Clauze Speciale In Contractele Comerciale Internationale

CUPRINS

CAPITOLUL I ––– INTRODUCERE…………………………………………….4

CAPITOLUL II ––– CLAUZE SPECIALE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAȚIONALE………………………………………………………….8

SECȚIUNEA I –––– CLAUZA PRIVIND DETERMINAREA DREPTULUI

APLICABIL. DETERMINAREA LEGII CONTRACTULUI……………………………..9

SECȚIUNEA II –––– CLAUZELE ASIGURATORII…………………………..13

CLAUZELE DE ADAPTARE A CONTRACTELOR……………………………………..14

CLAUZA OFERTEI CONCURENTE………………………………………………..14

CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT…………………………………16

CLAUZA PRIMULUI REFUZ…………………………………………………………..17

CLAUZA DE FORȚĂ MAJORĂ………………………………………………………18

CLAUZA DE HARDSHIP……………………………………………………………….21

CLAUZELE DE MENȚINERE A VALORII CONTRACTULUI……………………….27

RISCUL DE PREȚ ÎN ACTIVITATEA DE COMERȚ EXTERIOR…………27

CLAUZA DE INDEXARE……………………………………………………………….29

CLAUZA DE REVIZUIRE A PREȚULUI…………………………………………..29

CLAUZELE VALUTARE……………………………………………………………….30

Clauza monovalutară……………………………………………………………..30

Clauza multivalutară bazată pe un coș valutar convenit de părți

Clauza multivalutară bazată pe un coș restrâns de valute..32

Clauza multivalutară bazată pe unitatea de cont F.M.I.- Drepturi Speciale de Tragere…………………………………………33

Clauza de de monedă multiplă ……………………………………………….34

Clauza de aur…………………………………………………………………………35

Clauza de opțiune valutară

Clauza de opțiune a monedei liberatorii…………………………36

Clauza de opțiune a locului de plată………………………………36

SECȚIUNEA III ––- CLAUZA DE CONCILIERE………………………………….37

SECȚIUNEA IV ––- CLAUZA COMPROMISORIE……………………………….39

SECȚIUNEA V––– CONDIȚIA DE LIVRARE ÎN TRANZACȚIILE

INTERNAȚIONALE…………………………………………….43

CAPITOLUL III ––- CONCLUZII………………………………………….55

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………56

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

În procesul de formare a contractelor comerciale externe, faza finală o constituie activitatea de încheiere. Raporturile contractuale internaționale se încheie cu respectarea condițiilor pentru validitatea convențiilor. În încheierea contractelor externe se disting condiții de fond și condiții de formă. Elementele esențiale pentru validitatea unui contract, condițiile de fond, sunt următoarele: capacitatea părților de a contracta, consimțământul valabil al părților, un obiect determinat sau determinabil, licit și posibil și o cauza licită.

Activitatea de comerț exterior presupune multă atenție în ce privește redactarea contractului comercial care urmează a fi încheiat între părți. Prin această lucrare mi-am propus să prezint clauzele speciale care sunt necesare a fi introduse în aceste contracte. Clauzele speciale își propun să ajute comercianții, să le ușureze munca, să asigure ambele părți în cazul în care apar diverse situații neprevăzute și care schimbă situația economică care exista la încheierea contractului. Aceste clauze vor trebui însă adaptate fiecărui contract în parte pentru eficientizarea lor.

Contractul este finalizarea normală a contractului stabilit cu un partener potențial și a negocierilor purtate cu acesta. El reprezintă baza juridică a operațunilor de comerț, consacrând acordul de voință al părților și declanșând odată cu semnarea, procesul de derulare a tranzacției.

Condițiile de încheiere sunt reglementate de legea contractului. Conform principiului autonomiei de voință, legea contractului poate fi aleasă de părți sau stabilită în subsidiar de către organul de jurisdicție. În domeniul contratelor externe, legea autonomiei nu se aplică cu caracter exclusiv. Lex contractus guvernează ansamblul operației comerciale. Capacitatea de a contracta este supusă legii personale, indiferent de locul încheierii tranzacției. Legea personală poate fi lex domicilii sau lex patriae. Consimțământul și cauza sunt guvernate de legea contractului. Obiectul este guvernat tot de legea contractului dar care va decide dacă este licit. Forma contractului este determinată de legea locului unde s-a încheiat, dar regula are un caracter facultativ.

Principiile care guvernează încheierea, desfășurarea și încetarea contractului sunt principiul libertatății contractuale, principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), buna credință și negocierea corectă.

Principiul libertății contractuale. Potrivit acestei teorii, întrucât voința umană este liberă, părțile contractante, exclusiv prin voința lor, pot da naștere unui act juridic cum este contractul. Părțile sunt libere să încheie un contract și să determine conținutul acestuia,el putând să-și producă efectele urmărite de către părți.

Pacta sunt servanda sau principiul forței obligatorii a contractului este baza și pare universal acceptat ca fiind principiul pe care se bazează legea contractelor: contractul este lege între părțile contractante. Acest principiu reflectă justiția naturală și cerințele economice deoarece leagă o persoană de promisiunile făcute și protejează interesele celui căruia i s-a promis. Din moment ce activitatea economică efectivă nu este posibilă fără promisiuni fiabile, pe care te poți bizui, importanța acestui principiu trebuie subliniat. Contractul poate fi modificat și poate înceta numai în condițiile stipulate prin clauzele sale, prin acordul părților sau în orice mod prevăzut de Principiile Unidroit.

Pacta sunt servanda este trăsătura cea mai importantă a legii contractelor. În mod firesc, părțile trebuie să adere la termenii contractului pe care l-au încheiat.

Acest principiu este încă baza legală a siguranței și stabilității contractelor. Desigur, și regulile arbitrajului internațional se supun principiului pacta sunt servanda. În cadrul arbitrajului internațional, acest principiu se aplică fie ca un principiu transnațional al dreptului privat sau ca principiu de baza al lex mercatoria.

Buna credință și negocierea corectă. Fiecare parte trebuie să acționeze conform bunei credințe și negocierii corecte în comerțul internațional. Părțile nu pot exclude sau limita această obligație.

Comportamentul inconsecvent. O parte nu poate acționa în contradicție cu o înțelegere pe care a avut-o cu cealaltă parte dacă aceasta din urmă a crezut în mod rezonabil în această înțelegere și a acționat prin urmare în dezavantajul său.

În cadrul afacerilor internaționale, părțile trebuie să aibă în vedere la semnarea contractului atât practicile cât și normele legale din țara ambelor părți. Părțile unei tranzacții comerciale au în general libertatea de a conveni asupra oricăror clauze contractuale, dar legile țării lui sau cele din țara partenerului pot impune alcătuirea unui contract scris. În anumite tranzacții, legile merg până acolo încât specifică toate sau o parte din clauzele contractuale.

Dacă nu se prevăd anumite clauze în contract, aceste goluri vor fi acoperite prin aplicarea legii. În măsura în care clauzele sunt vagi, interpretarea lor se va face conform legii pentru determinarea drepturilor părților în cazul apriției unui litigiu. Litigiile se vor soluționa în conformitate cu legislația țării de jurisdicție.

Contractul reprezintă acordul între două sau mai multe persoane spre a da nastere, a modifica sau a stinge intre dânșii un raport juridic. Contractul urmează mai întâi să identifice, cât mai complex și exact, părțile și reprezentanății lor, prin nume (denumire) și sediu, cu specificarea împuternicirii în temeiul căreia acționează. De asemnea se cere ca atât obiectul contractului (obligațiile bănești și orice alte prestații de a da sau de a face) , cât și durata să fie specificate. Se impune, de asemenea, să se precizeze termenele și locul de executare a obligațiilor, garanțiile de calitate convenite, felul și procedura de recepție, modalitățile de decontare, condițiile de plată și de credit, care să asigure încasarea integrală și la timp a tuturor drepturilor în valută și realizarea angajamentelor asumate. Nu pot lipsi nici clauze privitoare la reyolvarea eventualelor reclamații de calitate sau de cantitate și la răspunderea contractuală a părților.

Vânzarea internațională este privită ca fiind totalitatea activităților economice care au ca scop realizarea de operațiuni comerciale internaționale privind circulația de mărfuri de la vânzător la cumpărător, în concordanță cu contractul încheiat.

Operațiunile de comerț exterior de import-export sau cooperare economico-internațională se realizează prin intermediul contractelor comerciale internaționale. Momentul fundamental pentru oficializarea și validarea acordului de voință este încheierea contractului de export-import. Încheierea contractului este rezultatul unor acțiuni prealabile de cercetare a piețelor externe, prospectarea clienților potențiali și stabilirea legăturilor de afaceri și derularea negocierilor.

Pentru evitarea unor eventuale litigii cu privire la calitatea mărfurilor este necesară formularea unor clauze privind determinarea calității, care să fie concis și clar exprimate. În practica internațională modalitățile de determinare a calității mărfurilor sunt multiple în funcție de natura lor.

Una din modalitățile de testare a calității mărfii este analizarea mostrelor: mostra putând fi o parte respectivă a mărfii, de dimensiuni mici, fără întrebuințări uzuale sau poate fi un exemplar complet al mărfii care formează obiectul contractului. Marfa livrată trebuie să fie aidoma mostrei, concordanța care în cazul de contestație poate fi determinată prin expertiză.

Controlul calității mărfii este făcut de către producător în momentul producerii mărfii și la exportarea acesteia sau, de către importator în momentul preluării mărfurilor. A preluarea mărfurilor importatorul face o testare a calității mărfii prin sondaj.

În ceea ce privește cantitatea mărfurilor este permisă o abatere de maximum 10% în plus sau în minus.

De asemenea, întreprinderile de comerț exterior trebuie să insereze în contract, prin acord comun cu partenerul extern,, clauze asiguratorii corespunzătoare, ținând seama de tendințele conjuncturii externe și interesele economiei naționale. Clauzele asiguratorii sunt destinate, în principal, să contracareze fluctuațiile de prețuri, instabilitatea valutară, ca și efectele unor măsuri administrative anti-dumping aplicate de unele state la import.

CAPITOLUL II

CLAUZE SPECIALE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Contractul comercial internațional nu este un simplu contract de drept intern la care se adaugă elemente de extraneitate. El are o natură distinctă, originală și de aceea comportă caracteristici proprii, regăsite sub aspectul unor clauze specifice.

Orice contract comercial internațional trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale unui contract, așa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern determinat conform legii aplicabile in speță, în măsura în care nu-și găsește aplicarea un drept uniform în materie. Pe lângă aceste clauze, contractele de comerț exterior trebuie să conțină unele clauze specifice, fie comune tuturor acestor contracte, fie numai unora dintre ele. O inserare a acestor clauze în conținutul contractului facilitează atât interpretarea contractelor, fază prealabilă acestora, cât și u oficializarea și validarea acordului de voință este încheierea contractului de export-import. Încheierea contractului este rezultatul unor acțiuni prealabile de cercetare a piețelor externe, prospectarea clienților potențiali și stabilirea legăturilor de afaceri și derularea negocierilor.

Pentru evitarea unor eventuale litigii cu privire la calitatea mărfurilor este necesară formularea unor clauze privind determinarea calității, care să fie concis și clar exprimate. În practica internațională modalitățile de determinare a calității mărfurilor sunt multiple în funcție de natura lor.

Una din modalitățile de testare a calității mărfii este analizarea mostrelor: mostra putând fi o parte respectivă a mărfii, de dimensiuni mici, fără întrebuințări uzuale sau poate fi un exemplar complet al mărfii care formează obiectul contractului. Marfa livrată trebuie să fie aidoma mostrei, concordanța care în cazul de contestație poate fi determinată prin expertiză.

Controlul calității mărfii este făcut de către producător în momentul producerii mărfii și la exportarea acesteia sau, de către importator în momentul preluării mărfurilor. A preluarea mărfurilor importatorul face o testare a calității mărfii prin sondaj.

În ceea ce privește cantitatea mărfurilor este permisă o abatere de maximum 10% în plus sau în minus.

De asemenea, întreprinderile de comerț exterior trebuie să insereze în contract, prin acord comun cu partenerul extern,, clauze asiguratorii corespunzătoare, ținând seama de tendințele conjuncturii externe și interesele economiei naționale. Clauzele asiguratorii sunt destinate, în principal, să contracareze fluctuațiile de prețuri, instabilitatea valutară, ca și efectele unor măsuri administrative anti-dumping aplicate de unele state la import.

CAPITOLUL II

CLAUZE SPECIALE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Contractul comercial internațional nu este un simplu contract de drept intern la care se adaugă elemente de extraneitate. El are o natură distinctă, originală și de aceea comportă caracteristici proprii, regăsite sub aspectul unor clauze specifice.

Orice contract comercial internațional trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale unui contract, așa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern determinat conform legii aplicabile in speță, în măsura în care nu-și găsește aplicarea un drept uniform în materie. Pe lângă aceste clauze, contractele de comerț exterior trebuie să conțină unele clauze specifice, fie comune tuturor acestor contracte, fie numai unora dintre ele. O inserare a acestor clauze în conținutul contractului facilitează atât interpretarea contractelor, fază prealabilă acestora, cât și executarea lor.

Contractele de mare importanță, prin complexitatea, valoarea și durata lor, implică negocieri prealabile, cu schimbare de documente, încheierea de procese-verbale sau alte acte preparatorii, care pun problema de a ști care e valoarea lor în raport cu contractul sau regimul lor juridic în genere. Ele ar putea fi considerate ca având un caracter completator și obligatoriu ca însăși contractul sau ele pot constitui un mijloc de a interpreta contractul definitiv.

SECȚIUNEA I

CLAUZA PRIVIND DETERMINAREA DREPTULUI APLICABIL

DETERMINAREA LEGII CONTRACTULUI

În principiu contractul este cârmuit de legea determinată prin voința părților. Admisibilitatea sau interzicerea acestei opțiuni depinde de dreptul internațional privat al forului, iar nu de dipozițiile de drept civil. Într-adevăr, principiul libertății de voință consacrat de dreptul intern(art. 969 C.Civ.) nu poate constitui prin el însuși fundamentul electio iuris deoarece acordul părților asupra legii aplicabile îndeplinește nu numai funcția creatoare de obligații pe care i-o recunoaște legislația civilă ci și atribuția specifică de factor ce asigură conexiunea actului juridic cu un sistem de drept al oricărui stat. Această din urmă finalitate se întemeiază în mod necesar pe dreptul conflictual.

Este o clauză specifică, de importanță deosebită întrucât indicarea legii aplicabile contractului conduce la determinarea sistemului de drept care va cârmui contractul și în baza căreia se vor soluționa litigiile părților.

