de conținutul sãu, clauza de opțiune a monedei liberatorii poate plasa riscul valutar fie în sarcina debitorului când opțiunea aparține creditorului, fie în sarcina creditorului, dacã opțiunea aparține debitorului.
II.5. ALTE CLAUZE CONTRACTUALE CU SCOP DE EVITARE
A RISCURILOR VALUTARE
Evitarea sau cel puțin diminuarea riscurilor valutare poate fi realizatã și prin metode extracontractuale, utilizate mai ales atunci când din contracte lipsesc clauzele asiguratorii. O asemenea metodã constã, de exemplu, în încheierea de cãtre creditorul prestației pecuniare afectatã de riscul deprecierii a unei operațiuni de hedging valutar, prin care riscul valutar este preluat de o bancã specializatã.
Acoperirea riscului valutar de către exportator se poate realiza și prin includerea nemijlocită în prețul ofertei a ratei de depreciere estimate a avea loc până la data scadenței. Acoperirea în acest fel a riscului valutar prezintă avantajul că se evită negocierea unei clauze valutare cu ocazia încheierii contractului. Dezavantajul constă în riscul unei creșteri prea mari a prețului ofertei, caz în care exportatorul devine necompetitiv.
Utilizarea cu succes a acestei modalități de acoperire este condiționată de calcularea cât mai corectă a ratei de depreciere, ținând seama de conjunctura generală a pieței și ajustarea prețului ofertei astfel încât riscul valutar să fie acoperit în proporție cât mai mare și totodată competitivitatea exportului să nu aibă de suferit.
Riscurile valutare pot fi diminuate și prin adoptarea unor mãsuri contractuale și organizatorice având ca scop valorificarea optimã a termenului de livrare a mãrfii și de încasare a prețului, în strânsă corelație cu evoluția conjuncturii de pe piața valutarã. De exemplu, în cazul în care moneda de platã are tendința de depreciere, vânzãtorul (creditorul prețului) va intensifica livrarea mãrfii – în cadrul perioadei de livrare stabilitã în contract – și va scurta pe cât posibil perioada de încasare a prețului, pentru ca valoarea monetarã primitã sã nu fie afectatã prea mult de devalorizare.
Practica internaționalã și literatura de specialitate relevã existența și a altor clauze contractuale prin care pãrțile stabilesc diferite modalitãți de contracarare a riscurilor valutare, ca de exemplu:
stabilirea, la data încheierii contractului, a unor dobânzi compensatorii sau a unor prime de risc valutar la calcularea prețului;
precizarea unui curs de schimb fix între moneda de platã și cea de calcul, bazat pe schimbãrile previzibile ale cursului pânã la data plãții etc.;
vânzarea la termen de către creditor a creanței pe care o deține unei bănci;
compensarea plăților și a încasărilor într-o valută determinată, riscul apărând doar pentru soldul operațiunilor efectuate în aceeași monedă sau pentru intervalul de timp ce nu poate fi sincronizat între plăți și încasări;
amânarea (întârzierea) încasării sumei atunci când moneda de contract are tendință de repreciere și, respectiv, anticiparea (grăbirea) încasării în cazul în care valuta de contract este în proces de depreciere.
Capitolul III
CLAUZE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE
Riscurile nevalutare pot avea o naturã diversã și se pot înfãțișa în variate specii. Cel mai frecvent ele se manifestã, în practica executãrii contractelor de comerț internațional, sub forma riscului de preț.
Într-adevãr, pe piațã se produce o permanentã fluctuație a prețurilor care uneori este cauzatã de fluctuația monetarã, iar alteori de împrejurãri diverse ce pot surveni între momentul perfectãrii contractului și acela al finalizãrii executãrii lui.
Dintre acestea se remarcã, prin frecvența producerii lor, modificarea raportului dintre cerere și ofertã datoritã unor factori conjuncturali ce apar fortuit și care prin acțiunea lor influențeazã (pozitiv sau negativ) fie cererea, fie oferta la anumite mãrfuri sau servicii ce intrã în obiectul contractului concret avute în vedere.
Riscul de preț poate fi neutralizat prin stipularea de cãtre pãrți în conținutul contractului lor a clauzelor de recalculare sau de postcalculare a prețului.
Dar existã și alte riscuri contractuale ce pot surveni ca urmare a apariției, pe parcursul executãrii contractului, a unor împrejurãri noi de naturã sã modifice condițiile avute în vedere de pãrți cu privire la îndeplinirea prestațiilor asumate de ele, fãcându-le mai oneroase, sau chiar imposibil de realizat, ori sã-l punã pe debitor într-o situație net dezavantajoasã fațã de debitorii aceluiași creditor din alte raporturi obligaționale similare.
Astfel de riscuri pot fi evitate prin inserarea în contract a unor clauze de adaptare a acestuia la noile împrejurãri, precum: clauza clientului cel mai favorizat; clauza ofertei concurente; clauza de hardship (sau de impreviziune); clauza de forțã majorã, precum și clauzele preventive fațã de diverse mãsuri de protecție a concurenței.
III.1. CLAUZELE DE RECALCULARE SAU REVIZUIRE A PREȚULUI
Numite de majoritatea autorilor și clauze de indexare a prețului, acestea sunt cele mai importante și mai cunoscute dintre stipulațiile ce au ca finalitate menținerea valorii contractului, fiind de aceea necesarã o analizã mai adâncitã.
Conceptul de indexare dobândește aici semnificația de procedeu juridic general de raportare a unui element contractual (de regulã, prețul) la un anumit etalon, având ca finalitate menținerea valorii celui dintâi.
Procedeul indexãrii își gãsește cel mai important câmp de aplicare în cazul clauzei de revizuire a prețului, care mai este numitã și clauzã de escaladare a prețurilor sau clauzã de preț mobil (de scarã mobilã).
În opinia unor autori, clauza de revizuire a prețului și cea de indexare constituie douã clauze distincte, fiind analizate separat.
În literatura juridicã, clauza de revizuire este definitã ca fiind metoda folositã de pãrți în contractele comerciale internaționale, care, spre a evita dificultãțile provocate de variația prețurilor, stabilesc o anumitã legãturã între sumele fixate în contracte și un etalon monetar sau unul sau mai multe produse de primã necesitate, exprimate prin unitãțile de mãsurã respective: o tonã de cãrbune, un kilowatt-orã etc.. De exemplu, în cazul unui împrumut indexat, atât capitalul cât și dobânzile aferente sunt periodic revalorizate, în funcție de prețurile care afecteazã indicele etalon (aur, cãrbune, energie etc.).
Cu alte cuvinte, prețul care este fixat în funcție de condițiile existente în momentul încheierii contractului urmeazã sã varieze în funcție de parametri care reflectã variațiile de valoare ale diferitelor elemente care compun produsul contractat sau prestația (prețul materiilor prime, al materialelor, al energiei, al forței de muncã etc.) sau alte elemente avute în vedere la stabilirea prețului contractual (precum primele de asigurare, tarifele de transport, tarifele de depozitare a mãrfii în magazii generale, antrepozite sau pe docuri etc.). În temeiul clauzei de revizuire se înlocuiește, printr-un nou preț, vechiul preț pe care variația indicelui etalon l-a fãcut sã fie caduc.
Deoarece, de regulã, pe piețele internaționale, datoritã mai ales fenomenelor inflaționiste, prețurile acestor elemente de referințã au tendința de creștere, cel interesat în revizuirea prețului este creditorul prestației pecuniare (vânzãtorul, executantul de lucrãri, prestatorul de servicii).
În literatura noastrã juridicã s-a arãtat cã o atare clauzã ar putea avea urmãtorul conținut: "Vânzãtorul are dreptul sã majoreze prețurile indicate în prezentul contract, în cazul unei mãriri a prețului materiilor prime, a tarifelor de transport maritim și terestru și a asigurãrii, spre a ține seama de condițiile din ziua livrãrii mãrfii".
În doctrinã s-a exprimat ideea potrivit cãreia clauza de revizuire a prețului are o dublã naturã și anume: pe de o parte ea se analizeazã ca fiind o clauzã monetarã (valutarã) deoarece se bazeazã pe indici ce reflectã variațiile de valoare (de curs) ale monedelor, iar pe de altã parte ea se înfãțișeazã prioritar ca o clauzã de protecție economicã menitã sã asigure menținerea valorii prestației prin așezarea contractului între realitãțile juridice și economice marcate de evoluția economicã a ramurii de producție de care este legatã.
