Clauza de Preciput

INTRODUCERE

Prezenta lucrare „Clauza de preciput” reprezintă încercarea autorului de a prezenta un aspect important din cadrul regimurilor matrimoniale reglementate de către noul Cod civil.

Lucrarea este structurată în 6 capitole, fiecare dintre acestea fiind împărțite în subcapitole, autorul încercând sa sublinieze ce este esențial cu privire la această temă. Pe alocuri am adăugat dispoziții din codul francez.

În primul capitol am considerat că este important a face o introducere cu privire la regimurile matrimoniale reglementate de noul Cod civil. Astfel, sunt avute în vedere noțiunea, respectiv tipurile de regimuri matrimoniale.

În cel de-al doilea capitol am considerat că este important să scriu noțiuni introductive, istoricul și caracterele juridice a clauzei de preciput.

În al treilea capitol, am intrat cu adevărat în tema aleasă, în sensul că am scris despre noțiunea de preciput, despre părțile care pot beneficia de clauza de preciput, despre bunurile care pot face obiectul acestei clauze, despre executarea clauzei, respectiv despre cazurile de ineficacitate.

Al patrulea capitol descrie situația privitoare la impactul clauzei de preciput în partajul moștenirii.

În următorul capitol, am scris despre clauza de preciput în cadrul normelor europene, făcând referire la dreptul francez, belgian și la dreptul internațional privat. Am încercat să evidențiez diferențele normative privitoare la această clauză.

În cel din urmă capitol, am considerat că este important să aducem în discuție opinii doctrinare diferite, referitoare la clauza de preciput. Este interesant să vedem că există nenumărate opinii, fiecare dintre acestea fiind argumentate în moduri diferite.

Consider că în aceste pagini am reușit să evidențiez ce este mai important referitor la tema aleasă, totodată mi s-a părut interesant istoria regimurilor matrimoniale, respectiv modul de abordare a celorlalte state cu privire la clauza de preciput.

CAPITOLUL I

REGIMURILE MATRIMONIALE ÎN NOUL COD CIVIL

I.1 Noțiunea de regim matrimonial

În general, prin „regim” se poate înțelege un ansamblu de norme sau reguli proprii unei anume activități, iar prin „matrimonial” ar trebui să se înțeleagă o realitate legată sau generată de căsătorie. În consecință, prin „regim matrimonial” ar trebui să desemnăm un sistem de reguli care guvernează efectele căsătoriei. Deoarece căsătoria produce, în principal, efecte nepatrimoniale, iar în subsidiar și consecințe patrimoniale, este de natura evidenței că aceste categorii de efecte nu pot fi guvernate sau orânduite de aceleași set de reguli. În plus, termenul de „matrimonial” ar sugera mai degrabă regimul și starea civilă a celor căsătoriți, decât urmările pecuniare ale căsătoriei.

Prin urmare, la nivelul instituției căsătoriei, am putea decela un regim juridic dual: unul patrimonial, celălalt matrimonial. Primul s-ar ocupa de efectele de natură pecuniară ale căsătoriei, celălalt ar orândui statutul civil al soților. Dar nu este astfel, cel puțin din punct de vedere al limbajului juridic comun! „Regimul matrimonial” nu desemnează efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, ci contrariul: efectele pecuniare ale acesteia. De unde, ar trebui să folosim perifraza „regim patrimonial matrimonial” sau „regim pecuniar al căsătoriei”, pentru a desemna regulile specifice care guvernează efectele pecuniare ale căsătoriei. Iar pentru urmările extrapatrimoniale ale căsătoriei ar trebui să utilizam sintagma „regim matrimonial”. Lucrurile, repetăm, nu se întâmplă astfel! Prin contaminare de la instituția contractului matrimonial (o altă denumire cel puțin ambiguă!), sintagmele sunt inversate. Ceea ce înseamnă că eliptic, prin „regim matrimonial” se desemnează efectele patrimoniale ale instituției căsătoriei, sau, mai precis, regulile care desemnează aceste efecte.

În ceea ce ne privește, vom folosi accepția restrânsă a „regimului matrimonial”, sens în care putem spune că acesta este un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile dintre soți cu privire la drepturile și obligațiile pecuniare ale vieții conjugale, precum și relațiile care privesc gestionarea acestora.

I.2 Tipuri de regimuri matrimoniale reglementate în noul Cod civil

Până de curând, când Codul familiei era în vigoare, raporturile patrimoniale dintre soți erau reglementate de dispozițiile art.30-36, care reglementau doar regimul matrimonial al comunității de bunuri, regim legal, unic, imutabil și obligatoriu.

Adoptarea noului Cod civil, pus în aplicare prin Legea nr.71/2011 care a preluat raporturile de familie, ne dă motive să credem că noua reglementare a drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților și-a găsit locul cuvenit în legislația noastră, devenind, în sfârșit, aplicabilă.

În contextul adoptării noii reglementări, regimul juridic al bunurilor soților nu va mai fi unul legal obligatoriu, ci, potrivit art. 312 alin. (1), soții vor putea conveni singuri asupra alegerii regimului lor matrimonial. Dacă doresc să aleagă regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale potrivit art. 329 NCC, soții îl vor stabili prin convenții matrimoniale încheiate în condițiile legii, în formă autentică și cu respectarea regulilor de publicitate prevăzute de lege. Indiferent de regimul matrimonial ales, soții nu vor putea deroga, sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 322 NCC, de la dispozițiile generale și comune pentru regimul matrimonial de bază sau primar prevăzut de noul cod prin art. 313-338, care configurează regulile esențiale de la care niciunul dintre regimurile matrimoniale alese nu se poate abate.

Așadar, în condițiile legislative de revenire la posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale, care erau reglementate și în vechiul nostru cod civil de la 1864, viața patrimonială a soților se va putea organiza nu numai prin voința legiuitorului, ci și prin cea a soților, care singuri îsi cunosc mai bine interesele patrimoniale.

Prin regimul matrimonial pe care il instituie, noul cod civil român se supune tendinței legislațiilor moderne de a crea un triplu echilibru:

între soți: prin apariția convențiilor matrimoniale, ceea ce a dus la adoptarea unor norme juridice mai flexibile, care permit soților o anumită libertate de a lege regimul raporturilor patrimoniale dintre ei;

în interiorul familiei: pentru protecția intereselor majore ale familiei, s-a recurs la norme imperative ce prevăd limitări și interdicții (art. 321-322 referitoare la „locuința familiei” – noțiune nouă în dreptul românesc, art. 316 referitor la actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei);

între familie și societate – terți: prin stabilirea unor cerințe de formă a actelor juridice, inclusiv a convențiilor matrimoniale ce se încheie prin act notarial, și cu obligația publicității lor.

Așadar, noul Cod civil, ținând seama de prevederile convențiilor internaționale în materie, la care România este parte și de principiile conținute de recomandările europene în domeniu, a înlocuit reglementarea actuală din Codul familiei cu o reglementare modernă, armonizată cu normele dreptului european. Astfel, art 213 alin. (1) prevede: „Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”.

Se instituie prin urmare, un regim legal – regimul comunității de bunuri- și două tipuri de regimuri convenționale – regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale (acesta din urmă cuprinzând, de fapt, derogări convenționale de la regimul legal al comunității).

Din cele prezentate mai sus, putem observa că legiuitorul a încercat să ofere posibilitatea viitorilor soți de a alege din cele trei tipuri de regimuri matrimoniale, cel pe care cei doi îl consideră potrivit căsătoriei lor.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI PRIVITOARE LA CLAUZA DE PRECIPUT

II.1 Considerații introductive

Familia reprezintă un fenomen social deosebit de complex, care comportă abordări științifice multiple, evident mai întâi, din perspectiva științelor sociale, între care știința dreptului ocupă un loc fundamental. Familia a constituit fundamentul tuturor societăților, după ieșirea oamenilor din stadiul de barbarie, și în pofida atacurilor și încercărilor unor concepții anarhice, care au atentat la rolul și statutul său de-a lungul timpului, proferând injurii și militând pentru șubrezirea acestui edificiu social, a rămas totuși, temelia pe care se reazămă toate civilizațiile moderne. De aceea istoria nu face decât să demonstreze eșecul celor care au săpat la temelia ei și triumful celor care au crezut și cred în ea.

Referitor la familie cât și la libertatea convețiilor matrimoniale, aducem în discuție și clauza de preciput care conferă soților posibilitatea de a adopta prin convenția lor clauze care să cuprindă reguli deosebite cu privire la lichidarea și partajarea bunurilor lor comune.

Astfel, potrivit art. 333 Noul Cod civil, „prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei”.

Libertatea clauzei de preciput nu îngrădește drepturile terților față de convenție, care sunt protejate prin art. 333 alin. (3) din cod care prevede că: „clauza de preciput nu aduce nicio atingere drepturilor creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei”. Iar conform art. 333 alin. (4) clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni. În ultimul alineat al aceluiași articol este prevazută modalitatea de executare a clauzei de preciput care se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.

Textul aferent clauzei de preciput, mai sus enunțat, este de inspirație franceză. Astfel, regăsim un text asemănător în Codul civil francez, art. 1.515-1.519.

II.2 Istoric al nașterii preciputului

Preciputul, cu sensul de avantaj sau o parte la care cineva este îndreptatit, este cunoscut încă din dreptul roman sub noțiunea de praecipium ius. Conform dreptului francez, preciputul este un bun individualizat conform legii sau printr-o convenție între părți, ce va fi atribuit celui în drept înainte de partajul bunurilor comune. Termenul provine din latinescul praecipuum si se compune din prae (inainte) si capio (a lua).

Ideea de preciput, dar fără a se folosi acest termen, este cunoscută din civilizația mesopotamiană, care practica o varietate de partaje succesorale. Epoca paleobabiloniană (aproximativ mileniul II î.Hr.) furnizează o abundentă documentație în această materie. Vocația succesorală a copiilor se baza pe principiul masculinității, iar soțiile care nu aveau dotă beneficiau de uzufructul părții lor de moștenire. Textele de pe tăblițele din orașele Ur și Nippur evocau preciputul. În general, partajul preferențial este numit în akkadiana și shibtum (a mări) în Ur apărând ca dadirig (cota ce depășește). Deși cu o terminologie diferită, cele două noțiuni au aceeași semnificație-akadiana elatum-, adică parte în plus, antonim al termenului akkadian zittum-ce desemnează o parte normală.

Beneficiarul preciputului, în general primul născut, avea dreptul de a retrage din masa succesorală 1/10 din bunuri și apoi, împreună cu toți moștenitorii, participa la împărțeala restului. Într-o tăbliță din Ur apare clauza de preciput de la bun început, în altele este doar subînțeleasă, cum este cazul unui contract redactat sub regimul regelui Rim-Sin privitor la partajul unei case, unde împărțeala se face sub forma 40-30-30 între cei trei succesori.

În Grecia antică, tratamentul preferențial al primul născut are o bază religioasă. Fără izvoare concludente, primul născut beneficia de o clauză asemănătoare cu cea de preciput, fie de posibilitatea de a fi primul care să aleagă din loturile formate din bunurile celui decedat.

Conform legii primului născut, preciputul semnifica oferirea unui avantaj primului născut față de ceilalți frați ai săi. În sistemul feudal, primul născut putea deține un rang nobiliar cel puțin egal cu al tatălui său. În societățile aristocratice, această practică s-a extins și la titlurile de noblețe, pe măsură ce apar în Evul Mediu, subzistând și după ce nu mai sunt susținute de o proprietate funciară.

În cazul mariajului, clauza preciputară era prevăzută în contractul nupțial, partea rezervată soției supraviețuitoare reprezentând fie uzufructul viager, fie nuda proprietate asupra unei părți din moștenirea lăsată, o văduvă putând cumula mai multe astfel de avantaje.

Începând cu secolele XVII-XVIII, încheierea unui contract nupțial permitea soților alegerea unui regim matrimonial, precum și includerea diferitelor clauze, fără ca acestea să încalce însă, dispozițiile imperative ale cutumelor. Astfel, preciputul reprezenta un avantaj oferit între soți în cadrul contractului nupțial. În principiu, bunurile la care se făcea referire constau în cărți, arme, bijuterii, mobilier sau îmbrăcăminte. În urma decesului unuia dintre soți, soțul supraviețuitor avea dreptul de a lua bunurile specificate în clauza de preciput înainte de partajul moștenirii lui de cujus.

Preciputul apare în mai multe izvoare datând din perioada dreptului cutumiar parizian, „le droit d’aînesse”, și constituia un mijloc de transmitere inegală a averii familiilor nobile, fiind fundamentat pe ideea transmiterii castelului sau a conacului și a curții acestuia către fiul cel mare, care prelua și titlurile nobiliare, perpetuându-le odată cu numele. Odată preluat, preciputul urma împărțirea celorlalte bunuri din masa succesorală, „le droit d’aînesse”, prevăzând și de această dată o împărțire inegală, favorabilă din nou fiului mai mare.

În prezent, preciputul a dobândit de regulă un caracter bilateral, legislația franceză și cea belgiană permițând ca preciputul să beneficieze fie soțului supraviețuitor (indiferent care dintre cei doi va fi acesta), fie unuia dintre soți, determinat la încheierea convenției matrimoniale, în cazul în care îi supraviețuiește celuilalt.

Transformările prin care preciputul a trecut de la nașterea sa ca normă a dreptului cutumiar francez până la statutul de clauză în convențiile matrimoniale contemporane fac din el o instituție modernă, care nu mai are la bază considerentele din care a fost instituit prin „le droit d’aînesse”.

I.3 Caracterele juridice al clauzei de preciput

Clauza de preciput are un caracter de convenție cu titlu gratuit conform art. 333 alin. (1): „Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, (…) ”.

Clauza de preciput este specifică raporturilor patrimoniale de familie, deoarece numai cei care are calitatea de soți sau de viitori soți pot stipula o asemenea clauză. În niciun alt fel de contract civil nu se va putea insera o clauză de preciput.

O altă trăsătură a clauzei de preciput este faptul că este o liberalitate afectată de modalități fiind dublă condiționată. Realizarea ei depinde de un eveniment viitor și nesigur, și anume predecesuul unuia dintre soți. Astfel, în ceea ce-l privește pe soțul supraviețuitor, clauza de preciput este afectată de o condiție suspensivă, în timp ce, privită din punctul de vedere al soțului decedat, condiția este rezolutorie.

Am putea spune, la fel de bine, că clauza de preciput este afectată de un termen suspensiv, adică de un eveniment viitor și sigur. Într-adevăr, decesul unei persoane este sigur că se va produce, dar nu se știe când și nici care dintre soți va deceda primul, pentru a se cunoaște cine va fi beneficiarul clauzei de preciput.

Clauza de preciput are un caracter aleatoriu privitor la persoana beneficiarului, întrucât, nu se știe în momentul stipulării care dintre soți va deceda primul. Având în vedere acest caracter aleatoriu, fiecare dintre soți urmează să se comporte în timpul vieții cu diligența unui bun proprietar față de bunul ce face obiectul clauzei de preciput.

Clauza de preciput este translativă de proprietate. Ceea ce se transmite în acest caz, este cota-parte de proprietate asupra bunului obiect la clauzei, și nu întregul bun, deoarece soțul supraviețuitor, oricare dintre ei ar fi, are deja partea sa de proprietate asupra bunului, așa cum reiese din art. 333 care prevede: „(…) unul sau mai multe dintre bunurile comune deținute în devălmășie sau în coproprietate”.

Ultima trăsătură a clauzei de preciput este caracterul special derogator de la liberalitățile de drept comun. Ceea ce rezultă că nu se poate identifica nici cu donația, nici cu testamentul ca liberalități de drept comun, ea trebuie privită ca o liberalitate specială care izvorăște numai dintr-o convenție matrimonială.

CAPITOLUL III

CONȚINUTUL CLAUZEI DE PRECIPUT

III.1 Noțiunea de preciput

Pornind de la prevederile art.333 alin. (1) teza I NCC., potrivit cărora: „ Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei.” Vom spune că preciputul este facultatea recunoscută soților de a constitui în favoarea soțului supraviețuitor dreptul de a preleva, fără contrapartidă, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri.

Preciputul, fiind o clauză a convenției matrimoniale, nu poate exista decât în masura în care viitorii soți încheie o astfel de convenție, clauza de preciput fiind un accesoriu al convenției matrimoniale.

Pe de altă parte, existența unei convenții matrimoniale nu implică neaparat și existența unei clauze de preciput, viitorii soți fiind liberi sa hotărască asupra oportunității unei astfel de clauze, însă, odată ce au optat pentru ea, normele legale privind preciputul vor fi pe deplin aplicabile, având caracter imperativ.

Fiind un acord de voințe, clauza de preciput este supusă normelor legale privitoare la convenții în general, precum și celor incidente în materia convențiilor matrimoniale în special. Deoarece convenția matrimonială constituie un act solemn, iar clauza de preciput este accesorie acesteia, forma autentică prevăzută de art. 330 NCC conform căruia convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, este obligatorie.

III.2 Părțile clauzei de preciput

Părțile clauzei de preciput sunt, conform art. 330 și art. 333 Noul Cod civil, viitorii soți, respectiv soții. Astfel, când convenția matrimonială precede căsătoria, conform art. 330 alin. (2), părți ale clauzei de preciput sunt viitori soți. Conform art. 369, după trecerea unei perioade de cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot opta pentru un alt regim matrimonial. Schimbarea regimului matrimonial se face printr-un act autentificat de notarul public, iar soții pot opta pentru stipularea unei clauze de preciput în cuprinsul acestuia.

Prin urmare, părțile clauzei de preciput sunt viitorii soți, în cazul în care convenția matrimonială în care este stipulată clauza de preciput precede căsătoria, respectiv soții, în cazul în care clauza de preciput este cuprinsă într-un act matrimonial încheiat ulterior încheierii căsătoriei în vederea schimbării regimului matrimonial, sau în cazul în care soții decid asupra stipulării unei clauze de preciput ulterior semnării convenției matrimoniale și încheierii căsătoriei.

În ceea ce privește regulile de capacitate care trebuie îndeplinite la momentul realizării acordului de voință, părțile clauzei de preciput pot fi soții sau viitorii soți care au împlinit vârsta de 18 ani, respectiv minorii care au împlinit vârsta de 16 ani precum și minorii care au dobândit capacitatea deplină de exercițiu ca urmare a încheierii unei căsătorii anterioare, în măsura în care și-au păstrat capacitatea deplină de exercițiu.

Trebuie să precizăm că în cazul minorilor de 16 ani, este necesară încuviințarea ocrotitorului legal și autorizarea instanței de tutelă.

III.3 Obiectul clauzei de preciput

Preciputul poate avea ca obiect unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute de soți în devălmășie sau în coproprietate, atât bunuri mobile, cât și imobile, privite ca ut singuli, nu ca universalitate sau cotă parte din aceasta. În sistemele de drept care reglementează clauza de preciput, aceasta poartă, cel mai adesea, asupra locuinței comune a soților și a bunurilor care o mobilează, asupra unui fond de comerț pe care îl exploatau împreună, asupra conturilor bancare existente la data decesului, dar și asupra unor bunuri cu valoare sentimentală. Trebuie să precizăm că, preciputul poare consta în uzufructul unor bunuri incorporale sau a unei cantități de bunuri determinate generic (de exemplu obiectele de uz intelectual sau de uz casnic).

Atunci când poartă asupra locuinței, clauza de preciput are darul de a oferi protecție sporită soțului supraviețuitor comparativ cu dreptul de abitație recunoscut lui prin art. 973 NCC. Aceasta deoarece obiectul dreptului de abitație poate fi restrâns, poate fi schimbat la cererea moștenitorilor, conform art. 973 alin. (3) NCC.