Tot în temeiul previzibilității ce caracterizează contractele, părțile dintr-un contract, beneficiind de legea autonomiei își iau măsuri pentru soluționarea eventualului contencios ce s-ar ivi între ele. În acest scop, spre a evita incertitudinea pe care o prezintă conflictele de legi (în sensul că nu se poate ști mai dinainte care lege se va aplica în caz de litigiu), părțile contractante exprimă, încă din momentul încheierii contractului, voința lor comună de a supune raporturile lor juridice unui anumit sistem de drept, care devine astfel dreptul aplicabil, lex cause, cu privire la contractul lor.

Această alegere a dreptului aplicabil nu trebuie confundată cu referirea părților contractante la o anumită lege. Părțile utilizează din acea lege anumite reglementări sau soluții, care prezentate sub formă directă sau indirectă, adică prin referire nu au decât valoarea unor clauze contractuale. Din această cauză redactarea unei clauze pentru determinarea dreptului aplicabil trebuie să se efectueze cu deosebită grijă.

a) Valoarea juridică a alegerii legii contractului.

Eficacitatea clauzei de lectio juris este concepută diferit în doctrină.

„Potrivit tezei obiective, părțile se mărginesc să localizeze contractul pe care l-au încheiat: judecătorul deduce de aici legea aplicabilă. S-a pecizat totodată că judecătorul nu este strict legat de clauza prin care părțile au ales în modexpres legea aplicabilă.

În sens contrar, teza subiectivă consideră că judecătorul nu ar putea să corecteze alegerea expresă a părților, pe motiv că aceasta nu ar corespunde adevăratei localizări a contractului.”

În dreptul nostru, practica arbitrală a decis că lex voluntatis are prioritate și trebuie aplicată independent de orice alți factori de lăgătură, care nu pot deveni relevanți decât în subsidiar. Opțiunea exercitată de către părți în favoarea unei legi determinate se impune judecătorului (arbitrului) care nu este autorizat să o corecteze decât în cazuri de excepție.

Simpla disparitate dintre factorii subiectivi, lex voluntatis, și cei obiectivi (conexiunile proprii ale contractului) nu justifică infirmarea alegerii făcute de părți. Așa cum dă exemplu un renumit autor, s-a decis că „nu prezintă concludență, spre a asigura în speță aplicarea legii engleze, faptul că moneda de plată este lira sterlină, că înscrisul a fost semnat la Londra și redactat în limba engleză, de vreme ce părțile au supus explicit raporturile lor juridice legii române.”

Pentru ca organul de jurisdicție să înlăture lex voluntatis, substituind-o total sau parțial prin legea determinată de conexiunile obiective ale contractului, se cer elemente adiționale, cu o pondere decisivă. Astfel , lex voluntatis se învederează improprie dacă atrage anularea contractului. În acest caz, precăderea factorului subiectiv ar echivala cu nesocotirea voinței părților de a se angaja într-o operațiune pe deplin valabilă. De aceea se impune soluția salvării contractului, prin localizara sa, conform conexiunilor sale obiective, într-un sistem de drept care îi asigură eficiența juridică.

În alte cazuri, lex voluntatis se poate învedera parțial improprie. „În cadrul unui import de măsline din Grecia, supus prin voința părților legii române (care nu reglementa acest produs), CAB a aplicat, în mod judicios, legea elenă, deoarece specifica amănunțit criteriile pentru determinarea calității mărfii și făcea posibilă aprecierea defectelor de cumpărător.” Alegerea exercitată în favoarea legii române a fost în pricipiu menținută dar domeniul ei de aplicare a suferit restrângeri.

b) Întinderea dreptului de opțiune

Alegerea exercitată de părți nu este țărmurită la sistemele de drept cu care operațiunea prezintă conexiuni obiective și aparente. Uneori, părțile, reticente una față de legislația celeilalte, preferă, spre a realiza o deplină egalitate juridică între ele, o lege neutră sau adoptă un sistem de drept care cuprinde reglementările cela mai complete în domeniul respectiv de raporturi juridice.

Astfel, criteriul de ordin general care restrânge libertatea de voință îl constituie frauda la lege.

c) Determinarea legii aplicabile de către organul de jurisdicție

Identificarea legii contractului de către instanța competenă se justifică numai în lipsa desemnării convenite valabil de părți sau impuse prin dispoziții de natură imperativă. În asemenea cazuri, practica arbitrală aplică legea locului unde s-a format actul juridic, lex loci actus, iar în subsidiar, dacă prima variantă se dovedește improprie, legea locului unde se execută obligația asumată, lex loci executionis.

În cazul în care relațiile juridice au fost stabilite prin corespondență, între parteneri din țări diferite, determinarea locului unde s-a încheiat operațiunea litigioasă ridică problema prealabilă de a-l situa într-unul din statele în cauză (al ofertantului sau al acceptantului). În conformitate cu dreptul român, întrucât adeziunea părțilorse consideră realizată de regulă la sediul ofertantului, titlul de lex loci revine reglementărilor din acel stat. Dacă sunt întrunite condițiile derogatorii în temeiul cărora contractul se presupune încheiat la sediul acceptantului, statul acestuia determină lex loci actus.

Norma conflictuală lex loci actus comportă unele adaptări și excepții în funcție de particularitățile anumitor contracte. Astfel contractului de mandat, în cazul în care părțile nu și-au exprimat voința în alegerea unei legi aplicabile, este supus legii locului unde reprezentantul își exercită împuternicirea. Această soluție conflictuală își menține competența ți în celelalte contracte de intermediere, precum comisionul sau misitia, deoarece în toate cazurile ponderea precumpănitoare în economia operațiunii comerciale revine prestației caracteristice îndeplinite de mandatar, comisionar, misit.

O altă soluție specifică o oferă contractul de asigurare, care, pentru rațiuni similare, este guvernat, dacă prățile nu au convenit altfel, de legea statului unde se află sediul asigurătorului.

d)Domeniul de aplicare a legii contractului

Potrivit practicii arbitrale, lex contractus se referă în principiu la ansamblul operației arbitrale, deci la formarea, efectele, executarea și stingerea operației contractuale.

Legea contractului, dacă îl guvernează sub cele mai numeroase laturi, nu i se aplică totuși în exclusivitate. Există și excepții. „Lex contractus nu are ca obiect, cum a precizat practica arbitrală, nici forma exterioară a actului juridic, nici capacitatea părților contractante și nici constituirea de drepturi reale pe cale contractuală.„

Lex contractus stabilește dacă s-a încheiat efectiv sau dacă s-a perfectat operațiunea pe care una dintre părți o invocă, pe când cealaltă o contestă. În astfel de situații, lex contractus îndeplinește funcția de lege prezumtivă a relațiilor juridice în dispută. S-a decis că pentru a se constata dacă în realitate există contract, trebuie „să se țină seama de legea care l-ar fi guvernat în ipoteza unui consimțământ valabil exprimat.”

Dintre elementele care contribuie la formarea actului juridic, atât consimțământul cât și viciile de voință care îl pot afecta sunt guvernate de legea contractului, excluzând incidența legii personale a subiectului de drept. „Prin excepție, se consideră totuși că valoarea juridică a tăcerii depinde de legea țării unde destinatarul își desfășoară activitatea (în principiu, legea sediului); aceasta decide, cu alte cuvinte, dacă tăcerea poate fi asimilată cu o acceptare și în ce condiții anume.”

Tot legea contractului stabilește regimul juridic al cauzei și obiectului, determinând caracterul lor licit sau ilicit. Legea contractului va determina pesoanele îndreptățite să să ceară nulitatea și va reglementa îndeosebi posibilitatea confirmării actului juridic susceptibil de desființare.

Efectele actului juridic cad de asemenea sub incidența legii contractului. Ea determină drepturile și obligațiile corelative ale părților, deopotrivă cu limitele opozabilității actului juridic față de terți. Interpretarea clauzelor este supusă aceleași legi. Tot lex contractus stabilește dacă există solidaritate activă sau pasivă, după cum regelementează și modalitățile obligațiilor asumate (termen, condiție).

În principiu, executarea obligațiilor și regimul răspunderii contractuale sunt și ele cârmuite de legea contractului. Ea reglementează validitatea caluzelor exoneratorii de răspundere, definește noțiunea de caz fortuit sau de forță majoră, stabilește condițiile în care se acordă despăgubirile cât și întinderea acestora.

Legea contractului determină și regimul juridic al rezoluției, stabilind mai ales condițiile în care aceasta poate să opereze.

SECȚIUNEA II

CLAUZELE ASIGURATORII

Clauzele asiguratorii au menirea de a asigura menținerea echilibrului contractual, în ciuda modificării circumstanțelor în momentul executării contractului, de cele avute în vedere la încheierea acestuia. Noțiunea clauzelor asiguratorii, înțeleasă într-un sens larg, mai poate cuprinde obiectivul de menținere a stabilității contractului, prin extinderea în viitor a relațiilor cu partenerul inițial în temeiul unor prevederi corespunzătoare.

În categoria clauzelor asiguratorii se includ două categorii de clauze: cele de adaptare a contractului la noile împrejurări și cele de menținere a valorii contractului.

Clauze asiguratorii

Tabel nr.1 Clauze Asiguratorii

A. CLAUZE DE ADAPTARE A CONTRACTULUI

Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări sunt o serie de stipulații contractuale ce vizează întreg ansamblul contractual fiind de natură să conducă la reașezarea monetară cât și la alte drepturi și obligații generate de contract pe seama părților, precum cele ce privesc cantitatea și calitatea mărfii, condițiile de livrare a mărfii, cele de plată etc.

Necesitatea de a reamenaja conținutul contractelor poate avea un obiect mai larg decât corectarea prețului sau recalcularea valutei, tinzând să realizeze o readaptare globală a raporturilor juridice dintre părți. Asemenea clauze se referă la contractele de lungă durată și ele sunt foarte diferite, unele fiind comune tuturor contractelor de acest gen, altele privind numai anumite contracte, dar, în toate cazurile, ele diferă în raport de specificul prestațiilor la care se obligă părțile și de alte elemente sau împrejurări care impun asemenea soluții.

CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

În temeiul unei astfel de clauze, promitentul (vânzător, prestator de servicii, executant de lucrări) se obligă să acorde cocontractantului (cumpărător etc.) aceleași condiții pe care le-ar oferi acestuia,cumpărătorului, pentru aceeași marfă, în cadrul unor operațiuni similare, alți furnizori, concurenți în materie. Cu alte cuvinte cumpărătorul are dreptul să valorifice, față de contractul său (vânzătorul) oferta mai favorabilă a unui terț, asupra obiectului contractului în curs de executare. În fața ofertei astfel prezentate de către cumpărător, vânzătorul poate fie să accepte și să analizeze contractul la această ofertă concurentă, și în acest caz contractul continuă să se execute în noile condiții, fie să refuze, și atunci cumpărătorul este liber să încheie contractul cu terțul ofertant, iar contractul inițial dintre vânzător și cumpărător este, după caz, suspendat ori reziliat.

O asemenea clauză se inserează în contractele de aprovizionare încheiate pe termen lung : cumpărătorul crea să poată beneficia de eventualele modificări ulterioare a condițiilor pieței care ar putea să-i permită aprovizionarea în condiții favorabile.

Un exemplu de o asemenea clauză : Dacă pe parcursul executării contractului, cumpărătorul notifică vânzătorului primirea de către cumpărător a unei oferte concurente, emanând de la un furnizor cunoscut și serios, conținând un preț inferior prețului contractual, toate celelalte elemente ale contractului ramânând egale (cantitate, calitate, regularitatea eșalonării partidelor etc.), vânzătorul va trebui ca, în termen de x zile de la primirea notificării scrise din partea cumpărătorului să accepte condițiile din oferta concurentă. În lipsa unui acord între vânzător și cumpărător, acesta din urmă va fi eliberat de obligația de a cumpărade la vânzător, și prezentul contract va lua sfârșit la expirarea termenului de y zile.

În acest fel se realizează o adaptare a prețului mărfii la evoluția pieței, iar clauza se apropie de clauzele de revizuire a prețului, cu deosebirea că etalonul la care se referă este furnizat de oferta concurentă mai avantajoasă de care se poate prevala și că adaptarea prețului nu este automată, vânzătorul având facultatea să accepte ori să refuze alinierea la prețul din aferta concurentă și, în raport de acesta, cumpărătorul continuă să ramână legat contractual ori este liber să contracteze cu terțul ofertant. Aceasta implică în mod firesc divulgarea conținutului propunerii mai favorabile de către beneficiarul clauzei prin însuși faptul încunoștiințării adresate celuilalt cocontractant din operațiunea de lungă durată. Notificarea contravine astfel caracterului confidențial al raporturilor dintre comercianți și poate să lezeze interesele ofertantului concurent. Ca soluție se desemnează, cu acordul părților, un organ neutru de specialitate care să compare, cu deplină discreție, propunerea mai favorabilă și contractul de durată.

Adeseori dreptul cumpărătorului de a accepta oferta terțului este limitat în timp, contractul inițial fiind suspendat pe tot acest interval de timp (oferta mai favorabilă, intervenită înainte de x ani de la încheierea contractului, nu poate fi invocată de către beneficiar).

Sub aspect procedural este necesar ca partea care se prevalează de oferta consurentă să notifice decizia sa de a se alinia la oferta concurentă, sau de a refuza aceasta și, eventual, dacă înțelege ca vechiul contract, în curs, să fie suspendat sau reziliat. Aceasta implică forma scrisă a notificării și precizarea unor termene, de exemplu notificarea nu poate interveni decât după un anumit timp de la încheierea contractului. La rândul său, această parte va notifica celilalte hotărârea de a alinia sau nu contractul la oferta mai favorabilă. În ipoteza unui refuz, posibilitatea de care dispune beneficiarul clauzei este de a contracta cu terțul ofertant. Aceasta atrage în principiu rezoluția contractului de lungă durată.

Clauza ofertei concurente poate fi stipulată atât în favoarea cumpărătorului cât și în favoarea vânzătorului. În acest din urmă caz, vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului să plătescă prețul pe care vânzătorul l-ar obține în mod efectiv pentru aceeași marfă, de la alți clienți.

CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT

În temeiul acesteia promitentul (debitorul obligației caracteristice, vânzătorul sau furnizorul de servicii sau bunuri) se obligă să acorde partenerului său contractual condiții mai avantajoase pe care le-ar acorda, eventual, altor parteneri cu privire la contractele similare.