Într-adevãr, mecanismul de funcționare a revizuirii pare sã confirme dubla naturã a acestei clauze. Astfel, deși indexarea este prioritar nevalutarã (nemonetarã), funcționând pe baza unui etalon de altã naturã decât cel concretizat în adoptarea unei monede de calcul, totuși ea poate fi și monetarã (valutarã) dacã prețul contractual este raportat la un etalon monetar. În acest din urmã caz însã, dupã opinia unor autori, clauza de revizuire își pierde identitatea de sine convertindu-se într-o clauzã monovalutarã sau într-o clauzã aur (dacã etalonul este prețul aurului), fiind o variantã a acesteia.
În privnița efectelor clauzei de revizuire a prețului, unii autori s-au exprimat în sensul cã aceste clauze au în mod automat numai un efect negativ, și anume de a face ca prețul contractual sã devinã caduc. Prețul vechi nu este înlocuit în mod automat printr-un nou preț, ci în temeiul clauzei de revizuire se deschide calea spre o negociere a prețului. De aceea este indicat ca o asemenea clauzã sã arate și cum se va calcula noul preț, dupã cum este necesar sã se arate dacã orice schimbare, oricât de micã a costurilor, în plus sau în minus, se traduce printr-o revizuire a prețului sau aceasta se întâmplã numai atunci când variația este de o anumitã importanțã, exprimatã în procentaj fațã de costul inițial (toleranțã de revizie).
Alți autori însã considerã cã nimic nu se poate opune ca pãrțile sã confere clauzei de revizuire a prețului forța de a opera automat ori de câte ori procentul de toleranțã este depãșit, iar jurisprudența s-a pronunțat în sensul cã specificul clauzei de revizuire este cel de a face ca prețul sã se schimbe în mod automat în funcție de valoarea de referințã, ea operând în favoarea uneia sau alteia dintre pãrți ori de câte ori se poate constata o variație a acestei valori într-un sens sau altul.
Așadar, efectul clauzei de revizuire a prețului nu este lãsat la aprecierea pãrților, ci opereazã indiferent de voința acestora.
Tehnica indexãrii nu este nouã, în cadrul intern ea fiind utilizatã de mai mult timp în unele țãri pentru a proteja anumite categorii sociale vulnerabile împotriva efectelor inflației și pentru a menține puterea lor de cumpãrare. De fapt, în cadrul intern, necesitatea unui instrument de mãsurã valabil, altul decât moneda, pentru a asigura executarea ritmicã și mai ales echitabilã a obligațiilor contractuale a apãrut îndeosebi dupã cel de-al doilea rãzboi mondial.
Ideea de a extinde aceastã tehnicã la scarã internaționalã pentru a asigura protecția țãrilor în curs de dezvoltare exportatoare de materii prime împotriva diminuãrii puterii lor de cumpãrare, ca urmare a deteriorãrii termenilor schimbului și a efectelor inflației mondiale, capãtã în prezent un interes deosebit.
Astfel, țãrile în curs de dezvoltare considerã cã mecanismul indexãrii, fãrã a constitui o rezolvare pentru toate problemele de ordin economic, ar reprezenta, totuși, o contribuție importantã la instaurarea unui nou tip de relații internaționale și la revizuirea profundã a raporturilor economice dintre state, inclusiv la rezolvarea unora dintre dificultãțile țãrilor industrializate.
În aceastã perspectivã, țãrile în curs de dezvoltare considerã cã indexarea ar putea îndeplini un rol important, cel puțin sub douã aspecte.
În primul rând, ea trebuie sã menținã un raport "just și echitabil" între prețurile produselor exportate și a celor importate, recuperarea bogãțiilor naționale și libertatea de a le exploata urmând sã se efectueze pe baza prețurilor indexate.
Aceastã revendicare s-a lovit, însã, de opoziția țãrilor industrializate, care și-au justificat poziția prin invocarea necesitãții de a nu modifica "liberul joc al pieței", considerând, în acest context, cã indexarea ar antrena o supraproducție și constituirea unui surplus, o diminuare a consumului și, deci, în final, o scãdere a beneficiilor țãrilor producãtoare, o accelerare a inflației mondiale.
De fapt, țãrile industrializate, respingând principiul indexãrii, resping prin aceasta însãși ideea oricãrei "legãturi" sau "raport" între prețurile de export ale țãrilor în curs de dezvoltare și prețurile importurilor lor. Dar ele consimt, în cadrul ordinii economice internaționale, sã plãteascã materiile prime ale țãrilor în curs de dezvoltare la prețuri mai juste și mai stabile.
Prin aceasta, însã, problema nu este rezolvatã, întrucât țãrile dezvoltate și țãrile în curs de dezvoltare dau noțiunii de "just și stabil" interpretãri divergente, în cadrul cãrora se regãsește problema indexãrii. Astfel, țãrile în curs de dezvoltare, înțelegând prin "stabilitate" stabilitatea în valoare realã, urmãresc sã împiedice nu numai scãderea cursurilor materiilor prime, dar mai ales deteriorarea termenilor schimburilor lor, degradarea puterii de cumpãrare a exporturilor produselor brute.
Or, tocmai prin mecanismul indexãrii se luptã împotriva inflației rapide a prețurilor articolelor manufacturate și a produselor alimentare, ceea ce ar avea drept efect evitarea diminuãrii puterii de cumpãrare și, astfel, o mai mare stabilitate.
În ceea ce privește țãrile dezvoltate, se remarcã, deopotrivã, o preferințã pentru stabilitatea prețurilor, pentru a preveni efectele economice negative pe care le-ar putea avea creșterea masivã a prețurilor asupra industriei acestora.
În al doilea rând, indexarea ar trebui sã aibã ca obiectiv sã stabilizeze costul dezvoltãrii. Aceasta reprezintã, pe lângã prețurile ce trebuie plãtite pentru a cumpãra bunuri și servicii, prețurile pe care le suportã țãrile în curs de dezvoltare pentru a dobândi tehnologia avansatã asociatã acestor bunuri. Întrucât "costul dezvoltãrii" trebuie inclus în determinarea prețului materiilor prime, el poate fi mai mic dacã țãrile dezvoltate – și este interesul lor – faciliteazã transferul tehnologic, situație în care se micșoreazã, desigur, și componenta prețului materiei prime indexate.
În afarã de prețul pe care trebuie sã-l plãteascã țãrile în curs de dezvoltare pentru dobândirea tehnologiei avansate, indexarea ar trebui sã ținã seama, în cazul resurselor ce nu pot fi reînnoite, de costul mãsurilor ce urmeazã a fi luate pentru dezvoltarea viitoare. Este cazul materiilor prime neregenerabile (cum este petrolul) și care nu pot contribui la dezvoltarea țãrilor producãtoare decât o perioadã limitatã. Aceste țãri riscã deci ca, în momentul în care aceste resurse naturale vor fi epuizate, sã nu fi atins decât un stadiu insuficient de dezvoltare.
Tocmai de aceea, în formula indexãrii ar urma sã fie incluși doi termeni, și anume: primul, referitor la schimbãrile costului importului, iar cel de-al doilea, dând expresie costului dezvoltãrii prezente și viitoare.
În aceastã perspectivã, accelerarea mecanismului indexãrii ar avea ca obiectiv final menținerea pentru prețurile materiilor prime a unei puteri de cumpãrare constante și stabilirea unui raport just și echitabil.
Clauza de revizuire sau recalculare poate fi redactatã în forme foarte diferite unele de altele, eficacitatea ei depinzând, fãrã îndoialã, și de forma care a fost aleasã de pãrți în cadrul unui anumit contract.
În general, pãrțile urmãresc și o repartizare a riscurilor ce ar putea sã se iveascã în cursul relațiilor contractuale datoritã fluctuației prețurilor, și în acest sens, ele stabilesc un anumit raport între unitatea de valoare și un alt element, cum ar fi moneda creditorului, moneda debitorului, moneda unei terțe țãri sau un denominator comun al valorilor monetare, dolarul S.U.A. ori o clauzã mixtã.
În cazul în care s-a ales moneda creditorului, acesta este avantajat, întrucât nu-și ia nici un risc de schimb, aflându-se într-o situație similarã aceleia a încheierii unui contract de drept intern fãrã nici o garanție de valoare.
În cazul în care s-a ales moneda debitorului, situația va fi în favoarea acestuia, întrucât el nu ia asupra sa nici un risc valutar.
În ipoteza opțiunii pentru moneda unei terțe țãri, riscurile de naturã financiarã generate de fluctuațiile posibile în ceea ce privește atât moneda fiecãrei țãri, cât și moneda țãrii terțe, vor fi suportate de ambele pãrți.
Pãrțile pot alege și un denominator comun legal internațional, cum ar fi aurul monetar, ceea ce pune, de asemenea, suportarea riscurilor pe seama ambelor pãrți. Cu toate acestea, o asemenea metodã este încã utilizatã.