Dacă obiectul clauzei de preciput este reprezentat de bunuri dintre cele care mobilează locuința familiei și/sau dintre cele de uz casnic, se apreciază că soțul supraviețuitor va putea preleva aceastea fără plată, înainte de partajul moștenirii, doar dacă vine în concurs cu moștenitorii din clasele II-IV. Soluția se întemeiază pe dispozițiile art. 974 NCC, care instituie dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor și condițiile în care acest drept poate fi exercitat, coroborate cu dispozițiile art. 332 alin. (2) NCC, potrivit cărora prin convenția matrimonială nu se poate aduce atingere devoluțiunii succesorale legale.

Conform art. 333 alin. (3) NCC, stipulația preciputară nu alterează în niciun fel dreptul creditorilor comuni de urmări bunurile ce fac obiectul clauzei.

Față de termenii expliciți ai frazei normative din art. 333 alin. (1) NCC, referitoare la bunurile ce pot face obiectul clauzei de preciput, anume bunuri comune deținute în „devălmășie sau în coproprietate” și dată fiind amplasarea art. 333 NCC consacrat în întregime clauzei de preciput într-o subsecțiune ce cuprinde dispoziții generale privind alegerea regimului matrimonial, în literatura noastră se apreciază că preciputul poate fi cuprins atât într-o convenție matrimonială prin care se alege un regim al comunității convenționale, cât și într-o convenție prin care se optează pentru un regim de tip separatist.

III.4 Executarea clauzei de preciput

Regulie cu privire la executarea clauzei de preciput sunt inserate în art. 333 alin. (5), potrivit căruia acesta „se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent”. Ba mai mult, după cum am precizat mai sus faptul că această clauză de preciput nu aduce atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei, legiuitorul lămurește în mod limpede că regimul bunurilor comune ce fac obiectul clauzei în timpul vieții soților este identic cu cel al tuturor celorlalte bunuri comune, adică exclude orice altă idee de eventuală indisponibilizare a acestor bunuri. Ca oricare dintre celelalte bunuri comune, ele pot fi urmărite de creditorii comuni, dar se poate conchide, per a contrario, nu și de cei personali, în cadrul urmăririi subsidiare asupra bunurilor comune, a căror împărțire o cer creditorii.

Consider că singurul caz de imposibilitate de executare în natură a clauzei de preciput în care s-ar justifica executarea ei prin echivalent ar fi pieirea fortuită a lucrului.

Conform opiniei doctrinare, art. 333 NCC, ar avea nevoie de câteva îmbunătățiri. Astfel, o îmbunătățire semnificativă este cea legată de regula executării clauzei în natură și, numai prin excepție, executarea prin echivalent, atunci când bunul determinat a pierit în mod fortuit ori a fost obiectul urmăririi creditorilor comuni, în lipsa altor bunuri comune.

Cel de-al doilea aspect se referă la precizarea expresă, deși se poate deduce prin interpretare, că bunurile obiect al clauzei de preciput nu pot forma obiectul urmăririi de către creditorii personali ai unuia dintre soți. O astfel de precizare ar împiedica speculațiile abuzive ale oricăruia dintre soți de a garanta eventuale datorii persoanale cu bunurile determinate în clauza de preciput, revenind unilateral asupra intenției de gratificare din momentul încheierii convenției matrimoniale.

Ultimul aspect legat de executarea clauzei de preciput, care se impune a fi lămurită, este aceea cu privire la momentul preluării din bunurile comune a bunului ce face obiectul clauzei.

Legea spune „înainte de partajul moștenirii” [ art. 333 alin. (1)], dar trebuie să avem în vedere că, până a începe acest partaj, se consumă niște etape legate de încetarea regimului matrimonial și lichidarea comunității. Articolul 355 alin. (2) prevede că, „până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor”.

III.5 Efectele și cauzele de ineficacitate a clauzei de preciput

Consecința imediată a unei astfel de clauze este nașterea, sub condiție suspensivă, a dreptului de preciput (precipitium jus).

Aplicarea clauzei de preciput conduce, indubitabil, la realizarea unei inegalități în împărțirea bunurilor comune, avantajându-l pe soțul beneficiar, în detrimentul moștenitorilor soțului predecedat.

În măsura în care este vorba despre moștenitori rezervatari, aceștia nu vor putea fi deposedați de emolumentul părții din moștenire care reprezintă rezerva succesorală, ci doar de bunurile care intră în cotitatea disponibilă a moștenirii.

Această clauză poate conduce la un avantaj al soțului supraviețuitor în fața copilului dinafara căsătoriei al soțului predecedat, în situația în care ambii ar dori să dobândească un bun deosebit (de exemplu, care constituie o amintire de familie) care se află în masa bunurilor comune, atâta vreme cât valoarea acestuia nu conduce la încălcarea rezervei succesorale. Același lucru s-ar putea afirma și despre situația unui astfel de conflict de interese al soțului supraviețuitor cu copilul soților, moștenitor rezervatar, însă în acest caz există posibilitatea de a obține bunul respectiv prin moștenirea soțului supraviețuitor, dacă acesta va deceda înaintea sa și nu va fi decăzut din calitatea de moștenitor.

Fiind prevăzută sub forma unei clauze contractuale, în convenția matrimonială încheiată de soți sau de viitorii soți, clauza de preciput va fi validă și aplicabilă atâta vreme cât actul juridic din care face parte este valabil încheiat.

Nulitatea sau caducitatea convenției matrimoniale va atrage, implicit, și nulitatea clauzei de preciput.

Astfel, o convenție matrimonială care nu va fi urmată de încheierea căsătoriei va deveni caducă, întrucât aceasta nu este aplicabilă și, prin urmare, nu produce efecte decât începând din momentul încheierii căsătoriei. Firește că, în situația în care convenția matrimonială devine caducă, nici clauza de preciput nu mai poate produce efecte, deoarece caducitatea contractului se manifestă asupra fiecăreia dintre clauzele care îl compun.

Aceasta este și situația preciputului în ipotezele declarării nulității sau anulării căsătoriei. În astfel de cazuri și convenția matrimonială va fi considerată nulă, pentru că a dispărut rațiunea ei de a exista.

Conform art. 333 alin. (4), există câteva cauze ale clauzei de preciput prevăzute expres.

Primul caz în care clauza de preciput devine caducă potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 333 din noul Cod civil îl constituie încetarea comunității în timpul vieții soților. În acest caz, caducitatea clauzei de preciput este expres prevăzută de lege.

Este o soluție logică, având în vedere situațiile în care comunitatea de bunuri a soților încetează în timpul vieții acestora.

După cum se precizează în alin. (1) al art. 333 NCC, bunurile care fac obiectul clauzei de preciput pot fi bunuri comune ale soților, aflate în devălmășie sau în coproprietate.

Încetarea comunității de bunuri în devălmășie a soților poate avea loc la lichidarea regimului matrimonial, după încetarea regimului matrimonial de comunitate (care poate fi comunitate legală sau comunitate convențională). Încetarea regimului matrimonial în timpul vieții soților va interveni prin divorțul, declararea nulității căsătoriei acestora sau prin schimbarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei (de exemplu, atunci când soții încheie o nouă convenție matrimonială prin care prevăd aplicarea, pe viitor, a regimului separației de bunuri sau a altui regim matrimonial). Or, atunci când comunitatea de bunuri încetează să mai existe, bunurile care au făcut obiectul preciputului devin proprii ale unuia dintre soți.

În cazul schimbării regimului matrimonial în timpul căsătoriei, soții pot prevedea clauza de preciput în noua convenție matrimonială, în caz contrar rezultând că rațiunile pentru care această clauză fusese prevăzută nu mai subzistă.

În ceea ce privește bunurile aflate în coproprietate care fac obiectul clauzei de preciput, acestea sunt împărțite, de asemenea, cu ocazia lichidării regimului matrimonial, devenind proprii. Nici în acest caz ele nu mai pot fi revendicate în baza dreptului la preciput, avându-se în vedere că sunt bunuri proprii, fie ale soțului beneficiar al clauzei, fie ale soțului predecedat.

Altă situație de caducitate a acestei clauze o constituie și decesul simultan al soților (comorienți sau codecedați). De data aceasta clauza de preciput nu își mai poate produce efectele întrucât nu există un soț supraviețuitor, care să își poată exercita dreptul de a preleva bunurile care au făcut obiectul preciputului asupra comunității, aceasta urmând să se împartă în întregime între moștenitorii celor doi soți.

A treia situație de caducitate a clauzei de preciput o constituie vinderea bunurilor care au făcut obiectul ei la cererea creditorilor comuni ai soților. Legea prevede că dreptul născut în beneficiul soțului supraviețuitor prin prevederea clauzei de preciput în convenția matrimonială nu poate împiedica urmărirea bunului care face obiectul acesteia de către creditorii comuni. În cazul acesta, clauza de preciput devine caducă, neputând fi executată prin echivalent, astfel cum este cazul atunci când bunurile respective au pierit din alte cauze.

Simulația convenției matrimoniale are drept consecințe inopozabilitatea actului secret față de terții de bună credință. În cazul în care actul secret cuprinde o clauză de preciput care nu este stipulată în actul ostensibil, dreptul la preciput pe care aceasta îl generează nu va putea produce efecte față de moștenitorii soțului predecedat, dacă aceștia sunt de bună credință în momentul decesului autorului lor, pentru că doar în acel moment dreptul la preciput devine actual și poate fi valorificat.

CAPITOLUL IV

IMPACTUL CLAUZEI DE PRECIPUT ASUPRA PARTAJULUI MOȘTENIRII

Potrivit art. 320 Noul Cod civil, „regimul matrimonial se lichidează potrivit legii (…)”. Acest text nu distinge între tipurile de regimuri matrimoniale care se lichidează, de aceea, credem că, indiferent de tipul comunității de bunuri existente între soți – comunitate devălmașă sau coproprietate pe cote-părți -, ambele se pot lichida în condițiile legii. Articolul 355 NCC prevede că lichidarea se face prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că „până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor”.

Alineatul (3) din articolul citat mai sus prevede că, atunci „când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat”, caz în care „obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire”.

Clauza de preciput își va găsi aplicabilitatea în concursul soțului supraviețuitor cu toate clasele de moștenitori legali, precum și în concurs cu legatarii defunctului.

Prin instituirea sa, conform art. 332 alin 2 NCC nu se va putea aduce atingere devoluțiunii succesorale legale. Chiar dacă o definim ca pe un avantaj matrimonial, această clauză nu va influența cota pe care o va primi soțul supraviețuitor din bunurile moștenirii, aceasta rămânând neschimbată, conform celor stabilite de prevederile art. 972 NCC. Beneficiul va consta însă în ceea ce privește atribuirea bunurilor moștenirii către moștenitori. Clauza de preciput va fi supusă reducțiunii, deci nu este de natură să aducă atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari. În concurs cu ceilalți moștenitori, care nu se pot prevala de beneficiile rezervei, clauza de preciput va putea avea orice întindere. Prin urmare, dacă această clauză este în beneficiul soțului supraviețuitor venit în concurs cu moștenitorii rezervatari, aceștia vor putea cere reducțiunea în măsura în care bunurile ce fac obiectul clauzei depășesc cotitatea lor disponibilă. Astfel, nu va fi vorba de un prejudiciu adus rezervatarilor.

Daca, însă, clauza este în beneficiul soțului supraviețuitor venit în concurs cu moștenitorii nerezervatari, chiar dacă aceștia nu au fost înlăturați de la moștenire prin existența și a unui testament lăsat de defunct soțului supraviețuitor, ei vor putea să suporte o diminuare a valorii părții lor de moștenire sau vor putea sa fie, practic, înlăturați de la moștenire prin faptul că soțul supraviețuitor primește anumite bunuri, în temeiul dreptului său preciputar, iar aceste bunuri depășesc ca și valoare cota care i s-ar cuveni conform legii. Așadar, clauza de preciput va avea practic efectele unui testament lăsat de defunct soțului supraviețuitor. Avantajul pe care îl conferă clauza de preciput soțului supraviețuitor se relevă în primul rând în privința momentului la care clauza se poate executa. Astfel, preluarea anumitor bunuri se va putea face înainte de efectuarea partajului moștenirii. Deci intrarea în posesie și beneficiile rezultând din această posesie vor fi aspectele de natură să concretizeze avantajul pe care-l are soțul supraviețuitor. Astfel, spre exemplu, prin preluarea unui anumit imobil în temeiul clauzei de preciput va face ca invocarea și exercitarea dreptului de abitație a soțului supraviețuitor să nu mai prezinte interes pentru acesta. Ori, este fără îndoială în avantajul soțului supraviețuitor să preia un imobil și să locuiască în el în temeiul unui drept al său propriu, care nu mai este supus clauzelor și condițiilor dreptului de abitație (nu se mai poate cere restrângerea, nu se mai poate cere schimbarea obiectului, nu se mai poate stinge în anumite condiții, etc). De asemenea, avantajul pe care clauza de preciput îl conferă soțului supraviețuitor se relevă în privința modului în care se va efectua partajul bunurilor moștenirii. Astfel, nu se va mai pune problema unei alegeri făcute de moștenitori, după cum nu se va mai pune problema stabilirii de către instanță a modului de împărțire a bunurilor, decât în ceea ce privește atribuirea bunurilor către ceilalți moștenitori. Soțul supraviețuitor va fi avantajat de existența unei asemenea clauze, primind ceea ce s-a stipulat prin convenția matrimonială. În felul acesta, soțul supraviețuitor este pus la adăpost față de o eventuală comportare abuzivă a moștenitorilor. Obiectul clauzei îl pot constitui orice fel de bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Singura condiție este ca aceste bunuri să reprezinte bunuri comune ale soților, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Având în vedere condiția pusă de lege, ca bunurile să fie deținute de soți în devălmășie sau în coproprietate, tragem concluzia că această clauză poate să existe în cadrul oricărui tip de regim matrimonial, atât în cadrul comunității legale sau convenționale, cât și în cadrul separației de bunuri. Întrucât codul civil vorbește de bunuri deținute în devălmășie sau în coproprietate, această din urmă formă a proprietății comune fiind posibilă în cadrul separației de bunuri, când soții pot cumpăra, în timpul căsătoriei, anumite bunuri, în coproprietate pe cote părti, conform celor stabilite prin voința lor.

Clauza de preciput este o stipulație pentru cauză de moarte, drepturile conferite de existența acestei clauze luând naștere la momentul decesului unuia dintre soți, motiv pentru care putem spune că instituția cu care prezintă cea mai mare asemănare este cea a testamentului.

Putem astfel vorbi, atunci când ne raportăm la clauza de preciput, de un drept eventual, supus unei condiții suspensive (supraviețuirea beneficiarului față de celălalt soț). Pentru ca această clauză să producă efecte, este necesar să nu se întâmple niciunul dintre evenimentele prevăzute de alin. 4 al art. 333 Noul Cod civil. Astfel, clauza va deveni caducă, dacă a încetat comunitatea în timpul vieții soților, dacă soțul beneficiar a decedat anterior dispunătorului (sau dacă soții au decedat în același timp) sau dacă bunurile au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

Existența clauzei de preciput dă dreptul soțului supraviețuitor să intre în posesia bunurilor respective anterior partajului moștenirii, ceea ce nu înseamnă că acest partaj nu va mai trebui încheiat, în forma și cu condițiile legale, pentru ca el să producă efectul constitutiv de drepturi pe care legea i-l conferă. Concluzia este, deci, că această clauză conferă soțului supraviețuitor avantajul posesiei, proprietatea putându-i reveni numai în urma partajului, după ce s-au stabilit cotele legale, existența rezervatarilor.

CAPITOLUL V

CLAUZA DE PRECIPUT ÎN CADRUL NORMELOR EUROPENE

V.1 Clauza de preciput în dreptul francez

În dreptul francez, clauza de preciput poartă denumirea de „hors part successorale”, noțiunea de preciput fiind înlocuită prin Legea nr. 2006-728 din 23 juin 2006.

O dată cu adoptarea Codului civil napoleonian în anul 1804 clauza de preciput a dobândit o reglementare expresă în cuprinsul art. 1515-1519 din Codul Civil Francez, în Titlul 5 cu privire la contractul de căsătorie și drepturile soților, potrivit cărora în cadrul contractului de căsătorie, se poate conveni ca soțul supraviețuitor să fie autorizat de a prelua din comunitatea de bunuri, înainte de efectuarea partajului succesoral, o anumită sumă de bani, anumite bunuri în natură sau o anumită cantitate de bunuri determinate. Clauza de preciput poate fi inserată în cuprinsul unui contract de căsătorie încheiat înainte de celebrarea căsătoriei, sau ulterior, cu ocazia modificării sau schimbării regimului matrimonial pe parcursul căsătoriei, sub sancțiunea nulității. Deși este unanim recunoscut faptul că preciputul naște un avantaj gratuit în favoarea beneficiarului, potrivit art. 1516 din Codul Civil Francez, ea nu poate fi privită ca o donație, nici în ceea ce privește fondul, nici în ceea ce privește forma sa, ci ca o convenție de căsătorie și între asociați. Pentru aceste considerente, în ceea ce privește natura sa juridică, el nu poate fi privit decât ca o operațiune de partaj supusă efectelor declarative specifice.

Preciputul poate fi stipulat atât în mod unilateral în beneficiul exclusiv al unuia dintre soți, cât și în mod bilateral, în favoarea unuia dintre soți, oricare ar fi fost acesta, cu condiția să supraviețuiască celuilalt. Prin voința expresă a soților, preciputul poate fi condiționat de anumite aspecte cum ar fi limitarea aplicării ei doar în ipoteza încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți, absența copiilor, limitarea dreptului la posibilitatea de prelevare doar a uzufructului anumitor bunuri sau dizolvarea comunității prin deces.

Potrivit art. 1515 din Codul Civil Francez, pot forma obiect al clauzei de preciput bunuri cum ar fi: o sumă de bani determinată sau determinabilă, bunuri determinate în natură, o cantitate determinată de bunuri de gen, bunuri în proprietate sau doar uzufructul acestora.

Clauza de preciput naște un drept având ca obiect preciputul, adică dreptul de a lua anticipat anumite bunuri ale moștenirii, înainte de orice partaj. Dreptul de prelevare se exercită asupra masei partajabile nete, adică doar după plata pasivului comun. Termenul de prelevare se poate situa oricând după nașterea dreptului, adică după deschiderea succesiunii, limitele fiind realizarea partajului și împlinirea termenului de prescripție de drept comun de 30 de ani.

V.2 Clauza de preciput în dreptul Belgian

Preciputul este reglementat în dreptul belgian în cuprinsul art. 1457-1460 din Codul Civil din Titlul V privitor la regimurile matrimoniale.

Astfel, art. 1457 prevede faptul că soții pot conveni ca acela care va supraviețui sau unul din ei, dacă va supraviețui, va avea dreptul de a preleva din patrimoniul comun, înaintea oricărui partaj, fie o anumită sumă de bani, fie anumite bunuri în natură, fie o anumită cantitate sau cotitate dintr-o specie determinată de bunuri.

În ceea ce privește natura juridică a preciputului în dreptul belgian, art. 1458 al. 1 din Codul Civil prevede în mod expres faptul că acesta nu poate fi privit ca o donație, ci ca o convenție de căsătorie. Cu toate acestea, el va fi considerat ca fiind o donație, în limita a jumătate din valoare, în cazul în care are ca obiect bunurile pe care soțul predecedat le-a adus în patrimoniul comun printr-o prevedere expresă din contractul de căsătorie. Copiii care nu sunt comuni celor doi soți au dreptul de a cere reducțiunea avantajului rezultat din preciput în temeiul art. 1465 din Codul Civil. Preciputul poate fi stipulat atât în mod unilateral în beneficiul exclusiv al unuia dintre soți, cât și în mod bilateral, în favoarea unuia dintre soți, oricare ar fi acesta, cu condiția să supraviețuiască celuilalt. În cazul în care preciputul este stipulat în mod unilateral, soțul beneficiar poate solicita depunerea unei cauțiuni care să garanteze dreptul său.

