Clasificări și Tipologii ale Infractorului

Clasificări și tipologii ale infractorului. Unele tipuri de criminali

Noțiuni generale cu privire la clasificarea și tipologia infractorului

Criminalii nu reprezintă o masă de oameni uniformă, ci, după cum se constată din practică, sunt de o mare varietate și diversitate. Fiecare criminal este unic în felul său, fiind constituit dintr-un șir de trăsături fiziologice, psihologice și sociale, care nu se repetă întocmai la ceilalți criminali. De aici, cercetarea științifică și clasificarea infractorilor este dificilă, fiindcă, operîndu-se cu o masă neuniformă și heterogenă de indivizi, nu se pot trage concluzii generale referitoare la cauzele și condițiile criminalității.

Personalitatea este un rezultat al relațiilor sociale. Ea îndeplinește un sistem de funcții, care determină șirul relațiilor sociale. Comportamentul personalității este determinat de factorii sociali, economici, politici, psihologici și psihici, aceștia aflîndu-se în legătură strînsă cu statutul și rolul individului în viața de toate zilele.

Din această cauză, majoritatea cercetătorilor și criminologilor, încă din cele mai vechi timpuri, au stabilit că indivizii umani pot fi uniți în anumite clase sau grupuri în funcție de posedarea unor trăsături comune de natură biologică sau socială. Așa a apărut noțiunea de tip, tipuri de criminali sau tipologii criminale. Dar nici o tipologie clasică sau contemporană nu reușește să întrunească toată varietatea personalităților umane, noțiunea de „tip” fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realității sociale, servind drept etaloane a căror cunoaștere ne poate oferi o înțelegere și o tratare a comportamentului individului studiat.

Știința criminologică confruntîndu-se cu aceste probleme a recurs la știința tipologiei, „care se ocupă cu clasificările în tipuri și criteriile după care acestea se fac”, cu descrierea tipurilor și metodelor prin care aceștia pot fi determinați. Această știință preconizează existența unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc și aparțin aceluiași tip, formînd un model care le reprezintă. În acest mod, tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toți cei care au asemenea trăsături și fac parte din același grup sau categorie.

Prin noțiunea de „tip” înțelegem o totalitate de trăsături caracteristice și distinctive ale unui grup social. De exemplu, tipul militarului, caracterizat prin disciplină, organizare, punctualitate sau tipul artistului – om plin de imaginație, mai puțin organizat etc.

Tipul poate fi studiat doar în cadrul tipologiei, care ar putea fi definită ca știința tipurilor, claselor, grupurilor. La rîndul său, tipologia personalității infracționale nu poate fi studiată separat de tipologiile general-psihologice, pentru că nu avem un „psihic criminal” sau o „moștenire genetică criminală”, dar atît psihicul, cît și constituția genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale. La acestea se alătură componența socială a personalității care are o mare importanță. Modul în care individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, și-a creat un sistem de valori individuale, care corespund sau nu celor unanim acceptate de majoritatea indivizilor, este important în determinarea și alegerea viitorului comportament.

La baza tipologiei personalității infracționale trebuie să fie puse, neapărat, particularitățile psihologice: atitudinile, scopurile, motivația etc.

Clasificarea infractorilor

Criteriul clasificării variază după concepția despre geneza criminalității. Astfel poate fi utilizat criteriul antropologic, psihologic, sociologic etc. Printre primele clasificări o enumerăm pe cea a lui Lombroso, care studiază caracterele fiziologice și psihice ale criminalilor, arătînd punctele de asemănare și de deosebire dintre ele.

Așa, Lombroso clasifică criminalii în:

1) criminali născuți;

2) nebuni morali;

3) criminali epileptici (epileptoizi);

4) criminali pasionali;

5) criminali nebuni (la această categorie se mai axează criminalii alcoolici, criminalii isterici și criminalii seminebuni sau matoizi);

6) criminali de ocazie;

7) criminali de obicei;

8) criminali latenți.