Dolarul S.U.A. este utilizat adesea ca etalon de indexare ca monedã a unei terțe țãri; în aceastã situație existã riscul ca fiecare dintre pãrțile contractante sã-și vadã propria sa monedã fluctuând în raport cu dolarul, dupã cum valoarea dolarului poate sã varieze în raport cu valoarea aurului.
Existã și cazuri de alegere a unor clauze complexe, mixte și suple, care permit o adaptare rapidã în raport cu diferitele schimbãri care influențeazã condițiile contractului. În practicã asemenea clauze, foarte complexe, sunt în general evitate de cãtre pãrțile contractante.
Din practica comercialã internaționalã rezultã cã utilizarea clauzelor de revizuire a prețului este frecventã în contractele de producție și în contractele de aprovizionare, fãrã a avea însã un caracter general, în multe contracte prevãzându-se cã prețurile sunt ferme și definitive.
Din practica de comerț exterior a țãrii noastre rezultã cã asemenea clauze se includ cu precãdere în contractele pe termen lung de vânzare pe credit de mașini, instalații, utilaje, în cele de engineering, de exporturi complexe (în special exportul de instalații la cheie), în contractele de antreprizã pentru lucrãri de construcții montaj etc.
De cele mai multe ori, clauzele de revizuire a prețurilor sunt de o extremã complexitate, în special datoritã incidenței parametrilor aleși asupra prețului de cost, al efectului clauzei asupra întregii economii a contractului. În același timp, ținând seama cã de multe ori este necesar sã se prevadã și formula matematicã adecvatã pentru calcularea noului preț, devenind astfel o anexã la contract de zeci de pagini, clauzele de revizuire a prețurilor sunt, de regulã, prevãzute în condițiile generale ori în contractele-tip, urmând ca, pe aceastã bazã, sã fie inserate în contractul concret ce se încheie.
Întrucât variația costurilor se complicã adesea din cauza variației paritãții monetare, se ajunge sã se confunde clauza de revizuire a prețului cu clauza valutarã, ori sã se considere în mod eronat cã inserarea uneia dintre clauze este suficientã spre a corespunde ambelor situații, adicã atât variației de cost cât și variației de paritate monetarã.
În afara clauzelor de "readaptare" stipulate de pãrți, care au drept consecințã renegocierea contractului în cazul schimbãrii datelor inițiale, în asemenea contracte se prevãd și clauze de revizuire. Deși aceste clauze pot avea un conținut foarte diversificat, ele nu sunt decât clauze monetare.
Astfel, dintre contractele cuprinzând clauze de revizuire deosebit de interesante și de originale sunt clauzele prevãzute în contractele de gaz natural. Aceste clauze variazã dupã cum contractele de vânzare de gaz prevãd un preț unic sau, în afarã de prețul pieței, un preț denumit preț plancher.
În general, în contractele prevãzând numai un preț unic au fost utilizate, fie separat, fie combinat, trei tipuri de clauze.
În primul tip de clauzã, prețul de bazã este mãrit la date determinate cu un cuantum fix. Este vorba de o cotã de ajustare forfetarã pentru a compensa scãderea valorii monedei de cont.
Al doilea tip de clauzã constã în indexarea dolarului ca monedã de cont pe baza unui coș de monede compus din monedele principalelor țãri industrializate.
În sfârșit, al treilea tip de clauzã face apel la indici economici: indicii celor mai mari prețuri ale produselor metalurgice americane, indicii câștigurilor medii pe orã obținute de muncitorii americani din industria petrolierã sau carboniferã etc.
În contractele prevãzând un preț curent, acesta este indexat asupra prețului petrolului (sau asupra unor elemente ale petrolului vândute în anumite condiții).
În ceea ce privește indexarea prețului plancher, doi indici sunt reținuți simultan cu o anumitã pondere pentru fiecare indice: unul este constituit dintr-un coș de indici ai salariilor globale practicate în țãrile industrializate (astfel cum sunt publicate oficial), iar celãlalt este constituit dintr-un coș de indici ai prețurilor produselor manufactuarate, a echipamentului țãrilor industrializate cele mai importante cu care țara producãtoare întreține relații comerciale.
Se considerã cã aceastã formulã, care se referã la elementele economice și nemonetare, este cea mai eficace și cea care se apropie cel mai mult de formulele preconizate de Adunarea Generalã a O.N.U., cât și în cadrul Secretariatului UNCTAD.
Astfel, potrivit documentelor UNCTAD, indexarea ar putea îmbrãca douã forme: directã și indirectã.
Una din condițiile funcționãrii uneia sau alteia din aceste forme ale indexãrii ar fi ca toate țãrile interesate sã ajungã sã se punã de acord asupra indicelui capabil sã mãsoare variațiile prețurilor produselor importate (și în special articolelor manufacturate) de cãtre țãrile în curs de dezvoltare exportatoare ale fiecãruia din produsele de bazã ce urmeazã a fi indexat.
În cazul indexãrii directe este vorba sã se stabileascã o legãturã între prețul exporturilor țãrilor în curs de dezvoltare și un indice al prețului importurilor lor. Indexarea directã ar acționa prin intermediul unei reglementãri directe a prețului pieței și, în consecințã, ar necesita crearea mecanismelor corespunzãtoare permițând sã se ajusteze prețul la care s-ar efectua tranzacțiile internaționale purtând asupra produselor indexate. Aceste mecanisme ar putea fi create fie în cadrul acordurilor internaționale asupra produselor de bazã, fie prin mijlocirea contractelor bilaterale sau multilaterale pe termen lung, încheiate de guverne sau societăți private.
Pornind de la principiul cã suveranitatea monetarã a statului nu este limitatã în spațiu și cã ea nu se poate afirma decât în dreptul intern, atât jurisprudența cât și literatura juridicã au cãzut de acord în a afirma cã regulile restrictive ale dreptului intern nu pot fi aplicabile contractelor internaționale, care beneficiazã de un regim special de favoare, libertatea indexãrii în relațiile internaționale apãrând incontestabil ca o necesitate.
S-a arãtat, în acest sens, cã dupã identificarea, în baza normelor dreptului internațional privat, a legii aplicabile contractului, de domeniul de aplicare al acesteia va fi și problema validitãții clauzelor de indexare, întrucât moneda de cont este un element esențial al contractului, iar a stipula o clauzã de indexare înseamnã a alege o monedã de cont.
Astfel, din analiza de drept comparat a practicii arbitrale rezultã cã toate formele clauzelor de indexare cuprinse în contractele comerciale internaționale au fost considerate licite.
În ceea ce privește punerea în aplicare a clauzelor de revizuire se poate pune întrebarea dacã inserarea sau suprimarea unei asemenea clauze într-un contract în curs de executare are un efect novator asupra acestuia. De fapt, problema se situeazã într-un cadru și mai larg, respectiv cel al efectelor modificãrii monedei de cont.
Problema este dificilã și controversatã. La prima vedere s-ar pãrea cã, spre deosebire de schimbãrile referitoare la modul de executare al obligațiilor și care nu ar putea fi luate în considerare, cele care se referã la determinarea obligației pot conduce la novație dacã existã intenția de a nova.
S-a arãtat, în acest sens cã, întrucât substituirea monedei de cont influențeazã asupra fixãrii cuantumului obligației, ea trebuie sã aibã un caracter novator.
Din acest punct de vedere jurisprudența este divizatã. Astfel, într-o spețã, s-a considerat cã, prin clauza de revizuire, numai modul de executare a obligației a fost modificat, nu și întinderea sa, iar într-o altã situație – cã suprimarea unei clauze de revizuire ar constitui un element material al novației.
Se pare cã aceastã din urmã soluție ar corespunde cel mai bine efectelor clauzelor de revizuire. Într-adevãr, trecerea de la valoarea nominalã la valoarea realã sau invers ar produce asemenea consecințe încât ar fi dificil sã nu se admitã novația.
O altã problemã care, practic, se poate ridica este și cea referitoare la data conversiunii monedei de cont în monedã de platã. Ținând seama cã o clauzã de revizuire trebuie sã-și producã efectele pânã în ziua executãrii obligației, urmeazã a se aplica soluția admisã în dreptul internațional privat în privința obligațiilor exprimate în monedã strãinã și care constã în a considera realizarea conversiunii în momentul plãții efective, respectiv la cursul de schimb de la acea datã și de la locul plãții.
Aplicarea acestui principiu poate însã prezenta unele dificultãți. Astfel, o primã dificultate poate rezulta din faptul cã nu reiese în mod clar dacã plata este datoratã din ziua scadenței sau din ziua în care creditorul a adus la cunoștiințã debitorului rezultatele calculului conversiunii. Soluția va depinde însã de data fixatã de pãrți în contract.