Potrivit art. 1457 din Codul Civil Belgian, pot forma obiect al clauzei de preciput bunuri cum ar fi: o anumită sumă de bani, anumite bunuri în natură, o anumită cantitate sau cotitate dintr-o specie determinată de bunuri aparținând patrimoniului comun. Preciputul poate oferi beneficiarului dreptul de a alege între bunul sau suma reprezentând contravaloarea bunului ce urmează a fi preluat în mod anticipat, însă, în acest caz, trebuie să se prevadă în mod expres în contractul de căsătorie care sunt condițiile și modalitatea de exercițiu a opțiunii. În ceea ce privește modalitatea de operare a preciputului, dreptul de prelevare se naște o dată cu disoluția comunității prin deces. Deși textul de lege vizează doar ipoteza disoluției comunității prin deces, doctrina s-a exprimat în sensul că nimic nu împiedică nașterea dreptului de preciput și în cazul disoluției comunității prin divorț în cazul în care părțile convin în mod expres acest lucru în cuprinsul contractului de căsătorie.

În Codul Civil Belgian, clauza de preciput devine caducă în ipoteza divorțului sau a separației de corp. Cu toate acestea, potrivit art. 1459 al. 2, atunci când disoluția regimului matrimonial este efectul separației de bunuri, atunci executarea clauzei este suspendată până la moartea unuia dintre soți. Dreptul de prelevare se exercită asupra activului net, adică doar după plata datoriilor comune.

V.3 Aspecte de drept international privat în material clauzei de preciput

Raporturile patrimoniale dintre soți intră sub incidența raporturilor de drept internațional privat atunci când în raportul juridic intervine un element de extraneitate care poate viza reședința, cetățenia soților sau celebrarea căsătoriei pe teritoriul unui alt stat. Întrucât raporturile patrimoniale dintre soți sunt accesorii căsătoriei, ele sunt supuse legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei. Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soți. Deși nu este prevăzut în mod expres, în domeniul legii aplicabile regimului matrimonial intră și clauza de preciput, aceasta fiind o clauză a convenției matrimoniale prin care se poate alege regimul matrimonial. Astfel, în cazul căsătoriei cu elemente de extraneitate, soții au posibilitatea să încheie o convenție matrimonială în cuprinsul căreia să insereze o clauză de preciput, care, la fel ca și suportul care o încadrează, va fi guvernată de legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii, de legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii sau de legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea căsătoriei.

Opțiunea soților trebuie să fie expresă și constatată printr-o convenție matrimonială sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele acesteia. Cerințele formei scrise și ale datării sunt prevăzute ad validitatem, nerespectarea acestora atrăgând sancțiunea nulității absolute. Când este aplicabilă legea română, trebuie respectate condițiile de formă stabilite de aceasta pentru valabilitatea convenției matrimoniale. Stipularea unei clauze de preciput poate avea loc înainte de încheierea căsătoriei, o dată cu celebrarea căsătoriei sau în timpul căsătoriei, prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Nimic nu împiedică soții care au ales aplicarea unei anumite legi, să-și schimbe opțiunea.

CAPITOLUL VI

OPINII DOCTRINARE REFERITOARE LA CLAUZA DE PRECIPUT

Este clauza de preciput o liberalitate? 

Față de modalitatea de exprimare a legiuitorului care în cuprinsul art. 333 al. 1 statuează că prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate, tentația cea mai mare ar fi să calificăm clauza de preciput ca fiind o liberalitate.

Opinia a cunoscut o serie de adepți, motivele invocate în sprijinul acestei idei fiind multiple.

Astfel, primul argument invocat a fost acela că, asemănător donației, prin intermediul clauzei de preciput „se naște o creștere patrimonială în partea soțului supraviețuitor, fără a datora o prestație echivalentă prin diminuarea patrimoniului soțului predecedat”.  Cu alte cuvinte, stipularea unei clauze de preciput presupune o însărăcire a dispunătorului, o micșorare a patrimoniului acestuia,  căreia nu îi corespunde niciun fel de prestație echivalentă din partea gratificatului, dar presupune în același timp și o creștere gratuită a patrimoniului gratificatului. Se regăsește așadar criteriul obiectiv în funcție de care poate fi definită și calificată o liberalitate.

Ceea ce este specific actului gratuit este faptul că voința de a gratifica este indisolubil legată de persoana beneficiarului, de calitățile sale și de sentimentele de afectațiune, recunoștință sau devotament față de acesta, liberalitatea fiind un act încheiat intuituu personae. Caracterul intuituu personae este inerent noțiunii de intenție liberală.

Rațiunea clauzei de preciput constă în dorința de a asigura soțului supraviețuitor un confort patrimonial similar celui avut în timpul căsătoriei, de aceea gratuitatea este săvârșită în temeiul unor sentimente izvorâte din legăturile afective între soți, din sentimentele pe care dispunătorul le prezintă față de gratificat. Se regăsește astfel și elementul subiectiv care caracterizează o liberalitate.

 Raportat așadar la faptul că ambele elemente caracteristice unei liberalități, obiectiv și subiectiv, se regăsesc în structura ei, s-ar putea afirma că și clauza de preciput este o liberalitate.

În sens contrar, într-o opinie s-a apreciat însă că „numai în raport cu moștenitorii soțului supraviețuitor clauza de preciput are o aparență de gratuitate, dar în raporturile dintre soți ea este justificată de interesele patrimoniale ale acestora legate de căsătorie și de regimul matrimonial aplicabil, care exced dihotomia clasică  a actelor juridice în acte cu titlu gratuit și acte cu titlu oneros”. Sintetizând, în această opinie, susținută la nivel doctrinar de numeroși autori de prestigiu, se apreciază că în structura clauzei de preciput nu se regăsește elementul subiectiv care caracterizează o liberalitate, fapt pentru care clauza nu poate primi o asemenea calificare.

De asemenea, art. 948 al.2 din Noul Cod Civil statuează însă faptul că nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament. Față de aceste dispoziții imperative ale legii se impune încadrarea clauzei de preciput fie în categoria donației fie în categoria legatului.

VI.1 Este clauza de preciput o donație?

Pentru a califica clauza de preciput ca fiind sau nu o donație, este necesar să se stabilească dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru valabilitatea donației.

Donația a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acel act prin care o persoană, numită donator, suferă o însărăcire, adică o micșorare a patrimoniului său în favoarea unei alte persoane, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăți pe aceasta din urmă. Nu se cere acceptarea expresă a donatarului, acceptarea tacită fiind suficientă. Ea reprezintă un mod voluntar de transmitere a proprietăți, ce are ca scop atribuirea unor bunuri către anumite persoane, conform voinței dispunătorului, pentru considerații de natură afectivă sau de altă natură.

La fel ca și donația, și clauza de preciput reprezintă un act juridic bilateral, o convenție  încheiată între vii care este supusă  formei autentice. În vederea opozabilității față de terți, ambele se înscriu în Registrul Național Notarial, și ținând seama de natura bunurilor, și în cartea funciară.

La fel ca și donația, și clauza de preciput este un act juridic cu titlu gratuit și translativ de proprietate, care are ca efect mărirea patrimoniului unuia dintre soți cu un bun pentru care nu datorează nimic în schimb. Atât contractul de donație cât și clauza de preciput pot avea ca obiect bunuri prezente sau bunuri viitoare.

Mai mult decât atât, ambele reprezintă acte juridice de dispoziție, ceea ce presupune faptul că se încheie cu respectarea dispozițiilor speciale privitoare la capacitatea de exercițiu.

De asemenea, donația la fel ca și clauza de preciput poate produce efecte de la moartea donatorului, atunci când este afectată de condiția suspensivă a decesului donatorului, fiind lipsită de efecte în ipoteza în care ambele părți decedează în același timp.

Principiul irevocabilității guvernează atât materia donațiilor cât și cea a clauzei de preciput, scopul acestuia fiind acela de a-l proteja pe donatar de un eventual comportament abuziv al donatorului. Prin excepție, donațiile încheiate între soți sunt revocabile doar pe parcursul căsătoriei (art.1031 NCC).

La fel ca și clauza de preciput, donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, în vederea încheierii căsătoriei, sunt lovite de caducitate în cazul în care căsătoria nu mai are loc.

În ceea ce privește efectele lor, ambele pot fi supuse reducțiunii în măsura în care aduc atingere drepturilor succesorale ale moștenitorilor rezervatari.

Asemănarea dintre contractul de donație și clauza de preciput se manifestă în special sub aspectul că ambele reunesc în cuprinsul lor cele două elemente specifice liberalităților: elementul subiectiv, care reprezintă cauza, intenția de a gratifica și elementul obiectiv care presupune o însărăcire a dispunătorului corelativ cu o îmbogățire a gratificatului.

Pe de altă parte, însă, clauza de preciput nu poate fi confundată cu donația, fiind o instituție de sine stătătoare.

Astfel, de vreme de donația este reglementată în cuprinsul Cărții a IV-a „Despre moștenire și liberalități”, Titlul III „Liberalitățile”, clauza de preciput este reglementată în cadrul Cărții a II-a dedicată Familiei. Poate tocmai această așezare a instituției clauzei de preciput în rândul dispozițiilor privitoare la familie și la drepturile și obligațiile  patrimoniale ale soților a determinat nașterea controverselor doctrinare cu privire la natura sa juridică. La aceasta se mai adaugă și restricția impusă de art. 948 din Noul Cod Civil care prevede fără echivoc faptul că liberalități nu se pot face decât prin donație sau legat cuprins în testament, deși clauza de preciput presupune în esență o îmbogățire gratuită a soțului supraviețuitor.

De asemenea, spre deosebire de donație, care este un act juridic principal cu o existență proprie și independentă, clauza de preciput are un caracter accesoriu convenției matrimoniale, soarta ei depinzând de soarta actului principal. Fiind inserată în cuprinsul unei convenții matrimoniale care sub sancțiunea nulității absolute trebuie să îmbrace forma autentică, și clauza de preciput trebuie să se supună regulilor de formă prevăzute expres de lege, în timp ce donația poate exista și în afara acestor formalități [(art.1011 alin. (2) NCC].

Tot cu privire la condițiile de formă, potrivit art. 1011 al. 3 din noul Cod civil bunurile mobile care constituie obiectul donației trebuie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației. Această cerință a enumerării și evaluării bunurilor mobile nu se regăsește în materia clauzei de preciput.

Obiect al clauzei de preciput îl reprezintă bunurile comune, deținute în coproprietate sau în devălmășie, în timp ce obiect al donației nu îl pot reprezenta decât bunurile proprii. Fiind vorba despre bunuri comune, iar nu proprii, în doctrină s-a apreciat că nu are loc astfel micșorarea patrimoniului soțului donator, ci doar a masei succesorale.

În ceea ce privește părțile, în cazul contractului de donație acestea sunt întotdeauna determinate la data încheierii contractului, în timp ce în cazul clauzei de preciput persoana beneficiarului este doar determinabilă. Necunoașterea soțului beneficiar la data încheierii clauzei de preciput reprezintă un element alea care nu se regăsește în cazul donației. Mai mult, predecesul donatorului constituie motiv de caducitate a donației [(art.1013 alin.1)], în timp ce în cazul clauzei de preciput producerea efectelor este condiționată de decesul unuia dintre soți.

Spre deosebire de donație care își produce efectele de la data încheierii contractului, eficacitatea clauzei de preciput este condiționată de decesul unuia dintre soți, efectele clauzei fiind amânate până la acest moment.

Donația este un contract unilateral care, în principiu, naște obligații doar în sarcina donatorului. Donatarul nu își asumă nici o obligație față de donator, având doar o datorie morală de recunoștință, de natură legală iar nu contractuală. Ingratitudinea reprezintă o cauză legală de revocare a donației. În materia clauzei de preciput nu există o astfel de cauză de revocare, clauza de preciput fiind, prin esența sa, irevocabilă (art.336 NCC).

Divorțul soților și încetarea stării de comunitate reprezintă cauză de caducitate a clauzei de preciput, dar nu și cauză de caducitate a donației. În același sens, donația este revocabilă pentru surveniență de copil, dispoziție care nu este aplicabilă în materia clauzei de preciput.

Se observă așadar că, în ciuda faptului că este o transmisiune gratuită între vii,  deosebirile dintre contractul de donație și clauza de preciput sunt multiple și evidente, de unde și concluzia general admisă în doctrină că clauza de preciput nu este o donație.

VI.2  Este clauza de preciput un legat?

Clauza de preciput este convenție inter vivos care produce efecte mortis causa. Fiind un act juridic mortis causa, clauza de preciput prezintă o serie de asemănări cu legatul cu titlu particular.

Astfel, ambele reprezintă  acte solemne încheiat în forma ceruta de lege sub sancțiunea nulității absolute. Fiind acte solemne, ambele sunt supuse înregistrării în registre speciale notariale și, ținând seama de natura bunurilor, și în cartea funciară.

Dreptul asupra legatului se naște în persoana legatarului la data deschiderii moștenirii în lipsa oricărei manifestări de voință a acestuia și exclusiv în baza testamentului. Testatorul rămâne proprietarul bunurilor ce formează obiectul legatelor, iar legatarii nu dobândesc nici un drept asupra acestor bunuri în timpul vieții testatorului.  În mod similar, dreptul la preciput al soțului supraviețuitor se naște la data deschiderii moștenirii. Până la împlinirea acestui moment, soțul beneficiar nu are niciun fel de drept asupra bunurilor preciputare, el fiind coproprietar asupra acestora alături de soțul său.

Ambele reprezintă acte juridice de dispoziție, ceea ce presupune faptul că se încheie cu respectarea dispozițiilor speciale privitoare la capacitatea de exercițiu.

Întrucât ambele presupun transmisiunea de drepturi patrimoniale, ele sunt calificate ca acte juridice cu caracter patrimonial, prin obiectul și cauza lor având un conținut evaluabil în bani.

La fel ca și clauza de preciput, legatul este lovit de caducitate în cazul predecesului legatarului.

În ceea ce privește efectele lor, ambele sunt activate la decesul celui care le-a stipulat. De asemenea, ambele pot fi supuse reducțiunii în măsura în care aduc atingere drepturilor succesorale ale moștenitorilor rezervatari.

Ipoteza asimilării clauzei de preciput unui legat a fost criticată de doctrină, apreciindu-se că „fiind o convenție, clauza de preciput dacă ar cuprinde un legat sau chiar două legate pe care soții sau viitorii soți și le-ar face prin același act, ar fi nulă prin raportare la prevederile  art. 1036 din Noul Cod Civil referitoare la testamentul reciproc.”

Așadar, posibilitatea asimilării clauzei de preciput unui legat ar fi criticabilă în principal datorită caracterului său convențional.

Astfel, posibilitatea preluării cu titlu gratuit este stipulată în cuprinsul unei convenții, adică un act juridic bilateral încheiat între vii, ori legatul, potrivit art. 986 din Noul Cod Civil, este o dispoziție testamentară, adică un act juridic unilateral pentru cauza de moarte.

Cu toate acestea, nu putem să nu observăm faptul ca mai există legate instituite pe cale contractuală, respectiv legatul  sumelor si valorilor depozitate la instituțiile bancare sau alte instituții specializate, supuse dispozițiilor art. 1049 din Noul Cod Civil. Acest tip de testament presupune un contract încheiat între testatorul depunător și instituția bancară, prin care primul dispune ca la moartea sa sumele, valorile sau titlurile de valoare care îi aparțin și sunt depuse la instituția bancară să fie eliberate unei anume persoane sau mai multor persoane indicate prin clauza testamentară. El reprezintă o liberalitate pentru cauză de moarte și are natura juridică a unui legat cu titlu particular, având ca obiect sumele de bani care se vor găsi depuse la instituția de credit la data deschideri moștenirii.

Față de această posibilitate legală de prevedere a unui legat pe cale contractuală, posibilitate existentă chiar și sub imperiul vechii reglementări, se pune întrebarea: ar putea fi și clauza de preciput un legat cu titlu particular instituit pe cale contractuală?

Un răspuns negativ la această întrebare ar putea fi întemeiat pe mai multe argumente.

Un prim argument este legat de amplasarea instituțiilor. Astfel, legatul este reglementat în cuprinsul Cărții a IV-a „Despre moștenire și liberalități”, Titlul III „Liberalitățile”, în timp ce clauza de preciput este reglementată în cadrul Cărții a II-a dedicată Familiei.

Legatul este un act juridic unilateral, este opera exclusivă a testatorului, simpla manifestare de voință a acestuia fiind suficientă pentru a opera transmisiunea bunurilor la moartea sa, acceptarea gratificatului nefăcând altceva decât să consolideze transmisiunea succesorala. Din aceeași perspectivă a acceptării legatului, acesta se deosebește de clauza de preciput, în sensul că aceasta din urmă este o convenție care presupune acordul ambilor soți manifestat la momentul încheierii convenției matrimoniale în care este inserată, în timp ce legatul există și este valabil producând efecte juridice indiferent de acceptarea sau neacceptarea legatarului. În consecință, valabilitatea și efectele testamentului nu depind de acceptarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari, căci cele două acte sunt acte distincte care se manifestă în momente diferite și nu realizează împreună o voință unică. În doctrină s-a apreciat că testamentul este expresia unei singure voințe, aceea a testatorului, și această voință are drept efect să confere legatarilor, la moartea testatorului, un drept asupra bunurilor pe care le-a legat testatorul, în afară de acceptarea legatarilor, în timp ce clauza de preciput este o convenție, expresia a două voințe reunite.

Scopul clauzei de preciput este sustragerea de la masa partajabilă a anumitor bunuri comune deținute în coproprietate sau în devălmășie. Efectul imediat al clauzei de preciput constă în nașterea dreptului la preciput în beneficiul soțului supraviețuitor, adică dreptul de a preleva anticipat și cu titlu gratuit, bunul sau bunurile ce formează obiectul clauzei, înainte de partajul moștenirii.  Dreptul soțului supraviețuitor nu este însă unul succesoral, ci se naște în baza convenției încheiate de soți. În virtutea acestui raționament, transferul proprietății operează de la data deschiderii moștenirii, însă nu ca drept succesoral, ci ex contractu.   

Ba mai mult, nefiind un drept succesoral, căci bunurile preciputare nu fac parte din masa succesorală, soțul supraviețuitor nu trebuie să accepte succesiunea pentru a beneficia de ele. Exercitarea opțiunii succesorale vizează numai partea sa din averea succesorală, ori bunurile preciputare nu intră în masa succesorală. De aceea, apreciem alături de alți autori că soțul supraviețuitor nu are un drept de opțiune între a prelua sau a repudia bunurile preciputare, el exprimându-și consimțământul în acest sens la data semnării convenției matrimoniale în care este cuprinsă clauza de preciput.

Fiind un act juridic personal, testamentul nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal, spre deosebire de convenția matrimonială în care este inserată clauza de preciput și care potrivit prevederilor art. 330 din Noul Cod Civil poate fi încheiată prin mandatar cu procură autentică, specială și cu conținut predeterminat.

Din caracterul personal al testamentului rezultă și caracterul său individual, în sensul că el trebuie să fie opera exclusivă a autorului său, în felul acesta evitându-se posibilitatea ca testatorii să se influențeze reciproc în momentul ultimei manifestări de voință. Legea interzice în mod expres ca două sau mai multe persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane. Așadar, chiar dacă convenția soților ar cuprinde un legat sau chiar două legate pe care soții sau viitorii soți și le-ar face prin același act, ar fi nulă prin raportare la prevederile  art. 1036 din Noul Cod Civil.