În practică, această clauză este formulată astfel : „Dacă vânzătorul va consimți față de un terț condiții mai favorabile, în ansamblu, decât cele stipulate, pentru cantitate si calitate comparabile, decât în prezentul contract, le va acorda de asemenea cumpărătorului din acest contract, cu începere din ziua în care devin aplicabile în raporturile cu terța persoană.”

Scopul acestei clauze este de a adapta contractele pe termen lung la condițiile pieței spre a evita crearea, pentru unul dintre contractanți, a unei situații dezavantajoase prin raport la terțul concurent, întocmai ca în cazul ofertei concurente cumpărătorul își alinia, în favoarea sa, condițiile contractului întemeiat pe oferta pe care el însuși a primit-o de la un terț (ofertă concurentă), în timp ce în cazul clauzei clientului favorizat contractul este aliniat la condițiile pe care vânzătorul le-a consimțit unui terț.

Din momentul în care a acordat unui terț condiții favorabile, vânzătorul trebuie să anunțe pe partenerul său care urmează să beneficieze de aceleași condiții.

Această clauză poate fi stipulată în contractul de bază și în favoarea altor cliențicare nu sunt părți în acest contract; în acest caz clauza ar lua forma unei stipulații pentru altul.

Această clauză poate fi cumulată cu clauza ofertei concurente, ambele în favoarea uneia dintre părți. Se poate ca o clauză să fie stipulată în favoarea uneia dintre părți și alta în favoarea celeilalte părți contractante.

CLAUZA PRIMULUI REFUZ

În baza acestei clauze o parte contractantă A se obligă față de cealaltă -beneficiar- B, de a-i propune să realizeze în viitor o anumită operațiune, împreună, cu preferință față de orice alt client. În cazul unui refuz al beneficiarului celaltă parte este liberă să trateze cu orice alt client. Este vorba de o operațiune viitoare încă nedeterminată. În cazul în care se va decide, în viitor, realizarea acestei operațiuni, beneficiarul va avea opțiunea de a participa la această operațiune, cu preferința față de orice alt client, iar în cazul unui refuz din partea sa (primul refuz) cealaltă parte va putea să contracteze acea operațiune cu orice alt client.

Promitentul trebuie să comunice în scris voința sa de a încheia noul contract benficiarului. Acesta urmează să decidă, în termenul stipulat, dacă este sau nu de acord, încunoștiințându-l la rândul său, pe promitent. Acceptarea are ca efect perfectarea contractului ex nunc (fără efect retroactiv), iar refuzul atrage caducitatea clauzei.

Există situații când, pentru verificarea unor condiții implicite de clauze de adaptare, este nevoie de o verificare a unor împrejurări precum condițiile ofertei concurente, condițiile oferite terților, condițiile în care contractantul a tratat cu terțul spre a vedea dacă nu a tratat în alte condiții decât acelea care au format obiectul refuzului. Acest terț poate fi un expert tehnic, un regulator al contractului sau un arbitru. Natura acestui terț intervenient depinde de sarcinile ce sunt atribuite acestuia de către părțile contractante.

CLAUZA DE FORȚĂ MAJORĂ

Clauza de forță majoră permite exonerarea de răspundere a debitorului –vânzătorul, pentru livrare, cumpărătorul, pentru plată – care nu a executat obligațiile sale contractuale din cauza apariției, după încheierea contractului, a unui obstacol exterior voinței părților și pe care acestea, în mod normal, nu-l puteau prevedea sau preîntâmpina și nici nu-l pot surmonta.

„Este exonerat de răspundere pentru neexecutare partea care dovedește că neexecutarea se datorează unui impediment pe care nu îl poate controla și pe care nu l-ar fi putut lua în considerare în mod rezonabil la momentul încheierii contractului sau pe care nu l-ar fi putut evita ori depăși.”

Forța majoră exonerează de răspundere, partea care o invocă, pe toată durata producerii acesteia.

Elementele legale care califică un eveniment ca forță majoră (vis maior, act of God, etc.) sunt, în esență, aceleași în majoritatea legislațiilor și deciziile instanțelor arată o direcție generală de interpretare restrictivă.

Clauza de forță majoră presupune:

Intervenția unei împrejurări exterioare voinței părților, imprevizibilă și irezisitibilă (cutremur, inundație, incendiu etc.)

Imposibilitatea uneia sau alteia dintre părți de a-și executa obligațiile contractuale pentru o perioada de timp sau permanent

Exonerarea de răspundere a debitorului obligației neexecutate din cauză de forță majoră.

Îndeplinirea contractului va fi suspendată în perioada de acțiune a forței majore, dar fără a prejudicia drepturile ce li se cuveneau părților până la apariția acesteia.

Cât privește definirea cazurilor de forțăp majoră în practica internațională se confruntă trei tipuri de definiții:

O definiție sintetică, potrivit căreia prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările imprevizibile și insurmontabile care au împiedicat partea să execute contractul.

O definiție analitică ce cuprinde toate cazurile care pot constitui forță majoră, fapte exoneratorii de răspundere sau scuze, mai precis cazurile sunt enumerate.

O definiție mixtă care cuprinde și o formulă sintetică și o enumerare. Aceasta este forma agreată în contractel comerciale internaționale. Bineînțeles că împrejurările care pot constitui cazuri de forță majoră diferă în raport cu obiectul contractului.

Sunt considerate cauze de forță majoră împrejurările independente de voința părților, survenite după încheierea contractului, imprevizibile și de neînlăturat și care atrag imposibilitatea absolută de executare totală sau parțială a obligațiilor contractuale. Următoarele situații reprezintă evenimente de forța majoră : inundații, instituirea stării de necesitate, războaie , greve, interdicția de circulație etc.

Atunci când impedimentul este doar temporar, exonerarea are efect pentru o perioadă rezonabilă, având în vedere efectul impedimentului asupra executării contractului.

Dar pentru ca forța majoră să-și producă efectul său exonerator se mai cer îndeplinite două condiții, și anume : avertizarea, adică anunțarea de către debitor a cazului de forță majoră, și dovada forței majore.

Împrejurările de forță majoră care provoacă întârzierea în executare vor fi anunțate în scris celeilalte părți, într-un anumit termen. Condițiile generale de livrare și contractele-tip prevăd că înștiințarea trebuie să se facă fără întârziere și în limitele termenului de îndeplinire a obligațiilor contractuale, imediat ce evenimetul a avut loc, în timp util sau într-o perioadă de 15 zile.

Comunicarea trebuie să cuprindă date despre intervenirea și caracterul împrejurărilor, precum și eventualele consecințe. De asemenea, partea obligată să comunice, fără întârziere, în scris, încetarea acestor împrejurări.

În cazul în care comunicarea nu intervine în limitele termenului de îndeplinire a oligației comerciale, dacă notificarea nu ajunge la destinație într-un termen rezonabil din momentul în care ia la cunoștință sau ar fi trebuit să fi luat la cunoștință de impediment, debitorul este decăzut din dreptul de a invoca exonerarea. De asemenea, în culpă datorează daune pentru prejudiciul rezultat din neprimire.

Neexecutarea obligației de predare, în funcție de efectuarea cazului de forță majoră, poate fi totală sau parțială, definitivă sau temporară.

În situația în care forța majoră este temporară, executarea contractului se suspendă și termenele se prelungesc pe această perioadă.dacă totuși întârzierea în executare depășește un enumit termen, cumpărătorul este în drept să renunțe la executare sau părțile pot renegocia urmările forței majore.

Cu caracter de excepție, executarea obligațiilor nu poate fi decalată în contractele cu termen fix. Nerespectarea termenelor de executare implică desfășurarea contractului.

În cazul în care forța majoră împiedică definitiv executarea obligațiilor contractuale, vânzătorul este exonerat de orice fel de răspundere. În practica comercială internațională, neexecutarea obligației contractuale datorată unor asemenea împrejurări are caracter de excepție.

Forța majoră poate provoca o imposibilitate de executare totală sau parțială. În mod implicit, exonerarea de răspundere va fi proproțională cu consecințele produse.

Un aspect important de reținut este acela că nimic din prevederile cu referire la forța majoră nu împiedică o parte să își exercite dreptul de a înceta contratul, de a suspenda executarea acestuia sau de a cere dobândă pentru suma datorată.

Clauza de forță majoră operează în temeiul legii. Dacă părțile nu convin nimic, tăcerea contractului este, practic, o invitație la litigiu, pentru că atribuția de a determina existența unui caz de forță majoră va aparține judecătorului. Există însă posibilitatea de a stabili contractual, în sarcina părții care invocă forța majoră, obligația de a prezenta un Certificat de forța majoră, emis de obicei de Camera de Comerț teritorială, într-un anume număr de zile de la producerea evenimentului. Și în acest caz, decizia finală aprține judecătorului, dar misiunea acestuia va fi facilitată de existența sau inexistența Certificatului de forță majoră.

Este adesea crezut că aceste termen, forța majoră, este doar de natură contractuală iar părțile unui contract sunt libere să stipuleze că un anumit eveniment va putea fi privit ca forță majoră, dacă îndeplinește condițiile speciale cerute de legea care se va aplica contractului. Această idee se reflectă, de exemplu, în conținutul contractului care poate stipula că un anumit eveniment va fi recunoscut ca forță majoră dacă Camera de Comerț sau o organizație asemănătoare eliberează un Certificat de Forță Majoră. În interpretarea părții prezentarea unui astfel de Certificat o va elibera de obligațiile contractuale. Sunt adesea ulterior surprinse și dezamăgite să constate printr-o decizie a unui tribunal arbitral că Camera de Comerț sau o altă instituție poate numai să certifice că un anumit eveniment a avut loc și că arbitrii sunt obligați să respecte calificările legii aplicabile contractului. Unul din motivele acestei confuzii poate fi aceasta: contractele standard care reglementează raportul juridic existent între ele, sunt, în mare, bazate pe regulile dreptului intern sunt folosite de părți care vin din diferite sisteme legale. Astfel de certificatenu fac altceva decât să constate fapte, a căror interpretare revine părților și arbitrilor.

O altă situație consacrată în practica internațională este aceea de a încredința arbitrajului aprecierea consecințelor provocate de evenimentele invocate cu titlu de forță majoră. Sau de a decide dacă adaptarea contractului este posibilă ori, din contră, inoportună, și în acest din urmă caz, de a decide rezilierea contractului.

Partea care se află în imposibilitatea executării obligațiilor contractuale din cauza producerii unui eveniment de forță majoră are obligația de a lua măsurile necesare în vederea limitării consecințelor. Se cere ca debitorul să aibă, față de evenimentele invocate, o comportare activă, în sensul , nu numai de a-l avertiza pe creditor, dar chiar ca, în virtutea principiului colaborării dintre părțile contractante, să depună eforturi spre a readuce relațiile contractuale la situația normală sau cel puțin să se mai salveze ceva.

Clauza de forță majoră este inserată cel mai adesea în contractele comerțului internațional. Cazurile de forță majoră exoneratoare de răspundere se mai numesc în practică și scuze.

CLAUZA DE HARDHIP

Vorbind la modul general, contractele sunt rezultatul acordul de voință al părților. Apariția unei întâmplări neprevăzute sau a unui eveniment care zădărnicește și care nu putea fi prevăzut la momentul contractării poate crea circumstanțe care nu le-au luat în considerare părțile și, din această cauză, executarea depășește consimțământul dat.

Una dintre cele mai periculoase și interesante probleme care afectează principiul pacta sunt servanda este așa-numita clausula rebus sic stantibus : un contract obligă părțile atâta timp cât condițile și situația în care s-a încheiat contractul ramân neschimbate, așa cum erau la încheierea contractului. Totuși, principiul rebus sic stantibus este universal acceptat că este de strictă interpretare, deoarece este o excepție periculoasă de la principiul forței obligatorii a contractelor. Clauza de hardship se analizează ca o variantă, strict configurată, a clauzei rebus sic stantibus, care, fiind relativ indefinită, periclitează stabilitatea contractului. Hardshipul sau rebus sic standibus, este una dintre excepțiile de la principiul forței obligatorii ale actelor juridice (pacta sunt servanda).

Doctrina rebus sic stantibus este aplicabilă atât la nivel național cât și internațional, asistată de legislație, de decizii ale curții arbitrale sau decizii ale diferitelor instanțe.

Însă rebus sic standibus nu trebuie confundat cu forța majoră. Forța majoră scuză debitorul de la executarea prestației sale doar dacă există un obstacol irezistibil și neprevăzut. În cazul forței majore, executarea obligației trebuie să fie imposibilă fizic sau legal și nu trebuie să fie doar mai scumpă de executat. Diferența este aceasta, spre deosebire de rebus sic standibus, forța majoră nu include hardshipul economic nici măcar o imposibilitate economică.

În ceea ce privește noțiunea de impreviziune , majoritatea autorilor sunt de părere că este vorba de o chestiune de ordin economic și financiar (prestația oferită creditorului în executarea contractului nu mai corespunde valorii reale a contraprestației, impreviziunea fiind legată de monedă). Cauza dezechilibrului este un eveniment exterior persoanei și voinței debitorului care nu antrenează o imposibilitate de executare a obligației, ci doar o face mai oneroasă, nefind însă sigur că este necesar ca evenimentul să fie imprevizibil sau ajunge ca el să nu fi fost prevăzut. O discuție asupra caracterului imprevizibilității pune problema dacă evenimentul în sine trebuie să fi fost imprevizibil sau doar efectele lui asupra echilibrului economic al contractului –evenimentul apare ca previzibil dar consecințele lui au depășit previziunile-, precum și dacă imprevizibilitatea trebuie apreciată obiectiv sau subiectiv (în funcție de persoana contractantului).

J. Ghestin susține ca teoria impreviziunii este fondată pe un postulat inexact: ea pune accentul pe cauza unui fenomen, în timp ce efectul produs asupra echilibrului contractului trebuie înmod esențial luat în considerare întrucât dezechilibrul obiectiv dintre prestații pune problema menținerii integrale sau revizuirii contractului și nu survenirea unei circumstanțe noi și imprevizibile. În acest sens putem spune că există impreviziune dacă prețul unui bun sau al unui serviciu fixat într-o convenție nu mai corespunde valorii sale obiectiv apreciată de judecător, plasându-ne în momentul executării contractului.

Atunci când executarea unui contract devine mai oneroasă pentru una dintre părți, acea parte este totuși obligată să își execute obligațiile sub rezerva aplicării următoarelor prevederi referitoare la clauza de hardship.

Principiul rebus sic stantibus este universal considerat ca fiind de strictă și limitată interpretare.