După Lombroso, Enrico Ferri a dovedit și a impus teza necesității clasificării infractorilor. Numai în baza criticilor lui Ferri, Lombroso a admis ideea clasificării.

Ferri îi clasifica pe criminali în cinci categorii:

1) criminalii nebuni sau alienați (autorul susține că responsabilitatea socială este singurul criteriu care trebuie să existe pentru toți criminalii, inclusiv și pentru alienați; criminalii alienați se disting de criminalii născuți și nebunii morali, găsind printre primii diferite forme de alienare mintală; aceștia ar fi indivizii atinși de mania persecuției, certei, cleptomaniei, piromaniei etc., care comit fără motiv crime foarte fioroase, ca sergentul Bertrand, ce a dezgropat 18 cadavre, cu care și-a satisfăcut poftele sexuale și apoi le-a tăiat cu sabia);

2) criminalii născuți sau instinctivi (sunt sălbatici, brutali, vicleni și leneși, care nu fac nici o deosebire între crimă în general și o meserie; pentru aceștia pedeapsa nu are efect, ei considerînd închisoarea ca un risc natural al profesiei lor; în închisoare nu suferă, simțindu-se ca un pictor în atelierul său, gîndindu-se la o nouă „operă”; au tendințe ereditare la crimă);

3) criminalii de obicei (se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, aproape în exclusivitate contra proprietății și pe care închisoarea îi corupe moral și fizic, producîndu-le obiceiul cronic de a repeta crima; la formarea criminalilor de obicei contribuie și societatea, care nu le întinde o mînă de ajutor, ca să-i ajute la regăsirea locului în societate, ci, abandonîndu-i, le aplică măsuri polițienești și judiciare aspre);

4) criminalii din pasiune (sunt rari și comit aproape totdeauna crime contra persoanelor; sunt de un temperament sanguin, de o sensibilitate exagerată, comițînd crime mai ales în tinerețe; mînia, onoarea lezată sunt cele mai frecvente mobile ale crimelor lor; comit crima nu cu premeditate, ci pe față și în accesul pasiunii);

5) criminalii de ocazie (se deosebesc de criminalii născuți prin aceea că la ultimii impulsurile exterioare nu au o forță determinantă; criminalii de ocazie la determinarea crimei sunt influențați de ocazie, întîmplare, care dezvoltă tendințele criminale).

Pe aceeași linie de cercetare, în istoria criminologiei s-a înscris și clasificarea lui R.Garofalo, care a întrodus criteriul anomaliei morale. În viziunea autorului există, că și la Ferri, cinci categorii de criminali „adevărați”, adică cei care comit delicte naturale:

1) criminali asasini sau tipici (definiți ca niște monștri în ordinea morală, avănd caractere comune cu sălbaticii, lipsiți de instinctul bunăvoinței sau milei);

2) criminali violenți;

3) criminali improbi;

4) criminali cinici;

5) criminali convenționali sau „revoltații” (crimele acestora constau în nesupunerea față de lege).

La rîndul său, A. Lacassagne distinge:

1) criminali de sentiment sau de instinct (sunt incorigibili, fiind determinați la crimă de tendințele ereditare, obișnuință sau viciu);

2) criminali de acțiune sau de ocazie (numiți și pasionali);

3) criminali de gîndire sau frontali (printre aceștia se înscriu și criminalii alienați).

La baza acestei clasificări, Lacassagne pune ideea că viața cerebrală se manifestă în trei forme: omul iubește, gîndește și lucrează. De aici vine și distincția între oameni: la unii predomină sentimentele, la alții inteligența, la a treia categorie activitatea.

G. Tard susține și el că criminalii trebuie clasificați, însă după criteriul sociologic. Astfel, distinge:

criminali urbani;

criminali rurali;

criminali asasini;

criminali violenți.