După modul de manifestare a voinței testatorului, revocarea legatului poate fi expresă sau tacită. Revocarea tacită se poate realiza prin  distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului. Testamentul ulterior îl poate revoca pe cel anterior și în măsura în care conține dispoziții contrare sau incompatibile cu acesta. De asemenea, orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimțită de către testator, chiar dacă este afectată de modalități, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat înstrăinarea bunului legatului reprezentând așadar  o altă formă de revocare tacită (art.1052 și 1068 NCC). În opoziție, clauza de preciput nu poate fi revocată sau modificată tacit, art. 336 din Noul Cod Civil impunând forma autentică sub sancțiunea nulității absolute.

Obiect al clauzei de preciput îl reprezintă bunurile comune, deținute în coproprietate sau în devălmășie, în timp ce obiect al legatului îl pot reprezenta chiar și bunurile aparținând altuia. În acest sens, atunci când obiectul testamentului îl reprezintă legatul bunului altuia, dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a știut că bunul nu este al său, legatul este anulabil. În cazul în care testatorul a știut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moștenirii.

Față de toate aceste considerente putem concluziona în sensul că clauza de preciput nu reprezintă nici „un legat clasic, deși produce efecte mortis causa, la fel cum nu reprezintă nici o donație clasică, deși este o liberalitate încheiată inter vivos pe cale convențională”. Evitând a o califica fie ca donație fie ca legat, doctrina a apreciat în mare măsură că această instituție reprezintă pur și simplu o liberalitate care împrumută trăsăturile legatului.

Cu toate acestea, aprecierea nu poate fi primită fără rezerve raportat la faptul că prin dispozițiile art. 948 din Noul Cod Civil se prevede în mod expres faptul că liberalități nu se pot face decât prin donație sau legat cuprins în testament. Dispoziția are caracter imperativ, prin urmare nu se poate deroga de la ea.

Dacă nu este liberalitate, atunci ce este clauza de preciput? 

VI.3  Este clauza de preciput o clauză de partaj inegal sau o convenție de partaj?

În încercarea de a-i stabili natura juridică, și raportat la faptul că soții au posibilitatea de a stabili modalitatea de lichidare a regimului lor matrimonial, doctrina a avansat ideea că aceasta ar reprezenta o clauză de partaj inegal.

Deși ar putea explica sursa drepturilor soțului supraviețuitor, ambele fiind clauze care privesc lichidarea regimului matrimonial, deosebirile cele mai importante între cele două instituții se regăsesc în două aspecte.

Primul aspect  privește faptul că soțul beneficiar nu este cunoscut în momentul în care clauza este stipulată în convenția matrimonială, el fiind în esență doar determinabil. Astfel, beneficiarul clauzei de partaj inegal este soțul supraviețuitor, indiferent care va fi acela, însă clauza poate fi prevăzută și în beneficiul unuia dintre soți fără condiția de a supraviețui celuilalt, sau în beneficiul moștenitorilor soțului desemnat beneficiar. Modificând cotele drepturilor care revin coproprietarilor, clauza de partaj inegal remodelează vocația lor abstractă.

Al doilea aspect se referă la momentul și condițiile în care fiecare dintre aceste clauze se pot executa. „Astfel, în timp ce o clauză de partaj inegal al bunurilor comune se va putea executa oricând, respectiv atunci când soții convin să își împartă bunurile comune în timpul căsătoriei, la desfacerea sau încetarea acesteia, o clauză de preciput nu poate fi executată decât în beneficiul soțului supraviețuitor, în momentul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți.”.

Mai mult decât atât, spre deosebire de convenția de partaj inegal, preciputul nu modifică repartiția pasivului.

Într-o altă opinie s-a susținut că preciputul este de fapt o convenție de partaj afectată de o condiție suspensivă, cu efecte mortis causa.

Această opinie se întemeiază și într-adevăr poate fi susținută apelând la legislația și doctrina franceză. În acest sens, în doctrina franceză se consideră că clauza de preciput reprezintă, alături de clauza de prelevare fără plata unei indemnități, o convenție cu titlu particular care modifică regulile legale de împărțire a activului comun.

Ca și convenție de partaj, ea permite soțului supraviețuitor să preia o parte din bunurile comune înainte de partajul moștenirii, evitând starea de indiviziune. În temeiul ei, soțul preia bunurile nedivizate, în integralitatea lor, acestea fiind adăugate la cota care i se cuvine în calitate de moștenitor rezervatar și legal.

Convenția de partaj ar explica foarte ușor caracterul translativ de proprietate cu privire la bunurile ce formează obiectul clauzei de preciput. Particularitatea constă doar în faptul că efectul său este amânat până la data încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți.

Tot caracterul de convenție de partaj ar putea explica printre altele și de ce clauza de preciput poate avea ca obiect doar bunuri proprietate comună, iar nu și bunuri proprietate exclusivă a unuia dintre soți. Astfel, dacă bunurile atribuite soțului supraviețuitor ar fi proprietatea exclusivă a defunctului, atunci ne-am afla în prezența unei liberalități clasice și pure, iar nu a unei clauze de preciput.

Deși întru-totul justificată această opinie care ar explica o serie de aspecte legate de funcționarea clauzei de preciput, totuși ea ignoră voința reală a părților, aceea de a gratifica pe soțul supraviețuitor, intenție care este compatibilă doar cu liberalitatea. Ori, tocmai voința părților este punctul de plecare în argumentarea acestei opinii, voință interpretată în sensul de a institui o modalitate de lichidare parțială a regimului matrimonial cu privire la anumite bunuri comune individual determinate.

VI.4  Este clauza de preciput un avantaj matrimonial?

Apreciindu-se ca nesatisfăcătoare aceste teorii legate de natura juridică a clauzei de preciput, tot doctrina este cea care a propus calificare acesteia ca un avantaj matrimonial, soluție adoptată și în literatura de specialitate franceză.

În dreptul francez, avantajele  matrimoniale sunt definite ca fiind acele „avantaje pe care unul sau celălalt dintre soți le poate obține din clauzele unei comunități convenționale, precum și acelea care pot rezulta din confuzia mobilelor sau a datoriilor”[art.1527 alin.(1) Codul Civil Francez].

Potrivit art. 1527 al. 1 din Codul Civil Francez, avantajele matrimoniale nu sunt donații, instituindu-se astfel „o prezumție irefragabilă care funcționează chiar dacă se poate proba că soții au fost animați de o intenție liberală”. De la această regulă există însă și două excepții:

–   situația în care la moștenire vin și copii care nu sunt comuni celor doi soți. În această ipoteză, avantajele matrimoniale sunt privite ca liberalități, caz în care vor fi supuse reducțiunii;

–   situația în care are loc divorțul soților și separația de corp, caz în care avantajele matrimoniale sunt calificate ca donații;

Deși în aparență corectă, întrucât într-adevăr clauza de preciput naște un avantaj în favoarea soțului supraviețuitor care preia fără plată, înainte de partajul moștenirii unul sau mai multe bunuri comune, totuși soluția este criticabilă prin prisma faptului că oferă o soluție neîntemeiată din punct de vedere legislativ. Astfel, spre deosebire de dreptul francez unde este reglementată instituția avantajelor matrimoniale, Noul Cod Civil nu a preluat  aceste dispoziții, astfel încât este neoportună definirea unei instituții printr-o altă instituție la fel de necunoscută. Mai mult decât atât, soluția avantajului matrimonial este susținută în dreptul francez prin prisma faptului că legiuitorul a statuat faptul că preciputul nu reprezintă o donație, aspect care nu se regăsește însă în legislația internă. Cu toate acestea, apreciem că nu este eronată calificarea clauzei de preciput ca fiind un beneficiu recunoscut de lege în favoarea soțului supraviețuitor.

CONCLUZII

Putem observa cu ușurință că, clauza de preciput își are rădăcinile din vremea romană, având aplicabilitate și în prezent.

Indiferent că facem referire la reglementarea franceză ori cea belgiană cu privire la această clauză, consider că, legiuitorul a încercat să protejeze, oarecum familia, în sensul că, pentru oricare dintre soți, celălalt reprezintă familia.

Cu toate că prin această clauză sunt vizate bunurile comune deținute în devălmășie sau coproprietate, aceste bunuri, de cele mai multe ori, au o semnificație sentimentală, în sensul că, de cele mai multe ori, acestea sunt privite de anumite persoane ca fiind bunuri simple, utile ori inutile, în timp ce pentru cei doi soți reprezintă mai mult de atât.

Cu atât mai mult, susțin că legiuitorul a încercat să confere soțului supraviețuitor dreptul de a beneficia de anumite bunuri, care s-ar putea pierde prin deschiderea succesiunii, acestea intrând în posesia moștenitorilor.

Din prisma moștenitorilor, această clauză ar putea fi interpretată ca o privare a lor asupra bunurilor care le-ar fi revenit dacă nu ar fi existat acest mod de dobândire a lucrurilor comune de către soțul supraviețuitor.

Chiar dacă există anumite elemente prin care poate fi asemănată clauza de preciput ori cu donația ori cu legatul, există și anumite elemente care o diferențiază de acestea. Fac referire, la faptul că, beneficiarii acestei clauze pot fi viitorii soți sau soții. Ba mai mult, este și reglementată într-un capitol diferit de donație sau de legat.

Din punctul meu de vedere, clauza de preciput este o prevedere expresă, fiind valabilă doar în cadrul convenției matrimoniale, neavând aplicabilitate în alte contracte.

În sfârșit, sunt de părere că cel mai bun lucru pe care îl poate face oricare dintre soți este să își protejeze și după moarta sa patrimoniul ori mai frumos spus, căminul, respectiv toata munca de o viață și efortul pe care l-a depus pentru a avea confortul necesar. Și, mai mult, faptul că i se oferă posibilitatea să facă acest lucru în timpul vieții, asigurându-i oarecum, soțului supraviețuitor același minim de confort, inclusiv după moartea sa.

=== 4a75a893dc9985d750873324f16aa23d4fa82267_355266_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I REGIMUL MATRIMONIAL ÎN LEGISLAȚIA CIVILĂ

Regimurile matrimoniale potrivit noii reglementări civile

Efectele regimului matrimonial

Mandatul convențional

Mandatul judiciar

Actele de dispoziție care pun în pericol interesele familiei

Independența patrimonială a soților

Încetarea regimului matrimonial

Lichidarea regimului matrimonial

CAPITOLUL II CONVENȚIA MATRIMONIALĂ

Definirea noțiunii de convenție matrimonială

Condițiile de valabilitate a convenției matrimoniale

Părțile convenției

Condiții de fond

Capacitatea de a contracta

Consimțământul

Obiectul convenției matrimoniale

Cauza în convențiile matrimoniale

Condițiile de formă

Autenticitatea convențiilor matrimoniale

Publicitatea legală a convențiilor matrimoniale

Momentul închieierii convenției matrimoniale și intrarea ei în vigoare

CAPITOLUL III CLAUZA DE PRECIPUT

3.1. Noțiune

3.2. Obiectul clauzei de preciput

3.3. Caducitate

3.4. Efectele clauzei de preciput

3.5. Natura juridică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

CAPITOLUL I

REGIMUL MATRIMONIAL ÎN LEGISLAȚIA CIVILĂ

Regimurile matrimoniale potrivit noii reglementări civile

Odată cu abrogarea în anul 1954 a dispozițiilor art. 1223-1293 din Codul civil de la 1864 privitoare la contractul de căsătorie și drepturile respective ale soților, lunga și bogata tradiție în România în materia regimurilor matrimoniale a fost întreruptă, Codul familiei impunând un regim matrimonial unic, legal, imperativ și imutabil.

Convențiile matrimoniale prin care s-ar fi modificat regulile privind comunitatea legală de bunuri erau interzise în mod expres, sub sancțiunea nulității absolute. Reconsiderarea concepției în segmentul raporturilor patrimoniale dintre soți, prin instituirea unei reglementări flexibile care să lase viitorilor soți libertatea de a organiza aspectele pecuniare ale vieții conjugale, este realizată prin noul Cod civil. În această materie, cea mai spectaculoasă, dar și cea mai așteptată soluție legislativă o reprezintă consacrarea principiului libertății convențiilor matrimoniale, legislația română fiind astfel racordată reglementărilor moderne și permisive din dreptul comparat.

Regimul matrimonial al comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, dar va avea un caracter flexibil, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care viitorii soți nu au optat, prin convenție matrimonială, pentru unul din cele două regimuri matrimoniale alternative, respectiv pentru regimul separației de bunuri sau pentru regimul comunității convenționale.

Deși textul face referire in terminis la „viitorii soți”-situația cea mai frecventă, când convenția matrimonială se încheie înainte de căsătorie, prevederea legală își găsește aplicare și în cazul soților, când se pune problema modificării/înlocuirii regimului matrimonial prin încheierea unei convenții matrimoniale în timpul căsătoriei.

În ceea ce privește întinderea libertății de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, noul Cod civil adoptă o concepție restrictivă, sub imperiul noii reglementări soții neavând posibilitatea să configureze un regim matrimonial propriu, spre exemplu, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri.

După modelul dreptului elvețian, se limitează astfel dreptul de opțiune al soților la regimurile matrimoniale alternative prevăzute de lege. în context, trebuie precizat faptul că, în general, în dreptul comparat regula este dată de legislațiile flexibile, care nu stabilesc viitorilor soți restricții în ceea ce privește alegerea sau, după caz, construcția propriului regim matrimonial.

Regimul primar (imperativ).

După modelul Codului civil francez și al Codului civil al provinciei Quebec care au constituit și principalele surse de inspirație, prin noua reglementare în materie se instituie un regim matrimonial primar, adică un ansamblu de norme imperative și esențiale, aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre aceștia și terți, indiferent de regimul matrimonial concret al soților.

În structura regimului primar se articulează în mod armonios un set de reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială, respectiv regulile consacrate în Secțiunea 1 „Dispoziții comune" din cadrul Capitolului VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”; spre exemplu: regimul juridic al locuinței familiei, modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei etc.

În condițiile în care viața în comun creează, inevitabil, în raporturile personale și patrimoniale dintre soți o interdependență, finalitatea regimului primar, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil, este aceea de a asigura zilnic „coeziunea în libertate, interdependența în independență”.

Astfel, regulile imperative care se aplică în perioadele normale au drept scop să stabilească un just echilibru între coeziunea patrimonială a cuplului și autonomia economică și socială a fiecăruia dintre soți, în vreme ce în situațiile de criză conjugală regimul primar urmărește dozarea puterilor soților, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre ei, fie prin diminuarea puterilor celuilalt.

Prin urmare, regimul primar, acest nucleu de ordine publică al regimurilor matrimoniale, are meritul de a atenua neajunsurile inerente regimului matrimonial concret aplicabil, fie el de tip separatist sau comunitar.

Regimul primar imperativ este un regim matrimonial incomplet, întrucât cuprinde numai ceea ce s-a considerat că reprezintă dreptul imperativ și comun al raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și dintre aceștia și terți.

În raporturile soților cu terții, regimul primar este chemat să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca starea patrimonială a soților să constituie o frână a autonomiei lor juridice și, implicit, a libertății circuitului civil, iar, pe de altă parte, de a se evita ca această autonomie să dăuneze scopurilor căsătoriei.

Efectele regimului matrimonial

Dincolo de particularitățile unor sisteme de drept care ignoră practic regimurile matrimoniale, elementul caracteristic fiind ideea de separație-spre exemplu, sistemul de drept musulman, în majoritatea reglementărilor naționale fiecărei căsătorii i se aplică un regim matrimonial, de origine legală sau convențională.

Fundamentul regimului matrimonial îl constituie, așa cum am precizat înc adrul primului capitol, căsătoria, de aici postulatul că „nu există căsătorie fără regim matrimonial”

Un principiu esențial care guvernează această materie este acela al subordonăm regimului matrimonial scopului căsătoriei și intereselor familiei, regimul matrimonial având menirea de a susține familia proiectată din punct de vedere material, economic.

De aici consecința firească: nu există regim matrimonial în afara căsătoriei sau, în alți termeni, regimul matrimonial este dependent temporal de instituția căsătoriei. Prin urmare, înainte de încheierea căsătoriei nu există încă un regim matrimonial aplicabil, efectele oricărui regim matrimonial, indiferent de sorgintea legală sau convențională a acestuia, producându-se numai de la momentul încheierii căsătoriei.

Astfel, dacă viitorii soți nu au încheiat o convenție matrimonială sau aceasta este ineficace, efectele regimului comunității legale se vor produce ope legis de la data încheierii căsătoriei. În principiu, tot de la acest moment obiectiv se vor produce și efectele regimului matrimonial convențional, pentru care viitorii soți au optat prin încheierea unei convenții matrimoniale înainte de căsătorie; există însă și posibilitatea afectării convenției matrimoniale de o modalitate (termen sau condiție), ipoteză în care efectele se vor produce la o dată ulterioară încheierii căsătoriei.

În vederea protejării propriilor interese, terții care intenționează să stabilească raporturi juridice cu soții sau cu unul dintre ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște statutul patrimonial al familiei (regimul juridic al bunurilor soților, puterile de dispoziție ale fiecăruia dintre ei etc), în măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soți sau de unul dintre aceștia cu privire la o categorie sau alta de bunuri.

Opozabilitatea față de terți a oricărui regim matrimonial se asigură prin îndeplinirea formalităților de publicitate. Deși alin. 2 al art. 313 NCC nu operează niciun fel de distincție, creându-se aparența că sunt vizate deopotrivă regimurile convenționale, dar și regimul comunității legale, ratio legis impune concluzia că acest text este aplicabil numai în cazul regimurilor matrimoniale convenționale.

Dacă s-ar da o altă interpretare, s-ar ajunge la situația de neacceptat ca și regimul comunității legale să fie opozabil față de terți numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege. Ar însemna ca în această ipoteză, de la data încheierii căsătoriei și până la momentul îndeplinirii formalităților, soții să fie tratați ca și concubinii, ceea ce contravine principiului potrivit căruia căsătoria presupune și existența unui regim matrimonial.

Așadar, în realitate, publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimoniale convenționale, ceea ce coincide cu publicitatea convențiilor matrimoniale.

Prin alin. 2 al art. 313 NC se consacră expres sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă a regimului matrimonial de către terți. Aceasta înseamnă că terții care au cunoscut regimul matrimonial convențional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităților de publicitate pentru a invoca inopozabilitatea acestuia.

Lipsa formalităților de publicitate atrage inopozabilitatea față de terții de bună-credință a regimului matrimonial instituit prin convenția matrimonială, soții fiind considerați căsătoriți sub imperiul regimului comunității legale. În cazuri speciale, neîndeplinirea formalităților de publicitate prescrise de lege nu atrage totuși inopozabilitatea față de terți a acelei convenții matrimoniale, dacă se face dovada că prin actele încheiate cu terții soții au adus la cunoștință acestora existența convenției matrimoniale.

În privința sferei persoanelor care sunt îndreptățite să invoce sancțiunea inopozabilității, trebuie precizat că în condițiile în care formalitățile de publicitate a convenției matrimoniale sunt instituite numai în vederea protejării intereselor terților de bună-credință, doar aceștia sunt în măsură să invoce față de soți neîndeplinirea respectivelor formalități, nu și un soț față de celălalt soț ori soții în contra terților.

Mandatul convențional

Pentru ca starea de persoană căsătorită să nu devină o frână a libertății circuitului civil, majoritatea sistemelor de drept din peisajul legislativ al Uniunii Europene prevăd posibilitatea acordării unui mandat convențional între soți.