Mutațiile produse pe plan mondial și național în sistemele politice și economice ale statelor, schimbările de fond privind structura ți conținutul raporturilor comerciale internaționale, supuse permanent unor schimbări, desori bruște și de neprevăzut, impun reevaluarea noțiunii de risc a evenimentelor sau împrejurărilor care determină imposibilitatea executării unei obligații contractuale asumate de către una dintre părți sau a cărei executare, devenind atât de anevoioasă, ar prejudicia grav interesele debitorului obligației de executat dacă acesta ar executa-o în condițiile nou apărute.

Pentru a ne afla în situația aplicării clauzei de hardship este necesar ca circumstanțele economice apărute să creeze un dezechilibru de o anumită gravitate, gravitate ce poate fi apreciată fie in concreto de către judecător, fie in abstracto de legiuitor. În momentul încheierii contractului nu trebuie să existe un dezechilibru între prestațiile părților, ci acest dezechilibru trebuie să apară ulterior. Evenimentele care determină acest dezechilibru obiectiv între prestațiile părților sunt de ordin economic și financiar cum ar fi inflația. Scopul teoriei impreviziunii este tocmai acela de a-l salva pe debitor de la faliment restabilind echilibrul între prestațiiloe părților cocontractante, deoarece aceste evenimente imprevizibile sunt susceptibile de a ruina o parte contractantă și de a duce la îmbogățirea celeilalte.

„Există hardship atunci când apariția unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie datorită faptului că spezele executării obligațiilor unei părți au crescut, fie datorită faptului că valoarea prestației pe care o parte o primește s-a diminuat, astfel:

a) evenimentele apar sau devin cunoscute părții în dezavantaj după încheierea contractului

b) evenimentele nu ar fi putut fi laute în considerare în mod rezonabil de către partea dezavantajată la momentul încheierii contratului

c) evenimentele sunt în afara controlului părții dezavantajate

d) riscul evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.”

Termenul de schimbare a circumstanțelor în care se desfășoară executarea contractului este folosit aici ca termen colectiv care privește diferite concepte, aplicate național și internațional, care se preocupă de schimbarea în situația reală a economiei, legii și mediului de afaceri. Situația existentă la încheierea contractului se poate să se fi schimbat ulterior atât de mult încât părțile nu ar mai fi încheiat contractul sau ar fi încheiat un alt fel de contract dacă ar fi prevăzut ce urma să se întâmple. Doctrină rebus sic stantibus a fost transpusă în legislație sub forma unor concepte relaționate, la nivel național, aceste concepte , evoluând, astazi incluzând the American commercial impracticability, the English frustration of purpose, the German Wegfall der Geschaftsgrundlage, franțuzescul imprevision sau suedezul impossibility.

Clauza de hardship presupune obligația pe care și-o asumă expres părțile că vor revedea și reajusta prestațiile lor, la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le reechilibra, ținând cont de schimbările constatate în circumstanțele economice. De regulă, clauza de hardship se stipulează în contractele de lungă durată. Clauza de hardship se analizează ca o variantă, strict configurată, a clauzei rebus sic stantibus , care, fiind relativ indefinită, periclitează stabilitatea contractului.

Circumstanțele care schimbă situația contractuală au, în general, două efecte în cadrul contractelor: pot face executarea contractului imposibilă sau îngreunează prestația unei părți creând o cauză de hardship pentu ea.

Caracteristicile clauzei de hardship sunt generalitatea (se ajunge la modificarea situației generale și a împrejurărilor cărora părțile au contractat) și exterioaritatea. Exterioritatea preesupune imprevizibilitatea, exprimând un eveniment ce scapă de sub controlul raționabil al părților,care nu se putea pretinde acestora să-l ia în considerare în momentul încheierii contractului. Consecința numită hardship trebuie să prezinte un caracter substanțial față de echilibrul contractual, adică să fi afectat însăși semnificația economică a contractului, care este astfel diferit de cel pe care părțile l-au încheiat. Numai în asemnea condiții se impune o restabilire a caracterului echitabil pe care l-a prezentat inițial contractul.

Efectele cazului de hardship

Clauza de hardship se aplică contractelor cu titlu oneros a căror executare se întinde în timp dar și contractelor uno ictu în unele cazuri.

În cazul contractelor care presupun o derulare în timp cum sunt contractele cu executare succesivă sau cele afectate de un termen suspensiv există posibilitatea ca survenirea anumitor evenimente anterior încheierii contractului să ducă la un dezechilibru în defavoarea uneia dintre părțile contractului, de regulă în defavoarea debitorului. În această situație, debitorul nu-și va mai putea executa obligația prevăzută în contract, însă nu datorită faptului că aceasta este imposibil de onorat, ca în cazul forței majore, ci datorită faptului că executarea obligației îl va pune pe debitor într-o postură economică foarte dificilă, chiar faliment. Concret, suntem în prezența unei onerozități excesive a obligației debitorului și pe care acesta nu a luat-o în calcul cu prilejul contractării.

Efectele raporturilor juridice obligaționale izvorâte din săvârșirea faptelor juridice se situează prin execlență în domeniul imprevizibilului chiar de la data nașterii lor, iar aceasta cel puțin în ceea ce o privește pe una din părți, de regulă creditorul.

Alinierea nu operează automat, ci implică acordul de voință al părților, în cadrul unei proceduri prestabilite convențional. În caz de hardship, partea dezavantajată este îndreptățită să ceară renegocieri. Cererea va fi făcută imediat în scris de către partea care consideră că sunt îndeplinite condițiile spre a se proceda la readaptarea contractului, va indica evenimentul care a provocat schimbările, precum și măsurile pe care le propune pentru a restabili echilibrul contractual. Cererea de renegociere nu îndreptățește partea dezavantajată să suspende executarea contractului. Cealaltă parte, la rândul său, trebuie ca într-un termen scurt să ia una din următoarele atitudini:

a) să aceepte propunerea ce i se face;

b) să facă altă propunere pentru remedierea situației create și în acest scop să provoace o consultare a părților contractante;

c) să respingă propunerea ce i se face sub cuvânt că pretinsa stare de hardship nu îndeplinește condițiile prevăzute în contract spre a fi considerată ca atare.

Dacă destinatarul avizării este de acord, se realizează astfel, pe cale amiabilă, revizuirea și adaptarea necesară. În caz contrar sau în lipsa răspunsului, partea interesată poate, în măsura în care s-a adoptat o convenție arbitrală adecvată, să solicite organului de jurisdicție ajustarea termenilor de bază ai operațiunii comerciale.

În cazul în care nu se ajunge la o înțelegere într-o perioadă de timp rezonabilă, fiecare parte poate apela la instanța de judecată. Dacă instanța de judecată stabilește că există un caz de hardship, aceasta poate, dacă este rezonabil:

a) să considere contractul încetat la o dată și în condiții ce urmează a fi fixate

b) să adapteze contractul având în vedere restabilirea echilibrului prestațiilor.

Dacă arbitrul constată că nu sunt îndeplinite condițiile care să ducă la readaptarea contractului, acesta continuă să subziste. În caz contrar, trebuie să se treacă la renegocieri, în temeiul obligației pe care și-au asumat-o în acest scop. În principiu, contractul adaptat supraviețuiește propriei sale revizuiri, urmând să fie executat în continuare cu schimbările care i s-au adus.

Contractele afectate de un termen suspensiv și cele cu executare succesivă pot fi supuse pe parcursul executării lor unor împrejurări care nu au fost prevăzute și nici nu puteau fi prevăzute de părți atunci când le-au încheiat și care pot afecta valoarea prestațiilor la care acestea s-au obligat. Spre exemplu, un furnizor care se obligă printr-un contract cu executare succesivă să livreze cantități daterminate de produse, în schimbul unui preț fix stabilit pe unitate de produs și plătibil la livrare își va vedea majorată valoarea obligațiilor sale în cazul unei creșteri a prețurilor determinată de inflație, fără a putea pretinde contractantului diferența suplimentară de preț.

Dacă se admite că judecătorul este abilitat în astfel de cazuri să intervină, la cererea unei singure părți, pentru a restabili echilibrul contractual, prin mărirea sau micșorarea valorii prestației uneia dintre părți sau prin desființarea contractului, ne vom găsi în prezența unei excepții de la principiul foței obligatorii a contractului deoarece acesta va produce efecte sau va înceta din cauze neprevăzute în cuprinsul clauzelor sale.

De regulă, intervenția judecătorului este reclamată pentru a redresa un contract care datorită dezechilibrului între prestații survenit ulterior încheierii sale, poate antrena ruinarea economică a debitorului. Aceasta este problema căreia încearcă să-i ofere o rezolvare așa-numita clauză a impreviziunii sau clauza de hardship. Prin impreviziune sau hardship se înțelege dezechilibrul care se produce între prestațiile contractuale ca urmare a unei creșteri considerabile și neprevăzute a prețurilor.

Teoria impreviziunii permite debitorului care se află într-o situație, determinată de schimbarea drastică și imprevizibilă a împrejurărilor economice din momentul executării contractului față de momentul încheierii acordului de voință a părților contractante, să prevină falimentul care ar interveni în cazul în care el ar fi ținut să execute această obligație.

Forța majoră si harship-ul sunt excepții ale regulii de bază pacta sunt servanda. Totuși, o distincție clară între înțelesurile celor două termene în practica comercială nu se face foarte ușor. Sunt într-adevăr cazuri care se situează la limita dintre cele două clauze comerciale. Practicienii arbitrajului internațional sunt de acord că există o mare confuzie între utilizarea uneia sau ambelor clauze.

Este important sa distingem impreviziunea, clauza de hardship, de forță majoră și de neexecutarea obligațiilor contractuale imputabilă debitorului.

In ceea ce priveste forța majoră, ne aflăm în prezența unui eveniment ce nu putea fi nici prevăzut și nici împiedicat de catre debitor, care se vede, astfel, în imposibilitatea de a-și mai putea executa obligația, pe când în cazul impreviziunii este sigur că obligația nu este imposibil de executat, ci doar mai oneroasă, iar dacă debitorul ar executa-o atunci el și-ar atrage starea de faliment.

In ceea ce priveste efectele, impreviziunea se distinge de forța majoră și prin aceea ca, aceasta din urmă, nu poate duce la adaptarea contractului, ci doar la suspendarea sau încetarea efectelor lui.

Clauza de impreviziune urmărește, prin opoziție cu clauza de forță majoră, actualizarea contractului de lungă durată, în ansamblul său, iar nu exonerarea de răspundere a pății afectate de evenimentul obstacol. Sub un alt aspect, pe când forța majoră este definită ca o imposibilitate absolută de executare, clauza de impreviziune produce efecte chiar dacă obligația asumată de către una dintre părți poate fi totuși adusă la îndeplinire, deși în condiții vădit mai împovărătoare.

B. CLAUZE DE MENȚINERE A VALORII CONTRACTULUI

Consecințele negative ale fluctuațiilor valutare au condus la căutări în practica comerțului internațional de a găsi soluții corespunzătoare care să le preîntâmpine sau să le atenueze.

În cazul unei tranzacții ocazionale, vânzătorul va căuta să obțină cea mai sigură formă de plată înainte de a expedia marfa, în timp ce cumpărătorul va dori ca marfa să fie vămuită și livrată în condiții satisfăcătoare înainte de a a face plata. În contractele internaționale trebuie menționate întotdeauna moneda acceptată și instrumentul de plată. Moneda aleasă trebuie să fie puternică și stabilă, spre a proteja împotriva fluctuațiilor cursului valutar, iar modalitatea de plată trebuie să fie sigură.

Pentru prevenirea riscurilor determinate de fluctuațiile valutare la care sunt expuse părțile, atât în contractele interne cât și în raporturile lor comerciale internaționale, acestea pot agrea asupra unor mecanisme contractuale, cum sunt clauzele de menținere a valorii contractului.

Aceste clauze, indiferent de forma pe care o îmbracă, au o finalitate identică, urmărind repartizarea echitabilă a riscurilor monetare între părți, fie prin intermediul indexării, fie prin intermediul opțiunii monedei liberatoare. Clauzele pur monetare sunt menite să evite riscurile decurgând din fluctuațiile valorii de schimb a moendei de plată față de moneda de referință. Clauzele de neutralizare a riscurilor vizează doar riscuriel imprevizibile la momentul încheierii contractului.

RISCUL DE PREȚ ÎN ACTIVITATEA DE COMERȚ EXTERIOR

În condițiile în care comerțul internațional se desfășoară într-un cadru politic și economoic în continuă mutație, generator de mari incertitudini datorită instabilității financiare, a fluctuațiilor valutare continue, oricât de judicios ar fi prețul el nu poate fi ferit de urmările acestor fluctuații decât prin consolidarea lui pe diverse căi. Una din aceste căi este înscrierea în contracte a unor clauze adecvate, menite să preîntâmpine și să atenueze consecințele fluctuațiilor valutare.

Situația economică și politică a statelor, precum și conjunctura internațională determină apariția riscurilor politice, de transfer sau valutare. Ca urmare a evenimentelor politice (război, revoluție, interdicția de import, embargou), importatorul poate fi împiedicat independent de voința lui să respecte condițiile contractului și ca urmare exportatorul își asumă pierderea. Situația se poate manifesta și invers: evenimentele politice îl împiedică pe exportator să realizeze contractul și consecințele le suportă importatorul. Riscul de transfer se manifestă în situația în care legislația, sistemul de plăți sau alți factori de ordin economic determină statul sau instituțiile de drept public să refuze efectuarea plății în moneda convenită în contract, ceea ce va genera un risc asupra activității exportatorului. De asemenea se poate întâmpla ca plățile fără garanție de transfer să nu pot fi efectuate și marfa să nu poate fi achiziționată de către importator. Riscurile privind producerea mărfurilor și efectuarea serviciilor afectează ambii parteneri ai tranzacției internaționale: exportatorul este expus prin faptul că importatorul poate anula unilateral comanda sau poate refuza nejustificat să preia marfa, iar importatorul este afectat dacă exportatorul nu poate efectua comanda la timp sau în totalitate și la standardele cerute. Riscul de neplată este cel care îi preocupă cel mai mult pe exportatori. După ce aceștia livrează marfa în condițiile cerute prin contract ei pot ajunge în situația de a nu încasa contravaloarea exportului. Există și o formă a riscului de neplată pentru importatori în cazul în care exportatorul nu rambursează avansul plătit chiar dacă el este cel care nu a onorat contractul.