Dintre criminilogii români se evidențiază I. Tanoviceanu, care acceptă trei categorii de infractori:

1) infractori născuți;

2) infractori de ocazie;

3) infractori de obicei.

Această clasificare corespunde celor trei tipuri de cauze cu influență puternică asupra voinței:

a) natura omului sau ereditatea îl face pe infractor născut;

b) educația rea sau o serie de împrejurări rele dau naștere infractorului de obicei;

c) circumstanțele exterioare, ce influențează apariția infractorilor de ocazie și de obicei.

În psihologia și criminologia modernă, tipologia personalității infracționale ține cont de un cerc mai larg de criterii. Prima divizare ține de:

1) gradul de conștientizare și dirijare psihică a comportamentului, unde se disting infractorii normali și infractorii anormali.

Infractorii normali nu sunt afectați de patologii psihice, crima fiind conștientizată. Astfel, fiind conștienți de caracterul antisocial al comportamentului lor, acești infractori au la bază motive egoiste, de regulă cupidante, comițînd furturi, delapidări, infracțiuni economice, etc.

Infractorii anormali posedă dereglări psihice de diversă natură, patologii care nu le permit o conștientizare deplină și adecvată a acțiunilor, comportamentelor.

2) A doua divizare se face în funcție de tendința de repetare a infracțiunilor, unde distingem infractori recidiviști și infractori nerecidiviști.

Infractorii nerecidiviști mai pot fi numiți și infractori primari, care nu repetă comportamentul criminal.

3) A treia divizare se face în funcție de gradul de pregătire infracțională. Aici evidențiem două tipuri:

a) infractori ocazionali sau situaționali;

b) infractori de carieră.

Infractorii ocazionali sau situaționali sunt indivizii care au comis infracțiuni în virtutea unor circumstanțe deosebite (de ordin material, afectiv, etc). pentru ei crima este un fenomen contradictoriu modului obișnuit de comportament. Unii autori evidențiază și cîteva subtipuri ale infractorilor ocazionali (situaționali):

a) persoanele cu anumite patologii psihice, care în situații extremale anihilează posibilitatea de autodirijare a comportamentului;

b) persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităților proprii, mai frecvent sporită;

c) persoanele ce au comis crime sub impactul unor stări psihice, în urma acțiunilor altor persoane;

d) persoanele dezadaptate social.

Infractorii de carieră sunt orientați spre un mod de viață antisocial, crima devenind o meserie, un mod de viață. Printre trăsăturile lor definitorii se înscriu:

a) crima este principalul mijloc de asigurare materială;

b) recurgerea la violența fizică are loc doar în situații extremale;

c) sunt conștienți de perspectiva privării de libertate;

d) în detenție continuă să-și perfecționeze deprinderile criminale etc.

În criminologia română, una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparține criminologului Ion Oancea, care a unit formele de tipologie propuse de E. Seelig și J. Pinatel, definind următoarele tipuri de criminali:

1) criminalul agresiv (violent);

2) criminalul achizitiv;

3) criminalul caracterial;

4) criminalul lipsit de frîne sexuale;

5) criminalul profesional;

6) criminalul ocazional;

7) criminalul debil mintal;

8) criminalul recidivist;

9) criminalul ideologic (politic);

10) criminalul alienat.

Criminalul agresiv (violent) se caracterizează prin emotivitate puternică, însoțită de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de violență. El este lipsit de sentimentele de milă și compasiune față de alți oameni, manifestînd doar dușmănie și ostilitate. În cazul unei puteri fizice slabe, comite acte de agresivitate verbală, manifestate prin insulte, calomnii, amenințări etc. Cînd individul are o construcție corporală puternică, atletă, atunci agresivitatea se manifestă și prin utilizarea forței fizice, în formă de vătămări ale integrității corporale, chiar cu utilizarea armelor reci și a altor obiecte (bastoane, vergi de metal, pietre, etc.). De regulă sunt cunoscuți în microgrupul lor social ca oameni certăreți, agresivi, bătăuși, manifestîndu-se subit, spontan, fără motive întemeiate.