O asemenea dispoziție expresă își relevă utilitatea, dacă ținem seama de împrejurarea că în materia gestiunii bunurilor comune noul Cod civil s-a îndepărtat de soluția tradițională cuprinsul Codului familiei, respectiv sistemul cogestiunii. Consecința firească a noii perspective și opțiuni legislative a fost renunțarea la prezumția mandatului tacit reciproc, a cărei rațiune nu mai subzista, odată cu consacrarea sistemului gestiunii concurente/paralele.

Mandatul dintre soți având o natură convențională, își găsesc aplicarea în mod corespunzător dispozițiile art. 2009 și urm. NCC privind contractul de mandat.

Articolul 314 NCC, într-o ipoteză particulară, anticipează dispozițiile generale ale
art. 317 alin. 1 NCC prin care se consacră posibilitatea fiecăruia dintre soți de a încheia orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, sub rezerva unor limitări exprese prevăzute de lege. De asemenea, mecanismul convențional de reprezentare permis de art. 314 NCC este necesar a fi delimitat de abilitarea judiciară pe care instanța de tutelă o poate acorda unuia dintre soți în condițiile art. 315 NCC.

Întinderea puterilor pe care soțul reprezentant le poate exercita necesită delimitarea conținutului sintagmei „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial” utilizată în ipoteza normativă a textului. În condițiile în care dispoziția legală nu operează nicio distincție, înseamnă că ea își găsește aplicare indiferent de regimul matrimonial căruia soții îi sunt supuși (legal sau convențional) și vizează ansamblul bunurilor soților (proprietate exclusivă, comune sau proprii) și toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul art. 314 NCC un soț poate primi mandat din partea celuilalt chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soț (în cadrul separației de bunuri) sau bunuri proprii ale soțului reprezentat (în cadrul comunității de bunuri).

Mandatul juridiar

Acest mecanism organizat de legiuitor are natura unui mandat judiciar, calificarea rezultând expres chiar din denumirea marginală a textului. în consecință, sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile din materia contractului de mandat, cu precizarea că prin hotărârea judecătorească se stabilesc condițiile, întinderea și durata de valabilitate a acestui mandat.

În ce privește noțiunea de „imposibilitate de a-și manifesta voința" pot fi concepute două tipuri de situații, imposibilitatea putând fi de natură fizică-ipoteza în care voința unuia dintre soți nu se poate forma în mod valabil, spre exemplu, alienație, debilitate mintală, comă – sau de natură socială – absență îndelungată, dispariție, caz în care voința celuilalt soț nu poate fi cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze să fie absolute: important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimțământul unuia dintre soți este necesar a fi exprimat.

De asemenea, nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-și manifesta voința soțul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, textul art. 315 NCC nefiind incident într-o asemenea situație. Spre deosebire de alte legislații care prevăd posibilitatea extinderii judiciare a puterilor unuia dintre soți și atunci când celălalt refuză să îndeplinească un act care necesită consimțământul său, fară ca acest refuz să poată fi justificat de interesul familiei,
art. 315 NCC nu a reținut decât ipoteza în care unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

Articolul 315 alin. 1 NCC prevede posibilitatea pentru soțul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soț în „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.

Dispoziția este aplicabilă indiferent de regimul matrimonial căruia soții îi sunt supuși și vizează ansamblul bunurilor soților (proprietate exclusivă, comune sau proprii) și toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul acestui text un soț poate primi abilitare judiciară chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soț (în cadrul separației de bunuri) sau bunuri). Din trimiterea pe care textul o face la art. 346-referitor la actele de înstrăinare și grevare a bunurilor comune-rezultă în mod neechivoc că și în cazul bunurilor comune proprietate devălmașă, pentru situațiile în care legea impune consimțământul ambilor soți, s-ar putea obține un asemenea mandat judiciar, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința.

Dacă un soț încheie singur asemenea acte, fără a avea încuviințarea instanței, actul este anulabil, conform art. 347 NCC.

Având caracter judiciar, limitele în care operează reprezentarea sunt fixate prin hotărârea judecătorească prin care se încuviințează această măsură.

Reprezentarea poate fi generală ori specială (limitată la un act particular, fie de administrare, fie de dispoziție, având ca obiect bunuri determinate). Condițiile reprezentării trebuie să rezulte expres din cuprinsul hotărârii judecătorești, fiind stabilite sau cel puțin trasate repere cu privire la condițiile esențiale ale actelor juridice preconizate.

Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este de asemenea fixată de judecător.

Reprezentarea judiciară are un caracter esențialmente provizoriu, în sensul că nu se justifică menținerea ei în situația în care condițiile care au determinat-o și au legitimato asemenea abilitare au dispărut.

Soțul care a primit abilitarea judiciară acționează ca un mandatar, consecința fiind aceea că efectele actului juridic încheiat se produc exclusiv în persoana și în patrimoniul soțului reprezentat. Numai în cazul bunurilor comune, dacă legea impune consimțământul ambilor soți, atunci actul va fi încheiat de soțul reprezentant în dublă calitate: în nume propriu și în numele soțului pe care-1 reprezintă.

Alineatul 2 al art. 315 NCC sintetizează cazurile de încetare a mandatului judiciar. Astfel, pot fi decelate cauze speciale: expirarea perioadei de valabilitate a acestui mandat și luarea unei măsuri de ocrotire față de soțul aflat în imposibilitate de a-și manifesta voința (tutelă, curatelă).

Prin urmare, reprezentarea judiciară este concepută ca un substitut al tutelei sau, după caz, al curatelei, având un caracter temporar: ea încetează de drept prin instituirea respectivelor măsuri de protecție. Aceste cauze specifice se completează, în mod corespunzător, cu modurile de încetare a mandatului din dreptul comun.

Actele de dispoziție care pun în pericol interesele familiei

Prin dispozițiile art. 316 NCC se instituie o veritabilă limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soți de a dispune singur de anumite bunuri, chiar și în situația în care regimul matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest drept. Astfel, în cadrul regimurilor comunitare se extinde practic domeniul de aplicare al regulii cogestiunii bunurilor comune.

Mai mult, în cadrul regimului separației de bunuri limita poate părea și mai frapantă, pentru că soțul proprietar exclusiv nu mai poate dispune singur și discreționar de acele bunuri determinate prin hotărârea judecătorească, instituindu-se regula cogestiunii, deși aceasta este specifică regimurilor comunitare

Pentru a putea fi dispusă această măsură, este necesar a fi întrunite cumulativ cerințele prevăzute în ipoteza normativă a textului: încheierea de către unul din soți a unor acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei.

Neîndoielnic, reținerea sau nu a unei stări de pericol cu caracter grav, generate de încheierea de către un soț a anumitor acte juridice, rămâne la aprecierea suverană a instanței, care va ține seama de circumstanțele particulare ale cauzei, de gradul de afectare a intereselor familiei, de nivelul de trai și condițiile materiale ale soților etc. Spre exemplu, se poate considera că această condiție este îndeplinită dacă un soț este risipitor, punându-se în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile privind suportarea cheltuielilor căsniciei. Nu este neapărat necesar ca efectul grav și dăunător să se fi produs deja, finalitatea edictării acestei dispoziții de protecție fiind evitarea unei stări de pericol, în doctrina și jurisprudența franceză s-a admis că incidența textului este atrasă și atunci când pericolul este iminent sau, cel puțin, este foarte probabil să se producă într-un viitor apropiat.

Indubitabil, interesul familiei nu se rezumă la o însumare matematică a intereselor individuale ale fiecărui membru al familiei și nici la interesul egoist al unuia dintre soți. Și cu privire la determinarea conținutului precis al acestei noțiuni, judecătorul este chemat să aprecieze în mod suveran. Deși este evident că în primul rând sunt avute în vedere interesele patrimoniale ale familiei, nu ar trebui exclusă de plano incidența textului atunci când periclitate sunt interese de natură morală, nepatrimoniale.

Exigențele temporale ale art. 316 alin. 1 NCC oferă repere importante asupra finalității acestei măsuri. Caracterele măsurii în discuție ar putea fi astfel sintetizate:

poate fi dispusă în mod excepțional, caracter care rezultă expres chiar din formularea textului;

este o măsură temporară, care se dispune pe o perioadă determinată, ce nu poate depăși doi ani, în această durată fiind incluse și eventuale prelungiri, acordate în temeiul art. 316 alin. (1) teza a II-a NC;

caracterul provizoriu, în sensul că măsura poate fi modificată sau ridicată și înainte de împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare esențială a împrejurărilor care au legitimat-o.

Acest caracter se imprimă și asupra hotărârii judecătorești prin care se dispune, hotărârea pronunțată având o putere de lucru judecat provizorie.

Potrivit art. 316 alin. 2 teza I NC actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Termenul special de prescripție prevăzut de lege este de un an care începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv data la care soțul care nu și-a dat consimțământul a luat cunoștință de existența actului.

Pentru asigurarea opozabilității față de terți a hotărârii de încuviințare a măsurii, art. 316 alin. 1 teza a III-a NCC prevede că hotărârea se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

Față de această dispoziție, practic, ar însemna că efectul anulării actului juridic trebuie suportat doar de terții de rea-credință, în cazul bunurilor mobile sau de către terții care au încheiat actul doar cu unul dintre soți după îndeplinirea formalităților de publicitate în cartea funciară, în situația bunurilor imobile.

Independența patrimonială a soților

Starea de persoană căsătorită nu trebuie să devină o frână a libertății circuitului civil. Neîndoielnic, căsătoria generează o serie de transformări asupra statutului persoanei, presupunând sacrificarea, într-o măsură pregnantă, a libertății fiecăruia dintre soți. Cu toate acestea, în planul capacității de folosință statutul de persoană căsătorită nu imprimă, în principiu, o îngrădire a capacității fiecărui soț de a încheia acte juridice cu celălalt soț sau cu terții, și aceasta independent de regimul matrimonial aplicabil.

Sub rezerva unor restricții prevăzute de lege, în baza acestei dispoziții generale soții pot încheia între ei orice contract civil, inclusiv vânzarea, a cărei interdicție nu a mai fost reținută în noul Cod civil. De asemenea, soții pot încheia un contract de muncă, fiind revolută perioada în care se considera că un asemenea contract, caracterizat prin raportul de subordonare care se stabilește între părți-angajator și salariat-este incompatibil cu spiritul conjugal și cu principiul deplinei egalități în drepturi și obligații a soților.

Independența reciprocă a soților în raporturile de drept bancar.

Prin alin. 2 și 3 ale art. 317 NCC se instituie o prezumție a puterilor fiecărui soț cu privire la efectuarea unor operațiuni bancare. Sursa de inspirație a textului o constituie dispozițiile
art. 221 din Codul civil francez care au o redactare asemănătoare, o soluție normativă similară fiind cuprinsă și în art. 218 din Codul civil belgian.

Fiind consacrată printr-o dispoziție care intră în compunerea regimului primar, independența fiecărui soț în raporturile de drept bancar funcționează oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil și indiferent de natura juridică a sumelor de bani depuse.

Prin convenție matrimonială, soții nu ar putea să limiteze, cu atât mai puțin să anihileze această libertate de care fiecare soț beneficiază în temeiul legii, în relațiile cu instituțiile de credit comportându-se ca și o persoană celibatară.

Fără îndoială, soții pot recurge la mecanisme precum contul comun sau contul indiviz cu privire la anumite sume de bani sau alte valori, indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuși. Independența fiecărui soț în raporturile bancare, consacrată de art. 317 alin. 2 și 3 NCC, vizează însă situația în care un singur soț este titular de cont.

Avantajul practic al acestor prevederi este incontestabil. Necesitatea prezenței ambilor soți pentru constituirea unor depozite bancare și efectuarea oricăror operațiuni legate de acestea sau cercetarea de către instituția bancară a naturii juridice a sumelor depuse, precum și a puterilor/drepturilor soțului deponent ar avea evident un caracter paralizant asupra dinamicii circuitului civil și comercial, incompatibil cu exigențele societății moderne.

Din interpretarea literală a art. 317 NCC rezultă cu claritate că intră în sfera de aplicare a dispoziției conturile/depozitele deschise/constituite la bănci și alte instituții de credit.

Prin urmare, art. 317 alin. 2 și 3 NCC nu este incident în ipoteza în care ar fi vorba de un depozit ocazional la un neprofesionist care nu are calitatea de „instituție de credit”. În ceea ce privește contul de depozit, acesta poate îmbrăca mai multe forme, precum: contul curent de disponibilități bănești (inclusiv contul de card). depozitul bancar (de fonduri și de titluri).

Trebuie precizat că regula independenței se aplica în raporturile curente ale unui soț cu banca, respectiv deschiderea unui cont și dispunerea de fondurile depuse, nefiind avute în vedere, în acest context, contractele bancare personalizate, cum este contractul de credit, care implică asumarea unui risc din partea instituției de credit

În privința persoanelor, trebuie distinse trei categorii de raporturi:

raporturile între soți și depozitar/instituția de credit)-în termenii art. 317 alin. 2 și 3 NCC, față de depozitar, soțul deponent este totdeauna reputat că are libera dispoziție asupra fondurilor.

Această prezumție se manifestă atât la momentul deschiderii contului banca, cât și cu ocazia funcționării contului. La adăpostul acestei prezumții, instituția de credit nu poate fi răspunzătoare pentru un eventual abuz de putere al soțului deponent decât în ipoteza în care ar fi acționat de conivență împreună cu soțul care este clientul său.

De asemenea, instituția de credit nu poate întrerupe funcționarea normală a unui cont, doar la solicitarea celuilalt soț, pretins păgubit, ci este necesară o hotărâre judecătorească în acest sens. A admite antrenarea depozitarului în eventualele neînțelegeri între soți, cu riscul de a fi anulate actele juridice încheiate de instituția de credit cu soțul deponent, ar conduce la înfrângerea principiilor care stau la baza operațiunilor bancare curente .

raporturile dintre soți – întrucât dispozițiile art. 317 alin. 2 și 3 NCC vizează doar relațiile dintre soțul deponent și instituția de credit, în calitate de depozitar, textul este ineficace în raporturile dintre soți.

Astfel, între ei se vor aplica regulile regimului matrimonial căruia îi sunt supuși, în baza cărora se determină natura juridică a fondurilor respective (bunuri comune sau proprii) și, în consecință, puterile/drepturile fiecăruia dintre soți de a dispune asupra lor, inclusiv mijloacele de probă prin care se poate face această dovadă.

Trebuie precizat că fiind vorba de sume de bani, deci de bunuri mobile, chiar și în cadrul regimurilor comunitare un soț poate dispune singur de aceste bunuri, fără a avea nevoie de consimțământul expres al celuilalt, în cazul actelor juridice cu titlu oneros. Iar potrivit doctrinei române și practicii judiciare constante, depunerea sumelor la bănci nu schimbă natura juridică a acestora de bun comun sau propriu, dispozițiile speciale în materie bancară neputând înlătura, în raporturile dintre soți, regulile care formează însăși esența regimurilor matrimoniale comunitare.

raporturile dintre soți și terțe persoane-dacă prezumția respectivă nu este aplicabilă în raporturile dintre soți, indubitabil ea nu poate funcționa în relațiile cu terțe persoane, altele decât instituția bancară depozitară.

Textul art. 317 alin. 3 NCC statuează cu claritate că în raport cu instituția de credit, libertatea soțului titular al contului de a dispune de fondurile depuse nu se manifestă doar în timpul căsătoriei, ci supraviețuiește căsătoriei, putând fi exercitată chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei. La desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul regimurilor matrimoniale comunitare se pune problema împărțirii sumelor de bani bunuri comune depuse pe numele unuia dintre soți. În măsura în care fostul soț titular de cont nu își exercită libertatea de a dispune de aceste sume, art. 113 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006 prevede expres că informații de natura secretului bancar pot fi furnizate „la solicitarea scrisă a soțului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanță o cerere de împărțire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanței”.

Prin urmare, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în ipoteza normativă a textului, instituția de credit nu se poate prevala de obligația de păstrare a secretului profesional, refuzând să furnizeze informațiile solicitate. În cazul contului deschis doar de unul dintre soți, la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre ei, se pun probleme legate de includerea în masa succesorală a sumelor respective, precum și de partajare a lor. Art. 113 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006 permite instituției de credit să furnizeze informații de natura secretului profesional la solicitarea moștenitorilor titularului de cont, inclusiv a reprezentanților legali ai acestora.

De asemenea, astfel de informații pot fi furnizate și „la solicitarea notarului, în cadrul procedurii succesorale notariale”, după cum prevede art. 113 alin. 2 lit. g) din O.U.G.
nr. 99/2006. În ceea ce privește funcționarea contului până la efectuarea partajului, sunt aplicabile prevederile art. 2187 NCC, referitoare la contul indiviz.

Dacă sumele de bani care ar urma să fie incluse în masa succesorală sunt depuse într-un cont al cărui titular este soțul supraviețuitor, desigur, ceilalți moștenitori ai soțului decedat au interesul de a solicita și

Încetarea regimului matrimonial

Având în vedere principiul potrivit căruia regimul matrimonial nu poate exista decât în limitele temporale ale căsătoriei, cauzele încetării regimului matrimonial coincid cu cele care produc disoluția căsătoriei, respectiv desființarea, desfacerea-divorțul ori încetarea căsătoriei. prin decesul unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei).

Practic regimul matrimonial nu poate supraviețui disoluției căsătoriei.

Este important de evocat în context art. 385 NCC din materia divorțului care fixează reperul temporal de la care se consideră că regimul matrimonial a încetat între soți. Astfel, în cazul divorțului regula este că între soți regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divort dar, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt”.

O altă cauză a încetării regimului matrimonial este reglementată de alin. 2 al art. 319 NCC și vizează ipoteza modificării/înlocuirii regimului matrimonial în timpul căsătoriei, fie prin modificarea convențională, fie prin pronunțarea judecătorească a separației de bunuri în cazul regimurilor de comunitate.

Prin urmare, pot exista și situații în care un anumit regim matrimonial încetează să producă efecte juridice, deși căsătoria respectivă subzistă. De exemplu, soții căsătoriți inițial sub imperiul regimului comunității legale încheie în timpul căsătoriei o convenție matrimonială prin care adoptă regimul separației de bunuri.

În cazul regimurilor de comunitate (legală ori convențională), problematica privind încetarea și lichidarea comunității de bunuri prezintă aspecte complexe, care nu se reduc la mecanismul împărțirii bunurilor comune ale soților. Astfel, este necesar să se stabilească data încetării comunității, precum și natura juridică a comunității postmatrimoniale.

Aspectele privitoare la încetarea regimului matrimonial sunt excluse din perimetrul autonomiei de voință a soților, fiind reglementate prin norme de ordine publică, de la care nu sunt admise derogări pe calea unor stipulații contractuale. Prin urmare, în cuprinsul convenției matrimoniale soții nu pot prevedea și alte modalități de încetare a regimului matrimonial, orice asemenea clauze fiind lovite de nulitate absolută.

Deși în ceea ce privește substanța reglementării art. 319 alin. 1 NCC nu prezintă elemente de noutate față de jurisprudența dezvoltată sub imperiul Codului familiei avantajul incontestabil al noilor prevederi este dat de caracterul explicit al acestora. În schimb, modalitatea de încetare a regimului matrimonial prin modificarea (înlocuirea) acestuia în timpul căsătoriei este inedită în raport cu vechea reglementare, explicația fiind una cât se poate de simplă: regimul comunității de bunuri configurat de Codul familiei era legal, unic, imperativ și imutabil, incompatibil cu vreun regim matrimonial convențional și imposibil de înlocuit în timpul căsătoriei.