Practic, riscul de preț apare datorită neconcordanței în timp a valorii tranzacției, între momentul încheierii contractului extern și momentul livrării mărfii. Pentru exportator problema acestui risc se pune în condițiile în care prețul contractului este sub prețul pieței din momentul livrării, iar pentu importator acest risc constă în faptul că prețul stabilit în contract, care urmează să fie plătit, este mai mare decât prețul pieței din momentul livrării.

Prin risc valutar se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului valutar.

Decizia privind alegerea monedei de contract poate avea în vedere atât politica menținerii structurii rezervelor valutare a companiei, cât și sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută, ca metode de diminuare a riscului valutar. Totuși trebuie precizat că efectele scontate sunt obținute dacă se face o prognoză corectă a evoluției monedei acceptate ca etalon și mijloc de plată internațional.

CLAUZA DE INDEXARE

Mijloacele de a neutraliza consecințele prejudiciabile pentru echilibrul contractual decurgând din scăderea sau din scumpirea prețului mărfii, serviciilor sau manoperei între ziua încheierii operațiunii și data executării obligațiilor pot consta în adoptarea unui anumit etalon, independent de valuta de plată, convenit de părți. Procedeul poartă denumirea generică de indexare. Astfel, în cazul „ unui împrumut indexat, atât capitalul, cât și dobânzile aferente, sunt periodic și automat revalorizate în funcție de prețurile care afectează indicele etalon (aur, cărbune, energie etc.). În temeiul clauzei de indexare se înlocuiește, printr-un nou preț, vechiul preț pe care variația indicelui etalon l-a făcut să devină caduc. Această înlocuire se înfăptuiește automat, fără intervenția părților ori a instanței, printr-o escaladare prin salturi, de la un anumit punct al scării la un altul.”

Prin metoda de indexare, prețul poate fi corelat cu valoarea unui produs de referință determinat, precum tona de cărbune sau cu un grup de mărfuri individualizate. În acest ultim caz, etalonul îl consituie un indice static, care exprimă o valoare globală, de sinteză, ce conjugă și contopește prețurile produselor luate în considerare drept criteriu de calcul.

De asemnea recalcularea prețului poate fi legată, cumulativ, de valoarea materiilor prime, materialelor, cât și manoperei necesare pentru produsul contractat.

CLAUZA DE REVIZUIRE A PREȚULUI

În condițiile mereu schimbătoare ale pieței mondială o problemă importantă este aceea a adaptării prețului la noile circumstanțe, constând în schimbarea prețului materiilor prime, a forței de muncă, a transporturilor etc. Aceasta se realizează printr-o clauză de reizuire a prețului, prevăzută în condițiile generale în contractul concret încheiat pe baza acestor documente.

Clauza de revizuire a prețului reprezintă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual prin renegocierea prețului. Ea obligă părțile să procedeze la recalcularea prețului dacă se înregistrează o variație peste o anumită limită a costului materiilor prime, al materialelor, al terifelor de transport etc., care fac tranzacția mai oneroasă pentru una dintre părți față de condițiile avute în vedere la încheierea contractului.

O astfel de clauză ar avea următorul conținut : „Vânzătorul are dreptul să majoreze prețurile indicate în prezentul contract, în cazul unei măriri a prețului materialelor prime, a tarifelor de transport maritim și terestru și a asigurării, spre a ține seama de condițiile din ziua livrării mărfii.„ La aceasta este indicat să se adauge și cum se va calcula noul preț, după cum este necesar să se arate dacă orice schimbare oricât de mică a costurilor în plus sau în minus se traduce printr-o revizuire a prețului sau numai dacă această variație este de o anumită importanță, exprimată în procentaj față de costul inițial.

Spre deosebire de clauza de indexare, când recalcularea prețului se face automat, în cazul clauzei de revizuire a prețului, părțile trebuie să ducă noi tratative de preț, ceea ce se poate solda cu tergiversări și prelungiri ale duratei de executare a contractului.

CLAUZELE VALUTARE

Clauzele valutare sau de consolidare valutară, ce sunt utilizate in contractele în care părțile stabilesc două categorii de monede, una de plată și una sau mai multe de referință, sunt des utilizate în contractele de astăzi. Există mai multe tipuri de clauze, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele: clauza monovalutară, clauza multivalutară, clauza de monedă multiplă, clauza de aur, clauza de opțiune a monedei liberatorii și clauza de opțiune a locului de plată.

Prima clauză,clauza monovalutară,se referă la exprimarea prețului într-o valută considerată stabilă, alta decât valuta decontării; la data plății, cursul valutei de decontare era raportat la valuta prețului, anihilându-se astfel oscilațiile valutei în care se face plata. Cea de-a doua formă de plată a clauzei valutare(clauza multivalutară) constă în exprimarea prețului și a modalității de plată într-o singură valută, cu mențiunea că prețul de decontare se modifică în aceeași proporție în care se schimbă cursul acestei valute față de o altă valută menționată în contract forte și luată ca valută de referință.

1. CLAUZA MONOVALUTARĂ

Inserarea unei clauze monovalutare în contract presupune luarea în considerare a doua monede diferite:

moneda de plată, liberatorie, care, de regulă, este mai fluctuantă

moneda de cont sau de referință și care, de regulă, este mai stabilă .

Prin această clauză, moneda stabilită prin contract este „legată” de o altă valută denumită valuta etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării. Alegearea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: poate fi aleasă, fiind consideratămai stabilă, devenind astfel element de referință sau potrivit interesului celor doi parteneri, poate fi aleasă, deoarece vânzătorul dorește consolidarea față de o valută de care are nevoie în momentul încasării, astfel încât prin conversie să efectueze o plată în altă valută, sau cumpărătorul are disponibilă această valută ori își calulează eficiența operațiunii față de această valută etc. Orice modificare peste o anumită limită (de regula precizată procentual în contract, ± x%) obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din momentul plății) să se plătească o cantitate de „valută etalon” egală cu cea din momentul contractării. Dacă moneda suferă o depreciere față de valuta etalon, plata se va face proporțional într-o sumă mai mare, după cum, dacă s-a repreciat (i-a crescut piterea de cumpărare) față de valuta etalon.

Moneda de plată este un instrument de exprimare a prețului și totodată de evaluare a prestației pecuniare asumate de debitor față de creditor. Prețul se exprimă în moneda de cont, considerată mai stabilă, și prețul se plătește în cea de-a doua monedă, mai fluctuantă, în baza parității între cele două. Astfel, pățtile stabilesc prețtul contractului (al marfii, al serviciului, al lucrarii) luând în considerare un anumit curs de schimb ( de regulă cel ziua perfectării contractului) între moneda de plată și moneda de cont. Totodata, ele convin ca, daca la momentul platii respectivul curs va fi modificat, se va proceda la recalcularea pretului in asa fel incat acesta sa corespunda cursului modificat.

Un exemplu de clauză monovalutară : „ Prețul din pezentul contract în franci francezi a fost satbilit pe baza raportului de schimb dintre dolarul S.U.A. (valuta etalon) și francul francez (valuta de contract) și care este de 1 U.S.D.= 5FF.

Dacă în cursul executării prezentului contract va interveni o modificare a raportului de schimb de mai sus, reprezentând o modificare de minimum ±2% a valorii exprimate în moneda contractuală față de dolarul S.U.A. conform fixingului bursei din Paris publicat în AGEFI, prețurile din prezentul contract pentru mărfurile care se vor expedia la data acestei modificări sau după această dată, vor fi considerate automat modificate corespunzător, fără nici o avizare prealabilă de către cumpărător. În termen de 15 zile de la emiterea facturilor pe baza prețurilor de contract, vânzătorul va emite o factură suplimentară, decontând cumpărătorului modificările de prețuri rezultate din noul raport dintre cele două monede în vigoare la data expedierii mărfii.

Valoarea contractului : 100.000 FF.”

Prin efectul clauzei monovalutare, variațiile de curs ale monedei de plată nu influențează valoarea reală a prestației asumată de debitor și deci echilibrul contractual rămâne nealterat.

Ca regulă generală, clauza monovalutară operează automat. Nimic nu se opune însă ca părțile să stipuleze necesitatea unor negocieri prealabile. Este posibil ca acțiunea acestei clauze să fie condiționată de părți de existența unei variații de curs a monedei de plată peste un anumit procent. Clauza monovalutară este eficientă numai dacă moneda de calcul are o certă stabilitate.

Părțile pot dubla clauza monovalutară cu o clauză de opțiune privitoare la locul efectuării plății, care poate fi în țări diferite. Alegerea locului plății revine creditorului și îl obligă pe debitor să plătească în moneda respectivului loc.

2. CLAUZA MULTIVALUTARĂ BAZATĂ PE UN COȘ VALUTAR CONVENIT DE PĂRȚI

Caracteristic clauzei coșului multivalutar este faptul că moneda de contract, de plată, nu este legată de o singură valută, ci de un grup de valute. Astfel s-a născut clauza valutară bazată pe un anumit coș valutar. Această clauză prezintă avantajul că media cursurilor valutare intrate în coș are un grad mai mare de stabilitate datorită compensării reciproce a fenomenelor de depreciere cu cele de apreciere ale valutelor luate în calcul, potrivit coșului stabilit de părți. Clauza multivalutară s-a conturat în practica comercială sub două variante: clauza multivalutară restrânsă, clauza multivalutară D.S.T.

2.1. Clauza multivalutară bazată pe un coș restrâns de valute

Clauzele multivalutare, ce apar în contractele în care părțile stabilesc un coș valutar raportează cursul valutei de plată la media cursurilor câtorva alte valute.

Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluțiilor contracdictorii ale valutelor ce compun coșul valutar, reflectând totodată tendința evoluției cursurilor valuatre mai real.

Dacă aceste valute din așa-numitul coș valutar sunt stabilite de comun acord de către părți, clauza prevede în general că prețul contractual, exprimat într-o anumită monedă, este stabilit luând drept etalon cursurile de referință dintre moneda de plată și alte valute considerate mai stabile, la data contractului. Frecvent sunt alese 3-5 monede. Prin clauza multivalutară pățtile stabilesc, de regulă, și metoda de calcul a modificărilor cursului valutei de plată față de valutele din coș, precum și modul cum pot fi operate eventuale modificări în structura coșului și în metodologia de calcul pe parcursul executării contractului. Dacă la data plății se constată o diferență medie de plus sau minus un anumit procent, prețul se va recalcula corespunzător.

Un exemplu de formulare a clauzei multivalutare bazată pe un coș restrâns de valute : „ Ambele părți sunt de acord ca plata prețului stabilit în contract să se facă în franci francezi. La fiecare scadență se va calcula media aritmetică simplă a abaterilor cursului francului francez în raport cu următoarele valute: marca germană, dolarul S.U.A., shilingul austriac și zenul japonez cotate oficial în cele patru țări, față de cursurile de referință, acestea constituind anexă la contract.

În cazul în care la data fiecărei plăți, între cursurile de referință și cursurile zilei va rezulta o duferență medie de ± 2%, suma de plată vafi recalculată în mod corespunzător. La fiecare scadență cumpărătorul va plăti întreaga valoare nominală a ratei scadente. Dacă în urma recalculării sumei de plată rezultatul obținut diferă cu ± 2% față de suma efectiv plătită, diferența va fi reglată în termen de 15 zile de la data fiecărei plăți, prin transferul de către partea debitoare în favoarea celeilalte părți.”

Utilizarea clauzei valutare bazată pe un coș de valute restrâns prezintă certe avantaje față de clauza valutară axată pe o singură valută, dar prezintă o securitate redusă în raport cu clauza D.S.T. Dacă în cazul clauzei D.S.T. Stabilirea relativ ridicată o asigură 16 valute cu pondere mare în comerțul internațional, alegerea neinspirată a unui coș de valute limitat la 3-5 valute poate avea influențe negative asupra tranzacției respective.

2.2. Clauza multivalutară bazată pe unitatea de cont a F.M.I. – Drepturile Speciale de Tragere

Operația de stabilire a coșului valutar poate fi îndeplinită de către părți printr-o clauză contractuală sau de către un organ internațional specializat, o unitatea de cont instituționalizată, considerată mult mai stabilă decât coșurile valutare convenționale.

Clauza multivalutară D.S.T. înscrisă în contract leagă moneda de plată de Drepturile Speciale de Tragere. O astfel de unitate de cont instituționalizată este reprezentată de D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere), unitatea de cont instituționalizată a F.M.I., devenită, la sfârșitul anilor '70, principalul etalon al sistemului monetar internațional. Această unitate de cont este considerată în prezent ca fiind cea mai stabilă unitate monetară de referință deoarece valoarea ei este calculată zilnic, pe baza unui coș valutar , compus din 16 valute ale statelor cu o pondere importantă în comerțul internațional, care se publică zilnic în Buletinul F.M.I. Exprimat în fiecare din cele 16 valute.

În cazul raportării monedei de plată contractuală la D.S.T., clauza va prevede, în general, că prețul contractual s-a stabilit avându-se în vedere un anumit curs de schimb D.S.T. la încheierea contractului. În toate cazurile însă ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie cuprinse în coșul valutar și determinarea ponderii pentru fiecare valută în coșul valutar. Valoarea de ansamblu a coșului valutar este în funcție de cursurile competente.

“ Într-un contract încheiat de o întrepindere română de comerț exterior întâlnim următoarea formulare a clauzei multivalutare axată pe D.S.T. : Plățile în executarea acestui contract se vor face în dolari S.U.A., avându-se la bază cursul 1D.S.T. = 1,20216 $. La data fiecărei plăți se va compara cursul dolarului față de D.S.T. luându-se cursul de bază de mai sus. Dacă între cele două cursuri va rezulta o diferență mai mare de ±1%, valoarea plății respective va fi recalculată în mod corespunzător.”

Printr-o clauză valutară se corijează deci dezechilibrul care ar rezulta pentru una dintre părți, din cauza modificării parității monetare.

3. CLAUZA DE MONEDA MULTIPLĂ

Clauza de moneda multiplă sau clauza de alegere a monedei de plată este clauza prin care părțile exprimă chiar prețul contractului în două sau mai multe monede, avându-se în vedere cursul de schimb dintre ele la data contractării, iar, la scadență, de regulă, creditorul – dar poate să fie și o clauză în beneficiul debitorului – va alege în ce moneda se face plata. Dreptul de opțiune privind moneda de plată poate fi acordat creditorului plății, exportatorul, sau debitorului, importatorul.