O altã consecințã a faptului cã efectele clauzei de revizuire se produc pânã în ziua plãții efective constã în faptul cã o asemenea clauzã va supraviețui pânã în ziua scadenței dacã obligația nu a fost executatã în timp de debitorul în culpã.
Într-adevãr, obligația fiind încheiatã în valoare realã, ea trebuie sã rãmânã astfel pânã în ziua executãrii ei, debitorul neputând sã o transforme, datoritã neglijenței sau relei sale credințe, într-o obligație în valoare nominalã.
Prin urmare, dacã un debitor nu-și executã obligația indexatã la data prevãzutã în contract, obligația sa continuã sã rãmânã supusã efectelor clauzei de revizuire și aceasta independent de daunele moratorii sau compensatorii pe care le poate cere creditorul. Obligația în valoare realã trebuie sã-și pãstreze acest caracter pânã în ziua plãții.
În sfârșit, pentru a nu se crea confuzii cu privire la data conversiunii, în cuprinsul clauzei de revizuire pãrțile trebuie sã precizeze dacã recalcularea prețului se va face la fiecare livrare parțialã sau numai dupã livrarea (recepția) finalã.
Cu privire la alte aspecte sau incidente ce pot afecta jocul clauzei de revizuire s-ar putea pune problema dacã simplul fapt al neaplicãrii sale de cãtre pãrți o anumitã perioadã de timp poate duce la suprimarea acestei clauze. Evident, într-o asemenea împrejurare nu s-ar putea vorbi de dispariția clauzei de revizuire în lipsa unei manifestãri exprese de voințã a pãrților.
Cu totul alta este situația însã în ipoteza când marfa reținutã nu mai existã sau când indicele asupra cãruia s-a convenit nu a mai fost publicat, devenind astfel invariabil, ceea ce este de naturã sã provoace, în fapt, un blocaj al clauzei de revizuire, ea nemaijucând rolul care i-a fost atribuit de pãrți.
Într-o asemenea ipotezã, dacã pãrțile nu și-au luat mãsura de prevedere de a stipula în contract un indice subsidiar, care sã se substituie fãrã retroactivitate indicelui principal, ele ar putea, totuși, conveni sã aleagã un indice de același fel.
Din practica arbitralã rezultã însã cã, în situațiile în care pãrțile nu au cãzut de acord asupra alegerii unui indice de același fel, creditorul introduce, în general, fie o cerere în substituirea indicelui, fie o cerere de numire a unui expert pentru a calcula nivelul actual al indicelui.
Întrucât cererea de substituire a indicelui nu este în general acceptatã de organele judecãtorești sau arbitrale, fiind dificil sã substituie unui element precis un element determinat prin echivalent, orientarea generalã a jurisprudenței este spre stabilirea nivelului indicelui prin expertizã. Acest din urmã procedeu prezintã atât pe plan juridic, cât și din punctul de vedere al echitãții, avantajul de a respecta voința realã a pãrților.
Cunoașterea acestor probleme, chiar dacã prezintã un pregnant aspect tehnic, este necesarã întrucât, așa cum am arãtat, de forma pe care o îmbracã clauza de revizuire, adicã, în principal, de mãsura în care ea dã expresie în mod precis intereselor pãrților în cadrul unui anumit contract va depinde eficiența însãși a contractului și rezolvarea tuturor problemelor fãrã angajarea unor litigii.
Eficiența clauzei de revizuire depinde de mãsura în care aplicarea ei asigurã protecția echilibrului monetar și a echivalenței prestațiilor, aducându-și astfel contribuția la menținerea securitãții contractuale atât de necesare în relațiile comerciale internaționale, și, astfel, la dezvoltarea vieții economice într-un climat de încredere și stabilitate.
III.1.1. CLAUZE DE RECALCULARE SAU REVIZUIRE A PREȚULUI
CU INDEXARE UNICÃ SAU SPECIALÃ
Aceastã clauzã se referã la variațiile de preț ale anumitor articole determinate. Prețul contractual este raportat la prețul curent al unei unitãți de mãsurã uzuale a unui produs de bazã, aprioric determinat de pãrți, precum: tona de cãrbune, tona de cereale, barilul de petrol, kilowattul/orã etc.
De asemenea, contractanții pot fixa ca element de raportare a prețului (deci ca etalon) și un indice statistic calculat ca valoare medie prin care se exprimã sintetic evoluția prețurilor pentru un grup de produse (mãrfuri) care pot fi selecționate de pãrți în acest scop dintr-o singurã ramurã economicã sau din diferite ramuri economice.
Dupã cum s-a remarcat în doctrinã, etalonul unic trebuie astfel ales de partenerii contractuali întrucât el sã reflecte, de o manierã sinteticã, eventuala variație de valoare a întregului ansamblu de elemente pe baza cãrora s-a calculat prețul contractual.
În practicã frecvent se adoptã ca produs de referințã principala materie primã utilizatã la realizarea mãrfii care face obiectul contractului (de exemplu, prețul unei vânzãri de benzinã va fi indexat cu cel al barilului de petrol; al unei vânzãri de aluminiu cu prețul unui kilowatt/orã etc.).
În toate cazurile, pãrțile trebuie sã precizeze documentul pe baza cãruia a fost stabilit etalonul (indicele de referințã), acesta putând fi: o publicație oficialã (de exemplu, a Biroului de statisticã al O.N.U.), jurnalul unei burse de mãrfuri, dacã valoarea etalonului este datã de o cotație bursierã (caz în care trebuie sã se precizeze toate elementele de circumstanțiere necesare: bursa, data exactã de referințã, denumirea jurnalului etc.); jurnalul unei camere de comerț sau al unei organizații profesionale etc.
Este posibil ca indicele de referințã sã nu poatã fi utilizat la momentul executãrii contractului din diferite motive, precum faptul cã el nu mai este publicat, ori publicația avutã în vedere și-a încetat (temporar sau definitiv) apariția sau alte asemenea împrejurări.
Într-o atare ipotezã, partenerii contractuali pot conveni cu privire la un indice suplimentar, iar dacã o asemenea înțelegere nu se realizeazã, urmeazã ca partea interesatã sã recurgã la serviciile unui expert în vederea calculãrii indicelui respectiv sau, atunci când procedura arbitralã este deja în curs, sã se adreseze instanței de arbitraj solicitându-i sã numeascã un expert.
III.1.2. CLAUZE DE RECALCULARE SAU REVIZUIRE A PREȚULUI
CU INDEXARE CUMULATIVÃ SAU COMPLEXÃ
O astfel de clauzã este compatibilã cu situația în care prețul contractual este dependent de valoarea unei pluralitãți de elemente de referințã considerate împreunã (cumulativ) ca de pildã: materiile prime, materialele, forța de muncã etc., care se subsumeazã în valoarea obiectului contractului.
Clauza de revizuire cu indexare cumulativã este frecvent stipulatã în contractul de antreprizã pentru lucrãri de construcții-montaj în executarea cãruia, de regulã, antreprenorul utilizeazã atât materiale, cât și forțã de muncã din țara beneficiarului.
Metoda indexãrii cumulative comportã în mod necesar o formulã de calcul adecvatã finalitãții urmãrite de pãrțile contractante. Aceastã formulã trebuie indicatã de pãrți, urmând ca revizuirea prețului sã fie înfãptuitã prin efectuarea calculelor cerute de acea formulã. Indicarea formulei se poate face fie direct, fie indirect prin trimiterea la o prevedere legalã sau la o uzanțã standardizatã aplicabilã în domeniul respectiv.
Pentru a preîntâmpina conflictele izvorâte din aplicarea în practicã a revizuirii prețurilor, Comisia Economicã O.N.U. pentru Europa a elaborat o formulã, cuprinsã în Condițiile generale pentru furnizarea și montajul materialelor de echipament la import și export, nr. 188 A și 574 A (Geneva, 1957), aceasta fiind aplicatã în unele cazuri și de societãțile române de comerț exterior.