Lichidarea regimului matrimonial

Lichidarea regimului matrimonial este un concept pe care NCC îl introduce în dreptul românesc al familiei, fără însă a-l defini expres. Lichidarea este o etapă subsecventă încetării sau, după caz, modificării regimului matrimonial, având un caracter facultativ. De exemplu, dacă se trece de la regimul comunității la regimul separației de bunuri, încetarea regimului comunității de bunuri va fi urmată de lichidarea acestuia, fără însă ca legea să impună soților ca împărțeala bunurilor comune să se facă odată cu schimbarea regimului sau într-un anumit termen de la data schimbării.

Dacă în cazul separației de bunuri procedura de lichidare este simplificată, lichidarea comunității legale sau convenționale prezintă aspecte complexe, care reclamă o clarificare a legăturilor patrimoniale care au luat naștere între soți, în privința activului și a pasivului comunității. În cadrul lichidării propriu-zise, pe lângă partajul bunurilor comune, trebuie avute în vedere și problemele legate de lichidarea pasivului matrimonial.

În ceea ce privește lichidarea comunității legale, sediul materiei este dat de dispozițiile art. 355 și ale art. 357 NCC. Mecanismul lichidării comunității legale, care implică preluarea bunurilor proprii, lichidarea datoriilor și partajul bunurilor comune, este configurat de dispozițiile art. 357, care se completează cu prevederile generale din materia partajului.

După cum prevede în mod explicit textul art. 320 NCC, lichidarea regimului matrimonial se poate face prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească. În esență, aceleași erau modalitățile și sub imperiul Codului familiei. Elementul de noutate constă în faptul că în ce privește lichidarea comunității de bunuri prin învoiala soților, la încetarea comunității, se instituie expres cerința formei autentice notariale.

CAPITOLUL II

CONVENȚIA MATRIMONIALĂ

Definirea noțiunii de convenție matrimonială

Potrivit articolului 329 din noul C. civ.„Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.”

Deși Noul Codul civil nu definește convenția matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase definiții și denumiri.

Astfel, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu și Al. Băicoianu au arătat că această instituție este „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorasc din căsătorie”.

O altă definiție oferită de doctrină este aceea de „contract condițional, solemn și irevocabil, prin care viitorii soți organizează capacitatea lor civilă și determinată în privința bunurilor consecințele asociațiunii conjugale”.

Vorbind despre convenția matrimonială, un alt autor al literaturii de specialitate M.B. Cantacuzino arată ca ea ar constitui „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convențional și în limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor și ale capacităților rezultând din căsătorie ca raport de stat civil”.

În doctrina franceză, convenția matrimonială a fost definită ca un „pact de familie” sau „o cartă patrimonială a menajului”.

În fine, literatura de specialitate definește convenția matrimonială ca fiind „actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale care se vor desfășura între ei în cursul căsătoriei” sau „actul convențional prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul patrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”.

Alte denumiri folosite în cadrul literaturii de specialitate pentru a indica convenția matrimonială au fost: “contract de căsătorie », « contract matrimonial », „convenție de maritagiu ».

La modul general toate definițiile reflectă majoritatea trăsăturilor regimului matrimonial în care convenția matrimonială se inserează.

Deși în mod obișnuit acești termeni sunt considerați sinonimi și utilizați ca atare, în doctrina s-a făcut deosebirea între contractul de căsătorie și convenția matrimonială, contractul de căsătorie putând să conțină, pe lângă convențiile matrimoniale, și alte prevederi, cum ar fi recunoașterea unui copil, donații făcute de către părinți unuia sau altuia dintre soți.

În literatura noastră de specialitate, C. Hamangiu atribuia contractului de căsătorie sensul de convenție matrimonială, adică o convenție de stabilire a regimului matrimonial, făcând deosebire între actul de căsătorie, care, deși este tot un fel de contract, are existența proprie, de sine stătătoare, pe când convenția matrimonială este un accesoriu al contractului de căsătorie, de vreme ce existența și durata sa depind de existența și durata căsătoriei.

Între căsătorie și contractul de căsătorie se evidențiază următoarele deosebiri:

casatoria este un contract relativ la persoana și starea soților, în timp ce convenția matrimonială se referă numai la bunurile soților;

căsătoria se oficiază în față ofițerului de stare civilă, pe când convenția matrimonială se face în față notarului;

căsatoria și efectele ei sunt reglementate imperativ de legiuitor, soții neputand modifica prin convenții particulare regulile imperative, pe când convenția matrimonială poate fi încheiata în mod liber de soți, respectând doar ordinea de drept și normele morale.

Trecând peste asemănarea dintre convenția matrimonială și contractul de căsătorie, trebuie precizat că există anumite situații juridice sau instituții care prezintă elemente de convergență cu convenția matrimonială.

Condițiile de valabilitate a convenției matrimoniale

Asemeni oricărui contract, convenția matrimonială trebuie să îndeplinească anumite condițiile de valabilitate.

Astfel, potrivit noului Cod civil-art. 1179-condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, un obiect determinat, posibil și licit și o cauză valabilă a obligațiilor.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzuta de dispozițiile legale aplicabile.

Pe lângă aceste condiții de validitate intrinseci oricărui contract, legislația noastră mai prevede, în anumite cazuri, și întrunirea unor condiții de validitate extrinseci.

Astfel, este vorba de necesitatea încheierii contractului în formă autentică și, în anumite cazuri, de îndeplinirea formalitaăților de publicitate, în funcție de natura contractului.

Așadar, în cazul de față fiind vorba de o convenție matrimonială, și condițiile ei de
valditate trebuie să respecte atât condițiile intrinseci unui contract, cât și condițiile extrinseci anume prevăzute pentru acest tip de contract.

Părțile convenției

În ceea ce privește subiecții actului juridic matrimonial, unele aspecte sunt firesc împrumutate de la instituția căsătoriei, la care convenția matrimonială este, așa cum am mai subliniat, accesorie.

Părți ale convenției matrimoniale pot fi doar un bărbat și o femeie, deci persoane de sex diferit. Capacitatea viitorilor soți, ca parți ale convenției matrimoniale, este cerută de lege în aceleași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei, conform principiului mai vechi „habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia”, regula fiind general valabilă și astăzi.

Condițiile privind posibilitatea minorilor și a majorilor incapabili de a încheia contracte de căsătorie sunt special reglementate în legislația fiecrui stat.

Dacă se ia în considerare că, convenția matrimoniala este un act solemn, nu trebuie uitat faptul că la încheierea ei vor interveni anumiți agenti instrumentatori.

De asemenea, e posibil ca într-o convenție matrimonială în care se fac și alte operațiuni juridice în interesul viitorilor soți, exemplul donației oferite de un terț, la încheierea convenției vor trebui să fie prezenți și donatorii. Dar, în toate cazurile și raportat la efectul specific al convenției matrimoniale, nici agenții instrumentatori, nici alte persoane participante nu vor avea calitatea de părti ale acesteia. Datorita specificului său, o convenție matrimonială are ca părți numai pe cei doi viitori soți, convenția nefiind compatibilă cu categoria de părți survenite.

Condiții de fond

Capacitatea de a contracta

Se va porni de la regula potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate încheia tot astfel și o convenție matrimoniala după principiul deja citat, respctiv habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia.

Pentru situația minorului care se căsătorește, vârsta de la care se poate contracta este dată de cea a nubilității. De aici nu trebuie dedus că neapărat capacitatea de a se putea căsători e o condiție a contractului matrimonial, aceasta pentru că momentele la care se apreciază cele două tipuri de capacități sunt diferite, iar căsătoria survine după încheierea convenției matrimoniale, în cele mai multe cazuri.

Astfel, dacă convenția este prenupțială și minorul încă nu a împlinit vârsta majoratului, el va putea încheia convenția doar cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul, persoane chemate să încuviințeze și încheierea casatoriei.

Dacă minorul împlinește vârsta matrimonială până la încheierea căsătoriei, aceste încuviințări nu mai sunt necesare. Legatura dintre capacitatea de a încheia o convenție matrimonială și capacitatea persoanei de a se căsători este flexibilă.

Împiedicările absolute la căsătorie vor determina caducitatea convenției matrimoniale datorita nulității căsătoriei încheiate fără împlinirea condiției absolute cerute. Dar, în cazul în care există doar împiecdicări relative la căsătoria părților convenției, soarta convenției se va stabili după cum căsătoria este valabilă sau nu.

Dacă se va constata nulitatea convenției matrimoniale, dar căsătoria va rămâne validă, soții vor fi considerați căsătoriți sub regimul matrimonial legal.

Problema cea mai delicată s-a ridicat în ce privește puterea incapabililor neinterziși de a încheia o convenție matrimonială. Daca și în acest caz se aplică dreptul comun, după care regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea, ar trebui să conchidem că o persoană, pănă nu este pusă sub interdicție, poate încheia în mod valabil un contract matrimonial.

Unele legislații, cum este și cea româna, în art. 276 noul C. civ.-nu permit oficierea căsătoriei pentru alienatul și debilul mintal, fără a preciza daca este vorba de o persoană pusă sau nu sub interdicție judecătorească. Orice alienat sau debil mintal este lipsit de capacitatea de a încheia căsătoria. Datorită caracterului accesoriu al convenției matrimoniale la căsătorie, se consideră că situația se prezintă la fel și în ce privește convenția matrimonială, adică alienatul și debilul mintal nu au capacitatea de a încheia o convenție matrimonială.

Consimțământul

Consimțământul personal al viitorilor soți la încheierea căsătoriei este întotdeauna necesar, el trebuie să fie liber și neviciat.

Daca este viciat, căsătoria poate fi anulată. Pentru convenția matrimonială,
consimțământul se dă personal de cel care urmează să se căsătorească, iar, dacă este minor, consimțământul său va trebui să fie însoțit de încuviințările părinților sau tutorelui ori ale autorității chemate să exercite drepturile părintești.

În cazul în care consimțământul exprimat la încheierea convenției este viciat, și convenția devine anulabilă.

Dacă aceasta este prenupțială, viitorii soți vor putea încheia o nouă convenție.

În cazul desființării convenției în timpul căsătoriei, se pune problema care va fi regimul matrimonial sub care sunt căsătoriți soții. Soluțiile diferă în funcție de gradul de mutabilitate a regimului. Daca acesta este imutabil, soții trebuie considerați că sunt căsătoriti sub regimul matrimonial legal. În schimb, dacă se permite ca regimul să fie schimbat și în timpul căsătoriei, după anularea convenției matrimoniale inițiale, soții vor avea posibilitatea de a încheia alta nouă, adoptând ce regim doresc.

Viciile de consimtțământ au ridicat în materie întotdeauna unele probleme specifice, impuse de caracterul accesoriu al convenției față de căsătorie. Ca regulă generală, s-au format două opinii.

Una strictă, potrivit căreia cazurile de anulabilitate a convenției matrimoniale nu pot decât să coincidă cu cele privind căsătoria. Alta, care privește convenția matrimoniala în individualitatea ei, încercând să aplice dreptul comun al contractelor în materia regimurilor matrimoniale.

Discuțiile s-au extins inclusiv asupra naturii nulității de aplicat pentru viciile de
consimtțământ ale convenției matrimoniale. Un argument în favoarea nulității absolute, practicată de jurisprudența franceză de la începutul secolului trecut, era tras din imperativul de protecție a terților cu care soții vin în contact juridic.

Practica română și doctrina realizate sub imperiul reglementărilor Codului civil au înclinat să aplice dreptul comun, consacrând nulitatea relativă ca sancțiune ordinară a viciilor de consimțământ care pot afecta convenția matrimonială.

Obiectul convenției matrimoniale

Obiectul convenției matrimoniale este, așa după cum se poate deduce, unul special.

Prin convenția matrimonială soții au posibilitatea să deroge de la regimul matrimonial legal, având posibilitatea să creeze un regim alternativ la acesta, regim ce se va aplica în concret în raporturile dintre ei.

În esență, obiectul convenției matrimoniale îl reprezintă regimul matrimonial nou creat, voluntar, dar care nu trebuie să contravină regimului primar imperativ care constituie un nucleu de reguli ale regimurilor matrimoniale care nu pot fi modificate voluntar de către soți.

Din punct de vedere practic, noul regim oferă părților diverse posibilități de a combina reguli de la diverse regimuri matrimoniale, putând alege între un regim comunitar, separatist sau mixt.

Obiectul convenției matrimoniale se constituie din statutul patrimonial pe care soții înțeleg să îl aplice în raporturile dintre ei. Acest fapt este esența obiectului unei convenții matrimoniale.

La încheierea unei convenții matrimoniale, soții trebuie să țină cont ca în conținutul ei să se găsească clauze inserate în scopul susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării cadrului pecuniar adecvat ducerii unei vieți de familie normale.

Regimurile matrimoniale fiind ghidate de reguli mai flexibile, obiectul convenției matrimoniale trebuie să fie încadrat în norme juridice cu caracter supletiv și de dispoziție, nu imperativ, așa cum este reglementată instituția căsătoriei.

În conținutul convenției matrimoniale sunt interzise clauze care contravin bunelor moravuri. Astfel că ar fi contrare bunelor moravuri clauzele unei convenții prin care soții s-ar obliga să trăiască separat unul față de altul, să se scutească de obligația de sprijin și ajutor reciproc. O altă clauză interzisă în conținutul convenției matrimoniale este cea contrară puterii părintești, prin care nici tatăl, nici mama nu pot să renunțe la drepturile ce le conferă legea în calitatea lor de părinți.

Cauza în convențiile matrimoniale

Ca orice contract, și convenția matrimonială, în conformitate cu art. 1179 noul C. civ., trebuie să îndeplinească și cea de-a patra condiție de validitate, și anume să aibă o cauză valabilă.

În literatura juridică s-a admis că întotdeauna o cauză, pentru a fi validă, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie reală (adică să existe, să nu fie falsă sau fictivă), să fie licită și morală (adică să nu fie prohibită de legi și să nu fie contrară ordinii publice și bunelor moravuri sau regulilor de conviețuire socială).

În esență, după cum se știe, cauza este motivul psihologic determinant al consimțământului.

În dreptul civil român este unanim admis că sunt două elemente care compun cauza unui contract, și anume: scopul imediat (un scop determinat în aceleași categorii de contracte) și scopul mediat (determinat în concret în fiecare contract).

Dacă scopul imediat este un element constant și invariabil în aceleași categorii de acte juridice, este evident că în convențiile matrimoniale scopul imediat este alegerea unui regim matrimonial, altul decât cel al comunității legale. (art. 329 noul C. civ.).

În ce privește scopul mediat, în acest tip de convenții acesta este diferit de celelalte tipuri de contracte civile. Astfel, dacă am putea spune că în contractele de drept comun fiecare parte contractantă are un scop mediat propriu care a constituit motivul subiectiv care l-a îndemnat la încheierea contractului, apoi în cazul convențiilor matrimoniale putem afirma că ambele părți contractante, adică soții, au același motiv subiectiv, deci aceeași cauză comună a convenției, și anume cauza lor juridică specifică (afectio conjugalis), ce constă în stabilirea în concret a tipului de regim matrimonial și a modului în care vor afecta bunurile lor în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării prin aceasta a cadrului pecuniar destinat ducerii vieții lor de familie.

Spunem că scopul mediat al soților este comun, și nu diferit pentru fiecare dintre aceștia deoarece regulile regimului matrimonial sunt aplicabile ambilor soți în mod egal, fără a distinge că e vorba de soț sau soție.

Această afirmație este susținută și de faptul că soții, prin convenția lor matrimonială, pot prevedea și o clauză de preciput al cărei beneficiar nu se cunoaște în momentul încheierii convenției, întrucât calitatea de beneficiar o va decide hazardul, când unul dintre soți va deceda, iar celălalt soț supraviețuitor va deveni, ca urmare acestui evenirnent, beneficiarul clauzei.

Tot astfel, orice fel de clauză specială ar insera soții prin acordul lor în convenția matrimonială, aceasta se va aplica fiecăruia dintre ei în același mod, în spiritul și litera convenției, indiferent de atitudinea lor personală față de anumite situații patrimoniale ce s-ar putea ivi în viitor.

Prin urmare, în convențiile matrimoniale, și scopul mediat al cauzei, la fel ca și scopul imediat, este unic și comun pentru ambii soți contractanți, și nu diferit, cum este în cazul celorlalte tipuri de contracte civile.

Aceasta ne îndreptățește a sublinia faptul că în convențiile matrimoniale cauza este specifică pentru ambele părți contractante, deoarece au o calitate specială, și anume aceea de a fi soți.

În ce privește condiția cauzei de a fi reală, adică de a exista, de a nu fi falsă sau fictivă, la convențiile matrimoniale nu necesită o analiză specială, deoarece ea este evidentă din faptul că, încheindu-se prin înscris autentificat de notarul public, cu intenția părților de a deroga de la regimul comunității legale, determină prin voința lor exprimată personal sau prin mandatar cu procură autentică și specială regimul matrimonial ales cu conținut predeterminat.

Deci cauza actului este cât se poate de reală, determinâd o realitate evidentă atât pentru soți, cât și pentru terții care vor lua cunoștință de ea prin îndeplinirea formelor de publicitate prevăzute de lege.

Garanția pentru condiția cauzei de a fi licita și morală ne-o oferă tot autenticitatea convenției, pentru că încheierea ei prin act notarial înseamnă verificarea clauzelor de către notar, dacă acestea sunt conforme cu dispozițiile imperative ale regimului primar, precum și dacă sunt conforme cu legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. Raportat la ideea de cauză, literature de specialitate consideră că aici este locul de a aborda unele aspecte legate de simulație.

Condiții de formă

Autenticitatea convențiilor matrimoniale

Condițiile de formă diferă de la o țară la alta.

În general, ele se pot referi la formalitățile privitoare la încheierea convenției
matrimoniale și sunt cerute ad solemnitatem, nerespectarea lor atragând nulitatea absolută a contractului.

Solemnitatea constă în cerința încheierii actului în forma autentică la notar, care va și consilia soții, dacă este cazul, cu privire la alegerea și formularea clauzelor care uneori pot fi destul de complexe.

În legătură cu cerințele de formă instituite de noul Cod civil pentru încheierea convenției matrimoniale, recent, în literatura juridică au fost făcute unele observații critice, deosebit de pertinente, mai ales referindu-se la convențiile matrimoniale pe care ar dori să le încheie
cetățenii români care se căsătoresc în străinatate, în țări în care nu există instituția
„notarului public”.

Motivele formalității de autenticitate cerute sunt următoarele:

autenticitatea asigura menținerea neschimbată a clauzelor convențiilor matrimoniale, pentru ca unul dintre originalele actului rămâne în arhiva notarului, astfel că părțile nu pot schimba conținutul originalului pe care îl dețin, spre a fi considerate ca fiind căsătorite fără contract, situație care s-ar putea întâmpla dacă convenția matrimonială nu ar fi fost supusă formelor autenticității;

convenția matrimonială fiind autentică, părțile sau reprezentații lor nu pot anula efectele ei prin contestarea semnăturilor lor;

convențiile matrimoniale cuprinzând mai întotdeauna liberalități făcute fie de viitorii soți între ei, fie de terții viitorilor soți, asemenea liberalități cer neapărat un act autentic.

Convenția matrimoniala fiind un act solemn, formele autenticității sunt prevăzute de lege ad solemnitatem pentru însăți existența ei, de unde rezultă că o convenție redactată printr-un act sub semnătură privata sau căruia i-ar lipsi o formă oarecare nu ar fi numai anulabilă, ci inexistentă.