4. CLAUZA DE AUR

Clauza de aur era folosită în epoca cursurilor valutare fixe, când riscul valutar exista, ca regulă generală, în devalorizarea sau revalorizarea oficială a conținutului în aur al valutelor de către administrațiile de stat naționale.în baza acestei clauze prețurile stabilite într-o valută care a fost pe parcursul executării contractului devalorizată sau revalorizată se recalculau în funcție de noul conținut în aur al valutei, raportat la conținutul inițial. Se pleca de la premisa că aurul echivala ca monedă mondială, prin intermediul căreia se putea comensura valoarea oricărei valute convertibile.

Această clauză poate fi de două tipuri:

clauza valoare – aur (golden-value clause), utilizată când prețul contractului este exprimat într-o anumita valută, și aurul este luat ca etalon pentru determinarea valorii respectivei valute. Valută aleasă trebuie să aibă o paritate oficială în aur, iar modificările acesteia vor determina și modificarea prețului contractual. Rectificarea va fi invers proporțională cu modificarea parității, în sensul că din preț se va scădea procentul de creștere și la pret se va adăuga procentul de devalorizare, clauza fiind una stipulată în interesul debitorului.

clauza monedă – aur (gold-coin clause), când prețul contractului se exprimă direct în aur și urmează să fie plătit în aur. Însa, datorită raportării ei la o paritate oficială în aur a valutei ( în condițiile în care la etalonul aur s-a renunțat în anii '80) sau, mai mult, necesitatea efectuării plății în aur, clauza, în ambele ei forme, este foarte rar utilizată astăzi.

Cu titlu de exemplu citez următoarea clauză: „Dacă valoarea oficială a dolarului S.U.A., care este actualmente de 888,671 mgr. Aur fin, se va schimba, prețul va fi modificat într+un mod corespunzător pentru ca valoarea mărfii să ramână nealterată.”

5. CLAUZA DE OPȚIUNE VALUTARĂ

Menținerea valorii obligației pecuniare poate fi asigurată și prin stipulații care asigură creditorului opțiunea locului de plată sau a monedei liberatorii.

5.1. CLAUZA DE OPȚIUNE A MONEDEI LIBERATORII

Părțile exprimă prețul contractual în mai multe monede, în raport de parittea acestora la data încheierii contractului, urmând ca la scadență creditorul sau debitorul, potrivit convenției părților, să fie autorizat să opteze pentru moneda în care se va face plata. Această clauză nu elimină însă riscurile nevalutare ci le plasează fie în sarcina debitorului, fie în sarcina creditorului.

5.2. CLAUZA DE OPȚIUNE A LOCULUI DE PLATĂ

Aceasta este clauza care îi conferă dreptul la scadență valoarea creanței, calculată în funcție de o valută de cont prestabilită prin contract, în locul pe care creditorul îl alege dintre cele convenite în acest scop, debitorul fiind obligat a plăti în moneda locală. Astfel, dacă alegerea creditorului urmează să intervină între Paris și Londra, plata va avea ca obiect franci francezi, respectiv lire sterline, al căror cuantum va depinde de dolarul american (valută de cont acceptată în prealabil).

Între cele două categorii de clauze există deosebirea că pe când opțiunea locului de plată menține valoarea creanței, aceasta poate suferi modificări în cadrul opțiunii creditorului între mai multe monede. Alegerea locului de plată într-o țară sau în alta, dintre cele convenite prin contract, lasă intact nivelul prestației pecuniare, din moment ce calculul se face în orice caz în funcție de același etalon (moneda de cont). Dimpotrivă, opțiunea între două monede de plată poate avea ca rezultat un plus de valoare datorat de către debitor, dacă intervin modificări în cursul de schimb în favoarea unei dintre valutele ce formează obiectul alegerii creditorului.

SECȚIUNEA III

CLAUZA DE CONCILIERE

În general clauzele de conciliere sau de mediere sunt considerate ca prealabile altor moduri de soluționare a litigiilor, „în amonte de clauzele care organizează contenciosul” ca și clauzele atributive de jurisdicție sau clauzele compromisorii. Efectul acestui tip de clauză constă în întârzierea sesizării judecătorului sau a arbitrului atunci când aceasta este dorită de una dintre părți. Această clauză constituie deci un prim exemplu de obligare de a nu acționa în justiție însă nu obligă decât temporar pe debitorul său să nu acționeze în fața unei jurisdicții statale sau arbitrale.

Un autor francez arată că clauzele de conciliere pot fi integrate într-o categorie mai vastă: clauze de acord amiabil, definite ca „obligând părțile să găsească o soluție negociabilă a dezacordului lor atunci când dificultatea de execuție nu este depășită și când diferendul se transformă într-un adevărat litigiu.”

„Prin analogie cu definiții care au fost date clauzei de arbitraj, clauza de conciliere reprezintă acordul părților contractului de comerț internațional de a soluționa litigiul ivit între ele în legătură cu încheierea, interpretarea, executarea sau încetarea unui contract comercial sau cu privire la existența, executarea sau încetarea unei obligații comerciale extracontractuale pe calea concilierii.”

Majoritatea legislațiilor prevăd că procedura concilierii este facultativă pentru părți, însă acestea pot conveni ca procedura să fie obligatorie, precedând orice procedură judiciară sau arbitrală, reglementare ce se regăsește și în dreptul român, art.12 pct.1 din Regulile procedurii de mediere.

Potrivit legislației române în materie, art.12 pct.1 din Regulile procedurii de mediere, text aplicabil și concilierii, procedura începe printr-o cerere formulată în scris, introdusă la Centru de Mediere, însoțită de convenția scrisă a părților de a supune diferendul dintre ele procedurii acesui Centru.

Dacă partea care a primit propunerea de conciliere nu răspunde, în scris, în termen de 10 zile de la rpimire, că acceptă concilierea, aceasta nu va avea loc, iar sacă concilierea se propune în cursul unui litigiu arbitral convenția, clauza de conciliere poate fi consemnată în încheierea de ședință.

Acceptarea concilierii nu trebuie să fie expresă. Ea poate fi dedusă din împrejurarea că partea, fără a peciza că este de acord cu concilierea, propune sau numește un conciliator, fixează regulile după care se va desfășura aceasta sau locul realizării sale sau procedează la îndeplinirea altor acte de natură să releve acordul la conciliere.

Cât privește refuzul de a răspunde la cererea de conciliere în termenul pe care legea îl stipulează sau părțile, prin clauza de conciliere, l-au convenit, acesta este lipsit de o sancțiune juridică. La art.12 pct.4 se arată că în lipsa răspunsului concilierea/medierea nu va avea loc.

În cazul în care va avea loc concilierea, „practica în materia concilierii arată că părțile doresc în mod obișnuit să confere litigiul lor unui conciliator unic. Este motivul pentru care art.7 din Regulile procedurii de mediere prevede, în lipsa unui acord contrar, numirea unui singur conciliator, dispoziție ce se regăsește și în art.5 din Legea-tip a CNUDCI relativă la concilierea comercială internațională.” Obiectivul acestor dispoziții legale constă în a încuraja părțile să se pună de acord în alegerea unui conciliator. Dacă părțile nu ajung la un acord asupra unui conciliator, ele pot face apel la o instituție specializată sau la o terță persoană.

Potrivit reglementărilor române (art.21 din Regulile procedurii de mediere), încercarea de mediere/conciliere ia sfârșit după caz:

– prin încheierea unei înțelegeri între părți având forța unui contract

– prin întocmirea unui proces verbal de către mediator prin care se constată eșecul încercării de mediere/conciliere

– prin comunicarea pe care părțile sau una dintre părți o fac Centrului de mediere în sensul de a sista încercarea de mediere/conciliere.

În literatura română de specialitate este admis că „acordul născut din conciliere nu poate fi calificat altfel decât un contractde tranzacție. Însă, spre exemplu, în China, unde concilierea poate fi condusă de un tribunal arbitral, legislația prevede că dacă în timpul concilierii se încheie un acord, tribunalul arbitral întocmește un proces verbal de conciliere. Un proces verbal de conciliere în scris și o sentință arbitrală au aceeași validitate și aceleași efecte juridice.”

SECȚIUNEA IV

CLAUZA COMPROMISORIE

În comerțul internațional, arbitrajul constituie principala cale de soluționare a litigiilor ivite între părțile contractante.

Întrucât litigiile cu privire la contractele din cadrul comerțului internațional se soluționează pe baza arbitrajului este necesar ca în contractele respective să se acorde o atenție deosebită clauzei care prevede această soluție, dându-se cât mai multe precizări.

„Clauza compromisorie reprezintă acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul acelui contract, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.”

În toate cazurile trebuie să se țină seama de faptul că funcțiile esențiale ale clauzei de arbitraj sunt următoarele:

produc efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din moment ce a fost semnat contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentința ce se va da de către organul de jurisdicție desemnat. În consecință, abilitarea dată pentru semnarea contractului (atunci când ea este necesară) implică și abilitarea pentru toate efectele pe care clauza compromisorie este susceptibilă să le producă, cum ar fi obligația de a plăti despăgubiri pentru neexecutarea contractului dacă arbitrajul decide astfel etc.

înlătură intervenția instanțelor judecătorești ordinare cu privire la soluționarea litigiului, cel puțin până la soluționarea litigiului.

conferă arbitrilor puteri în sensul soluționării litigiului dintre părțile contractante

permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiții de eficiență optimă, la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare forțată.

Clauza comrpomisorie este un acord anterior oricărui contencios între părțile contractante. Prin aceasta se deosebește de compromis, care este tot o conevnție de arbitraj dar care privește litigiile deja existente între părți.

De regulă, clauza compromisorie are caracterul de act preparatoriu, deși nimic nu se opune ca în cuprinsul său să se precizeze și numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea contenciosului de îndată ce acesta s-ar ivi.

În conținutul clauzei compromisorii se exprimă voința părților statornicind principiul că litigiile ce vor apare în legătură cu prezentul contract urmează a fi supuse arbitrajului.

Clauza arbitrală trebuie să cuprindă o serie de elemente:

să prevadă efecte obligatorii pentru părți, acestea obligându-se să respecte și să execute întocmai sentința arbitrală

să prevadă expres competența arbitrajuluidesemnat, cu excluderea competenței instanșelor de drept comun ordinare, cel puțin până la pronunțarea sentinței arbitrale

să acorde puterile necesare arbitrilor pentru soluționarea litigiilor

să permită organizarea unei proceduri care să se poată finaliza prin hotărâre.

Redactarea clauzei compromisorii trebuie să fie suficient de clară și precisă spre a se evita orice îndoială cu privire la manifestarea de voință a părților de a se supune arbitrajului și de a supune arbitrajului o anumită categorie de litigii ce s-ar putea ivi între ele referitor la contractul în care este inserată o astfel de clauză.

Clauza arbitrală trebuie să specifice modalitatea de desemnare a arbitrilor în cazul unui litigiu, dacă arbitrajul este obligatoriu sau nu pentru părți, locul unde acesta se va desfășura, regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, procedura de executare a deciziei arbitrale, regulile care guvernează arbitrajul, cum ar fi Regulile-Model ale Comisiei ONU pentru dreptul comercial internațional, instituția care administrează arbitrajul, ca de exemplu Camera Internațională de Comerț de la Paris, legea aplicabilă în cazul problemelor procedurale sau de fond ale disputei, orice fel de restricții cu privire la selecția arbitrilor, calificarea sau pregătirea arbitrilor, limba în care se va desfășura arbitrajul, disponibilitatea traducerilor și a translatorilor, atunci când este cazul.

O problemă importantă ce se pune cu ocazia redactării clauzei de arbitraj este de a ști dacă arbitrajul va judeca în drept strict sau numai ținându-se seama de consecințele la care poate să ducă un arbitraj din această ultimă categorie (ex aequitate, adică atunci când arbitrii acționează ca amiables compositeurs).

Dacă nu există interese majore pentru un arbitraj ex aequo et bono, iar dacă arbitrajul urmează să aibă loc la Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale din Paris, cel mai indicat lucru este să se adopte formula recomandată de către această instituție, și anume:

Orice diferende rezultând din prezentul contract vor fi soluționate în mod deinitiv , în conformitate cu regulamentul de conciliere și arbitraj al camerei de Comerț Internaționale de la Paris, de către trei arbitri numiți potrivit acestui Regulament.

Clauza compromisorie este autonomă față de contractul principal în care se află inclusă, ceea ce constituie una dintre caracteristicile dreptului comerțului internațional. Principiul autonomiei clauzei compromisorii este enunțat în art. 343 alin.2 C.Proc.Civ. român. De asemenea este enunțat și în „dreptul belgian, elvețian, francez, german, nord-american, olandez, suedez, etc.”

Independența clauzei compromisorii față de contractul în care a fost înscrisă este una funcțională, în sensul că eficacitatea acesteia nu este legată de valabilitatea contractului de comerț internațional.

Clauza compromisorie este însă relativ autonomă față de contractul în care ea se află inserată pentru că nu poate să fie concepută în absența referinței la contract.

În situația în care părțile prevăd că litigiile lor vor fi supuse unei instituții permanente de arbitraj, înseamnă că, după cum se arată ți în cuprinsul art.IV par.1 lit.a din Convenția de la Geneva, ele acceptă ca arbitrajul să se desfășoare în conformitate cu regulile de procedură ale instituției desemnat care, în general, consacră principiul autonomiei clauzei compromisorii.

În literatura de specialitate și în jurisprudență se admite că autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte:

inexistența sau nulitatea contractului principal nu atrage eo ipso invaliditatea clauzei compromisorii

rezoluțiunea sau rezilierea contractului nu se repercutează asupra clauzei compromisorii

legea aplicabilă convenției de arbitraj poate să fie diferită de legea care guvernează contractul principal

chiar dacă intervenția ordinii publice înlătură ca incompatibile unele prevederi ale contractului principal, aceasta nu influențează ca atare și clauza compromisorie.

Așa cum reiese din dispozițiile art.V par.3 al Convenției de la Geneva, simpla afirmare a inexistenței contractului de către una dintre părți nu înlătură competența tribunalului arbitral.

Tribunalul arbitral va stabili legea aplicabilă cu ajutorul normei conflictuale pe care o va considera corespunzătoare în cauză dacă părțile nu au dispus altfel. Prevederile Convenției de la New-York permit părților să stabilească regulile de procedură corespunzător cărora se va desfășura arbitrajul.

„În literatura noastră de specialitate s-a susținut că părțile care au încheiat clauza compromisorie nu se pot adresa arbitrajului, în mod direct, numai în temeiul acesteia, ci este necesar ca ele să încheie un nou acord, adică un compromis. S-a subliniat, de asemenea, că prin clauza compromisorie, care intervine înainte de orice litigiu, părțile își asumă obligația de a încheia un compromis în momentul în care s-ar naște un atare litigiu.”