Criminalul achizitiv este caracterizat prin tendința de luare, strîngere, achiziționare de bunuri și valori materiale în scop personal: de cîștig, de întreținere, de îmbogățire etc. Aceasta este o tendință comună animalelor și oamenilor, avînd un substrat biologic. Dar, la oamenii cinstiți, necriminali, această tendință are anumite limite, care lipsesc la criminalul achizitiv.

Criminalul caracterial posedă niște tulburări caracteriale, care îl plasează în seria de treceri de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic. Exemple sunt cele exprimate în comportările omului încăpățînat, ale omului stăpînit de vicii, pasiuni și pervesiuni, pe care nu le poate stăpîni. În aceste cazuri, o primă caracteristică constă în aceea că o anumită tendință se dezvoltă în mod pronunțat și domină întreaga persoană, iar voința și controlul de sine nu le pot stăpîni.

Criminalul lipsit de frîne sexuale comite infracțiuni legate de viața sexuală: violul, perversiuni sexuale față de minori etc. Viața sexuală este legată de instinctul sexual, care vizează raporturi sexuale între persoane de diferit sex și care este o necesitate fiziologică, firească, normală și permisă. Ea este permisă pe baza liberului consimțămînt. Cînd se încalcă aceste interdicții, individul devine criminal prin lipsă de frîne sexuale.

Criminalul profesional săvîrșește infracțiuni în mod sistematic în scopul cîștigării resurselor de viață și trai. Criminalii profesionali pot fi pasivi (nu muncesc și nu-și cîștigă existența din muncă, ci doar din infracțiuni) și activi (își cîștigă existența din infracțiuni complexe, organizate: trafic de ființe umane, falsificare de bani, furturi prin efracție etc.).

Criminalul ocazional comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali, speciali. Exemplul minorului, care, lăsîndu-se antrenat de alții, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime au o conduită bună, nu recidivează și comit fapta numai datorită unei împrejurări, ocazii sau situații exterioare.

Dar, nu toți cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracțiuni; unii rezistă și se pot stăpîni. De aici apare dilema: ocazia dă naștere hoțului (adică factorii externi sunt decisivi) sau ocazia îl descoperă pe hoț (factorii interni sunt decisivi). Majoritatea cercetătorilor susțin că în cazul criminalului ocazional poate să fie și o contribuție a unor factori interni, dar factorii externi sunt, totuși, predominanți. Sunt anumite situații, împrejurări excepționale care pot împinge la crimă și pe un om care, în alte împrejurări, n-ar comite fapta.

Criminalul debil mintal posedă un șir de trăsături specifice:

a) are niște limite restrînse de a ține seama de alți oameni și de reacția acestora; nu prevede că alții pot gîndi mai bine, mai promt, motiv pentru care el nu se poate adapta, neagă realitatea și nu-și dă seama că alții știu și înțeleg mai mult;

b) nu are capacitate de prevedere asupra săvîrșirii crimei; posedînd un orizont temporal, nu prevede exact consecințele mai îndepărtate ale faptelor sale;

c) are o gîndire concretă, dar infantilă, descurcîndu-se greu în activitatea sa și avînd nevoie de sprijin.

Debilitatea mintală poate fi:

1) gravă, compusă din idioți și imbecili, cu un coeficient de inteligență pînă la 50, adică egal cu nivelul de inteligență al unui copil pînă la 10 ani;

2) ușoară, în care se înscriu mărginiții și submediocrii, cu un coeficient de inteligență pînă la 90, aproape de inteligența normală.