Formula, pe cât de simplã pe atât de practicã, se exprimã prin urmãtoarea ecuație:
în care:
P1 – reprezintã prețul final de facturat;
P0 – prețul final al mãrfii stipulat în contract;
M1 – media (aritmeticã sau ponderatã) a prețurilor (sau indicilor de prețuri) pentru … (natura materiilor de referințã) în timpul perioadei … (adicã precizarea perioadei de referințã care poate fi definitã printr-o fracțiune a termenului de livrare sau prin termenul de livrare întreg);
M0 – prețul (sau indicii de preț) pentru aceleași materii la data fixatã mai sus pentru P0 (data contractãrii);
S1 – media (aritmeticã sau ponderatã) a salariilor (inclusiv asigurãrile sociale) sau indicii salariilor (inclusiv asigurãrile sociale) pentru … (precizarea categoriilor de angajați din ramura corespunzãtoare de producție) în timpul perioadei … (precizarea perioadei de referințã care poate fi definitã printr-o fracțiune a termenului de livrare sau prin termenul de livrare întreg);
S0 – salarii (inclusiv asigurãri sociale) sau indici de salarii (inclusiv asigurãri sociale) pentru aceleași categorii la data fixatã mai sus pentru P0; a, b, c reprezintã procentul admis în mod forfetar al elementelor particulare în prețul inițial, suma lor fiind:
a + b + c = 100
în care:
a – corespunde cu o parte fixã (marjã de siguranțã, costuri constante);
b – exprimã partea aferentã materialelor utilizate;
c – redã partea ce revine salariilor/retribuțiilor (inclusiv asigurãri sociale).
Dacã este necesar, b și eventual c pot fi descompuși în atâtea procente parțiale (b1, b2, b3) câte elemente de variație sunt luate în considerare.
Pentru o eficiențã finalã a clauzei de mai sus, comercialiștii care negociazã tranzacții privind livrãri de linii tehnologice, livrãri la cheie etc. trebuie sã dea toatã atenția formulãrii, fãrã echivoc, a urmãtoarelor elemente care, în final, prezintã o importanțã deosebitã în decontarea prețului:
se vor stabili cu precizie documentele de referințã pentru determinarea prețurilor la materiile prime și la salarii;
din modul de redactare a clauzei trebuie sã rezulte dacã calculul prețului final se face pentru fiecare livrare parțialã, la recepția finalã etc.;
se înscrie, de asemenea, limita minimã a diferențelor rezultate (±) de la care se recalculeazã prețul;
o mare importanțã prezintã evaluarea elementelor parte fixã, care corespunde în economia firmelor capitaliste cu costurile constante, altele decât materia primã și salariile personalului direct productiv. Practica relevã cã acestea pot reprezenta 10% – 20% din costul total al produsului respectiv. Ca atare, este indicat ca în funcție de ramura economicã respectivã, acest coeficient sã se stabileascã cât mai aproape de realitate.
De asemenea, și în acest caz este necesar ca pãrțile sã indice cu precizie documentul din care vor fi extrase cifrele de referințã pentru stabilirea nivelului prețului materiilor prime și al salariilor cu care se indexeazã prețul contractual.
III.1.3. CLAUZE DE RECALCULARE SAU REVIZUIRE A PREȚULUI
CU INDEXARE GENERALÃ
Aceastã variantã a clauzei de revizuire a prețului urmãrește ca finalitate menținerea puterii globale de cumpãrare a monedei de platã (sau liberatorii). Ea presupune raportarea prețului contractual la valoarea tuturor bunurilor și serviciilor ce pot fi procurate într-o zonã geograficã determinatã (de exemplu, zona Caraibelor) cu cantitatea de monedã în care se exprimã acel preț.
Într-o atare ipotezã se adoptã ca element de referințã un indice statistic relevant pentru evoluția prețurilor la nivel macroeconomic pe întreaga țarã, pe ansamblul economiei unui oraș sau a unei unitãți administrativ-teritoriale etc.
Dar calcularea unui asemenea indice statistic având semnificație globalã pe un anumit teritoriu geografic (țarã, unitate administrativ-teritorialã, oraș etc.) constituie o problemã complexă și destul de dificilă, urmărind menținerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.
Această clauză – prin finalitatea ei – se află în atenția participanților la schimburile comerciale internaționale, dar este stipulată mai rar în contractele comerciale internaționale datorită dificultăților întâmpinate în găsirea unui indice statistic de referință suficient de relevant și a metodologiei complexe pentru calcularea acestui indice.
III.2. CLAUZE DE POSTCALCULARE A PREȚULUI
În locul unei clauze de revizuire a prețului, pãrțile pot utiliza o clauzã de postcalculare a prețului, cele douã clauze având, în esențã, aceeași finalitate, și anume ca prețul mãrfii (lucrãrii, serviciului) sã reflecte eventualele modificãri care au loc între momentul încheierii și cel al executãrii contractului, în elementele care îl compun, și menținerea, în acest fel, a puterii de cumpãrare a cantitãții de monedã care constituie prețul.
În virtutea acestei clauze, creditorul (vânzãtor, furnizor, antreprenor, prestator de servicii etc.) dobândește dreptul sã procedeze la stabilirea prețului ori la definitivarea lui (când la perfectarea contractului acesta a fost prevãzut doar estimativ) fie ulterior executãrii integrale a obligațiilor contractuale, fie la termene intermediare convenite de partenerii contractuali, urmând ca în acest scop sã se ia în calcul și toate modificãrile factorilor economici de influențare survenite între momentul perfectãrii contractului și cel al executãrii lui.
În principiu, clauzele de postcalculare a prețului sunt menite sã neutralizeze riscurile nevalutare provenind din modificãrile posibile ale cheltuielilor materiale (de producție) și a nivelelor de salarizare a forței de muncã între momentul perfectãrii contractului și acela al finalizãrii executãrii lui, dar chiar și riscurile valutare, care pot apărea de la încheierea contractului până în momentul finalizării lui.
Pãrțile contractante îi pot da însã și destinația de a preveni riscurile valutare datorate eventualelor diferențe de curs valutar, înregistrate în aceeași perioadã.
Dintre aceste clauze, aceea denumitã "cost + fee" pare sã aibã cea mai largã utilizare în practicã. Termenul cost primește aici semnificația de preț de producție (format din costurile materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor etc. consumate în procesul de producție), iar termenul fee (cheltuieli) este utilizat pentru a desemna valoarea manoperei (incluzând salariile, profitul și, în general, orice alte adaosuri la prețul de producție). Contractele în care se stipuleazã clauza cost + fee sunt denumite în doctrinã contracte cu costuri rambursabile.
Aceastã clauzã, ca de altfel toate clauzele de postcalculare a prețului contractual, prezintã avantaje pentru ambii parteneri contractanți. Astfel, furnizorul și antreprenorul care executã lucrarea cu materialele proprii sunt protejați împotriva riscului de preț atât în ceea ce privește costurile acelor materiale, cât și referitor la costul manoperei.
Riscul creșterii valorii elementelor componente ale prețului – situație mult mai frecventã în practicã decât aceea de scãdere a valorii acestora – este deplasat exclusiv în sarcina beneficiarului contractual (cumpãrãtor, client etc.), dar acesta poate obține – prin aceste creșteri de prețuri – o îmbunătățire a calității produselor importate. Sunt, însă, destule situații când creșterile prețurilor în procesul executării contractului nu duc la nici o îmbunătățire calitativă a produsului sau produselor respective. Pentru a evita o asemenea consecință, părțile – și în primul rând beneficiarul – trebuie să formuleze cu atenție astfel de clauze, așa încât furnizorul să fie determinat să se concentreze asupra unor posibile îmbunătățiri calitative ale produsului finit.
Desigur că – din formularea acestor clauze – ar putea rezulta și posibilitatea unor sporuri cantitative. Aceasta este, însă, la latitudinea părților contractante atunci când definitivează contractul.
Prin efectul clauzei cost + fee prețul contractual urmeazã sã fie definitivat numai la finalizarea executãrii întregii prestații, fie pe faze de executare a acesteia, calculându-se secvențial pentru fiecare asemenea fazã. Definitivarea lui va fi realizatã de cãtre creditor (furnizor, antreprenor) folosindu-se ca elemente de calcul în acest scop prețurile zilei, ceea ce înseamnã cã beneficiarul prestației respective (cumpãrãtorul, clientul) va plãti, atunci când este cazul, un preț majorat comparativ cu cel estimativ stabilit la momentul perfectãrii contractului.
Clauza cost + fee oferã o anumitã protecție și debitorului obligației de platã a prețului contractual. În virtutea ei debitorul dobândește, pe de o parte, un drept de verificare a corespondenței dintre consumurile de materiale și manoperã necesitate de fabricarea produsului sau de executarea lucrãrii comandate și cele înscrise în situațiile de platã întocmite și prezentate de cãtre creditor (adicã de cãtre fabricant sau antreprenor), putând refuza plata sumelor ce în realitate n-au fost cheltuite, iar pe de altã parte el poate pretinde partenerului sãu contractual sã execute prestația asumatã folosind tehnica zilei, deci sã lucreze cu eficiența economicã pe care o implicã utilizarea unei asemenea tehnici. Pe aceastã cale sunt descurajate eventualele tendințe ale creditorului prețului contractual de a mãri artificial costurile de producție.