Prof. Univ. Dr. Ion Deleanu, cu privire la citatul de mai sus, a afirmat că „o clauză compromisorie, care întrunelște condițiile legate de validitate, produce prin ea însăși efectele unei convenții de arbitraj.”

Spre deosebire de compromis, în cuprinsul clauzei compromisorii părțile indică aspectele asupra cărora se va putea pronunța tribunalul arbitral, fără să arate însă obiectul litigiului, care nu este cunoscut la momentul stipulării acestei clauze. Prevederile convenționale potrivit cărora organul de arbitraj va putea soluționa orice litigiu di sau în legătură cu contractul încheiat, inclusiv cele referitoare la încheierea, executarea sau desființarea lui, permit evitarea contestărilor ulterioare privitoare la competența arbitrilor.

În urma desfășurării procedurii arbitrale se va pronunța o hotărâre arbitrală care va avea forță obligatorie față de părți.

SECȚIUNEA V

CONDIȚIA DE LIVRARE ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE

În comerțul exterior, livrarea este o componentă esențială a oricărei vânzări. Ambele părți angajate în tranzacția comercială acordă o atenție deosebită stabilirii condițiilor legate de determinarea locului și momentului în care, odată cu trecerea mărfii de la vânzător la cumpărător, are loc și transferul cheltuielilor și riscurilor pe care le implică livrarea, acestea fiind denumite condiții de livrare.

Condițiile de livrare se reglementează conform prevederilor contractului și conform legilor și uzanțelor comerciale.

INCOTERMS (IN-ternational CO-mmercial TERMS) este legată de practici și tehnici uzuale în materie de vânzare internațională, precum și de studiile de drept comparat în materie de termeni comerciali. Prima publicare a șase termeni comerciali internaționali a avut loc în 1928 și cuprindea interpretările date în peste 30 de țări, unor termeni comeciali din domeniul vânzării internaționale, cu tot ce aveau mai nesigur și contradictoriu. Primul Incoterms completat cu reguli uniforme de interpretare a fost publicat însă de către Camera de Comerț Internațională de la Paris, în 1936 (11 termeni comerciali). Termenii comerciali, revizuiți și adaptați, au fost prezentați Congresului de la Viena din 1953 al C.C.I , urmând a fi cunoscuți sub denumirea de INCOTERMS 1953 pentru a putea fi diferențiați de Incoterms din 1936. în 1967 INCOTERMS 1953 a fost suplimentat cu doi termeni de livrare – DELIVERED AT FRONTIER și DELIVERED DUTZ PAID. Pentru mărfurile care se transportă pe calea aerului a fost introdus în 1976 termenul comercial denumit FOB AIROPORT. În 1980, cu ocazia unei noi revizuiri al INCOTERMS au mai fost adăugate FREE CARRIER și FREIGHT OR CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO. Motivul principal care a determinat revizuirea în 1990 a INCOTERMS a fost dorința de a adapta termenii respectivi la folosirea, pe scară largă, a schimbului electronic de date (Electronic Data Interchange). Ultima versiune dă părților această posibilitate în momentul în care trebuie să furnizeze diferite documente, cum ar fi: factura comercială, documentele necesare pentru vămuire, documentele care atestă livrarea mărfii sau documentele de transport. În prezent sunt cunoscuți 13 termeni comerciali din domeniul vânzării internaționale.

Incoterms 2000 este o versiune care, comparată cu Incoterms 1990, poate părea că a adus puține schimbări. Dar au fost făcute modificări de substanță în două domenii:

– obligațiile de vamă și plată a taxelor vamale în cadrul termenilor FAS și DEQ

– obligațiile de încărcare și descărcare în cadrul termenului FCA

Condiția de livrare sau INCOTERMS nu este automat inclusă în contractul de vânzare, așa cum este cazul pentru legea națională sau convenția internațională aplicabilă, dar poate fi prevăzută în anumite cazuri.

Pentru a evita prevederea în contract a unor clauze specifice referitoare la aspecte importante privind livrările, se poate face referință la rezultatul activității Camerei Internaționale de Comerț, care a codificat foarte precis principalele aspecte ale practicei comerciale.

Partenerii de contract pot deci decide de comun acord termenii comerciali conveniți de CCI și pot alege una din condițiile de livrare codificat.

INCOTREMS-ul definește punctul sau punctele critice, adică locul sau momentul în care are loc transferul riscurilor și a responsabilității asupra mărfurilor.

Transferul riscurilor este legat numai de livrarea mărfii, cu condiția ca vânzătorul și cumpărătorul să se fi achitat de obligațiile care le reveneau.

De asemenea INCOTERMS definește obligațiile fiecărei părți din contractul de vânzare. În principal, ele se por rezuma la două mai importante: vânzătorul are o obligație de livrare, cumpărătorul este obligat să achite contravaloarea mărfii.

Într-un contract de transport internațional, cele 13 condiții Incoterms definite de Camera Internațională de Comerț, sunt reprezentate prin sigla semnificației lor în limba engleză. Ele se referă numai la obligațiile unei părți față de cealaltă parte, fără a fi vorba de propriul interes al niciuneia dintre părți. Aceasta înseamnă că fiecare obligație are o contra-obligație față de partenerul contractului de vânzare și că obligațiile necondiționate de altă pereche nu sunt tratate de Incoterms.

Termenii comeciali definiți de CCI permit determinarea cu precizie a :

transferului riscului

Condițiile INCOTERMS permit, fără nici o ambiguitate, determinarea responsabilului care trebuie să suporte consecințele financiare de întârziere sau deteriorare a mărfii în caz de accident. În practică, de cele mai multe ori este vorba de a determina care este contractul de asigurare care acoperă situația respectivăși de a evalua acțiunile posibile.

partajarea cheltuielilor

regulile INCOTERMS permit o determinare exactă a cheltuielilor pe care trebuie să le suporte fiecare parte, cheltuieli ce provoacă astfel, de multe ori, probleme greu de soluționat.

Pentru cheltuielile curente prevăzute, responsabilul este calr identificat prin lista obligațiilor fiecăruia

Pentru cheltuielile excepționale, legate de o situație neprevăzută sau de un accident, utilizarea regulilor INCOTERMS creează condițiile unei negocieri rapide.

responsabilitatea documentelor

Condiția INCOTERMS aleasă pentru efectuarea unui transport este suficientă, în general, pentru a identifica responsabilul fiecărei faze administrative a operațiilor de transport și, în special, la elaborarea documentelor necesare.

Regulile INCOTERMS nu se referă la transferul proprietății. Ele acționează numai în domeniul contractual, pentru efectuarea unei operațiuni de transport. Transferul de proprietate este reglementat prin contract și se supune regulilor juridice ale țărilor implicate. De aceea, părțile trebuie să definească acest transfer în contractul de vânzare, în conformitate cu legislația aplicabilă contractului de vânzare.

CLASIFICAREA PE FAMILII

1. Regulile INCOTERMS din familia F : free-franco.

Vânzătorul nu plătește transportul FCA, FAS, FOB.

2. Regulile INCOTERMS din familia C : cost or carriage.

Vânzătorul plătește transportul CFR, CIF, CPT, CIP (cost sau port)

3. Regulile INCOTERMS din familia D : delivered (livrat).

Acestea sunt condițiile cu riscul până la sosire DAF, DES, DEQ, DDU, DDP.

EXW – reprezintă minimum pentru exportator.

Incoterms 2000 reprezintă termenii comerciali internațional acceptați ce definesc și statuează cadrul în care cumpăratorul și vânzătorul își desfașoară rolul în privința transportului de marfă, proprietatea asupra mărfii, asigurarea mărfii. Incoterms 2000 foloseste urmatorii termeni:

Termenul din grupa E este termenul cu obligațiile minime pentru vânzător: tot ce are vânzătorul de făcut este să pună mărfurile la dispoziția cumpărătorului la locul convenit – de obicei chiar la sediul vânzătorului. Dacă cumpărătorul dorește ca vânzătorul să facă mai mult, acest lucru trebuie menționat în mod clar în contractul de vânzare.

Termenii din grupa F cer vânzătorului să livreze mărfurile pentru transport conform instrucțiunilor cumpărătorului.

Incoterms 2000 stipulează că, dacă locul nominalizat în contract drept locul de livrare este sediul vânzătorului, livrarea este efectuată atunci când mărfurile sunt încărcate în vehiculul colector al cumpărătorului și, în alte cazuri, livrarea este efectuată atunci când mărfurile sunt puse la dispoziția cumpărătorului nedescărcate din vehiculul vânzătorului.

Termenii din grupa C impun vânzătorului să contracteze transportul în condițiile uzuale pe propria sa cheltuială. După respectivul termen din grupa C trebuie indicat punctul până la care el trebuie să plătească transportul. În cadrul termenilor CIF și CIP, vânzătorul trebuie să contracteze de asemenea și asigurarea și să suporte costul asigurării. Contractele de vânzare pe baza termenilor din grupa C, ca și contractele pe baza termenilor din gupa F, intră în categoria contractelor la plecare.

Este în natura contractelor la plecare faptul că, deși vânzătorul este obligat să plătescă costul normal al transportului mărfurilor pe o rută normală și în modalitatea obișnuită până la locul convenit, riscul de pierdere sau deteriorare a mărfurilor, precum și costurile suplimentare cauzate de evenimente survenite după ce mărfurile au fost livrate corespunzător pentru transport, cad în sarcina cumpărătorului. Deci, termenii din grupa C diferă de toți ceilalți termeni prin faptul că ei conțin două puncte critice, unul indicând punctul până la care vânzătorul este obligat să contracteze și să suporte costul unui contract de transport, iar celălalt punctul de transfer al riscurilor…. Este însăși esența termenilor din grupa C faptul că vânzătorul este eliberat de orice risc și cost după ce el și-a îndeplinit contractul prin contractarea transportului și predarea mărfurilor cărăușului, și prin furnizarea asigurării în cazul termenilor CIF și CIP.

Conform termenilor din grupa D vânzătorul este responsabil pentru sosirea mărfurilor la locul sau punctul convenit de destinație, la granița sau pe teritoriul țării de import. Vânzătorul trebuie să suporte toate riscurile și costurile de aducerea a mărfurilor în acel loc. În concluzie, termenii din grupa D reprezintă contracte la sosire, în timp ce termenii din grupa C sunt contracte la plecare.

În baza termenilor din grupa D, cu excepția termenului DDP, vânzătorul nu trebuie să livreze mărfurile vămuite pentru import în țra de destinație.

Condițiile de livrare

1. EXW

EX WORKS (…named place)

FRANCO FABRICĂ (…locul convenit)

EX WORKS înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare când pune mărfurile la dipoziția cumpărătorului la sediul vânzătorului sau în alt loc convenit (atelier, uzină, depozit etc.) nevămuite pentru export și fără a le încărca în vreun vehicul care le preia.

Acest termen reprezintă obligația minimă pentru vânzător și maximă pentru cumpărător. Cumpărătorul trebuie să suporte toate costurile și riscurile pe care le implică preluarea mărfurilor de la sediul vânzătorului.

Totuși, dacă părțile doresc ca vânzătorul să fie responsabil de încărcarea mărfurilor la plecare și să suporte riscurile și costurile acestei încărcări, acest lucru trebuie specificat în mod clar adăugând o clauză explicită în acest sens în contractul de vânzare.

Vânzătorul trebuie să furnizez cumpărătorului, la cererea, pe riscul și pe cheltuiala acestuia din urmă toată asitența pentru obținerea oricăror documente sau mesdaje electronice echivalente emise sau transmise în țara de livrare și/sau de origine de care cumpărătorul poate avea nevoie pentru exportl și/sau importul mărfurilor și, dacă este necesar, pentru tranzitul lor prin orice țară.

2. FCA

FREE CARRIER (…named place)

FRANCO CĂRĂUȘ (…locul convenit)

FREE CARRIER înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care livrează mărfurile, vămuite pentru export, cărăușului numit de cumpărător, la locul convenit. Locul de livrare ales are o foarte mare importanță deoarece are impact asupra obligațiilor de a încărca și descărca mărfurile în locul respectiv. Dacă livrarea se efectuează la sediul vânzătorului, vânzătorul răspunde de încărcare. Dacă livrarea se efectuează în orice alt loc, vânzătorul nu răspunde de descărcare.

Acest termen poate fi folosit pentru orice mod de transport, inclusiv pentru transport multimodal.

„Cărăuș înseamnă orice persoană care se angajează, în virtutea unui contract de transport, să execute sau să procure executarea transportului pe cale ferată. Rutieră, aeriană, maritimă, pe căile navigabile interioare sau printr-o combinație a acestor moduri.

Dacă cumpărătorul numește o persoană, alta decât cărăușul, să primească mărfurile, se consideră că vânzătorul și-a îndeplinit obligația de a livra mărfurile atunci când ele sunt livrate acelei persoane.

Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea, pe riscul și pe cheltuiala acestuia din urmă, toată asitența pentru obținerea oricăror documente sau mesaje electronice echivalente emise sau transmise în țara de livrare și/sau de origine de care cumpărătorul poate avea nevoie pentru importul mărfurilor și, dacă este necesar, pentru tranzitul lor prin orice țară.

3. FAS

FREE ALONGSIDE SHIP (…named port of shipment)

FRANCO DE-A LUNGUL NAVEI (…portul de îmbarcare convenit)

FREE ALONGSIDE SHIP înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusă de-a lungul navei în portul de îmbarcare convenit. Aceasta înseamnă că începând din acel moment cumpărătorul trebuie să suporte toate costurile și riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfurilor.

Termenul FAS cere vânzătorului să efectueze vămuirea mărfurilor pentru export. Totuși, dacă părțile doresc ca cumpărătorul să vămuiască mărfurile pentru export, acest lucru trebuie specificat în mod clar adăugând o clauză explicită în acest sens în contractul de vânzare.

Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe căile navigabile interioare.

Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea, pe riscul și pe cheltuiala acestuia din urmă, toată asitența pentru obținerea oricăror documente sau mesaje electronice echivalente emise sau transmise în țara de livrare și/sau de origine de care cumpărătorul poate avea nevoie pentru importul mărfurilor și, dacă este necesar, pentru tranzitul lor prin orice țară.

FOB

FREE ON BOARD (…named place of shipment)

FRANCO LA BORD (…portul de îmbarcare convenit)

FREE ON BOARD înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a trecut de balustrada navei în portul de îmbarcare convenit. Aceasta înseamnă că din acel punct cumpărătorul trebuie să suporte toate costurile și riscurile de pierdere sau de deterioare a mărfurilor. Termenul FOB cere ca vânzătorul să efectueze vămuirea mărfurilor pentru export. Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe căile navigabile interioare. Dacă părțile nu intenționează să livreze mărfurile peste balustrada navei, trebuie folosit termenul FCA.

Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea, pe riscul și pe cheltuiala acestuia din urmă, toată asitența pentru obținerea oricăror documente sau mesaje electronice echivalente emise sau transmise în țara de livrare și/sau de origine de care cumpărătorul poate avea nevoie pentru importul mărfurilor și, dacă este necesar, pentru tranzitul lor prin orice țară.

CFR

COST AND FREIGHT (…named port of destination)

COST ȘI NAVLU (…portul de destinație convenit)

COST AND FREIGHT înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul când mărfurile trec de balustrada navei în portul de îmbarcare.

Vânzătorul trebuie să plătescă costurile și navlul necesare pentru a aduce mărfurile în portul de destinație convenit, dar riscul de pierdere sau deterioarare a mărfurilor, precum și orice costuri suplimentare datoratee unor evenimente apărute după momentul livrării, se transferă de la vânzător la cumpărător.

Termenul CFR cere ca vânzătorul să efectueze vămuirea mărfurilor pentru export.

Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim și pe căile navigabile interioare. Dacă părțile nu intenționează să livreze mărfurile peste balustrada navei, trebuie utilizat termenul CPT.

Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea, pe riscul și pe cheltuiala acestuia din urmă, toată asitența pentru obținerea oricăror documente sau mesaje electronice echivalente emise sau transmise în țara de livrare și/sau de origine de care cumpărătorul poate avea nevoie pentru importul mărfurilor și, dacă este necesar, pentru tranzitul lor prin orice țară.

CIF

COST, INSURANCE AND FREIGHT (…named port of destination)

COST, ASIGURARE ȘI NAVLU (…potrul de destinație convenit)

COST, INSURANCE AND FREIGHT înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care mărfurile trec de balustrada navei în portul de îmbarcare.

Vânzătorul trebuie să plătescă costurile și navlul necesare pentru a aduce mărfurile în portul de destinație convenit, dar riscul de pierdere sau de deteriorare a mărfurilor, precum și orice costuri suplimentare datorate unor evenimente survenite după momentul livrării, se transferă de la vânzător la cumpărător. Totuși, în cazul termenului CIF vânzătorul trebuie să procure de asemenea asigurarea maritimă împotriva riscului cumpărătorului de pierdere sau deteriorare a mărfurilor în timpul transportului.

În consecință, vânzătorul contractează asigurarea și plătește prima de asigurare. Cumpărătorul trebuie să rețină că, în baza termenului CIF, vânzătorul este obligat să obțină doar asigurarea cu acoperirea minimă. Dacă cumpărătorul dorește să obțină o acoperire mai cuprinzătoare, el trebuie fie să convină în mod expres în acest sens cu vânzătorul, fie să-și facă propriile aranjamente de asigurare suplimentară.

Termenul CIF cere ca vânzătorul să vămuiască mărfurile pentru export.

Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim și pe căile navigabile interioare. Dacă părțile nu intenționeză să livreze mărfurile peste balustrada navei, trebuie utilizat termenul CIP.

CPT

CARRIAGE PAID TO (…named place of destination)

FRACHT PLĂTIT PÂNĂ LA (…locul de destinație convenit)

CARRIAGE PAID TO înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare atunci când livrează mărfurile cărăușului numit de el, dar în plus, vânzătorul trebuie să plătească costul transportului necesar pentru transportul mărfurilor până la destinația convenită. Aceasta înseamnă că cumpărătorul suportă toate riscurile și orice alte costuri survenite după ce mărfurile au fost astfel livrate.

Dacă sunt utilizați cărăuși succesivi pentru transportul până la destinația convenită, riscurile se transferă în momentul în care mărfurile au fost predate primului cărăuș. Termenul CPT cere ca vânzătorul să vămuiască mărfurile pentru export.

Acest termen poate fi folosit indiferent de modul de transport, inclusiv pentru transport multimodal.

CIP

CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (…named place of destination)

FRACHTUL ȘI ASIGURAREA PLĂTITE PÂNĂ LA (…locul de destinație convenit)

CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare atunci când livrează mărfurile cărăușului numit de el, dar în plus, vânzătorul trebuie să plătească costul transportului necesar pentru aducerea mărfurilor la destinația convenită. Aceasta înseamnă că cumpărătorul suportă toate riscurile și orice alte costuri survenite după ce mărfurile au fost livrate. Totuși, în cadrul termenului CIP vânzătorul trebuie să procure de asemenea asigurarea împotriva riscului cumpărătorului de pierdere sau de deterioarare a mărfurilor pe timpul transportului.

În consecință, vânzătorul contractează asigurarea și plătește prima de asigurare. În baza termenului CIP, vânzătorul este obligat să obțină doar asigurarea cu acoperire minimă. Dacă cumpărătorul dorește să obțină o acoperire mai cuprinzătoare, el trebuie fie să convină în mod expres cu vânzătorul, fie să-și facă propriile aranjamente de asigurare suplimentară.

Asigurarea va fi contractată cu asiguratori sau cu o societate de asigurări de bună reputație și, în lipsa unei convenții contrare exprese, va fi în concordanță cu acoperirea minimă a clauzelor pentru cargo ale Institute of London Underwrites sau a oricărui set similar de clauze. Dacă sunt cerute de cumpărător și dacă pot fi procurate, vânzătorul va furniza pe cheltuiala cumpărătorului asigurări împotriva riscului de război, greve, revolte și manifestații sociale. Asigurarea minimă va acoperi prețul prevăzut în contract plus 10% și va fi exprimată în moneda contractului.

Dacă sunt utilizați cărăuși succesivi pentru transportul la destinația convenită, riscurile se transferă în momentul în care mărfurile au fost predate primului cărăuș.

Termenul CIP cere ca vânzătorul să facă vamuirea mărfurilor pentru export.

DAF

DELIVERED AT FRONTIER (…named place)

LIVRAT LA FRONTIERĂ (…locul convenit)

DELIVERED AT FRONTIER înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa vămuită pentru import, a fost pusă la dispoziția cumpărătorului, pe mijlocul de transport pe care a sosit, nedescărcată, în punctul și locul convenit de la frontieră, dar înainte de puntul vamal de frontieră al țării limitrofe. Termenul „frontieră” poate fi folosit pentru orice frontieră, inclusiv cea a țării limitrofe. De aceea este foarte important să se definească în mod precis frontiera respectivă îndicând întotdeauna după termenul DAF punctul și locul convenit.

Totuși, dacă părțile doresc ca vânzătorul să fie responsabil de descărcarea mărfurilor din mijlocul de transport pe care au sosit și să suporte riscurile și costurile descărcării, acest lucru trebuie specificat ăn mod clar într-o clauză explicită în acest sens în contractul de vânzare.

DES

DELIVERED EX SHIP (…named port of destination)

LIVRAT PE NAVĂ (…portul de destinație convenit)

DELIVERED EX SHIP înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care mărfurile au fost puse la dispoziția cumpărătorului la bordul navei, în portul de destinație convenit, nevămuite pentru import. Vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile și riscurile legate de aducerea mărfurilor în portul de destinația convenit, înainte de descărcare. Dacă părțile dores ca vânzătorul să suporte costurile și riscurile descărcării mărfurilor, atunci trebuie utilizat termenul DEQ.

Acest termen poate fi folosit numai dacă mărfurile urmează să fie livrate pe o navă, în portul de destinație, după un transport maritim, pe căile navigabile interioare sau multimodal.

Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea, periscul și pe cheltuiala acestuia din urmă, toată asistența pentru obținerea oricăror documente sau mesaje electronice emise sau transmise în țara de xpediere și/sau de origine de care cumpărătorul paote avea nevoie pentru importul mărfurilor.

DEQ

DELIVERED EX QUAY (…named port of destination)

LIVRAT PE CHEI (…portul de destinație convenit)

DELIVERED EX QUAY înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momnetul în care mărfurile , nevămuite pentru import, au fost puse la dispoziția cumpărătorului pe chei, în portul de destinație convenit. Vânzătorul trebuie să suporte costurile și riscurile legate de aducerea mărfurilor în portul de destinație convenit și de descărcarea acestora pe chei. Termenul DEQ cere ca cumpărătorul să vămuiască mărfurile pentru import și să plătescă toate formalitățile, taxele vamale, taxele și celelalte speze pentru import.

Acest termen poate fi folosit numai dacă mărfurile urmează să fie livrate prin transport maritim, pe căile navigabile interioare sau multimodal, la descărcarea de pe o navă pe chei în portul de destinație. Totuși, dacă prățile doresc să includă între obligațiile vânzătorului risurile și costurile manipulării de pe chei până într-un anumit loc (depozit, terminal, stație de transport etc.) din interiorul sau din afara portului, trebuie utilizați termenii DDU sau DDP.

Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea, periscul și pe cheltuiala acestuia din urmă, toată asistența pentru obținerea oricăror documente sau mesaje electronice emise sau transmise în țara de xpediere și/sau de origine de care cumpărătorul paote avea nevoie pentru importul mărfurilor.

DDU

DELIVERED DUTY UNPAID (…named place of destination)

LIVRAT, TAXE VAMALE NEPLĂTITE (…locul de destinație convenit)

DELIVERED DUTY UNPAID înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care mărfurile au fost puse la dispoziția cumpărătorului la locul de destinație convenit, nevămuite pentru import și nedescărcate dinmijlocul de transport cu care au fost aduse. Vânzătorul trebuie să suporte costurile și riscurile legate de aducerea în acel loc, cu excepția, dacă este cazul, a oricăror „taxe vamale” (termen care include responsabilitatea și riscurile aferente înlinirii formalităților vamale, precum și plata formalităților, taxelor vamale de import, taxelor și celorlalte speze) pentru importul în țara de destinație.

Respectivele „taxe vamale” trebuie suportate de cumpărător, ce și orice costuri și riscuri provocate de neefectuarea de către el a procedurilor de import la timp.

Acest termen poate fi folosit indiferent de modul de transport.

DDP

DELIVERED DUTY PAID (…paid place of destination)

LIVRAT, TAXE VAMALE PLĂTITE (…locul de destinație convenit)

DELIVERED DUTY PAID înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care mărfurile au fost puse la dispoziția cumpărătorului la locul de destinați convenit, vămuite pentru import, și nedescărcate din orice mijloc de transport cu care au fost aduse. Vânzătorul trebuie să suporte toate costurile și riscurile implicite de aducere a mărfurilor în acel punct, inclusiv, dacă este cazul orice „taxe vamale” pebtru importul în țara de destinație.

În vreme ce EXW reprezintă obligația minimă pentru vânzător, DDP reprezintă obligația maximă.

Acest termen nu trebuie folosit dacă vânzătorul nu poate obține. Direct sau indirect licența de import.

Acest termen poate fi folosit indiferent de modul de transport.

CAPITOLUL III

CONCLUZII

Orice contract comercial internațional trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale unui contract, condiții reglementate de dreptul intern al fiecărui stat în parte. Pe lângă aceste clauze de validitate, contractele de comerț exterior va trebui să conțină și unele clauze speciale specifice. Această lucrare încearcă să sintetizeze aceste clauze speciale care sunt necesare a fi incluse în cadrul diferitelor contracte comerciale internaționale. O inserare a acestor clauze în conținutul contractului facilitează mult atât interpretarea contractelor, faza prealabilă acestora cât și însăși existența acestora.

În primul rând am încercat să prezint clauza de determinarea a legii contractului. O clauza foarte importantă deoarece condițiile de validitate și efectele contractului comercial internațional sunt supuse legii alese de părți, care devine astfel lex contractus sau lex cause.

În al doilea rând am tratat clauzele care privesc preîntâmpinarea consecințelor ce decurg din fluctuațiile valutare, din scumpirea materilalelor prime și a manoperei (caluzele valutare), precum și clauzele de forță majoă și hardhip. Toate aceste clauze au fost incluse în secținea dedicată clauzelor asiguratorii. Clauzele asiguratorii au menirea de a asigura menținerea echilibrului contractual, în ciuda modificării circumstanțelor în momentul executării contractului, de cele avute în vedere la încheierea acestuia.

O clauză specială care mi s-a părut interesantă și totodată eficientă este clauza de conciliere. Această clauză constituie un prim exemplu de obligare de a nu acționa în justiție însă nu obligă decât temporar pe debitorul său să nu acționeze în fața unei jurisdicții statale sau arbitrale.

Deoarece în comerțul exterior livrarea este o componentă esențială a oricărei vânzări, INCOTERMS definește obligațiile fiecărei părți din contractul de vânzare. În principal, ele se vor rezuma la două mai importante: vânzătorul are o obligație de livrare, cumpărătorul este obligat să achite contravaloarea mărfii, transferul riscurilor.

Cu toate acestea, clauzele speciale nu pot garanta însă că riscul va fi acoperit integral.

BIBLIOGRAFIE

Dr. Al. Deteșan, Dr. D. Porojan––Plățile, riscurile, eficiența în contractele comerciale internaționale, Revista Economică, București, 1980

Schiau, Ioan –– Drept comecial internațional, note de curs, European University, Facultatea de Drept, Secția Brașov, 1993

Conf. Univ.Dr. Titus Prescure, Crișan Radu –– Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, București, 2005

Prof. Univ. Dr. Deleanu Ion, Conf. Univ. Dr. Deleanu Sergiu –– Arbitrajul intern și internațional, Editura Rosetti, București, 2005

Prof. Dr. Costin N. Mircea –– Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol.I, II, III, Editura Lumina Lex, București, 1996

Prof. Dr. Docent Popescu R Tudor –– Dreptul comerțului internațional, Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

Săndulescu Ion –– Reguli și practici în comerțul internațional. Tipologia și negocierea contractelor de comerț exterior (Ghid practic), Editura All Beck, București, 2002

Dr. Anghelescu Virgiliu, Dr. Deteșan Al. –– Contracte comerciale internaționale, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980

Popescu, Tudor –– Drept comercial internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Roș, Viorel –– Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial

Prof. Univ. Dr. Caraiani Gheorghe, Andrian Mihei, Tudor Gearâp –– Condiția de livrare în tranzacțiile comerciale internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2001

Decret nr. 281/1963 privind ratificarea Convenției europene de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961

Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale

Revista de Drept Comercial (Seria nouă), XV, nr.12/2005, nr. 1/2006, nr.2/2006 ––- Concilierea – Mijloc alternativ de soluționarea a litigiilor comerciale internaționale, Asist. Univ. Drd. Angelica Roșu