Din faptul că o convenție matrimonială este nelegală în privința formelor, deci este inexistentă, rezultă următoarele consecințe:

soții se consideră ca fiind căsătoriți sub regimul de drept comun, fiindcă, legalmente, ei nu au niciun contract;

toate părțile interesate pot invoca inexistenta actului, dacă au un interes bănesc sau chiar moral, însă apreciabil;

nulitatea conveției matrimoniale nu poate fi acoperită nici prin celebrarea căsătoriei, nici prin confirmarea expresă sau tacită, îndeplinită fie în timpul căsătoriei, fie în urma desfacerii ei, deoarece, după cum se știe, confirmarea este cu neputință în privința actelor inexistente;

nulitatea de formă de care ar fi atinsă convenția matrimonială nu poate fi acoperită nici prin prescripția de 10 ani, fiindcă această confirmare tacită nu se aplică decât nulităților relative..

Însă, spre deosebire de formalitățile cerute pentru încheierea căsătoriei, la semnarea convenției matrimoniale părțile, adică soții, pot fi reprezentați prin mandatar cu procură specială și autentică, în timp ce la încheierea căsătoriei soții trebuie să fie prezenți în persoană pentru a-și da consimțământul și a semna actul de căsătorie.

Sub sancțiunea nulității, orice modificare a convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei trebuie făcută în aceleași condiții de formă și cu prezența acelorași persoane care au participat la actul inițial.

Publicitatea legală a convențiilor matrimoniale

Pentru a produce efecte față de terți, legea pretinde și respectarea condiției de publicitate, altfel, convenția matrimonială este inopozabilă terților.

Convenția matrimonială trebuie să fie adusă la cunoștința terților, pentru ca ei să nu fie expuși la fraude din partea soților, daca nu ar avea de unde să o cunoască.

În acest scop, art. 334 alin. (1) noul C. civ. prevede că, pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, tinut în format electronic, potrivit legii.

După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la registrul anterior menționat, precum și la celelalte registre de publicitate, în conditiile legii.

În același scop, la încheierea căsătoriei ofițerul stării civile trebuie să îi întrebe pe viitorii soți, precum și pe persoanele care încuviințează căsătoria, când este cazul, asupra existenței sau inexistenței unei convenții matrimoniale și să menționeze în actul de căsătorie declarația părților, data contractului și mijlocul de a-l cunoaște.

Ofițerul stării civile care a omis a întreba soții asupra convenției matrimoniale sau a face mențiunea despre această convenție în actul de celebrare a căsătoriei va fi pedepsit în sensul suportării daunelor care ar fi fost cauzate terților.

Dincolo de obligația notarului prevăzuta prin alin. (2) al art. 334, art. 334 alin. (3) permite oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.

Transcrierea convenției matrimoniale în registrul special cerut are drept scop de a da publicității convențiile matrimoniale și de a le face opozabile terților, fără ca această formalitate să fie cerută pentru validitatea acestor convenții între soți.

Astfel, numai terții care au interes să cunoască situația materială a soților cu care ar vrea să contracteze pot invoca lipsa acestei transcrieri.

Convenția matrimonială va fi opozabilă terților numai din momentul transcrierii, și nu din momentul încheierii căsătoriei.

Ținând seama de natura bunurilor, la cererea oricărui soț, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului sau alte registre de publicitate prevăzute de lege, dar, în toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalității de publicitate nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul special menționat mai sus.

Simpla cunoaștere de către terți a convenției matrimoniale nu va acoperi niciodată lipsa formalităților de publicitate, astfel că, deși soții ar face dovada că terții cunoșteau conținutul convenției, lipsind condiția publicității, aceasta nu le va putea fi opozabilă.

Tocmai de aceea, art. 335 noul C. civ. care statuează regula inopozabilității convenției matrimoniale prevede că aceasta “nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale”.

Publicitatea convențiilor matrimoniale este de mare folos, mai ales dacă unui dintre soți sau amândoi sunt comercianți, făcându-se mențiunea în registrul comerțului care va cuprinde detalii cu privire la regimul matrimonial ales.

În ipoteza în care soții sau unul dintre ei nu erau comercianți în momentul celebrării căsătoriei, dar au devenit ulterior, soțul sau soții care au dobândit această calitate de comercianți sunt obligați să facă mențiunea la registrul comerțului în timp de o luna de la începutul activității comerciale, sub sancțiunea legii.

Ori de câte ori omiterea publicității aduce o pagubă terților, soții trebuie să o repare.

Bunurile soțului necomerciant nu pot fi însă urmărite pentru neglijența sau reaua-credință a soțului comerciant, fiindcă legea nu impune ambilor soți publicitatea, ci numai soțului comerciant.

Momentul încheierii convenției matrimoniale și intrarea ei în vigoare

După Codul Calimach, convențiile matrimoniale puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar și după celebrarea căsătoriei.

Codul german permite și el, de asemenea, soților de a încheia și de a modifica convenția matrimonială chiar și în timpul căsătoriei, soluție ce a fost admisă și de către Codul elvețian prin art. 179, iar, de la 1 octombrie 2011, și de noul nostru Cod civil.

În dreptul roman mai vechi, nefiind recunoscut principiul mutabilității regimului matrimonial, convenția matrimonială nu era admisă după celebrarea căăatoriei, nici modificarea ei.

Motivele acestor dispoziții legale erau, pe de o parte, ocrotirea independenței ambilor soți, iar, pe de altă parte, să înlăture fraudele la care terții ar fi putut fi expuși prin adoptarea din partea soților, în urma căsătoriei, a unui regim matrimonial dăunător intereselor lor.

Convențiile matrimoniale redactate în urma celebrării căsătoriei erau deci lovite de nulitate absolută.

Se consideră că aceste motive invocate de vechiul legiuitor sunt depășite și că în zilele noastre există alte mijloace pentru a ocroti soții între ei, cât și terții în raporturile cu soții, concluzie care a fost adoptată și de noul Cod civil, așa cum am arătat, care recunoaște libertatea modificării regimului matrimonial și, implicit, încheierea unei noi convenții matrimoniale în timpul casatoriei. (art. 330 noul C. civ.).

În cazul în care o convenție matrimonială va fi încheiată ulterior celebrării căsătoriei și această convenție ar fi lovită de nulitate, ca act matrimonial, ea totuși va exista ca act autentic, iar clauzele străine de această convenție pe care ea le-ar cuprinde nu vor fi lovite de nulitate.

Astfel, o donație de bunuri făcută de un terț unuia sau ambilor soți va rămâne validă dacă această donație a fost acceptată de soțul donatar.

În legătură cu intrarea în vigoare a convențiilor matrimoniale, nu există păreri pro și contra, intrând în vigoare din ziua când căsătoria a fost celebrată de ofițerul stării civile sau, mai bine zis, din momentul încheierii căsătoriei.

Convenția matrimonială nu este un contract condițional, în sensul juridic al cuvântului, pentru ca celebrarea căsătoriei nu este un eveniment viitor și incert de care părțile pot să facă să atârne convenția lor. Ea este un element esențial al existenței convenției matrimoniale, fără de care nu poate să aibă ființă.

În cazul în care căsătoria proiedată nu se celebrează, convenția matrimoniala este neavenită.

Legea nefixând niciun termen, convenția matrimonială își păstrează puterea sa și este susceptibila de a-și produce efectele oricare ar fi timpul ce s-ar scurge între autentificarea ei și celebrarea căsătoriei. Ea va fi nulă doar atunci când va fi cert că părtțle au renunțat la căsătoria proiectată.

Pentru ca o căsătorie să poată da putere și existență convenției matrimoniale, nu este suficient ca ea să fie celebrată, ci se mai cere ca ea să fie și validă, de unde rezultă că, în cazul în care căsătoria ar fi mai în urmă anulată, convenția matrimonială ar fi eo ipso desființată, afară de cazul unei căsătorii putative, în care caz convențiile soțiilor își vor păstra efectul lor în privința copiilor și a soțului de bună-credință.

Anularea convenției matrimoniale nu are nicio repercusiune asupra validității căsătoriei, deoarece principalul nu este condiționat de accesoriu, astfel că soții vor fi considerați a fi căsătoriți sub regimul de drept comun.

CAPITOLUL III

CLAUZA DE PRECIPUT

3.1. Noțiune

Încheind o comvenție matrimonială, soții au posibilitatea de a stipăula o așa-numită clauză de preciput. Aceasta este reglementată de art. 333 NCC.

Pornind de la prevederile art. 333 alin. (1) teza I C.civ., potrivit cărora „Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia, fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate”, vom spune că preciputul este facultatea recunoscută soților de a constitui în favoarea soțului supraviețuitor dreptul de a preleva, fără contrapartidă, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri; în lipsa clauzei, cota-parte ce revenea defunctului din respectivele bunuri comune, alături de celelalte bunuri din masa succesorală, ar fi făcut obiectul partajului între soțul supraviețuitor și ceilalți moștenitori.

O asemenea stipulație, preciputară, este o „poliță de asigurare” privind atribuirea preferențială (și gratuită) a unui sau a unor bunuri în natură, ferite astfel de incertitudinile partajului în natură.

Preciputul poate fi instituit în favoarea fiecăruia dintre soți, sau numai în favoarea unuia dintre ei.

În încercarea de a integra această “piesă de puzzle” în tabloul general al relațiilor dintre soți configurate prin convenția matrimonială vom menționa:

O primă constatare este că preciputul presupune în toate cazurile o convenție matrimonială. Clauza de preciput este un accesoriu al convenției matrimoniale, cu toate consecințele acestei relații de dependență; ea nu ar putea exista ca și convenție de sine stătătoare realizată de soții aflați sub regimul legal al comunității de bunuri, în schimb poate constitui obiectul exclusiv al convenției matrimoniale prin care se adoptă regimul comunității convenționale.

Fiind vorba despre o facultate, soții care optează pentru un regim convențional nu sunt obligați, evident, să insereze în convenția lor matrimonială și o clauză de preciput.

Este irelevant dacă respectiva convenție matrimonială ce găzduiește clauza s-a încheiat înainte de căsătorie sau în timpul acesteia, dacă preciputul a fost înscris de la bun început sau a survenit ulterior sub titlu de modificare a convenției soților. în schimb este vital ca la data încetării căsătoriei (prin moartea unuia dintre soți) clauza de preciput să existe, să nu fi fost, de exemplu, revocată sau înlăturată printr-o convenție matrimonială ulterioară.

Ca finalitate, clauza de preciput asigură un avantaj economic soțului supraviețuitor, în sensul că în temeiul său are loc o îmbogățire a sa prin preluarea, ca unic proprietar, fără plată, a unui sau a unor bunuri.

Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în beneficiul unuia dintre ei.

Activarea clauzei de preciput are loc numai atunci și numai dacă beneficiarul are calitatea de soț supraviețuitor. Aceasta înseamnă că dreptul de preciput se va naște abia la data încetării căsătoriei, numai dacă acea căsătorie, la fel și regimul său matrimonial, au încetat prin decesul fizic constatat sau declarat prin hotărâre judecătorească al soțului dispunător. Durata căsătoriei nu prezintă interes.

3.2. Obiectul clauzei de preciput

Preciputul poate avea ca obiect unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute de soți în devălmășie sau în coproprietate, atât bunuri mobile, cât și imobile, privite ut singuli, nu ca universalitate sau cotă-parte din aceasta, în sistemele de drept care reglementează clauza de preciput, aceasta poartă, cel mai adesea, asupra locuinței comune a soților și a bunurilor care o mobilează, asupra unui fond de comerț pe care îl exploatau împreună, asupra conturilor bancare existente la data decesului, dar și asupra unor bunuri cu valoare sentimentală; de precizat, preciputul poate consta în uzufructul unor bunuri incorporale sau a unei cantități de bunuri determinate generic (cum ar fi obiectele de uz intelectual sau de uz casnic).

Atunci când poartă asupra locuinței, clauza de preciput are darul de a oferi protecție sporită soțului supraviețuitor comparativ cu dreptul de abitație recunoscut lui prin art. 973 NCC. Aceasta deoarece obiectul dreptului de abitație poate fi restrâns, poate fi schimbat la cererea moștenitorilor; de asemenea, dreptul de abitație are o existență pasageră, încetează la partaj – dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moștenirii, sau prin recăsătorirea soțului supraviețuitor.

Dacă obiectul clauzei de preciput este reprezentat de bunuri dintre cele care mobilează locuința familiei și/sau dintre cele de uz casnic, se apreciază că soțul supraviețuitor va putea preleva acestea fară plată, înainte de partajul moștenirii, doar dacă vine în concurs cu moștenitorii din clasele II-IV.

Soluția se întemeiază pe dispozițiile art. 974 C.civ. care instituie dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor și condițiile în care acest drept poate fi exercitat, coroborate cu prevederile art. 332 alin. (2) C.civ. potrivit cărora prin convenție matrimonială nu se poate aduce atingere devoluțiunii succesorale legale.

Este de precizat că stipulația preciputară nu alterează în niciun fel dreptul creditorilor comuni de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei.

Rezultă fară echivoc din cele statuate prin art. 333 alin. (1) NCC că bunurile proprii nu pot forma obiect al preluării gratuite, acestea vor intra în masa succesorală a lui de cujus.

Față de termenii expliciți ai frazei normative din art. 333 alin. (1) teza I NCC referitoare la bunurile ce pot face obiectul clauzei de preciput, anume bunuri comune „deținute în devălmășie sau în coproprietate” și dată fiind amplasarea art. 333 NCC consacrat în întregime clauzei de preciput în literatura noastră se apreciază că preciputul poate fi cuprins atât într-o convenție matrimonială prin care se alege un regim al comunității convenționale, cât și într-o convenție prin care se optează pentru un regim de tip separatist.

3.3. Caducitatea

Ținând seama de scopul urmărit prin instituirea clauzei de preciput, precum și de obiectul preciputului, clauza devine caducă în următoare cazuri indicate expres de art. 333 alin. (4) NCC:

stingerea efectelor căsătoriei și, implicit, a regimului matrimonial pe alte temeiuri decât acela al încetării căsătoriei, adică fie prin divorț, fie prin nulitatea sau anularea căsătoriei;

încetarea comunității asupra bunului sau bunurilor ce fac obiectul clauzei în timpul vieții soților;

predecesul soțului beneficiar, desigur, ipoteza vizează preciputul instituit în favoarea unuia dintre soți, altminteri, dacă are caracter reciproc, moartea unuia dintre soți nu este cauză de ineficacitate ci dimpotrivă, evenimentul ce declanșează posibilitatea valorificării dreptului preciputar;

soții, deopotrivă beneficiari ai clauzei de preciput, au decedat în același timp;

bunul sau bunurile care au făcut obiectul clauzei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

La aceste cauze de caducitate se adaugă următoarele ipoteze de ineficacitate subînțelese de legiuitor:

nulitatea convenției matrimoniale ce încorporează clauza de preciput;

caducitatea convenției matrimoniale din pricina neîncheierii căsătoriei.

3.4. Efectele clauzei de preciput

Preciputul conferă soțului supraviețuitor dreptul de a prelua fară plată, înainte de partajul moștenirii, bunul sau bunurile comune ce fac obiectul clauzei de preciput. Stipulația preciputară urmărește un dublu scop: pe de o parte, preluarea în natură a bunului sau a bunurilor de către soțul supraviețuitor, ferit astfel de emoțiile elementului alea ale partajului în natură, pe de altă parte procurarea unui avantaj gratuit beneficiarului său.

În cuprinsul art. 333 alin. (1) NCC se face vorbire despre „preluarea” de către soțul supraviețuitor a bunurilor preciputare, „fară plată, înainte de partajul moștenirii”. Credem că termenul „preia” are nu doar o dimensiune materială, de luare în stăpânire a bunurilor și atât, ci semnifică efectul atributiv al clauzei preciputare, de întregire a dreptului de proprietate al beneficiarului care, până la data deschiderii moștenirii nu era decât proprietar devălmaș sau, după caz, coproprietar pe cote-părți.

Prin urmare, în consecința activării clauzei de preciput, soțul beneficiar preia bunul sau bunurile anume determinate fără plată și înainte de partajul moștenirii, după care, dacă regimul matrimonial al soților era cel al comunității convenționale, se va proceda la lichidarea efectivă a comunității între soțul supraviețuitor și ceilalți moștenitori ai defunctului; din proprietar devălmaș sau, după caz, din coproprietar, soțul supraviețuitor devine proprietar exclusiv asupra bunului sau bunurilor preciputare.

În lipsa clauzei de preciput sau în eventualitatea în care soțul supraviețuitor ar renunța la beneficiul său, partea soțului defunct din dreptul de proprietate comună (devălmașă sau pe cote-părți) asupra acelorași bunuri ar intra în compunerea masei succesorale, masă ce s-ar împărți între moștenitori (soțul supraviețuitor este unul dintre ei) potrivit regulilor devoluțiunii moștenirii.

Întrucât dreptul preciputar asigură un „profit” patrimonial soțului beneficiar în concurs cu alți moștenitori, legiuitorul a găsit de cuviință să protejeze interesele celorlalți moștenitori rezervatari, prevăzând că preciputul este supus reducțiunii (nu și raportului donațiilor) ori de câte ori se depășește cotitatea disponibilă; este limpede, reducțiunea preciputului a fost instituită cu gândul la descendenții defunctului, mai cu seamă în protejarea intereselor acelora care nu sunt descendenții comuni ai soților. Oricum, din punct de vedere practic, „reductibilitatea” preciputului alterează rațiunea sa originară de a fi un instrument de protecție a soțului supraviețuitor, un instrument care să-i asigure menținerea standardului de viață din timpul căsătoriei.

Nu se precizează ordinea în care se va reduce clauza de preciput, dar prevederea cuprinsă în art. 333 NCC face trimitere expresă la principii ale ordinii de reducțiune a liberalităților excesive enunțate de art. 1096 alin. (1) și (2) C.civ., potrivit cărora legatele se reduc înaintea donațiilor, respectiv legatele se reduc toate deodată și proporțional, afară dacă testatorul a dispus că anumite legate vor avea preferință, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate.

Pe cale de consecință, legatele și clauza de preciput se vor reduce deodată și proportional; regula înscrisă în art. 1096 alin. (2) NCC nefiind imperativă, subzistă posibilitatea ca defunctul să instituie o anume ordine de preferință, fie prin testament, fie prin convenția matrimonială care găzduiește clauza de preciput, bunăoară, s-ar putea stipula prin convenția matrimonială că nu se va reduce clauza de preciput decât după reducerea legatelor, sau invers.

Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei.

Aceasta înseamnă că respectivele bunuri nu sunt insesizabile, adică pot fi urmărite și executate silit de către creditorii comuni ai soților.

Într-un regim de tip comunitar, preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunității, adică nu se execută decât după satisfacerea creditorilor comuni, aceștia conservându-și dreptul de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei conform art. 333 alin. (3) NCC

Executarea clauzei de preciput se face, ca regulă, în natură, prin preluarea bunului (bunurilor) deținute de soți în devălmășie sau în coproprietate; dacă executarea în natură nu este posibilă, aceasta se realizează prin echivalent.

Cazurile în care „executarea în natură nu este posibilă” la care se face referire în art. 333 alin. (5) C.civ., sunt de receptat în corelație cu ipoteza de caducitate a clauzei de preciput determinată de vânzarea bunului ce face obiectul preciputului la cererea creditorilor comuni

Într-o asemenea situație, a vânzării bunului la cererea creditorilor comuni, clauza de preciput fiind lipsită de eficacitate, nu se pune problema executării sale prin echivalent.

Atunci când obiectul clauzei de preciput este un imobil, iar executarea are loc în natură, ar fi de lămurit dacă dobândirea de către soțul supraviețuitor a dreptului de proprietate este condiționată sau nu de înscrierea în cartea funciară.

Cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândește prin înscrierea în cartea funciară. Cu referire la imobilul preciputar, avem ca premisă faptul că acesta este obiect de drepturi tabulare și amândoi soții sunt înscriși în aceeași carte funciară, în calitate de coproprietari sau de devălmași .

Cât despre excepțiile despre care se face vorbire în art. 557 alin. (4) NCC ele sunt indicate prin art. 887 alin. (1) NCC conform căruia drepturile reale se dobândesc fară înscriere dacă provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Rezumând, problema este dacă soțul supraviețuitor, beneficiar al clauzei de preciput, se poate prevala de prevederile art. 887 alin. (1) NCC., dobândește el un drept real fară înscriere pentru că acel drept „provine din moștenire” sau, întrucât clauza de preciput nu este o instituție a dreptului succesoral, soțul supraviețuitor nu se află într-o situație de excepție de la regula intabulării. Ambele soluții au susținerea argumentată a unor autori.

Astfel, într-o părere, pomindu-se la scopul urmărit prin instituirea clauzei de preciput, anume acela de a-1 avantaja pe soțul supraviețuitor, blocând intrarea bunului (bunurilor) în masa succesorală, se afirmă că, deși strict formal dobândirea proprietății asupra bunurilor în temeiul clauzei de preciput nu se regăsește în ipoteza normativă a art. 887 alin. (1) NCC., dacă s-ar conchide că proprietatea se dobândește abia la momentul înscrierii în cartea funciară, soțul supraviețuitor, beneficiar al preciputului, ar avea o situație juridică înăsprită față de cea în care s-ar fi găsit în calitate de „simplu” legatar cu titlu particular al aceluiași (acelorași) bunuri, fiindcă dreptul său de proprietate s-ar fi dobândit fară înscrierea în cartea funciară, într-o altă ordine de idei, dacă prin efectul clauzei de preciput, bunul nu intră în masa succesorală, dar nici soțul supraviețuitor nu devine proprietar exclusiv decât prin înscrierea dreptul său în cartea funciară, ar urma să „decidem” cu cine (mai) este soțul supraviețuitor coproprietar (devălmaș sau pe cote-părți) între data deschiderii moștenirii și data înscrierii dreptului său consolidat în cartea funciară.

Într-o altă părere, ipoteza dobândirii dreptului real prin moștenire – unul dintre cazurile în care acesta se dobândește fară înscriere în cartea funciară, art. 887 alin. (1) NCC – nu este aplicabilă mutatis mutandis dobândirii în temeiul clauzei de preciput, prin urmare soțul supraviețuitor devine proprietar exclusiv la momentul înscrierii dreptului său în cartea funciară.

Temeiul întregirii dreptului de proprietate al soțului supraviețuitor nu îl constituie faptul moștenirii, ci convenția matrimonială, iar rațiunea instituirii preciputare este aceea de a opri intrarea bunului sau bunurilor în masa succesorală și de a evita aplicarea regulilor specifice devoluțiunii succesorale.

Prin urmare, la încetarea căsătoriei, soțul supraviețuitor, beneficiar al clauzei de preciput, poate solicita înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate astfel consolidat, în temeiul convenției matrimoniale în care este încorporată clauza preciputară.

Soluția înscrierii în cartea funciară decurge și din natura clauzei de preciput, anume de modalitate de lichidare parțială a regimului matrimonial; lichidarea presupune, printre altele, un partaj or, în materie de partaj, potrivit art. 680 alin. (2) NCC în ceea ce privește imobilele, efectele juridice sunt condiționate de faptul înscrierii în cartea funciară a actului de împărțeală încheiat în formă autentică (convenția matrimonială îmbracă forma cerută de lege).

Dreptul de proprietate al soțului supraviețuitor va fi înscris „împotriva” celorlalți moștenitori ai defunctului, clauza de preciput fiindu-le opozabilă; aceștia au însă posibilitatea de a cere reducțiunea clauzei de preciput dacă și în măsura necesară întregirii rezervei succesorale.

3.5. Natura juridică

Clauza de preciput amintește atât de donație, cât și de legat, fară a se identifica cu vreuna dintre acestea: este de formație bilaterală (inclusiv în cazul în care este stipulată în beneficiul unuia dintre soți și nu a amândurora), cu titlu gratuit, producătoare de efecte mortis causa; sau, în alte cuvinte, se încheie la fel ca donația, produce efecte la fel ca testamentul.

Ideea donației între soți este evocată mai cu seamă prin caracterul intuitu personae al clauzei de preciput, precum și prin aceea că procură soțului supraviețuitor un folos patrimonial fară vreo contraprestație.

Numai că, dacă în cazul donației clasice, între vii, mărirea patrimoniului donatarului și corelativa micșorare a patrimoniului donatorului are loc în consecința trecerii unui bun cu titlu gratuit, cu intenție de gratificare, din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, în cazul clauzei de preciput executarea lui nu produce o contracție a patrimoniului dispunătorului – de vreme ce executarea are loc întotdeauna ulterior decesului acestuia; există, fară îndoială, o micșorare, însă a masei succesorale, iar nu a patrimoniului unei persoane.

Apropierea de legat este dată de faptul că efectele se produc mortis causa, atât în cazul

dispoziției testamentare, cât și al clauzei de preciput; dar, în vreme ce clauza de preciput se realizează prin acordul părților cuprins în convenția lor matrimonială, testamentul este un act unilateral și personal, iar testamentul reciproc este lovit de nulitate absolută.

În privința a ceea ce nu este preciputul – nici donație comună, nici legat – lucrurile par lămurite. În legătură cu ceea ce ar putea fi el, majoritatea autorilor conchid în sensul că preciputul este o clauză relativă la lichidarea regimului matrimonial recent, s-a exprimat și o altă părere, „dizidentă”, potrivit căreia suntem în prezența unei instituiri contractuale de moștenitor cu titlu particular.

Trebuie spus că reglementarea clauzei de preciput, astfel cum este dată de art. 333 NCC a suferit unele „ajustări” față de modelul său francez: acesta din urmă precizează explicit că preciputul nu este o donație nici în privința condițiilor de fond, nici în privința condițiilor de formă, ci „o convenție de căsătorie și între asociați” – art. 1516 C.civ.fr. – care permite soțului supraviețuitor să obțină un câștig, un avantaj patrimonial fară contraprestație, fiind irelevant dacă acest lucru s-a făcut cu sau fară intenția de a gratifica; pe de altă parte, este exclusă, de asemenea legal, asimilarea cu un legat, Legea nr. 728 din 23 iunie 2006 privind reforma succesiunilor și liberalităților stabilind, prin art. 38, că termenii „prin preciput” sau „preciputar” din cuprinsul actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi urmează a fi înțeleși ca „în afara părții succesorale”.

În consecința celor de mai sus, în principiu, prelevarea bunului sau bunurilor preciputare este privită ca simplă operațiune de partaj între soți, practic un transfer automat în favoarea beneficiarului a bunului comun în integralitatea sa, prealabil partajului bunurilor comune; considerată în general o convenție de partaj, clauza de preciput este sustrasă regulilor speciale aplicabile donației, adică ferită de reductibilitate pentru atingerea rezervei, de raportabilitate la masa succesorală, de revocabilitate pentru ingratitudine.

Cu aceste însușiri, „preciputul francez” se înscrie în categoria mai largă a „avantajelor matrimoniale”, noțiune definită de însuși legiuitor prin art. 1527 alin. (1) C.civ.fr. ca fiind „avantaje pe care unul sau celălalt dintre soți le poate obține din clauzele unei comunități convenționale, precum și acelea care pot rezulta din confuziunea mobilelor și a datoriilor”.

Cât despre natura juridică a „avantajelor matrimoniale”, dat fiind regimul juridic neunitar al aplicațiilor sale care, în plus, în caz de încetare a regimului prin decesul unuia dintre soți este variabil în funcție de prezența descendenților defunctului. proveniți dintr-o altă relație decât cea cu soțul supraviețuitor (când respectivul avantaj este supus reducțiunii, art. 1527 alin. (2) C.civ.fr.), opiniile sunt împărțite; nu mai puțin adevărat, concluzia potrivit căreia avantajul matrimonial este o categorie intermediară între actele cu titlu gratuit și cele cu titlu oneros este de largă audiență și are susținerea unor reputați autori.

Revenind la literatura noastră de specialitate, majoritatea autorilor care s-au pronunțat în această chestiune văd în clauza de preciput un „avantaj matrimonial”, rezultat al funcționării regimului matrimonial; ea, clauza, ar trebui înțeleasă în raport cu dinamica regimului matrimonial căreia îi este atașată, anume ca fiind o stipulație relativă la lichidarea acestuia; tot astfel cum în cazul soților care adoptă un regim de comunitate universală – care presupune că bunurile proprietate exclusivă a fiecăruia devin bunuri comune – nu suntem în prezența unei liberalități ci a unei convenții matrimoniale – cu toate că se procură unele beneficii unuia dintre soți, tot astfel clauza de preciput poate fi explicată fară implicarea ideii de liberalitate, ca fiind o stipulație care generează un avantaj matrimonial, împrejurarea că, potrivit art. 333 alin. (2) NCC clauza de preciput este supusă reducțiunii, asemenea liberalităților excesive, nu înseamnă mai mult, nici altceva, decât incidența reducțiunii, în baza unei prevederi exprese a legii, și în cazul unei operațiuni care nu face parte din categoria liberalităților.

Dintr-o anumită perspectivă, clauza de preciput este, într-adevăr, apropiabilă unei operațiuni de partaj, în sensul că instituie o modalitate de lichidare (de partajare) parțială a regimului matrimonial al acelei căsătorii cu privire la unul sau unele bunuri proprietate devălmașă sau pe cote-părți. Afinitatea cu clauza de partaj inegal a bunurilor comune este indeniabilă, ambele clauze interesează lichidarea regimului matrimonial. Nu mai puțin adevărat, cele două nu se identifică, din cel puțin două considerente: în cazul clauzei de preciput, indiferent dacă este instituită în favoarea unuia dintre soți sau a fiecăruia, există un element alea, întrucât beneficiarul nu va fi cunoscut decât abia la data activării clauzei, în schimb, dacă e vorba despre o clauză de partaj inegal se știe, dintru început, care dintre soți va fi avantajat cu prilejul lichidării regimului matrimonial; clauza de preciput se activează într-un context cu totul particular, presupune încetarea regimului matrimonial în consecința încetării căsătoriei și calitatea de soț supraviețuitor a beneficiarului (dacă preciputul este unilateral), în vreme ce clauza de partaj inegal se va executa oricare ar fi cauza lichidării regimului matrimonial, în alte cuvinte indiferent dacă lichidarea este consecutivă încetării regimului matrimonial al căsătoriei (determinată de disoluția, în orice mod, a căsătoriei) sau lichidarea urmează încetării regimului matrimonial concret prin modificarea sau înlocuirea acesteia, în plus, clauza de lichidare inegală operează și în cadrul partajului realizat în timpul unui regim de tip comunitar.

Mecanismul clauzei de preciput-avantaj matrimonial poate fi explicat pomindu-se de la caracterul de act statutar al convenției matrimoniale și ținând seama de scopul instituirii preciputare: practic, în acest fel soții convin asupra faptului ca partajul bunurilor ce formează obiectul clauzei să se realizeze prin atribuirea lor în proprietate exclusivă soțului beneficiar al clauzei, în considerarea căsătoriei și a raporturilor patrimoniale dintre ei pe durata mariajului.

Particularitatea acestui „partaj” este aceea că efectul său se amână până la încetarea regimului matrimonial și este condiționat de încetarea regimului prin decesul unuia dintre soți; la această dată, a încetării căsătoriei și a regimului matrimonial, soțul beneficiar are avantajul că își „întregește” dreptul de proprietate asupra bunului (bunurilor) comun, devălmaș sau pe cote-părți, astfel că bunul, „dobândind” caracter exclusiv, nu intră în masa succesorală; la aceeași dată, a deschiderii moștenirii, s-ar naște, pe de o parte, starea de indiviziune între soțul supraviețuitor și ceilalți moștenitori ai lui de cujus, pe de altă parte, în privința bunului (bunurilor) preciputare, operează o lichidare parțială a regimului matrimonial.

Într-o altă opinie, radical diferită, pomindu-se de la constatarea că preciputul este prezumat de lege ca fiind o liberalitate (pentru că este un transfer fără plată de drepturi de la
de cuius la soțul supraviețuitor), se afirmă că această liberalitate posedă toate elementele caracteristice ale instituirii contractuale (numită și donație de bunuri viitoare): în formă, este o donație – un contract ce poate fi cuprins numai în convenția matrimonială, ce se încheie în forma actului autentic notarial – dar prin efecte este un testament (legat), neconferind soțului supraviețuitor decât drepturi eventuale, iar nu actuale; aceste drepturi vor lua naștere abia la decesul dispunătorului și îi va obliga doar pe succesorii săi (succesiunea).

Spre deosebire de donațiile propter mortem, care sunt donații obișnuite (irevocabile) și au ca obiect drepturi prezente chiar dacă sunt afectate de modalități (termen sau condiție suspensive), prin urmare acestea nu au ca obiect instituirea de moștenitori, ci doar amână executarea acelor drepturi la momentul decesului donatorului, fară să îngăduie donatorului să se răzgândească, donațiile mortis causa, cele care interesează aici, au ca obiect bunuri viitoare, eventuale, care se vor regăsi în patrimoniul donatorului la data decesului său, netransmițând donatarului niciun drept actual și, pe cale de consecință, până la deschiderea moștenirii ele ar putea deveni ineficace.

Că este vorba despre drepturi eventuale, iar nu de drepturi actuale afectate de o condiție suspensivă, este demonstrat de faptul că deși dispunătorul nu poate revoca direct clauza de preciput în mod unilateral, indirect poate face acest lucru contractând datorii care să anihileze clauza prin executarea silită a bunurilor care formează obiectul său, fie în timpul vieții, fie după decesul său, de unde rezultă că preciputul este o sarcină a moștenirii, nu a dispunătorului.

în ceea ce ne privește, avem rezerve în a împărtăși această concluzie.

Instituirea contractuală de moștenitor, reglementată de Codul civil din 1864 sub denumirea de donație de bunuri viitoare – specie de donație cuprinsă într-o convenție matrimonială prin care donatorul transmite mortis causa donatarului întreaga sa succesiune, o fracțiune din aceasta sau doar un bun – ca o derogare de la interdicția pactelor asupra unor succesiuni nedeschise, nu se mai regăsește în textele Codului civil acum în vigoare.

Faptul că, în viziunea autorului, deși niciun text nu face referire in terminis la instituirea contractuală, deși art. 955 NCC dispune că moștenirea poate fi doar legală sau testamentară, la o analiză mai atentă, dispozițiile art. 333 C.civ. referitoare la clauza de preciput relevă faptul că „instituirea contractuală a supraviețuit ascunsă chiar și voinței demolatoare a legiuitorului” face vulnerabilă însăși premisa construcției teoretice.

CONCLUZII

Deși Noul Codul civil nu definește convenția matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase definiții și denumiri.

Astfel, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu și Al. Băicoianu au arătat că această instituție este „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorasc din căsătorie”.

O altă definiție oferită de doctrină este aceea de „contract condițional, solemn și irevocabil, prin care viitorii soți organizează capacitatea lor civilă și determinată în privința bunurilor consecințele asociațiunii conjugale”.

Vorbind despre convenția matrimonială, un alt autor al literaturii de specialitate M.B. Cantacuzino arată ca ea ar constitui „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convențional și în limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor și ale capacităților rezultând din căsătorie ca raport de stat civil”.

În doctrina franceză, convenția matrimonială a fost definită ca un „pact de familie” sau „o cartă patrimonială a menajului”.

În fine, literatura de specialitate definește convenția matrimonială ca fiind „actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale care se vor desfășura între ei în cursul căsătoriei” sau „actul convențional prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul patrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”.

Alte denumiri folosite în cadrul literaturii de specialitate pentru a indica convenția matrimonială au fost: “contract de căsătorie », « contract matrimonial », „convenție de maritagiu ».

La modul general toate definițiile reflectă majoritatea trăsăturilor regimului matrimonial în care convenția matrimonială se inserează.

Deși în mod obișnuit acești termeni sunt considerați sinonimi și utilizați ca atare, în doctrina s-a făcut deosebirea între contractul de căsătorie și convenția matrimonială, contractul de căsătorie putând să conțină, pe lângă convențiile matrimoniale, și alte prevederi, cum ar fi recunoașterea unui copil, donații făcute de către părinți unuia sau altuia dintre soți.

În literatura noastră de specialitate, C. Hamangiu atribuia contractului de căsătorie sensul de convenție matrimonială, adică o convenție de stabilire a regimului matrimonial, făcând deosebire între actul de căsătorie, care, deși este tot un fel de contract, are existența proprie, de sine stătătoare, pe când convenția matrimonială este un accesoriu al contractului de căsătorie, de vreme ce existența și durata sa depind de existența și durata căsătoriei.

Între căsătorie și contractul de căsătorie se evidențiază următoarele deosebiri:

casatoria este un contract relativ la persoana și starea soților, în timp ce convenția matrimonială se referă numai la bunurile soților;

căsătoria se oficiază în față ofițerului de stare civilă, pe când convenția matrimonială se face în față notarului;

căsatoria și efectele ei sunt reglementate imperativ de legiuitor, soții neputand modifica prin convenții particulare regulile imperative, pe când convenția matrimonială poate fi încheiata în mod liber de soți, respectând doar ordinea de drept și normele morale.

Trecând peste asemănarea dintre convenția matrimonială și contractul de căsătorie, trebuie precizat că există anumite situații juridice sau instituții care prezintă elemente de convergență cu convenția matrimonială.

Așa cum am prezentat în cuprinsul lucrării și în conformitate cu art. 333 alin. (1) teza NCC “prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia, fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate”.

Astfel, preciputul este facultatea recunoscută soților de a constitui în favoarea soțului supraviețuitor dreptul de a preleva, fără contrapartidă, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri; în lipsa clauzei, cota-parte ce revenea defunctului din respectivele bunuri comune, alături de celelalte bunuri din masa succesorală, ar fi făcut obiectul partajului între soțul supraviețuitor și ceilalți moștenitori. O asemenea stipulație, preciputară, este o „poliță de asigurare” privind atribuirea preferențială (și gratuită) a unui sau a unor bunuri în natură, ferite astfel de incertitudinile partajului în natură.

Din prezenta analiză se poate se poate conhide că preciputul poate fi instituit în favoarea fiecăruia dintre soți, sau numai în favoarea unuia dintre ei.

Înainte de toate preciputul presupune în toate cazurile o convenție matrimonială.

Clauza de preciput este un accesoriu al convenției matrimoniale.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Boroi, G Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Chirică, D. Tratat de drept civil, Succesiunile și liberalitățile, Editura C.H.Beck, București 2014;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;

Florian, Emese, Dreptul familiei, ediția 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Florian, E. Regimuri matrimoniale, Editura C.H.Beck, București 2015;

Imbrescu, I. Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 2010;

Lupașcu, D., Dreptul famileiei, Ediția a IV-a amendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009;

Lupașcu, D., Dreptul famileiei conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București 2012;

Lupan, E., I.Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Persoanele, Vol.II, Editura C.H. Beck, București 2007;

Vasilescu, P. Regimuri matrimoniale, partea generală, ediția a II-a, revizuită, Editura Universul Juridic, București 2009

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Codul civil

*** Noul Cod de procedură civilă

Articole din reviste de specialitate

C. Leaua, Validitatea contractelor încheiate între soți, în Dreptul nr. 9/1999;

Al. Bacaci, Considerații în legătură cu regimul matrimonial actual, în Dreptul nr. 4/2001;

M. Mayo, Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului familiei, în J.N. nr. 4/1954;