Datoritã consecințelor pe care, în general, le produc pe planul riscurilor, așa cum s-a învederat în literatura de specialitate, clauzele de postcalculare a prețului nu sunt recomandabile în contractele în care societãțile române de comerț exterior au calitatea de beneficiare (importatoare).
Cu toate că prezintă avantaje și pentru beneficiar (importator), în practică aceste clauze nu sunt stipulate foarte frecvent, deoarece percepția generală este că ele avantajează numai o singură parte (furnizorul).
III.3. ALTE CLAUZE CONTRACTUALE CU SCOP DE
DIMINUARE A RISCURILOR NEVALUTARE
În afara clauzelor menționate mai sus, care sunt cele mai frecvente, pãrțile stabilesc prin contracte și alte modalitãți de prevenire a riscurilor nevalutare, soluțiile fiind practic inepuizabile.
Astfel, pãrțile pot insera în contract o clauzã de ajustare cantitativã, conform cãreia vânzãtorul este îndreptãțit sã reducã cantitatea de mãrfuri livratã în cazul și în mãsura în care intervine o scãdere a puterii de cumpãrare a monedei în care este exprimat prețul.
O altã soluție o constituie stabilirea prețului contractual majorat cu un anumit procent (coeficient), calculat în funcție de prognoza evoluției fenomenului inflaționist pe perioada pânã la termenul de încasare a prețului.
O asemenea soluție se practicã atunci când cumpãrãtorul impune stabilirea unui preț ferm, neadmițând sã se înscrie în contract nici un fel de clauzã de revizuire, de exemplu, în contractele încheiate în urma unei licitații organizate de cumpãrãtor și la care nu se admit decât oferte la prețuri ferme.
De asemenea, furnizorii trec asupra beneficiarilor riscul creșterii prețurilor materiilor prime, forței de muncã (salariilor), sau produselor prin includerea în contracte a unor clauze de "înghețare" a acestor prețuri la nivelurile existente la data încheierii contractului.
Astfel, mai ales în contractele de exporturi complexe și de cooperare economicã internaționalã pãrțile stabilesc un preț contractual ferm, dar cu condiția ca materia primã și forța de muncã necesare realizãrii obiectului contractului sã fie procurate de beneficiar și puse la dispoziția furnizorului la prețuri fixe ("înghețate"), așa încât riscul creșterii acestor prețuri pe parcursul executãrii contractului incumbã beneficiarului.
De asemenea, pãrțile pot insera în contract o clauzã de buy-back, prevãzând cã plata echipamentelor industriale livrate se va face într-o anumitã cantitate de produse stabilitã în funcție de prețul echipamentelor din momentul încheierii contractului, așa încât, indiferent de evoluția prețurilor acestor produse pe durata executãrii contractului, furnizorul va primi cantitatea de produse stabilitã inițial.
CONCLUZII
În lumea contemporană relațiile din sfera comerțului internațional sunt dinamice și complexe, evoluând în contextul instabilității care se manifestă pe piața economică mondială. Această instabilitate este datorată, în mare parte, inflației și variației prețurilor, dar și altor fenomene conjuncturale precum fluctuații economice, instabilitate valutară etc. Toate acestea conduc, adeseori, în plan contractual la neexecutarea contractelor conform cadrului inițial stabilit de părți, echivalența prestațiilor fiind, nu de puține ori, grav afectată.
Executarea acestor contracte prezintă o importanță deosebită nu numai pentru părțile contractante, dar și pentru economia națională a țărilor cărora ele aparțin. În literatura noastră juridică s-a subliniat, de altfel, în acest sens, că, în asemenea operații de mare complexitate și valoare, o ruptură a legăturilor contractuale poate deveni atât de costisitoare încât ar fi pentru parteneri – ca și pentru economiile naționale respective – de-a dreptul dăunătoare, ceea ce duce la consecința că, deși în conflict, părțile trebuie să continue colaborarea lor și să găsească deci soluții care să evite alternativa despărțirii și a rupturii relațiilor lor contractuale cu enorme pierderi financiare și cu toate consecințele ce decurg de aici.
Ori, tocmai grija de a evita desfacerea unui contract a cărui executare corespunde interesului comun al părților le determină pe acestea să prevadă mecanismele susceptibile să le permită o adaptare a relațiilor lor contractuale la noile condiții economice.
Devine astfel, credem, evident, de ce părțile încearcă, încă din faza negocierilor, să introducă în contractele comerciale internaționale al căror echilibru poate fi răsturnat prin ivirea unor evenimente, altele decât cele avute în vedere la încheierea lor, acele clauze care să asigure – prin metode diferite – continuitatea și menținerea echilibrului contractual pe parcursul executării cu toată schimbarea datelor inițiale.
Dintre mijloacele oferite de tehnica juridică pentru realizarea adaptării conținutului contractelor de lungă durată la cerințele progresului tehnico-economic, în practica comercială internațională sunt folosite, în general, două tipuri de clauze, și anume: clauze denumite de menținere a valorii contractului și, ca atare, a echilibrului dintre prestațiile reciproce, și clauze de adaptare, tinzând să realizeze o reajustare globală a raporturilor juridice dintre părți.
Prima categorie, de care ne ocupăm, este scindată, la rândul ei, în clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare – clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii și clauza de opțiune a locului de plată – și clauze asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare – clauzele de revizuire a prețului și cele de recalculare a prețului.
Prevenirea, atenuarea și chiar neutralizarea riscurilor valutare se realizează în principal prin inserarea de către părți în contractul de comerț internațional a uneia dintre clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare. În absența acestora, furnizorul dintr-un contract va primi o valoare mai redusă decât cea avută în vedere la momentul încheierii contractului, dacă între data perfectării acestuia și data plății efective moneda convenită s-a depreciat.
Dimpotrivă, în situația în care moneda stabilită de către părți înregistrează, între cele două date luate în considerare, o creștere a cursului de schimb, va fi defavorizat cumpărătorul, deoarece acesta va trebui să plătească cu titlu de preț o valoare superioară celei preconizate la momentul încheierii acordului.
Gestionarea riscurilor provocate de variația valorii monedelor pe piață determină, în schimb, costuri relativ modeste de la un an la altul. Folosirea clauzelor asiguratorii este, așadar, cu atât mai binevenită în cazul contractelor perfectate pe termen mediu și lung.
Unul dintre cocontractanți fiind dintr-o țară străină, prețul va putea fi plătit în moneda cu un grad mai ridicat de stabilitate, convenită de părți. Independent însă de astfel de considerente, în anumite contracte de comerț internațional folosirea unei monede străine este justificată de uzanțele sectorului comercial respectiv. Bunăoară, în comerțul internațional cu petrol, îndeosebi în cazul celui provenit din Orientul Mijlociu, moneda "normală" este dolarul american, chiar în perioadele în care acesta înregistrează importante fluctuații.
Lansarea la 1 ianuarie 1999 a monedei unice europene, euro, a impus firmelor revizuirea contractelor internaționale cu valabilitate și după această dată, fiind necesară regândirea clauzelor referitoare la schimbarea circumstanțelor, la continuitatea contractului, la rata dobânzii și la stipularea legii aplicabile.
Având în vedere faptul că România a devenit membru asociat al Uniunii Europene în urma semnării Acordului de la 1 februarie 1993 (intrat în vigoare la 1 februarie 1995), considerăm că incidența clauzei euro se va face simțită din ce în ce mai mult și în practica comercială internațională a firmelor românești.
Riscurile nevalutare se manifestă în practică cel mai frecvent sub forma riscului de preț. Pe piață se produce o permanentă fluctuație a prețurilor, care uneori este cauzată de fluctuația monetară, alteori de diferitele împrejurări ce pot surveni între momentul încheierii contractului și acela al finalizării executării lui.
Astfel, se poate modifica raportul dintre cerere și ofertă datorită unor factori conjuncturali, care prin acțiunea lor pot influența pozitiv sau negativ cererea sau oferta la anumite mărfuri sau servicii ce constituie obiectul contractului.
Pentru neutralizarea riscului de preț, părțile pot stipula în conținutul contractului lor clauze de recalculare sau de postcalculare a prețului, al căror scop este menținerea puterii de cumpărare a monedei de plată.
Cât privește tehnica revizuirii (a indexării), există tendința de a o extinde la scară internațională pentru a asigura protecția țărilor în curs de dezvoltare exportatoare de materii prime împotriva diminuării puterii lor de cumpărare, ca urmare a deteriorării termenilor schimbului și a efectelor inflației mondiale.