Criminalul ideologic sau politic este individul care, avînd anumite idei și convingeri politice, științifice ori religioase, comite, datorită acestor idei, fapte penale. De regulă, criminalul politic este un militant care propagă și luptă pentru anumite reforme și schimbări sociale. După, scopurile urmărite, criminalul politic se deosebește de criminalul de drept comun. Experiența istorică arată că mulți luptători, considerați la un moment dat ca dușmani și criminali, pedepsiți în lagăre și temnițe, mai apoi au fost considerați ca eroi și aplaudați de popor. Dar, nu se consideră criminali politici cei care însoțesc această luptă cu asasinate, deturnări de avioane, catastrofe etc., adică persoanele care comit acte de terorism.

Criminalul alienat este persoana iresponsabilă, anormală, bolnavă psihic sau alienată. Cu toate că, din punct de vedere juridico-penal ele nu poartă răspundere penală și nu li se pot aplica pedepse penale, acestora li se aplică măsuri de siguranță, cu caracter medical. Din punct de vedere criminologic, criminalul alienat prezintă anumit interes pentru cercetarea științifică și anume, datele privind felurile, categoriile și trăsăturile caracteristice alienaților sunt necesare a fi cunoscute. De regulă, comit crime pe neașteptate, prin surprindere; multe crime sunt brutale, crude, fără explicații, absurde și de neînțeles.

În sfîrșit, o ultimă încercare de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparține criminologului și psihologului american Lewis Yablonski, care a folosit drept criteriu de clasificare trăsăturile de personalitate a individului, evidențiind patru tipologii:

1) infractorii socializați, devin criminali în rezultatul impactului cu mediul social, de la care preiau valorile negative. Înclinația antisocială a acestor criminali este un rezultat al imitării și influenței microgrupului social, în care predomină valorile negative.

2) Infractorii nevrotici, parțial conștienți de maladia lor și critici față de aceasta. Nervoza este o tulburare mintală minoră, după cum am arătat în una din secțiunile anterioare, o stare patologică de limită care apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al necazurilor și insatisfacțiilor repetate cu caracter personal, familial sau profesional. Dirijați de anxietate, emotivitate etc., nevroticii pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei etc. Totuși, nevrozele nu diminuează posibilitatea de autoconștientizare a acțiunilor, afectînd doar comportamentul.

3) infractorii psihotici sunt indivizi instabili, impulsivi și dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor; inadaptați social ei au adesea de-a face cu justiția. Infractorii psihotici prezintă o periculozitate socială sporită, fiind foarte agresivi, violenți, cruzi. Unii autori disting cîteva forme de psihopatii:

psihopați psihastenici (tensionați, reactivi, anxioși);

psihopați explozivi (iritabili, violenți, conflictuali, brutali în comunicare, pasionați de jocurile de hazard, destrăbălare sau perversiune sexuală, beții etc.);

psihopați isterici (demonstrativi, nesinceri);

psihopați paranoidali (orgolioși, suspicioși).

4) infractorii sociopați pot cauza daune morale, materiale și chiar fizice, fără de a resimți vreo anxietate sau un sentiment al vinovăției. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, lipsa de compasiune față de alți oameni sau o compasiune limitată. De regulă, infractorii sociopați sunt sănătoși din punct de vedere psihic, calmi, nesinceri, instabili etc. Printre deficiențele de caracter ale acestora se înscriu: lipsa remușcărilor, a fricii, afectivitatea săracă, indiferență în relațiile interpersonale, comportament bizar și neprevăzut etc.

În spectrul tipologiilor infracționale se înscriu și clasificările, efectuate în legislațiile penale naționale. Așa, conform Codului Penal al Republicii Moldova distingem:

1) infractori periculoși, care au comis infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, săvîrșite cu intenție și fiind conștienți de caracterul pejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii, precum și de urmările ei prejudiciabile.

2) infractori ocazionali, care au comis o infracțiune din imprudență, își dădeau seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, dar considerau în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate.

3) Infractori responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta voința și a-și dirija acțiunile.

4) Infractori iresponsabili sunt persoanele care nu puteau să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile lor și nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.