Clauzele de postcalculare a prețului, în principal, sunt menite să neutralizeze riscurile nevalutare provenind din modificările posibile ale cheltuielilor materiale (de producție) și a nivelelor de salarizare a forței de muncă între momentul perfectării contractului și acela al finalizării executării lui.
Eficiența clauzelor asiguratorii depinde de măsura în care aplicarea lor asigură protecția echilibrului monetar și a echivalenței prestațiilor, aducându-și astfel contribuția la menținerea securității contractuale atât de necesare în relațiile comerciale internaționale și, astfel, la dezvoltarea vieții economice într-un climat de încredere și stabilitate.
BIBLIOGRAFIE
ANGHELESCU, V., DETEȘAN, Alexandru, HUTIRA, Ervin, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, 1980.
BABIUC, Victor, BÂRSAN, Corneliu, CONSTANTINESCU, A., DUMITRESCU, A., RUCÃREANU, Ion, SITARU, Dragoș Alexandru, TÃNÃSESCU, V., Exportul în contrapartidã. Probleme economice și juridice, București, Ed. Academiei, 1987.
BABIUC, Victor, The contract of international economic cooperation, în R.R.S.J., nr. 2, 1981.
BABIUC, Victor, CONSTANTINESCU, M., Aspecte ale riscurilor comerciale în activitatea de comerț exterior, în S.C.J., nr. 1/1981.
BATIFFOL, H., Contrats et conventions, în Répertoire de droit international, Paris, Encyclopédie Dalloz, 1969, nr. 2 și 45.
BÂRSAN, Corneliu, SITARU, Dragoș Alexandru, Dreptul comerțului internațional, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1990.
BÎRSAN, Maria, Convertibilitatea și riscul valutar, Colecția Studii Europene, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1997.
BUȘE, G., Dicționarul complet al economiei de piațã, Editor Societatea Informația, București, 1994.
CÃPÃȚÂNÃ, Octavian, Contractele comerciale în dreptul internațional privat român, în R.R.S.I., nr. 3, 1986.
CÃPÃȚÂNÃ, Octavian, ȘTEFÃNESCU, Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Partea specialã, București, Ed. Academiei, 1987.
CÃPÃȚÂNÃ, Octavian, J.r.d.c.i., în R.R.S.I., nr. 1-2/1980, nr. 6/1982, nr. 3/1983.
CÃPÃȚÂNÃ, Octavian, Convertirea monedei de calcul în monedã de platã, în Supl. R.E., nr. 18/1984.
CÃPÃȚÂNÃ, Octavian, POPESCU, Tudor, CUNESCU, Constantin, Repertoriul practicii arbitrale române de comerț exterior, Ed. Academiei, București, 1982.
CARREAU, D., L'or, în J.D.I., nr. 4, 1972.
CARREAU, D., JUILLARD, P., FLORY, T., Droit international économique, 2éme édition, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1980.
CLIMA, S., Cum se evitã riscul valutar în contractele comerciale internaționale?, Adevãrul economic, nr. 47 (91) din 28 noiembrie – 4 decembrie 1993.
COSTEA, V., ISÃRESCU, Mugur, Etalonul monetar internațional și prețurile mondiale, în "Revista economicã", nr. 6, 1988.
COSTIN, Mircea Nicolae, Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
COSTIN, Mircea Nicolae, Drept comercial internațional. Ghid alfabetic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
COSTIN, Mircea Nicolae, COSTIN, Cãlin Mircea, Dreptul comerțului internațional, vol. II – Partea specialã, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.
COSTIN, Mircea Nicolae, DELEANU, Sergiu, Dreptul comerțului internațional, vol. II – Partea specialã, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
CREMADES, B., Recent innovations in international banking, Basel, 1986.
DAHAN, V.M., L'entreprise face aux législations du commerce international în "Droit et pratique du commerce international" nr. 1/1975.
DELAUME, G.R., Legal aspects of International Lending and Economic Development Financing, Oceana Publications, New York, 1967.
DELEANU, Sergiu, Contractul de comerț internațional, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
DETEȘAN, Alexandru, GHIMPA, N.D., RUCÃREANU, Ion, Rãspunderea în comerțul internațional, în "Relații economice internaționale", vol. 3, 1978.
DETEȘAN, Alexandru, POROJAN, D., Export, probleme și soluții, în "Relații economice internaționale", vol. 2, 1977.
DETEȘAN, Alexandru, POROJAN, D., Plãțile, riscurile, eficiența în contractele comerciale internaționale, în "Relații economice internaționale", vol. 5, 1980.
DETEȘAN, Alexandru, Riscul privind fluctuațiile valutare, în Supl. R.E. nr. 42/1979.
DOUCET, J.P., L'indexation, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1965.
DUMITRESCU, Sterian, BAL, Ana, Economie Mondialã, Ed. Economicã, București, 1999.
EL-GAMMAL, M.M., L'adaptation du contrat aux circonstances économiques. Etude de droit civil français et de droit civil de la République Arabe Unie, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1967.
FRESLE, P., Variation and Escalation Clauses, în vol. "Adaptation and Renegotiation of Contracts in International Trade and Finance", Deventer, Kluwer, 1985.
GRIBINCEA, Lilia, Dreptul comerțului internațional, Ed. Reclama S.A., Chișinãu, 1999.
HIRSCHBERG, H., Gold value clauses and public policy, în "Israel Law Review", 1970.
HOOKE, A., Le Fonds monétaire international. Evolution, structure et activités, Troisième édition, Série des brochure, nr. 37-F, F.M.I., Washington D.C., 1983.
HORN, N., Adaptation and Renegociation of Contracts in International Trade and Finance, în ciclul "Studies in Transnational Economic Law", vol. 3, Kluwer, Deventer, The Netherlands, 1985.
ILINCA, Gh., JIANU, C., STOIAN, I., Risc și asigurare în comerțul internațional, Centrul de Perfecționare, Consultanțã și Management pentru Comerțul Internațional, București, 1991.
ISÃRESCU, Mugur, Aurul monetar, în Supl. R.E., nr. 40/1979 și 42/1979.
JACQUET, J.M., DELEBEQUE, PH., Droit du Commerce International, Dalloz, Paris, 1997.
JINGA, V., Moneda și problemele ei contemporane, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, vol. 1 și 2.
JOSSERAND, L., în "Revue trimestrielle de droit civil", 1937.
KAHN, PH., Le contrat économique international. Stabilité et évolution, Bruxelles, Bruylant, Paris, Pedone, 1975.
KASSIS, A., Théorie générale des usages du commerce, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1984.
KIRIȚESCU, C., Relații valutar-financiare internaționale, …
KIRIȚESCU, C., Moneda. Micã enciclopedie, București, Editura Științificã și Enciclopedicã, 1982.
KIRIȚESCU, C., Riscuri valutare. Contracararea prin clauze contractuale (I) în Supl. R.E., nr. 11/32/1978.
KIRIȚESCU, C., Riscuri valutare. Contracararea prin clauze contractuale (II) în Supl. R.E., nr. 13/34/1978.
LEREBOURS – PIGEONNIÈRE, P., À propos du contrat international, J.D.I., 1951.
LESGUILLONS, H., Frustration, Force majeure, Imprévision, Wegfall der Geschäftsgrundlage, în D.P.C.I., nr. 4/1979.
LOUSSOUARN, Y., BREDIN, J.D., Droit du commerce international, Paris, Sirey, 1969.
MACHBOULI, A., Indexation, matières premières et droit international, în "Revue tunisienne de droit", 1979.
MACOVEI, Lidia, IONICHE, Maria, Contractul comercial de vânzare internaționalã, Ed. Universitãții "Transilvania" Brașov, 1998.
MAIOREANU, C., Aurul și criza relațiilor valutar-financiare occidentale, București, Ed. Academiei, 1976.
MALAURIE, PH., Le droit monétaire dans les relations privées internationales, în R.C.A.D.I., 1978, vol. II, t. 160.
MANEA, Vasile, Clauze care evitã dificultãțile în contractele comerciale internaționale, tezã de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1999.
MARMOL, Ch. del, MATRAY, L., L'importance et l'interprétation du contrat (dans ses relations avec l'arbitrage commercial international), în R.D.I.D.C., nr. 2-3, 1980.
MARNIÈRRE, E.S., Observations sur l'indexation comme mesure de valeur, în R.T.D.C., nr. 1/1977.
MAZILU, Dumitru, Dreptul comerțului internațional, Partea specialã, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
MAZILU, Dumitru, ȘANDRU, Daniel-Mihail, Practică jurisdicțională și arbitrală de comerț internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
MEZGHANI, A., Le contrat cost + fee, în Clunet nr. 2/1984.
MOUFID, Hassan, Contractele comerciale internaționale și modificarea circumstanțelor (International Commercial Contracts and the Modification of the Circumstances), tezã de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1996.
MUNTEANU, Roxana, Elemente de tehnicã juridicã privind adaptarea contractelor de comerț exterior, Ed. Academiei Române, București, 1990.
MUNTEANU, Roxana, Clauze de menținere a valorii, cu specialã privire la clauza de indexare în contractele de comerț exterior, în S.C.J. nr. 4/1984.
NEGRUȘ, Mariana, Plãți și garanții internaționale, Ed. All-B, București, 1998.
NIYONZIMA, M., La clause de monnaie étrangère dans les contrats internationaux, Bruylant Bruxelles et Maklu Uitgevers Antwerpen-Apeldoorn, 1991.
NUSSBAUM, A., La clause-or dans les contrats internationaux, în R.C.A.D.I., 1932, t. 43.
OMMERSLAGHE, P. van, Les clauses de force majeure et d'imprévision (hardship) dans les contrats internationaux, în "R.D.I.D.C.", nr. 1/1980.
OPPETIT, B., L'adaptation des contrats internationaux aux changements de circonstances; la clause de 'hardship' , în J.D.I., nr. 4/1974.
PÉDAMON, M., L'or au regard du droit, în vol. "Mélanges offerts à René Savatier", Paris, Dalloz, 1965.
POPA, Ioan, Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economicã, București, 1997.
POPESCU, Tudor R., Soluționarea litigiilor patrimoniale cu elemente de extraneitate, București, Oficiul de informare documentarã pentru aprovizionarea tehnico-materialã și controlul gospodãririi fondurilor fixe, 1980.
POPESCU, Tudor R., Dreptul comerțului internațional, ediția a II-a, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1983.
PUIU, Alexandru (coordonator), Managementul în comerțul internațional, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1981.
RIPERT, G., Les règles du droit civil applicables aux raports internationaux, în R.C.A.D.I., 1933, t. 44.
RUCÃREANU, Ion, TÃNÃSESCU, V., BABIUC, Victor, Contractele comerciale internaționale de lungã duratã. Clauze de adaptare a contractelor și de extindere a relațiilor dintre pãrți, în S.C.J., nr. 3/1980.
RUCÃREANU, Ion, BABIUC, Victor, Norme de drept al comerțului internațional în Legea contractelor economice, în R.R.D., nr. 12/1979.
RUCÃREANU, Ion, Curs de drept. Elemente de drept civil și comercial comparat, Academia de Studii Economice, București, 1980.
SAUSER – HALL, G., La clause-or dans les contrats publics et privées, în R.C.A.D.I., 1937, t. 60.
SCHACHTER, V.O., Just prices in World Markets: Proposals de lege ferenda, în A.J.I.L., vol. 69, nr. 1, 1975.
SILARD, ST.A., Clauses de maintien de la valeur dans les transactions internationales, în Clunet, nr. 2/1972.
SITARU, Dragoș Alexandru, Considerații asupra hotãrârilor arbitrale pronunțate pentru adaptarea contractelor comerciale internaționale pe termen lung, în R.R.D., nr. 8/1981.
ȘTEFÃNESCU, Brândușa, Dreptul comerțului internațional, Partea generalã, T.U. Cluj-Napoca, 1987.
STOIAN, Ion, PENCEA, R., BROTAC, L., Tehnici de comerț internațional, vol. II, București, 1992.
UYTVANCK, J.V., Le contrat économique international. Stabilité et évolution, Bruxelles, Bruylant, Paris, Pedone, 1975.
VINTILĂ, Nicu, Răspunderea privind neexecutarea contractelor de vânzare comercială internațională, teză pentru doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1996.
WOELFEL, C.J., Gold Clause Cases, în "Encyclopedia of Banking & Finance" (9th Edition) …
ZEMÁNEK, J., Dépréciation de la monnaie et les relations contractuelles dans le commerce international, în "Travaux de droit comparé", nr. 6, 1984.
*** Adaptation des contrats, Publicația nr. 326 a C.C.I.P., 1978.
*** Clauses protegeant les parties contre les effets des fluctuations monetaires, Rapport du Secretaire General, Doc. A/C.N. 9/164 din 20 martie 1979 (prezentat la sesiunea UNCITRAL din 18-29 iunie 1979).
*** DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, 1996.
*** Dicționar juridic de comerț exterior
*** Le régime juridique des échanges compensés dans les relations économiques internationales (XXXIXe Séminaire, Liège, les 18-19 novembre 1987), Faculté de droit de Liège.
http://august1.com/pubs/ibl/guide/sgibl06.htm
http://sanantonio.bizjournals.com/sanantonio/stories/2000/06/19/focus2.html
http://solutions.journaldunet.com/conseils/juridique/juridique6_prixcontrat.shtml
http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/principles/uni79.html
http://www.cms-forex.com/english/glossary.html
http://www.collyer-bristow.co.uk/news-publications/newsletters/newsletter-business-review-autumn1998.htm
http://www.eur-export.com/francais/apptheo/finance/rischange/clausesindex.htm
http://www.euro-info.ccir.ro/
http://www.finmin.lt/gloss/glostxt1.htm#Currency%20Basket
http://www.france.diplomatie.fr/francais/familles/pensions/glossaire.html
http://www.hanscombnews.com/hn26.htm
http://www.laverydebilly.com/pdf/bulletins/990101a.pdf
http://www.law-counsel.com/Informatii_juridice/contracte/romania/raspunsuri_1.htm
http://www.managedcaregroup.com/mcrmcc06.htm
http://www.millernash.com/showarticles.asp?Show=45
http://www.toerien.com/other/glossary_fin_terms.htm
http://www.ubs.ch/e/index/about/bterms/content_g.html
http://www.unitar.org/dfm/Resource_Center/TrainingPackage/TP10/GlossaryC.htm#13
CUPRINS
Abrevieri ……………………………………………………………………………………………………………………….. 1
Cap. I. INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………. 3
I.1. Necesitatea adaptãrii conținutului contractelor comerciale internaționale …………………… 3
I.2. Conceptul de risc …………………………………………………………………………………………………. 8
I.3. Geneza riscului ………………………………………………………………………………………………….. 12
I.4. Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor în contractele de comerț internațional ……………………………………………………………………………………………………… 15
I.4.1. Stipularea unor clauze de naturã sã faciliteze întreruperea oportunã a raportului juridic obligațional ……………………………………………………………………………………… 15
I.4.2. Acoperirea riscurilor prin garanții bancare ……………………………………………………… 17
I.4.3. Acoperirea riscurilor de cãtre companiile de asigurare internaționalã ………………… 17
I.4.4. Stipularea unor clauze asiguratorii ………………………………………………………………… 18
I.5. Domeniul de aplicare și clasificarea clauzelor asiguratorii ……………………………………….. 19
Cap. II. CLAUZE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE ………………………………. 25
II.1. Clauza aur ……………………………………………………………………………………………………….. 25
II.2. Clauzele valutare ………………………………………………………………………………………………. 32
II.2.1. Clauza monovalutarã …………………………………………………………………………………. 33
II.2.2. Clauza monovalutarã sau plurivalutarã bazatã pe un coș valutar
convenit de pãrți ……………………………………………………………………………………….. 41
II.2.3. Clauza multivalutarã sau plurivalutarã bazatã pe un coș instituționalizat
sau pe o unitate de cont instituționalizatã ……………………………………………………. 45
II.3. Clauza de opțiune a locului de platã ……………………………………………………………………. 51
II.4. Clauza de opțiune a monedei liberatorii ………………………………………………………………. 53
II.5. Alte clauze contractuale cu scop de evitare a riscurilor valutare …………………………….. 56
Cap. III. CLAUZE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE …………………………. 58
III.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a prețului …………………………………………………… 59
III.1.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a prețului cu indexare
unicã sau specialã ……………………………………………………………………………………… 69
III.1.2. Clauzele de recalculare sau revizuire a prețului cu indexare
cumulativã sau complexã …………………………………………………………………………… 70
III.1.3. Clauzele de recalculare sau revizuire a prețului cu indexare
generalã …………………………………………………………………………………………………… 72
III.2. Clauze de postcalculare a prețului ……………………………………………………………………… 73
III.3. Alte clauze contractuale cu scop de diminuare a riscurilor nevalutare ……………………. 75
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………… 76
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………….. 80
Cuprins ……………………………………………………………………………………………………………………….. 87
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Clauzele Asiguratorii (ID: 125385)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.